TEMATICA DE EXAMEN (sesiunea de iarnă) 2020:

1.Conceptul de personalitate în perspectivă pluridisciplinară.

Vorbind despre personalitate , discutam in termeni majori despre OM; in
personalitate este implicata existenta umana in ceea ce are substantial si
spiritual, cat si intreg ansamblul de valori acumulate istoric, insusite de om,
realizate in prezent si proiectate in viitor.

Personalitatea umana integreaza o varietate de componente – biologice,

psihologice, sociale, axiologice, istorice – diferite ca sturctura, functionalitate si
finalitate, totodata, desi dispune de trasaturi relativ stabile, cunoaste o evolutie in
timp, atat in plan filogenetic, cat si ontogenetic. Ca urmare a acestui fapt,
personalitatea nu poate fi cercetata de o singura stiinta, ci necesita o abordare
multidisciplinara.

In cadrul stiintelor care studiaza personalitatea, mentionam:  antropologia fizica

si culturala - studiaza speciile umane si faptele in cultura;  sociologia - studiaza
omul ca parte componenta a vietii societatii;  pedagogia – se preocupa de legile
formarii personalitatii;  istoria – inregistreaza deplasarile pe etape in ceea ce
priveste fenomenul de personalitate si rolul individului in dezvoltarea istorica; 
morala – priveste personalitatea ca detinatoare a valorilor morale;  estetica –
este preocupata de aprecierea omului sub raportul creatiei si perceperii
frumosului;  medicina – studiaza echilibrul dintre starea de sanatate si boala; 
psihologia – studiaza sistematic legile vietii psihice si structurile psihice ale
personalitatii;  filosofia – are in vedere omul “esenta umana”.

Conceptul de personalitate este intalnit in toate stiintele socioumane si in

filosofie, punandu-se in evidenta aspectele specifice, unghiul de abordare fiind
diferit. Independent de stiinta, literatura si arta au adus contributii perivind
cunoasterea si intelegerea omului.

Conceptul de personalitate este intalnit in toate stiintele socioumane si in

filosofie, punandu-se in evidenta aspectele specifice, unghiul de abordare fiind
diferit. Independent de stiinta, literatura si arta au adus contributii perivind
cunoasterea si intelegerea omului. Deşi nu există unanimitate cu privire la natura
obiectului său de investigaţie, majoritatea psihologilor contemporani relevă în
calitate de numitor comun al definirii personalităţii, următoarele atribute: unitatea,
integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei
tipuri de caracteristici (niveluri):

a. caracteristici general - umane (universale), proprii tuturor oamenilor;

 b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri /
categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc
omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă
unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de
complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea
necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează
personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia;
istoria; morala; estetica; medicina; psihologia

2. Ipostazele personalităţii:
Personalitatea apare, din perspectiva psihologica, intr-o dubla ipostaza:  ca realitate -
personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza un om
particular, concret;  ca concept - personalitatea inglobeaza aproape toata psihologia;
nu exista nicio experienta psihologica, denumita prin diferite concepte, care sa nu fie
integrata in conceptul de personalitatea; conceptul de personalitate tinde sa acopere
toate procesele psihice si astfel, sa prezinte un tablou coerent al modalitatilor in care o
persoana gandeste, simte si se comporta.

In ambele ipostaze, personalitatea ocupa un loc central in psihologie, atat din

considerente teoretice, cat si practice:

 din punct de vedere teoretic - personalitatea este cadrul de referinta fundamental

pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte notiuni psihologice;

 din punct de vedere practic - psihologia persoanei devine unul dintre factorii
importanti in optimizarea, rationalizarea si dirijarea conduitelor umane, personalitatea
fiind principalul ghid si modelarea concreta a omului.

3.Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoană, personalitate,

personaj.
Existenta, evolutia si manifestarea fiintei umane presupun prezenta mai multor
ipostaze, prin care se poate manifesta. Conceptele de individ, individualitate,
persoana, personalitate, personaj reprezinta ipostaze distincte ale subiectului
uman.

 Individul
In delimitarea cat mai clara a planului uman se pleaca de la conceptul de individ.

Conform etimologiei cuvantului (lat. individuum), notiunea de individ are prin

excelenta un sens biologic, sugerand insusirea de unitate indivizibila a
organismului cu mediul inconjurator (mediul natural).

Individul este o unitate biologica ce se afirma atat in interdependenta functiilor si

organelor intre ele, cat si in relatiile organismului cu mediul inconjurator.

Individul:  este in intregime determinat biologic;  este un reprezentant al

speciei (umane, animala si vegetala);  nu cuprinde note de valoare sau de
diferentiere calitativa, fiind o notiune aplicabila tuturor organismelor vii
(indiferent de varsta si nivel de dezvoltare).

Individul = un reprezentant al speciei fara note de valoare.

 Individualitatea

Individualitatea reprezinta expresia individului diferentiat in plan biologic si

psihologic.

Individulaitatea este o specificare a individului; se refera la o realitate psihologica

speciala (procese constiente, trasaturi psiho-fizice, diferite insusiri personale). In
acest sens, fiecare om este o individualitate distincta.

Individualitatea:  este specifica omului, prin ea omul se particularizeaza; 

diferenta dintre individ si individualitate este trecerea de la fiinta genetica la fiinta
unica si irepetabila;  daca individul este suportul individualitatii, individualitatea
este felul de a fi al individului.

Individualitate = felul de a fi a individului; vizeaza caracteristicile care diferentiaza

un individ de altul.

 Persoana

Persoana este o entitate psihosociala, la nivelul ei realizandu-se interactiunea

dinamica dintre individual si social, dintre procesele psihice care stau la baza
elaborarii conduitelor si procesele psihosociale care conditioneaza forma si
continutul acestora.

Persoana este determinata sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-

se doar prin interactiunea omului cu mediul sociocultural.

Persoana:  desemneaza sistemul de insusiri, relatii si calitati psihosociale care

dau identitate sociala individului;
  vizeaza fiinta concreta cu o identitate sociala deteminata (nume, familie, loc si
data de nastere, statut social etc.) si avand o anumita pozitie in cadrul sistemului;
 desemneaza o individualitate constienta de sine si recunoscuta de ceilalti;  in
timp ce individualitatea vizeaza caracteristicile care diferentiaza un individ de
altul, persoana nu poate fi inteleasa decat in relatie, atributele ei specifice fiind
date de interactiunea cu mediul social.

Persoana = intercatiunea individului cu mediul social.

 Personalitatea

Personalitatea reprezinta modul specific de organizare a trasaturilor si insusirilor

psihofizice si psihosociale ale persoanei; este o sinteza (unitate) bio-psiho-socio-
istorica si culturala, care asigura adaptarea originala a individului la conditiile
mediului natural si mai ales social.

Personalitatea desemneaza persoana maximal valorizata social (persoana plus o

nota de valoare). Ea implica doua conditii:  a fi recunoscut ca valoare, ca o
individualitate ce contribuie substantial la viata sociala;  a avea constiinta ca
personal reprezinti ceva valoros.

Personalitatea:  este un mod de a fi a persoanei, orice persoana avand

personalitatea sa;  este modelul la care se raporteaza persoana, sistemul in
functiune prin care se manifesta persoana;  este constructia dinamica pe care
se bazeaza persoana in functiunea sa, in sensul unei organizari a dispozitiilor,
deprinderilor si atitudinilor individului, ierarhizarea si exteriorizarea acestora in
mod original si unic;  daca persoana este un subiect, personalitatea este
“imaginea obiectiva pe care ne-o facem despre un asemenea subiect”.

Personalitate = persoana + o nota de valoare; este un mod de a fi a persoanei

 Personajul

Personajul reprezinta exteriorizarea persoanei prin comportament.

Personajul este persoana in rol, omul interpretat ca rol social.

Personajul:

 exista un strans raport intre persoana, fara ca ele sa se confunde: personajul

se prezinta ca o imagine fragmentara a persoanei, persoana constituie realitatea
psihosociala cere se ascunde in spatele mastii;  daca la nivelul persoanei
identificam potentialitatile psihosociale ale cuiva, la nivelul personajului se
realizeaza obiectivarea acestor potentialitati;
 persoana vizeaza elementele de identitate, personajul vizeaza modalitatile de
insertie sociala activa a persoanei precum si aspectele conjuncturale (ce tin de
viata sociala a comunitatii);  daca persoana constituie realitatea psihosociala
care se ascunde in spatele mastii, personajul se prezinta ca o imagine
fragmentara a persoanei, ca o aparenta, ca o masca;  intre persoana si personaj
pot exista relatii armonioase (de cooperare), dar si disonante care, atunci cand
sunt foarte mari, pot duce la stari patologice (dedublarea personalitatii).

Personaj = exteriorizarea persoanei prin comportament.

Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj

Individul este un reprezentant al speciei fara note de valoare; este detrminat

biologic.

Individualitatea vizeaza caracteristicile care diferentiaza un individ de altul; este

felul de a fi a individului.

Persoana este intercatiunea individului cu mediul social.

Personalitate este o persoana plus o nota de valoare; este un mod de a fi a

persoanei.

Personajul este exteriorizarea persoanei prin comportament.

4. Tipuri (ipostaze) de personaj.

Personajul este persoana in rol, omul interpretat ca rol social. Deoarece fiecare om
poate juca mai multe roluri, el se poate manifesta prin mai multe personaje.

Distingem, astfel, diferite ipostaze ale personajului:

 personajul ca stereotip social – joaca rolul aferent pozitiei pe care il ocupa in

societate, conditionat de imperativele sociale (“ce am datoria sa fiu”);  personajul ca
ideal personal (“volitiv”) – se automodeleaza in raport cu propriile idealuri si aspiratii (“ce
vreau sa fiu”);  personajul ca “masca” – prin care individul prezinta in mod deliberat o
anumita ipostaza pentru ceilalti, disimuland unele fatete ale propriei personalitati (“ce
vreau sa par ca sunt”);  personajul ca refugiu - conduita impusa de statut, fiind un alibi
moral pentru propriul comportament (“ce mi se impune sa fiu”).

Ipostazele personajului se diferentiaza in functie de rolurile active pe care le implica, de

spontaneitatea sa creatoare si de particularitatile situatiilor in care se manifesta.
 5. Accepţiuni ale conceptului de personalitate (antropologică, psihologică şi
axiologică).
a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă
ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă, interiorizată.

b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii

interne” (însuşiri psihice).

c) Accepţiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori”.Avantaje

şi limite.

Din multitudinea acceptiunilor notiunii de personalitate, M. Zlate considera trei

acceptiuni ca fiind esentiale si complementare una in raport cu alta: acceptiunea
antropologica, psihologica si axiologica.

 Acceptiunea antropologica

Avem in vedere antropologia filosofica, sociala si unele variante centrate pe

influenta factorilor de mediu, pe utilitatea acestora in formarea omului
(pragmatismul si behaviorismul american).  se pleaca de la premisa ca, la
nastere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la dobandirea
acestui atribut;  personalitatea se formeaza in decursul vietii numai in cadrul
relatiilor sociale; izolarea copilului la nastere de mediul social, ca si bolile psihice
grave anuleaza atributul de personalitate, ramanandu-se la stadiul de individ; 
esenta personalitatii umane o reprezinta ansamblul relatiilor sociale in expresia
lor subiectiva, interiorizata;  calitatea relatiilor depinde de calitatea relatiilor
sociale (mediului social) in care ea se formeaza.

Avantajele acceptiunii antropologice:  amplasarea si integrarea omului in sfera

vietii sociale;  ne ghideaza in procesul de formare, dar si de schimbare a
personalitatii.

Limitele acceptiunii antropologice:  personalitatea este doar un produs social,

relatiile sociale fiind preexistente individului (individul este pasiv);

 relatia nu este univoca – de la mediu la personalitate – ci biunivoca (la randul

sau, personalitatea este creatoare de medii sociale).

 Acceptiunea psihologica

Personalitatea este un “ansamblu de conditii interne”. Ea nu se constituie printr-

un simplu efect de amprenta a relatiilor sociale.
 Intotdeauna, influentele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne,
acestea din urma fiind interiorizari ale primelor.

Natura conditiilor interne poate fi:  biologica (ereditara) – ele controleaza in

primul rand constitutia somatica, tipul de sistem nervos, predispozitiile native car
stau la baza aptitudinilor si a altor insusiri; conditiile interne de natura biologica
definesc individul;  psihologica – se refera la formatiunile psihice structurate in
procesul dezvoltarii – cognitive, afective, motivationale, energizoare, aptidunale
si atitunale – ce s-au constituit datorita interactiunii dintre factorii interni si
conditiile externe, prin interiorizarea unor date externe.

Conditiile interne de natura psihologica (insusirile psihice):  sunt formatiuni

sintetice rezultand din condensarea diverselor functii si procese psihice; ele sunt
sintetizari si generalizari ale particularitatilor dominante apartinand proceselor
psihice;  desi au originea in procesele psihice, insusirile psihice (de
personalitate) nu deriva din fiecare dintre procesele psihice sau din suma lor, ci
sunt formatiuni psihice relativ noi (de nivel superior).

Insusirile psihice se disting prin urmatoarele caracteristici: - dispun de o relativa

stabilitate; - sunt condensari ale diverselor functii psihice; - sunt generalizate (se
manifesta in cele mai diverse situatii) si au caracter reproductiv (intra in functiune
ori de cate ori este necesar); - sunt esentiale si definitorii pentru om; - dispun de
o relativa plasticitate.

 Acceptiunea axiologica

Personalitatea este un “ansamblu de valori”. In formarea personalitatii, important

este nu orice fel de mediu social, ci un mediu impregnat de valori.

 in decursul existentei, la personalitate se ataseaza o nota de valoare; omul

trece, astfel, de la stadiul de “consumator” de valori la cel de “producator” de
valori;

 personalitatea are in vedere omul valorizat (intelectual, moral, social, spiritual),

deci, omul ca valoare; dimensiunea valorica a personalitatii este, de fapt, o fateta
a dimensiunii culturale.

Din perspectiva celor trei acceptiuni, personalitatea apare ca:

 entitate bio-psiho-socio-culturala, ca intreg, ca unitate;

 purtator si executor al functiilor epistemice, pragmatice si axiologice, ca fiinta

care cunoaste, actioneaza si valorizeaza, transformand astfel lumea si pe sine;
 produs si producator de imprejurari, de medii, ambiante si situatii sociale; omul
nu doar asimileaza, ci si creeaza, dirijeaza si modifica imprejurarile.

6. Tipuri de definiţii ale personalităţii. Specific, avantaje şi limite.

1. După criteriul conţinutului, G. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: •
Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în
exterior; • Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie, o
structură internă specifică. • Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”,
chiar dacă 4 există, nu poate fi studiată, este inaccesibilă ştiinţei. 2. După criteriul sferei
delimităm două categorii de definiţii: • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc
personalitatea la una din componente; • Definiţii multidimensional-globale: prezintă
personalitatea ca entitate complex

G.W. Allport: personalitatea este o unitate a sistemelor dinamice prin care se

efectuează o adaptare originală; R. Cattell explică temenul ca fiind un sistem al
deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor
acestuia; W. Stern (fondatorul personologiei) apreciază că personalitatea este un tot
funcĠional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic de persoane;
Pentru H. S. Sullivan, este un model de durată relativă a situaĠiilor periodice
interpersonale, ce caracterizează viaĠa umană. A. Kardiner operează o distincĠie între
personalitatea de bază ce rezultă dintr-o comunitate de culturăúi personalitatea de
statut, suprapusă primeia úi rezultând din pozitia individului în sistemul social. In acelaúi
curent de idei, G.H. Mead, apoi T. Parsons definesc personalitatea ca un set de roluri úi
valori interiorizate. C.L. Rogers consideră că sistemul de personalitate se închide în
sine organizându-se úi se deschide spre lume, obiectivându-se în valori. După K.
Lewin, persoana úi mediul sunt interdependente, unul construindu- se în funcĠie de
celălalt sau de ansamblul celorlalte etc. Considerăm personalitatea ca proces úi produs,
ce integrează biologicul úi ereditatea, psihologicul úi viaĠa concretă, socialul úi valorile
úi încercăm să afirmăm toate aceste dimensiuni, făUă a absolutiza pe una în
defavoarea celeilate. În studiul psihologic al personalităĠii se detaúează (în mare) două
modalităĠi de abordare: cea factorială preocupată de identificarea úi stabilirea
corelaĠiilor dintre trăVături úi cea structurală, preocupată de surprinderea organizării
globale a personalităĠii, de identificare a profilelor.-

7. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: specificul lor;

perspectiva contemporană.
In cadrul stiintei psihologice, problema personalitatii a fost pusa abia la inceputul
sec. 20. Abordarea stiintifica a personalitatii ne ofera, inca de la inceput, un
aspect contradictoriu: nu exista unanimitate cu privire la natura obiectului sau de
cercetare si nu exista un model unic al personalitatii, ci exista modele eterogene,
deoarece termenul personalitate este o notiune polisemica (avand semnificatii
diferite in contexte diferite).

