Carte Sava

ANCA SAVA
CRISTINEL IONEL STAN

IORDANIS SALAMASTRAKIS
MIOLOitA
EXTREMITĂŢII CEFAUCi
Editura „Gr. T. Popa", U.M.F. Iaşi

2015
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
CUPRINS
Capitolul 1
EMBRIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE 3
Capitolul 2
MUŞCHII MASTICATORI 65
Capitolul 3
MUŞCHII PIELOŞI 90
Capitolul 4
MUŞCHII GÂTULUI 176
Capitolul 5
FASCIILE GÂTULUI 270
BIBLIOGRAFIE 281
1
Capitolul 1
EMBRIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Aparatul locomotor este alcătuit dintr-o parte pasivă - sistemul

osos şi o parte activă - sistemul muscular. Cele două sisteme se
dezvoltă interactiv, de aceea vom prezenta dezvoltarea simultană a
componentei osoase şi a componentei musculare a extremităţii
cefalice.
SCHELETUL AXIAL - coloana vertebrală şi

muşchii vertebrali
Filogenie
Scheletul axial reprezintă o tijă alcătuită din ţesut conjunctiv de
consistenţă şi structură variată în funcţie de forţele ce acţionează
asupra organismului şi suportul greutăţii somatice şi viscerale ce se
exercită asupra acestei tije.
Scheletul axial suferă modificări în scara filogenetică,
determinate de mediul în care trăieşte individul şi funcţia pe care o
îndeplineşte.
La organismele inferioare vertebrate acest schelet axial este
reprezentat de notocord (coardă dorsală). Notocordul este un
3
■
cilindru stabil, dar flexibil, situat pe linia medio-dorsală a corpului

vertebratelor, care se întinde de la craniu până la partea terminală a
cozii.
Coarda dorsală apare ca o necesitate la animalele cu simetrie
bilaterală care prezintă precoce tendinţă de alungire sau scurtare prin
telescopare a corpului, ca unnare a undelor de contracţie a
muşchilor segmentări. Contracţiile succesive ale muşchilor
segmentări produc mişcări sinuoase ale corpului şi cozii cu rol în
deplasare la animalele acvatice.
La unii peşti cum sunt Ciclostomii, Condrosteii şi Dipnoii,
coarda dorsală este scheletul axial definitiv (se păstrează tot timpul
vieţii), pe când la ceilalţi peşti şi la tetrapode se organizează coloana
vertebrală care va determina reducerea notocordului (totală la păsări
şi parţială la celelalte vertebrate).
La Urodele şi Sauropside, vestigiile notocordului se află în
interiorul corpului vertebral, iar la mamifere în cartilajul
intervertebral. La om aceste vestigii sunt reprezentate de nucleul
pulpos situat în centrul discului intervertebral.
Coarda dorsală este alcătuită dintr-un tesut mezodermic cu
numeroase vacuole, cuprins într-o membrană elastică externă.
Celulele ţesutului cordal sunt voluminoase, cu vacuole mari ce fac
ca nucleul şi citoplasmă cu organitele sale să fie împinse spre
periferie. Lichidul din vacuole conferă turgescenţa caracteristică
ţesutului cordal.
4
MIO LOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Prin fenomene de inducţie reciprocă, evoluţia corzii dorsale

este concomitentă cu evoluţia tubului neural (a sistemului nervos
central).
Coarda dorsală, elementele ce derivă din tubul neural,
împreună cu vasele sanghine centrale alcătuiesc organele axiale în
jurul cărora la vertebrate se dispune un material scheletogen
(sclerotoame) din care se vor edifica vertebrele.
Modul de dezvoltare a vertebrelor este diferit în funcţie de
clasă, ordin şi chiar specia individului.
O vertebră tipică reuneşte corpul, arcurile şi apofizele
(procesele).
La Ciclostomi principalul ax scheletic este notocordul, în jurul
căruia se dispun arcualiile.
La peşti coloana vertebrală este diferenţiată în două regiuni: a
trunchiului şi a cozii. La Selacieni vertebrele rămân ăn stadiul
cârtilaginous. La teleosteeni vertebrele sunt osoase.
La Amfibieni diferenţierea regională a coloanei vertebrale este
mai accentuată. La Urodele prima vertebră este considerată
cervicală, iar restul, inclusive cele codale poartă coaste. La Anure
există o singură vertebră cervicală, iar coloana toracală conţine 7
vertebre cu apofize transverse puternice care reprezintă rudimente
de coaste.
La Reptile, Păsări şi Mamifere coloana prezintă o puternică
diferenţiere în 5 regiuni: cervicală, toracală, lombară, sacrată şi
5
coccigiană (codală). Atlasul şi axisul (primele două vertebre

cervicale) sunt adaptate susţinerii şi rotirii craniului.
La Reptile coloana prezintă o mare variabilitate în privinţa
diferenţierii ei. La Crocodilieni există 9 vertebre cervicale şi 10
toracale, 5 lombare, 2 sacrate, iar vertebrele codale sunt peste 50. La
Ofidieni toate vertebrele sunt asemănătoare, majoritatea purtând
coaste, iar regiunea sacrată lipseşte. La Chelonieni coastele
articulate la vertebrele respective fuzionează cu carapacea (care se
dezvoltă din coaste).
La Păsări coloana cervicală prezintă un număr variabil de
vertebre (în general 15), dar care variază de la 8 (colibri) la 21
(lebede). Această regiune prezintă o mobilitate remarcabilă.
Sinsacrumul este constituit din unirea ultimelor două vertebre
toracale cu vertebrele lombare, sacrale şi primele codale. La
Carinate, ultimele vertebre codale se unesc pentru a forma
pigostilul. Modificările coloanei vertebrale sunt consecinţa adaptării
la zbor şi la locomoţia terestră.
La Mamifere diferenţierea regională vertebrală este maximă.
Regiunea cervicală prezintă invariabil 7 vertebre, indiferent dacă
gâtul este lung (girafa) sau foarte scurt (balenă).Regiunea toracală
prezintă 12 13 vertebre care se articulează cu coaste
bicipitale.Vertebrele lombare, în număr de 5 prezintă rudimente de
coaste. Vertebrele sacrate sunt în număr variabil şi se fuzionează
6
MI OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
pentru a forma sacrul. Numărul vertebrelor codale este variabil după

lungimea şi funcţia cozii.
Ontogenie
La om, coloana vertebrală se dezvoltă din somite. După
formare, fiecare somită se separă în fragmente care dezvoltă
componente mezodermice specifice. Primele fragmente care apar
sunt sclerotoamele, care se formează astfel: fiecare somită dezvoltă
o cavitate centrală, cavitate care va deveni ocupată de o populaţie
celulară centrală. Somitele se rup apoi de o parte şi de alta a
celulelor centrale. Apoi celulele centrale împreună cu câteva celule
din peretele somitei migrează spre notocord şi tubul neural. Acest
grup de celule formează sclerotomul.
Ca răspuns la substanţe inductoare specifice secretate de
notocord, porţiunea ventrală a sclerotomului înconjură notocordul şi
formează corpul vertebral. Molecule, ca de exemplu, condroitin-
sulfatul, secretate de norocord, sunt inductori puternici ai formării
de cartilaj în sclerotom. Porţiunea dorsală a sclerotomului formează
arcurile vertebrale ca răspuns la inductorii secretaţi de tubul neural.
Multe malformaţii congenitale, ca spina bifida şi anencefalia
sunt produse de inducţia anormală a arcurilor vertebrale.
Pe măsură ce sclerotomul migrează spre notocord şi tubul
neural, sclerotomul se împarte într-o jumătate superioară ce se va
uni cu jumătatea inferioară a sclerotomului imediat superior şi o
7
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
jumătate inferioară care va fuziona cu jumătatea superioară a
sclerotomului imediat inferior. Structurile rezultate din aceste
fuziuni înconjură notocordul şi tubul neural, producând vertebre
situate intersegmentar.
Pe măsură ce nervii spinali (care sunt segmentări) cresc la
exterior, segmentul superior al fiecărui sclerotom se recombină cu
segmentul inferior al sclerotomului imediat superior, pentru a forma
o structură rudimentară vertebrală.
Jumătatea superioară a primului sclerotom cervical fuzionează
cu sclerotomul occipital şi ia parte la formarea craniului. Jumătatea
inferioară a primului sclerotom cervical fuzionează cu jumătatea
superioară a sclerotomului II cervical pentru a forma atlasul şi aşa
mai departe în jos.
Ca rezultat al resegmentării sclerotomiale nervii spinali ies
printre vertebre. Primul nerv spinal iese sub baza craniului şi
deasupra atalasului, iar al 8-lea nerv cervical iese deasupra primei
vertebre toracice (sunt 8 perechi de nervi spinali cervicali şi 7
vertebre cervicale).
Discurile fibroase intervertebrale se formează între corpii
vertebrali la nivel segmentar. Miezul original al fiecărui disc -
nucleul pulpos este alcătuit din celule notocordale, în timp ce inelul
fibros înconjurător se dezvoltă din celule sclerotomiale. Mai târziu
nucleul pulpos este înlocuit de celule cu origine sclerotomială.
8
MlOLOGIA EXTREMITĂŢI! CEFALICE
Pe măsură ce sclertomul se formează, partea dorsală a somitei

rămâne epitelială şi se numeşte dermomiotom. Această structură se
va împărţi rapid în două structuri: un dermatom şi un miotom.
Dermatomul contribuie la formarea dermului (inclusiv grăsime şi
ţesutul conjunctiv). Dennul capului derivă din celulele crestelor
neurale.
Miotoamele se diferenţiază în celule miogene (celule
producătoare de muşchi). Fiecare miotom se împarte în două
structuri: un epimer dorsal şi un hipomer ventral.
Epimerul dă naştere la muşchii epaxiali, inclusiv erectorul
spinal şi grupul transverso-spinal.
Hipomerele formează muşchii hipaxiali ai peretelui ventral şi
laterali ai abdomenului. Ei sunt inervaţi de ramul ventral al nervului
spinal. Muşchii hipaxiali includ cele trei straturi de muşchi
intercostali (externi, medii şi interni), cei trei muşchi omologi ai
abdomenului (oblic extern, oblic intern şi transvers) şi muşchii
drepţi abdominali care flanchează linia medioventrală.
A
In regiunea cervicală, mioblastele hipaxiale formează muşchii

alungiţi şi subţiri ai gâtului, inclusiv muşchii scaleni şi subhioidieni.
A A
In regiunea lombară, hipomerele formează pătratul lombelor. In

regiunea occipitală, mioblastele hipaxiale somitice migrează de-a
lungul cordonului hipoglosal pentru a forma muşchii intrinseci şi
extrinseci ai limbii.
9
SCHELETUL AXIAL - craniul
Dezvoltarea neurocraniului
Animalele inferioare aveau formă de tub. Direcţia în care
mergea îl polariza: acum la polul deplasării cranial se aglomerează
receptorii şi sistemul nervos şi tot prin acest pol îşi va găsi sursa de
hrană. Ca urmare polul cranial se specializează în a adăposti:
- aglomerarea sistemului nervos;
- organele de simţ principale;
- elementele iniţiale ale aparatelor de import (respirator şi
digestiv).
La polul caudal se găsesc elementele de evacuare:
- sistemul de dejecţie al aparatului digestiv;
- aparatul uro-genital.
Polul cranial constituie un sistem de protecţie specializat
constituit dintr-un conţinător adecvat - scheletul. Primul schelet este
de natură conjunctiv - fibroasă. Impregnarea cu săruri minerale a
ţesutului conjunctiv duce la formarea ţesutului osos. Ţesutul fibros
îşi are originea în mezoderm:
- stratul extern rezistent cu potenţe de transformare în ţesut dur;
- stratul intern - foiţele ce vor înveli sistemul nervos central
(meningele). Peste elementul mezenchimal vin formaţiuni derivate
din ecto mezoderm - părţile moi (elementul epischeletic).
10
Elementul scheletic şi cel epischeletic intră în structura

conţănătorului craniului.
Conţinătorul sistemului nervos este neurocraniul, iar a
segmentelor iniţiale ale aparatelor digestiv şi respirator este
viscerocraniul.
In organism au loc două tipuri de osificări:
1. Osificarea de membrană (desmală). în ţesul conjunctiv
tânăr, celulele conjunctive se condensează în segmentul central al
membranei. Ele secretă oseina, avidă de săruri minerale, care se
impregnează cu aceste săruri din punctul central spre periferie, ca o
pată de ulei. Se fonnează osul primar, care are elementele periferice
tot membranoase. Vin apoi vase sanguine şi celule mari,
multinucleate (viitoarele osteoclaste) care vor edifica osul secundar,
funcţional. Apare ca necesitate dezvoltarea unui ţesut special cu rol
în mişcare - ţesutul muscular, care trebuie să aibă puncte de sprijin
pe schelet. Embrionul suferă o creştere rapidă. La creşterea rapidă
trebuie schelet rezistent (cu forma viitoarelor oase). Ca urmare,
tranzitoriu, apare scheletul cartilaginos.
2. Osificarea de cartilaj (avantaj - cartilajul creşte în ritm cu
organismul) - pe model cartilaginos. Piesele scheletului cartilaginos
sunt acoperite cu pericondru. în acesta apar o serie de celule tinere:
unele distrug cartilajul (viitoare osteoclaste), altele, osteoblastele
secretă oseina, iar altele, care vor migra, se vor situa în spaţiul
central şi vor genera măduva osoasă. Unnează procesul de
11
mineralizare şi de remaniere cu formarea osului secundar.

