Grupa m1711: Moisei Ana-Maria

Valache Madalina

Profesor: Lupusor Adrian

Urechea externa este formata din pavilionul
urechii urmat de meatul acustic extern care
duce la membrane timpanica. Urechea
mijlocie este formata din osicioare si este
conectata de faringe prin tubul auditiv.
Urechea interna este constituita de cohlee si
aparatul vestibular. Acestea din urma sunt
responsabile de auz, echilibru.
Urechea interioară se afla în întregime în
osul temporal. Are trei regiuni separate:
cohleea, care este responsabilă pentru auz
și contine aparatul vestibular și canalele
semicirculare, care sunt responsabile
pentru echilibru. Semnalele neuronale din
regiunile urechii interioare sunt transmise
trunchiului cerebral prin fibre, care
formeaza nervul vestibulocochlear(nervul
cranian VIII).
 Fiziologic, labirintul vestibular transduce energia
mecanică în activitatea electrică (PA), care este
interpretat de creier. Creierul astfel permite
conștientizarea poziției capului și a corpului în
spațiu, controlul reflex al mișcării ochiului, a
posturii și a mișcării corpului. Senzorii mecanici
se află în labirintul osos. Cochlea se afla anterioar
și canalele semicirculare posterioar. Cohlea si
canalele semicirculare comunica prin vestibul,
format din utricul și sacul.
 Senzorii se află în interiorul unui tub care conține
endolimfa (concentartie de K+ este mare). Între
tubul endolimfatic și pereții labirintului osos
circulă perilimfa, care dupa nivelul de concentratie
a ionilor de K ese la fel ca a lichidului
cefalorahidian(K+ scazuta). Spațiul perilimfatic
continua cu spațiul subarahnoid. Daca endolimfa
se scurge in perilimfa, din cauza concentratieie
mari de K, are loc iritarea terminatiilor nervoase.
 Sunt cavitati membranoase

