PROCESELE SENZORIALE

• Pragurile senzoriale, măsurarea pragurilor

• Măsurarea senzaţiilor
• Metode şi tehnici de măsurare a senzaţiilor

1. a. PRAGURILE SENZORIALE

G.T.Fechner a avut meritul de a stabili experimental şi

statistico-matematic procedee de cuantificare a senzaţiei. El a
pornit de la observaţia că nu dispunem de o unitate de măsură a
senzaţiei prin sine dar o putem raporta la parametrii fizici ai
stimulilor şi exprima prin mărimile acestora.
Raportul de proporţionalitate între excitaţie şi senzaţie găsit
de Weber
Creşterea excitaţiei / intensitatea iniţială a senzaţiilor=raport
constant
A fost cuprins de Fechner într-o formulă mai generală
stabilind “legea cantităţii “ sau “legea intensităţii”; pe baza acestei
legi intensitatea senzaţiei este egală cu logaritmul excitaţiei.
Cercetările ulterioare au dovedit că legea lui Fechner se aplică
numai pentru registru mijlociu al intensităţii excitanţilor, la valorile
extreme intensitatea senzaţiei creşte cu raţii mai mici decât
logaritmul excitaţiei, pentru ca la un moment dat să nu mai crească
deloc. Psihofizica lui Fechner are meritul de a fi introdus în
psihologie aprecierea obiectivă.
S.S.Stevens a adoptat metodologia psihofizicii subiective,
stabilind scări de apreciere subiectivă, unităţi convenţionale de
evaluare a raportului senzaţie excitaţie.
În practica experimentală operăm cu trei tipuri de praguri
senzoriale, acestea fiind şi principalele mărimi ce trebuie
determinate cu ajutorul unor criterii specifice; valorile pragurilor se
exprimă prin coeficienţi energetici ai excitaţiilor.
Pragul absolut al senzaţiei reprezintă valoarea sau mărimea
minimă a unui stimul care poate determina un răspuns. Această
valoare reprezintă în general intensitatea unui stimul dar poate fi şi
o calitate a acestuia (ex. înălţimea unui sunet sau frecvenţa).
Această valoare minimă a stimulilor diferă de la o modalitate
senzorială la alta, dar se înregistrează diferenţa chiar şi în limitele
aceluiaşi stimul. Valoarea pragului absolut este o valoare statistică
şi exprimă mărimea cea mai probabilă.
 Pragul diferenţial reprezintă cea mai mică diferenţă între
două valori ale aceleiaşi stimulări, care pot determina o experienţă
senzorială diferită, manifestată printr-un răspuns discriminativ.
Valoarea pragului diferenţial este o valoare statistică şi exprimă
mărimea cea mai probabilă.
“Măsurând pragul absolut sau diferenţial noi nu măsurăm
senzaţii ci mărimi fizice” (P.Fraisse). Deoarece pragul este o
valoare variabilă este necesar să se repete măsurătorile pentru a
ajunge pe cale statistică la o valoare reprezentativă, fiecare
valoare a stimulului trebuie prezentată de cel puţin 50 de ori
subiectului.
Pe parcursul repetării măsurătorilor există factori care pot
face ca pragul să varieze, în anumite limite, aceşti factori fiind:
fluctuaţiile în atenţia subiectului, variaţiile în starea funcţională a
analizatorului cercetat, oboseala, condiţiile spaţiale sau temporale
ale prezentării stimulului etc.
Pragul terminal sau pragul superior, reprezintă mărimea cea
mai ridicată a unui stimul pe care subiectul poate să o perceapă.
Acest prag este mai rar menţionat deoarece, atunci când este
vorba de intensitatea unui stimul depăşirea unei anumite intensităţi
îl face să devină dureros şi deci să pericliteze integritatea
funcţională a organelor de simţ.

1. b. MĂSURAREA PRAGURILOR

Măsurarea pragurilor se poate realiza prin diferite metode

experimentale. (Al.Roşca, 1971).
Măsurarea pragului absolut
Metoda limitelor (este o procedură relativ simplă pentru
măsurarea pragurilor absolute şi diferenţiale); constă în a prezenta
subiectului un stimul clar perceptibil, apoi stimuli mai slabi, până la
prima valoare pe care subiectul nu o mai percepe (serie
descendentă). Se prezintă apoi un stimul infraliminar, apoi stimuli
mai intenşi până la primul stimul perceput (serie ascendentă); se
repetă da mai multe ori fiecare din cele două serii.
Metoda stimulilor constanţi. Această metodă este mai precisă
decât metoda limitelor, dar este mai laborioasă şi mai pretenţioasă
ca instrumentar.
Experimentatorul îşi fixează valorile stimulilor între care se va
desfăşura investigarea. La una din extreme se va afla stimulul cu
valoare redusă pentru a putea fi dificil de perceput, iar la cealaltă
extremă stimulul cu valoare ridicată pentru a permite rapida lui
detectare; între aceste extreme, unde se află de fapt pragul
absolut, experimentatorul va utiliza stimuli de valori diferite
mergând gradat de la o valoare la alta. Prezentarea stimulilor se
va face aleatoriu, fiecare din ei fiind prezentat de un număr egal de
ori. Subiectul va semnala de fiecare dată prezenţa sau absenţa
stimulului, iar dacă pe parcursul încercărilor se observă că stimulul
este totdeauna perceput sau că nu este niciodată perceput este
posibilă suprimarea lui din încercările următoare. Stimulii pot fi
sunete sau lumini de intensităţi diferite, ace ale unui esteziometru
având greutăţi diferite etc.
Metoda reproducerii
Este una dintre cele mai simple procedee de determinare a
capacităţii subiectului de a aprecia o anumită calitate a unui
excitant. I se prezintă subiectului un stimul oarecare şi I se cere să
îl reproducă ( se prezintă subiectului o linie de o anumită lungime,
trasată pe o bucată de hârtie, şi I se cere să o reproducă pe o altă
bucată de hârtie).
Prin toate metodele prezentate răspunsul subiectului se
poate semnala printr-un gest sau prin cuvânt, iar când avem ca
subiecţi copii mici sau animale răspunsul este o reacţie
condiţionată.