Pericondml se transformă în periost (păstrează toată viaţa
capacitatea de a fonna os). Cartilajul se păstrează până când se
păstrează creşterea în lungime. Creşterea în lungime se realizează pe
seama cartilajului dintre diafiză şi epifiză.
In osificarea de cartilaj acţionează trei tipuri de celule:
condrocite, osteoblaste şi osteoclaste. Condrocitele şi osteoblastele
produc matricea cartilaginoasă şi osoasă, în timp ce osteoclastele
acţionează în faza de remaniere. Numai osteoblastele şi osteoclastele
acţionează în osificarea de membrană. Primul pas al condrogenezei
necesită expresia Sox9, care reglează expresia colagenului de tip II-
In absenţa Sox9, condensările cartilaginoase nu se formează. Sox5 şi
Sox6 sunt coexprimate cu Sox9 în condrocitele nonhipertrofice şi
sunt necesare, de asemenea, pentru condrogeneză. Odată stratul de
condrocite şi pericondrul formate, dezvoltarea scheletului implică o
interacţiune între pericondru şi stratul de condrocite. Indian
hedgegog (Ihh), exprimată de condrocitele prehipertrofice
semnalizează pericondrului periarticular inducerea expresiei
proteinei legate de hormonul paratiroidian (Pthrp). La rândul ei,
expresia Pthrp transmite semnalul condrocitelor hipertrofice şi
proliferante care vor exprima receptorul Pthrp. Această secvenţă de
semnalizare previne hipertrofia.
12
Neurocraniul capătă o formă sferoidală (suprafaţă redusă cu

maximum de volum). Bolta (calvaria) suferă osificare de membrană.
Baza suferă osificare de cartilaj (dă o grosime şi rezistenţă crescute).
Viscerocraniul suferă o osificare de membrană, cu excepţia
mandibulei, care suferă o osificare şi de membrană şi de cartilaj.
Singura articulaţia mobilă la craniu este între mandibulă şi baza
craniului. Muşchii au o inserţie pe craniu şi o inserţie pe mandibulă.
La animalele inferioare, dezvoltarea cea mai mare o are
viscerocraniul (conţine analizatorii şi segmentele iniţiale ale
aparatelor de import). Poziţia viscerocraniului era situată rostral faţă
de neurocraniu. Pe scara animală, scade viscerocraniul, neurocraniul
creşte, dar poziţia se păstrează. O parte din analizatori rămân situaţi
lateral (urechea), dar globul ocular (la animalele superioare) se
apropie de linia mediană.
La primate şi la om asistăm la o luxaţie (aproape fractură) între
neuro şi viscerocraniu; ca uimare masivul facial cade sub porţiunea
anterioară a neurocraniului. Analizatorul olfactiv pierde din
importanţă.
Filogenetic, craniul vertebratelor prezintă o mare varietate

morfologică datorită numeroaselor relaţii topografice şi funcţionale
cu sistemul nervos central, organele de simţ şi segmentele iniţiale
ale aparatelor respirator şi digestiv. Sistemul nervos prezintă o
arhitectură fundamental identică în întreaga serie a vertebratelor;
13
dezvoltarea deosebită a unor etaje este condiţionată direct de

comportarea animalelor.
Compartimentul primar al tubului neural este prozencefalul
(creierul anterior primar); unnătoarea ştrangulare are loc caudal, la
nivelul viitorului istm, flexură care separă mezencefalul (anterior)
de rombencefal (posterior). Prozencefalul, mezencefalul şi
rombencefalul sunt cele trei segmente primare ale encefalului
vertebratelor. Se consideră că acest creier trivezicular a apărut într-
un stadiu filogenetic incipient, în corelaţie cu organele de simţ
olfactiv, vizual şi statoacustic.
Următoarea etapă a dezvoltării constă în transformarea
creierului trivezicular în creier pentavezicular. Mezencefalul este
puţin afectat şi nu se compartimentează. Rombencefalul se separă în
metencefal (rostral) şi mielencefal (caudal). Prozencefalul
diferenţiază anterior două vezicule din care se dezvoltă emisferele
cerebrale, respectiv telencefalul care se extinde către regiunea
nazală, iar caudal diferenţiază o veziculă nepereche — diencefalul.
Astfel, fără excepţie, la toate vertebratele dezvoltarea encefalului
este asemănătoare, fînalizîndu-se prin constituirea celor cinci
vezicule cerebrale menţionate: telencefal, diencefal, mezencefal,
metencefal şi mielencefal.
Evoluţia craniului merge în sensul reducerii numărului oaselor
constitutive (prin fuzionarea acestora în masive osoase cu o
14
rezistenţă sporită), ca şi în sensul reducerii zonelor cartilaginoase şi

înlocuirea lor cu os.
Dezvoltarea neurocraniului este asemănătoare la toate
vertebratele: din sclerotoamele cefalice şi din crestele neurale
rezultă ţesutul mezenchimatos care constituie craniul primordial
membranos ce cuprinde şi principalele organe de simţ. Ulterior
acesta este înlocuit cu craniul cartilaginos, care devine la rândul său
osos.
In regiunea bazei craniului primordial membranos apar
cartilagiile paracordale, care sunt situate rostral şi lateral faţă de
A
notocord; înaintea lor apar trabeculele (cartilaje precordale). In etapa

următoare apar: cartilajele orbitare, situate de o parte şi de alta a
regiunii orbito-temporale; cartilajele care învelesc organele de simţ
(capsulele optice pe flancurile paracordaliilor, capsulele olfactive în
raport cu precordalele). Cartilajele iniţiale se extind şi se unesc între
ele: trabeculele fuzionează cu placa etmoidală înainte şi cu
paracordele îndărăt, delimitând între ele "fereastra hipofizară".
într-o etapă ulterioară baza neurocraniului creşte prin
creşterea cartilagiilor paracordale şi a capsulelor optice. Latero-
caudal placa etmoidală emite două procese numite "alia temporalis".
La completa dezvoltare condrocraniul prezintă 4 regiuni comune
tuturor vertebratelor adulte: etmoidală, orbito-temporală, otică şi
occipitală. Regiunea occipitală s-a format din bazioocipitale,
exooccipitale şi prin înglobarea elementelor vertebrale. Extremitatea
15
MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFALICE
dorsală a fuzionat cu partea posterioară a capsulelor auditive.

Plafonul regiunii occipitale este format dintr-o punte conjunctivă
numită tectul posterior care completează plafonul cranian alcătuit în
marea majoritate din tectul sinotic ce reuneşte marginile pereţilor
laterali ai exoocipitalului. în regiunea orbito-temporală plafonul
cranian este reprezentat de puntea transversală epifizară desprinsă
din marginile dorsale ale teniei marginale. Regiunea etmoidală
prezintă capsulele nazale reduse la mici depresiuni.
CRANIUL ÎN SERIA VERTEBRATELOR
La Ciclostomii adulţi neurocraniul este un condrocraniu

rudimentar cu pereţi reduşi, lipsit de regiunea occipitală, adaptare la
sistemul nervos al Petromyzonţilor. Sistemul nervos central al lor
poate fi considerat prototipul sistemului nervos pentru lumea
vertebratelor, deoarece prezintă structurile esenţiale din creierul
acestora. Toate etajele encefalice sunt dispuse în acelaşi plan şi au o
dezvoltare relativ egală, ceea ce constituie un caracter de
primitivitate. Acoperişul membranos este redus la tectul sinotic.
Scheletul visceral este absolut particular, reprezentat de cartilajul
lingual, care susţine limba şi de plăcile perechi şi neperechi care
susţin buza superioară şi conturul bucal. Scheletul branhial prezintă
8 perechi de arcuri branhiale.
16
L
MIOLOG/A EXTREMITĂŢII CEFALICE
La Peştii Selacieni neurocraniul este expresia cea mai

rudimentară a acestui organ, la gnatostomele adulte. Neurocraniul
are dimensiuni reduse în raport cu cele ale corpului. In timpul
dezvoltării se schiţează cele 4 regiuni caracteristice neurocraniului
tuturor vertebratelor, dar ca o consecinţă a fuziunii cartilajelor
iniţiale, neurocraniul Selacienilor se transformă într-o cutie cu
componente delimitate nedistinct, fiind evidente doar orificiile
pentru vase şi nervi. Splanhnocraniul este fonnat din arcurile
mandibular, hioidian şi branhiale. La unii Selacieni mandibula se
articulează la neurocraniu prin intermediul hio-mandibularului
(articulaţie hiostilică) iar la alţii (Heptancus) prin palato-patrat
(articulaţie amfistilică). Majoritatea vertebratelor prezintă articulaţie
autostilică, mandibula articulându-se direct la craniu, caz în care
palato-patratul este sudat la neurocraniu. Arcurile branhiale sunt, în
general, 5 perechi (la Hexancus sunt 6, iar la Heptancus 7).
La Peştii Teleosteeni craniul depăşeşte etapa cârtilaginoasă,
fiind constituit dintr-un număr apreciabil de oase de cartilaj şi
desmale. Articulaţia mandibulei la aceşti peşti este de tip amfistilic.
Bolta neurocraniului la aceşi peşti este foarte scundă, ceea ce duce
la migrarea latero-ventrală a paliumului, care face corp comun cu
striatumul. în deplasarea lor cele două mase paleale antrenează
creşterea suprafeţei pânzei coroidiene etalată între ele, care se
extinde deasupra întregului telencefal.
17
Craniul Amfibienilor trebuie să se adapteze la faptul că