 Contin fiecare o arie mica senzoriala (macula)de aproximativ 2

mm situata in plan orizontal pentru utricula si respectiv in plan
vertical (in plan sagital) pentru sacula cand capul este inclinat cu
25 gr cu fata in jos (plimbare)
 Fiecare macula este formata din din celule paroase acoperite de de
o membrana gelatinoasa mucopolizaharidica (otolitica) care
contine cristale mici de carbonat de Ca si proteine –otoliti
 Macula utriculei detecteaza miscarea capului in plan orizontal iar
macula saculei in plan vertical
 Cristalele de Ca -1-5 micron
 Este formata din celule paroase care prezinta
:
 50 – 70 cili numiti stereocili
 1 cil voluminos si mai lung numit kinocil
 Sunt legate in partea superioara prin filamente
de atasare subtiri
 Deplasarea cililor in directia Kinocilului
produce deschiderea canalelor de K si de Ca
cu producerea depolarizarii celulelor paroase
 Deplasarea cililor in sens opus kinocilulul
determina hiperpolarizarea celulei
 Celulele paroase descarca neurotransmitator
care influenteaza rata de descarcare a fibrelor
vestibulare nervoase componenta a nervul
vestibulocohlear VIII
 Repaus: 100 imp/sec
 Depolarizare >100imp/sec
 Hiperpolarizare < 100 imp/sec
 Celule paroasa vestibulara:
 Kinetocil – structura de cil -9 perechi cu 2
centrale de microtubuli fara un rol clar
definit
 Microvili sau stereovil – 0.2-0.8 microni x 4-
10 microni
 Mecanismul de stimulare a celulelor
paroase
 Valoarea potentialului de repaus -40 mv
 Canale de K –activate
 Deschidere canale de Ca --: mobilizare
vezicule cu docarea acestora la membrana
bazala si elberarea de mediator
 Mecanismele care stau la baza depolarizării și hiperpolarizării
celulelor paroase depind de caracterul bogat în potasiu al
endolimfului și de caracterul sărac de potasiu al perilimfului care
curge în porțiunile bazale și laterale ale celulelor părului.
Devierarea stereocililor față de kinocili cauzează deschiderea
canalelor de potasiu în porțiunile apicala ale stereocililor și
kinociliului. K + curge în celulă din endolimfa, depolarizând
membrana celulară (vezi figura 7). Această depolarizare, la rândul
său, provoacă deschiderea canalelor voltaj dependente de Ca la
baza celulelor paroase, permițând Ca ++ să intre în celulă. Influxul
de Ca ++ determină veziculele sinaptice să elibereze transmițătorul
lor (aspartat sau glutamat) în spatial sinaptic, iar fibrele aferente
răspund prin depolarizarea și creșterea firing rate. Atunci când
stimulul scade, stereocilii și kinociliul se întorc în poziția lor de
repaus, permițând majorității canalelor de calciu să se închidă și
canalele voltaj dependente de potasiu la baza celulei să se
deschidă. Efluxul K + repolarizeaza membrana celulelor pielii la
potențialul de repasus.
 Deformarea stereocililor de la kinocili cauzează deschiderea
canalelor de potasiu în porțiunile bazolaterale ale celulei paroase,
permițând lui K + să curgă din celulă în spațiul interstițial. Rezultatul
hiperpolarizării membranei celulare scade rata de eliberare a
neurotransmitatorului respectiv, diminuează firing rate a fibrelor
aferente.
 Aproape toate fibrele aferente primare vestibulare au un firing rate
moderat de spontan la repaus (aproximativ 90 spikes pe secundă).
Prin urmare, este probabil ca unele canale de calciu ale celulelor
paroase să fie deschise în orice moment, determinând o eliberare
lentă și constantă de neurotransmițător. Efectele ototoxice ale unor
antibiotice aminoglicozidice (de exemplu, streptomicină,
gentamicină) se pot datora reducerii directe a curenților de
transducție a celulelor păroase.
 Organele pot răspunde schimbărilor de
poziție și accelerației, deoarece vârfurile
stereocililor se proiectează într-o
membrană otolită densă formată dintr-un
amestec care conține granule de calciu și
proteine, numite otolite (traduse în
terminologia medicală - pietrele urechii).
Atunci când capul se mișcă, gravitatea
face ca pietrele să se miște. Mișcarea
pietrelor din membrană determină
stereocilia să se îndoaie, inițierea
potențialelor de acțiune în fibrele
nervoase vestibulare care le inerveaza.
Legăturile de stereocili sunt aranjate în
diferite direcții, astfel încât orice direcție
de înclinare va depolariza un subset al
celulelor părului. Modul în care corpul
sesizează poziția capului și direcția liniară
(orizontală sau verticală) a accelerației
este determinată de modelul specific al
activității celulelor paroase de pe macule.
 Daca capul este in pozitie ridicata/verticala

A. Macula utriculei este situata in A. Macula saculei este situata in

pozitie orizontala si va detecta pozitie vertical si va detecta
miscarile in plan orizontal: miscarile in plan vertical:
 Sus/jos
 Stanga/dreapta
 Inainte/inapoi
 Inainte/inapoi
Daca capul este in pozitie orizontala
macula saculei este situata in pozitie
orizontala si va detecta miscarile in
plan orizontal:
 Stanga/dreapta
 Inainte/inapoi
Deplasarea capului determina o
miscare a otolitilor in sens opus
datorita densitatii de 2-3 ori mai mare
decat al lichidului din jur
Se produce o inclinare o cililor si
secundar o depolarizare sau respectiv
hiperpolarizarea celulelor paroase (in
functie de tipul de inclinare: spre
kinocil sau invers)
Sunt in numar de trei:
 Anterior: situat anterior si la 45 gr exterior
 Posterior: situat posterior si la 45 gr exterior
 Orizontal