Elaborarea unui model unitar al personalitatii presupune, mai intai, precizarea

divergentelor in problema structurii si orientarii personalitatii si, apoi, sinteza
contradictiilor.

Cu referire la divergentele metodologice din cadrul psihologiei personalitatii,

Mihai Golu (2009) le sistematizeaza in urmatoarele tipuri de orientari: 
idiografica si nomometica;  biologista si sociologist-culturologica;  atomar-
descriptivista si sintetic-structuralista;  plana (liniara) si ierarhica (plurinivelara);
 statica si dinamica.

 Divergenta dintre orientarea idiografica si orientarea nomotetica – se refera la

problema raportului particular (individual, concret) – general (universal).

 Orientarea nomometica (nomos – lege, norma; nomothetikos – promulgare de

legi) - presupune explicatiile cauzale (deterministe, tip cauza-efect); - utilizeaza
metode psihologice cantitative (experimentul de laborator); - presupune
elaborarea legilor generale, cu caracter deductiv si probabilist.  Orientarea
idiografica - presupune studii longitudinale (un singur caz pe o perioada mai
indelungata); - utilizeaza metode psihologice calitative, interpretative (metoda
biografica, analiza documentelor personale, observatia, introspectia, tehnici
proiective etc.); - presupune explorarea specificitatilor individuale (a unicitatii).

Rezolvarea dilemei stiinta – unicitate (nomotetic – idiografic) o constituie

impletirea demersului individualconcret cu cel general (paradigma interactionist-
sistemica).

 Divergenta dintre orientarea biologista si orientarea sociologist – cultorologica

– se refera la problema raportului de determinare (conditionare) dintre factorii
bilogici si factorii sociali.

 Orientarea biologista - considera ca personalitatea este exclusiv produsul

factorilor bilogici (trebuinte biologice primare, instincte); - este reprezentata initial
de freudism.  Orientarea sociologist – culturologica - atribuie rolul determinant
in formarea personalitatii exclusiv factorilor socioculturali generati istoric; - se
regaseste in psihologia multimilor.
Rezolvarea dilemei bilogie – sociologist-culturologie o constituie interactiunea si
conditionarea reciproca a factorilor biologici si socio-culturali, cu preponderenta,
insa, a celor sociali (paradigma interactionist – sistemica).

 Divergenta dintre orientarea atomar - descriptivista si orientarea sintetic –

structuralista – se refera la problema raportului “parte” – “intreg”.

 Orientarea atomar – descriptivista - explica personaliltatea prin descompunerea

ei in elementele sale componente si studiul separat al acestora; - corespunde
paradigmei asociationiste.  Orientarea sintetic – structuralista - considera
personalitatea ca o structura integrala, globala, unitara. - corespunde paradigmei
gestaltiste.

Rezolvarea dilemei atomar - descriptivista - sintetic – structuralista o constituie

operarea atat cu partea, cat si cu intregul, fara a le reduce una la cealalta
(paradigma interactionist – sistemica).

 Divergenta dintre orientarea plana (liniara) si orientarea ierarhica (plurinivelara)

– se refera la problema organizarii interne a personalitatii.

 Orientarea plana - concepe organizarea interna a personalitatii in mod liniar; -

se regasete in teoria si modelul trasaturilor de personalitate (Allport, Cattell,
Murray).  Orientarea ierarhica - concepe organizarea interna a personalitatii in
mod multinivelar, supraetajat, cu niveluri primare, intermediare si terminale;
innascute si dobandite; inferioare si superioare; - ia nastere din schema
psihanalitica a nivelurilor personalitatii.

Rezolvarea dilemei liniar - ierarhic o constituie integrarea sistemica a

personalitatii elabarandu-se atat pe orizontala, cat si pe verticala.

 Divergenta dintre orientarea statica si orientarea dinamica – implica problema

dimensiunii temporale a personalitatii.

 Orientarea statica: - considera functiile si capacitatile psihice ca fiind

predeterminate, nemodificabile in timp; - urmareste identificarea constantelor
(invariantilor) organizarii interne a personalitatii si demonstrarea faptului ca
aceasta ramane stabila in timp.  Orientarea dinamica: - se bazeaza pe caracterul
devenit si evolutiv al organizarii interne a personalitatii si posibilitatea modificarii
ei in timp; - urmareste identificarea legitatilor dinamicii situationale si temporale a
personalitatii.

Rezolvarea dilemei static – dinamic o constituie luarea in considerare a staticii

functionale (invariantii structurali) si a dinamicii functionale (adaptarile sau
dezadaptarile determinate din exterior)
8. Criterii de clasificare a teoriilor personalităţii.
Teoriile personalitatii vizeaza explicatii, clasificari privind ordinea, structura, dinamica si
manifestarile comportamentale ale personaliltatii in raport cu anumite situatii din viata.
Toate teoriile incearca sa surprinda esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa.
Exista o varietate si diferentiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar daca una si
aceeasi teorie poate fi integrata in alta teorie.

Teoriile personalitatitii se integreaza, se completeaza si se echilibreaza reciproc;

niciuna dintre ele, luata separat, nu este satisfacatoare (nu explica integral
personalitatea).

Teoriile personalitatii pot fi grupate dupa diverse criterii:

 Dupa similitudinea sau unicitatea personalitatii:

 teorii nomotetice – pun accentul pe similaritatile personalitatii indivizilor; vizeaza

universalul sau generalul, bazandu-se pe comparatiile intre indivizi, privind unul sau mai
multe aspecte ale personalitatii;  teorii idiografice – pun accentul pe unicitatea
indivizilor, pe particularitatile individuale; considera ca esenta personalitatii poate fi
surprinsa numai prin studiul detaliat al vietii si experientei individuale.

 Dupa aspectele considerate in modelarea comportamentului (dupa gradul de

generalitate):

 teorii multidimensionale – urmaresc alcatuirea unui tablou al personalitatii in

ansamblu (personalitatea ca intreg);  teorii unidimensionale (particulare) – studiaza
rolul jucat de un singur aspect al personalitatii in modelarea comportamentului.

 Din perspectiva evolutionista:

 teorii statice – reflecta o viziune statica asupra personalitatii (o considera stabila); 

teorii dinamice – explica personalitatea prin structurile ei active;  teorii integrative –
releva structurarea ierarhica, integrativa si dinamica a personalitatii.

 Dupa factorii determinanti:

 teorii radicale (absolutizante) – biologizante, psihologizante si sociologizante;  teorii

de compromis – existenta unui dublu determinism al personalitatii.

 Dupa gradul de apropiere – indepartare:

 teorii concordante – asemanatoare;  teorii neconcordante – contradictorii, opuse,

diferite.
 Henri Ey clasifica teroiile personalitatii in:

 teorii reductoare (elementariste) - reduc personalitatea la o simpla colectie de

trasaturi;  teorii genetice – pun accesntul pe evolutia personalitatii;  teorii dinamice –
accentueaza structura globala de individualizare si de functionare a personalitatii; 
teorii personaliste – descriu personalitatea in expresia ei de maxima umanitate.

Multimea teoriilor nu trebuie sa ne mire, personalitatea umana fiind un fenomen foarte

complex. In practica, un cercetator accepta una dintre teorii, combina teoriile intre ele
sau creeaza o teorie noua.

Pentru ca o teorie sa fie valida, ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:

sa fie verificabila, sa aiba consistenta interna (sa nu prezinte contradictii), sa aiba
valoare euristica, sa dispuna de economicitatea conceptelor, sa fie comprehensiva, sa
aiba valoare functionala.

Clasificarea teoriilor personalităţii:

1. După gradul lor de generalitate: • teorii globale, integratoare, „regale”; • teorii

particulare.

2. După gradul de apropiere-îndepărtare: • teorii concordante, asemănătoare; • teorii

nonconcordante, contradictorii, opuse.

3. Din perspectivă explicativă: • teorii moniste: tind spre unificarea maximă a explicaţiei
psihicului concret. • teorii pluraliste: pun accentul pe un număr foarte mare de trăsături
ca factori explicativi.

4. În funcţie de factorii determinanţi: • teorii radicale (absolutizante): biologizante,

psihologizante şi sociologizante. • teorii de compromis: presupun existenţa unui dublu
determinism al personalităţii.

5. Din perspectivă evolutivă: • teorii statice: reflectă o viziune statică asupra

personalităţii, considerând-o prin elementele ei cele mai stabile (teoriile clasice); • teorii
dinamice: explică personalitatea prin structurile ei active, prin motivele şi forţele
interioare ale individului. • teorii integrative: relevă structurarea ierarhică, integrativă şi
dinamică a personalităţii (teoriile moderne).

6. În funcţie de aspectele considerate în modelarea comportamentului: • teorii

multidimensionale; • teorii unidimensionale.

7. După accentul pus pe similitudinile / unicitatea personalităţii indivizilor: • teorii

nomotetice; • teorii idiografice.
 8. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: • teorii reductoare (elementariste): reduc
personalitatea la o simplă colecţie de trăsături. • teorii genetice: prin accentul pe
evoluţia personalităţii. • teorii dinamice: accentuează structura globală de individualizare
şi de funcţionare a personalităţii. • teorii personaliste: descriu personalitatea în expresia
ei de maximă umanitate, existenţială şi etică. Teoriile personalităţii se integrează,
completează şi echilibrează reciproc; nici una dintre ele, luată separat nu este
satisfăcătoare. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a
teoriilor personalităţii, pentru a sublinia continuitatea şi 3 progresul înregistrat de la
unele la altele, şi totodată, pentru a facilita o eventuală sinteză a lor.

9. Teorii ale personalităţii (C. G. Jung; A. Adler; K. Horney; G. Allport; G.

Kelly; H. J. Eysenck; R. B. Cattell; Big-Five): specific; analiza comparativă a
teoriilor (asemănări şi diferenţe; avantaje și limite).

Cateva dintre principalele teorii asupra personalitatii, sunt cele care considera
drept criteriu de baza similitudinea/unicitatea personalitatii, adica aspectele
nomotetice si idiografice.

In cadrul teoriilor idiografice se afla elaborate de C.G. Jung, A. Adler, K. Horney

(teorii postfreudiene), G. Allport si G. Kelly.

In cadrul teoriilor nomotetice se afla teoriile lui R.B. Cattell si H.J. Eysenck.

A. Teoriile psihodinamice (S. Freud, C. G. Jung, A. Adler, K. Horney s.a.)

Teoriile psihodinamice pun accentul asupra inconstientului: multe aspecte

importante ale personalitatii se afla in afara sferei noastre constiente. Daca sunt
vreodata aduse la suprafata, acest lucru se realizeaza doar cu mare dificultate. 
Carl Gustav Jung (psihologia analitica)  Alfred Adler (psihologia individuala) 
Karen Horney (psihanaliza interpersonala)

B. Teoriile cognitiviste (G. A. Kelly)

Teoriile cognitiviste subliniaza importanta gandirii. Comportamentul este

determinat de modul in care interpretam (construim), prezicem si evaluam
evenimentele, si nu de pulsiuni innascute sau de realitate.  George A. Kelly
(teoria constructelor personale)

C. Teoriile trasaturilor de personalitate (G. Allport, R. B. Cattell, H. J. Eysenck,

Teoria “Big-Five”) Teoriile trasaturilor de personalitate reliefeaza o abordare a
personalitatii orientata spre expresiile acesteia. Ele descriu aspectele constiente
si concrete ale personalitatii in termeni directi (de exemplu “prietenie”,
“ambitie”), in timp ce muta eccentul de pe explicatiile inconstiente si abstracte
ale comportamentului uman. Ele se bazeaza pe cercetare empirica, nu pe
observare clinica.  Gordon Allport (teoria trasaturilor de personalitate)  R. B.
Cattell si H. J. Eysenck (analiza factoriala a personalitatii)  Teoria Big – Five (a
celor cinci factori)

 Carl Gustav Jung (psihologia analitica)

Pentru Jung, esentialul in analiza personalitatii il constituie intelegerea acesteia

din perspectiva echilibrarii unor componente de baza: constientul si
inconstientul, potentele si calitatile personalitatii. Nu conflictul componentelor
personalitatii este esential, ci caracterul lor complementar si compensatoriu,
unitatea lor in „selful total”. In conceptia lui Jung, personalitatea include trei
sisteme de interactiune: constiinta, inconstientul personal si inconstientul
colectiv. Jung si-a numit teoria psihologie analitica.

Jung sustinea ca natura fundamentala a oamenilor o constituie instinctele si

pulsiunile. Suntem motivati de instincte innascute precum foamea, setea,
sexualitatea, individuatia, puterea, tendinta de a actiona si creativitatea.
Tendintele morale si nevoia de religie sunt si ele innascute. Toate activitatile
mentale sunt puse in miscare de energia psihica, care se numeste libido,
indiferent de instinctele implicate. Cu cat mai mult libido (valenta) este investit
intr-un eveniment mental, cu atat mai mult este dorit evenimentul. Energia psihica
este creata de tensiunea dintre opuse precum introversie - extraversie, bine - rau,
gandire - simtire, senzatie – intuitie, constient – inconstient etc. Cand o extrema
este in principal constienta, inconstientul compenseaza prin accentuarea
tendintei opuse. Adaptarea reusita necesita unirea diverselor forte opuse intr-un
teritoriu de mijloc.

In marea sa majoritate, psihicul este inconstient si cuprinde atat forte distructive,

cat si izvoare pozitive.

Critici:  Psihologia analitica a fost criticata pentru confuzii conceptuale, pentru

lipsa rigorii stiintifice si accentuarea exagerata a autonomiei psihicului.

Contributii:  Jung a adus contrubutii semnificative la dezvoltarea psihoterapiei,

la formarea unor conceptii mai pozitive despre natura umana, la intelegerea unor
caracteristici precum introversia si extraversia, la intelegerea si tratamentul
psihozelor, la interpretarea viselor.

 Alfred Adler (psihologia individuala)

Adler descrie personalitatea ca pe o structura integrala, o confluenta a tendintelor

avand la baza tendinta spre perfectionare, spre totalitate si integrare. Lupta
pentru perfectiune constituie „motorul” dezvoltarii personalitatii. Adler si-a numit
teoria psihologie individuala.
Adler sustinea ca natura fundamentala a omului o constituie interesul social.
Fiecare fiinta umana are un potential innascut de a relationa si de a coopera cu
alti oameni. Interesul social stabileste regulile pentru o dezvoltare personala
adecvata. Potrivit lui Adler, ereditatea nu exercita, practic, nicio influenta asupra
personalitatii. Scopul principal subiacent tuturor comportamentelor umane este
acela al luptei pentru superioritate (sau autodesavarsire), motivat de sentimentele
de inferioritate ale copilului in fata mediului coplesitor. Sentimentele de
inferioritate, chiar intr-o proportie redusa, sunt nelipsite din viata fiecaruia, ceea
ce poate stimula forme de compensare bazate pe interesul social.

Critici:  Psihologia individuala a fost criticata pentru prezentarea unei imagini

reductioniste a comportamentului uman, punand un prea mare accent asupra
factorilor sociali si sentimentelor de inferioritate, pentru exprimarea unui
optimism iesit din comun referitor la natura umana si pentru utilizarea unei
metodologii nestiintifice.

Contributii:  Lui Adler i se atribuie descoperirea determinantilor sociali ai

personalitatii, paternitatea bine-cunoscutilor termeni complex de inferioritate si
stil de viata, sprijinirea egalitatii intre sexe, contributii la aparitia terapiilor de grup
si familiale.

 Karen Horney (psihanaliza interpersonala)

Horney considera ca notiunea centrala in descrierea personalitatii este notiunea

de „conflict”, cu geneza in relatiile interpersonale, in atitudinile generale
contradictorii fata de o alta persoana. Dezvoltarea personalitatii se realizeaza pe
seama rezolvarii conflictului interpersonal.

Karen Horney este optimista in privinta naturii umane si conchide ca avem atat
capacitatea, cat si dorinta de a ne dezvolta potentialitatile sanatoase si de a
deveni indivizi normali. Comportamentul patlologic apare numai daca aceasta
tendinta innascuta catre autorealizare este blocata de forte sociale externe.

Critici:  Horney a fost criticata pentru aderarea prea stransa la ideile freudiene si
adleriene si pentru esecul de a dezvolta o teorie personala cuprinzatoare.
Peocuparea ei pentru nevroza a determinat-o sa neglijeze dezvoltarea
personalitatii normale.