sistemul nervos al amfibienilor prezintă, pe de o parte principalele
structuri ale creierului vertebratelor superioare, iar pe de alta, prin
structurile existente în timpul dezvoltării larvare, demonstrează
caractere ale sistemului nervos al vertebratelor acvatice.
La Amfibieni Temnospondile evoluţia merge către
aplatizarea liniei mediane a craniului, trecându-se de la tipul înalt
tropibazic la cel comprimat - platibazic.
La Amjibienii - Urodele, în bolta craniului se formează oasele
parietale, preffontale şi scvamozale, iar în bază se dezvoltă mult
parasfenoidul şi vomerul, care fromează împreună planşeul cavităţii
nazale, adaptare a faptului că creierul Urodelelor conservă toată
viaţa structuri prezente la peşti. Occipitalele laterale se unesc cu
prooticele constituind occipito-prooticul, care poartă doi condili
occipitali. Este prezent şi sfenetmoidul (osul în centură). Arcul
mandibular reuneşte pătratul şi articularul. Pterigopătratul dispare la
metamorfoză.
La Amfibienii - Anure, condrocraniul se osifică numai în
regiunea occipitalelor laterale care poartă câte un condil şi în
regiunea prooticului şi sfenetmoidului. Bolta craniului este
reprezentată numai de nazal şi fronto-occipital. Cavitatea temporală
este deschisă, găzdiund muşchii masticatori. Mandibula posedă
dentarul şi angularul. Aceste aspecte se datorează faptului că deja
Anurele prezintă caractere de organizare a encefalului reptilelor.
18
L
La Reptile craniul este de tip tropibazic, cu excepţia ofidienilor

la care este platibazic. Septul interorbitar este bine format. Orbitele
şi fosele nazale păstrează încă orientarea laterală. Baziooccipitalele
împreună cu occipitalele laterale fuzionează şi poartă un singur
condil occipital. La reptilele evoluate scvamozalul se îndepărtează
de parietale, cu excepţia părţii posterioare unde formează o fosă
temporală. Din arcul temporal primordial se dezvoltă ulterior arcul
temporal secundar.
Sunt prezente şi adaptări la caracterele evolutive distincte ale
sistemului nervos. Astfel la Sphenodon şi la unele şopârle se
dezvoltă “Ochiul parietal” care este situat dorsal în plafonul cranian,
la nivelul unei ferestre tăiate în osul parietal.
Din craniul visceral, pătratul se fixează la neurocraniu prin
scvamozal şi procesul parooccipital (când există jugalul). Reptilele
sunt lipsite de parasfenoid. Ofidienii şi Saurienii au maxilarele
superioare îndepărtate, iar Chelonienii şi Crocodilienii au
premaxilarele, palatinele şi pterigoidele unite pe linia mediană unde
constituie o boltă bucală completă, independentă de baza craniului
(bolta palatină).
La Păsări neurocraniul are o capacitate cerebrală crescută,
datorită faptului că sistemul nervos la păsări se situează pe o treaptă
superioară celui de la reptile, prin creşterea volumului masei
nervoase şi dezvoltarea diferenţiată a unor vezicule cerebrale.
Foramenul occipital devine ventral datorită staţiunii bipede, care
19
impune apariţia unui unghi între craniu şi coloana vertebrală.

Osificarea craniului este totală, adăugându-se şi dermatocraniul
(plăci dermice care dublează oasele craniului, conferind
pneumaticitate oaselor (adaptare la zbor).
Sinostozarea precoce a oaselor craniului impune dezvoltarea
veziculelor encefalice într-un spaţiu limitat. Articulaţia craniului la
coloana vertebrală se face printr-un singur condil occipital, la
formarea căruia participă baziooccipitalul şi cele două exooccipitale.
La unele păsări fosile (Archaeopterix din jurasic) se observau dinţii
funcţionali. La păsările actuale dinţii dispar, dar unele structuri
embrionare pot fi interpretate ca schiţe dentare.
La Mamifere craniul este voluminos şi complet osificat. Acest
lucru exprimă adaptarea craniului la faptul că nevraxul mamiferelor
atinge cel mai înalt grad de dezvoltare în raport cu cel al tuturor
vertebratelor, sub aspectul complexităţii şi perfecţionării sale.
Orificiile nazale externe sunt anterioare, iar orbitele au pereţi
proprii, placa occipitală poartă doi condili, care încadrează foramen
magnum. Mandibula este redusă la osul dentar. O serie de oase
dermice dispar: pre- şi postfrontalul, postorbitalul, postparietalul,
supratemporalul, patrato-jugalul, ectopterigoidul, parasfenoidul,
pătratul şi toate componentele postdentare ale mandibulei.
La om, teleencefalul este segmentul encefalic care atinge
maximul dezvoltării sale în serie animală datorită îndeosebi
expansiunii exorbitante a neopaliumului (structură proprie
20
L
MI0L0G1A EXTREMITĂŢII CEFALICE
mamiferelor), dar care la om se extinde specaculos caudal acoperind

practic restul segmentelor creierului, astfel încât pe partea dorsală
creierul uman expunde în exclusivitate emisferele cerebrale.
Ontogenetic, extremitatea cefalică se dezvoltă din

mezenchimul derivat din:
a. mezenchimul paraaxial şi lateral;
b. ectomezodermul crestelor neurale;
c. placodele otice, cristaliniene (optice) şi olfactive.
a. Din mezodermul paraaxial iau naştere pereţii şi cea mai

mare parte a planşeului neurocraniului, muşchii voluntari cranio-
faciali, duramater craniană şi ţesutul conjunctiv al regiunii dorsale a
extremităţii cefalice şi respectiv dermul pielii capului.
b. Din mezodermul lateral ia naştere o parte din ţesutul
conjunctiv al gâtului şi unele cartilagii ale laringelui (cricoid,
aritenoide).
c. Din placodele ectodermice ia naştere o parte din scheletul
bazei craniului şi segmente periferice ale unor analizatori.
în ontogenie găsim, în mare, aceleaşi etape pe care le-am
întâlnit şi în filogenie, astfel încât în dezvoltarea lor oasele craniului
trec prin stadiul fibros (desmocraniul), cartilaginos (condrocraniul)
şi în final osos (osteocraniul).
21
------------- ---------- miolog/a extremităţii cefalice____________ __
Sunt oase ale craniului care nu trec prin toate cele trei etape,
unele osificându-se direct din mezenchim (din stadiul fibros direct
în cel osos). Exemplu sunt oasele bolţii neurocraniului.
Din acest punct de vedere osificarea oaselor craniului poate fi:
osificarea de membrană, desmală, endoconjunctivă sau de
investiţie;
b. osificarea endocondrală, encondrală sau de substituţie;
c. osificarea mixtă în care porţiuni dintr-un os se osifică
endoconjunctiv alături de alte porţiuni cu osificare endocondrală.
Craniul uman este alcătuit, ca la orice mamifer, din
neurocraniu care formează o carcasă protectoare pentru encefal şi
viscerocraniu care formează scheletul feţei.
Neurocraniul, la rândul său, este alcătuit din desmocraniu,
oasele calvariei, oase membranoase, oase late, ce alcătuiesc bolta şi
care acoperă encefalul şi oasele bazei craniului, ce reprezintă
condrocraniul sau partea cartilaginoasă.
Desmocraniul sau neurocraniul membranos se dezvoltă din
mezenchimul care acoperă creierul şi suferă osificarea de
membrană.
Craniul fibros (desmocraniul) începe să se dezvolte de la
sfârşitul săptămânii a patra de viaţă intrauterină. Are forma unei
carcase sferoidale din mezenchim, care înveleşte vezicula cerebrală.
La baza veziculei, în jurul extremităţii craniale a corzii dorsale,
mezenchimul este mult mai dens şi mai gros, alcătuind placa
22
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAUCE
bazilară. La alcătuirea acestei plăci participă şi primele trei somite

occipitale şi parţial a atra somită. Placa se alungeşte lateral,
delimitând gaura condiliană anterioară; anterior înconjură
primordial hipofiza, scleroblastemul sfenoidal, apoi cel etmoidal şi
participă la formarea capsulei fibroase olfactive; antero-lateral
formează capsulele fibroase otice şi cele optice. Mezenchimul
desmocraniului se clivează : superficial oasele bolţii craniene şi în
interior, meningele.
Osificarea oaselor desmale se caracterizează prin prezenţa
spiculilor osoşi. în procesul de creştere post natală, oasele de
membrană se lărgesc în toate direcţiile prin apoziţie de noi structuri
spre exterior şi resorbţie prin osteoclazie şi osteoliză din interior.
La naştere, oasele bolţii craniului sunt separate între ele prin
membrane suturale. Acolo unde se întâlnesc mai mult de două oase,
membranele suturale acoperă spaţii mai ample, numite fontanele. La
om se descriu 6 fontanele: două pe linia mediană (fontanela
anterioară sau bregmatică şi fontanela posterioară sau lambdatică) şi
patru laterale (două antero-laterale şi două postero-laterale)
Fontanela anterioară sau bregmatică, aflată între cele două
jumătăţi ale frontalului şi parietale se închide în jur de doi ani după
naştere. Persistenţa fontanelei bregmatice dă informaţii asupra
osificării craniului şi presiunii intracraniene. Fontanela posterioară,
lambdoidă, situată între parietale şi solzul occipitalului, se închide la
aproximativ 6 luni după naştere.
23
Fontanelele antero-laterale se găsesc la intersecţia dintre
oasele parietal, frontal, marea aripă a sfenoidului şi solzul
temporalului. Fontanelele posterioare se găsesc la intersecţia oaselor
P netal, occipital şi solzul temporalului. Fontanelele laterale se
închid la aproximativ 2 - 3 luni după naştere.
Membranele suturale şi fontanelele permit suprapunerea
P , ă a oaselor craniului în timpul trecerii fătului prin filiera
genitală a mamei. După naştere, oasele late revin la poziţia iniţială.
Suturile fibroase ale craniului permit creşterea creierului în
timpul copilăriei. Creşterea cea mai mare în dimensiuni a calvariei
se realizează în primii doi ani, perioada cea mai rapidă de creştere
postnatală a creierului. Calvaria creşte în dimensiuni până la
aproximativ 16 ani de viaţă. După aceea calvaria creşte uşor în
următorii 3 — 4 ani, din cauza îngroşării oaselor.
Osificarea desmală se produce destul de lent. Ori, creşterea şi

dezvoltarea fătului şi
si a copilului se face foarte rapid. Este nevoie de
un schelet care care să crească rapid pentru a fi suportul de inserţie a
muşchilor, necesar mişcărilor şi pentru fixarea viscerelor. Materialul
care îndeplineşte aceste condiţii şi va avea şi forma viitoarelor oase
va fi reprezentat de ţesutul cartilaginos.
Prin stadiul de condrocraniu trec numai oasele bazei craniului,
în jurul extremităţii rostrale a corzii dorsale, î
în săptămâna a 7-a,
24
baza fibrocraniului se transformă cartilaginos de la extremitatea

cranială a coloanei vertebrale până în regiunea interorbitară.
După raporturile cu extremitatea anterioară a corzii dorsale,
cartilagiile care iniţial sunt separate, se numesc: paracordale, la care
se adaugă şi sclerotoamele occipitale, partea segmentată, apoi
cartilagiile hipofizare şi cele precordale. Curând cartilagiile
fuzionează şi formează o placă alungită de cartilaj, numită placa
bazilară.
La om, coarda dorsală se află mai întâi pe faţa dorsală a plăcii
bazilare, apoi străbate cartilagiul bazilar, dorso-ventral, prin canalul
cordal posterior şi ajunge pe faţa ventrală a plăcii bazilare. După un
scurt traiect caudo-cranial, străbate ventro-dorsal placa, prin canalul
cordal anterior şi sfârşeşte în cartilagiul din porţiunea caudală a şeii
turceşti.
Cartilagiile paracordale (partea segmentată) fuzionează între
ele alcătuind bazio-occipitalul; prelungirile postero-laterale
formează exoocipitalul cu condilii occipitali; iar fuzionarea dorsală
prin placa sinotică dă naştere supraoccipitalului (solzul
occipitalului). Toate acestea circumscriu gaura occipitală.
Partea nesegmentată este reprezentată de capsulele
cartilaginoase otice care trimit o prelungire petromastoidiană, din
care se forează stânca temporalului şi apofiza mastoidă şi una
parotică (anterioară) din care se formează tegmen timpani.
25
—____________ MI OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAUCE_______________________
Segmentul precordal este reprezentat de cartilagiile hipofizare

