Referat

pe tema:
“Tomografia computerizata.
Imagistica prin rezonanta
magnetica. Proprietatile
ultrasunetului. Ultrasonografia.
Medicina nucleara”

Realizat de :
Hincu Constatin

Profesor:
 Gavrilasenco Igor
HîncuHîncuHîncuHîncuHîncuH

Tomografia computerizată
Tomografia computerizată este una dintre tehnologiile mai noi utilizate în imagistica
medicală . Această metodă de investigare presupune utilizarea unui fascicul îngust de raze
X, cu ajutorul că ruia se produce imaginea unei secţiuni transversale în regiunea de interes a
organismului pacientului. Principiile pe care îşi bazează funcţionarea sunt, ca şi în cazul
radiografiei tradiţionale, măsurarea gradului de atenuare a radiaţiei electromagnetice care
străbate corpul pacientului şi reconstrucţia imaginii obiectului investigat folosindu-se
diversele proiecţii obţinute ale secţiunilor transversale ale acestuia.

Pă rţile componente ale computerului tomograf sunt tunelul, detectoarele de radiaţie X,

masa mobilă pe care este aşezat pacientul, sursa de raze X, monitorul, computerul şi
software-ul de reconstrucţie a imaginii aferent, câ t şi aparatura aferentă stocării imaginilor.
Cele mai moderne tomografe computerizate permit scanarea continuă , concomitent cu
deplasarea mesei cu pacientul şi obţinerea mai rapidă şi la o calitate foarte bună a
imaginilor cu ajutorul mai multor coroane de detectori, în cazul tomografului multidetector,
cunoscut şi sub numele de tomograf multislice.

Scopul tomografiei computerizate (cunoscută şi sub numele de scanare cu computerul

tomograf) este de a produce o imagine a unei secţiuni transversale a organismului unui
pacient (de la grecescul "tomos", care are înţelesul de a tă ia, tă ind). Acest lucru este realizat
prin rotirea unui fascicul subţire, în evantai, de raze X, de jur împrejurul pacientului  şi, în
continuare, prin mă surarea intensită ţii acestuia de partea cealaltă a corpului pacientului cu
ajutorul unui numă r foarte mare de detectoare.

Secţiunile transversale reconstituite cu ajutorul computerului tomograf înfă ţişează mai

multe detalii atâ t în ceea ce priveşte oasele craniului, câ t şi ţesuturile creierului, oferind
medicului radiolog un instrument de diagnoză mult mai performant. Oasele craniene apar
cu nuanţe deschise, iar ţesuturile moi de la nivelul creierului cu nuanţe de gri. Este aşa
deoarece oasele atenuează mai puternic fasciculul de raze X decâ t ţesuturile din creier şi,
aşa cum era cazul şi cu radiografiile planare, cu câ t un ţesut atenuează mai mult
intensitatea razelor X, cu atâ t acesta va apă rea cu o nuanţă mai deschisă pe imaginea finală .
Sursa de raze X se roteşte în jurul pacientului şi intensitatea radiaţiei electromagnetice este
înregistrată de partea cealaltă a corpului pacientului. Folosind date dintr-o multitudine de
unghiuri, un software de reconstrucţie a imaginii produce o "hartă " bidimensională a
ţesuturilor la nivelul secţiunii transversale investigate la un anumit moment.

În scanerele moderne sursa şi detectoarele se rotesc în jurul pacientului cu viteze mai

mari de o revoluţie pe secundă . În cazul aparatelor mai vechi canapeaua era mutată după o
rotaţie, iar urmă toarea rotaţie se efectua în direcţie opusă , pentru a evita ră sucirea
cablurilor (procedeu denumit "stop-start" în filmul de mai jos).
Totuşi, odată cu apariţia inelelor colectoare a devenit posibilă menţinerea sursei şi
detectoarelor într-o mişcare continuă de rotaţie, concomitent cu deplasarea mesei pe care
este aşezat pacientul. Asta înseamnă că sursa de raze X descrie o spirală în jurul
pacientului, putâ ndu-se astfel colecta un set complet de date, care să acopere întreg
organismul pacientului. Procedura este cunoscută sub numele de scanare spirală
(elicoidală ) şi prezintă avantajul că datele despre zona toracică ori altă secţiune a
organismului pot fi colectate foarte rapid, câ t pacientul îşi ţine respiraţia.
Mai recent, scanerele multislice, care sunt prevă zute cu mai multe coroane de detectoare,
permit o achiziţie chiar mai rapidă a informaţiilor.