Măsurarea pragului diferenţial

Metoda limitelor se utilizează şi pentru măsurarea pragului
diferenţial. Subiectului i se prezintă doi stimuli dintre care unul fix
numit etalon sau standard iar celălalt variabil; stimulul variabil este
variat atât peste cât şi sub valoarea stimulului etalon, măsurându-
se în acest scop pragul diferenţial inferior şi superior. Seriile
utilizate sunt ascendente şi descendente şi se pleacă în
experimentare de la o valoare net inferioară stimulului etalon care
este crescută treptat, trecându-se prin egalitate la o intensitate net
superioară stimulului etalon (în cazul seriei descendente
procedura este inversă). Subiectului i se va spune că unul din
stimuli va fi crescut treptat, iar el să spună când stimulul variat este
mai slab ca stimulul etalon sau mai puternic.
Metoda stimulilor constanţi
Este indicat să facem nişte observaţii generale, fără a intra
însă în rezultatele obţinute folosind aceste metode (M.Reuchelin,
1999) ;
Astfel, se observă variaţii ale răspunsului subiectului atunci
când repetăm de mai multe ori procedura experimentală aferentă
unei metode date. În acest scop este indicat a se utiliza o
convenţie statistică pentru a vedea ce valoare trebuie atribuită
pragului. De exemplu, în cazul metodei scară pragul se va
determina calculând media valorilor cuprinse între valorile
stimulilor învecinaţi, unul perceput şi celălalt neperceput.
O altă observaţie interesantă se face vis-à-vis de
comportamentul subiecţilor faţă de capcanele pe care i le întinde
experimentatorul. De exemplu, pentru metoda constantă capcana
constă în a nu-i prezenta subiectului nici un stimul dar i se va cere
să răspundă.
Metodele de care am discutat anterior şi noţiunea de prag
sunt mai mult sau mai puţin solitare cu o teorie numită clasică.
Această teorie presupune că fluctuaţiile capacităţii noastre
perceptive sunt provocate de un număr mare de factori
independenţi, fiecare în parte având numai un efect slab. Aceste
efecte au aceeaşi şansă pentru a fi favorabile sau defavorabile, se
întâmplă rar ca toţi factorii să fie la un moment dat favorabili sau
nefavorabili; în această situaţie se va întâmpla rar ca o stimulare
slabă să fie percepută şi o stimulare puternică să nu fie percepută.
Teoria clasică oferă prin formularea sa un model matematic
al funcţiei psihometrice (M.Reuchelin, 1999). Aceasta descrie
corect fluctuaţiile observate în cursul determinărilor succesive, dar
descrie mult mai puţin bine răspunsurile primite în absenţa oricărui
stimul (“false alarme”).
O teorie mult mai recentă, teoria detecţiei semnalului (TDS)
acordă o importanţă capitală criteriilor de decizie pe care şi le dă
subiectul şi care rezultă din procesele cognitive, integrând
elemente ca probabilitatea de apariţie a evenimentului de detectat,
sau raportul cost/beneficiu între erori şi răspunsuri eronate (acest
criteriu de decizie nu presupune în nici un fel ca subiectul să
recurgă la o evaluare conştientă a situaţiei). Derivată din teoria
statistică a deciziei, TDS a fost inspirată lui W.P.Tanner şi
J.A.Swets de o situaţie concretă: rolul operatorilor radar însărcinaţi
să detecteze pe un ecran sclipirile care desemnau prezenţa unor
avioane în zbor.

3. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DE

INVESTIGARE A SENZAŢIILOR

Studiul experimental al senzaţiilor este foarte vast şi a fost

abordat de un număr mare de psihologi, fiziologi, fizicieni. Din
acest motiv aparatele şi dispozitivele existente pentru investigarea
lor sunt foarte vaste şi în număr foarte mare iar o prezentare
exhaustivă a lor în acest curs este imposibilă. Voi încerca însă
prezentarea doar a câtorva experimente şi dispozitive utilizate în
studiul senzaţiilor neavând pretenţia că sunt cel mai semnificative,
deoarece toate cercetările întreprinse până în prezent au
reprezentat un pas înainte în studiul dezvoltării lor.

3.a.Senzaţiile interne

Domeniul senzaţiilor interne a fost mai puţin explorat în

comparaţie cu celelalte senzaţii, în primul rând deoarece receptorii
interni sunt greu accesibili unei stimulări directe.
Perspective importante pentru cercetarea obiectivă a
senzaţiilor interne a deschis I.P.Pavlov cu metoda reflexelor
condiţionate. Cercetările efectuate de şcoala pavloviană au
demonstrat că analizatorii interni răspund la excitaţii mecanice,
chimice, termice, algice şi că scoarţa cerebrală analizează şi
diferenţiază cu destulă precizie semnale care vin din mediul intern.
Alte experimente au arătat posibilitatea conectării excitaţiilor
care vin de la organele interne la scoarţa cerebrală, cu excitaţiile
care ajung la scoarţă de la exteroceptori, putându-se realiza
modificarea reflex-condiţionată a schimburilor respiratorii la om. În
acest scop subiecţii erau puşi să efectueze o anumită activitate
musculară, iar ritmul activităţii era determinat prin ritmurile unui
metronom (80 de bătăi pe minut). Schimbul gazos era determinat
înainte de producerea activităţii şi după încetarea ei. Cu 5 min
înainte de lucru s-a dat comanda ”Pregătiţă-vă de experienţă”,
metronomul era pus în mişcare cu 2 min înainte de începerea
lucrului, iar lucrul a început după ce s-a dat comanda “începeţi
lucrul”. S-a constatat o creştere a schimburilor respiratorii chiar în
primele zile ale experienţei.
Reflexele condiţionate la stimuli interni se elaborează mai
încet decât la stimuli externi, stimularea interoceptorilor conducând
la senzaţii difuze, imprecis localizate.

3.b.Senzaţiile kinestezice şi de echilibru

Senzaţiile kinestezice apar ca efect al stimulării

proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi articulaţii, stimulul fiind
un efect mecanic al contractării muşchilor sau al mişcării
membrelor. Dacă unui subiect care stă cu ochii închişi îi aşezăm
mâna şi degetele într-o anumită poziţie, el va putea cu uşurinţă
să–şi pună şi cealaltă mână în aceeaşi poziţie pe baza efectului
kinestezic. Avem o senzaţie kinestezică ori de câte ori ridicăm o
greutate, apăsăm asupra unui resort, tragem un obiect care opune
rezistenţă.
 Proba de greutate Klemm este alcătuită din 10 piese
cilindrice cu bază circulară, fiecare piesă fiind cu 1/30 mai grea
sau mai uşoară decât cele două imediat învecinate. Pentru ca
subiectul să nu se poată orienta după cifrele înscrise pe fiecare
piesă, s-au utilizat câte trei cifre, cea din mijloc reprezentând
rangul real al lor atunci când acestea sunt aşezate după greutate.
Subiectului i se cere să aşeze piesele după rang, de la cea mai
grea la cea mai uşoară (sau invers) şi se stabileşte diferenţa de
rang a fiecărei piese (diferenţa dintre rangul real şi cel găsit de
subiect), făcându-se suma acestor diferenţe sau erori, sumă care
reprezintă cota. Pentru ca rezultatul examinării să reprezinte cât
mai exact acuitatea kinestezică este necesar să se facă cel puţin
10 încercări, cota finală fiind reprezentată de media cotelor la
fiecare probă.
Există şi alte probe de greutăţi utilizate. De exemplu,
greutăţile Gilbert &Whiple; se dă subiectului o greutate etalon şi i
se cere să compare fiecare greutate cu greutatea etalon şi să
spună dacă este egală, mai uşoară sau mai grea, cota finală fiind
dată de totalul răspunsurilor corecte. Se mai poate proceda şi
altfel: subiectul este pus să compare fiecare greutate a seriei cu
greutatea etalon şi se stabileşte care este diferenţa de greutate de
la care în sus sau în jos subiectul nu mai greşeşte – în acest fel se
stabileşte pragul diferenţial al senzaţiei kinestezice.
Probele de greutăţi se utilizează şi pentru studierea
fenomenului de ancoraj (nivel de adaptare sau cadru de referinţă).
În acest scop se dau subiectului cinci greutăţi, fiecare de câte cinci
ori şi i se va spune să o încerce pe fiecare ridicând-o cu mâna
dreaptă şi să spună ce valoare îi atribuie raportând-o la o scală de
cinci sau şapte unităţi - categoria mijlocie din scală va corespunde
mediei geometrice a greutăţilor fizice. În altă variantă a
experimentului raportarea greutăţilor se poate face la o greutate
ancoră, când valoarea mijlocie a aprecierilor se va deplasa spre
valorile mai mari ale greutăţilor fizice.
Aparatele utilizate pentru determinarea capacităţilor
subiectului de discriminare a greutăţilor sunt artrometrul Kern şi
artrometre de tip Moede.
Aparatele şi dispozitivele de examinare a aprecierii de către
subiect a poziţiei spaţiale a unui braţ, picior sau a întregului corp
sunt kinesteziometre de tip Zimmerman sau Lafayette. Construcţia
dispozitivelor necesare pentru aprecierea poziţiei braţului urmează
un model simplu: pe o masă este pus un carton care reprezintă ¼
dintr-un cerc, iar mâna subiectului va fi poziţionată astfel - cotul pe
unghiul drept marcat şi cu degetul arătător în dreptul gradaţiei
zero. Subiectul va fi legat la ochi şi va primi următoarea instrucţie:
”Am să-ţi menţionez la întâmplare diferite puncte de pe arc iar tu
va trebui să deplasezi mâna în aşa fel încât degetul arătător să fie
în dreptul poziţiei indicate, după care vei reveni la poziţia iniţială
până ţi se va spune următoarea cifră”. Experimentatorul va nota de
fiecare dată diferenţa dintre poziţia cerută şi cea realizată,
făcându-se apoi media erorilor fără a se ţine seama de direcţie.
Pentru cercetarea senzaţiilor de echilibru sau statice se
utilizează diferite tipuri de aparate pe care sunt aşezaţi subiecţii şi
care permit controlarea mişcărilor rotatorii sau lineare, accelerarea
sau decelarea (scaun de tip Barany). Mişcările pe verticală şi
accelerarea corpului se studiază cu aparate de tipul liftului
Din cercetările realizate rezultă că mişcarea uniformă cu ochii
închişi, pe un suport care se deplasează rectiliniu şi fără trepidaţie
sau pe un scaun rotativ nu este sesizată. Persoanele la care
funcţia labirintică este tulburată nu pot să detemine începutul şi
sfârşitul unei mişcări decât dacă aceasta se efectuează brusc,
violent. Deficienţele analizatorului vestibular pot fi compensate în
mare măsură în special prin cel vizual.