şi cartilagiile precordale. Prin perechea de cartilagii hipofizare trece
canalul cranio-faringian, ocupat de diverticolul hipofizar, care se va
închide în luna a treia.
Unirea anterioară a cartilagiilor hipofizare formează:
1. presfenoidul, care la rândul său trimite prelungirea:
a. orbito-sfenoidală (ala orbitalis) din care derivă
aripile mici ale sfenoidului;
b. sfenoidală anterioară din care se formează jugum
sphenoidale şi crista cribrosa.
2. bazisfenoidul (partea dorsală a corpului sfenoidului) trimite
şi el o prelungire - alisfenoidul {ala temporalis) din care se formează
aripile mari şi aripile pterigoide ale sfenoidului.
Şi în partea rostrală are loc transformarea cartilaginoasă a
capsulelor olfactive şi optice.
Din capsulele olfactive vor lua naştere: septul interorbito-nazal,
labirintul etmoidal cu cometele sale şi cornetul nazal inferior.
In luna a treia, placa bazilară cartilaginoasă a înglobat şi
capsulele organelor de simţ şi rămâne în stadiul fibros doar calota.
Osteocraniul se realizează prin osificarea endoconjunctivă la
boltă şi endocondrală la bază.
Ca regulă, oasele late pereche prezintă câte un punct de
osiflcare, iar cele mediane, simetrice, cel puţin două. Oasele cu
26
osificare encondrală prezintă mai mulţi centri de osificare. De

exemplu:
Occipitalul - solzul occipital de deasupra liniei nucale
superioare se osifică din două centre, această parte poate rămâne
separată ca os interparietal. Sub linia nucală superioară solzul se
osifică tot din două centre de osificare.
Sfenoidul - până în luna a 7-a, a 8-a, corpul sfenoidului are
două părţi: una presfenoidală, anterior faţă de tuberculul pituitar,
care se continuă cu aripile mici şi una postsfenoidală care cuprinde
şeaua turcească, dorsum sellae, aripile mari şi apofizele pterigoide.
în partea presfenoidală apare un centru în fiecare aripă, lateral faţă
de canalul optic. în partea postsfenoidală, primele centre apar în
aripile mari, apoi mai apar două centre care flanchează şeaua
turcească şi apoi fuzionează.
Temporalele, fiind formate din mai multe componente, flecare
dintre acestea se osifică independent. Partea petro-mastoidiană are
mai multe centre care apar în capsula otică. S-au descris 14 centre,
variabile în ordinea apariţiei. Partea timpanică se osifică dintr-un
centru identificabil la aproximativ trei luni de viaţă embrionară.
Solzul se osifică dintr-un singur centru care apare aproape de
rădăcinile apofizei zigomatice.
Oasele parietale se osifică fiecare din două centre, care apar
unul deasupra celuilalt, în apropiere de bosa parietală.
27
------- ---------------------------MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE______________________
Osul frontal se formează din două centre de osificare, care apar
în apropierea boselor frontale.
Etmoidul se osifică din trei centre: unul în lama perpendiculară,
celelalte două fiind situate câte unul în fiecare labirint etmoidal.
Creşterea neurocraniului se realizează în sens antero-

posterior şi transversal. Creşterea antero-posterioară a bazei se
face pe seama cartilagiilor de creştere ale bazei; a bolţii se face la
nivelul suturilor coronară şi lambdoidă. Creşterea transversală la
nivelul bazei se datoreşte înglobării capsulelor organelor de simţ,
continuată la nivelul bolţii mai ales pe seama suturilor solzoase şi a
celei sagitală.
Creşterea dimensiunilor conţinătorului detennină creşterea
capacităţii neuro-craniului în concordanţă cu conţinutul său şi
implicit cu vârsta, până la 45 de ani: foarte rapid până la vârsta de 4
ani (80 %), lentă până la 20 de ani şi foarte redusă până la 45 de ani.
După vârsta de 45 de ani, creşterea nu mai este posibilă datorită
sinostozelor rezultate ca urmare a osificării suturilor şi
sincondrozelor.
Malformaţiile neurocraniului
Apar, de obicei, în legătură sau drept consecinţă ale formării
defectuoase ale tubului neural. Defectele deschise ale tubului neural
sunt produse după ce neurulaţia nu are loc nonnal. Aceste defecte
28
apar în săptămânile 3 - 4 de sarcină şi pot fi deschise la suprafaţă

sau acoperite de piele.
Ele variază între disrafism total, numit craniorahischisis, în
care tot tubul neural se deschide la suprafaţa capului şi spatelui, la
disrafismul local, ca de exemplu mieloschisisul lombo-sacrat, în
care numai regiunea inferioară a tubului neural este deschisă.
Disrafia totală a creierului, cu formarea normală a măduvei
spinării se numeşte cranioschisis sau anencefalie. Copiii cu
anencefalie nu au un creier anterior funcţional; majoritatea nu
supravieţuiesc mai mult de câteva ore după naştere.
La 90% din copiii cu mielomeningocel se dezvoltă
hidrocefalie. Aceasta apare deoarece mielomeningocelul este
asociat, din motive necunoscute cu o malformaţie a bazei craniului,
numită malformaţia Arnold-Chiari. Această malformaţie întrerupe
drenarea normală a lichidului cefalo-rahidian din ventriculii cranieni
în spaţiul subarahnoidian. Hidrocefalia este, de regulă, controlată
prin implantarea unui şunt (cel mai adesea tub flexibil de plastic)
care conţine o valvă ce permite curgerea lichidului într-un singur
sens.
Defectele de închidere ale tubului neural se crede că sunt
produse prin moştenire multifactorială. Aproximativ 95% din copiii
cu defecte de închidere ale tubului neural nu au părinţi sau rude cu
antecedente de astfel de defecte. Totuşi, dacă la un copil apare un
defect de închidere al tubului neural, riscul apariţiei unei sarcini cu
29
defect de închidere al tubului neural în familie creşte la 1 la 40 de
sarcini, iar dacă doi copii sunt afectaţi, incidenţa creşte la 1 la 20 de
sarcini, ceea ce sugerează o predispoziţie genetică. Factorii de
mediu implicaţi în apariţia unui defect de închidere a tubului neural
sunt acidul retinoic, insulina, acidul valproic, diabetul matern şi
hipertermia. Suplimentarea raţiei unei mame gravide cu vitamina B9
P duce riscul apariţiei de defect de închidere a tubului neural.
Holoprozencefalia este cel mai frecvent defect al creierului
anterior, afectând 1 din 16 000 de nou-născuţi. Spectrul acestei
malformaţii este larg, dar în forma cea mai severă se formează un
singur lob cerebral (de unde şi numele acestei boli). Se găsesc, de
asemenea, defecte ale nervilor şi bulbilor olfactivi, ale tracturilor
optice, ale cortexului bazai, ale lobului limbic, hipocampului şi ale
corpilor mamilari. Corpul calos este uneori afectat. Defectele
creierului anterior sunt însoţite
»
de anonnalităţi ale feţei care adesea
(dar nu totdeauna) reflectă severitatea defectului creierului anterior.
Anormalităţile faciale ale holoprozencefaliei includ un nas
turtit, hipotelorism ocular (globi oculari apropiaţi), filtrul buzei
superioare deficitar, despicături labio-palatine şi microcefalie
(craniu mic). Defectul de formare al
mugurilor nazali interni duce la
defectul procesului iintermaxilar şi la reducerea sau absenţa
celorlalte structuri ale liniei mediane ca oasele nazale, septul nazal şi
etmoidul. Consecinţa poate fi cebocefalia (o singură nară) sau
ciclopia, situaţia cea mai gravă (un si
singur ochi). Cazurile moderate
30
M/OLOGIA EXTREMITĂŢI1 CEFAUCE
de holoprozencefalie sunt caracterizate anomalii relativ minore ale

feţei şi prin trigonocegalie (craniu de formă triuncghiulară) care se
dezvoltă ca urmare a închiderii premature (sinostoză) a suturii dintre
oasele frontale şi care produce compresia emisferelor cerebrale în
creştere.
Holoprozencefalia este prezentă în 5% din cazurile cu sindrom
Smith-Lemli-Opitz. Acest sindrom este rezultatul mutaţiei genei
DHCR7, care codează 7-dehidrocolesterol reducataza, o enzimă
implicată în penultimul pas al sintezei de colesterol. Agenţii de mediu
implicaţi în holoprozencefalie includ alcoolul şi vitamina A.
Craniosinostoza, închiderea prematură a suturilor afectează 1
din 2500 de copii şi apare în multe sindroame ca: Apert, Crouzon,
Pfeiffer, Muencke şi Saethre-Chotzen. Suturile conţin celulele
A
precursoare care vor da naştere la osteoblaste. In craniosinostoză

suturile sagitală şi coronară sunt cel mai frecvent implicate,
închiderea unei suturi produce creşterea crescută a altor structuri,
ceea ce duce la deformarea creierului şi a craniului. Craniosinostoza
implică mutaţii în 3 receptori: FGFR1, FGFR2 şi FGFR3, doi factori
de transcripţie: TWIST şi MSX2 şi a unui ligand: EFNB1.
31
DEZVOLTAREA EMBRIOLOGICĂ
A VISCEROCRANIULUI
ŞI A MUŞCHILOR CAPULUI
în ontogenie găsim, în mare, aceleaşi etape pe care le-am

întâlnit şi în filogenie, astfel încât în dezvoltarea lor oasele craniului
trec prin stadiul fibros (desmocraniul), cartilaginos (condrocraniul)
şi în final osos (osteocraniul).
Sunt oase ale craniului care nu trec prin toate cele trei etape,
unele osificându-se direct din mezenchim (din stadiul fibros direct
în cel osos). Exemplu sunt oasele bolţii neurocraniului.
Filogenetic, viscerocraniul şi apoi gâtul şi o parte din porţiunea

cranială a toracelui derivă din aparatul branhial.
La peştii agnaţi se observă transformarea cadrului branhial

rigid în arcuri branhiale mobile ce flanchează faringele. Aceste
arcuri se întâlnesc în evoluţia embrionară a tuturor vertebratelor.
La peştii cu falei, unde se extinde mult cavitatea faringiană,

primul arc branhial va da naştere la cele două falei (superioară şi
inferioară) utilizate în hrănire şi aspiraţie. Arcurile branhiale III — VI
32
sau I - IV sunt funcţionale şi poartă câte două hemibranhii.

