UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A SENZAŢIILOR

Student: Adriana Moiseanu

Anul 1, IF, Grupa 5, Semestrul 2

2021
 1. Introducere

Procesele senzoriale sunt definite din perspectiva psihologiei cognitive şi a teoriei

informaţiei ca fiind procese informaţionale operaţionale prin care oamenii iau contact cu
proprietăţile obiectelor prin intermediul organelor de simţ.
În legătură cu procesele senzoriale, încă de la începuturile psihologiei experimentale, un interes
deosebit l-a suscitat măsurarea pragurilor senzoriale. Această temă prezintă un interes deosebit şi
astăzi, nu doar pentru psihologia experimentală, dar şi pentru alte domenii ale cunoaşterii şi ale
activităţilor umane. Astfel este foarte important de cunoscut sensibilitatea organelor de simţ,
respectiv al auzului, al mirosului, al simţului tactil etc. în exploatarea unor echipamente tehnice
cum sunt aeronavele, automobilele, etc.

2. Psihofizica, pragurile senzoriale, variabile experimentale în studiul senzaţiilor

Termenul de psihofizică a fost introdus în vocabularul ştiinţelor la jumătatea secolului al

XIX-lea şi este practic sinonim cu psihologia experimentală pe care o iniţiat-o prin cercetările
autorilor enumeraţi mai sus. Psihofizica este legată inseparabil de problema pragurilor senzoriale
şi ale determinării acestora.

2.1.Pragurile senzoriale

Pragul absolut minimal se defineşte fiind cantitatea minimă de energie, intensitate a

stimulului necesară pentru ca să declanşeze o reacţie din partea subiectului. Cercetările din
domeniul psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalităţile senzoriale valorile minimale
ale stimulilor necesare pentru a produce o reacţie.
Trebuie să facem distincţia între conceptul de prag şi conceptul de sensibilitate. Conceptul
de prag vizează particularităţile fizice ale stimulului, iar conceptul de sensibilitate defineşte
reactivitatea psihofiziologică a subiectului. Prima lege a sensibilităţii stabileşte existenţa unui
raport invers proporţional între valoarea pragului şi nivelul sensibilităţii. Cu cât pragul este mai
scăzut cu atât nivelul sensibilităţii va fi mai ridicat.
Pragul absolut maximal reprezintă cantitatea de energie (intensitate) a stimulului
necesară pentru a produce încă o senzaţie specifică. Dincolo de acest prag se instalează o senzaţie
nespecifică de durere.
Registrul sensibilităţii se defineşte ca arie ce se desfăşoară între nivelul pragului absolut
minim şi cel maxim. Evident, acest registru, prezintă particularităţi individualizate şi exprimă
capacităţile omului în privinţa acuităţii senzoriale.
Pragul diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă de energie (intensitate) ce trebuie
să fie adăugată stimulării iniţiale pentru a produce o nouă senzaţie conştientizată de către subiect.
Cel care a studiat cu minuţiozitate această problemă a fost Weber care a definit un raport legic al
ratei de creştere a intensităţii stimulului necesară pentru modificarea intensităţii senzaţiei. Weber
x
a descoperit că aceste raporturi sunt constante. = constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile
x
lui Weber şi a descoperit o expresie matematică mai riguroasă bazată pe procedeul covariaţiei şi
al calculului diferenţial şi integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferenţial ne spune că
pentru a obţine o creştere a intensităţii senzaţiei în progresie aritmetică este necesară o creştere a
intensităţii stimulării în progresie geometrică. Formula matematică a acestei legi este: E = k log X
+ C unde E = estezie, senzaţie; X = valoarea stimulului; k şi C sunt constante ale analizatorului.
Cu alte cuvinte, dacă dorim să determinăm o creştere a intensităţii senzaţiei trebuie să multiplicăm
valoarea energetică a stimulului cu o câtime constantă. În timp ce stimul creşte într-o progresie
geometrică, senzaţia va creşte în progresie aritmetică. Cercetările ulterioare au confirmat această
ecuaţie logaritmică şi au pus în evidenţă o serie de raporturi între pragul absolut şi cel diferenţial:
la valori mari ale pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferenţial şi
invers. Pe de altă parte, cercetările ulterioare au semnalat faptul că raporturile constante
descoperite de către Weber sunt valabile în zona de intensităţi medii ale stimulului. La intensităţi
scăzute ale stimulului legea Weber - Fechner este contrazisă de legea semnificaţiei. Valoarea de
semnalizare ridicată a unui stimul poate face ca acesta să fie receptat fără ca să fie nevoie de creşteri
logaritmice ale intensităţii. La intensităţi foarte ridicate legea este contrazisă de către legea
adaptării. Mecanismul adaptării intervine în vederea protecţiei analizatorului astfel încât orice
creşteri ulterioare ale intensităţii stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.

2.2. Variabile experimentale

Variabilele dependente. În studiile de psihofizică ce vizează atributele senzaţiilor în mod

obişnuit subiecţii sunt solicitaţi să evalueze într-o manieră dihotomică prezenţa/absenţa stimulului.
Dar, sunt situaţii în care, această reacţie simplă nu este suficientă şi se impun estimări, aprecieri
cu privire la anumite proprietăţi ale stimulului: „ce nuanţă cromatică vezi?”, „ce greutate simţi?!,
„din care parte vine sunetul?”,.
Performanţele subiectului pot fi cuantificate în valori numerice vizând numărul de
răspunsuri corecte, numărul de răspunsuri eronate, numărul de omisiuni, precizia şi fineţea unei
mişcări, valoarea unor abateri în raport cu un etalon ş.a.m.d. În mod obişnuit în determinările
senzoriale cu stimuli simpli se procedează la mai multe aplicări, apoi se exclud din seria de valori,
valorile extreme care se pot datora unor erori de recepţie senzorială şi apoi se procedează la
calcularea unor indici statistici de bază cum sunt: media aritmetică, mediana, abaterea standard
sau cvartila. Aceste valori ne permit să comparăm serii de performanţe între ele obţinute la acelaşi
subiect sau la grupuri diferite de subiecţi.
Variabilele independente ţin de calităţile stimulilor şi aici avem în vedere intensitatea,
frecvenţa, durata, intervalul dintre stimuli, greutatea, cantitatea, mărimea, luminozitatea,
strălucirea, nuanţele cromatice ş.a.m.d. Avantajul cercetărilor în domeniul psihofizicii îl constituie
posibilitatea de manipulare riguroasă a variabilelor independente astfel încât psihologia
experimentală clasică a constituit un real succes şi o dovadă puternică a faptului că psihologia este
o ştiinţă pozitivă a faptelor măsurabile într-o manieră cantitativă, obiectivă.

