METODE ŞI TEHNICI ÎN

NEUROPSIHOLOGIE
CURSUL 5
 CUPRINS
Introducere
Cap.1 Psihologia cognitivă şi neuroştiinţele
Cap.2 Tomografia axială computerizată (TAC)
Cap.3 Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM)
3.1. Angiografia prin rezonanţă magnetică
3.2. Spectroscopia prin rezonanţă magnetică (SRM)
3.3. Imagistica funcţională prin rezonanţă magnetică
Cap.4 Debitul circulator cerebral regional (DCCr)
Cap.5 Tomografia cu emisie de pozitroni (TEP)
Concluzii
Bibliografia
 Introducere
 Ştiinţele cognitive investighează sistemele cognitive naturale sau
artificiale. Psihologiei cognitive îi revine, în schimb, studiul exclusiv al
sistemului cognitiv uman. Dată fiind însă complexitatea sistemului
cognitiv uman, o analiză exhaustivă presupune coroborarea
rezultatelor investigative din psihologie cu cele din inteligenţa
artificială, neuroştiinţe, filosofie, lingvistică şi antropologie.
 In această conlucrare un status privilegiat îl deţine relaţia psihologiei
cognitive cu neuroştiinţele. Aceasta cu atât mai mult cu cât tot mai
frecvent revine teza conform căreia, anumite funcţii cognitive sunt
relaţionate cu anumite structuri cerebrale.
 Cea mai evidentă dovadă a acestei apropieri o constituie apariţia,
relativ recentă, a unei noi ştiinţe, o disciplină liant, numită
neurocogniţie sau adesea neuropsihologie.
 Obiectul ei de studiu îl reprezintă tocmai relaţia dintre neuroştiinţe şi
psihologia cognitivă, vizând îndeosebi teoriile cognitive asupra
senzaţiilor, percepţiilor, memoriei, rezolvării de probleme şi funcţiilor
motorii.
 Cap.1 Psihologia cognitivă şi neuroştiinţele
 Există mai multe motive pentru care psihologii cognitivişti contemporani
utilizează informaţia şi tehnicile din neuroştiinţe în strădaniile lor de a explicita
sistemul cognitiv uman. Dintre acestea enumerăm:
• nevoia de a identifica corelate neurofiziologice pentru structurile teoretice ale
psihicului;
• nevoia de a încorpora rezultatele investigaţiilor din neuroştiinţe în modele mai
comprehensive ale creierului şi comportamentului;
• dezideratul clinic de a stabili corelaţii între patologia cerebrală şi modificările
comportamentale;
• implicarea sporită a funcţiilor neurologice în modelele psihologice; îndeosebi
psihologii neoconexionişti sunt interesaţi în elaborarea unor modele psihologice
consistente cu structurile şi funcţiile neurologice;
• rezultatele cercetărilor din domeniul inteligenţei artificiale; ele reuşesc să
simuleze cogniţia şi inteligenţa umană prin realizarea unor sisteme artificiale al
căror comportament este similar cu cel al creierului uman;
• dezvoltarea unor tehnici care permit cercetătorilor să "penetreze" şi să sondeze
creierul uman, facilitând relevarea unor structuri şi procese inaccesibile
investigaţiei într-un trecut nu prea îndepărtat.
 .

Până cu aproximativ două decenii în urmă neurologii

deţineau un număr relativ redus de instrumente şi
tehnici pe care le utilizau în explorarea creierului
uman. Acestea includeau excizii tisulare (biopsii),
înregistrări bioelectrice, înregistrări
electroencefalografice (EEG), şi examinări postmortem.
Relativ recent, însă, au fost inventate o serie de
instrumente care au sporit substanţial posibilitatea de a
descifra structura şi mai ales funcţiile creierului. Noua
tehnologie s-a dezvoltat iniţial în scopul diagnosticării
cât mai exacte a afecţiunilor neurologice, dar a devenit
ulterior un valoros instrument de cercetare.