3.c.Senzaţiile olfactive

Acestea sunt produse de acţiunea asupra unor receptori

olfactivi a unor substanţe chimice care se găsesc în stare gazoasă
sau sub formă de vapori.
Cercetarea senzaţiilor olfactive (Al. Roşca, 1976) este foarte
dificilă în primul rând pentru că este greu să se elimine efectele
stimulării de către substanţele odorifice a receptorilor cutanaţi din
mucoasa nazală precum şi eliminarea receptorilor gustativi care se
găsesc pe suprafaţa linguală şi pe anumite regiuni de pe gât.
Situarea receptorilor olfactivi în cavitatea nazală face dificilă
stimularea lor izolată sau pe regiuni limitate din care motiv este
dificil a se aprecia dacă răspund sau nu diferenţiat, dacă anumite
mirosuri sunt sau nu rezultatul stimulării anumitor receptori.
Existând zeci de mii de mirosuri este greu să presupunem că
există tot atâţia receptori olfactivi (se presupune existenţa unui
număr limitat de recptori olfactivi aşezaţi oarecum în mozaic).
Cercetările au demonstrat că oboseala olfactivă este deseori
selectivă, aplicarea unor substanţe reducând sensibilitatea pentru
altele, în timp ce sensibilitatea pentru altele rămâne neinfluenţată,
întărind astfel presupunerea că sunt tipuri diferite de receptori
olfactivi.
 Există numeroase încercări de clasificare a mirosurilor. Unul
dintre cele mai cunoscute este cel propus de Henning care le-a
cerut subiecţilor să numească mirosurile, să descrie senzaţiile şi
să noteze asemănările şi deosebirile dintre ele. Sistemul propus
de el are formă de prismă, cu baza triunghiulară, iar în colţuri sunt
poziţionate mirosurile considerate de el ca fiind fundamentale;
floral, putrid, eteric, aromatic, empireumatic, răşinos.
Tehnicile şi instrumentaţia ce se utilizează în investigarea
senzaţiilor olfactive sunt foarte variate. Astfel, Toulouse şi Pieron
propun măsurarea acuităţii olfactive într-o atmosferă inodoră şi
calmă, la 15 C, cu ajutorul unor sticluţe ermetic închise conţinând
soluţii apoase de substanţe odorifice, care vor fi prezentate
subiectului timp de 3 secunde, sarcina subiectului fiind de a inhala
aceste substanţe şi să spună ce a simţit, examinarea începe cu
concentraţii slabe apoi din ce în ce mai mari până când subiectul
simte mirosul.
Pentru pregătirea stimulilor olfactivi în scopul de a efectua
determinări cantitative se pune o anumită cantitate dintr-o
substanţă odorifică într-o sticlă şi este lăsată să se evaporeze
acolo complet. În acest caz stimulul este exprimat în miligrame sau
miimi dintr-un miligram de substanţă la litru de aer, aerul fiind
inhalat direct din sticlă. Pragul absolut variază foarte mult de la o
substanţă la alta, unele substanţe fiind percepute în concentraţii
extrem de reduse altele necesitând concentraţii mai mari.
Un aparat foarte răspândit pentru determinarea sensibilităţii
olfactive este olfactometrul Zwaardemaker, forma simplă pentru o
nară sau forma dublă pentru ambele nări. Stimularea se numeşte
dirhinică, în cazul în care acelaşi stimul se aplică la ambele nări,
monorhinică dacă se aplică la o singură nară; în cazul în care se
aplică doi stimuli diferiţi la cele două nări stimularea se numeşte
dichorchinică (după, Al.Roşca, 1971).
Deoarece stimularea olfactivă poate fi influenţată de gazul
sau vapori odorifici care ies din aparate, contaminând astfel
ambianţa se recomandă desfăşurarea experimentului într-o cabină
sau cameră numită olfactoriu, care are pereţi de sticlă etanşaţi şi
unde aerul este purificat automat.
Un olfactometru mai perfecţionat este cel prin injecţie; unei
sticle cu un volum cunoscut I se ataşează un dop etanş, în sticţă
pătrund prin dop două tuburi (unul de intrare şi altul de ieşire). Cu
ambele tuburi închise aerul se saturează cu vaporii de la o
substanţă mirositoare, care se află pe fundul sticlei. O cantitate de
aer este injectată în sticlă pentru a creşte presiunea, după care se
deschide o supapă care permite ca un jet de aer încărcat cu
particule mirositoare să scape spre narine. Pragul exprimat este
de minimum identificabile odor.
O altă metodă uşor de aplicat este metoda parfumerilor,
utilizând un pătrăţel de hârtie de filtru de 3 cm care este încărcat
cu substanţa mirositoare la concentraţie cunoscută; marcând astfel
de probe cu concentraţii diferite, de la cel mai slab la cel mai
puternic, se pot stabili pragurile absolute şi diferenţiale.
Examinatorul trebuie să aibă în vedere pe tot parcursul
experimentului fenomenul adaptării şi al oboselii olfactive; un miros
slab aplicat continuu încetează a mai fi perceput în câteva minute,
iar creşterea gradului de concentraţie a unui miros poate da un
miros diferit.