Contributii:  Horney ofera intuitii valoroase si bine cumpanite asupra

semnificatiei si dinamicii celei mai comune forme de psihopatologie, nevroza.
Incercarea sa de a modifica psihanaliza freudiana intr-o directie adleriana este
suficient de originala pentru amerita o atentie deosebita.

 George A. Kelly (teoria constructelor personale)

Kelly considera ca oamenii selecteaza stimulii la care reactioneaza plecand de la
atitudinile si ipotezele pe care le au, ca si oamenii de stiinta. Pe aceasta baza, ei
isi formeaza convingeri, atitudini noi sau le intaresc pe cele existente,
construindu-si astfel singuri personalitatea. De aici conceptul de „construct
personal”, personalitatea fiind un ansamblu de constructe personale.

Considerandu-se printre cei mai idiosincrasici dintre teoriticienii personalitatii,

Kelly respinge folosirea constructelor motivationale explicite. El presupunde doar
ca fiintele umane sunt active prin natura lor si comportamentul nostru este
indreptat spre un obiectiv, acela de a anticipa viitorul. Fiecare dintre noi isi
formeaza propriile constructe personale pentru interpretarea si predictia
viitorului. Psihologul trebuie sa caute sa inteleaga modalitatile in care un anumit
individ vede lumea, nu sa incerce sa impuna intregii umanitati un set unic de
constructe stiintifice.

Critici:  Kelly a fost criticat pentru omiterea majoritatii caracteristicilor vitale

care ne diferentiaza ca specie umana, pentru respingerea arbitrara a unor
constructe consacrate precum “invatarea” si pentru o viziune reductionista
asupra personalitatii si naturii umane.

Contributii:  Kelly a atras atentia asupra importantei cognitiilor si empatiei ca

aspecte ale personalitatii si asupra relatiilor interpersonale, iar teoria sa permite
unicitatea personala si ofera repere logice pentru cercetarea nomotetica.

 Gordon Allport (teoria trasaturilor de personalitate)

Allport pleaca de la premisa ca personalitatea este un ansamblu de trasaturi.

Comportamental, trasatura indica predispozitia de a raspunde in acelasi mod
(constant) la diferiti stimuli. Trasaturile, ca structuri stabile, sunt atat unice
fiecarui individ, dar si comune mai multor indivizi. De aici abordarea dubla a
personalitatii: ca unicitate (abordarea idiografica) si ca generalitate (abordarea
nomotetica).

Allport descrie personalitatea in termeni de trasaturi directe precum prietenia,

ambitia, curatenia, entuziasmul, punctualitatea etc. Allport nu sustine ca o
persoana timida sau una locvace se comporta in acest fel de fiecare data.
Comportamentul poate deveni atipic datorita schimbarilor din mediu, presiunilor
exercitate de alti oameni si conflictelor interne.

Allport sustinea ca natura fundamentala a omului o constituie pulsiunile

istinctuale. Fecare se lupta sa reduca pulsiuni instinctuale precum foamea si
setea. Allport se deosebeste de toti teoreticienii personalitatii, ajungand la
concluzia ca motivatiile copiilor si ale adultilor difera in ceea ce priveste natura
lor. Adultul sanatos este influentat de motive independente ca scop de
corespondentele lor din copilarie, ele fiind independente de impulsiuni.
Critici:  Teoria lui Allport a fost criticata pentru lipsa de putere explicativa,
rationamentul circular, incapacitatea de a explica de ce ne purtam diferit in
situatii diferite, negarea importantei primilor ani de viata, intelegerea gresita a
principiului freudian al placerii.

Contributii:  Printre contributiile lui Allport se numara foarte popularul construct

al “trasaturilor”, prezentarea motivatiei atat ca reducere a pulsiunii cat si ca
augmentare a pulsiunii, incercarea de a-si sprijini ideile prin cercetare empirica.

 R. B. Cattell si H. J. Eysenck (analiza factoriala a personalitatii)

Cattell si Eysenck definesc personalitatea ca un ansamblu de factori. Ei doresc

(prin notiunea de „factor”) sa depaseasca sfera prea larga a tipului sau prea
ingusta a trasaturii, identificand personalitatea cu relatiile dintre factori, acestia
avand o exprimare cantitativa, si nu calitativa. Ei si-au propus sa determine care
dintre miile de trasaturi sunt mai importante, utilizand tehnica statistica a analizei
factoriale.

Raymond B. Cattell

A utilizat tehnica statistica a analizei factoriale pentru a determina care dintre

miile de trasaturi sunt mai importante. Sunt saisprezece trasaturi de personalitate
principale, dintre care unele sustin constructele freudiene si inconstientul. Teoria
lui Cattell se bazeaza pe un vast volum de cercetari, insa, ca urmare a
terminologiei sale neobisnuite si dificile, impactul teoriei sale a fost limitat.

Din punctul de vedere a lui Cattell personalitatea ne permite sa prezicem ce va

face o persoana intr-o anumita situatie. Cattell imparteste preferinta lui Allport
pentru descrierea caracteristicilor relativ stabile si predictibile cu termenul de
trasaturi, insa abordarea lui difera sub patru aspecte semnificative. El conchide
ca elementele fundamentale ale personalitatii (trasaturile-sursa) pot fi identificate
doar utilizand analiza factoriala. El considera unice doar cateva trasaturi, multe
trasaturi comune autentice apartinand, in diverse proportii, unor indivizi diferiti.
Cattell descopera ca inteligenta este trasatura structurala cel mai mult influentata
de ereditate.

Hans J. Eysenck

Eysenck si-a propus sa accentueze caracterul explicativ al teoriei trasaturilor,

legand trasaturile de cauze fiziologice si sociale.

Eysenck conchide ca miezul personalitatii este format din trei supertrasaturi:

introversie – extraversie, nevrotism – stabilitate (emotionala) si spihotism. Aceste
trasaturi reies constant din cercetarile sale de analiza factoriala. Eysenck a
incercat sa faca mai transparenta teoria trasaturilor, asociind trasaturile cu cauze
fiziologice si sociale.
Critici:  desi analiza factoriala este un instrument valoros pentru simplificarea
matricilor de corelatie voluminoase, capacitatea sa de a testa ipoteze este mult
mai discutabila;  analiza factoriala nu prezinta in mod automat “adevarul”
despre personalitatea umana;  se pare ca cele trei supertrasaturi ale lui Eysenck
nu sunt suficiente.

Contributii:  Cattell a fost laudat pentru fundamentarea teoriei sale pe cercetarea

empirica si nu pe speculatii subiective; cercetarile sale au acoperit o varietate de
tehnici de masurare,  Precum Cattell, Eysenck isi fundamenteaza teoria pe o
cercetare empirica de amploare.

 Teoria Big – Five (a celor cinci factori)

Un grup de cercetatori a descoperit ca din studiile de analiza factoriala reies, in

mod constant, cinci trasaturi comune tuturor oamenilor. Aceste trasaturi “Big
Five” sunt:  introversie – extraversie (rezervat si retras versus sociabil si
vorbaret);  nevrotism (calm si sigur versus nervos si nesigur);  agreabilitate
(suspicios si necooperant versus increzator si util);  constiinciozitate (lenes si
neserios versus muncitor si de nadejde);  deschidere la experienta
(conventional si realist versus nonconformist si creativ).

Ponderea diferita a acestor trasaturi determina in cazul fiecarui om

personalitatea.

Desi nu toate cercetarile asupra modelului “Big Five” au produs aceleasi

rezultate, partizanii acestuia citeaza un volum substantial de dovezi care vin in
sprijinul convingerii lor ca aceste trasaturi reprezinta miezul personalitatii.
Trasaturile Big Five descriu aspecte ale personalitatii care sunt remarcabil de
constante, mai ales la adulti. Chiar daca majoritatea adultilor sufera schimbari
majore in situatiile lor de viata, totusi, majoritatea nu se vor schimba semnificativ
in privinta celor cinci dimensiuni. In prezent, modelul Big Five domina peisajul
cercetarii psihologice.

Evaluarea teoriei:
Teoria Big Five cuprinde doua dintre cele trei supertrasaturi ale lui Eysenck, este
mai cuprinzatoare si mai putin coplesitoare decat terminologia obscura a lui
Cattell. Totusi, trebuie subliniat inca o data ca trasaturile ofera informatii numai
despre nivelurile superficiale ale personalitatii, ele nu explica comportamentul
uman. Prin urmare, pentru a intelege in mod autentic personalitatea, trebuie sa
luam in considerare si celelalte niveluri – si alte teorii ale personalitatii.

10. Enumerarea și definirea subsistemelor personalităţii.

Enumerarea si definirea subsistemelor personalitatii

Psihologia personalitatii isi concentreaza atentia asupra “modului” in care procesele,

functiile si starile psihice individuale se integreaza pe cele trei coordonate principale: 
dinamico – energetica;  instrumental – operationala;  latura relational – verbala.

Procesul integrarii pe cele trei coordonate conduce la elaborarea a trei subsisteme

(substructuri) intercorelate, care definesc obiectul central de studiu al psihologiei
personalitatii, si anume:

 subsistemul dinamico – energetic (temperamentul);  subsistemul instrumental –

operational (aptitudinile);  subsistemul relational – valoric si de autoreglaj (caracterul).

La acestea se adauga subsistemul de orientare, ce cuprinde comandamentele

orientative majore, strategice ale personalitatii (conceptiile despre lume si viata, idealul
de viata, imaginea de sine, sistemul motivelor si intereselor, a dominantelor afective).

De asemenea, desi inteligenta si creativitatea sunt in general incadrate in subsistemul

instrumental – operational (aptitudinal), ele sunt mai mult decat simple elemente
componente ale acestuia, in prezent existand tendinta de a le considera separat, in
cadrul subsistemului rezolutiv-productiv (inteligenta), si, respectiv, al subsistemului
transformativ-constructiv (creativitatea).  Temperamentul este ansamblul insusirilor
dinamico-energetice al personalitatii. El ne furnizeaza informatii despre nvelul dinamic
al personalitatii si nivelul energetic al unui individ. Temperamentul exprima forma de
manifestare a personalitatii.

 Aptitudinlile sunt ansamblul insusirilor instrumental – operationale ale personalitatii.

Ele permit amplasarea personalitatii pe scara competentelor si valorilor. Aptitudinile
reprezinta o dimensiune valorica a personalitatii, raspunzand la intrebarea: Ce
realizeaza efectiv o persoana sau ce ar putea realiza?

 Caracterul este ansamblul insusirilor relational-valoric si de autoreglaj al personalitatii.

El exprima un complex de atitudini stabilizate fata de realitate, fie ea din afara
persoanei, fie fata de propria persoana. Caracterul este latura de continut a
personalitatii.

Subsistemele personalitatii

Subsistemul dinamico – energetic = temperamentul

Subsistemul instrumental – operational = aptitudinile

Subsistemul relational – valoric si de autoreglaj = caracterul

Subsistemul de orientare = comandamente orientative majore

Subsistemul rezolutivproductiv = inteligenta

Subsistemul transformativconstructiv = creativitatea

11. Relaţia dintre tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) şi

temperament
Relatia dintre tipul de activitate nervoasa superioara (ANS) si temperament

Intre tipul de activitate nervoasa centrala si temperament exista o relatie directa si

stransa. Tipul de activitate nervoasa superioara formeaza baza neurofunctionala
a temperamentului. Rezulta ca:  studiind manifestarile temperamentale ale unui
individ, putem determina insusirile sale fundamentale de tip sistem nervos; 
studiul trasaturile tipologice ale activitatii nervoase superioare faciliteaza
cunoasterea temperamentelor umane.

Tipul de activitate nervoasa superioara (tipul general de sistem nervos) are o

sfera mai larga decat temperamentul, influentand nu doar planul vietii psihice, ci
si activitatea interna a organismului, a functiilor diverselor organe, pana la
procesele trofice.

Temperamentul este un corespondent, in plan psihocomportamental, al tipului de

sistem nervos.

Tipul de activitatea nervoasa superioara nu se transfera, insa, direct intr-o

caracteristica temperamentala, ci este mediat (filtrat) de sistemul de relatii cu
lumea (reflexe conditionate, experienta subiectiva). Acest filtru determina ca in
temperament sa se manifeste in mod predominant o anumita insusire a tipului de
sistem nervos (echilibrul, mobilitatea). Aceeasi insusire tipologica se poate
exprima diferit in diverse sectoare ale vietii psihice (de exemplu, este posibil ca
mobilitatea sa se exprime mai proeminent in motricitatea generala deact in
activitatea verbala).

12. Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului.

Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului

Dinamica comportamentala se exteriorizeaza atat in miscarile persoanei, cat si in

afectivitate, in conduitele voluntare sau in procesele cognitive. Ea se exprima in mimica
individului, in viteza si ritmul vorbirii, in particularitatile scrisului sau etc. Astfel, putem
identifica temperamentele cu ajutorul unor indicatori psihocomportamentali, si anume: 
impresionabilitatea – adancimea si taria cu care sunt traite fenomenele psihice, in
special, cele senzoriale si afective. In functie de capacitatea de receptare a stimulilor si
profunzimea impresiilor produse, precum si de ecoul (rezonanta) lor in intreaga fiinta a
individului, unii indivizi sunt adanc impresionabili, iar altii sunt putin (superificial)
impresionabili;  impulsivitatea – se refera la caracterul brusc al raspunsurilor, la
descarcari sacadate in desfasurarea proceselor sau inregistrand perioade de latenta
prelungita, desfasurari domoale si intensitate redusa;

 ritmul reactiilor si trairilor psihice – ne infatiseaza alternarea lor uniforma sau

neuniforma;  tempoul modificarilor neuropsihice temperamentale – se exprima in
frecventa trairilor psihice intr-o anumita unitate de timp. Exista indivizi cu un tempou
ridicat, tumultos si indivizi cu un tempou scazut;  expresivitatea psihica – intonatia
vorbirii, debitul si viteza limbajului; miscarile de mers automatizate; expresiile
emotionale si mimice; actele voluntare complexe; directia orientarii dominante
(extraversie/introversie); disponibilitatea la comunicare interpersonala; ascendenta sau
obedienta rationala; locul controlului; capacitatea generala de lucru si rezistenta la
solicitarile puternice si de lunga durata; capacitatea de adaptare la situatii noi; rezistenta
la frustrare, la stres, la situatii conflictuale.

Plecandu-se de la acesti indicatori generali, de la modul in care ei se imbina in structura

personalitatii, se elaboreaza diverse portrete temperamentale (variante individuale). Toti
acesti indicatori psihocomportamentali se manifesta intr-o stare activa a individului (nu
pasiva, in somn sau in coma), intr-o anumita imprejurare de viata.

13. Caracterul înnăscut / dobândit al temperamentului.

Temperamentul, in manifestarile sale tipico-individuale, depinde in mare masura
de conditiile ontogenezei. Daca tipul determina categoria de temperament,
dezvoltarea psihica conditioneaza modul concret in care se configureaza acest
temperament.

Pavlov a aratat ca tipul de sistem nervos este innascut si el nu se schimba in mod

structural in cursul ontogenezei. Insusirile fundamentale ale activitatii nervoase
superioare nu se schimba, dar ele se dezvolta in ontogeneza, in directia cresterii,
a intaririi lor, in succesiunea: intensitate – echilibru – mobilitate. Aceasta este
regula generala dar in cadrul ei pot exista variatii ce depind de caracteristicile
tipului nativ. Rezulta ca tipul influenteaza si caracteristicile procesului de
maturizare nervoasa. Nu se cunoaste exact in ce masura influenteaza factorii de
mediu asupra tipului; in orice caz, o dinamica a tipului in ontogeneza exista.
Tipul de activitate nervoasa superioara este cea mai stabila dintre conditiile
interne. De aceea, temperamentul apare drept cea mai generala si stabila
componenta a personalitatii. Alaturi de “predispozitii”, structura temperamentala
si, respectiv, tipul temperamental sunt innascute, ambele reprezentand elementul
ereditar in organizarea interna a personalitatii. Desi, temperamentul este in esenta
determinat genetic, totusi, el nu reprezinta o componenta rigida, imuabila, ci
suporta unele modificari in cursul vietii.

Temperamentele nu pot fi schimbate (inlocuite unele cu altele), dar pot fi educate,

modelate sub influenta factorilor socioculturali.

Fiind determinat in principal de tipul de sistem nervos, temperamentul se

dezvolta ca premisa si rezultanta a intregului sistem de personalitate si este
influentat de aptitudini si caracter, dobandind unele insusiri secundare destul de
variabile si care trec dincolo de tipic spre individual.