 Cap.2 Tomografia axială computerizată
(TAC)
 Scanarea TAC se realizează cu ajutorul unor instalaţii generatoare de raze X care se
roteşte în jurul craniului, bombardându-l cu un evantai de raze X. Razele sunt apoi
înregistrate prin intermediul unor detectori sensibili amplasaţi în partea opusă
sursei emitente şi transmise în vederea prelucrării unui calculator. Apelând la un
algoritm special elaborat calculatorul supune numeroasele imagini radiografice
unor procese de analiză şi reconstrucţie. Această procedură diferă de examenul
radiologie clasic, care oferă o singură imagine şi doar dintr-o anumită parte a
corpului. In plus, în radiografia clasică există posibilitatea ca anumiţi constituenţi
de volum mare, ca de exemplu ionii de calciu, să absoarbă razele X ocluzând astfel
organele aflate în spatele lor. în schimb, scanarea TAC, rotind razele X cu 180 de
grade, furnizează mai multe imagini ale aceluiaşi organ, permiţând vizualizarea
transversală, pe felii a creierului.
 Aceste secţiuni grafice transversale, (felii), denumite tomograme, sunt deosebit de
utile în diagnosticul medical. Ultima generaţie de scanere TAC pot face distincţii
suficient de clare între substanţa cenuşie şi cea albă şi pot, de asemenea, identifica
cu acurateţe modificările de densitate cum sunt cele produse de un edem cerebral.
 îmbunătăţirea contrastului cu ajutorul unui material radio-opac, facilitează
vizualizarea structurilor vasculare în condiţii de irigare normală, precum şi a
vascularizării sporite din jurul unui infarct acut
 .
 Marele avantaj al tomografiei computerizate este abilitatea
sa de a localiza leziunile în vivo, cu o rezoluţie anatomică
foarte ridicată. In psihologia cognitivă, TAC a fost
utilizată în relevarea structurilor cognitive. O versiune
mai sofisticată a TAC, reconstructorul dinamic spaţial
(RDS), asigură o vizualizare tridimensională a structurilor
interne. Un alt avantaj al TAC este oferit de ubicuitatea
instrumentarului; scanerele TAC sunt acum disponibile în
cele mai multe din centrele medicale, iar metoda utilizată
în investigaţiile neuropsihologice s-a standardizat.
 La primele modele rezoluţia temporală era de
aproximativ 1 s, ceea ce făcea ca procesele dinamice să fie
înregistrate inacurat. Acum, un sistem TAC ultrarapid
permite depăşirea acestui inconvenient şi furnizarea unor
imagini clare, de înaltă rezoluţie.
 Cap.3 Imagistica prin rezonanţă
magnetică (IRM)
 IRM este cea mai recentă modalitate imagistică utilizată în
neuropsihologie. Apelând la rezonanţa magnetică radiologii dispun de cea
mai sofisticată unealtă investigativă din toate timpurile.
 Metoda produce imagini anatomice de o excepţională calitate fără nici un
efect secundar nociv demonstrat, deoarece nu sunt utilizate raze X şi nici
substanţe radioactive. Acest lucru face posibilă aplicarea procedurii chiar
şi la gravide sau copii. Tehnica se bazează pe proprietăţile magnetice
inerente nucleilor atomici.
 În IRM corpul, în particular craniul subiectului investigat este înconjurat
cu electromagneţi foarte puternici care, prin câmpul produs, aliniază
nucleii atomilor de hidrogen conţinuţi în apa prezentă în toate ţesuturile
corpului. Semnalele recepţionate, produc pe un ecran catodic puncte
submilimetrice în diferite grade de opacizare, negre, cenuşii sau albe,
reproducând astfel structuri anatomice. Prin intermediul ionilor de
hidrogen se reconstituie imaginea creierului, stabilindu-se contraste nete
între substanţa albă şi cea cenuşie, fasciculele şi nucleii cenuşii, vasele
 .
 Imaginile anatomice obţinute prin rezonanţă magnetică
rivalizează cu cele ale secţiunilor cerebrale efectuate de un
anatomopatolog la autopsie. Creierul poate fi vizualizat în toate
planurile (transversal, sagital şi orizontal) şi în toate cazurile
imaginile sunt tridimensionale.
 Această flexibilitate imagistică adăugată la acurateţea
anatomică face din IRM un instrument clinic şi de cercetare foarte
util. Adesea, pentru a amplifica potenţialul de diferenţiere a
ţesuturilor prin IRM, se utilizează un produs de contrast,
galdolinul (Gd) - o substanţă paramagnetică ce se injectează
intravenos. În acest fel, o leziune care nu era identificabilă la
examenul prealabil fără substanţă de contrast, devine acum
vizibilă.