Controlul variabilelor
În mod obişnuit studiul senzaţiilor este realizat în laboratoarele de psihologie, în condiţii
controlate. Aceasta oferă un grad ridicat de încredere în rezultate şi posibilitatea generalizării
rezultatelor. Din acest motiv, cercetările de laborator, utilizează un număr restrâns de subiecţi, în
mod obişnuit 10 subiecţi pe condiţie experimentală. Cu toate acestea experimentatorul trebuie să
se asigure că nu intervin o serie de variabile care să modifice particularităţile comportamentului
de răspuns. Spre exemplu în teoria detectării semnalelor se presupune că observatorul oferă un
răspuns bazat pe o decizie care depinde atât de stimuli cât şi de factorii psihologici implicaţi cum
ar fi costurile relative şi avantajele deciziei.
 Variabilele de control obişnuite de care trebuie să ţinem seama în studiile de laborator au
fost prezentate detaliat într-o lucrare anterioară (M. Aniţei, 2003). Enumerăm: izolarea subiectului
de influenţa unor alţi stimuli; asigurarea unei ambianţe plăcute, confortabile; motivarea subiectului
pentru a participa şi a oferi răspunsurile într-o manieră corectă etc.

Variabila subiect, proiectul experimental de tip „n”

În cercetările experimentale în psihofizică se utilizează în mod obişnuit un număr mic de
subiecţi. În acest caz controlul experimental înlocuieşte controlul statistic fiind o metodă adecvată
de reducere a erorii de variaţie şi de creştere a coeficientului de fidelitate. Spre deosebire de
experimentele, cercetările din psihologia socială sau din psihologia mediului unde numărul mare
de subiecţi este menit să contracareze dificultăţile de control al variabilelor străine implicate în
tehnica experimentului de laborator din psihofizică avem posibilitatea unui control riguros al
situaţiei experimentale. Aici putem obţine aceleaşi rezultate de fiecare dată. Putem folosi aceleaşi
condiţii în experimente repetate. În acest caz este mai simplu şi mai uşor de manipulat variabilele
independente într-o manieră directă şi la fel mai uşor de replicat experimente anterioare descrise
într-o manieră precisă.
Experimentele din psihofizică impun un număr foarte ridicat de încercări succesive chiar
dacă se foloseşte un număr restrâns de subiecţi. Efortul total din psihofizica experimentală,
respectiv numărul de încercări înmulţit cu numărul de subiecţi, îl depăşeşte pe cel din
experimentele mai puţin controlate. Astfel, utilizarea unui număr mic de subiecţi („n”) nu
constituie o economie menită să reducă efortul experimental global. În acest gen de experimente
sunt utilizate metode statistice foarte precise care conduc la rezultate mult mai precise decât în alte
tipuri de experiment.
La întrebarea dacă este mai bine să folosim un număr mare de subiecţi şi analiza diversităţii
sau un număr mic cu o multitudine de încercări nu există un răspuns unanim acceptabil dar cei mai
mulţi psihologi preferă un control experimental riguros al variabilelor decât evaluări statistice
ulterioare necesare analizei diversităţii.
Deşi termenul de psihofizică pare desuet l-am preferat, în acord şi cu alţi autori, întrucât
exprimă cel mai bine conţinutul investigaţiei experimentale din domeniul senzorial. În continuare
vom analiza metodele, tehnicile de abordare experimentală ale fiecăreia dintre modalităţile
senzoriale.

Abordarea experimentală a modalităţilor senzoriale

Senzaţiile cutanate
Putem vorbi despre trei submodalităţi senzoriale în cadrul senzaţiilor cutanate: senzaţiile
tactile, senzaţiile termice şi senzaţiile algice cutanate.

Senzaţiile tactile:
Variabile experimentale
a) Variabile dependente – sunt constituite din senzaţiile propriu-zise de atingere, presiune
sau prurit şi se exprimă prin identificarea, discriminarea cât mai rapidă şi corectă a informaţiei
Evaluarea acestor variabile presupune măsurători fine ale presiunii sau ale pragului spaţial
cu ajutorul unor dispozitive speciale cum sunt esteziometrele.
 b) Variabile independente – presupun manipularea stimulilor mecanici avându-se în vedere
registrul foarte restrâns al trecerii de la un tip de senzaţie tactilă la altul. Fineţea discriminărilor
tactile implică o aplicare gradată şi fină a stimulilor.
c) Variabile de control – ţin de integritatea morfo-funcţională a pielii precum şi de starea
subiectivă, afectivă a participanţilor la experiment. Faptul că într-un timp foarte scurt se poate
ajunge la o senzaţie de durere poate conduce la modificări ample ale setului perceptiv şi
reactivităţii subiecţilor. O variabilă de control relevantă de care trebuie să se ţină seamă este nivelul
de desensibilizare prezent la unele persoane pe anumite zone ale pielii, mai ales palmă, degete în
condiţiile exercitării intense a unor activităţi de muncă manuale. Vârsta este o altă variabilă de
control întrucât o dată cu înaintarea în vârstă se constată un declin al sensibilităţii cutanate.
Senzaţiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea homeostaziei
organismului. Astfel acţiunea stimulilor reci, frigul, declanşează reacţii de conservare a căldurii
corpului prin manifestări de vasoconstricţie, piloerecţie, tremuratul şi intensificarea mişcărilor de
încălzire. În schimb, acţiunea stimulilor calzi provoacă vasodilataţie, deschiderea porilor,
încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii, transpiraţie, căutarea unor locuri răcoroase.
Variabile experimentale
În studierea şi determinarea senzaţiilor termice trebuie să se ţină seama de implicarea
factorilor afectivi datorită faptului că frigul ca şi căldura declanşează rapid stări de disconfort
însoţite de reacţii afective negative. De asemenea, trebuie să se ţină seamă de fenomenul de
contrast care se manifestă foarte puternic la senzaţiile termice. O altă particularitate importantă a
senzaţiilor termice este numărul şi distribuţia punctelor sensibile la rece care este mult mai mare
decât al celor sensibile la cald. Desigur această diferenţă exprimă importanţa adaptării la frig. Apoi,
o altă particularitate, este ritmul şi amploarea adaptării la rece mult mai redus decât adaptarea la
cald. În general adaptarea la rece este dificilă şi lentă. O altă particularitate o constituie slaba
precizie a relatărilor subiectului privitoare la valorile de temperatură. Oamenii raportează în mod
obişnuit senzaţia de frig sau de cald, de confort termic, şi nu valorile în grade Celsius ale
temperaturii. Aceasta sugerează că o variabilă de control importantă este antrenamentul, exerciţiul.
Senzaţiile algice cutantate
Senzaţia de durere semnalizează o agresiune mecanică, termică, chimică, electrică asupra
tegumentului. Acest tip de senzaţii se elaborează relativ lent astfel încât în stare de veghe trebuie
să treacă cca. o secundă pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicată din punct de vedere
neurofiziologic este aceea a specificităţii acestui tip de senzaţii. S-a conturat ideea că în realizarea
senzaţiilor algice cutanate căile nespecifice au un rol fundamental şi s-a conturat modelul celor trei
sisteme de transmisie: două sisteme „cognitive” şi unul „afectiv”.