Avantajele tomografiei computerizate sunt urmă toarele: rezoluţie a imaginii şi contrast

excelente, posibilitatea de a alege între tomografie şi imagini tridimensionale, viteza de
desfă şurare a procedurii relativ mare, comparativ cu rezonanţa magnetică , dar şi
posibilitatea folosirii unei soluţii de contrast. Procedura este noninvazivă , deci
nedureroasă , iar în cazul unor traumatisme poate salva vieţile pacienţilor datorită preciziei
informaţiilor oferite.

Dezavantajele se referă la faptul că pacientul este expus unei doze mai mari de radiaţie
ionizantă decâ t în cazul radiografiilor clasice, că echipamentele sunt costisitoare, deci nu
sunt disponibile în toate unită ţile spitaliceşti, dar şi la faptul că procedurile sunt mai lente
şi mai laborioase decâ t în cazul radiografiei tradiţionale. Procedura nu este indicată în
cazul gravidelor, iar calitatea informaţiilor obţinute în cazul anumitor detalii ale
structurilor articulare şi coloanei vertebrale este inferioară celei disponibile în cazul IRM.

Imagistica prin Rezonanţă Magnetică

metodă imagistică neinvazivă foarte utilă pentru examinarea organele interne,
deoarece mă soară densitatea protonilor, legă tura lor chimică şi nu proprietă ţiile de
absorbţie faţă de radiaţiile ionizante, permiţâ nd astfel obţinerea unor imagini cu
aspecte diferite;
- prin introducerea într-un câ mp magnetic puternic cu supunerea acestuia la
impulsuri scurte de energie cu frecvenţă înaltă (radiofrecvenţă ), ţesuturile emit
semnale electromagnetice caracteristice;
- computerul IRM schimbă semnalele înregistrate în nuanţe de gri. Ţ esuturile cu
semnal de intensitate mare tind spre alb, cele cu semnal mic spre nuanţe mai închise
de cenuşiu, iar cele fă ră semnal apar negre;
Imagistica prin rezonanţă magnetică este una dintre cele mai noi tehnologii
imagistice disponibile în spitale pentru diagnoză .
IRM-ul reprezintă o tehnică tomografică (în sensul că sunt analizate secţiuni ale corpului
uman) care are la bază fenomenul rezonanţei magnetice nucleare. Din punct de vedere
tehnic vorbim despre o tehnică destul de complexă , dar a că rei prezentare pe înţelesul
tuturor este posibilă , totuşi, într-o oarecare mă sură . Nu sunt folosite raze X, aşa cum este
cazul cu radiografia tradiţională ori cu tomografia computerizată , în acest caz pacientul
fiind plasat în interiorul unui câ mp magnetic foarte puternic (în jur de 30000 de ori mai
puternic decâ t câ mpul magnetic al Pă mâ ntului). Nucleele atomilor de hidrogen (protoni)
sunt caracterizaţi de o proprietate specială cunoscută sub numele de spin. Această
proprietate cantitativ şi calitativ anumite proprietă ţi ale protonilor similare celor ale unor
minusculi magneţi bară , care într-un câ mp magnetic static au doar două orientă ri posibile;
fie aliniate, fie opuse câ mpului magnetic. Sunt mai numeroşi protonii care se aliniază cu
câ mpul magnetic, deoarece pentru acest lucru este nevoie de o cantitate mai mică de
energie. Astfel că , în interiorul corpului pacientului, magnetizarea netă la nivelul ţesuturilor
este caracterizată de o aliniere paralelă cu câ mpul magnetic aplicat.

Principalele diferenţe dintre tomografia computerizată şi RMN sunt următoarele:

1. IRM-ul poate fi folosit pentru a obţine imagini prin secţiuni ale organismului
orientate în orice direcţie, spre deosebire de tomografia computerizată , în cazul
că reia secţiunile erau doar transversale.
2. Cu IRM-ul se pot produce şi secţiuni sagitale (plan vertical de simetrie), ori secţiuni
orientate în orice plan. Contrastul imaginilor obţinute cu un scaner IRM poate fi
modificat, obţinâ ndu-se aşa-numitele imagini ponderate în funcţie de timpii de
relaxare T1 (timp de relaxare spin-spin) şi T2 (timp de relaxare spin-reţea) sau în
funcţie de densitatea protonilor.
3. În cazul tomografiei computerizate contratul este fix, depinzâ nd de coeficientul de
atenuare al ţesuturilor.