 Multiplicarea cercetărilor medicale şi neuropsihologice din
ultimele decenii au condus la o diversificare a aplicaţiilor
rezonanţei magnetice. Au apărut astfel angiografia, spectroscopia
şi imagistica funcţională prin rezonanţă magnetică.
 3.1. Angiografia prin rezonanţă magnetică

 Prin angiografie (clasică) se înţelege examenul

radiologie al vaselor utilizând o substanţă de
contrast injectată intraarterial sau intravenos.
Apeland la rezonanţa magnetică, se pot obţine
angiografii cerebrale (angio-IRM) fara o injectare
prealabilă intraarterială sau intravenoasă de
substanţă contrastantă
 Ea diminuează mult riscurile pentru pacient, datorită
absenţei oricărei intruziuni organice. Metoda permite
confirmarea sau infirmarea unor anomalii vasculare
precum: malformaţii, tromboze sau anevrisme
 3.2. Spectroscopia prin rezonanţă
magnetică (SRM)
 Prin spectroscopie înţelegem analiza tuturor radiaţiilor electromagnetice emise
de constituenţii chimici tisulari şi sanguini. Dacă imagistica prin rezonanţi
magnetică ne oferă informaţii asupra localizării anatomice, spectroscopia prin
rezonanţă magnetică permite studiul distribuţiei substanţelor biochimice ce
acţionează în diverse structuri, al funcţionării şi tratamentului ţesuturilor
cerebrale sau al altor ţesuturi.
 Metoda permite analiza chimică în vivo sau in vitro a moleculelor ţintă şi
implicit analiza compoziţiei chimice tisulare în afecţiuni organice sau
funcţionale. Cu această tehnică se pot analiza anomaliile metabolice existente la
nivelul unui focar epileptic sau în demenţe.
 Spectroscopia poate, de asemenea, evidenţia distribuţia şi concentraţiile
intracerebrale ale litiului la pacienţii cu boli maniaco-depresive.
 Analiza SRM este sensibilă la densitatea protonilor, concentraţia lactatului,
fosfaţilor şi al unor acizi aminaţi, fapt ce permite utilizarea metodei la
localizarea funcţiilor cerebrale. Deşi specificitatea chimică este înaltă,
sensibilitatea şi rezoluţia metodei este joasă, iar relaţia cu funcţia este mai
degrabă la nivel biochimic decât la cel anatomic.
 3.3. Imagistica funcţională prin rezonanţă
magnetică
 Imagistica funcţională prin rezonanţă magnetică,
presupune vizualizarea regiunilor anatomice cerebrale
unde se concentrează activităţile cognitive şi motorii.
Tehnica promite să devină un instrument investigativ
foarte important deoarece permite stabilirea unei hărţi a
funcţionării creierului uman cu o rezoluţie anatomică şi
temporală neegalată până în prezent.
 Informaţiile funcţionale sunt extrase din modificarea
valorilor unor parametri precum: densitatea protonilor,
timpii de relaxare longitudinală şi orizontală, modificările
chimice, susceptibilitatea magnetică, modificarea fluxului
sanguin. Toţi aceşti parametri sunt expresii detectabile ale
funcţionării cerebrale.
 .
 Studiile IRM preliminare asupra activării cerebrale au vizat
sistemul vizual, ariile senzoriomotorii şi cele de procesare a
limbajului. Important de menţionat aici este faptul că unele dintre
hărţile funcţionale (de activare) ale cortexului cerebral au fost
obţinute cu o rezoluţie spaţială de aproape două ordine de
magnitudine mai bune decât cele realizate prin tomografie cu
emisie de pozitroni (TEP)- (positron emission tomography PET).
 Noile procedee IRM permit stabilirea unei corelaţii neinvazive
între anatomia şi funcţiile cerebrale la un nivel înalt de rezoluţie
spaţială şi în cadrul unui interval temporal de analiză foarte scurt.
 În virtutea unui număr redus de date disponibile, o cantitate
remarcabilă de informaţie, privind reproductibilitatea
intersubiecţi, poate fi extrasă. Diferenţele interindividuale sunt de
asemenea detectate reflectând diferenţele între cortexurile
investigate.
 Cap.4 Debitul circulator cerebral regional
(DCCr)
 Determinarea DCCr presupune evidenţierea modificărilor fiziologice şi patologice ale
fluxului sanguin din diferite zone ale irigaţiei cerebrale. Neuropsihologii au recurs la
măsurarea debitului circulator cerebral considerându-1 un indicator valid al activităţii
neuronale (exprimată indirect de necesităţile metabolice) la un moment dat.