14. Natura psihică, locul şi rolul temperamentului în structura de ansamblu a

personalităţii şi a vieţii psihice
Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă, temperamentul fiind
fundamentul emotional al personalitătii. Locul temperamentului în cadrul personalităŃii:
in structura de ansamblu a personalităŃii, temperamentul este latura de formă
(„stilistică”), şi nu latura de conŃinut (internă); el nu are o semnificaŃie axiologică (nu
există temperamente bune sau rele), ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se
manifestă o persoană într-o situaŃie concretă (sub aspectul indicatorilor
psihocomportamentali). El influenŃează personalitatea, nuanŃează modul de
manifestare a celorlalte laturi ale personalităŃii, dar nu determină conŃinutul vieŃii
psihice, nu generează prin sine însuşi nici conŃinuturi psihice nici performanŃe, ci
reprezintă modul de a fi, stilul comportamental. În principiu, tipurile temperamentale
sunt echipotenŃiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, în ontogeneză
profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial şi
invers, pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de
personalitate diferite. Rolul temperamentului în ansamblul personalităŃii.
Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura
temperamentală este o interfaŃă între persoană şi lume, şi are rol mediator între
intensitatea, durata şi semnificaŃia influenŃelor externe şi efectele în sfera
psihocomportamentală. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaŃiilor
interpersonale (atracŃie – respingere, simpatie – antipatie).
Natura psihica, locul si rolul temperamentului in structura de ansamblu a personalitatii si
a vietii psihice

Natura psihica a temperamentului este emotional-reactiva. Temperamentul este

fundamentul emotional al personalitatii. El se refera la fenomenele caracteristice ale
naturii emotionale a unui individ, incluzand:  sensibilitatea fata de o stimulare
emotionala;  forta si viteza sa obisnuita de raspuns;  calitatea dispozitiei sale
predominante;

 toate particularitatile fluctuatiei si intensitatii dispozitiei.

Aceste fenomene sunt considerate de Allport ca fiind dependente de constructia

constitutionala si, deci, in mare masura ereditare ca origine. Allport recunoaste, in
acelasi timp, ca temperamentul poate fi modificat pe masura ce personalitatea se
dezvolta, dar nu putem vorbi despre o modificare nelimitata. Natura emotional-reactiva
a temperamentului este evidentiata in toate tipologiile temperamentale (in cele
psihologice, ea fiind mai pregnanta).

La nivelul sistemului de personalitate, temperamentul nu reprezinta latura de continut, ci

latura formala ( de forma) a personalitatii. El tine de stilul, de forma, de modul omului de
a fi si de a se comporta. Temperamentul, prin sine insusi, nu genereaza nici continuturi
psihice, nici performante. El isi pune amprenta (influenteaza) asupra conduitei, in
special, asupra modului in care diverse continuturi sunt realizate, dar nu determina
constinutul vietii psihice. Trasaturile nu se coreleaza semnificativ cu valorile orientative,
aptitudinale sau caracteriale. Daca cineva gandeste lent, el nu gandeste, neaparat si
prost.

Temperamentul, pe de o parte, ne indica modul in care se exteriorizeaza si se

manifesta o persoana intr-o situatie concreta, iar pe de alta parte, influenteaza celelalte
laturi ale personalitatii, nuantand modul lor de manifestare, avand rol predispozant si
facilitand sau inhiband formarea lor.

15. Tipologii temperamentale: I. P. Pavlov; A. Adler; K. Horney; C. G. Jung.

De-a lungul timpului au fost elaborate o multitudine de tipologii comportamentale,
in functie de diverse criterii:

 criterii substantialiste (elaborate in antichitate);  criterii morfologice sau

bioconstitutionale (Kretschmer, Viola, Pende, Sigaud, Sheldon);  criterii
fiziologice si psihofiziologice (Pavlov);  criterii psihologice (Jung, Heymans,
Wiersma, Senne, Berger, Le Gall);  criterii psihosociologice (Allport, Spranger,
Vernon, Horney);  criterii psihopatologice (Kahn, Schneider).
 Tipologii psihofiziologice. Tipologia dupa Ivan Petrovici Pavlov

Criteriile considerate in cadrul tipologiilor psihofiziologice sunt atat psihologice,

cat si fiziologice, realizandu-se o sinteza intre subiectiv si obiectiv.

Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de numele lui I.

Pavlov. Pe baza datelor experimentale de laborator, obtinute prin metoda
reflexelor conditionate, Pavlov a demonstrat relatia dintre tipurile de activitate
nervoasa superioara si temperament, evidentiind trei criterii de determinare a
tipurilor de activitate nervoasa superioara:

 forta sau energia sistemului nervos;

 echilibrul dintre excitatie si inhibitie;

 mobilitatea proceselor nervoase.

In functie de cele trei criterii fundamentale ale activitatii nervoase superioare,

distingem:

 tipuri puternice si slabe (dupa criteriul fortei);  tipuri echilibrate si

neechilibrate (dupa criteriul echilibrului);  tipuri mobile si inerte (dupa criteriul
mobilitatii).

Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune

omului si animalelor, cu cele patru temperamente stabilite in antichitate:

 temperamentul coleric – tipul puternic – neechilibrat – excitabil (rezistent, vioi,

hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, cu trairi emotionale explozive,
instabilitate comportamentala, tendinta de dominare in relatiile interpersonale,
saturatie si plictiseala rapida la monotonie, optimist);

 temperamentul sangvin – tipul puternic - echilibrat - mobil (sociabil, saritor,

vivace, cu spirit de grup, cu aptitudini de conducere, uneori superficial, adaptabil,
controlat);

 temperamentul flegmatic – tipul puternic - echilibrat - inert (pasiv, grijuliu,

ingandurat, pasnic, controlat, demn de incredere, temperat, calm, nesociabil, lent,
greu adaptabil la situatii noi, rezistent la stres);

 temperamentul melancolic – tip slab (trist, anxios, rigid, sobru, pesimist,

rezervat, nesociabil, linistit, interiorizat, sensibil).

Din punct de vedere psihologic, niciun temperament nu poate fi considerat ca

fiind privilegiat: fiecare prezinta aspecte pozitive, precum si riscul unor insusiri
negative. Tipurile pure sunt foarte rare, in general, intalnim tipuri mixte, cu
predominanta usoara sau mai accentuata a anumitor trasaturi temperamentale.

In functie de raportul dintre cele doua sisteme de semnalizare – senzorial si logic

– Pavlov a elaborat o tipologie temperamentala specific umana: tipul special
artistic, tipul special ganditor, tipul intermediar.

 Tipologii psihologice. Carl Gustav Jung

In cadrul tipologiilor psihologice, se considera drept criteriu de clasificare a

temperamentelor fenomenele de natura psihica.

Jung este cel care fundamenteaza din punct de vedere psihologic tipologia
temperamentelor in termeni de trasaturi polare. El considera ca personalitatea
umana este diferit orientata: fie spre lumea interioara, spre sine (tipul introvertit),
fie spre lumea externa, spre obiecte (tipul extravertit):

 tipul extravertit - este orientat predominant spre lumea externa, spre lumea
obiectelor si fenomenelor reale; - rolul predominant in determinarea preferintelor,
a alegerilor, a deciziilor sale il are factorul extern raportat la cel intern; - se
caracterizeaza prin gandire concreta, obiectivitate, simt prctic, cauta aprobare
sociala, tinde sa fie conformist, este socialbil, iubeste activitatea exterioara,
schimbarea, variatia; emotiile sale sunt usor de activat, dar sunt superficiale, de
moment; are inhibitii putine;

 tipul introvertit - este orinetat spre lumea interioara (subiectiva)cu toate

componentele sale (atentie interioara); - viata sa psihica se centreaza mai mult in
jurul propriilor idei despre lucruri si despre sine; - se caracterizeaza prin gandire
abstracta si prfunda, capacitate de convingere, hotarare, corectitudine,
subiectivitate, tendinta de izolare, incapatanare, indiferenta, anxietate,
egocentrism etc.

 Tipologii psihosociologice. Karen Horney

In cadrul tipologiilor psihosociale, se ia in considerare raportarea omului la

mediul sociocultural, la sistemul axiologic.

Karen Horney clasifica temperamentele in functie de relatiile interpersonale, ia ca

premise directiile principale pe care le poate lua copilul in relatiile sale cu
anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de a se indeparta. De
aici, sunt deduse trei tipuri de temperament, cu orientari interpersonale diferite:

 tipul complezent (dependent) – orientat spre relatie; trebuinta de dependenta de

afiliere (relationare), sentiment de inferioritate, stima de sine scazuta, tendinta de
supunere si conformism;  tipul agresiv – orientat impotriva relatiei; tendinta de
dominare, nevoie de succes, de recunoastere sociala; perfectionism; spirit
competitiv, cu tendinte agresive, rezistenta scazuta la frustrare;  tipul detasat –
detasare afectiva de relatie, trebuintta de autorealizare, tendinta spre izolare,
rezistenta la schimbare.

 Tipuri de personaliate A. Adler

Adler pleaca de la ideea ca dezvoltarea personalitatii este conditionata de factorii

socioculturali, accentuand importanta influentelor educative (familie, societate) in
formarea Eului, fara a pierde insa din vedere substratul biologic.

In functie de caracteristicile predominante ale “stilului de viata”, Adler identifica

patru tipuri de personalitate:  tipul dominant – agresiv, dorinta de putere,
“sentiment de superioritate”, egocentrism, impulsivitate;  tipul dependent –
dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, supunere, atitudine pasiva, tendinte depresive; 
tipul evitant – incapacitate decizionala, evitarea conflictului, perseverenta
scazuta;  tipul social – contacte sociale bune, adaptabilitate, senzitivitate
sociala, conduita prosociala.

Nota: A. Adler nu se regaseste printre autorii de clasificari temperamentale, el a

facut o clasificare comportamentala.

16. Descrierea portretelor psihocomportamentale ale temperamentelor

clasice: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic.
Descrierea portretelor psihocomportamentale ale temperamentelor clasice: coleric,
sangviniv, flegmatic si melancolic

Caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentelor clasice:

 Temperamentul sangvinic (al bunei dispozitii)  Nota dominanta – mobilitate,

ritmicitate, echilibru pe fondul vioiciunii, rapiditatea reactiei.  In plan emotional –
efeverscenta emotionala; sensibil, dar fluctuant si inegal in trairile afective, manifestand
o oarecare superficialitate in acest plan.  In plan intelectual – productiv in activitatile de
scurta durata, isi fixeaza greu scopurile, flexibilitate si mobilitate intelectuala.  In planul
activitatii – se angajeaza usor in activitate, dar nu o finalizeaza; este vioi, mobil, dar
nepersistent  In plan relational – reactii promte; vesel, vorbaret, destins, spiritual;
influentabil, nestatornic, renunta usor (fara a suferi); sociabil, se adapteaza repede, dar
nu este persistent.
 Temperamentul flegmatic (apatic)  Nota dominanta – inertia.  In plan emotional –
pare a fi indiferent, dar este capabil de stari afective foarte intense si durabile.  In plan
intelectual – datorita rabdarii realizeaza performante de lunga durata.  In planul
activitatii – se angajeaza greu in activitate, dar este perseverant; are o mare capacitate
de munca.  In plan relational – foarte calm, rabdator, temperat, perseverant,
imperturbabil, inert; reactii intarziate, stereotype, putin incordat; usor nesociabil (desi
doreste socialul), capacitate de adaptare redusa la situatii noi.

 Temperamentul coleric (irascibil)  Nota dominanta – neechilibrul, inegalitatea in

manifestari, trecerea de la o extrema la alta.  In plan emotional – sentimente intense,
dar de scurta durata; nestapanit, cu stari de teama, panica, furie, alarma; inclinat spre
exagerare.

 In plan intelectual – productive in activitatile de scurta durata, omul marilor initiative,

dar si oscilant.  In planul activitatii – active, rezistent, dar manifesta risipa de energie;
o evolutie sinusoidala a capacitatii de munca (cu asscensiuni si caderi, cu entuziasm si
stari de deceptie).

 In plan relational – reactivitate promta, nerabdare, agresivitate, impulsivitate,

iritabilitate, schimbator, nelinistit; predispus la explozii afective, la furie violenta, dar si la
trairi afective deosebite; exagereaza fie ambitia, fie ostilitatea.

 Temperamentul melancolic (trist, hipotonic)  Nota dominanta – tonus scazut,

posibilitati enetgetice scazute.  In plan emotional – hipersensibilitate, stari afective
intense, de lunga durata; inclinatii spre depresie; blocaj, in special la suprasolicitari.  In
plan intelectual – productive in muncile migaloase, tendinta de subapreciere.  In planul
activitatii – se angajeaza cu toata fiinta sa; este persistent, dar se descurajeaza des. 
In plan relational – interiorizat, constiincios, meticulous; linistit, sobru, retras, anxios,
pessimist, nesigur, rigid, nesociabil; dificultati de adaptare sociala.

17. Structura psihologică a aptitudinilor.

Aptitudinlile sunt ansamblul insusirilor instrumental – operationale ale
personalitatii. Ele reprezinta insusirile psihice si fizice, relativ stabile, care-i
permit omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitate. Aptitudinile
permit amplasarea personalitatii pe scara competentelor si valorilor; ele
reprezinta o dimensiune valorica a personalitatii, raspunzand la intrebarea: Ce
realizeaza efectiv o persoana sau ce ar putea realiza?

Studiul aptitudinilor, sub aspect structural, implica multe coordonate, si anume:

 elemente componente (factorii) aptitudinilor;  nivelul de dezvoltare si modul
de organizare (structurare) al elementelor componente;  nivelul de
functionalitate al elementelor componente, respectiv, relatiile dintre ele.

Aptitudinile reprezinta o structura complexa, multidimensionala, constituita dintr-

un ansamblu de procese si calitati psihice, dezvoltate la un nivel superior,
organizate intr-un anumit fel, in concordanta cu solicitarile activitatii exercitate, si
care se manifesta in mod constant si relativ stabil.

Din punct de vedere structural – functional, distingem:  aptitudini ce apartin

unor domenii diferite de activitate – diferentierea lor facandu-se dupa natura si
specificul componentelor implicate;  aptitudini ce apartin aceluiasi domeniu de
activitate – in cadrul carora componentele implicate sunt identice.

Structura aptitudinilor are un caracter dinamic. Aptitudinile isi schimba structura

si eficienta in functie de varsta si de natura sarcinilor si situatiilor.

De-a lungul vietii, traiectoria evolutiva a aptitudinilor parcurge trei stadii:  de

dezvoltare – in care are loc o amplificare a astructurii lor functionale, avand ca
efect o crestere a eficientei;

 de optimum functional – su dezvoltarea optima a structurii functionale si

eficienta maxima;  de declin (de regresie) – are loc o degradare treptata a
structurii functionale, avand ca efect o scadere a eficientei.

Modificarile aptitudinilor de la o varsta la alta sunt determinate de o serie de

factori:

 natura si complexitatea aptitudinii;  nivelul educational;  experienta

profesionala.

18. Criterii de clasificare a aptitudinilor şi specificul lor.

In cadrul subsistemului aptitudinal, este necesara o diferentiere si o clasificare, in
functie de mai multe criterii:

 Dupa natura psihologica a elementelor componente:  aptitudini senzoriale

(rapiditatea, stabilitatea structurarii perceptiei, plasticitatea perceptuala etc.); 
aptitudini psihomotorii (forta miscarilor, rapiditatea, precizia, coordonarea miscarilor); 
aptitudini intelectuale (inteligenta, spirit de observatie, fluenta verbala, memorie
asociativa, flexibilitatea gandirii, rationament inductiv si deductiv, atentie distributiva
etc.).
 Dupa structura lor, dupa gradul lor de complexitate:  aptitudini simple, elementare –
clasificarea se face dupa tipul de operatie psihica realizata (vazul la distanta,
diferentierea excitantilor sonori, luminosi sau olfactivi, fixarea rapida a reprezentarilor
etc.)  aptitudini complexe – clasificarea se face dupa genul genul de activitate in care
individul reuseste in mod deosebit (aptitudini muzicale, literare, plastice, sportive,
matematice, tehnice, lingvistice, manageriale etc.)

 Dupa gradul de operationalitate, de aplicabilitate in diverse domenii de activitate: 

aptitudini generale – sunt acele aptitudini care sunt solicitate si intervin in orice fel de
activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Ele reprezinta
repertoriul instrumenta-adaptativ bazal al oricarui individ. In mod curent, in calitate de
aptitudine generala se ia doar inteligenta, ea subsumand celelalte aptitudini (spiritul de
observatie, senzitivitatea, memoria, rationamentul, atentia, imaginatia);

 aptitudini speciale – sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura

obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitate
profesionala (aptitudinile profesionale).