3.d.Senzaţiile gustative

Investigarea acestor senzaţii întâmpină numeroase greutăţi,

în primul rând pentru că odată cu stimularea receptorilor gustativi
substanţa respectivă poate stimula şi alţi receptori - termici, de
presiune, tactili, algici, odorifici -, modificând senzaţia de gust; în al
doilea rând fumatul este o componentă care poate modifica
temporal senzaţiile gustative; în al treilea rând sunt necesare
tehnici speciale de aplicare, cuantificare şi control a stimulilor
gustativi.
Metodele de aplicare ale stimulului pot fi degustarea (în
sensul stric al cuvântului) şi metoda picăturii sau a stimulării
punctate (cu ajutorul unei pipete, seringi sau aplicatoare gustative
se picură o cantitate determinată de soluţie pe un loc determinat
de pe suprafaţa linguală). Determinarea pragurilor gustative se
poate face prin metoda limitelor sau a stimulilor constanţi.
Cercetările au demonstrat că între indivizi există diferenţe
mari în ceea ce priveşte sensibilitatea gustativă, înregistrându-se
diferenţe chiar şi la aceeaşi persoană de la o zi la alta, variaţii care
reflectă probabil modificări în starea fiziologică a organismului.
Experimental s-a stabilit şi topografia linguală a senzaţiilor de gust:
vârful limbii este mai sensibil pentru dulce, marginile limbii pentru
acru, partea dinspre baza limbii pentru amar şi partea anterioară a
limbii pentru sărat.
Prin metoda reflexelor condiţionate a fost studiată
dependenţa receptorilor gustativi de starea funcţională a scoarţei
cerebrale. Utilizând experimental metoda reflexelor condiţionate
vasculare s-a demonstrat că la prima aplicare a oricărei substanţe
gustative vasele acţionează prin contracţie şi după mai multe
aplicări vasele încep să reacţioneze diferenţiat; astfel, substanţele
dulci produc vasodilataţie, cele amare produc o uşoară contracţie
cu revenire ulterioară la starea iniţială, substanţele sărate produc
pentru scurtă vreme contracţia vaselor după care urmează o
dilatare însemnată, substanţele acre au un efect vasoconstrictor
care se menţine atâta timp cât substanţa persistă în cavitatea
bucală.
Investigarea sensibilităţii gustative se face şi prin stimulare
electrică, cu electrozi metalici ce pot fi aplicaţi pe o regiune precisă
cu mai multă siguranţă decât o picătură de substanţă care se
poate întinde depăşind zona punctului de aplicaţie. În acest caz
stimularea poate fi monopolară, dacă electrodul fixat pe limbă este
pozitiv (celălalt electrod fiind fixat în altă parte a corpului) subiectul
are o senzaţie de acru şi dacă este negativ gustul este alcalin, şi,
stimularea poate fi bipolară când avem ambii electrozi pe limbă şi
senzaţia este mai complexă.

3.e.Senzaţiile cutanate

Suprafaţa cutanată a corpului cuprinde un număr imens de

receptori care constituie segmentul periferic al analizatorului
cutanat. S-au identificat patru categorii de senzaţii care au la bază
receptori aşezaţi în învelişul cutanat. Aceste senzaţii sunt: tactile
(de atingere sau presiune), de cald, de rece (acestea două din
urmă reprezintă împreună senzaţiile termice), de durere (sau
algice), la acestea se pot adăuga şi senzaţiile vibratile, care sunt o
varietate de senzaţii tactile.
Senzaţiile de presiune sunt produse prin stimulare mecanică;
cele termice de stimuli calorici; senzaţiile de durere, de forme
diferite de energie; mecanică, radiantă şi electrică; senzaţiile
vibratile apar ca rezultat al unei stimulări mecanice şi electrice.
Dacă se produce o anestezie cutanată locală se constată că
diferitele senzaţii nu dispar şi nu reapar deodată, ceea ce
dovedeşte posibilitatea disocierii lor şi deci existenţa unor sisteme
senzoriale diferite pentru tipurile de senzaţii menţionate. Deşi, nu
s-a stabilit o ordine precisă de dispariţie şi apariţie a senzaţiilor
cutanate, se admite cu destulă certitudine că sensibilitatea termică
este prima care dispare şi ultima care reapare, după anestezie. În
cazurile de siringomielie (boală a măduvei spinale) dispare întâi
sensibilitatea algică şi numai după aceea, pe măsură ce boala
progresează, este afectată şi sensibilitatea termică, apoi cea
tactilă.
Sensibilitatea cutanată este o sensibilitate punctată,
distribuţia receptorilor în suprafaţa cutanată este punctiformă,
spaţial discretă, unele puncte răspunzând la anumiţi stimuli, cu o
anumită experienţă senzorială, alţii la alţi stimuli cu alte senzaţii,
iar între diferitele puncte senzitive s-au putut identifica puncte sau
arii non-senzitive.

Senzaţiile de presiune
Pentru exploatarea senzaţiei de presiune se utilizează
esteziometre cu fir de păr (de cămilă sau din coamă de cal), ace
tactile, esteziometre electromagnetice etc. De exemplu,
esteziometrul Bujas, care constă dintr-un tub de sticlă gradat, în
interiorul căruia se găseşte un fir de păr uzual din coamă de cal.
Cercetările au mai stabilit că senzaţiile de presiune sunt
provocate de deformarea locală a pielii, cauzată de presiune (din
cauza elasticităţii mari a ţesutului cutanat, presiunea se transmite
şi la regiunile învecinate; dacă presiunea este mai mare se
stimulează mai mulţi receptori şi astfel senzaţia devine mai
intensă). Deformarea se poate obţine însă nu numai prin apăsarea
cu un ac sau fir stimulator, ci şi pe cale inversă, trăgând uşor de un
fir de păr sau de un fir stimulator lipit de piele; senzaţia este
aceeaşi ca şi în cazul presiunii. Dacă stimulatorul lipit de piele este
un fir rigid, de exemplu din material plastic, majoritatea subiecţilor
nu diferenţiază senzaţia tactilă cauzată de apăsarea stimulului, de
aceea cauzată de tragerea lui.
Ca efect al unei stimulări continue şi constante apare
adaptarea la presiune şi, deci, dispariţia senzaţiei. Când se ridică o
greutate aşezată pe suprafaţa cutanată, faţă de care a avut loc
adaptarea, apare o senzaţie (sau “imagine”) consecutivă cauzată
de mişcarea de revenire a pielei la poziţia ei normală.
Sensibilitatea tactilă se măsoară cu: tactilometre, menite să
măsoare sensibilitatea tactilă propriu-zisă (de exemplu,
tactilometrul Schulze sau Moede). Tactilometrul Schulze este un
dispozitiv de angrenaje mecanice acţionate printr-un buton metalic,
face ca două suprafeţe metalice lucioase să se deniveleze, astfel
încât între ele să apară un strat mai mare sau mai mic în funcţie de
gradul denivelării. Subiectul îşi plimbă degetul peste şanţul
respectiv, iar când consideră că degetul nu mai sesizează senzaţia
de asperitate dintre plăcuţe , anunţă că aparatul este egalizat la
zero.
Pragul de discriminare tactilă a două atingeri se determină cu
esteziometre tip compas, cu două vârfuri, ca şi construcţie se
bazează toate pe principiul compasului fiind foarte multe modele –
Spearman, Jastrow, Griesbach, Michotte, Manouvriez – ele sunt
foarte asemănătoare, tehnica de utilizare fiind aproape aceeaşi.
 Proba discriminării contactelor simultane se utilizează
obişnuit pentru determinarea pragului absolut al acestei
discriminări, fiind vorba de perceperea sau non-perceperea
dualităţii. Pentru determinarea pragului diferenţial este necesar un
stimul etalon şi mai mulţi stimuli variabili. B. J. Underwood arată că
ar fi posibilă şi determinarea pragului diferenţial, cu această probă.
În acest scop se utilizează ca stimul etalon, stimularea cu distanţa
dintre vârfurile stimulatoare deasupra pragului discriminării.
Stimulii vibratili vor fi reprezentaţi de dubla stimulare (două vârfuri)
cu distanţa dintre vârfuri când mai mare când mai mică decât
distanţa din cadrul stimulului standard. De fiecare dată subiectul va
fi întrebat dacă la a doua probă (aplicarea unui stimul variabil)
distanţa dintre vârfurile stimulatoare a fost mai mare sau mai mică
decât la prima probă (aplicarea stimulului etalon).
Sensibilitatea tactilă este condiţionată de tonusul de
excitabilitate al scoarţei cerebrale; cu cât acest tonus este mai
ridicat cu atât sensibilitatea tactilă este mai mare şi invers.