Avantaje IRM:

1. Absenţa radiaţiilor ionizante şi sensibilitatea mai mare de detecţie a modifică rilor

subtile în proprietă ţile chimice ale ţesuturilor moi constituie avantaje ale IRM faţă
de CT;
2. Spre deosebire de alte metode, ca radiografia, artrografia, computer tomografia (CT)
şi scintigrafia, IRM permite vizualizarea directă şi simultană a tuturor structurilor
articulare, cu posibilitatea detectă rii unei varietă ţi mari de anomalii articulare;
3. În examină rile articulare, în comparaţie cu CT, IRM permite o delimitarea mai bună
a structurilor moi intra- şi periarticulare datorită rezoluţiei spaţiale net superioare;

Dezavantajele IRM:

1. Costul ridicat al echipamentului;

2. Sensibilitatea insuficientă în decelarea calcifică rii ţesuturilor moi sau a proliferă rilor
osoase.

Ultrasonografia
Imagistica cu ajutorul ultrasunetelor foloseşte unde acustice în loc de radiaţie ionizantă
pentru a obţine imagini ale interiorului organismului uman. Principiul pe care funcţionează
tehnica ultrasonografiei este oarecum asemă nă tor cu principiul de funcţionare al unui
aparat radar; un puls de ultrasunete cu frecvenţa de 1–15 MHz este trimis de la nivelul unui
dispozitiv numit transductor şi este reflectat la contactul cu marginile ţesutului investigat
sub formă de ecouri.
Mă surarea timpului care trece pâ nă la reîntoarcerea ultrasunetelor permite calcularea
distanţei pâ nă la graniţa de ţesut la care are loc reflectarea undei incidente.

Un parametru important de care depinde procentul de unde reflectate poartă numele de

impedanţă acustică (Z) a ţesutului şi reprezintă produsul dintre viteza acustică - viteza de
propagare a ultrasunetelor prin ţesut (determinată de elasticitatea ţesutului)  şi densitatea
acestuia. Uşurinţa cu care se propagă ultrasunetele printr-un ţesut depinde deci de
densitatea şi elasticitatea ţesutului. Cu câ t diferenţa de impedanţă acustică între două medii
este mai mare, cu atâ t mai puternică va fi reflectarea. Între un gaz (aerul) şi un ţesut moale
există o diferenţă de impedanţă acustică foarte mare. De aceea la aplicarea transductorului
pe piele este necesară utilizarea unui gel pentru a elimina aerul care ar opri propagarea
ultrasunetelor. La fel între oase şi ţesuturi moi diferenţa de impedanţă acustică este mare,
oasele restricţionâ nd utilizarea ultrasunetelor.

Apariţia ecourilor de retur poate fi reprezentată în două modalită ţi principale. În primul

râ nd, amplitudinea ecoului poate fi afişată ca o deplasare verticală faţă de axa orizontală a
timpului, care capă tă aspectul unui profil similar celui al unui lanţ muntos. Acest mod de
reprezentare poartă numele de mod amplitudine sau, mai simplu, mod A. Cealaltă variantă
este de a scoate în evidenţă intensitatea ecoului cu ajutorul unor puncte de luminozitate
variabilă , tehnică numită mod B (brightness - luminozitate, stră lucire). Imagistica 2D
foloseşte un numă r mare de linii adiacente de tip B pentru a genera imaginea finală , o
scanare de tip B. În cazul unei a treia tehnici - modul M (mişcare) -  este aleasă o singură
linie de scanare de tip B şi poziţia marginilor reflectate este afişată sub forma unui grafic ca
funcţie de timp. O zonă în mişcare de la limita unui ţesut va apă rea pe grafic sub forma unei
trase ondulate. Forma acestei urme oferă indicii foarte importante cu privire la
caracteristici decisive cum ar fi funcţionarea valvelor cardiace.