Talentul reprezinta imbinarea originala, la un nivel calitativ superior, a aptitudinilor

generale si speciale. Talentul se caracterizeaza printr-o contributie personala intr-un
domeniu oarecare de activitate.

Geniul reprezinta cea mai inalta forma de dezvoltare a aptitudinilor speciale si generale,
care se manifesta intro activitate creatoare de insemnatate istorica pentru viata
societatii. Omul de geniu creeaza o noua epoca in domeniul sau de activitate.

In cadrul subsistemului aptitudinal, ponderea cea mai mare revine persoanelor cu

potential aptitudinal special deasupra mediei, o pondere mai scazuta revine persoanelor
talentate si cel mai mic procentaj il intalnim la persoanele de geniu. .

19. Relația aptitudini generale – aptitudini speciale.

Problema corelatiei aptitudinii generale – aptitudini speciale

O problema mult discutata in psihologie a constituit-o problema corelatiei dintre

aptitudinile generale si aptitudinile speciale. In acest sens s-au formulat doua
ipoteze:

 Aptitudinea generala faciliteaza dezvoltarea aptitudinilor speciale

Astfel, inteligenta generala poate contribui la dezvoltarea tuturor aptitudinilor

speciale. Aceasta ipoteza este partial adevarata, deoarece studiile au aratat ca
exista nu numai o diferenta, dar si un anumit prag intre aptitudinile speciale si
cele generale. Nu intotdeauna exista o corelatie pozitiva intre inteligenta si
aptitudinile speciale. Cercetarile au evidentiat o contributie ridicata a inteligentei
in cadrul aptitudinilor stiintifice si matematice; corelatia dintre inteligenta si
celelalte aptitudini speciala este mai slaba, cea mai nesemnificativa fiind corelatia
dintre inteligenta si aptitudinile muzicale si plastice.

 Aptitudinile generale sunt rezultatul sintezei aptitudinilor speciale

Astfel, inteligenta ar fi efectul si rezultanta sintetica a diverselor aptitudini

speciale. Si aceasta ipoteza este doar partial adevarata, deoarece cercetarile au
evidentiat ca exista persoane cu aptutudini speciale exceptional dezvoltate, fara a
fi deosebit de inteligente.

Au existat chiar cazuri in care indivizi cu retard mental au obtinut performante

superioare in muzica sau pictuta – cazul “savantilor idioti”.

In general, efectuarea calitativ-superioara a oricarei activitati presupune actiunea

sinergica a aptitudinilor generale si speciale.

20. Caracterul înnăscut / dobândit al aptitudinilor. Relaţia predispoziţii-

activitateaptitudini.
Caracterul innascut / dobandit al aptitudinilor. Relatia predispozitii – activitate –
aptitudini

Caracterul innascut sau dobandit al aptitudinilor reprezinta o problema amplu dezbatuta

si controversata.

In cadrul psihologiei clasice, s-au delimitat doua orientari opuse privind determinarea
aptitudinilor: orientarea inesita si orientarea genetista.

 Orientarea ineista – absolutizeaza rolul ereditatii

Aceste teorii sustin caracterul innascut, ereditar si nemodificabil al acestora, contestand

faptul ca ele se formeaza si se dezvolta in ontogeneza. Bazate pe cercetarile lui Francis
Galton, aceste teorii folosesc drept argumenre atat transmiterea aptitudinilor de la
parinti la urmasi, cat si manifestarea pretimpurie a aptitudinilor. De exemplu, multi artisi
au demonstrat aptitudini artistice la vartse timpurii:  W. A. Mozart, J. Haydn, R.
Korsakov, G. Enescu - aptitudini componistice;  Repin, Surikov, Giotto di Bondone,
Rafael Sanzio, Anthony van Dyck - au manifestat aptitudini pentru desen si pictura; 
Goethe, Goldoni, Maiorescu – literatura;  la fel, manifestarea pretimpurie a aptitudinilor
a existat si in matematica. La toate aceste argumente s-au adus insa si
contraargumente: nu toti descendentii unor personalitati au manifestat aptitudini
(mamilia lui Bach) si nu intotdeauna aptitudinile se manifesta atat de devreme, ci pot
aparea mult mai tarziu (Walter Scott, Gustave Flauber, Miguel de Cervantes, R.
Wagner, L. Van Beethoven s.a.

 Orientarea genetista – absolutizeaza rolul mediului extern

Reprezentantii genetismului considera aptitudinile un produs exclusiv al mediului,

reducand la zero rolul eredidatii. Plecand de la principul “tabula rasa”, conform caruia
de la natura toti oamenii sunt egali, ei incearca sa demonstreze rolul invatarii in
formarea aptitudinilor: la orice individ, prin invatare, se poate forma orice aptitudine.

Bazate pe cercetarile reprezentantilor scolii behavioriste, si anume pe cercetarile facute

asupra gemenilor dizigoti si monozigoti (“metoda gemenilor”), aceste teorii au incercat
sa evidentieze rolul mediului si educatiei in formarea aptitudinilor.

Mai tarziu, Rene Zazzo a constatat ca gemenii identici, atat prin ereditate, cat si prin
mediu (crescuti in aceleasi conditii de mediu), nu sunt niciodata identici sub aspect
psihologic, fiecare avand trasaturi perticulare care ii individualizeaza. Beahvioristii nu au
contribuit nici ei prea mult la explicitarea aptitudinilor, deoarece la ei exista tendinta de a
confunda aptitudinile cu deprinderile.

 Psihologia stiintifica contemporana a demonstrat ca cele doua orientari (ineista si

genetista) sunt eronate.

Personalitatea umana nu poate fi conceputa decat prin prisma interactiunii permanente,

dinamice a celor doi factori: ereditatea si mediul. Ereditatea are un rol important in
procesul formarii aptitudinilor, dar ea nu este determinanta. Aptitudinile sunt
determinate, pe de o parte, de potentialitatile date in programul genetic (predispozitii),
iar pe de alta parte, de conditiile in care aceste potentialitati latente devin potentialitati
active.

Astfel, aptitudinile, conditionate de predispozitii, se formeaza si se dezvolta intotdeauna

in procesul activitatii, in raport cu o activitate concreta in care premisele ereditare sunt
intens exercitate.

Relatia dintre activitate si aptitudini este reciproca: activitatea este sursa, factorul
esential pentru formarea si dezvoltarea aptitudinilor; iar aptitudinile se manifesta in
cadrul activitatii. Dotarea ereditara nu este la fel de importanta pentru orice tip de
activitate.
In procesul formarii aptitudinilor, accentul nu trebuie pus pe ponderea unui anumita
factor (ereditar sau mediu), ci pe calitatea relatiei si posibilitatea compensarii reciproce
dintre cei doi factori.

Pot fi identificate urmatoarele variante relationale dintre mediu si ereditate (Mihai Golu,
2009):

 fond ereditar superior + mediu inalt favorabil (asigura nivelul cel mai inalt de
dezvoltare a aptitudinilor);  fond ereditar superior + mediu nefavorabil (doar in mod
exceptional se poate atinge un nivel inalt de dezvoltare a aptitudinilor);  fond ereditar
mediu + mediu inalt favorabil (aptitudinea poate ajunge un nivel inalt de dezvoltare); 
fond ereditar mediu + mediu nefavorabil (dezvoltarea aptitudinilor ramane sub nivelul
mediu);

 fond ereditar precar + mediu inalt favorabil (dezvoltarea aptitudinilor deasupra

nivelului fondului ereditar);  fond ereditar precar + mediu nefavorabil (nivelul cel mai
scazut de dezvoltare a aptitudinilor).

Se poate formula ipoteza ca, in cea mai mare parte, structura unei aptitudini integrale
se datoreaza deopotriva erdeitatii si mediului.

. Raportul înnăscut – dobândit: Aptitudinea nu este nici înnăscută, nici determinată de

mediu, ci se constituie în ontogeneză pe baza interacŃiunii complexe, contradictorii
dintre fondul ereditar şi mediu. Există diverse variante relaŃionale între ereditate şi
mediu (relaŃii de interacŃiune şi compensare reciprocă). În structura generală a unei
aptitudini, din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent
ereditar, preponderent de mediu şi care Ńin de interacŃiunea ereditate – mediu.

21. Accepțiuni ale inteligenței: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine

generală.
Inteligenta se releva a fi aptitudinea intelectuala generala a individului uman de a
sistematiza si apou utiliza achizitiile anterioare in situatii problematice noi,
modificand in mod necesar semnificatia functionala a elementelor cunoasterii, in
scopul realizarii unui echilibru optimal la situatiile noi si mereu variabile ale
mediului.

Psihologia stiintifica actuala delimiteaza doua acceptiuni intercorelate ale notiunii

de inteligenta:  ca sistem complex de operatii;  ca aptitudine generala.

 Inteligenta ca sistem complex de operatii

Sintetizeaza in esenta mecanismele adaptive ale conduitei la imprejurarile
variabile ale mediului. Operatiile se refera atat la procedeele si mijloacele de
rezolvare a problemelor, cat si la procesele mintale care au loc in timpul
procedeului ales.

Dupa cum arata Mielu Zlate, inteligenta ca sistem de operatii inseamna: 

abilitatea de adaptare a individului la situatii noi (nefamiliare);  abilitatea de a
gandi abstract, de a generaliza si a face deductii;

 abilitatea de a corela si integra intr-un tot unitar partile relativ disparate; 

abilitatea de a anticipa si prevedea consecintele unor actiuni si evenimente; 
abilitatea de a compara rapid variantele actionale si de a retine pe cele optime; 
abilitatea de a rezolva rapid si corect probleme cu grade crescande de dificultate.

Desi este strans legata cu gandirea, intersectandu-se cu aceasta, inteligenta nu

coincide cu gandirea. Gandirea nu este decat un instrument al inteligentei; in
sine, gandirea nu este in mod necesar inteligenta.

 Inteligenta ca aptitudine generala

Vizeaza nu atat continutul si structura ei psihologica, cat, mai ales, finalitatea ei,
implicarea ei cu succes in diverse activitati. Aceasta acceptiune s-a dovedit a fi
limitata, deoarece studiile au evidentiat nu numai o inteligenta generala (care
permite finalizarea cu succes a mai multor activitati), ci si forme particulare de
inteligenta (care permit finalizarea cu succes a unei singure activitati).

22. Tipuri de inteligenţă.

Dincolo de inteligenta generala, exista si forme particulare de inteligenta.

 E. L. Thorndike distinge trei tipuri de inteligenta:  concreta sau practica;  abstracta

sau conceptuala;  sociala.

 J. P. Guilford delimiteaza patru tipuri de inteligenta:  concreta;  simbolica; 

semantica;  sociala si capacitatea empatica.

 Fr. Paulhan distinge doua tipuri de inteligenta:  analitica (centrarea pe detalii); 

sintetica (centrata pe ansamblu).

 J. D. Mayer, P. Salovey, R. Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal evidentiaza o

noua forma de inteligenta:  inteligenta emotionala.
Adaptarea individului la mediu se realizeaza nu numai prin componentele cognitive, ci si
prin aspectele de ordin afectiv, personal si social, acestea din urma fiind esentiale
pentru succesul individual.

Daniel Goleman include in componenta inteligentei emotionale:

 constiinta de sine (increderea in sine);  autocontrolul;  motivatia;  empatia; 

aptitudinile sociale.

In cadrul psihologiei contemporane se acorda o atentie deosebita astudiului inteligentei

emotionale (ca una dintre formele specializate de inteligenta) si empatiei (construct
multidimensional al personalitatii si totodata componenta a inteligentei emotionale).

Empatia - capacitatea de a constientiza, intelege si evalua starile, gandirile si actiunile

celuilalt.

23. Inteligența academică (cognitivă) și inteligența emoțională: specific;

analiză comparativă.
Inteligența Emoțională reprezintă capacitatea de a conștientiza, controla și manifesta emoțiile
personale, respectiv de a gestiona relațiile interpersonale într-un mod eficient și empatic.

Inteligenţa emoţională nu se suprapune deloc cu inteligenţa cognitivă şi că fiecare dintre acestea

au rol important atât în viaţa noastra personală, cât şi în cea profesională cu întrebarea "De ce
inteligenţa emoţională este la fel de importantă sau poate mai importantă decât inteligenţa
cognitivă?"

Cercetările au arătat că succesul la locul de muncă sau în viaţă depinde 80% de inteligenţa
emoţională şi doar 20% de intelect. În cazul liderilor inteligenţa emoţională contribuie cu până la
90% la succes. Acest lucru nu înseamnă că rolul IQ-ului trebuie neglijat. IQ-ul continuă să fie
important, dar nu cel mai important.

Atât inteligenţa emoţională, cât şi inteligenţa cognitivă au avantaje şi dezavantaje.

Lucrurile la care ne ajută inteligenţa cognitivă sunt:

- ne ajută să rezolvăm probleme;
- ne ajută să facem socoteli;
- ne ajută să procesăm informaţii;
- ne ajută să reuşim la şcoală;
- se bazează pe logică;
- în decursul vieţii IQ-ul este relativ constant.
Dezavantajele inteligenţei cognitive sunt următoarele:
- funcţionează bine doar când suntem calmi;
- funcţionează încet, sau în orice caz mai încet decât inteligenta emotională; din această cauză nu
ne putem baza pe IQ atunci când ne aflăm în situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid
decizii;
- este un predictor slab al succesului nostru în viaţă;
- rămâne la fel toata viaţa.

Lucrurile la care ne ajută inteligenţa emoţională sunt:

- ne ajută să luăm decizii
- ne ajută să ne înţelegem mai bine cu alţi oameni şi să construim relaţii puternice care durează;
- ne ajută să ne schimbăm;
- ne ajută să învăţăm din experienţă;
- ne ajută să spunem cuvintele potrivite la momentul potrivit;
- ne ajută să fim creativi;
- ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne motivăm;
- ne ajută să reuşim la locul de muncă şi în viaţă.

Avantajele inteligenţei emoţionale sunt:

- funcţionează bine in orice situatie;
- funcţionează repede, sau în orice caz mai repede decât IQ-ul; din aceasta cauza ne putem baza
pe EQ când ne aflăm în situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid decizii;
- este un predictor puternic al succesului nostru în viaţă;
- poate creşte dramatic.

J. D. Mayer, P. Salovey, R. Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal evidentiaza o noua forma de

inteligenta:  inteligenta emotionala.

Adaptarea individului la mediu se realizeaza nu numai prin componentele cognitive, ci si prin

aspectele de ordin afectiv, personal si social, acestea din urma fiind esentiale pentru succesul
individual.

Daniel Goleman include in componenta inteligentei emotionale:

 constiinta de sine (increderea in sine);  autocontrolul;  motivatia;  empatia;  aptitudinile

sociale.

In cadrul psihologiei contemporane se acorda o atentie deosebita astudiului inteligentei

emotionale (ca una dintre formele specializate de inteligenta) si empatiei (construct
multidimensional al personalitatii si totodata componenta a inteligentei emotionale).

Empatia - capacitatea de a constientiza, intelege si evalua starile, gandirile si actiunile celuilalt.

 Ambele tipuri de inteligență, atât cea cognitivă, cît și cea emoțională, ne ajută să ne cunoaștem.
Căci pentru autocunoaștere e nevoie de un bun contact cu sine, cu propriile emoții (aspecte ce țin
de inteligența emoțională), dar și de o bună capacitate analitică, de-a face conexiuni între idei,
comportamente, evenimente (aspecte ce țin de inteligența cognitivă). De asemenea, orice
aptitudine pe care o avem mai dezvoltată conduce la implicarea noastră în diverse activități, căci
se știe că ne place să facem ceea ce știm mai bine să realizăm. Un om cu multiple activități, cu
variate aptitudini, va avea și o arie de interese mai bogată, un câmp al experiențelor mai
diversificat și va avea ocazia să se perceapă în contexte diferite, deci să se cunoască mai bine.
Însă nu întotdeauna o viață plină conduce și la o bună autocunoaștere, căci trăitul trebuie
procesat, gândit, așezat în concepte și într-o imagine de sine. Și trebuie să spunem aici că nu
numai diversele tipuri de aptitudini contribuie la autocunoaștere, ci că mai sunt multiple
dimensiuni psihice care joacă rolul lor în acest proces: orientarea personalității noastre – că
suntem introvertiți sau extravertiți, unele dintre trăsăturile noastre de personalitate, valorile și
obiectivele noastre de viață.

Conceptul de „inteligență” este foarte strîns legat de cel de aptitudine, căci, de fapt, inteligența
este considerată, în psihologie, o aptitudine generală. Dar ce sunt aptitudinile? Ele sunt însuşiri
fizice şi psihice relativ stabile, ce ne ajută să ne descurcăm mai bine sau mai puțin bine în
anumite genuri de activități. Aptitudinile care asigură posibilitatea realizării la un nivel superior a
unei activităţi poartă numele de talent.