Senzaţiile termice
Aceste senzaţii au la bază două categorii de receptori: pentru
cald şi pentru rece.
Esteziometrul cu care se face exploatarea receptorilor
senzaţiei de rece trebuie să aibă o temperatură sub temperatura
pielii, temperatura camerei de examinare îndeplineşte această
condiţie, aşa că esteziometrul nu trebuie răcit în mod special. Este
recomandabil ca experimentatorul să aibă la îndemână două
aparate pentru a le schimba din când în când.
Pentru exploatarea receptorilor care ne dau senzaţia de cald
tehnica este ceva mai complicată. Temperatura acestui stimulator
trebuie să fie mai ridicată decât temperatura pielii, aproximativ 40-
500C. Toulouse şi Pieron au constituit un aparat –
termoesteziometru. Se utilizează termoesteziometrul Kiesow, Von
Frey, Dallenbach, aparate care au un vârf metalic stimulator, care
este în legătură, prin două tuburi de cauciuc, cu două surse de
apă, una caldă şi una rece, ceea ce face posibilă utilizarea
aceluiaşi aparat pentru exploatarea ambelor categorii de senzaţii
termice (cald şi rece).
În afară de stimularea punctată investigarea senzaţiilor se
face şi prin stimulare areală a unei suprafeţe cutanate mai mari). În
acest scop se utilizează diferite tipuri de grile, mai frecvent
construite din tuburi prin care circulă apa caldă sau rece, sau alte
aparate şi dispozitive.
 Stimularea concomitentă a receptorilor pentru cald şi pentru
rece produce o senzaţie de fierbinte sau de căldură sintetică. Se
utilizează grile termice din tuburi paralele, din metal sau sticlă, cu o
distanţă de câţiva milimetri între ele. Prin unele curge apă caldă
(nu fierbinte), prin altele – rece, tuburile calde şi reci alternând
regulat. Se consideră că, în acest caz, senzaţia de fierbinte s-ar
datora faptului că receptorii pentru rece ar avea două praguri,
răspunzând la temperatură joasă şi ridicată, nu şi la mijlocie. Deci
“căldura sintetică” ar fi efectul stimulării concomitente a receptorilor
pentru cald şi a celor pentru rece (ambele praguri).
În cazul aplicării unui stimul fierbinte, mecanismul senzaţiei
de fierbinte este, însă, diferit. Un obiect fierbinte obişnuit
stimulează receptorii termici – de cald şi rece – şi algici.
Stimularea termică se poate face nu numai prin aplicarea
stimulului pe suprafaţa cutanată, ci şi prin căldură radiantă, prin
condensarea cu lentile a luminii de la o sursă dată şi utilizarea unui
ecran cu deschidere reglabilă, prin care trece fasciculul stimulator.
Desigur, explicarea senzaţiilor termice, ca şi a celorlalte, de
altfel, nu se poate reduce la procesele care au loc în receptor, în
segmentul periferic al analizatorului, ci trebuie să se aibă în vedere
relaţia permanentă dintre centru şi periferie.

Senzaţiile algice
Aceste senzaţii sunt produse de orice stimul (mecanic,
electric, termic, chimic) mai intens care duce la vătămarea
ţesutului, a terminaţiilor nervoase libere din piele, care sunt
receptorii algici. În anumite cazuri durerea poate să apară şi fără
efectul destructiv al stimulului (de exemplu, în cazul unor stimulări
electrice uşoare), după cum şi deteriorarea unui ţesut poate avea
loc, în anumite cazuri, fără senzaţia de durere (de exemplu, în
cazul acţiunii razelor X).
O presiune puternică determină o senzaţie de durere.
Receptorii algici nu se identifică însă, cu cei de presiune. Înţepând
cu un ac foarte subţire un punct algic şi altul sensibil la presiune,
cel dintâi va răspunde printr-o durere vie, iar acesta din urmă
numai printr-o senzaţie de presiune, chiar dacă acul este introdus
adânc în piele. Deşi din cauza răspândirii mari a receptorilor algici,
care sunt mai numeroşi decât ceilalţi receptori cutanaţi, cu greu
putem găsi puncte care să răspundă numai la presiune şi nu şi la
durere, în cazul unei înţepări, ca cea menţionată, disocierea celor
două senzaţii se poate face. În punctele care răspund prin ambele
senzaţii sunt prezenţi ambii receptori. Menţionăm că şi receptorii
pentru cald şi rece sunt insensibili la durere.
 Determinarea sensibilităţii algice se face cu aparate numite
algometre sau algesimetre. Acest aparat constă dintr-un stimulator
de formă circulară, cu suprafaţa zgrunţuroasă, un arc şi scară
gradată. Când se apasă cu algometrul pe suprafaţa cutanată arcul
opune o rezistenţă, care se poate citi în game pe scara gradată a
aparatului. Algometrul Mc Donald este indicat pentru suprafeţe
cutanate ce se găsesc imediat deasupra unui plan osos.
Pentru a avea şi un control obiectiv al momentului când
subiectul începe să simtă durerea, Toulouse şi Pieron recomandă
să se observe momentul dilatării pupilei. Când dilatarea pupilară
se produce este rar ca mişcări, gesturi sau expresii verbale, ale
subiectului să nu trădeze senzaţia de durere, chiar dacă subiectul
nu a fost avertizat de scopul experienţei.
În afară de algometrul Mc Donald se utilizează algometrul
Cattell, algesimetrul Cheron, algostezimetrul Toulouse-Pieron.
Unii cercetători utilizează, pentru investigarea sensibilităţii
algice, stimulare electrică, produsă cu ajutorul unui aparat
inductor, al cărui curent poate fi întărit până la limita ce poate fi
suportată de către subiect.
Cercetarea sensibilităţii se efectuează şi prin metoda
energiei radiante. Razele unei surse luminoase vii sunt focalizate,
prin lentile, într-un anumit punct al suprafeţei cutanate, intensitatea
stimulului fiind indicată de un termocuplu.
Senzaţia de durere viscerală – provine de la unul din
organele interne, pragurile de sensibilitate dureroasă diferă de la
un ţesut la altul. În raport cu distribuirea receptorilor algici putem
deosebi:
1. Durerea superficială;
2. Durerea somatică profundă (periost, muşchi, ţesut conjunctiv);
3. Durerea viscerală.
Factorii care pot provoca durerea sunt:
- moxe mecanice
- noxe chimice
- noxe prin ischemie
- noxe inflamatoare
Durerea este însoţită de următoarele fenomene:
- creşterea sensibilităţii în teritoriul cutanat corespunzător
(hiperestezie, hiperalgezie);
- reflexe vegetative modificate: sudoraţie, reflex pilomotor,
modificări vasomotorii;
- reflexe somatice: creşterea tonusului muscular.
Pentru definirea durerii se utilizează o terminologie extrem de
diversă, care de regulă se referă la caracterul şi intensitatea
durerii, cum este descrisă de fiecare bolnav, aşa cum “reacţia de
durere” reprezintă o caracteristică comportamentală foarte
personală (în domeniul patologiei cardiace s-a putut demonstra că
emotivitatea crescută poate constitui un factor în declanşarea unui
angor intens sau chiar a unui accident coronarian major prin
mobilizarea intempestivă a celorlalte elemente patogene,
metabolice şi biochimice).