Aceste canale contin endolimfa

La inceputul fiecarui canal este cite o dilatare
care se numeste ampula.
 Organul senzorial ampular este crista
ampulara care este acoprita de o
masa gelatinoasa laxa, care se
numeste cupula
 Rotatia in planul canalului
semicircular face ca endolimfa sa se
miste “in sens opus” (ramane pe loc
datorita inertiei)
 Toate celule cu par sunt orientate in
aceasi directie astfel ca rotatia va
determina fie hiperpolarizarea fie
depolarizare in functie de directia
rotatiei
Când capul este in pozitie statica(a), cupula și
stereocilii încorporati nu sunt indoiti(b). Când
capul se rotește într-un plan paralel cu canalul
semicircular, lichidul din canal nu se mișcă la fel
de repede ca și capul. Aceasta împinge cupula în
direcția opusă, deflectând stereocilii și creând un
impuls nervos. Luind in considerare canalele
semicirculare de pe ambele părți ale capului,
sunt definite trei planuri ortogonale, planul
orizontal cu ambele canale orizontale și două
planuri verticale amplasate la 90 ° una față de
cealaltă, cu canalul anterior dintr-o parte și
canalul posterior din cealalta. În fiecare pereche,
deformarea cupulei pe o parte a corpului
provoacă depolarizarea celulelor păroase, în timp
ce aceeași mișcare determină hiperpolarizarea
celulelor părului de cealaltă parte a corpului. De
exemplu, atunci când capul se rotește spre
dreapta, canalele orizontale sunt active și partea
dreaptă depolarizează în timp ce stânga
hiperpolarizează, indicând direcția mișcării. Prin
compararea mișcărilor relative ale tuturor celor
șase canale semicirculare, sistemul vestibular
poate stabili mișcări în orice direcție în spațiul
tridimensional.
 Orice miscare a fluidului va misca
materialul gelatinos si cilii. Celule mici
nervoase aflate la baza cililor
transforma aceasta miscare în impuls
electric care este trimis la creier pentru
interpretare. La orice acceleratie
unghiulara, senzorii ciliari transmit un
mesaj de acceleratie unghiulara
creierului. Când acceleratia unghiulara
înceteaza, fiind mentinuta o viteza
unghiulara constanta, lichidul se
opreste si nu mai exista miscare în
canal, de aceea senzorii ciliari nu mai
actioneaza. Canalele semicirculare nu
mai sesizeaza acceleratia , deoarece nu
mai exista acceleratie unghiulara, chiar
daca miscarea de rotatie constanta
continua.
 La inclinarea capului se produce o modificare a
pozitiei ochilor care ar duce la pierderea imagini
 Pentru mentinera unei imagini stabile are loc o
miscare automata a globilor oculari in sens opus
miscarii capului
 Reflexul include: canale semicirculare,nervul
vestibular, fasciculul medial longitudinal, nucleii
oculomotori
 Caile de conducere :
Ganglion vestibular Scarpa cu nervul vestibulocohlear;
Nucleii vestibulari:
 spre cerebel merge nucleul fastigian si uvular si lobul
floculonodular;
 Spre MS –fascicolul vestibulospinal;
 Spre nucleii TC- fascicolul longitudinal median.
 Echilibrul este stabilitatea mecanica optima statica si dinamica in spatiu a omului. Este mentinuta prin
urmatoarele procese neurale: impulsuri de la aparatul vestibular constind in pozitia, miscarea si
acceleratia individului in spatiu: impulsuri de la sistemul vizual constind in relatia cu spatiul vizual:
impulsuri de la calea exteroceptiva constind in contactul corpului cu suprafata subjacenta: podea,
saltea, etc. impulsuri de la calea proprioceptiva constind din pozitia articulatiilor si a relatiilor spatiale
intre partile corpului unele cu altele; impulsuri de la miscarile executate prin sistemele piramidal,
extrapiramidal si cerebelos; influente cognitive si emotionale; in final se produce integrarea tuturor
acestor semnale la nivelul trunchiului cerebral. Originea caii vestibulare se află în neuronii bipolari ai
ganglionului lui Scarpa, aflat în profunzimea conductului auditiv intern. Dendritele culeg excitaţii
specifice de la canalele semicirculare (legate de echilibrul dinamic) şi de la utriculă şi saculă (echilibrul
static). Canalele semicirculare, utricula si sacula contin endolimfa. Receptorii vestibulari se afla in
crestele ampulare si macule. Pentru fiecare canal semicircular exista cite o creasta. Axonii formează