Ca entităţi psihice, aptitudinile sunt rezultatul atât al premiselor ereditare, cât şi al solicitărilor de
mediu şi al educaţiei.

Există mai multe tipuri de aptitudini:

 aptitudini speciale (pentru muzică, pentru matematică, pentru tehnică, sportive, literare etc.) /
aptitudini generale (inteligenţa)
 aptitudini şcolare / profesionale
 aptitudini simple / complexe
 aptitudini naturale / specific umane etc.

Inteligenţa este deci o aptitudine generală care contribuie la adaptarea cognitivă a individului la
situaţii noi (cât de rapid și cât de performant). Ea îți pune amprenta pe tot ceea ce realizează o
persoană: cum învață, cum se adaptează la situații, cum rezolvă probleme de matematică, cum își
exprimă opiniile, cum relaționează cu oamenii etc. Primul test de inteligenţă a fost elaborat în
1905 de Binet şi Simon. Binet a elaborat şi conceptul de vârstă mintală. Odată cu această scală, a
fost elaborat şi conceptul de coeficient de inteligenţă, care este definit ca un raport dintre vârsta
mintală şi cea cronologică.

Inteligența, așa cum a fost definită ea inițial și cum este „măsurată” de testele de inteligență
clasice, se referă mai degrabă la aspectele intelectuale și cognitive ale adaptării noastre la diverse
situații. Așa că nu este de mirare că ulterior a apărut și conceptul de inteligență emoțională,
 concept care compensează limitele celui anterior, aducând în discuție aspectele emoționale ale
adaptării noastre la realitate. Inteligenţa emoţională este definită, în literatura de specialitate, ca o
capacitatea de a ne adapta emoţional situaţiilor şi presupune capacitatea de a ne conştientiza
trăirile afective, capacitatea de a înţelege stările afective ale celuilalt (empatia) şi capacitatea de a
ne controla trăirile afective. Cel care a popularizat termenul de inteligență emoțională este Daniel
Golemen care a și elaborat o lucrare, denumită sugestiv „Inteligența emoțională”.

Inteligența emoțională explică de ce oameni cu același nivel al inteligenței cognitive se

diferențiază foarte tare în privința succesului social și chiar profesional. Cei cu inteligență
emoțională ridicată se integrează mai bine în societate, au relații interpersonale mai armonioase,
sunt mai plăcuți de către ceilalți oameni.

Dacă inteligența cognitivă este foarte strâns legată de aspectele moștenite, ereditare, cea
emoțională se dezvoltă predominant în contactul nostru cu mediul de viață. Foarte importante
sunt, pentru aceasta din urmă, relațiile emoționale pe care le stabilim cu ceilalți.

Inteligența emoțională îşi are rădăcinile în legătura primară mamă-copil, în rezonanţa sau
disonanţa iniţială dintre aceştia. Un copil “bine racordat” este acela care a avut o bună relaţie
emoţională cu mama lui, adică mama a reuşit să se armonizeze, să intre în rezonanţă cu stările
copilului său astfel încât acesta s-a simţit înţeles şi a devenit, la rândul său, disponibil emoţional
pentru alţii.

Alături de inteligența cognitivă și cea emoțională, în psihologie mai apar și alte tipuri de
inteligență. H. Gardner a elaborat teoria inteligenţelor multiple, care spune că inteligenţa noastră
nu este omogenă ci, ea poate fi descompusă în şapte inteligenţe independente:

1. verbală
2. logică-matematică
3. vizuală-spaţială
4. corporală-chinestezică
5. muzicală-ritmică
6. interpersonală
7. intrapersonală.

Deși vorbește de diverse tipuri de inteligență, această teorie se referă la aptitudini specifice.
Apoi, ca orice clasificare, și aceasta este relativă și artificială. Căci matematica include
geometria, iar geometria are legătură cu spațialitatea. Vorbirea are și ea muzicalitate, iar muzica
este un limbaj. Kinestezia – adică mișcarea – are și ea legătură cu geometria și spațiul, iar la
instrumentele muzicale se cântă mișcându-te. Relațiile interpersonale nu se pot desfășura fără o
relație intrapersonală și viceversa.
Clasificarea lui Gardner e însă utilă pentru identificarea diverselor tipuri de aptitudini și a
nivelului lor de dezvoltare și are multiple aplicații în educație, oferind instrumentele necesare
pentru un învățământ aptitudinal diferențiat.

În literatura de specialitate sunt descrise deci mai multe tipuri de inteligență. Important ar fi însă
să reținem că inteligența noastră este o structură psihică complexă care poate, pe de o parte, să
fie descompusă ea însăși într-o serie de aptitudini mai simple și, pe de altă parte, să reținem că ea
este prezentă în toate celelate tipuri de aptitudini, în tot ceea ce facem noi.

Cum să ne păstrăm ”în formă” inteligența? Este destul de asemănător cu exercițiile fizice și de

altfel chiar exercițiile fizice în sine ne pot ajuta. Să nu uităm de mens sana in corpore sano.
Mintea e susținută de creier, iar creierul de corp. Să fim atenți cu alimentația, cu respirația,
toxine, vitamine, etc. Echilibru. Pentru a nu ne plafona, trebuie să evoluăm. Pentru evoluție
trebuie crescut randamentul. Să faci mai bine orice. Să cauți ce ți se potrivește, ce te
entuziasmează. Ce te miră. Ce te mulțumește. Să ai obiective, dar și spontaneitate, curiozitate. Să
accepți și chiar să cauți provocări noi. Să fii serios, dar să te și relaxezi, să te distragi de la
probleme, să te distrezi.

Rezolvarea de probleme, constanța, dar și pauzele. Ritmicitatea, dar și varietatea.

Inspirația vine din bucurie. Bucură-te de orice ți se pare frumos. Un proverb indian spune: să nu
lași nici o zi fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos. Azi ai citit ceva frumos? Orice nu
este folosit se uzează. Este valabil atât pentru corpul nostru, cît și pentru psihic. Orice activitate
care ne determină să gândim, este bună pentru inteligența noastră. Orice activitate, chiar
predominant fizică implică și psihicul nostru, deci ne menține în formă și inteligența noastră.
Contează însă cum ne raportăm la ceea ce facem. Dacă mintea noastră este acolo, la acțiunea
respectivă, dacă participăm cu entuziasm, sau măcar ne păstrăm în contact cu ceea ce
întreprindem, există mari șanse ca inteligența noastră să fie mereu proaspătă.

Oamenii gândesc mult, dar gândesc predominat cu ideile altora. A gândi tu, cu mintea ta, ținând
cont de experiența ta, de emoțiile tale, de nevoile tale reprezintă un mare pas către o minte
ascuțită. A gândi, de exemplu, cu mintea ta și a încerca să-ți dai tu niște răspunsuri la întrebări
chiar banale (așa numitele întrebări de copil) poate fi o modalitate interesantă de a-ți antrena
inteligența.

A-ți pune întrebări despre motivațiile oamenilor, a încerca să înțelegi de ce oamenii se comportă
în feluri diferite, ne ajută să ne dezvoltăm contactul cu ceilalți, empatia, deci inteligența
emoțională. A găsi timp și disponibilitate pentru propria persoană e, de asemenea, cheia pentru o
realistă autocunoaștere, deci pentru o inteligență emoțională superioară.
Nu există deci rețete general valabile pentru a ne menține în formă inteligența (deși, inteligenți
fiind, le putem inventa), există doar viață, trăită mai conștient și mai responsabil sau nu. Adică cu
mai multă sau mai puțină inteligență.

24. Teorii privind inteligenţa: analitică factorială; genetică; sistemică

- Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenŃei;
definirea inteligenŃei ca o “sumă de abilităŃi”; introducerea conceptului de
coeficient de inteligenŃă. ReprezentanŃi: A.Binet; Th. Simon; L. Terman; D.
Wechsler. - Abordarea analitică factorială. Problema care se pune, în cadrul
acestor teorii, este dacă inteligenŃa are o structură unitară, omogenă sau
prezintă o compoziŃie multifactorială: a.Teoria bifactorială: C. Spearman;
b.Teoria ierarhică: C. Burt şi Ph. Vernon; c.Teoria multifactorială: L. Thurstone şi
J.P. Guilford. - Abordarea genetică. Psihologia genetică depăşeşte abordarea
factorială, centrându-se pe problema genezei inteligenŃei ( J. Piaget). - Abordarea
sistemică: R. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenŃei, cu 3 subteorii:
subteoria contextuală; subteoria componenŃială; subteoria „ce23.

Teorii privind inteligenta (analitica, factoriala, genetica, sistemica) - C. Spearman,

L. Thurstone, R. Cattel, Ph. Vernon si C. Burt, J. Piaget, H. Gardner, R. Sternberg

De-a lungul timpului, inteligenta a fost abordata sub diverse moduri, atat teoretic,
cat si practic, conturandu-se astfel diverse teorii, modele ale inteligentei:
abordarea psihometrica, abordarea analitica factoriala, abordarea genetica si
abordarea sistemica.

Abordari teoretice ale inteligentei

Abordarea psihometrica

Sustin ca inteligenta este o realitate obiectiva, deci este biologica, cu o structura

unitara, omogena.

 Francis Galton (1869) – notiunea de inteligenta generala.

Abordarea analitica factoriala

Studiaza daca inteligenta este o structura unitara, omogena sau daca prezinta o
compozitie multifunctionala.

 C. Spearman (1904) – teoria bifactoriala a inteligentei.

 L. Thurstone (1938), J. Guilford – teoria multifactoriala a inteligentei.

Abordarea genetica

Se centreaza pe problema genezei inteligentei.

 Jean Piaget – teoria operatorie a inteligentei.

Abordarea sistemica

Incearca sa identifice structura aptidunala a inteligentei.

 H. Gardner (1983) – teoria inteligentelor multiple.

 R. Sternberg (1985) – teoria triarhica a inteligentei.

 R. Cattel – teoria inteligentei fluide si cristalizate.

 Ph. Vernon si C.Burt (1950) – teoria ierarhica a inteligentei.

Fiecare teorie considerate in sine este nesatisfacatoare, deoarece nu reuseste sa

explice in mod integral inteligenta.

De aceea, este necesara o abordare eclectica a acestor teorii pentru a surprinde

complexitatea structurala si functionala a inteligentei.

Abordarea analitica factoriala

 Charles Spearman (1904) – teoria bifactoriala (factorul “g” si factorul “s”) –

structura unitara a inteligentei

Inteligenta generala a fost masurata si teoretizata pentru prima oara in 1904 de

Charles Spearman. El a propus o abordare analitica factoriala, elaborand teoria
bifactoriala. Spearman sustine ca orice forma de activitate intelectuala face apel,
pe de o parte, la o aptitudine generala, comuna si, pe de alta parte, a o aptitudine
specifica activitatii date.  Aptitudinea comuna a fost numita inteligenta generala
sau factorul “g”.  Ceilalti factori au fost numiti factori specifici sau factorul “s”.

Astfel, inteligenta reprezinta o combinatie liniara intre doi factori:  un factor

general (“g”) - este omogen – este innascut;  un factor specific (“s”) - este egat
de varietatea activitatilor – se formeaza prin exercitiu.

Inteligenta = o combinatie liniara intre factorul general (“g”) + factorii specifici

(“s”).

 Louis Leon Thurstone (1938) – teoria multifactoriala – structura multipla a

inteligentei
Teoria lui Spearman a fost contestata in 1938 de Louis Leon Thurstone. El neaga
existenta factorului “g” (inteligenta generala) cu influenta asupra tuturor
activitatilor si structura unitara a inteligentei. Thurstone elaboreaza teoria
multifactoriala care sustine structura multifactoriala (multipla) a inteligentei.
Thurstone considera ca inteligenta consta dintr-o serie de aptitudini diferite si
nerelationale (intre care nu exista relatii primare). Autorul apeleaza la un criteriu
denumit de el criteriul “structurii simple”, care evidentiaza sapte factori “primari”
semnificativi ai inteligentei sau sapte aptitudini mintale primare (1938).
Aptitudinile primare sunt: spatiala, de perceptie, numerica, verbala, memoria,
fluenta verbala, rationamentul inductiv.

Inteligenta = o serie de aptitudini diferite si nerelationale.

 Raymond Cattel (1941, 1963, 1967) – teoria inteligentei fluide si cristalizate

(factorul “gf” si factorul “gc”)

Multiplicitatea factorului “g” (a inteligentei generale) apare si in teoria inteligentei

fluide si cristalizate a lui R. Cattel (1941, 1963, 1967).

El sustine existenta a doua forme de inteligenta:  inteligenta generala fluida

(“gf”) – este potentialul mental latent, neinfluentat de cultura (sau inteligenta de
tip “A” dupa Hebb) – atinge nivelul maxim de dezvoltare la 14-15 ani, api scade
treptat de la 20 la 65 de ani.  inteligenta generala cristalizata (“gc”) – este
produsul interactiunii aptitudinii fluide cu influentele culturale formative,
modelatoare (inteligenta de tip “B” dupa Hebb) – are un punct de urcare mai
tardiv, de la 14 la 20, variind dupa esantioanele culturale, si ramane la nivelul
atins pe toata durata vietii.

Inteligenta = inteligenta generala fluida (“gf”) + inteligenta generala cristalizata

(“gc”).

 Philip E. Vernon si Cyril Burt (1950) – teoria ierarhica a structurii aptitudinilor

(factorii de grup)

Ph. Vernon si C. Burt, plecand de la modelul bifactorial al inteligentei a lui

Spearman, au elaborat in 1950 teoria ierarhica a structurii aptitudinale. Ei
considera ca interpretarea inteligentei ca pe o combinatie a factorilor “g” si “s”
este o viziune mult prea simplista. Autorii completeaza schema lui Spearman,
propunand intercorelarea factorilor de grup, comuni. Pentru ei important este nu
numarul factorilor, ci faptul ca acesti factori sunt ierarhizati, elaborandu-se un
model ierarhic si nu un model liniar.
Unii factori de grup au o arie mai intinsa, in timp ce alti factori de grup au o arie
mai rastransa. Putem, deci, ierarhiza factorii de grup in factori de grup majori si
factori de grup minori pana se ajunge la factorii specifici.

Burt si Vernon au considerat factorii de grup ca o functie a invatarii.

Inteligenta = o combinatie ierarhica intre factorul general (“g”) + factorii specifici

(“s”) + factorii de grup.

Abordarea genetica

 Jean Piaget – teoria operatorie a inteligentei

Piaget defineste inteligenta ca relatie adaptativa intre organism si mediu. Aceasta

adaptare se realizeaza printrun dublu proces de asimilare si acomodare: 
Asimilarea se refera la procesul prin care o idee noua (sau un obiect nou) este
inteles in termenii conceptelor sau actiunilor (schemelor) pe care individul deja le
are.  Acomodarea reprezinta procesul complementar, prin care individul isi
modifica ideile si actiunile in raport cu noile situatii, obiecte sau informatii.

Procesele de asimilare si acomodare au loc pe tot parcursul vietii, pe masura ce

ideile si comportamentul individului se adapteaza circumstantelor in schimbare.
Astfel, adaptarea reprezinta, dupa Piaget, un echilibru intre asimilare si
acomodare. Dezvoltarea inteligentei se dezvolta prin patru stadiii si serii de
operatii (senzoriomotor, preoperatori, a operatiilor concrete si formale) si
predominant prin acomodare.

Inteligenta = adaptare intre organism si mediu, care se realizeaza prin patru stadii
si serii de operatii

Abordarea sistemica

 Howard Gardner (1983) – teoria inteligentelor multiple

H. Gardner propune o noua paradigma pentru intelegerea inteligentei, contestand

ideea ca indivizii ar poseda o inteligenta generala si fixa, care conduce la
ierarhizarea de tip IQ. El porneste de la ipoteza ca inteligenta este capacitatea de
a rezolva probleme sau de a manevra obiecte. Teoria lui Gardner se bazeaza atat
pe rezultatele obtinute prin testari, cat si pe cercetarile de neuropsihologie.

Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenta multipla, identificand mai multe

tipuri (forme) distincte de inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatial-
vizuala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala si naturalista.
Autorul considera aceste tipuri de inteligenta ca fiind potentialul biologic brut
care apar in forma lor pura numai in cazurile exceptionale sau in manifestari
fenomenale. Din perspectiva lui, scoala ar trebui sa permita individului sa atinga
obiectivele profesionale si personale care corespund evantaiului propriu de
inteligente.

Tipurile de inteligenta sunt considerate de Gradner ca fiind independente unele

fata de altele si care functioneaza ca sisteme modulare, fara a fi controlate de un
“coordonator central”.