Tipuri de ecografie
1. Ecografia clasica (abdominala) ;
2. Ecografia Doppler ;
3. Ecografia 3D ;
4. Tipuri mai speciale de ecografie sunt ecografiile efectuate in interiorul unor
organe cavitare, care comunica cu exteriorul: ecografia transesofagiana,
transvaginala, transrectala. Ele permit o mai buna vizualizare a unor organe cere
necesita o investigatie mai amanuntita, de detaliu, lucru care nu ar fi posibil cu o
ecografie clasica;

Ecografia Doppler

• Este un tip mai special de ecografie care permite atat vizualizarea anatomica a
organelor (ca la ecografia abdominala), dar aduce informatii si despre fluxurile de
sange prin artere si vene.
• Este folosit in patologia arteriala si venoasa si in explorarea cardiaca.
• Se foloseste la diagnosticul trombozelor, ocluziilor, stenozelor vasculare (ingustarea
vaselor), anevrismelor (dilatatii ale arterelor) si in patologia cardica, mai ales in
diagnosticul cardiopatiilor congenitale si a valvulopatiilor (afectiuni ale valvelor
inimii).
Ecografia abdominala

• Este utila pentru examinarea organelor din abdomen si pelvis.

• Aproape orice organ abdominal sau pelvin poate beneficia de o examinare
ecografica constand in observarea formei, dimensiunilor, structurii, raporturilor cu
organele din jur.
 • Pentru vizualizarea organelor pelvine (uter, ovare) este important ca examinarea sa
se faca cu vezica urinara plina.
• Acest fapt permite o mai buna penetrare a ultrasunetelor precum si ridicarea
intestinului subtire si obtinerea unor imagini mai clare.
• O alta recomandare ar fi sa sa nu se manace cu aproximativ sase ore inaintea
ecografiei pentru a nu produce dilatarea intestinului sau gaze in colon, care pot
impiedica vizualizarea corecta a unor organe.
Ecografia fetala

• Reprezinta metoda cea mai sigura pentru urmarirea evolutiei unei sarcini si pentru
depistarea eventualelor malformatii la fat.
• Ecografia fetala se poate realiza din saptamana 5 de sarcina, iar sexul fatului poate fi
determinat in urma examenului ecografic in jurul saptamanii 18 de sarcina.
• Informatii distincte sunt obtinute in diferite trimestre pe parcursul sarcinii

La nivelul transductorului se formează şi sunt receptate ultrasunetele. Transductorul are

două funcţii: de emiţă tor de ultrasunete, care sunt pulsatorii - un puls are durata de 1 μs şi
este transmis  de 1000 de ori/s. În timpul ră mas - 999/1000 - transductorul acţionează ca
receptor. Designul transductoarelor este unul complex, dar are la bază efectul piezoelectric.
Atunci câ nd se aplică o diferenţă de potenţial electric la extremită ţile unui material
piezoelectric (de pildă cuarţul), acesta îşi modifică forma. Dacă folosim curent alternativ,
atunci cristalul piezoelectric va vibra cu frecvenţa curentului folosit, dâ nd naştere unui
sunet. Procesul funcţionează şi în sens invers, în sensul că vibraţiile mecanice ale cristalului
piezoelectric, generate de pildă de undele acustice incidente pe suprafaţa acestuia, induc
diferenţe de potenţial. Astfel că acelaşi cristal poate fi folosit atâ t la transmisie, câ t şi la
recepţie.

NOŢIUNI GENERALE

Radioactivitatea - proprietatea unui nuclid de a emite spontan particule sau radiaţii

electromagnetice gama sau X.
Radionuclidul - un nuclid care emite spontan particule sau radiaţii electromagnetice gama
sau X,
pentru care timpul de înjumă tă ţire al transformă rilor spontane este cuprins între 10-8
secunde şi 1013 ani.
Radioprotecţia - ansamblul cunoştinţelor, metodelor şi mă surilor tehnice, medicale,
biologice şi organizatorice sau de altă natură destinate reducerii efectelor nedorite ale
radiaţiilor sub limitele prevă zute de lege sau de alte cerinţe, câ t mai raţional posibil, în
condiţiile social economice date (principiile ALARA).
Radiotoxicitatea - proprietatea nuclidului de a provoca distrugeri câ nd este incorporat în
organismul uman, datorită radiaţiilor emise.
Reglementă ri – regulamente, norme tehnice, metodologice, ghiduri, instrucţiuni, proceduri
sau condiţii tehnico – organizatorice privind autorizarea şi controlul activităţilor nucleare,
obligatorii în domeniul nuclear sau radiologic emise de autoritatea naţională competentă.