Variabile experimentale
Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorită implicaţiilor de ordin afectiv astfel
încât nivelul sensibilităţii algice este extrem de variat de la o persoană la alta şi la aceeaşi persoană
în situaţii diferite. Societatea modernă pune un accent deosebit, mai ales în civilizaţia occidentală,
pe îndepărtarea durerii ca formă de dobândire a senzaţiei de bunăstare şi de fericire. Din acest
motiv, cercetările farmacodinamice privitoare la analgezice sunt într-o expansiune deosebită şi
numărul, varietatea analgezicelor creşte exponenţial. În ceea ce priveşte studiile experimentale de
laborator acestea sunt orientate în special asupra determinării pragurilor sensibilităţii algice
precum şi asupra dinamicii senzaţiilor de durere.
Variabilele dependente sunt exprimate mai ales prin adjective care descriu intensitatea
senzaţiei de durere sau prin evidenţierea momentului instalării unei senzaţii de durere. Evidenţierea
în valori numerice este practic imposibilă. Totuşi, avându-se în vedere componenta afectivă, se
poate evalua intensitatea durerii, intensitatea senzaţiilor algice pe o scală de intensităţi care poate
utiliza trepte de la insesizabil la foarte puternic sau prin solicitarea subiectului să consemneze pe
o linie lipsită de gradaţii cu un punct zona de intensitate resimţită. Dacă, să zicem, segmentul de
dreaptă are 10 cm vom putea transpune în valori numerice intensitatea resimţită subiectiv de către
participant. Se mai poate folosi şi scala Lickert în cinci trepte pentru a evidenţia măsura prezenţei
unei anumite senzaţii de durere. Variabilele independente sunt foarte dificil de controlat datorită
registrului extrem de limitat al senzaţiilor de durere. Stimulii pot fi mecanici, termici, chimici sau
electrici. Este important să se stabilească cu precizie intensitatea, magnitudinea, valorile acestor
stimuli pentru a avea un control asupra variabilei dependente.
Variabilele de control sunt puternic implicate şi controlul acestora este esenţial dacă dorim
să avem o măsură cât de cât riguroasă a senzaţiei de durere. Între variabilele de control amintim
rezonanţa afectivă, starea afectivă, starea de sănătate, particularităţile mediului ambiant (confortul
termic) dar şi alte particularităţi ce ţin de sex, vârstă, etnie, religie, tradiţii, obiceiuri, cutume.
Senzaţiile olfactive
Pragurile olfactive
Pragurile olfactive variază între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici olfacţia
poate funcţiona la parametri teoretici obişnuiţi. Schimbările minore în molecule pot modifica
pragurile. Aceste modificări reflectă în primul rând alterarea solubilităţii. Metodele de evaluare a
pragurilor nu reuşesc să măsoare solubilitatea şi selectivitatea mucoasei nazale. Din acest motiv,
pragurile olfactive, sunt influenţate atât de nivelul solubilităţii cât şi de numărul receptorilor
olfactivi excitaţi. În ciuda acestor dificultăţi şi probleme se pare că dintre toate formele de
sensibilitate chimică cea olfactivă posedă acuitatea cea mai înaltă. Raportându-ne la concentraţia
moleculară, mirosul este de 10 mii de ori mai sensibil decât gustul, în schimb sensibilitatea
diferenţială nu este atât de ridicată. Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate largă şi
dificultăţi de măsurare. În general valoare pragului se determină în funcţie de distanţa în cm dintre
substanţa-sursă şi nas. Mărimea acestei distanţe variază de la o substanţă la alta. Valorile pragului
absolut tind să crească pe măsura trecerii timpului de expunere. Cercetările lui Steriver (1958),
după S.S. Stevens (1989) au arătat faptul că pe măsura trecerii timpului de expunere pragul se va
ridica la nivelul adaptării concentraţiei substanţei stimul. Expunerea la o concentraţie adaptabilă
dată va îngreuna mai mult perceperea valorii concentraţiei scăzute decât cea a concentraţiei
crescute. În acest sens olfacţia implică văzul, gustul şi simţul tactil. Cercetările de psihofiziologie
olfactivă sugerează că durata de acţiune a unui stimul adaptabil are o influenţă redusă faţă de
concentraţia stimulului. În ceea ce priveşte pragurile diferenţiale dificultăţile de măsurare sunt şi
mai mari. Ceea ce se ştie sigur este faptul că nivelul pragurilor diferenţiale depinde de gradul de
concentraţie al substanţei ca şi de specificitatea substanţei.
Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legată de identificarea mirosului.
Olfacţia este modalitatea senzorială în sfera căreia sub posibile discriminări calitative de nivel
superior. Acest lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o varietate de arome, parfumuri
fine sau chiar cele mai fine urme de miros. Aceste discriminări calitative nu par să implice în mod
necesar o anumită abilitate de identificare a mirosurilor. Experimentele au arătat că persoane
necalificate pot transmite în medie patru unităţi de informaţie, adică pot identifica 16 mirosuri fără
eroare. În procesul identificării un rol important îl are memoria implicată în efectuarea unor
asociaţii între miros şi denumirea sau eticheta lui. Există o anumită disparitate între discriminare
şi identificare datorită absenţei unei asociaţii între mirosul respectiv şi denumirea acestuia sau
datorită incapacităţii de a reactualiza denumirea din memorie. Învăţarea acestor asociaţii este un
proces care se realizează în timp. Pentru un nespecialist mirosul de lămâie sau de trandafir ş.a.m.d.
îi apar din punct de vedere fenomenologic imposibil de analizat. Reiese că mirosurile diferă foarte
mult de gusturi care sunt percepute într-o manieră analitică (sărat-acru, dulce-amar). Identificarea
mirosurilor a devenit o tehnică utilă în surprinderea diferenţelor intergrupale în cadrul proceselor
de informare olfactivă (eşantioane cu substanţe odorifice, parfumuri ş.a.m.d. prezente în unele
reviste). Experimentele au arătat că femeile obţin rezultate mult mai bune decât bărbaţii în ceea ce
priveşte identificarea mirosurilor uzuale, incluzându-le şi pe acelea care sunt considerate, atât de
femei cât şi de bărbaţi, ca fiind mai uşor identificabile de către bărbaţi (Cain, 1982, după S.S.
Stevens, 1989)
Timpul de reacţie în olfacţie
Valorile timpului de reacţie la stimulii olfactivi sunt ridicate pornind de la minimum 500
ms pentru aproape toate mirosurile, iar la concentraţii slabe se poate depăşi o secundă. Paradoxal,
aceste valori depăşesc net intervalul de timp necesar pentru transportul moleculelor de la nivelul
nărilor spre mucoasa olfactivă şi apoi pentru transmiterea mesajelor neuronale la sistemul limbic.
Modelul explicativ al acestei latenţe ridicate presupune că un neuron va fi excitat atunci când
concentraţia critică a substanţei odorante difuzează prin mucoasă până în profunzime la nivelul
zonei receptoare, respectiv la aproximativ 10 – 70 μm. Cercetările sistematice pe variate substanţe
şi în diferite laboratoare sugerează faptul că nivelul mediu la care sunt situaţi receptorii este de 46
μm.
Senzaţiile gustative
Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a dizolva
şi de a recepta calităţile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri
de papile aflate pe suprafaţa ei. Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa epitelială a celor patru
tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o
felie dintr-o portocală. Deschizătura acestor celule care leagă mugurul gustativ de limbă este
denumită por gustativ.
Cele patru gusturi de bază şi-au dovedit utilitatea pentru descrierea experienţei gustului şi
pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) şi probabil că vor continua să
domine gusturile psihofizice chiar dacă va apărea un sistem mai util.
Dificultăţi în studiul experimental al senzaţiilor gustative
La fel ca şi în cazul sensibilităţii olfactive există o serie de dificultăţi rezultate din
variabilitatea factorilor care influenţează sensibilitatea gustativă. În experimentele asupra
sensibilităţii gustative trebuie să ţinem seama de următoarele particularităţi:
• stimularea concomitentă şi a altor receptori (termici, de presiune, tactili, algici şi în
deosebi olfactivi) poate modifica senzaţia de gust;
• procedee şi metode de stimulare şi înregistrare cu un coeficient mai scăzut de
siguranţă şi cu dificultăţi de control a variabilelor implicate;
• absenţa unor criterii şi parametri riguros-obiectivi de estimare a senzaţiilor
gustative;
• existenţa unor criterii subiective de evaluare ce ţin de stările psihofiziologice
interne ale subiectului precum şi de alţi factori subiectivi amintiţi.
Pragurile absolute variază în funcţie de:
– metoda de administrare a excitantului,
– cantitatea soluţiei utilizate,
– mărimea suprafeţei stimulate a limbii.
 Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul să fie administrat pe porţiunea
limbii care prezintă sensibilitatea cea mai ridicată faţă de el. În acest caz, datorită reducerii
suprafeţei zonei stimulate, trebuie mărită concentraţia soluţiei. Se constată că între intensitatea
senzaţiei de gust şi concentraţia minimă a substanţei stimul este un raport invers proporţional cu
suprafaţa excitată, respectiv cu numărul de papile irigate. În cazul stimulării punctiforme valoarea
pragului pentru clorura de sodiu este 0,19%. În 1887 Schreiber (după P. Popescu-Neveanu şi M.
Golu, 1970) a măsurat următoarele valori medii ale pragurilor absolute minimale: 0,1% pentru
soluţia de zahăr la temperatura de 30ºC; 0,05% pentru soluţia de NaCl; 0,0025% pentru soluţia de
acid citric şi 0,0001% pentru soluţia de chinină.
Pentru obţinerea unor senzaţii gustative optime care să determine o dispoziţie afectivă
pozitivă concentraţia substanţelor sapide nu trebuie să depăşească anumite limite.
Astfel, pentru o senzaţie de dulce agreabilă concentraţia maximă a soluţiei de zahăr trebuie
să fie de 20%, creşterea concentraţiei dincolo de această limită nu îmbunătăţeşte senzaţia gustativă
ci conduce la reacţii opuse; pentru sare concentraţia optimă maximă este de 10%; pentru acid
clorhidric – 0,2%; pentru chinină – 0,1% .