Inteligenta = opt tipuri de baza de inteligenta - potential biologic brut

 Robert Sternberg (1985) – teoria triarhica

R. Sternberg a formulat teoria triarhica explicand existenta a trei tipuri de relatii:

 relatia dintre inteligenta si universul interior al individului (subteoria
componentiala);  relatia dintre inteligenta si lumea exterioara a individului
(subteoria contextuala);  relatia dintre inteligenta si experienta sau rolul jucat de
experienta de viata in relatia dintre lumea interioara si cea exterioara a individului
(subteoria experientiala sau a celor doua fatete).

Inteligenta = universul interior + lumea exterioara + experienta de viata a

individului lor două faŃete”.

25. Structura psihologică a caracterului: atitudinile și trăsăturile caracteriale.

Caracterul - este latura relational-valorica a personalitatii si exprima un complex de
atitudini stabilizate fata de realitate, fie ea din afara persoanei, fie fata de propria
persoana. In esenta, caracterul este definit de trasaturi esentiale care se exprima in
activitate si manifesta o relativa stabilitate.

Caracterul reprezinta cea mai inalta si sintetica formatiune a personalitatii, care rezulta
din integrarea in anumite modalitati psihocomportamentale a intregii experiente de
viata. Caracterul este latura de continut a personalitatii, se implica si se manifesta
numai in situatiile sociale, elaborandu-se doar in cadrul interactiunii dintre individ si
mediul sociocultural.

 Atitudinile caracteriale

Omul nu reactioneaza arbitrar, ci comportamentele lui izvorasc dintr-o anumita

atitudine.

Atitudinea este pozitia interna, specifica, pe care o are o persoana fata de realitatea in
care traieste sau fata de un grup de probleme ale acestei realitati. Deoarece caracterul
este in esenta un sistem de atitudini stabile in fata diverselor situatii, el se exprima prin
diferite atitudini, care sunt componentele lui. Astfel, atitudinile fac parte integranta din
structura caracterului, nu sunt entitati diferite.

Atitudinea caracteriala nu este o reactie imediata, impulsiva, ci o orientare constienta,

deliberata. Ea reprezinta un fel de dispozitie latenta a individului de a reactiona sau
actiona intr-un mod sau altul la stimularile mediului extern.

Atitudinea este o constructie psihica sintetica, ce reuneste elemente cognitive, afective

si volitive. O atitudine trebuie sa aiba:  un obiect – elementele cognitive = componenta
cognitiva (informationala);  cu o rezonanta in subiect – elementele afective =
componenta afectiv-motivationala;  si care ne impulsioneaza la actiune – elementele
volitive = componenta volitiva (conotativa).

Ponderea celor trei componente in structura atitudinii poate fi foarte variabila la nivel
intraindividual si interindividual, conducand la diverse tipologii caracteriale.

Caracterul nu este o suma de atitudini, ci un mod de interactiune a atitudinilor, de

interdependenta si intrepatrundere a lor, rezultat din dezvoltarea individuala.

Intre atitudini pot exista urmatoarele tipuri de relatii:  relatii de ierarhizare – o atitudine
este conditionata de alte atitudini;  relatii de coordonare (de cooperare) – atitudinile se
situeaza la acealsi nivel;  relatii de competitivitate si excludere reciproca – nu pot fi
manifestate doua atitudini in acelasi timp sau fata de acceasi situatie;  relatii de
compensare – atitudinile dificitare sunt sompensate prin altele mai dezvoltate.

 Trasaturile caracteriale

Trasaturile caracteriale exprima notele specifice ale atitudinilor, diferentiindu-se de

aptitudini prin fatul ca au o un grad de generalitate mult mai mic decat atitudinile si prin
faptul ca sunt niste reflectari ale atitudinilor (si nu invers).

Trasaturile caracteriale, ca si cele temperamentale, au o dinamica polara, ele formand,

de regula, perechi antagonice (egosit-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos,
muncitor-lenes, curajos-las etc.). La fiecare persoana se intalneste intreaga gama de
perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi. Astfel, in evolutia sa,
profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau spre
cel negativ:  cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de a face cu un
caracter ambiguu, slab determinat;  cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv este
mai “grea” decat cele de la polul negativ, avem de a face cu un caracter socialmente
pozitiv;  cand valoarea trasaturilor de la polul negativ eate mai “grea” decat cea de la
polul pozitiv, avem de a face cu un caracter socialmente negativ.

Ca si in cazul atitudinilor, relatiile dintre trasaturile caracteriale sunt foarte diferite de la

un individ la altul si pot fi de mai multe tipuri:  relatii de ierarhizare;  relatii de
coordonare sau de cooperare;  relatii de competitivitate si excludere reciproca; 
relatii de compensare.

26. Profilul caracterial (trăsături caracteriale globale; trăsături caracteriale

particulare).
Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale.
Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă, care conferă
constanţa modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative
pentru el. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu
altele. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială, ci doar
cea esenţailă, definitorie pentru om, coerentă cu toate celelalte, cu valoare
morală, specifică şi unică. Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în
perechi polare, antagonice. Au fost elaborate mai multe modele caracteriale: •
modelul balanţei caracteriale • modelul cercurilor concentrice • modelul piramidei
caracteriale

Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea

elementelor cognitive, afectiv-motivaţionale şi volitive. Clasificarea trăsăturilor
caracteriale: (a) trăsături globale (care constituie profilul caracterial); (b) trăsături
particulare (cognitive, afectiv - motivaţionale, intersubiective, voliţionale, morale).
4 Nota distinctivă a caracterului este devenirea lui: caracterul nu este înnăscut, ci
dobândit; el este expresia istoriei personale a omului, este o a doua natură a
omului. Caracterul îndeplineşte mai multe funcţii în cadrul personalităţii, şi
anume: funcţia de relaţionare, funcţia orientativ-adaptativă, funcţia de mediere
şi filtrare şi funcţia reglatorie. Caracterul valorizează şi valorifică maximal toate
celelalte subsisteme ale personalităţii.

Profilul caracterial (trasaturi caracteriale globale si particulare). G. Allport. M.

Golu

Ierarhizarea atitudinilor si trasaturilor caracteriale in sistem reprezinta cea mai

importanta particularitate a structurii caracteriale. In acelasi timp, insusi sistemul
dobandeste anumite particularitati structurale constutuind profilul caracterial al
fiecarei persoane.

Trasaturile caracteriale pot fi:  de orientare (exprima orientarea omului in viata);

 voluntare (implica eforturile constiente, atutudinea activa a omului).

Mihai Golu clasifica trasaturile caracteriale in:

 trasaturi caracteriale globale (de ansamblu) – definesc sistemul caracterial in
ansamblu, si anume:  unitatea caracterului;  expresivitatea caracterului; 
originalitatea caracterului;  bogatia caracterului;  plasticitatea caracterului;

 stabilitatea caracterului;  integritatea caracterului (taria de caracter);

 trasaturi caracteriale particulare – definesc semnificatia relational-sociala a

componentelor psihice, pe baza careia se diferentiaza si se manifesta fiecare om,
si anume:  trasaturi cognitive (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic si
opusul lor);  trasaturi afective (sentimentalismul, timiditatea);  trasaturi
motivationale (lacomia, rapacitatea, avaritia, mercantilismul si opusele lor); 
trasaturi volitive (curajul, independenta, perseverenta, fermitatea, hotararea,
consecventa, autocontrolul si opusele lor).  trasaturi intersubiective
(solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de intrajutorare, altruismul si opusele
lor);  trasaturi morale (bunatatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia
si opusele lor);

G. Allport imparte trasaturile caracteriale in:

 comune (cele care ii apropie pe oameni si dupa care pot fi gasite comparatii
intermediare):  individuale - denumite de el “dispozitii personale” - (care
diferentiaza o persoana de alta)  cardinale (dominante, cu semnificatie majora
pentru individ, punandu-si amprenta pe fiecare act de conduita);  centrale
(numeric mai multe, care controleaza o gama intinsa de situatii obisnuite,
cotidiene);  secundare (periferice, mai putin active, exprimand aspecte mai putin
esentiale ale activitatii si conduitei individului);

Dupa Allport, a cunoaste pe cineva inseamna a-i determina trasaturile caracteriale

cardinale. Pe baza clasificarii elaborate de Allport, s-a elaborat modelul cercurilor
concentrice caracteriale. Acest model caracterial permite interpretarea acestuia
ca sistem organizat concentric: cercul interior contine trasaturile cardinale,
cercul mediu – trasaturile centrale si cercul exterior – trasaturile secundare.
Deoarece trasaturile secundare au manifestare episodica si se mentin in stare
latenta, numai primele doua sunt trasaturi caracteriale.

27. Funcţiile caracterului.

Din punct de vedere funcţional, structura atitudinală cuprinde două „blocuri”
(segmente): (a) blocul de comandă/direcţional, care include structurile: cognitive,
motivaţionale şi afective; (b) blocul de execuţie, care include operatorii de conectare, de
activare, de declanşare şi ai conexiunii inverse. 3 În funcţie de obiectul de referinţă,
atitudinile sunt clasificate în: - atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) - atitudinea faţă
de societate (atitudinea faţă de muncă; atitudinea faţă de diferite instituţii; atitudinea faţă
de structura şi forma organizării psihice; atitudinea faţă de ceilalţi). Când atitudinile intră
în concordanţă cu normele sociale, ele devin valori; se elaborează sistemul atitudini-
valori, ca notă distinctivă a personalităţii.

Caracterul, ca sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, indeplineste mai

multe functii:  functia relationala (pune individul in contact cu realitatea si faciliteaza
relatiile sociale);  functia orientativ-adaptativa (ofera persoanei posibilitatea de
orientare si conducere de sine conform scopului sau si posibilitatea manifestarii
atitudinilor adecvate);  functia de mediere si filtrare (permite filtrarea la nivel cognitiv si
afectiv a tuturor actiunilor);  functia reglatoare (prin care persoana isi regleaza propria
conduita);

Caracterul domina, controleaza si integreaza celelalte subsisteme ale personalitatii,

valorizandu-le si valorificandu-le maximal.

28. Caracterul înnăscut / dobândit al caracterului.

În funcţie de obiectul de referinţă, atitudinile sunt clasificate în: - atitudinea faţă
de sine (imaginea de sine) - atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă;
atitudinea faţă de diferite instituţii; atitudinea faţă de structura şi forma organizării
psihice; atitudinea faţă de ceilalţi). Când atitudinile intră în concordanţă cu
normele sociale, ele devin valori; se elaborează sistemul atitudini-valori, ca notă
distin. Devenirea caracterului (natura dobandita a caracterului)

Nota esentiala a caracterului este devenirea lui. Caracterul nu este ereditar,

innascut, ci dobandit. El este expresia istoriei personale a omului, este o “a doua
natura” a omului..

Trasaturile caracteriale nu sunt date odata pentru totdeauna, ci evolueaza de-a

lungul vietii individului, se contureaza treptat in ontogeneza. Caracterul se
dobandeste prin asimilarea realtiilor sociale, a ideilor si valorilor dominante ale
epocii respective, prin conformarea la anumite norme si regului pe care
societatea le impune individului.

Configuratia individuala nativa are o anumita insemnatate, temperamentul

imprimand caracterului un anumit “colorit”. Esential este insa coloritul social,
moral si cultural care se insuseste pe parcursul vietii individuale. Caracterul se
prezinta intr-o forma strict individuala, unica, irepetabila, izvorand din istoria
individuala.
Devenirea caracteriala are o dubla importanta, si anume:  din punctul de vedere
al dezvoltarii normale a individului;  din punctul de vedere al destructurarii
personalitatii individului, al tulburarilor caracteriale (“caracteropatii”).

In cazul dezvoltarii normale, trasaturile caracteriale dispun de o anumita

flexibilitate, plasticitate, ele putand fi modelate si modificate de-a lungul istoriei
individuale. “Caracteropatia”, ca forma patologica a caracterului, debuteaza odata
cu fixitatea si cu fatalitatea caracterului, cu imposibilitatea de a le domina pe
acestea sau de a le modifica potrivit propriei istorii. ctivă a personalităţii.

29. Relații între dimensiunnile personalității: temperament – aptitudini;

temperament – caracter; aptitudini – atitudini (caracter); inteligență –
creativitate.
1. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă, cu efecte de
echilibrare asupra personalităţii sau, dimpotrivă, de dezechilibrare a acesteia.
Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează (“colorează”)
manifestările trăsăturilor caracteriale; predispune (şi nu determină) caracterul spre
anumite manifestări; poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. La
răndul său, caracterul influenţează (controlează, reglează) temperamentul prin:
inhibarea anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan
comportamental cu efecte negative); mascarea sau compensarea temporară a
însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative; valorizarea şi
valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu
efecte pozitive. Caracterul trebuie să regleze temperamentul, dar nu în mod rigid (nu
anihilându-l). 2. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre
temperament şi caracter. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor;
dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau
compensare. Modificarea manifestărilor temperamentale poate conduce la modificarea
aptitudinilor. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării
temperamenelor la activitate. 3. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): poate fi optimă,
de concordanţă, de compatibilitate, de compensare reciprocă (conducând la
personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi
dizarmonice şi ineficiente). Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a
aptitudinilor; atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor, influenţa
este pozitivă. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul, sensul şi
caracterul direct / indirect al interacţiunii. 4. Relaţia inteligenţă – creativitate: între
inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce, dinamica acestei interacţiuni
explicând dinamica personalităţii. Inteligenţa este subordonată creativităţii; integrând
nivelele comportamentale inferioare ei - folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) –
la rândul ei, se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). Deşi
creativitatea este mai mult decât inteligenţă, nu se poate concepe o etapă a creativităţii
în care inteligenţa să nu fie prezentă. Important este,însă, nu atât nivelul de inteligenţă
în sine, cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei; cu cât nivelul de solicitare 3
al inteligenţei este mai mare, cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare;
astfel, inteligenţa activă (optimală), este principalul mijloc prin care se exprimă
creativitatea. Creativitatea presupune, în afara inteligenţei (factorul esenţial), şi alţi
factori. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei, performanţele lor
creative / noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de
personalitate).

30. Modalităţi (criterii) de definire a Eului.

Nivelul de integrare pe verticala continua la un nivel si mai inalt, supraordonat,
unde se produce cu adevarat efectul de emergenta psihologica globala, care face
ca toate componentele si subsistemele particulare sa se articuleze si sa se
subordoneze fidelitatii de ansamblu a sistemului – nivelul Eului, chintesenta
intregului proces de devenire si integrare a personalitatii. Eul este ceea ce
individualizeaza, diferentiaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin
autodeterminare si autoinchidere personalitatii, in raport cu mediul. Trasaturi
definitorii: reflexivitatea (eu sunt eu, nu sunt tu), adresabilitatea (eu ma raportez
la cei din jur, la lume ca Eu), transpozabilitatea (eu ma compar cu altii si ma
transpun in situatia lor), teleonomia (orientarea finalista, spre scopuri).
Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica
si complexa, dialecticcontradictorie a constiintei despre lumea externa si a
constiintei de sine, in tot cursul ontogenezei. Prima manifestare a Eului va consta
in trecerea copilului (3 ani) din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect.
Din punct de vedere structural, Eul include: - Eul corporal (imaginea valorizanta a
mediului intern al organismului). - Eul psihologic (imaginea despre propria
organizare psihica interna, trairile afective traite de aceasta, motivatia). - Eul
social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor
sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status,
sentimentele sociale, vointa de interactiune si integrare sociala). Eul reprezintă
nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. Eul este
nucleul central al personalităţii, care asigură integrarea dinamică şi permanentă a
informaţiilor despre sine, despre ceilalţi şi despre lume, generând astfel
sentimentul identităţii, continuităţii şi unităţii propriei existenţe. Diversitatea
definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le
conţin, - la câteva criterii, şi anume: a. locul şi rolul Eului în structura
personalităţii; b. proprietăţile (particularităţile) Eului; c. componenţa şi structura
psihică a Eului. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului,
majoritatea lor au unele aspecte comune, şi anume: • Eul este un fapt de
conştiinţă, însă nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de
gândire); • în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine; • esenţial pentru
individ este intenţionalitatea sa, orientarea finalistă, spre realizarea scopurilor.
Astfel, gândirea, reflexivitatea, intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale
Eului. În afara elementelor menţionate, s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un
puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal

Modalitati (criterii) de definire a Eului

Eul reprezinta nivelul integrativ cel mai inalt in cadrul sistemului de personalitate.
Eul este nucleul central al personalitatii, care asigura integrarea dinamica si
permanenta a informatiilor despre sine, despre ceilalti si despre lume.

Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si

delimitare personalitatii in raport cu mediul, prin autodeterminare si
autoinchidere. Nivelul Eului desemneaza chintesenta intregului proces de
devenire si integrare a personalitatii.

Diversitatea definitiilor date Eului poate fi redusa – in functie de elementele

comune pe care le contin – la cateva criterii, pe baza carora s-au dat mai multe
definitii ale Eului:

 Locul si rolul Eului in structura personalitatii  “Eul este ceva de care suntem
imediat constienti...este un fel de nucleu al fiintei noastre” (G. Allport).  “Eul
este nucleul sistemului personalitatii” (P. Popescu – Neveanu).  “Eul
desemneaza “chintesenta” intregului proces de devenire a personalitatii” (M.
Golu)

 Proprietatile (particularitatile) Eului  “Eul este un luptator pentru scopuri” (W.

James).  “Eul este entitate unica, personaj ascuns privirii din afara, agent al
actiunilor noastre originale si libere”(V. Pavelcu).

 Componenta si structura psihica a Eului  “Eul este o combinatie de valori si

alegeri” (J. Bugental).  “Eul este sediul ansamblului de motivatii, perceptii, al
constiintei si actiunilor, care conditioneaza adaptarea la mediu” (N. Sillamy).

31. Structura psihologică a Eului.

 Eul reprezintă structura centrală a personalităţii, nivelul integrativ superior al acesteia,
fiind zona în care se elaborează, se orientează şi se reglează atitudinile, conduitele şi
activităţile prin care individul se raportează, în mod voluntar şi conştient, la mediul său,
la ceilalţi şi la sine însuşi. În plan diacronic, dinamica Eului presupune formarea şi
evoluţia sa succesivă, pe etape. În plan sincronic dinamica Eului prezintă fluctuaţii
conjuncturale, în funcţie de zona realităţii sociale pe care Eul o structurează, oferindu-i
semnificaţii derivate din configuraţia propriilor caracteristici. Structura psihologica a
Eului. Functiile Eului

Dincolo de diversitatea conceptiilor asupra naturii psihice a Eului, ele au cateva aspecte
comune:  Eul este o constiinta reflexiva (insotita de gandire);  In cazul Eului, este
vorba despre constiinta de sine;  Esentiale pentru individ sunt intentionalitatea sa,
orientarea finalista, spre realizarea scopurilor.

Astfel, elementele primordiale ale Eului sunt: gandirea, reflexivitatea, intentionalitatea.

In afara elementelor mentionate, Eul dispune si de un puternic suport afectiv-

motivational si atitudinal.

In prezent, Eul este interpretat ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei,

cuprinzand atat elemente cognitive, cat si elemente afectiv-motivationale.

Seturile definitorii ale Eului sunt:  reflexivitatea (“eu sunt eu, nu sunt tu, nici el sau ei”);
 adresabilitatea (“eu ma raportez la cei din jur, la lume, ca Eu”);  transpozabilitatea
(“eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor”);  teleonomia (orientarea
finalista, spre scopuri).

In cadrul personalitatii, Eul indeplineste cateva functii esentiale:  functia cognitiva, de

perceptie si interpretare a fluxului informational;  functia de mediere si reglare a
atitudinilor, conduitelor si actiunilor;  functia motivationala, prin Eul ideal si prin
structurarea constienta a campului motivational.

32. Sructurarea Eului în ontogeneză (niveluri ale Eului).

Din punct de vedere structural, Eul include: - Eul corporal (imaginea valorizanta
a mediului intern al organismului). - Eul psihologic (imaginea despre propria
organizare psihica interna, trairile afective traite de aceasta, motivatia). - Eul
social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor
sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status,
sentimentele sociale, vointa de interaIn dezvoltarea sa, Eul se constituie
succesiv, ingloband trei componente intercorelate si reciproc integrate:  Eul
corporal sau fizic (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului, a
constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea - ansamblul trebuintelor
biofiziologice etc.);  Eul psihologic sau spiritual (imaginea despre propria
organizare psihica interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia – nevoia
de autorealizare, de autoperfectionare, vointa de actiune etc );  Eul social
(imaginea dintre locul si rolul propriu in societate - motivele sociale, de statut,
sentimentele sociale, vointa de interactiune si integrare sociala).

Structura Eului in ontogeneza (niveluri ale Eului). Tipuri (profile) de Eu

In dezvoltarea sa, Eul se constituie succesiv, ingloband trei componente

intercorelate si reciproc integrate:

 Eul corporal sau fizic (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului, a

constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea - ansamblul trebuintelor
biofiziologice etc.);

 Eul psihologic sau spiritual (imaginea despre propria organizare psihica

interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia – nevoia de autorealizare, de
autoperfectionare, vointa de actiune etc );  Eul social (imaginea dintre locul si
rolul propriu in societate - motivele sociale, de statut, sentimentele sociale, vointa
de interactiune si integrare sociala).

Astfel, structurarea Eului se elaboreaza treptat in cursul evolutiei ontogenetice

prin interactiunea permanenta si dialectic-contradictorie a constiintei despre
lumea externa si a constiintei de sine.

Ca nivel functional specific, Eul incepe sa se manifeste de-abia in jurul varstei de

3 ani, cand, in plan psihologic intern, se produce acea restructurare calitativa
care face posibila autoraportarea (reflexivitatea). Pana la aceasta varsta copilul se
raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sine la persoana a treia.

33. Tipuri (profile) de Eu.

Din punct de vedere structural, Eul include: - Eul corporal (imaginea valorizanta a
mediului intern al organismului). - Eul psihologic (imaginea despre propria organizare
psihica interna, trairile afective traite de aceasta, motivatia). - Eul social (imaginea
despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale interiorizate si
integrate, motivele sociale, motivele de status, sentimentele sociale, vointa de
interactiune si integrare sociala). Eurile sunt clasificate si diferentiate intre ele dupa: a)
caracteristicile si proprietatile lor: consistente si inconsistente, slabe si puternice b) locul
si rolul lor in planul vietii personale si sociale a individului: Eul profund, fundamental
care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social, superficial, cu rol de implicare
si raportare a individului in viata sociala, individual (egoist, temporal) si spiritual (Eul
valoare), Eul intim, Eul social, Eul public c) structura lui psihologica interna (sistemul de
imagini presupus: Eul subiectiv – imaginea de sine a individului, Eul reflectat – imaginea
de sine reflectata in altii in functie de parerile lor, Eul autentic, Eul ideal, Eul actual, Eul
imaginar, Eul aspiratie sau dorinta, Eul real d) interpretarea lor in termeni de “parte” sau
“intreg”, “element” sau “totalitate”: Eul total si Eul elementar, Eul vigil, treaz si Eul oniric,
Eul totalitar (caracterizat prin egocentricitatea, benefectanta, conservatorismul cognitiv)
69 e) criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai inainte: Eul
natural – Eul natural al individului (Eul material, Eul spiritual, Eul social) Asa cum intr-
unul si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceeasi personalitate
ce contine insa “fatete” diferite, tot asa intr-una si aceeasi personalitate nu exista mai
multe Euri, ci doar unul singur, care dispune, la randul lui, de “fatete” distincte. Mai mult
decat atat, intre structura personalitatii si structura Eului exista o simetrie perfecta. Asa
incat, “fatetelor” personalitatii se pot asocia 6 “fatete” ale Eului: 1. Eul real (cum este)

2. Eul autoperceput (cum crede ca este) 3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie) 4. Eul
perceput (cum percepe Eurile celorlalti) 5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii) 6.
Eul actualizat (cum se manifesta). Consideram important de subliniat ca Eul este un
construct diferit de Sine, primul fiind un construct social, iar cel de-al doilea
reprezentand nucleul fiintei umane.

Nivelul de dezvoltare a celor trei componente ale Eului (fizic, psihologic si social),
precum si modul lor de articulare si integrare, difera de la o persoana la alta, rezultand
astfel profile (tipuri) variate ale Eului.

Astfel, s-ar putea delimita patru profile de baza ale Eului:  somatic (dominanta in
cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma particulara a
acestei relatii);  spiritual (dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii
pe cunoastere, pe nevoia de intelegere, pe creatie);  social (dominanta in cadrul Eului
a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, de prestigiu sau pe motivatia
supraordonata a binelui in general);  mixt (relativ e chilibrata integrare a celor trei
componente “primare”).

34. Relaţia Eu – conştiinţă.

Eul si constiinta Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de
constiinta, intre ele existand un adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii,
dimpotriva, manifesta tendinta de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Mult
mai in acord cu realitatea ar fi sa consideram Eul si constiinta ca fiind distincte, totusi
complementare, existand concomitent de-a lungul intregii vieti constiente a individului.
Eul este o constructie treptata, realizata in timp ,bazata pe integrari succesive ale starilor
anterioare in cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma.
Prin integrarea succesiva in sine a experientelor trecute, Eul isi sporeste nu doar
“puterile” sale de influentare si dirijare a constiintei, ci isi creeaza propriul sau sistem de
informatii si de valori. Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este
suprastructura constiintei; constiinta conduce la aparitia Eului, reprezentand una dintre
premisele sale fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta. • Relaţia Eu –
Conştiinţă - Personalitate: G. Allport, după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii
(„regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii, nucleul fiinţei noastre”) arăta:
„conştiinţa e mai largă decât Eul, personalitatea e mai largă decât conştiinţa, organismul
e mai larg decât personalitatea. Eul este, de fapt, un construct între conştiinţă şi
personalitate. - Eul şi conştiinţa se determină reciproc. Conştiinţa este infrastructura
Eului, în timp ce Eul este suprastructura conştiinţei; conştiinţa duce la apariţia Eului,
fiind premisă fundamentală, iar Eul ridică conştiinţa la un nivel superior de optimalitate şi
adaptabilitate. Eul depăşeşte în cele din urmă conştiinţa.

Relatia Eu – constiinta

Eul desemneaza un individ constient de identitatea sa proprie si relatia sa cu mediul.

Problema care se pune este cea a relatiei dintre cele doua concepte – Eul si constiinta –
daca Eul este distinct sau similar constiintei.

Din acest punct de vedere, de-a lungul timpului, au existat pozitii divergente, opuse,
filosofii avand tendinta de a separa total conceptul de Eu de cel de constiinta, in timp ce
psihologii considerau cele doua concepte ca fiind sinonime, identice. Actualmente se
considera ca Eul si constiinta sunt distincte, totusi complementare, existand
concomitent de-a lungul intregii vieti constiente a individului.

Printre autorii care au surprins cel mai bine relatia Eu-constiinta se evidentiaza:

 C. Radulescu-Motru – arata ca Eul, desi se formeaza in interiorul constiintei si devine

un factor important in transformarea acesteia, nu se identifica cu constiinta intreaga, ci
cu diverse stari de constiinta pe care le organizeaza.

 Gordon Allport – afirma ca constiinta este mai larga decat eul, personalitatea mai larga
decat constiinta, organismul mai larg decat personalitatea.

 Henri Ey – considera ca Eul este forma suprema a fiintei noastre constiente, este
constiinta reflexiva constituita intr-un sistem de valori propriu persoanei. Individul se
ridica prin cunoasterea de sine la constiinta de sine. Eul si constiinta se determina
reciproc: constiinta de sine descopera Eul, Eul devine ulterior constiinta, constiinta
constituindu-se intr-un mediu prin care avem acces la tot ce exista.

35. Relaţia Eu – persoană / personalitate.

Nivelul de integrare pe verticala continua la un nivel si mai inalt, supraordonat, unde se
produce cu adevarat efectul de emergenta psihologica globala, care face ca toate
componentele si subsistemele particulare sa se articuleze si sa se subordoneze
fidelitatii de ansamblu a sistemului – nivelul Eului, chintesenta intregului proces de
devenire si integrare a personalitatii. Eul este ceea ce individualizeaza, diferentiaza, da
consistenta ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere personalitatii,
in raport cu mediul. Trasaturi definitorii: reflexivitatea (eu sunt eu, nu sunt tu),
adresabilitatea (eu ma raportez la cei din jur, la lume ca Eu), transpozabilitatea (eu ma
compar cu altii si ma transpun in situatia lor), teleonomia (orientarea finalista, spre
scopuri). Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare
dinamica si complexa, dialecticcontradictorie a constiintei despre lumea externa si a
constiintei de sine, in tot cursul ontogenezei. Prima manifestare a Eului va consta in
trecerea copilului (3 ani) din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect. Din
punct de vedere structural, Eul include: - Eul corporal (imaginea valorizanta a mediului
intern al organismului). - Eul psihologic (imaginea despre propria organizare psihica
interna, trairile afective traite de aceasta, motivatia).

- Eul social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale
interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status, sentimentele sociale,
vointa de interactiune si integrare sociala). Locul si rolul Eului in structura personalitatii
Se pot contura trei modalitati distincte de definire a Eului; prin sublinierea locului si
rolului lui in structura personalitatii; prin stabilirea proprietatilor lui; prin referiri la
componenta si structura lui psihica. Eul este fapt de constiinta, de constiinta reflexiva,
deci insotit de gandire. In cadrul Eului este vorba despre constiinta de sine; esentialul
pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor, tendinta
fiind de a se conserva constiinta si gandirea in structura psihica a Eului. 68 Eul este
conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei, dispunand de o
puternica baza afectiv-motivationala, avand 4 caracteristici: - Eul este o structura de
cunoastere; - continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta; - Eul este un
focar al perspectivei afective; - Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si
colective), fiecare contribuind la perspectiva afectiva a Eului. Eul este o structura activa,
interpretativa, permanent implicata in reglarea comportamentului; este un construct
sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita,
fiind sustinut permanent afectiv-motivational. Astfel, individul se conceptualizeaza pe
sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul. Eul si persoana/personalitatea
Separarea Eului de persoana/personalitate isi are originea in incercarea diversilor
psihologi de a raspunde la intrebarea “Eul este anterior sau posterior personalitatii?” –
Eul este ultima achizitie a vietii psihice, el se afla la sfarsitul si nu la inceputul vietii
psihice (P. Janet, J. Piaget, H. Wallon). Eul premerge personalitatii, Eul este samburele
catalizator al personalitatii, fermentul si nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu
cosntitutiva (Radulescu Motru). Relatia dintre Eu si persoana/personalitate este
asemanatoare celei dintre Eu si constiinta. Fara a fi identice, Eul si
persoana/personalitatea nu sunt nici despartite, ci intr-o continua actiune si
interdependenta. Eul este nucleul personalitatii, doar un fapt de constiinta individuala,
pe cand personalitatea se extinde in mediu, isi trage si isi interiorizeaza numeroasele
sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Eul si personalitatea sunt
cosubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu, nici cu
personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni personalitati. Nu este deloc intamplator
ca omul va deveni personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine, deci cand se
formeaza ca Eu, si nici faptul ca degradarea Eului duce indevitabil si invariabil la
degradarea personalitatii. - Relaţia dintre Eu şi personalitate este asemănătoare
celei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi personalitatea nu sunt nici
separate, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Dacă Eul este doar un fapt
de conştiinţă individuală, personalitatea se extinde în mediu, interiorizându-şi
elementele sociale, profesionale. „Personalitatea se cristalizează în jurul Eului, dar în
structura sa în afară de Eu sunt cuprinse şi alte elemente sufleteşti” (Constantin
Rădulescu-Motru).

Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Omul

devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca
Eu. Între structura Eului şi structura personalităţii există o simetrie perfectă, degradarea
Eului ducând concomitent la degradarea personalităţii. Valoarea teoretică a conceptului
de Eu. Conceptul de „Eu” permite stabilirea unei baze contextuale şi a unei perspective
interpretative mult mai largi a personalităţii, pentru că: • Eul conţine personalitatea; • Eul
exprimă personalitatea. Eul nu apare doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu
sistem central al ei, ci ca un adevărat sistem de valori.

Relatia Eu - persoana / personalitate

In cadrul relatiei Eu – personalitate s-a pus aceeasi problema care vizeaza relatia dintre
Eu si constiinta, si anume: daca Eul si personalitatea sunt concepte distincte sau
identice.

In prezent, se considera ca Eul si personalitatea nu sunt nici separate, nici identice, ci

se afla intr-o permanenta interactiune si interdependenta.

“Eul si personalitatea sunt consubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Nu

ne nastem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni
personalitati. Omul devine personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine, deci
cand se formeaza ca Eu” (M. Zlate). Acest punct de vedere depaseste modalitatea
veche de interpretare a eului ca fiind anterior sau posterior personalitatii.
In raport cu personalitatea, Eul:  este nucleul personalitatii, sistemul central al
acesteia;  este consubstantial personalitatii, aparand si devenind odata cu ea; 
contine si exprima personalitatea.