RADIAŢIA ALFA
Radiaţia alfa este, particulă cu sarcină pozitivă , nu este altceva, decâ t nucleul atomului de
Heliu, compus din doi neutroni (fă ră sarcină electrică ) şi doi protoni (încă rcaţi pozitiv).
Câ nd particulele alfa traversează un material solid, ele interacţionează (cedează energia) cu
mulţi atomi pe o distanţă relativ mică , dâ nd naştere la ioni. Este suficient de o folie de
hâ rtie pentru a reţine majoritatea particulelor alfa. Radiaţia alfa prezintă pericol major
pentru să nă tate la inhalare sau ingerare, deoarece afectează în direct ţesutul intern, în
special plă mâ nii. Parcursul în aer este de cca 3-4 cm.
RADIAŢIA BETA
Particula beta nu este altceva, decâ t un electron sau pozitron liber (în fizica nucleară
pozitronul este numit şi antielectron). Graţie particularită ţilor fizice, particulele beta
penetrează orice corp pe o distanţă mai mare decâ t particula alfa. Este suficientă o barieră
din lemn de grosimea medie, sau plastic pentru a opri majoritatea particulelor beta.
Radiaţia beta prezintă pericol major pentru să nă tatea omului fiind major reţinută la
nivelul Pielii, dar în special la inhalarea sau îngerarea materialelor beta-emiţă toare.
Prezintă risc mă rit şi la iradiere externă .
Parcursul în aer (în dependenţă de energie: C-14 – 30 cm, P-32 – 7 m) sub 10 m.
RADIAŢIA GAMA
Radiaţia (raze) gama este undă electromagnetică de energii înalte sau fotoni emişi din
nucleul unui atom. Pot penetra complet corpul uman, fiind oprite doar de un perete de
beton de cca 1 m. sau de o placă de plumb de grosimea de 15 cm.
Radiaţia gama este atenuată de anumite grosimi de: apă , beton, alte materiale dense cum ar
fi uraniul şi plumbul, care sunt folosite frecvent ca protecţie împotriva expunerii la acest tip
de radiaţii. Însoţeşte de regulă dezintegră rile , -, +.

Principiile de bază ale imagisticii cu radionuclizi:

• o substanţă radioactivă (radionuclid), de obicei în combinaţie cu un compus activ la
nivel biologic, este injectată în corpul pacientului;
• această substanţă ajunge la nivelul unui anumit organ ori tip de ţesut;
• radiaţia emisă la nivelul organului/ţesutului ţintă este detectată şi folosită pentru a
genera imagini ale acelui organ ori pentru a-i evalua funcţiunile.
• De cele mai multe ori sunt utilizate substanţe radioactive care emit raze gama, la
energii cuprinse între 100 şi 300 de keV. Mai mult de 95 de procente din tehnicile
imagistice cu cameră gama folosesc tehneţiu-99m (Tc-99m).
Acest radionuclid este util în mod deosebit deoarece:
 • produce doar raze gama (se dezintegrează prin prin tranziţie izomerică ) cu o
energie de 140 keV;
• perioada de înjumă tă ţire a Tc-99m este de 6 ore, astfel că injectarea radionuclidului
şi colectarea datelor pot fi fă cute într-un interval rezonabil de timp şi în acelaşi timp
fă ră ca pacientul să ră mâ nă radioactiv pentru o perioadă lungă de timp);
• poate fi combinat fă ră dificultate cu substanţe active biologic pentru a forma o largă
varietate de produse radiofarmaceutice.
• Tehneţiul Tc-99m este produs prin dezintegrarea beta a molibdenului-99
Principalele componente ale camerei gama:

• cristalul de iodură de sodiu;

• colimatorul;
• tuburile fotomultiplicatoare.
Avantajele scintigrafiei cu cameră gama sunt următoarele:
• obţinerea de informaţii despre funcţionarea organelor care, de multe ori, nu pot fi
obţinute altfel;
• pot fi analizate foarte multe organe;
• există şi varianta obţinerii de imagini tomografice şi tridimensionale (cu ajutorul
scintigrafiei SPECT).
Dezavantajele sunt următoarele:
• rezoluţia slabă a imaginilor obţinute;
• doza de radiaţii care trebuie injectată pacientului;
• procedura este lentă şi laborioasă ;
• generatoarele de substanţe radiofarmaceutice şi scanerele nu sunt disponibile în
toate spitalele.