Pragurile diferenţiale sunt şi mai dificil de estimat iar valorile au un caracter relativ. Se
utilizează mai frecvent metoda comparări succesive dar inerţia ridicată a analizatorului gustativ
face ca intervalele să fie mari iar adaptarea rapidă conduce la riscul transformării într-o probă de
memorie gustativă. Cu toate acestea cercetările experimentale au impus câteva concluzii valide:
• prin trecerea de la soluţii slab concentrate la soluţii mai concentrate valoarea
pragului diferenţial scade. Aceasta implică drept regulă de bază în cercetarea
sensibilităţii gustative diferenţiale păstrarea strictă a acestei ordini;
• concentraţiile medii favorizează obţinerea celor mai mici praguri diferenţiale;
• concentraţiile foarte ridicate conduc la creşterea pragului diferenţial şi la scăderea
sensibilităţii.
Adaptarea la nivelul sensibilităţii gustative este foarte rapidă. Spre exemplu, pentru sărat
timpul necesar adaptării este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.
Se impun următoarele particularităţi ale adaptării gustative:
▪ adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea sau forţa de acţiune a
stimulului;
▪ viteza adaptării diferă pentru fiecare dintre cele patru modalităţi de bază ale
sensibilităţii gustative. Cea mai rapidă adaptare este la dulce şi apoi la sărat;
▪ efectul adaptării gustative nu se generalizează astfel încât nivelul sensibilităţii se
păstrează pentru alte categorii de stimuli sau chiar creşte prin contrast.
Sensibilizarea, contrastul şi amestecul sunt foarte bine reliefate la nivelul sensibilităţii
gustative. Astfel, dacă vom determina iniţial concentraţia liminală a substanţei-stimul şi apoi vom
stimula la intervale de aproximativ 2-3 minute zonele receptoare corespunzătoare vom obţine o
creştere a sensibilităţii faţă de aceeaşi substanţă chiar în concentraţii subliminale.
Contrastul apare ca efect al interacţiunii a celor patru grupe de receptori. Spre exemplu,
după badijonarea jumătăţii stângi a limbii cu 1,5% soluţie de acid acetic, sensibilitatea jumătăţii
drepte creşte în raport cu toate celelalte substanţe gustative. Un efect asemănător se înregistrează
dacă se aplică pe jumătatea stângă o soluţie de 20% NaCl. Substanţele dulci provoacă o creştere a
sensibilităţii faţă de substanţele acide (A. Allen şi Wainberg, Bronstein, 1950 în M. Golu, 1978).
Amestecul se obţine prin combinarea a două sau mai multe substanţe cu gust pur.
Rezultatul este o senzaţie gustativă complexă ce înglobează caracteristicile proprii fiecărei
substanţe combinate. Pentru un amestec optim concentraţia substanţei trebuie să fie mai mică.
Dacă domină una dintre substanţe atunci senzaţia de gust va fi dominată de această substanţă.
Trebuie să spunem că un amestec absolut în sfera senzaţiilor gustative este imposibil de realizat.