Senzaţiile vibratile
Pragul de la care vibraţiile periodice aplicate pe suprafaţa
cutanată încep să fie percepute ca vibraţii (nu ca pulsaţii) îl
constituie frecvenţa ce trece de 8 -10 pe secundă. La persoanele
fără deficienţe auditivă sensibilitatea vibratilă cea mai ridicată este
pentru frecvenţele joase de cca 200-300 cps.
Tehnicile mai vechi utilizează pentru determinarea senzaţiilor
vibratile diapazonul, care este pus în vibraţie totdeauna în mod
identic şi aşezat vertical cu tija pe o suprafaţă cutanată dată,
deasupra unui plan osos (cu excepţia capului, căci vibraţia se
transmite la urechea internă şi produce o senzaţie auditivă),
subiectul având sarcina să spună când începe să nu mai simtă
vibraţia.
Mai frecvent se utilizează oscilatoare pentru producerea
vibraţiei. Pentru măsurarea amplitudinii mişcărilor vibratorii ale
pielii (produse de un vibrator) se utilizează o lumină de neon
întreruptă cu aceeaşi frecvenţă ca a stimulatorului vibrator. În
aceste condiţii pielea ne pare fie ca fiind nemişcată fie ca făcând
mişcări lente în sus şi în jos. Dacă diferenţa este bine aleasă,
suprafaţa va apare ca fiind în mişcare lentă în sus şi în jos. Cu
ajutorul unui microscop binocular amplitudinea mişcării poate fi
măsurată, prin o adecvată punere la punct a imaginii. După o altă
tehnică, similară (a lui F.A. Gelvard), vibratorul este la 100 cps, iar
lumina la 101 cps. Se măsoară mişcarea pielii aşa cum apare că
vibrează în sus şi în jos o dată pe secundă.
Vibrometre care produc un număr dat de vibraţii, de o
intensitate reglabilă, care, la maximum este ca aceea a unui bun
diapazon, imediat după punerea lui energetică în funcţiune.
La persoanele lipsite de auz şi mai ales la persoanele lipsite
atât de auz cât şi de vedere, sensibilitatea vibratilă se poate
dezvolta foarte mult, mergând până la percepţia, tactil-vibratilă a
sunetelor vorbirii. Există astăzi dispozitive, numite uneori “ureche
artificială”, care înlocuiesc auzul prin stimulare vibro-tactilă.
 3.f.Senzaţiile auditive

Cercetarea psihologică a fenomenelor auditive necesită

aparate de producere şi control al sunetelor, de măsurare,
înregistrare şi reproducere a lor, anumite condiţii de ambianţă de
laborator pentru efectuarea experimentelor etc.
Metodele mai vechi de determinare a sensibilităţii auditive,
de stabilire a pragului absolut şi diferenţial le mai întâlnim în
laboratoare, fiind utilizate mai ales pentru demonstraţii, dar locul
lor a fost luat de aparatura electronică, care permite producerea
sunetelor, controlul şi măsurarea lor etc., la un nivel superior.
În funcţie de instrumentarul folosit pentru determinarea
sensibilităţii auditive putem avea:
- acumetria fonică – fiind reprezentată de folosirea unei tehnici
improvizate de măsurare a sensibilităţii auditive, procedeul
uzitat în acest sens este examenul cu vocea şoptită, când
examinatorul pronunţă de la o anumită distanţă de subiect cu o
voce şoptită o serie de consoane, literes, cuvinte, iar subiectul
este invitat apoi să le reproducă;
- acumetria instrumentală - realizându-se cu mijloace
improvizate, examenul cu ceasornicul (subiectul trebuie să
ridice mâna când aude tic-tacul ceasului); examenul cu monede
sau beţişoare ce sunt lovite în spatele subiectului spre urechea
stângă sau dreaptă de la distanţe variabile.
Astăzi pentru determinarea acuităţii auditive se utilizează
audiometrul, care se utilizează atât în scopul unor experienţe de
laborator, cât şi în scop clinic, pentru determinarea deficienţelor
auditive. Sunetul produs de audiometru poate fi ascultat de către
subiect de la o oarecare distanţă, prin transmitere aeriană, fără nici
un dispozitiv intermediar între audiometru şi urechea subiectului,
sau este transmis la un receptor electroacustic (ascultător) aşezat
asupra urechii (sau urechilor) subiectului. Printr-un dispozitiv
vibrator oscilaţiile sonore pot fi transmise, prin conducţie osoasă
(cutia craniană) la urechea internă. În acest caz se controlează
dacă sistemul cochlear funcţionează normal.
Caracteristica principală a unui audiometru este posibilitatea
producerii unui sunet (ton) de o anumită frecvenţă şi reglarea
intensităţii lui.
Oscilatorul aparatului poate să producă o frecvenţă variabilă
sau mai multe frecvenţe fixe, cu un nivel reglabil de intensitate.
Frecvenţele fixe au, obişnuit, valori de octave variind între 128 cps
şi 8192 cps (octavele fiind: 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096 şi
8192). Unele audiometre depăşesc aceste limite, iar intervalele
dintre frecvenţe pot să fie mai mici de o octavă.
Audiometrele din comerţ sunt construite, obişnuit, în scop
clinic. Cu aceste audiometre se poate determina, pentru fiecare
frecvenţă, pierderea în decibeli a sensibilităţii, raportată la un nivel
normal (mediu). Pragul măsurat – ascendent sau descendent,
pentru diferitele frecvenţe, începe cu un ton de frecvenţă medie –
exprimă în decibeli abaterea pragului subiectului examinat de la
pragul mediu al intensităţii pentru frecvenţa dată. Reprezentarea
grafică a unei atari determinări este audiograma.
Examinarea se face cu cască, pe care subiectul şi-o
potriveşte singur deasupra urechii. Dacă auzul este bun la una din
urechi, se recomandă ca examinarea să înceapă cu această
ureche. Dacă diferenţa de acuitate auditivă este mare între cele
două urechi, este posibil ca atunci când se examinează urechea
cu auzul mai slab să se reflecte în rezultat şi influenţa urechii mai
bune, fie deoarece casca nu este bine etanşată, fie datorită
conductibilităţii osoase, care a permis transmiterea la urechea mai
bună a sunetului aplicat la urechea mai slabă. Din acest motiv se
practică mascarea urechii mai bune cu un sunet având o gamă
mai largă de frecvenţă şi fiind cu 40 dB deasupra acestei urechi.
Dacă audiometrul cu care se examinează nu permite emiterea
unui astfel de sunet, se recurge la o altă sursă de sonoră de tipul
sonerie. Acest sunet este emis direct sau, de preferinţă, în cască.
După unele tehnici se examinează, întâi, ambele urechi fără
mascare, apoi se examinează urechea mai slabă, odată cu
mascarea urechii mai bune.
Mascarea nu este, numai un mijloc de investigare în scop
clinic (diagnostic) a acuităţii auditive, ci un fenomen care este
obiect al investigaţiei experimentale. În acest caz tonul mascat şi
cel mascat se aplică aceleiaşi urechi. În ambele cazuri tonul este
acelaşi ca frecvenţă; diferenţa este în ceea ce priveşte
intensitatea, tonul mascat fiind mai slab. În mod obişnuit se
determină pragurile unui ton dat în prezenţa unui alt ton mascat, a
cărui frecvenţă şi intensitate sunt sistematic variate. Pragul tonului
mascat este mai ridicat în prezenţa tonului mascat, îndeosebi când
deosebirea de frecvenţă dintre cele două tonuri este mică.
Pentru cercetarea fenomenelor auditive uneori este necesară
o încăpere izolată de sunete ce-ar putea veni din afară şi fără ecou
(cameră insonizată, anechoică).
 3.g.Senzaţiile vizuale