nervul vestibular care are acelaşi traiect cu nervul acustic. Axonii nervului vestibular fac sinapsă cu
nucleii vestibulari bulbo-pontini (sunt 4 de fiecare parte: superior, inferior, medial si lateral). Aferentele
nucleilor vestibulari, in afara nervului vestibular, vin de la cerebel, de la măduva spinării (aducind
informatii proprioceptive) si de la nucleii oculomotori (prin intermediul bandeletei longitudinale
posterioare). Eferentele nucleilor vestibulari merg spre arhicerebel, spre neuronii motori periferici din
cornul anterior medular si catre nervul vag si spinal accesor, spre nucleii oculomotorilor, catre substanta
reticulata a trunchiului cerebral. Nucleii vestibulari superiori fac sinapsa cu talamusul controlateral si
apoi in lobul parietal. Cortexul vestibular integreaza informatiile vestibulare, vizuale si somatosenzitive
(in special proprioceptive). Sistemul vestibular are 3 functii importante: reglarea miscarilor globilor
oculari, asigurarea posturii si stabilitatii mersului si orientarea spatiala.
 Funcţia cerebelului Rolul fiziologic al cerebelului se distribuie la menţinerea
tonusului muscular şi în coordonarea mişcărilor necesare pentru staţiune şi mers,
precum şi pentru executarea fină superioară a mişcărilor, iniţiate de scoarţa cerebrală.
 La fiecare act motor voluntar participă patru grupe musculare: musculatura agonistă, ce
are datoria de a face mişcarea; musculatura antagonistă, care opreşte la timp actul
motor; musculatura sinergistă, reprezentată de muşchii ce participă secundar la
mişcările voluntare.
 Funcţia cerebelului constă în dirijarea colaborării armonioase dintre diferite grupe
musculare în vederea realizării unui act motor. Iniţial , însă, cerebelul trebuie să fie
informat permanent asupra stării tonusului diferitelor grupe musculare. Aceasta se
realizează prin excitaţiile proprioceptive, inconştiente, ce pleacă de la fibrele
arciforme, nucleele lui Goll şi Burdach şi nucleul vestibular (Bechterew) spre căile
fasciculelor Flechsig (tr.spino-cerebelaris ventrali).
 Anumite corecturi necesare pentru executarea unor mişcări sunt transmise periferiei
prin intermediul substanţei reticulate, ce acţionează asupra celulelor γ aflate în
coarnele anterioare ale măduvei spinării.
 Excitaţia acestor elemente ajunge la fibrele contactile din fusul neuromuscular, unde
descărcările produse antrenează, prin rădăcinile posterioare şi prin substanţa cenuşie
a măduvei, celulele mici din coarnele anterioare. Aceasta au rol de a menţine muşchii
într-o anumită stare de tonus, necesară pentru executarea unei mişcări. Acest arc reflex
complex reprezintă numai o verigă în actul de menţinere şi modificare a tonusului
muscular. Funcţia cerebelului împreună cu sistemul extrapiramidal se realizează
datorită impulsurilor nervoase permanente, ce se mişcă pe diverse verigi simple sau
complicate. Asemenea circuit avem: cerebelul-nucleul roşu-talamusul, nucleul
lenticular-substanţa neagră, substanţa reticulată sau oliva inferioară-cerebelul. Sau
altul: cerebelul - nucleul roşu - talamusul - scoarţa cerebrală – protuberanţa - cerebelul
şi altele.
 Funcţia cerebelului reiesă din cele trei structuri anatomice în raport cu dezvoltarea
filogenetică: paleocerebelul, arhicerebelul şi neocerebelul. Primele două formaţiuni au
rol în coordonarea mişcărilor legate de funcţia echilibrului; neocerebelul reglează,
controlează tonusul muscular şi coordonarea mişcărilor precise ale membrelor dintre
musculatura agonistă, care efectuează mişcarea şi musculatura antagonistă, care
frînează în timp şi spaţiu mişcarea agoniştilor.
Fig.- Somatotopia a extrimităţilor şi a trunchiului în cerebel.
 Porţiunea medială a crebelului, scoarţa vermisului, are legătură cu musculatura axială(
capul, gîtul sunt proiectate pe partea anterioară, corpul - pe partea posterioară) , iar
emisferele cerebelului – cu musculatura membrelor( mîinele proiectate pe partea
anterioară, iar picioarele – pe partea posterioară; părţile proximale ale membrelor sunt
proiectate medial, cele distale lateral) de aceea s-a şi stabilit, că emisferele cerebelului
au funcţia de coordonare a mişcărilor fine ale membrelor superioare şi inferioare, iar