Curiozităţi… Al cincilea gust: UMAMI (în japoneză „delicios”).

La baza acestui gust se află substanţa numită acid aminat glutamat, identificată încă în 1909
de cercetătorul japonez K. Ikeda. Cercetări recente au demonstrat existenţa unor receptori
specializaţi pentru substanţele glutamate. Majoritatea cercetătorilor nu îl acceptă ca gust în sine ci
doar faptul că substanţele glutamate stimulează celelalte gusturi fundamentale provocând un gust
particular cum este cel al: cărnii, brânzei, peştelui, ciupercilor.
O dificultate majoră în acceptarea acestui gust provine din motive de ordin socio-cultural.
Oamenii sunt obişnuiţi cu un anume set de reprezentări asociate cu denumirea celor patru gusturi
primare.
Senzaţiile auditive
În abordarea experimentală a senzaţiilor auditive trebuie să se pornească de la
particularităţile stimulilor acustici: frecvenţa, amplitudinea şi forma. Cercetările de psihofizică
auditivă sau psihoacustică studiază relaţia dintre stimulii fizici (sunetele) şi reacţiile subiectului la
aceşti stimuli. În cercetarea psihoacustică s-au impus trei metode: discriminarea, egalizarea şi
gradarea senzorială.
Discriminarea permite măsurarea celor mai mici diferenţe între două sunete care pot fi
distinse cu certitudine. Subiectul trebuie doar să fie capabil să distingă în mod cert un zgomot de
celălalt. În mod obişnuit stimulii diferă după o singură dimensiune fizică cum ar fi de exemplu
diferenţa de intensitate între două semnale sinusoidale de aceeaşi frecvenţă. Astfel, se poate reduce
intensitatea unui sunet unic pentru a stabili dacă poate fi detectat în prezenţa altui sunet. Acesta
este un experiment de detectare.
Egalizarea este folosită pentru a stabili ce se întâmplă atunci când doi stimuli sunt egali în
ceea ce priveşte perceperea subiectivă chiar dacă în mod clar sunt inegali din punct de vedere al
unei alte dimensiuni subiective. Sunetele diferite ca spectru fizic sunt în general uşor de distins şi
trebuie să instruim subiectul să egalizeze o dimensiune cum ar fi intensitatea a două sunete în timp
ce ignoră frecvenţa lor. Nivelele de intensitate egală a sunetelor ne arată modul în care frecvenţe
sinusoidale diferite trebuie să fie modificate pentru a le recepţiona la acelaşi nivel de intensitate.
Gradarea senzorială permite modificarea raporturilor de intensitate şi frecvenţă ale
sunetului în condiţiile în care un subiect antrenat reuşeşte să opereze distinct cu cei doi indicatori.
Stevens (1975) a încercat pentru prima dată aplicarea acestei metode într-o varietate de condiţii şi
modalităţi senzoriale. Se poate cere subiectului să ofere estimări pentru orice dimensiune
imaginabilă a stimulilor. Dezavantajul este că trebuie să se asigure un consens între observatori în
ceea ce priveşte dimensiunile evaluate întrucât diferenţele individuale introduc surse nedorite de
variaţie.
Pragurile senzaţiilor auditive
Problema pragurilor senzoriale în sfera sensibilităţii acustice trebuie să fie studiată în
raport cu cele două particularităţi fundamentale ale stimulilor sonori şi anume: frecvenţa şi
intensitatea. De asemenea, nu pot fi ignorate raporturile dintre frecvenţă şi intensitate în studiul
pragurilor acustice. În aceste condiţii M. Golu (1978) face diferenţa între sensibilitatea auditivă
sub forma ei absolută şi diferenţială care se raportează la frecvenţă şi pragurile auditive absolute
şi diferenţiale care se raportează la intensitate.
 Sensibilitatea absolută reprezintă capacitatea de a aprecia corect, prin intermediul senzaţiei
de înălţime, frecvenţa sunetului sau de a identifica după înălţime un sunet izolat. Registrul
sensibilităţii este cuprins între 20 şi 20.000 Hz. În studiul experimental al sensibilităţii auditive se
impun următoarele variabile: vârsta, starea funcţională a analizatorului, specificul organizării
structurale a analizatorului şi exerciţiul. Cercetările au demonstrat faptul că nivelul sensibilităţii
absolute creşte de la naştere până spre vârsta de 18 ani, când atinge valoarea maximă; se menţine
relativ constant până la 30-35 ani după care se constată o curbă descendentă tot mai accentuată o
dată cu înaintarea în vârstă.
Pragul sensibilităţii absolute auditive se exprimă şi prin capacitatea oamenilor de a
descompune în plan subiectiv un sunet complex în elementele sale componente şi de a evalua
înălţimea, frecvenţa fiecărei componente în parte. Această capacitate exprimă în fapt o aptitudine
înnăscută care prin exerciţiu şi antrenament poate atinge un nivel ridicat de performanţă la
muzicieni.
Sensibilitatea diferenţială evaluată aşa cum am arătat mai sus în baza metodei discriminării
reprezintă capacitatea subiectului de a distinge sub aspectul frecvenţei două sau mai multe sunete
de aceeaşi intensitate. Valoarea pragurilor sensibilităţii diferenţiale este situată între 2 şi 13 Hz. La
unele persoane se constată fenomenul de surditate faţă de înălţime, manifestat prin incapacitatea
de a sesiza, sub aspectul înălţimii, două sunete dispuse la o distanţă foarte mare pe scala de
frecvenţe (peste 100 Hz.)
Sensibilitatea diferenţială oferă oamenilor posibilitatea de a realiza o ordonare în sens
ascendent sau descendent a sunetelor după înălţime şi elaborarea unor etaloane interne de
comparare-evaluare a structurilor melodice.
În experimentele care vizează studiul sensibilităţii absolute şi diferenţiale trebuie să se ţină
seama şi de nivelul amplitudinii undei sonore întrucât este nevoie de o intensitate optimă. În
experimentele care vizează studiul desfăşurării frecvenţelor în cadrul registrului sensibilităţii
auditive se recomandă utilizarea unei intensităţi standard de 40 dB.
Pragurile absolute
Pragurile senzaţiilor auditive se raportează la indicatorul de intensitate sau amplitudine.
Pragul absolut defineşte energia sau intensitatea necesară detectării unui semnal în absenţa altor