Pentru a obţine o senzaţie vizuală este necesar ca raza

luminoasă ce pătrunde la retină să posede suficientă energie şi
acţioneze timp suficient pentru a putea să excite receptorii. Deci,
pragul absolut al senzaţiei vizuale este dat de cantitatea minimă
de energie luminoasă care acţionând un timp asupra receptorilor
este capabilă să producă senzaţia vizuală.
Acuitatea vizuală – particularitate a sensibilităţii luminoase;
reprezintă puterea rezolutivă a ochiului, capacitatea sa de a
diferenţia doi excitanţi, prin stabilirea mini-mum separabile dintre ei
(distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). Dacăm acuitatea
vizuală este scăzută detaliile fine ale obiectelor realităţii apar
difuze, estompate. Testele de determinare a acuităţii vizuale
vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă în minimum
vizibile.
Cea mai veche şi mai răspândită metodă pentru
determinarea acuităţii vizuale este metoda optotipilor a lui Snellen
(1876). Principiul de bază al optotipurilor sau al tablourilor
optometrice, este acelaşi. Un tablou optometric constă din rânduri
de litere, cifre, semne sau imagini diferite ca mărime, de exemplu
de la aproximativ 90 mm la 5 mm (înălţime). Distanţa de la care
poate fi citit fiecare rând de către un ochi normal este specificată în
tablou (de obicei la marginea fiecărui rând). Subiectul este pus să
citească fiecare literă pe care I-o arată examinatorul cu degetul
sau cu un baston. Acuitatea vizuală se exprimă printr-o fracţie, în
care numărătorul este distanţa dintre tablou şi subiect, iar
numitorul – distanţa de la care rând respectiv poate fi citit de către
un ochi normal. Un ochi care la distanţa fixă de 5 metri vede numai
literele care în mod normal sunt văzute de la 20 metri, are
acuitatea vizuală:
d s 1
V= = = = 0.25
D 20 4
În timpul examinării tabloul optometric este suspendat pe un
perete într-o cameră întunecoasă. Tabloul însă trebuie să fie bine
luminat, dar ochiul subiectului să nu fie direct stimulat de către
sursa luminoasă. Se examinează un singur ochi odată. Acuitatea
vizuală depinde de factori dioptrici, de structura anatomică a retinei
şi creşte:
- când luminanţa obiectelor din câmpul vizual creşte, valoare
maximă, 500 abs(apostilbi);
- când se măreşte diferenţa de luminanţă între simboluri şi fondul
pe care sunt plasate;
- când există un contrast cromatic mare între simboluri şi fondul
pe care sunt plasate;
Discriminarea luminozităţii. Unul dintre cele mai simple
aparate pentru determinarea capacităţii subiectului de a distinge
nuanţele de luminozitate este fotoesteziometrul Hering.
Aparatul constă dintr-o cutie în interiorul căreia se află două
plăci fixate pe o axă. Plăcile pot fi înclinate în mod independent
spre sursa de lumină (o lampă electrică de 50 de lumini, cu
reflector, sau, eventual, o fereastră, dacă scopul este numai
demonstraţie, nu măsurare). Peste plăci se aşează: hârtie albă
sau cenuşie, iar peste hârtie se aşează sticlă, pentru a ţine hârtia
întinsă. Cu cât o placă este înclinată mai mult spre sursa de
lumină cu atât va reflecta mai multă lumină şi invers. Examinarea
se face într-o cameră întunecoasă.
Subiectul se uită la o distanţă de 20-30 cm, prin cele două
deschizături din partea superioară a aparatului, în direcţia arătată
de săgeţi (fiecare ochi vede o singură placă). Plăcile sunt aşezate
la început cu înclinări diferite, astfel ca subiectul să perceapă bine
diferenţa de luminozitate. După aceasta, o placă este potrivită de
către subiect prin manipularea şurubului adecvat (uitându-se tot
timpul prin deschizături), până ce ambele plăci i se vor părea la fel
de luminoase. Diferenţa reală de înclinare dintre cele plăci se
citeşte pe cele două scări de la capetele axei pe care sunt fixate
plăcile. Aparatul măsoară, prin urmare, pragul diferenţial de
luminozitate.
Se poate măsura senzaţia de luminozitate sau discriminarea
luminozităţii şi cu ajutorul discurilor rotative. În acest scop se
utilizează discuri conţinând o anumită proporţie de alb şi negru.
Prin învârtirea – cu ajutorul unui aparat de amestecat culorile sau
variator de culori, un astfel de disc capătă o nuanţă omogenă de
cenuşiu. Această nuanţă poate fi făcută mai închisă sau mai
deschisă, după cum se poate adăuga mai mult negru sau mai mult
alb. Această modificare se poate face în timp ce discul se
învârteşte. Subiectul face un semn convenit cu mâna când
observă o modificare şi spune şi în ce direcţie a avut loc această
modificare. Dacă un disc, de felul celui descris mai sus, este
prevăzut cu o margine de o nuanţă dată nemodificabilă (un anumit
grad de cenuşiu), subiectul va spune când observă că partea
centrală a discului a devenit mai închisă sau mai deschisă decât
marginea.
Adaptarea la întuneric se cercetează cu aparate numite
obişnuit adaptometre.
 Sensibilitatea cromatică.
Culoarea, ca atributul general al lucrurilor dobândeşte în
planul reflectării psihice o semnificaţie deosebită. Toate culorile pe
care le poate percepe ochiul omenesc se împart în două mari
clase:
- seria acromatică (alb, negru şi toate nuanţele de gri cuprinse
între alb şi negru);
- seria cromatică ce cuprinde toate celelalte culori; caracteristicile
culorilor cromatice fiind – tonul cromatic, luminozitatea,
saturaţia;
Înaintea oricărei experienţe privind senzaţiile cromatice
trebuie să stabilim dacă subiectul distinge sau nu culorile.
Cecitatea cromatică este un defect destul de frecvent la bărbaţi (3-
4%), dar mult mai rar la femei (cca 0,5%). Persoanele care
prezintă acest defect numesc de obicei corect culorile, pe care în
realitate nu le disting, le-au învăţat, de la persoanele din anturajul
lor.
Cecitatea cromatică totală sau acromatopsia este un defect
foarte rar şi este însoţit foarte frecvent de diferite defecte optice,
este rară cecitatea pentru albastru-galben.
S-au realizat diferite clasificări pentru sensibilităţii cromatice,
schematic acestea fiind:
- protanopia sau daltonismul este tulburarea sensibilităţii pentru
roşu şi verde;
- deuteranopia, este generată de cecitatea pentru roşu şi verde,
dar cu o scădere foarte accentuată în recepţia spectrului pentru
verde; cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea
cromatică deplasată spre regiunea portocalie a spectrului;
- tritanopia, cecitatea pentru albastru şi violet.
Pentru diagnoza cecităţii cromatice menţionăm testul sau
“Proba de lânuri colorate Holmgren”.
Pentru identificarea cecităţii cromatice se mai utilizează aşa
numitele teste de confuzie, în care litere sau numere sunt
imprimate în culori pe care subiectul nu le poate distinge de
culorile fondului. Astfel de teste sunt planşele pseudoizocromatice
Stilling, planşele Ishihara, atlasul Polack .
Planşele elaborate în scopul investigării trebuie astfel
confecţionate încât punctele colorate să difere în luminozitate, căci
altfel poate avea loc discriminarea după luminozitate, nu după
nuanţe de culoare.
Pentru determinarea câmpului vizual se utilizează un aparat
denumit “perimetru vizual”; în acest scop subiectul îşi fixează
bărbia într-un lăcaş anume şi priveşte cu ochiul supus probei
punctul alb sau lumina care marchează centrul perimetrului. Pe
semicercul perimetrului care se află în poziţie orizontală sau
verticală (după cum dorim să-l măsurăm) experimentatorul plimbă
lumina de la periferie la centru, sarcina subiectului fiind de a
declara momentul în care lumina intră în câmpul vizual şi când
iese. Câmpul vizual se determină pe patru meridiane, pentru
fiecare ochi în parte sau pentru ambii ochi.
Zonele retinale ale vederii cromatice. Dacă privim un punct
fix şi menţinem privirea imobilă vom constata că stimulii vizuali
care pot acţiona asupra ochiului sunt cuprinşi într-o zonă limitată,
care constituie câmpul vizual.
Investigarea zonelor retinale ale vederii cromatice permite să
se localizeze şi pata oarbă, o mică suprafaţă, în zona căreia
stimulul nu mai este perceput, dispare complet.
Investigarea se poate face pe o cale simplă. Pe o foaie albă
de hârtie se desenează figurile de mai jos, având grijă ca distanţa
dintre cruciuliţă şi brad să fie 5,5, cm, iar dintre brad şi cercul în
care este înscris pătratul negru, de cca 4 cm; se ia în mână
această foaie de hârtie, se închide ochiul strâng şi se priveşte cu
dreptul fix la cruciuliţă, de la o distanţă de cca 20 cm. În această