Operculul (placă protectoare a întregului sistem branhial) provine
din arcul hioidian, la care se adaugă oasele operculare; are rolul unei
supape care permite apoi o circulaţie ritmică.
Fanta bucală este cuprinsă între maxilar situat superior şi

mandibulă, situată inferior. Prin mişcarea mandibulei gura se poate
deschide sau închide. La majoritatea peştilor la care suspensia fălcii
este de model hiostilian (Selaceeni, Teleosteeni) falca superioară
poate efectua câteva mişcări, dar de amplitudine redusă. Mişcările
fălcii superioare sunt aproape nule în modul de suspensie
amfistilică.
Buzele. Cel mai adesea maxilarele limitează cavitatea bucală,

fiind acoperite la interior de mucoasa bucală, iar la exterior de
tegumentul cutanat. Uneori, în faţa maxilarelor apar două repliuri
cărnoase: buzele, care vor delimita orificiul bucal. Buzele există
deja la peşti, dar ating o dezvoltare importantă la Mamifere şi mai
ales la Primate. Ele au la aceste animale o funcţie dublă: datorită
muşchilor numeroşi pe care îi conţin, joacă un rol esenţial în
prehensiunea alimentelor; datorită faptului că sunt extensibile ele
pot permite mişcări ale fălcilor cu orificiul bucal închis, deci au rol
în reţinerea alimentelor. în acest scop, fanta bucală se retractă şi de
fiecare parte se constituie un perete continuu ce merge de la un
33
___________________ MI0L0G1A EXTREMITĂŢII CEFAL1CE____________________
obraz la altul - obrazul. La unele maimuţe sau la unele rozătoare (de
exemplu la Hamster), spaţiul dintre obraz şi maxilare creşte
considerabil. Se fonnează astfel două buzunare unde animalul poate
depozita hrana.
Limba este un organ dependent de cavitatea bucală care joacă

A % %
n masticaţie un rol important şi unde se localizează terminaţiile

gustative.
Limba apare la Peşti ca o îngroşare a planşeului bucal, fiind un
organ senzorial foarte bogat în stimuli gustativi, dar imobil. Abia la
Selaceeni se individualizează,
vârful şi marginile sale fiind libere.
La Dipnoi limba devine musculară şi capabilă de
mişcări proprii.
La unii Batracieni (cîteva specii de Salamandre şi de Anure)
limba atinge o dezvoltare puternică. Este
un organ foarte mobil, cu
numeroşi muşchi. Limba
este ataşată în partea anterioară, fiind
liberă
pre partea posterioară permiţând animalului să scoată la
exterior limba cu extremitatea posterioară. în aceste cazuri limba va
acţiona asupra prăzii care va fi înglobată în sucul viscerat secietat de
faţa dorsală a lombii.
La unele genuri de Spelerpi, limba este legată
de planşeul bucal nri
pnntr-un peduncul central subţire, eminamente
protractil, având o formă de ci
ciupercă.
De la Reptile limba iintră în relaţie strânsă cu resturile

scheletului visceral care
se unesc pentru a forma osul hioid. Acest os
34
I
va deveni scheletul propriu al limbii. Limba este extrem de variabilă

la reptile. La Chelonieni este o masă imobilă, sudată în cea mai
mare parte la planşeul bucal. La şerpi este un organ cu rol exclusiv
tactil. Este lungă şi subţire, bifidă la extremităţi şi poate ieşi în afară
chiar când maxilarele sunt închise, printr-o mică deschizătură situată
în vârfiil botului. în repaus, extremitatea posterioară reintră într-o
teacă situată pe faţa ventrală a laringelui.
La Păsări se întâlneşte, în majoritatea cazurilor, o limbă

cernoa; i şi imobilă. Epiteliul devine comos de la vârf. în general
ase Pita sa poate fi bifidă la Păsările-muscă. Limba conţine frecvent
numeroase papile, uneori situate pe marginile organului, alteori
invadând toată faţa superioară. La Papagali limba devine groasă şi
cărnoasă, dar este alcătuită în cea mai mare parte din ţesut adipos,
glande şi vase şi mai puţin din muşchi.
La Mamifere limba atinge dezvoltarea maximă şi prin

importanţa sa funcţională. Aparatul muscular este remarcabil de
bine dezvoltat: niciodată nu numără mai puţin de 18 muşchi. Limba
mamiferelor intervine în numeroase acte fiziologice: prehensiunea
alimentelor, aduce sub dinţi alimentele pentru a fi zdrobite,
contribuie la sucţiunea lichidelor, la deglutiţie, iar la om şi în
vorbire.
35
La om, arcurile branhiale se numesc arcuri faringiene, şi din
cele şase întâlnite la alte vertebrate, la embrionul uman ultimele
două sunt rudimentare.
scărită. alcwc°™l“>; S. oscioarele urechii medii: a.ciocan, b. nicovală c.

W- lentul s'ilo-hioidian; 11. cornul mic al
hioid, 12 cornul mare al osului hioid; 13. corpul osului hioid;
14. cartilajul tiroid; 15. cartilajul cricoid
ile faringiene umane (fig. 1) participă prin prima pereche

la aceleaşi funcţii: supt, prehensie şi masticaţie (din ele derivă fălcile
Ş i masticatori), iar celelalte arcuri participă la noi funcţii
fi mimica, prin muşchii pieloşi (arcul II) sau vorbirea, prin
formarea limbii şi a laringelui (arcurile I, HI şi IV).
36
MIOLOG1A EXTREMITĂŢH CEFAL1CE
Arcurile faringiene sunt derivate din crestele neurale ale

creierului mijlociu şi posterior şi din placa laterală mezodermică.
Fiecare arc este învelit la exterior de ectoderm şi căptuşit spre
faringe de endoderm. Fiecare arc are un miez cartilaginos, din care
vor deriva oasele sau cartilajele arcului respectiv. Fiecare arc are un
ax mezenchimatos din care vor lua naştere elementele
musculare.Fiecare arc branhial are un arc aortic (care face legătura
între aorta ventrală şi aorta dorsală) şi un nerv care va inerva
structurile derivate din arcul respectiv.
între arcurile de la I la IV se delimitează spre exterior şanţurile

(fantele) branhiale (ectodermice) şi în interior pungile branhiaie
(endodennice).
Şanţurile faringiene sau pungile exofaringiene sunt 4 perechi

de şanţuri aşezate transversal, care apar pe faţa laterală a extremităţii
cefalice, la nivelul ectodermului. Se numerotează cu cifre arabe
(1,2,3,4). Prelungirile anterioare involuează. Prelungirile posterioare
vor da:
-punga 1 - pielea conductului auditiv extern; extremităţile
dorsale ale arcurilor I şi II se unesc şi formează pavilionul urechii;
-pungile 2,3,4 involuează datorită faptului că al doilea arc
faringian creşte rapid şi acoperă arcurile faringiene III şi IV,
formând sinusul cervical.
37
Pungile endofaringiene se formează la nivelul endodermului.

Sunt numerotate tot cu cifre arabe la care se adaugă (1\2’, 3’,
4’, 5’)
Punga endobranhială 1 ’ dă:

- din prelungirea anterioară - mucoasa trompei lui Eustachio;
- din prelungirea posterioară - mucoasa urechii medii, epiteliul
intern al timpanului, mucoasa antrumului mastoidian.
Punga endobranhială 2’ formează:
- din prelungirea anterioară — fosa amgdaliană, amigdala
palatină;
- restul pungii este incorporate faringelui.
Punga endobranhială 3’ dă:
- din prelungirea anterioară - timusul;
- din prelungirea posterioară - paratiroidele inferioare.
Punga endobranhială 4’:
- prelungirea anterioară se uneşte cu punga 5’
- prelungirea posterioară dă paratiroidele superioare;
Punga endobranhială 5’ formează împreună cu prelungirea

anterioară a pungii 4’ corpul ultimo-branhial sau telofaringian-
Participă la formarea tiroidei prin celulele “C”.
38
Aria mezobranhială este aria cuprinsă între extremităţile

anterioare ale arcurilor ventrale. în aceasta arie se dezvoltă, în
succesiune cranio-caudală:
- proeminenţele linguale laterale ale arcului I;
- tuberculul lingual impar (median);
- foramen caecum, o depresiune din care pleacă mugurele
tiroidian;
- copula, situată între arcurile II;
- eminenţa hipobranhială, furcula sau eminenţa epiglotică,
situată între extremităţile anterioare ale arcurilor III şi IV;
- şanţul laringo-traheal care reprezintă viitorul orificiu
laringian;
- proeminenţele aritenoide;
- şanţul terminal.
La om, spre deosebire de peşti, între şanţurile şi pungile

branhiale se află membrane faringiene subţiri tristratificate (formate
din ecto-, mezo- şi endoderm), astfel încât despicăturile branhiale nu
sunt perforate şi faringele nu comunică niciodată cu exteriorul.
în timp arcurile faringiene se diferenţiază şi se organizează
cranio-caudal:
- primul arc apare în ziua 22-a;
- al II-lea şi al IlI-lea arc apar în ziua 24-a;
- al IV-lea arc şi rudimentul celui de al Vl-lea în ziua 29-a.
39
3
CD
c/3
V-.
03
£
>03
O,
3
y T3
5 CD
U W)
*c
Si O
<D
”3
§ v- O
O rr
5 CD
•C
5
y s3
O co
CD
O
c/>
CD
3
CD
*5b
3
• J-H
03
<3
O
'§
O
Vi
03
CD
<D
03
>
CD
Q
c 3 3
.2 <D <D
fl i
00 X 00 X
03
S-.
O
c/3
JO
>5 .5 c
*C ^ oo
3
C
c
*-5 oo
cj
3 _J
s
03
•^
(H
o
03
> —
cd ^
e
*“*
cd
>
►
i-
o lş l53 'Sg- 5£ g § i
Z 4S X </> c Z E S
CN
3
<2 <2 J2 2
03 U oo
03
o
a
so <U
•2
T3
<D
G
>-
'ob J2
>Cd
O •g> 2 O
:=
JS
3
.2 o
C
.2
O
00 T3 o
3
;ao •3
E
CJ
c/>
B 3
o
C .2 O O
O
<D
O
c/3
3 2 2 J-
2 3
O C/3 <N
o a c .2 <2 ’3>
§ 3 3 -2
2 .200 5O
O o
.2 —
T3 03
2
O
3
03
o
3 JJ
3
E i— E o o
j-<
Oh
2 :o oo ■2
ta o H O j= -a
o O
2 !2 ° 3
3 o o 'o-
c/>
ta E E § ■* I EO 3 3 O
o o 2 o O
o
K C/j 00 C/3 U o > 73
ta
u
>5 O 13 03
o
03 o 3 2 .2
2 > i—
<2
sta a
CJ 7>
u
o
-o
3
03
2 >03
T3
o
03
O.
<2
T3
O
03
o3
o Tf
ta O 2 >
03
O > .2 >03
O 3
... 3 t-
G u>
00 a
3 o O
ta t-
o
5
j=
CJ B- ^
3
13
O
3 -a 00
*C
"O
3
IO
O C/3 O
.2 O 2 o o >03 O o T3
O T3 C/3 3 03 3 O
O 2 3 3
.2
*>3 03 03 .2 CJ
3-h
2
VO N
O 2 >03 2 2 00 00 -g <U
C
O 03
03 O
O
O 3 •c? -2 _3
u-
« 2
E .2 03
<2 .2 e >03
a 2 2 2
3
2 2 E , cd 03
2 03 2
cd^ o 2 o g o
W s 2 •£ op .2 .2, 03 o 03 3
03 o 03
C? CJ T3 'c? ’«? -2
o rG 03
E o O C 2 o
O
N tE ts o
3 o .2 3 03 td 03 03 2
PL. O T3 O o Oh E U CJ a.
(73
O :3 3
3 >2 V-. 03
3
>03
2
EO 2 So —
o
CJ u,
u O 3 3 cd O
cd E3 cd
.2
.^h t: •2 2o CJ
t;
03 cd
cd o >cd .2 <D O > - 2 C
im c o 2
cd 2 2 &o 2 o C/3
2 2 3 >cd 3 2 td a t u
2 2
u
<
o
2 -a
o 2 8
o o
t:
j5 S ° £ 3
o
3
< o o < cd w 3 3 03 Oh O
3
CJ
u
< vo
m
____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE____________________
Viscerocraniul (splanchnocraniul) cuprinde în componenţa sa
masivul facial şi aparatul hioidian.
Dezvoltarea şi diferenţierea splachnocraniului (fig. 2) este
strâns legată de evoluţia encefalului care la rândul său induce
evoluţia unor proeminenţe (muguri) pe faţa ventrală a extremităţii
cefalice a embrionului uman.
Aceşti muguri vor delimita la sfârşitul săptămânii a treia
depresiunea numită antrum anterior sau foseta stomodeală,
acoperită spre exterior de ectodenn. Ectodermul se înfundă la
nivelul antrului spre endodermul faringian şi formează gura
primitivă sau stomodeumul.
Intre stomodeum şi faringe se interpune pasager membrana
faringiană, care se va rezorbi la începutul săptămânii a patra.
Stomodeumul este mărginit cranial de:
1) mugurele frontal;
iar caudal de 2) primul arc faringiian.
Lateral, la nivelul extremităţii cefalice, placodele cristaliniene