sunete. Primele cercetări au avut loc în 1933 în Laboratoarele Bell Telephon şi au fost realizate de
către Sivian şi White (după D. Green, 1989). Cei doi autori au luat în considerare şi pragul absolut
măsurat cu căştile pe ureche. Măsurarea pragului intensităţii trebuie să ţină seama şi de nivelul
frecvenţelor. Se constată diferenţe semnificative în măsurarea pragului absolut în condiţiile unei
încăperi fără ecou şi cu căştile pe ureche. Cea mai simplă explicaţie pentru această diferenţă este
că acoperind urechea cu casca se poate introduce un zgomot camuflat ceea ce face ca sunetul
sinusoidal să fie auzit mai tare. Alte explicaţii amintesc despre fluctuaţiile de tensiune care apar
din contactul dintre cap şi cască, fluctuaţii induse de pulsul cardiac. Este vorba despre un aşa numit
zgomot fiziologic. Rezultă că prin acoperirea urechii cu casca se produce un zgomot de o frecvenţă
scăzută dar care are o intensitate suficient de ridicată pentru a creşte nivelul pragului absolut la
aceste frecvenţe scăzute de sub 1000 Hz. După cum susţine David Green (1989) pentru rezolvarea
acestor discrepanţe este nevoie de un eşantion mare de măsurători pe subiecţi tineri cu un auz bun
în vederea stabilirii pragului minimal acustic la nivelul unei populaţii. Acest gen de studii au fost
realizate în S.U.A. cât şi în alte ţări iar în 1963 Organizaţia Internaţională de Standarde a adoptat
o recomandare pentru nivelele de auz normal. Cercetări ulterioare au reliefat, în continuare,
diferenţe dar, totuşi, sunt diferenţe minore ce ţin de sensibilitatea metodelor şi aparatelor folosite.
 Pragul absolut inferior reprezintă intensitatea minimă a tonului standard, cu frecvenţa de
1000 Hz, necesară pentru a provoca o senzaţie de tărie abia sesizabilă. Raportat la scala decibelică,
pragul absolut minimal este 0 dB. Se constată creşteri ale valorilor acestui prag la hipoacuzici, la
persoanele învârstă şi în condiţii de oboseală auditivă.
Pragul absolut superior reprezintă intensitatea maximă a sunetului luat la frecvenţa
standard de 100 Hz, intensitate care continuă să provoace o senzaţie de tărie specifică. Valoarea
medie a pragului absolut superior este de 140 dB. Intensitatea optimă medie pentru audibilitatea
umană este de 60 dB.
Pragul diferenţial al intensităţii reprezintă cea mai mică modificare de intensitate adăugată
la intensitatea iniţială a sunetului şi care permite o detectare sesizabilă de către subiect. Valoarea
1
pragului diferenţial este de dar acest raport îşi menţine valabilitatea doar pentru valori medii
10
de intensitate. La sunete de intensitate slabă sau puternică apar fenomene de iradiere a excitaţiei
care conduc la modificări ale valorii pragului diferenţial după o funcţie exponenţială descrisă de
către Stevens (1975).
1
Cercetări recente au demonstrat că raportul de se păstrează constant pe o plajă întinsă
10
de frecvenţă cuprinsă între 200-8000 Hz. Acest consens privitor la ecuaţia lui Weber nu se menţine
atunci când se discută despre valoarea exactă a pragului diferenţial. Cercetători diferiţi au ajuns la
valori diferite ale acestor valori. Se consideră că diferenţele se datorează procedeelor diferite
utilizate.
Nivelul pragurilor intensităţii este influenţat în mod evident şi de nivelul frecvenţelor. Din
acest motiv determinarea pragurilor intensităţii se realizează în condiţiile unei valori standard de
1000 Hz a frecvenţei. Modificări ale valorilor frecvenţei induc modificări în sfera pragurilor
intensităţii astfel în zonele frecvenţelor joase şi înalte tăria subiectivă a sunetului creşte mai repede
decât în zona frecvenţelor medii. Concluzia psihologică a acestui fenomen este că sunetele
puternice joase sau înalte sunt mai greu tolerabile decât cele cu frecvenţă medie.
O altă observaţie legată de tehnicile de măsurare a pragului intensităţii sunetului este aceea
că senzaţia de tărie a sunetului nu constituie o reproducere fidelă a intensităţii obiective a sunetului
ci un model aproximativ al ei. Nu vom putea spune cu precizie că sunetul A este de două ori mai
puternic sau mai slab decât sunetul B. Pentru că, în realitate, dacă vom reduce intensitatea obiectivă
a unui sunet de la 100 la 80 dB subiectul va relata o diminuare a intensităţii percepute de peste
două ori.
Determinarea sensibilităţii şi pragurilor intensităţii acustice este influenţată de auzul
monaural sau binaural. Desigur, valorile pragurilor determinate binaural sunt mai mici decât cele
determinate monaural. Rezultă că nivelul sensibilităţii binaurale este mai mare decât cel al
sensibilităţii monaurale. Acest fenomen se explică prin efectul de tonifiere şi compensare
funcţională reciprocă realizat în cadrul interacţiunii dintre componentele pereche ale
analizatorului. Dacă un stimul acţionează un timp mai îndelungat (peste 30 de minute) se constată
că aparatul receptor din cele două urechi intră într-un regim de funcţionare prin rotaţie care permite
menţinerea la un nivel optim al sensibilităţii pe o durată mai lungă de timp.
O ultimă precizare, în ceea ce priveşte raporturile dintre frecvenţă şi intensitate în procesul
recepţiei sunetelor, rezultă din cercetările lui Neff şi Diamand (1958), M. Golu (1966, 1978).
Imposibilitatea practică de a disocia frecvenţa de intensitate poate conduce la următoarele
manifestări: situaţii în care perceperea înălţimii înregistrează valori maxime iar discriminarea
intensităţii se află la nivel scăzut sau situaţia în care discriminarea tăriei se realizează la un nivel
optim iar discriminarea înălţimii este mai slabă. Se pare că, în timp ce, estimarea înălţimii se
subordonează legilor distribuţiei normale după o curbă gaussiană, evaluarea tăriei sau a intensităţii
se supune legilor distribuţiei dimodale. Rezultă că diferenţierea şi identificarea sunetelor se
realizează alternativ şi succesiv, când înălţimea, când tăria.