poziţie bradul nu se mai vede, ceea ce denotă că imaginea lui a

ajuns în retină pe pata oarbă. În acest timp cercul şi pătratul
înscris în cerc vor putea fi văzute, cu toate că sunt situate mai la
periferie. În cazul că prezenţa petei oarbe nu se manifestă dintr-o
dată, se apropie şi se depărtează desenul de ochi, până ce se
găseşte distanţa potrivită la care bradul nu mai este vizibil.
Imagini consecutive
Un fenomen interesant îl constituie efectul postacţional al
luminii şi culorilor asupra receptorului vizual; cu alte cuvinte după
încetarea acţiunii excitantului, ca efect al său pe retină rămâne o
urmă care dă o imagine consecutivă. Imaginea consecutivă poate
fi pozitivă când senzaţia perseverentă este identică cu a
caracteristicilor excitantului sau negativă când are caracteristici
opuse excitantului.
Imaginea consecutivă pozitivă poate fi demonstrată prin
proiectarea unui fascicol luminos pe un ecran, apoi are loc
stingerea lui, imaginea luminoasă persisitând un timp. Imaginea
consecutivă negativă – de exemplu dacă se priveşte fix, timp de
30 de secunde o anumită culoare sub formă de cerc sau pătrat, şi
se mută apoi privirea pe un fond alb, după câteva clipe imaginea ia
forma culorii complementare a stimulentului.
Dacă două culori complementare sunt aşezate una lângă alta
ele se întâlnesc reciproc. Roşul lângă verde pare mai roşu, iar
verdele lângă roşu pare mai verde. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
galbenul şi albastrul. Contrastul apare, în acest caz, la nivelul
zonei de contact dintre suprafeţele colorate din care motiv se
numeşte contrast marginal. Contrastul se întinde la toată
suprafaţa, dacă o culoare având o suprafaţă mai restrânsă este
aşezată pe un fond de o culoare contrastantă; de exemplu roşul
aşezat pe un fond de verde devine mai roşu. În general calitatea
unei culori variază în funcţie de culoarea fondului sau a
anturajului. Numai un fond cenuşiu nu alterează calitatea originală
a unei culori.
Un mijloc mai simplu de determinare a contrastului vizual
simultan este utilizând 6 pătrăţele de hârtie, colorate, roşu,
albastru, negru, verde, galben, alb, se aşează 6 inele de hârtie
cenuşie. Peste toate se aşează o hârtie albă subţire (preferabil
hârtie de mătase) sau o sticlă albă mată. Rezultatul: inelul de per
culoarea roşie va primi o nuanţă verzuie, cel de pe albastru o
nuanţă gălbuie etc. deci va ieşi în evidenţă culoarea contrastantă.
Cu prilejul experienţelor privind contrastul culorilor
experimentatorul va avea grijă ca între culorile respective să nu fie
o diferenţă de luminozitate, căci contrastul de luminozitate poate
anula contrastul de culoare.
Contrastul poate fi simultan sau succesiv. Cel menţionat mai
sus este un contrast simultan; el reprezintă efectul mutual – ca
luminozitate sau culoare – al unor suprafeţe percepute simultan.

BIBLIOGRAFIE

Anastasi A., “Psiychological testing”, New york, Macmilan,

1955
Bruce E.G., “Sensation and perception”, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, California, 1980
Feldman R.S., “Understanding psychology”, McGraw Hill
Publishing Company, new york, 1990
Fraisse P, ”Traite de psychologie experimentale”, P.U.F.,
Paris, 1975
McGuigan F., “Experimental psychology”, Prentice-Hall, New
Jersey, 1968
 Miclea M, “Psihologie cognitivă”, Casa de editură Gloria SRL,
Cluj-Napoca, 1994
Parot Fr., Richelle M.,“Introducere în psihologie”, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1995
Radu I, (coord.), “Metodologie psihologică şi analiza
datelor”, Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1993
Radu I (coord.), “Introducere în psihologia contemporană”,
Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1991
Roşca Al., “Metodologie şi tehnici experimentale în
psihologie”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
Roşca Al., “Tratat de psihologie experimentală”, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1963
Şchiopu U., ”Dicţionar de psihologie”, Ed.Babel, Bucureşti,
1997
Zoorgo B.(coord.), ”Probleme fundamentale ale psihologiei”,
Ed.Academiei, Bucureşti, 1980