formează veziculele cristaliniene. Acestea pătrund în expansiunile
diencefalice (capsulele optice) şi le transformă în cupe optice.
Diferenţierea ontogenetică a feţei se va face prin procesele de
înmugurire şi coalescenţă a mugurilor ce străjuiesc gura primitiva,
urmate de procese de
compartimentare a stomodeumului.
42
Embrion uman la 24 de zile (faţă şi profil)
Făt uman la 14 săptămâni (faţă şi profil)
Fig.2
1. stomodeum; 2. proeminenţa cardiacă; 3. primul arc branhial;
4. al doilea arc branhial; 5. depresiunea nazală; 6. capsula optică;
7. şanţul naso-lacrimal; 8. pleoapă; 9. proeminenţele nazale mediane;
10. filtrul buzei superioare
43
miologia extremităţii cefalice
A. Procesul de înmugurire
1) Mugurele frontal apare ca o proeminenţă cranială pe faţa

ventrală a polului cefalic al embrionului, vizibilă la începutul lunii a
doua de viaţă embrionară. Marginea liberă, convexă şi netedă iniţial,
devine neregulată şi delimitează cranial stomodeumul.
Paramedian, ectodermul se îngroaşă şi formează placodele
olfactive. Prin invaginarea placodelor olfactive v; va forma şanţul
olfactiv (nazal) care va împărţi mugurele frontal în două perechi de
muguri ffonto-nazali simetrici:
a- mugurii nazali mediali (intern; care devin mai
proeminenţi prin creşterea mai rapidă şi
b- mugurii nazali laterali care rămân pe un plan mai

cranial.
Şanţurile olfactive se deschid în stomodeum, etapă întâlnită în
filogenie la peşti (fază piscină).
2) Primul arc faringian se divide într

-un:
a- mugure mandibular, mai lung, care se apropie
ventral de cel de partea opusă şi împreună vor delimita caudal
stomodeumul şi
b- un mugure maxilar (secundar), mai scurt şi care
conturează lateral stomodeumul.
44
Intre mugurele nazal extern şi cel maxilar rămâne şanţul

lacrimo-nazal la extremitatea dorso-laterală a căruia se află vezicula
optică. Mugurele nazal intern emite o prelungire spre mugurele
nazal extern numită procesul globos.
B. Procesul de coalescenţă constă în alipirea mugurilor

rezultaţi prin procesul de înmugurire.
în această etapă fuzionarea mugurilor se produce
concomitent:
a) Alipirea mugurilor nazali interni este asigurată de
dezvoltarea rinencefalului şi se produce în ziua a 35-a. Rezultă
masivul median care se interpune între cei doi muguri maxilari sub
numele de procesul intermaxilar. Din acest proces se vor dezvolta:
1) filtrul buzei superioare;
2) osul incisiv cu cei 4 incisivi superiori şi gingia
adiacentă;
3) palatul primar;
4) primordiul septului nazal şi partea membranoasă a
septului nazal.
Din mugurii nazali interni vor lua naştere şi apexul şi rădăcina
nasului.
b) Alipirea mugurelui nazal intern cu cel extern se
produce iniţial în porţiunea lor distală prin procesul globos emis de
mugurele nazal intern; astfel se va delimita şi narina primitivă.
45
___________________ MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFALICE____________________
Şanţurile olfactive se transfomă în sacul nazal ectodermic, care va
deveni fosă nazală.
Din mugurii nazali externi vor lua naştere aripile nasului şi
părţile laterale ale nasului până la unghiurile interne ale pleoapelor.
Mugurii maxilari cresc medioventral, trec pe sub (caudal)
mugurii nazali externi şi iau contact cu mugurii nazali interni.
A
c) In săptămâna a 7-a ectodermul şanţului lacrimo-

nazal alcătuieşte un cordon epitelial care prin tunelizare dă naştere
canalului şi sacului lacrimal.
Prin fuzionarea mugurelui nazal extern cu cel maxilar, şanţul
nazo-lacrimal este acoperit şi obrazul îşi capătă continuitatea.
d) Prin fuzionarea mugurilor maxilari cu procesul
intermaxilar se realizează formarea celei mai mari părţi din maxilar,
a osului malar (zigomatic) şi a unor formaţiuni supraiacente (buza
superioară).
e) Fuzionarea mugurilor mandibulari drept şi stâng
ventromedian realizează simfiza mentonieră, bărbia şi buza
inferioară.
f) Prin coalescenţa parţială a mugurilor maxilari şi
mandibulari homolateral (luna a Il-a) se reduce fanta între părţile
moi ce acoperă maxila şi cele care acoperă mandibula; se obţine
forma definitivă a obrajilor şi se delimitează orificiul bucal.
46
A
In săptămânile 6-7, cavitatea orală va comunica posterior cu

faringele prin resorbţia membranei faringiene iar prin ruperea
membranei naso-orale se realizează choana primitivă.
Este faza amfibiană, de comunicare a cavităţii buco-nazale cu
exteriorul prin cele două narine primitive şi prin orificiul bucal.
Tot acum se constituie schiţa piramidei nazale. Mugurele
frontal (fronto-nazal) formează rădăcina nasului, mugurii nazali
interni apexul şi dosul nasului, iar nazalii externi, aripile nasului.
Procesele de compartimentare constau în A) separarea

cavităţii bucale de cea nazală şi B) septarea ultimei în două fose
nazale.
A) 1. începutul compartimentării orizontale se realizează prin
procesul intennaxilar care formează palatul primar.
2. Desăvârşirea compartimentării se datorează palatului

secundar care rezultă din fuzionarea pe linia mediană a proceselor
palatine laterale între ele şi cu septul nazal.
Locul de fuzionare între palatul primar şi cel secundar este
marcat de orificiul palatin anterior (orificiul incisiv). Palatul primar
şi partea anterioară a celui secundar va suferi o osificare
endocondrală din care rezultă palatul dur. Partea posterioară va
suferi o condensare mezenchimală miogenă şi va forma palatul
moale.
47
____________________MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Odată formată bolta palatină mugurele fronto-nazal îşi
încetineşte proliferarea, în schimb mugurii maxilari şi-o intensifică.
Aşa se explică absenţa botului şi dezvoltarea feţei la om.
B) Compartimentarea sagitală a cavităţii nazale se face prin

participarea mugurelui fronto-nazal şi a procesului intermaxilar la
septul membranos şi prin elemente ce provin de la baza craniului
pentru septul cartilaginos. Urmează osificarea prin apariţia mai
multor puncte de osificare.
Unirea septului nazal cu palatul se face în luna a Il-a şi astfel
apar choanele definitive prin care fosele nazale se deschid separat în
rinofaringe.
DEZVOLTAREA CAVITĂŢILOR PNEUMATICE

»
ALE MASIVULUI FACIAL
Cavităţile pneumatice paranazale apar şi se dezvoltă în unele

oase ale feţei şi ale bazei craniului. Sunt căptuşite cu mucoasă din
fosele nazale cu care comunică.
Au rolul de a uşura greutatea masivului facial, a cieşte
rezistenţa unor oase, iau parte la crearea cutiei de rezonanţă ce aa JV
timbrul vocii, alcătuiesc şicane ce transfonnă aerul în timpul

respiraţiei, încălzind, umectând şi purificând aerul inspirat.
48
L
Cavităţile paranazale sunt: sinusurile maxilare, labirintul

etmoidal, sinusurile frontale şi cele sfenoidale. Ele trebuiesc bine
cunoscute pentru raporturile pe care le prezintă cu diverse
formaţiuni anatomice ale craniului şi pentru patologia lor.
Sinusurile maxilare se dezvoltă în luna a treia din invaginări ale
sacului nazal care se extind în maxilare. La naştere sunt foarte puţin
dezvoltate (aproximativ 4 mm), cresc apoi în copilărie şi pubertate,
ajungând la completa maturitate la 25 ani (după erupţia molarilor de
minte).
Celulele etmoidale apar în luna a cincea de dezvoltare
intrauterină, ca nişte invaginări ale meatului mijlociu. La naştere
sunt în număr redus, având dimensiuni mici. Ajung la completa
dezvoltare după vârsta de 8 ani.
Sinusurile frontale au origine embriologică diferită (unul ia
naştere din celulele etmoidale anterioare, iar celălalt apare ca o
invaginare a meatului mijlociu), motiv pentru care nu au aceeaşi
deschidere în fosele nazale, nu comunică şi au patologie separată.
Ajung la completa dezvoltare după pubertate.
Sinusurile sfenoidale se dezvoltă la 5 luni după naştere. Ele
apar ca o extensie a celulelor etmoidale posterioare în osul sfenoid.
Dezvoltarea structurilor primordiale ale feţei este controlată de
interacţiunile dintre epiteliu şi mezenchim; astfel, dacă epiteliul este
îndepărtat proeminenţele faciale sunt micşorate. Aceste interacţiuni
sunt mediate de factori de creştere (Shh şi membri ai familiilor Bmp,
49
Fgf şi Wnt). în timpul dezvoltării mandibulei un rol important îl
joacă endotelina 1.
Endotelina 1 este o mică peptidă. Inactivarea sa genetică, a
receptorului său sau a enzimei implicate în activarea sa duc la
hipoplazii severe ale mandibulei, împreună cu malformaţii cardiace
şi ale arcurilor aortice. Bmp4 şi Fgf8 au efecte opuse asupra
câmpurilor odontogene: Fgf8 stimulează expresia Pax9, un marker
al mezenchimului odontogen timpuriu, în timp ce Bmp4 inhibă
expresia Pax9. Wnt5a este exprimată în ectomezenchimul derivat
din crestele neurale, cu nivelele cele mai ridicate de exprimare în
proeminenţele faciale distale.
Malformaţiile feţei
Principalele malformaţii ale componentei viscerale a
extremităţii cefalice sunt:
Aprosopia care constă prin lipsa de dezvoltare a mugurilor

feţei, afecţiunea fiind iincompatibilă cu viaţa.
Ciclopia este o variantă foarte rară, în care ochii sunt complet

sau parţial fuzionaţi, formând
un singur ochi median, inclus într-o
singură orbită. Există, de obicei, un nas tubular (proboscis) superior
faţă de ochiul anormal. Anonnalitatea este frecvent asociată cu alte
defecte severe craniofaciale care sunt incompatibile cu viaţa.
50
Ciclopia pare să fie rezultatul supresiei structurilor mediane

cerebrale care se dezvoltă din partea cranială a plăcii neurale şi care
se traduc prin agenezia mugurelui fronto - nazal.
Coloboma pleoapei este rară. Acest defect este caracterizat

printr-o mică deschizătură în pleoapa superioară.
Coloboma irisului se caracterizează printr-o mică

deschizătură în partea inferioară a irisului, cu modificarea
caracteristică a pupilei.
Coloboma retinei se defineşte printr-un defect retinian (o mică

deschizătură) situat, de obicei, inferior faţă de discul optic.
Glaucomul congenital se datorează, ca şi la adult unui defect

al mecanismului de drenaj al umorii apoase în timpul perioadei
fetale.
Cataracta congenitală se caracterizează prin opacitatea

cristalinului, cu orbirea ulterioară.
Persistenţa arterei hialoidiene constă în persistenţa unei mici

părţi a porţiunii distale a arterei hialoidiene, care apare ca un mic
51
vas nefuncţional ce proemină în interiorul corpului vitros,

desprinzându-se de pe discul optic.
Criptoftalmia (de la gr. Kryptos = ascuns) se caracterizează

prin glob ocular acoperit de piele, prin lipsa de fonnare a pleoapelor.
De obicei defectul apare prin absenţa fisurii palpebrale.
Microftalmia constă fie într-un ochi mic, dar cu multe

anomalii (de exemplu absenţa cristalinului), fie printr-un ochi mic,
dar normal (ochi în miniatură). Defectul se asociază cu dezvoltarea
redusă a părţii corespunzătoare a feţei şi a orbitei. Microftalmia se
poate asocia cu despicături palatine sau alte malformaţii faciale.
Anoftalmia se caracterizează prin prezenţa pleoapelor dar

absenţa globului ocular, asociată, de regulă, cu anomalii
craniocerebrale importante.
Surditatea congenitală poate rezulta din mai multe cauze:

- fixarea congenitală a scăriţei duce la surditate de conducere
într-o ureche normal dezvoltată, de altfel.
- nediferenţierea ligamentului inelar, care fixează baza scăriţei
la membrana ferestrei ovale duce la fixarea scăriţei la labirintul
osos.
52
- anormalităţile ciocanului şi nicovalei sunt adesea asociate cu

sindromul primul arc branhial.
Anormalităţile auriculare sunt frecvente şi rezultă din

dezvoltarea anormală a mugurilor auriculari:
- anoţia (absenţa auriculului) rezultă din nedezvoltarea
mugurilor auriculari; este asociată frecvent cu sindromul primului
arc branhial;
- micrognaţia (auriculul mic) rezultă din dezvoltarea
insuficientă a mugurilor auriculari); este asociată frecvent cu atrezia
meatului auditiv extern.
Atrezia conductului auditiv extern rezultă din defectul de

canalizare a meatului auditiv extern. De regulă partea profundă a
meatului este deschisă, dar partea superficială este blocată cu ţesut
fibros sau osos. Adesea este asociată cu defecte ale primilor două
perechi de arcuri branhiale.
Colesteatomul congenital constă dintr-un rest de celule

epiteliale care apar ca o structură albă, ca un chist, situată intern sau
în interiorul membranei timpanice.
53
" -------------------M!OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_________________ __
^ * şurile şi chisturile congenitale auriculare sunt localizate
într o arie mică arie triunghiulară situată anterior de
* nul urechii externe, dar ele pot apare în orice loc în jurul
pavilionului sau în lobului acestuia. Deşi unele chisturi şi sinusuri
ale primului arc faringian, altele reprezintă elemente
ectodermale sechestrate în timpul formării pavilionului din mugurii
auriculari. Aceste sinusuri şi chisturi sunt clasificate ca anomalii
minore fără consecinţe medicale importante.
Microstomia congenitală (gura mică) rezultă din unirea

excesivă maselor mezenchimale ale mugurilor maxilar ş1
mandibular de aceeaşi parte. în cazurile severe, anomalia poate fi
asociată cu hipoplazia mandibulară.
Absenţa nasului apare atunci când nu se formează placodele

nazale. O singură nară apare atunci când se fonnează o singură
placodă nazală. Nasul bifid rezultă cînd prominenţele nazale
mediane nu se unesc complet: nările sunt separate larg, iar lobului
nasului este bifid.în formele mai puţin severe de nas bifid, există un
şanţ în vârful nasului (fig. 1).
Despicăturile faciale sunt de mai multe tipuri, deşi apar

extrem de rar. Despicăturile severe sunt asociate cu malformaţii
54
majore ale capului. Despicăturile faciale oblice (fisurile faciale

oblice) sunt adesea bilaterale şi se extind de la buza superioară la
marginea medială a orbitei. Când apar, duetele naso - lacrimale apar
ca şanţuri persistente. Despicăturile faciale oblice asociate cu
despicăturile labiale rezultă din unirea defectuoasă a maselor
mezenchimale ale proeminenţelor maxilare cu proeminenţele nazale
mediană şi laterală. Despicăturile labiale laterale sau transversale
merg de la gură până la ureche. Despicăturile bilaterale au ca
rezultat o gură foarte largă, numită macrostomie. în cazurile severe,
obrajii sunt despicaţi aproape până la ureche.
Despicăturile labiale (cheiloschizis) implică de obicei buza

superioară, cu sau fără despicătura palatului anterior. Incidenţa lor
este de 1 la 1000 nou-născuţi, dar frecvenţa lor este foarte variabilă
la diverse grupuri etnice. Această maladie afectează de obicei nou -
născuţii de sex masculin (60 - 80%).
Despicătura unilaterală rezultă din unirea greşită a mugure lui

maxilar cu proeminenţa nazală mediană, ceea ce are ca rezultat un
şanţ labial persistent. Ca urmare epiteliul din şanţul labial devine
retractat iar ţesuturile din planşeul şanţului labial persistent se
necrozează. Ca rezultat, buza este divizată în parte medială şi parte
55
__ _________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_________ ___________
laterală. Uneori o bandă de ţesut numită banda lui Simonart reuneşte
cele două părţi ale buzei despicate.
Despicătura labială bilaterală rezultă din din insuficienţa

selor mezenchimale ale celor doi muguri maxilari de a se uni cu
p oeminenţa nazală mediană. Epiteliul din ambele şanţuri labiale se
ozează. în despicătura labială bilaterală, defectele pot fi
simetrice, cu grade diferite de o parte şi de alta. Când există o
despicătură completă bilaterală a buzei şi a părţii alveolare a
arului, segmentul intermaxilar este liber şi proemină anterior,
despicături labiale bilaterale fac parte din cadrul trisomiei 13.
Despicătura labială mediană a buzei superioare este un

defect extrem de rar care rezultă din deficienţa mezenchimală a
prominenţei nazale mediane care duce la eşecul formării
segmentului intermaxilar. O despicătură mediană a buzei superioare
este caracteristică sindromului Mohr, care este transmis autosomal
recesiv.
Despicătura labială mediană a buzei inferioare este, de

asemenea, extrem de rară şi rezultă din insuficienta unire a maselor
mezenchimale ale mugurilor mandibulari.
56
Despicătura palatină (palatoschisis) cu sau fără despicătura

labială apare o dată la 2500 de nou-născuţi şi este mai frecventă la
femei. Despicătura poate implica numai uvula, dându-i un aspect de
coadă de peşte sau se poate extinde prin palatul moale şi dur. în
cazurile severe, defectul palatin se poate extinde prin partea
alveolară a maxilarului la buzele superioare de ambele părţi.
Despicăturile palatului anterior (primar) implică palatul

anterior faţă de fosa incisivă. Rezultă din insuficienţa maselor
mezenchimale din procesele palatine laterale de a se uni cu
mezenchimul palatului primar.
Despicăturile palatului posterior (secundar) implică palatul

posterior faţă de fosa incisivă. Rezultă din insuficienţa maselor
mezenchimale din procesele palatine laterale de a se uni între ele şi
cu septul nazal.
Despicăturile palatului anterior şi posterior (despicături

care implică palatul primar şi secundar) rezultă din insuficienţa
maselor mezenchimale din procesele palatine laterale de a se uni cu
mezenchimul palatului primar, între ele şi cu septul nazal.
57
MIOLOCIA EXTREMITĂŢII CEFALIC.F.
Ankiloglosia (limba în „cravată”). Frâul lingual conectează în

mod normal suprafaţa inferioară a limbii la planşeul bucal. Uneori
frâul este scurt şi se extinde până la vârful limbii, ceea ce interferă
cu protruzia liberă. Ankiloglosia este asociată adesea cu alte
anomalii craniofaciale.
Macroglosia se caracterizează printr-o dezvoltare accentuată a

limbii, re rezultă dintr-o hipertrofie musculară. Este o malformaţie
congenitală rară.
Microglosia este o limbă anormal de

mică şi este o anomalie
extrem de rară. De regulă este asociată
cu micrognaţie şi defecte ale
membrelor (sindromul Hanhart).
Limba bifidă sau despicată (glososchisis) fuziunea

incompletă a mugurilor linguali distali duce la f<
'ormarea unui şanţ
median adânc în limbă; de obicei despicătura nu se extinde la vârful
limbii. Este o anomalie extrem d
e rară.
După cum am descris anterior faţa se formează prin unirea a

cmc! muguri. Lipsa de fuziune sau fuziunea defectuoasă a acestor
muguri duc la apariţia despicăturilor faciale,
care pot fi uni sau
bilaterale si P zintă componenta a peste 300 de sindroame. Deşi
58
M/OLOG/A EXTREMITĂŢII CEFALICE
despicăturile labiale şi palatine apar deseori împreună, cele două

defecte diferă în distribuţia lor pe sexe, rase, geografie şi familii. Ca
urmare, probabil au etiologii diferite. Despicătura labială este mai
frecventă la bărbaţi în timp ce despicătura palatină este mai
frecventă la femei. Acest fapt este explicabil parţial că palatul la
femei se dezvoltă în săptămâna a 8-a, cu o săptămână mai târziu faţă
de palatul băieţilor care se dezvoltă în săptămâna a 7-a.
Despicătura palatină poate varia de la o depresiune minoră în
marginea buzei, imediat lateral faţă de filtru până la o despicătură
care separă complet buza laterală de filtru şi cavitatea nazală. De
asemenea, adâncimea defectului poate varia: unele despicături
implică numai ţesutul moale al buzei; altele împart partea laterală a
maxilarului de la porţiunea premaxilară (porţiunea care poartă
incisivii) până la palatul moale. Despicăturile de acest tip se
asociază frecvent cu dinţi deformaţi, absenţi sau supranumerari.
Despicăturile labio-palatine pot apare şi ca o consecinţă
A
secundară a displaziei mandibulare. In timpul dezvoltării nonnale,

prin creşterea mugurilor mandibulari coboară limba în raport cu
procesele palatine, permiţându-le acestora să se dezvolte şi să se
unească. Dacă primul arc faringian nu se dezvoltă corespunzător,
limba nu va fi coborâtă şi va împiedica fizic dezvoltarea normală a
palatului. Această despicătură palatină secundară care rezultă dintr-o
mandibulă mică (micrognaţie) asociată cu o glosoptoză (deplasarea
posterioară a limbii) poartă numele de secvenţa Pierre Robin care
59
____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE____________ _______
ste adesea observată în sindroamele Stickler sau Treacher Collins.
Majoritatea cazurilor de despicături labio-palatine au o etiologie
multifactorială (incluzând susceptibilitate genetică şi factori de
mediu), fapt demonstrat de concordanţa despicăturilor labio-palatine
la 24 - 25% din gemenii identici.
După despicăturile labio-palatine, grupul cel mai numeros de
malformaţii
ţn este reprezentat de subdezvoltarea primelor două
perechi de arcuri faringiene. Un astfel de exemplu este despicătura
laterală, în care fuziunea incompletă a mugurilor maxilar şi
mandibular duce la apariţia unei despicături care se extinde de la
colţul gurii până la tragusul pavilionului urechii.
Despicătura laterală poate apare ca făcând parte dintr-un grup
mai extins numit microsomii hemifaciale (microsomia în limba
greacă înseamnă corp mic). în aceste condiţii, despicătura laterală a
feţei nu este mare, dar partea posterioară a mandibulei, articulaţia
temporo-mandibulară, muşchii masticatori şi urechea medie şi cea
externă pot fi subdezvoltate.
Sindromul Goldenhar este un membru cu manifestări mai
severe al acestui grup, incluzând defecte ale ochiului (coloboma) şi
ale coloanei vertebrale.
Alt grup de sindroame este reprezentat de disostozele
mandibuiofaciale şi si implică subdezvoltarea generală a primului arc
faringian,
ceea ce duce la defecte ale ochiului, urechii, feţei,
palatului şi fălcilor. Sindromul Treacher Collins, cu transmitere
60
autosomal dominantă, este membru al acestui grup. Gena