Variabile experimentale
Variabilele dependente trebuie să pună în evidenţă comportamentul de răspuns al
subiectului. Avem în vedere discriminarea, identificarea semnalului sonor. Modalităţile de
măsurare pot fi: apăsarea pe un buton, o cheie semnalizând pe această cale momentul în care
subiectul receptează sunetul respectiv. O altă modalitate o pot constitui răspunsurile verbale de
tipul DA sau NU, care sugerează prezenţa sau absenţa stimulului. Timpul de reacţie este un
indicator al acuităţii auditive şi al măsurării pragului auditiv ceea ce presupune latenţa între
prezentarea stimulului şi reacţia subiectului. Măsurătorile mecanice sau semnalarea pe cale verbală
sunt destul de imprecise şi din acest motiv de fiecare dată când este posibil sunt preferate
măsurători electronice şi electrofiziologice.
Variabilele independente sunt constituite în principal din particularităţile undei sonore:
frecvenţa, intensitatea, forma, durata de expunere, intervalul dintre stimuli, valoarea de
semnificaţie a stimulilor, natura stimulilor (zgomote, sunete melodice, cuvinte).
Variabilele de control ţin mai ales de valoarea de semnalizare a sunetelor pentru om.
Lumea sunetelor prezintă o importanţă excepţional de mare mai ales în condiţiile în care informaţia
vizuală este deficitară. Din acest motiv cercetările experimentale asupra sensibilităţii auditive
trebuie să ţină seama de efectele în plan subiectiv ale sunetelor. Astfel cercetările realizate într-un
mediu total izolat fonic realizează un bun control al altor variabile dar, în schimb, induc subiectului
o stare anxioasă greu de stăpânit. Pe acest fundal, dacă se adaugă şi absenţa ecoului asociată cu o
hipersensibilizare în raport cu sunetele emise de propriul organism (puls, respiraţie) putem aprecia
că se dezvoltă reacţii subiective ce prezintă implicaţii majore asupra comportamentului de răspuns
al subiectului. Din acest motiv se impun măsuri speciale de pregătire a subiecţilor înainte de
începerea experimentului propriu-zis.
Senzaţiile vizuale:
Pragurile vizuale
Pragul minim absolut al sensibilităţii vizuale a fost măsurat pentru prima dată cu o mare
acurateţe de către Hecht, Schaler şi Pirenne în 1942 (după Bartlett, 1966; I. Ciofu, 1978). Cei trei
autori au procedat în modul următor: se asigură subiectului în medie 30 min de adaptare la
1
întuneric, apoi se proiectează timp de s un flash cu lungimea de undă de 510 μm pe o arie
1000
retinală restrânsă la 10’, diametrul situat la 20º de axul orizontal în partea temporală. Cantitatea
minimă de unităţi energetice care a provocat un răspuns senzorial a fost de 3,89 x 10-12 ergi.
Valoarea pragului minim pentru foveea centrală se poate determina la o lungime de undă
de 560 μm, iar pentru zona periferică a retinei la 500 μm.
Partea periferică a retinei are o sensibilitate mai crescută la lumină ceea ce înseamnă că
vederea fotopică (diurnă) realizată cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai scăzută
la intensitatea luminii. După cum spunea fizicianul Arago „pentru a percepe un obiect foarte slab
luminat aflat în apropierea pragului minim trebuie să nu-l priveşti” deci să nu fie fixat vizual, să
nu fie proiectat pe fovee. Rezultă că celulele cu bastonaşe sunt mult mai sensibile la lumină şi că
retina are o sensibilitate maximă la lumină în condiţii de obscuritate sau întuneric.
 Determinarea pragului minimal absolut este dependent de mărimea suprafeţei receptorilor
excitaţi, de regiunea retinei excitată, de durata stimulărilor şi a pauzelor dintre acestea.
Metoda mai sus prezentată este una cu caracter electrofiziologic şi implică aparatură şi
procedee de lucru complicate. În cabinetele de oftalmologie precum şi în laboratoarele de
psihologie experimentală expresia pragului minimal este acuitatea vizuală evaluată cu ajutorul
tabloului octometric.
Tabloul octometric prezintă un şir de rânduri de litere, cifre, semne sau imagini diferite ca
mărime de la aproximativ 90 mm la 5 mm. Pe tablou în mod obişnuit este specificată distanţa de
la care subiectul trebuie şi poate să recunoască semnele pentru fiecare rând. Subiectul trebuie să
citească literele sau să descrie semnele pe care i le arată examinatorul. Se coboară pe fiecare rând
până când subiectul nu mai reuşeşte să identifice semnul sau literele respective. De exemplu, o
persoană care este amplasată la o distanţă fixă de 5 m vede doar literele care în mod normal sunt
d 5 1
văzute de la 20 m prezintă următoarea acuitate vizuală: V = = = = 0,25 . Examinarea
D 20 4
trebuie să aibă loc în condiţii de întuneric dar cu tabloul octometric bine iluminat. Se examinează
fiecare ochi separat şi amândoi împreună.
Pragul diferenţial
Determinarea pragului diferenţial vizual presupune factori şi dificultăţi mai numeroase
astfel trebuie să se ţină seamă de:
– nivelul iluminării ochiului în momentul anterior;
– tehnica utilizată;
– forma câmpului vizual;
– acuitatea focarului pe retină;
– predispoziţiile individuale;
– dispoziţia de moment;
– nivelul atenţiei;
– atitudinea faţă de sarcină;
– setul pregătitor.
Toţi aceşti factori se instituie în variabile de control implicate în determinarea pragului diferenţial.