 Procedeul implică injectarea, intravenoasă sau intraarterială. a unui trasor radioactiv.
Acest trasor are un timp de înjumătăţire de aproximativ 30 de secunde, iar procedura
este inofensivă. Debitul sanguin este detectat de către un cluster de 254 detectori
extracranieni. care înconjoară capul subiectului investigat. Fiecare detector scanează o
suprafaţă de aproximativ 1 cm pătrat. Fiecărei celule explorate i se stabileşte o anumită
culoare care în fapt corespunde ratei sale de activare sanguină (afluxul sanguin)
putându-se astfel identifica uşor într-un mozaic coloristic generat pe calculator.
Imaginea rezultată este atât de intuitivă încât chiar şi un novice o poate decoda dar nu şi
interpreta.
 Culorile designează în fapt zonele active, inactive sau intermediare, fiind vorba în fapt
de un sistem de etalonare prin culoare şi nuanţe a DCCr exprimat în ml/min. Imaginile
DCCr. codate cromatic, au devenit o metodă foarte populară de ilustrare a faptului că
creierul este activat în variate locaţii atunci când de exemplu, o persoană execută o
anumită sarcină cognitivă (lecturează, memorează, rezolvă probleme, etc.) sau când
vorbeşte.
 .

 Un important avantaj al tehnicii îl constituie faptul că, reflectând schimbările

metabolice care acompaniază funcţiile psihologice, DCCr-ul poate fi utilizat şi în
studiul proceselor cognitive normale. De reţinut însă că aceste modificări
metabolice sunt doar evaluări indirecte ale activităţii neuronale.
 Unul din serioasele dezavantaje ale procedurii îl reprezintă slaba rezoluţie în
cazul utilizării metodei inhalatorii, cu xenon ca şi trasor, situaţie în care este
posibil de explorat doar debitul sangvin superficial. Un examen mult mai acurat
devine realizabil prin injectarea intraarterială a trasorului, dar metoda este
utilizată rar deoarece este invazivă şi, în plus, reclamă utilizarea unui angiograf.
O îmbunătăţire relativ recentă a tehnicii presupune combinarea metodei
inhalatorii cu tomografia computerizată (TC), permiţând astfel obţinerea unor
imagini tridimensionale similare cu cele obţinute prin scanarea TEP.
 O metodă mai puţin costisitoare şi mai accesibilă de evaluare a activării
funcţionale neuronale o reprezintă tomografia computerizată prin emisia unui
singur foton (TCESP) cu precizarea că rezoluţia spaţială în acest caz este mult mai
redusă decât în cazul TEP. TCESP este mai frecvent utilizată în evaluarea stărilor
stabile şi mai puţin pentru investigarea activărilor funcţionale.
 Tehnica este, de asemenea, adesea folosită pentru a detecta alterările debitului
sanguin cerebral asociate cu leziuni sau tulburări degenerative.
 Cap.5 Tomografia cu emisie de pozitroni
(TEP)
 Tomografia cu emisie de pozitroni măsoară metabolismul
oxigenului şi al glucozei, utilizând izotopi emitenţi de pozitroni şi
un scaner pentru tomografie computerizată. Tomograful este un
sistem extern de detecţie care cartografiază distribuţia unui
radiotrasor injectat, oferind imagini tridimensionale. Metoda poate
fi, de asemenea, utilizată în studiul fluxului sanguin regional.
Această tehnică, complexă şi costisitoare, este disponibilă doar în
câteva centre din lume. Ea reclamă dotarea cu un accelerator de
particule (ciclotron) şi o echipă complexă de specialişti, alcătuită
dintr-un fizician, un radiofarmacist, un expert în computere, un
specialist în izotopi, un clinician şi un psiholog experimentalist.
Izotopul emitent de pozitroni trebuie furnizat imediat după
generare datorită timpului său de înjumătăţire foarte scurt.