vermisul – funcţia de coordonare a mişcărilor corpului. Cercetările experimentale au
arătat că extirpaţia porţiunii anterioare a vermisului produce căderea corpului înainte.
Extirparea porţiunii posterioare produce o cădere înapoi. Aceste date sunt confirmate
şi de rezultatele obţinute prin excitare: excitarea vermisului anterior are efectul
mişcării înapoi a capului şi extinderii membrului anterior, iar excitarea porţiunii
posterioare a vermisului - flexiunea membrului anterior şi aplicarea capului înainte.
 Modificările de statică şi de mers sunt determinate de leziunile mediale ale
cerebelului, deoarece acestea depind de activitatea trunchiului şi a extremităţilor
proximale ale membrelor. Coordonarea fină a mişcărilor este legată de părţile laterale
ale cerebelului, reprezentate de emisferele cerebelului. Lezarea acestora duce la
apariţia dismetriei, asinergiei, adiadohokinezei şi a altor simptome
Fig.- Reprezentarea schematică a cerebelului cu straturile şi legăturile de fibre.
CP-celule în paner;CG-celule granulare; CST-celule stelate;BC-brachium conjunctium;BP-brachium pons;RCI-pendunculul cerebelos inferior.
Metodica de examinare şi semiologia cerebelului
Sindromul cerebelos se prezintă sub formă de tulburări de
staţiune şi mers, pierderea de echilibru şi o lipsă de
coordonare a mişcărilor de tonus în direcţia unei hipotonii.
Tulburări de mers şi de staţiune.
1) Tulburări de mers. Bolnavul nu poate păstra linia
dreaptă în timpul mersului. Mersul cerebelos are
caracteristică diversă: mers ebrios, nesigur, în zigzag;
membrele inferioare sunt depărtate unul de altul,
oscilaţii ale trunchiului, balansări ale membrelor
superioare, paşi devin foarte mari şi cu tendinţă de
cădere în oprirea bruscă sau atunci cînd se întoarce
 Tulburări de echilibru – astazia (semnul Romberg
)se manifestă printr-o instabilitate anormală a axului
corpului: bolnavul în picioare nu se poate menţine
imobil, ci oscilează (titubează) .Pentru a-şi menţine
poziţia verticală trebuie să-şi lărgească suprafaţa de
sprigin. Avînd leziunile de vermis anterior, bolnavul
cade înainte (anteropulsie), iar cu leziunile de
vermis posterior cade înapoi (retropulsie) . Leziunile
de emisferă cerebeloasă stimulează căderea spre
partea bolnavă. Astazia poate să se manifeste nu
numai în staţiunea verticală , ci şi în poziţia şăzîndă
(oscilaţii ale trunchiului şi ale capului).
3. Asinergia cerebeloasă
 a) Un semn de asinergie este flexia combinată a
trunchiului şi a coapsei. Bolnavul nu poate face două
mişcări deodată; flexia trunchiului şi fixarea călcîilor
pe pat. Dacă unui om sănătos, culcat pe spate i se
propune să se ridice , el flectează coapsa de bazin, îşi
fixează călcîiul de pat şi îşi ridică trunchiul. Bolnavul
cerebelos la ridicarea din decubit dorsal în poziţie
şezîndă cu mîinile încrucişate pe piept observăm, că
fără ajutorul mîinilor el nu se poate sprijini pe călcîi,
de aceea se ridică membrele inferioare ( Babinski)
 b)În proba aplicării pe spate bolnavul nu flectează
sinergic genunchii şi , astfel, cade pe spate
 Tremorul intenţional Caracteristic este că apare la
iniţierea mişcărilor active şi mai ales la sfîrşitul mişcării,
tremorul de fixare( proba indice-nas) cu mici oscilaţii
numite braditelekineze, ce apoi dispare în repaus. La
afectarea pedunculului cerebelos superior (calea
dento-rubro-spinală) tremorul devine prezent atît în
repaus şi întenţional.
 Hipermetria
 Proba marionetelor Bolnavului se propune să execute
cu ambele membre superioare întinse mişcări
alternative de pronaţie şi supinaţie.La cerebelos se
observă adiotocokinezie,adică mişcările de succesiune
de pronaţie şi supinaţie nu se realizează uniform; de
partea afectării se face mai lent cu întîrziere prin
contracţia antagoniştilor
 Proba Schider suspendarea a mîinelor. Bolnavului i se propune să ridice braţele şi să le ţină în
poziţie verticală, apoi să le oprească brusc la orizontală: din partea leziunii braţul coboară mai
mult.
 Proba liniilor paralele Bolnavul este solicitat să unească două linii verticale prin linii orizontale.
Cerebelosul nu reuşeşte exact să unească aceste linii verticale, dar le depăşeşte sau se opreşte
înaintea lor