Metoda cea mai frecvent utilizată în determinarea pragului diferenţial al sensibilităţii
vizuale este cea a erorii medii. Valorile statistice confirmă constanta lui Fechner şi nivelul unanim
1
acceptat al pragului diferenţial vizual este de . Se impune precizarea că nu există creşteri
100
constante ale valorii intensităţii care să reprezinte în acelaşi timp şi mărimi subiective constante.
Din acest motiv, la o intensitate luminoasă extremă, orice adaos nu mai înseamnă din punct de
vedere subiectiv nimic întrucât subiectul este „orbit” parţial sau total.
Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF)
Termenul şi metoda au fost propuse de către fiziologul Allen în 1926.
În cazul în care o sursă staţionară de lumină produce licăriri succesive, atunci când
intervalul dintre două licăriri succesive este de o secundă subiectul va percepe numai o serie de
licăriri dar dacă intervalul dintre două licăriri succesive este redus treptat, la un moment dat,
subiectul nu mai sesizează intervalele şi va relata existenţa unei lumini continue. Lungimea
intervalului dintre licăririle succesive la care subiectul raportează perceperea unei lumini continui
este numită frecvenţă critică de fuziune. Indicatorul FCF desemnează frecvenţa licăririlor
periodice pe unitatea de timp dată. Cu cât este mai mare frecvenţa licăririlor cu atât este mai mic
intervalul dintre licăririle succesive.
 Determinarea FCF se realizează în două sensuri ascendent şi descendent pentru a surprinde
mai bine capacitatea de fuziune a imaginilor pe retină.
În sens ascendent determinarea se realizează pornind de la o amplitudine mare şi frecvenţă
scăzută care treptat se modifică prin scăderea amplitudinii şi creşterea frecvenţei licăririlor (c/s sau
Hz) până în momentul în care subiectul relatează faptul că vede o lumină continuă. În sens
descendent se porneşte de la o frecvenţă foarte ridicată, cu amplitudine scăzută ce apare ca lumină
continuă şi treptat scade frecvenţa, creşte amplitudinea iar subiectul va trebui să relateze sau să
semnaleze momentul în care vede o lumină discontinuă, licăritoare. Se consideră că limita de sus
a FCF, care poate fi percepută, este dependentă mai ales de procesele fotochimice decât de cele
corticale. FCF semnalată verbal nu corespunde cu cea stabilită obiectiv, electroencefalografic.
Astfel pe cale verbală subiectul semnalează că fuziunea are loc la o frecvenţă mai mică (de
exemplu 50 c/s) în timp ce la EEG este de 70 c/s. Din acest motiv se consideră că FCF este un
indicator obiectiv al proceselor vizuale influenţate de anumite condiţii subiective cum ar fi:
reducerea aportului de hrană, lezarea creierului, oboseala vizuală
În cercetările experimentale asupra FCF trebuie să se ţină seama de următorii factori
(variabile) care influenţează dinamica FCF:
– intensitatea şi culoarea licăririlor,
– durata licăririlor şi intervalul dintre ele,
– vârsta subiecţilor (odată cu înaintarea în vârstă se constată o scădere a FCF),
– starea subiectivă, în special oboseala vizuală,
– temperatura ambiantă care poate influenţa ritmul reacţiilor fotochimice,
– ritmul biologic circadian,
– zona retinală excitată,
– viteza de recuperare a substanţei fotosensibile descompuse sub influenţa luminii; s-a
constatat că mărimea intervalului dintre licăriri afectează această viteză de recuperare.
Pentru determinarea FCF fizicianul Aubert a inventat aparatul numit Episcotister sub forma
unui disc rotativ la nivelul căruia se putea regla proporţia de lumină care putea fi percepută. Atunci
când discul este amplasat în faţa unei surse de lumină şi este rotit cu o viteză tot mai mare la început
subiectul percepe o lumină intermitentă pentru ca pe măsură ce creşte viteza să se produc frecvenţa
critică şi să semnaleze existenţa unei lumini continui.
În zilele noastre se utilizează aparate mai perfecţionate denumite Flicker bazate pe
dispozitive electronice şi cuplate prin interfaţă la calculator. Spre exemplu, la aparatul Flicker
oferit de către firma Viena Test Sistem subiectul priveşte în interiorul unui tub iar stimulul este
reglat la parametrii constanţi în serii ascendente şi descendente, subiectul trebuind să semnaleze
prin apăsarea pe un buton atunci când s-a produs modificarea de stare în frecvenţa de fuziune.
Programul computerului procesează în timp real rezultatele şi oferă valorile statistice de bază,
respectiv media şi abaterea standard a performanţelor subiectului. Măsurătorile se fac fie doar în
sens ascendent sau doar în sens descendent, fie alternativ.
BIBLIOGRAFIE

1. Aniței, M. Cursul Psihologie experimentală, modulul ÎI – Abodarea experimentală

a proceselor senzoriale și atenției
2. Cosomovici, A (2005). Psihologie generală, Polirom
3. Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom
4. Fraisse, P, Piaget, I. (1964) Trăite de Psychologie Experimentale, vol. I-IX. Paris:
P.U.F
5. Golu, M. (2009) Fundamentele Psihologiei, București, Editura Fundației de Mâine
6. Marcus, S (1971). Empatia – Cercetări Experimentale. București, Editura
Academiei
7. Pieron, H (1945) La sensation, guide de vie. Paris, Gallimard
8. Roșca, Al. (1978). Psihologie generală, București, Editura Academiei