 Aplicaţiile TEP în neuropsihologie s-au dovedit a fi de o deosebită
utilitate. Scanarea metabolică cu TEP a evidenţiat diferenţe de
activare emisferică în cazul a două sarcini diferite, una verbală şi
 Studiile TEP includ măsurători ale debitului circulator cerebral, ale
gradului de utilizare a oxigenului, . ale metabolismului glucozei, ale
concentraţiei de dopamină, serotonină, acetilcolină, glutamaţi şi ale
acidului gama aminobutilic, alături de cartografierea zonelor
cerebrale implicate în derularea diferitelor procese psihice. Rezoluţia
spaţială a acestor investigaţii este de aproximativ 1-2 cm. Informaţia
anatomică obţinută prin IRM poate fi combinată cu informaţia
funcţională furnizată de scanarea TEP. Integrând aceste două tipuri
de informaţie putem- obţine imagini vizuale acurate care ne
relevă schimbările statistic semnificative care se produc ca urmare
a activării diferitelor zone cerebrale (Sergent, Zuck, Terriah & Mac
Donald, 1992). O chestiune destul de delicată este cea a interpretării.
Interpretarea zonei activate este dificilă deoarece este posibil ca
debitul circulator cerebral să nu reflecte în aceeaşi măsură excitaţia,
respectiv inhibiţia. Schimbările în activitatea neuronală se pot
produce cu mult înainte de orice modificare a fluxului sangvin, de
aceea cele mai multe paradigme TEP reclamă o activare prelungită.
Analiza spaţială a acestor rezultate este încă limitată şi in mare
măsură dependentă de prelucrarea statistică a informaţiei extrase din
imagini.
 .
Datele sale arată că reactualizarea cunoştinţelor aparţinând
memoriei episodice este acompaniată de o activare puternică
a cortexului cerebral anterior, pe când în cazul memoriei
semantice, reactualizarea este însoţită de o puternică activare
a regiunii cerebrale posterioare. Aceste date sugerează
existenţa unor sisteme mnezice multiple. Mai mult chiar, ele
sunt consistente cu studiile patologice asupra pacienţilor cu
leziuni cerebrale care au fost însoţite de pierderi ale memoriei
episodice.
 De o însemnătate deosebită sunt şi rezultatele cercetărilor
realizate de Universitatea din Washington. Ei au fost
preocupaţi de identificarea zonelor cerebrale activate în
creierul sănătos, pe durata procesării unui cuvânt. Rezultatele
lor au demonstrat că zone corticale diferite sunt activate
atunci când un subiect citeşte, aude sau verbalizează acelaşi
cuvânt.
 Concluzii
 Am încercat în cele expuse mai sus şi, sperăm că în mare măsură
am reuşit, să demonstrăm însemnătatea abordării interdisciplinare
a sistemului cognitiv. Accentul a căzut aici mai cu seamă pe strânsa
legătură dintre psihologia cognitivă şi neuroştiinţe, dovedită fără
echivoc de apariţia unei noi discipline – neuropsihologia.
 Modul în care am decis să tratăm această relaţie ar putea fi
considerat puţin neobişnuit; am insistat pe descrierea unor tehnici
(şi implicit a instrumentarului) avantajele ce le oferă asemenea
proceduri şi, fără a evita menţionarea neajunsurilor. Cu ajutorul lor
modelele teoretice propuse de psihologia cognitivă îşi găsesc una
din cele mai viabile modalităţi de a fi validate.
 Neuroştiintele îşi confirmă astfel încă o dată impactul deosebit
exercitat asupra psihologiei cognitive şi asupra inteligenţei
artificiale.
 Bibliografia
1. Botez, M. I. (1996). Neuropsihologie clinică şi neurologia
comportamentului. Editura Medicală Bucureşti.
2. Gardiner, H. (1987). The Mind's New Science. Basic Book, New York.
3. Ingvar, D. H., & Schwartz, M. S. (1974). Blood flow patterns induced in the
dominant hemisphere by speech and reading. Brain, 97, 273-388.
4. Mazziotta, J. C, & Phelps, M. E. (1984). Human sensory stimulation
and deprivation; Positron emission tomographic results and strategies.
Neurology, 14, 40-60.
5. Miclea, M. (1994). Psihologie cognitivă. Editura Gloria, Cluj-Napoca.
6. Opre A., Revoluție în neuropsihologie
https://www.researchgate.net/publication/290448716_REVOLUTIE_IN
_NEUROPSIHOLOGIE
7. Schacter, D. L. (1987). Implicit memory: History and curremt status. Journal
of Experimental Psychology: Learning Memory and Cognition, 13, 501-518.
8. Sergent, J., Zuck, E., Terriah, S., & MacDonald, B. (1992). Distributed neural
network underlying musical sight-reading and keyboard performance.
Science, 257, 106-109.