Proba indice–nas dacă bolnavul duce

indicele la vîrful nasului ,observăm o
amplitudine mai mare a mişcărilor, indicele
trecînd mai departe de nas şi făcînd cîteva
oscilaţii tremurătoare intenţionale în jurul
nasului înainte de a se fixa pe nas.(FIG)
proba călcîi-genunchi bolnavul culcat pe
spate i se propune să nimerească cu călcîiul
unui picior pe genunchi. Pacienţii cu
dereglări cerebeloase nu nemeresc precis
,deoarece apar tremurături clonice,
intenţionale ,care se evidenţiază mai tare la
încetarea de a atinge şi mişca călcîiul pe
partea anterioară a gambei.(
 Afectarea arheocerebelului se manifestă clinic prin tulburări de echilibru, mersul
efectuîndu-se cu baza de susţinere lărgită şi cu oscilaţii în sens antero-posterior , simptome:
tremor intenţionat, probele de coordonare nas-indice, călcîi- genunchi nu sunt prezente.
 Sindromul paleocerebelos, sindromul de vermis anterior va fi dominat de ataxie în
membrele inferioare, fără dereglări în membre superioare.
 Sindromul neocerebelar, ale emisferelor cerebeloase Tulburări kinetice preponderent în
membrele superioare, mai ales în porţiunile distale: dismetrie, asinergie, tremor intenţional,
adiadohokinezie şi o hipotonie pronunţată.
 Afectarea căilor eferente cerebeloase la nivelul peduncului cerebelos superior a căilor
dento-rubro-spinale clinic vor fi prezente simptome. Dismetrie, hipotonie, tremor intenţionat.
 La afectarea căilor cerebeloase cu trunchiul cerebral simptomele cerebeloase vor fi asociate
cu leziuni de vecinătate: afectarea nervilor cranieni, sindromul piramidal, dereglări ale
sensibilităţii etc.

ETIOLOGIA
CAUZELE AFECŢIUNILOR CEREBELOASE POT FI MULTIPLE: VASCULARĂ, INFLAMATORII,
TUMORALE, TRAUMATICE, AFECŢIUNI CEREBELOASE TOXICE, ALCOOLICE, DIVERSE
AFECŢIUNI ŞI ATROFII CEREBELOASE EREDITO-FAMILIARE CONGENITALE
 https://www.britannica.com/science/ear/The-physiology-of-balance-vestibular-
function
 https://courses.lumenlearning.com/nemcc-ap/chapter/special-senses-hearing-
audition-and-balance/
 https://prezi.com/ikd9ya3pwkyg/physiology-of-equilibrium/
 https://wikimedica.medica.be/wiki/images/2/22/Studentencursus_H11_-
_Vestibulair_systeem.pdf
 http://www.fiziologie.ro/didactic/2015-
2016/cursuri/s1c5%20Aparatul%20vestibular.pdf
 http://library.open.oregonstate.edu/aandp/chapter/15-4-equilibrium/