responsabilă pentru acest sindrom este gena TCOF1 care codează o
fosfoproteină nucleolară numită Treacle. Treacle este exprimată în
faldurile neurale (când se formează şi migrează celulele crestelor
neurale) şi mai târziu în arcurile faringiene şi reglează dinamica
microtubulilor celulari.
în aditie la aceste defecte ale fetei, sunt defecte care se extind
la derivatele arcurilor faringiene şi implică defecte ale gâtului,
inimii, timusului şi glandelor paratiroide. Acest complex de
malformaţii congenitale, cunoscute ca anomalia DiGeorge, cuprind
o triadă de malformaţii:
a. defecte craniofaciale minore, inlcuzând micrognaţia, urechi
jos implantate, malformaţii ale pavilionului urechii, despicături
palatine şi hipertelorism;
b. agenezia totală sau parţială ale pungilor faringiene 3’ şi 4’
(timusul şi glandele paratiroide);
c. anomalii cardio-vasculare, inclusiv persistenţa trunchiului
arterial şi arc aortic întrerupt.
Anomalia DiGeorge este văzută în deleţia 22qll.2, cu
implicare directă a două gene: Tbxl şi Crkl.
Deşi etiologia defectelor faciale este în general mulţifactorială,
s-a demonstrat că unele droguri frecvent utilizate induc despicături
labio-palatine la animalele de experienţă. Aceste droguri sunt:
anticonvulsivante (Dilantina), unii corticoizi anti-inflamatori,
vitamina A şi unii analogi ai vitaminei A, mai ales isotretinoinul.
61
MOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_______ _______ _
Vitamina A şi derivaţii săi săi sunt bine cunoscuţi ca producând
defecte faciale.
Unele mutaţii genice au fost recent legate de despicăturile
faciale. Acesta includ mutaţiile în MSX1, molecula de adeziune
celulară PVR1 (Polio Virus Receptor Related-1) şi factorul de
transcripţie IRF6. Mutaţiile factorului IRF6 sunt responsabile pentru
sindromul van der Woude care este sindromul cel mai frecvent
care asociază despicăturile labiale cu cele palatine. IRF6 şi PVR1
exprimate în epiteliul palatului (inlcusiv în punctul de fuziune
ale proceselor palatine), în timp ce MSX1 este exprimată în
mezenchimul înconjurător.
Acidul retinoic, derivatul biologic activ al vitaminei A, este
necesar pentru dezvoltarea si
şi segmentarea arcurilor faringiene. Dar
când este dat în exces, acţionează ca un potenţial agent teratogen
craniofacial, afectând mai ales arcurile I şi II5 unde produce
hipoplazia lor. Isoreinoinul (Accutane sau acidul 13-cis-retinoic)
este un medicament utilizat pentru a trata fomrele severe de acnee şi
poate produce hipoplaziile primelor două perechi de arcuri când
embrionul este
.. .. expus în timpul gastrulaţiei sau organogenezei
■mpurn. Seusibditatea la acidul retinoic este explicată prin
gradtentul de acid retinoic care se fumează de-a lungul creierului
posterior în timpul dezvoltării
datorită expresiei diferite a enzimelor
sintetizatoare de acid retinoic,
Raldh 1-4 şi enzima P450 citocrom
catabolizantă de acid
^ „ retmoic (Pyp2Al, Bl şi CI). Raldh2 este
exprimata în mezodermul ce w • -
e lnconjura rombencefalul, în timp ce
62
enzima catabolică Cyp2 CI este exprimată în mezodermul ce

înconjură rombencefalul şi mezencefalul.
Gradientul de acid retinoic modelează creierul posterior
(rombencefalul). Acidul retinoic acţionează prin legarea la factorii
de transcripţie ligand-dependenţi RAR şi RXR, care acţionează ca
heterodimeri pentru a activa genele sensibile la acid retinoic. Cele
două gene ţintă sunt Hoxal şi Hoxbl, care conţin elemente care
răspund la acidul retinoic.
Malformaţii apărute la nivelul gâtului

Sinusurile externe branhiale sau cervicale sunt rare şi rezultă
din obliterarea defectuoasă a celui de al doilea şanţ faringian şi a
sinusului cervical. Sinusurile se deschid tipic de-a lungul marginii
anterioare a muşchiului stemo-cleido-mastoidian în treimea
inferioară a gâtului. Anomaliile celorlalte şanţuri faringiene apar în
aproximativ 5 % din cazuri. Sinusurile branhiale externe sunt
detectate în timpul copilăriei din cauza secreţiei mucoase care apare
la nivelul lor. Sinusurile cervicale sunt în 10% din cazuri bilaterale
şi sunt frecvent asociate cu sinusurile auriculare.
Sinusurile interne branhiale sau cervicale se deschid în

sinusul amgdalian sau aproape de arcul palato-faringian. Aceste
sinusuri sunt foarte rare. Aproape toate aceste sinusuri rezultă din
persistenţa părţii proximale a pungii a doua endobranhiale. In mod
normal, această pungă dispare când amigdala palatină se dezvoltă.
63
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE______________________
Fistulele branhiale sunt canale anormale care se deschid

intern în sinusul amigdalian şi
şi extern pe partea laterală a gâtului,
Aceste canale rezultă din persistenţa unor părţi din al doilea şanţ
faringian sau din a doua pungă endobranhială. Fistula urcă din
apertura sa externă de pe partea laterală a gâtului prin ţesutul
subcutanat şi muşchiul platysma pentru a ajunge la teaca vaselor
carotide. Fistula trece apoi între arterele carotide internă şi externă şi
se deschide în sinusul amigdalian.
Chisturile branhiale sunt resturi ale sinusului cervical şi/ sau
ale şanţului 2 faringian, având fonnă sferică sau alungită. Deşi pot fi
asociate cu sinusurile branhiale sau să dreneze secreţia prin aceste
sinusuri, chisturile branhiale sunt localizate adesea la nivelul
gâtului, imediat inferior faţă de gonion. în acelaşi timp, ele se pot
dezvolta oriunde de-a lungul marginii anterioare a stemo-cleido-
mastoidianului. Chisturile branhiale apar în copilăria târzie sau la
tinereţe, când produc o umflătură dureroasă
care creşte. Aceste
chisturi se măresc din
cauza acumulării de resturi şi lichide celulare
care derivă din descuamarea marginilor lor epiteliale. Chisturile
branhiale au fost observate şi în glandele paratiroide.
Vestigiile branhiale. în mod normale cartilagiile faringiene
dispar, cu excepţia părţilor care formează ligamente sau oase. în
cazuri rare, apar resturi osoase sau cartilaginoase ale arcurilor
faringiene sub pielea gâtului,
de regulă anterior faţă de treimea
inferioară a muşchiului stemo-cleido
-mastoidian.
64
M/OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Capitolul 2
MUŞCHII MASTICATORI
MUŞCHII CAPULUI
Muşchii care ocupă regiunea capului pot fi împărţiţi în patru
grupe:
- prima grupă este reprezentată de muşchii care acţionează
asupra mandibulei - muşchii masticatori;
- a doua grupă are legătură cu mobilitatea tegumentelor -
muşchii pieloşi care se inseră prin cel puţin una din extremităţi pe
faţa profundă a pielii;
- a treia grupă este reprezentată de muşchii anexaţi organelor
de simţ (muşchii extrinseci ai globului ocular, muşchii urechii medii
sau muşchii limbii);
- a patra grupă este reprezentată de muşchii viscerelor capului
şi gâtului - muşchii farigelui şi laringelui.
MUŞCHII MASTICATORI
Pot fi împărţiţi, după acţiunea lor în:
- muşchi ridicători (temporalul, prin fasiculele sale anterioare şi
mijlocii, maseter şi pterigoidian intern);
65
- muşchi coborâtori (burta anterioară a digastricului -

echivalenta muşchiului coborâtor din anatomia comparativă, milo-
hioidianul, genio-hioidianul şi pielosul gâtului);
- muşchi proiectori (pterigoidianul extern, când se contractă
simultan, cel de partea dreaptă şi de partea stângă);
- muşchi retractori (temporalul prin fasciculele sale posterioare
şi burta posterioară a digastricului);
- muşchi diductori (pterigoidianul extern, când se contractă
alternativ).
muşchii ridicători
MUŞCHIUL TEMPORAL
Muşchiul temporal sau crotafit (fig. 3) are două denumiri, una
provenind din limba latină (tempora = timp - în regiunea temporală
apar primele fire de păr albe care marchează trecerea timpului) şi
una provenind din limba greacă (crotafit - j^poicupo^ = tâmplă). El
de la fosa temporală la apofiza coronoidă a mandibulei,
tuat în partea laterală a craniului şi a feţei. Este un muşchi lat,
turtit cu fibre dispuse ca razele de soare, subţire în partea superioară,
dar gros în partea inferioară.
66
MIOLOGIA EXTREMITĂŢI! CEFALICE
1. Muşchiul temporal. 2. Muşchiul pterigoidian extern. 3. Muşchiul maseter

(reflectat împreună cu arcada zigomatică). 4. Apofiza coronoidă.
Inserţia de origine:
- pe toată suprafaţa fosei temporale, incluzând aici linia curbă
temporală inferioară a parietalului, faţa externă a porţiunii verticale
a solzului temporalului şi faţa externă a marii aripi a sfenoidului
(deasupra crestei inffatemporale);
67
- pe jumătatea superioară a feţei interne a aponevrozei

temporale;
- pe extremitatea anterioară a arcadei zigomatice, prin câteva
fibre care se confundă cu cele ale maseterului - fascicolul jugal al
temporalului (fibrele cărnoase ale temporalului se inseră pe toată
faţa posterioră a apofizei orbitare externe a frontalul J);
- pe creasta supra mastoidiană.
De pe această inserţie de origine fibrele muşchiului temporal
se îndreaptă în jos: cele anterioare, aproape vertical, cele mijlocii
oblic în jos şi înainte, iar cele posterioare aproape orizontal. Fibrele
posterioare au mai întâi un traiect orizontal, apoi se reflectă pe
rădăcina transversă a apofizei zigomatice, coborând apoi oblic către
apofîza coronoidă. Fibrele muşchiului temporal se termină pe cele
două feţe ale unei aponevroze largi şi rezistente, care se înhustează
din ce în ce mai mult, devenind din ce în ce mai groasă şi care ia, în
final aspectul unui tendon. Acest mod de terminare a fibrelor
cărnoase pe tendon dau muşchiului temporal un aspect bipenat.
Inserţia terminală. Tendonul mai sus menţionat se inseră pe

apofîza coronoidă a mandibulei (inserţia ocupă vârful, cele două
margini, toată faţa internă şi chiar o parte din faţa externă).
Raporturi. Muşchiul prezintă două feţe şi trei margini.
68
Faţa internă vine în raport în partea superioară cu peretele

superior al fosei temporale de care este separată prin cei trei nervi
temporali profunzi, cele trei artere temporale profunde şi de venele
care îi însoţesc. în partea inferioară faţa internă vine în raport cu cei
doi muşchi pterigoidieni (intern şi extern), cu muşchiul buccinator şi
partea posterioară a bulii grăsoase a lui Bichat.
Faţa externă vine în raport în partea superioară cu aponevroza
temporală, iar inferior cu arcada zigomatică şi muşchiul maseter.
Marginea superioară este semicirculară şi corespunde
unghiului de inserţie a aponevrozei pe peretele osos.
Marginea posterioară este subţire, ocupând în cea mai mare
parte şanţul de la baza apofizei zigomatice.
Marginea anterioară este groasă, aproape verticală şi
corespunde şanţului retromalar de care este separat printr-un
segment celulo-adipos destul de bine dezvoltat şi care se continuă cu
segmentul celulo-adipos al obrazului (la indivizii foarte slabi se
remarcă retracţia tâmplei).
Inervaţia muşchiului temporal este asigurată de trei nervi:

- temporal profund anterior, ram din nervul bucal (sau
temporo-bucal), ram din nervul mandibular;
- temporal profund mijlociu, ram direct din nervul mandibular
(adesea acest ram este dublu);
69
____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_____________ ___ _____
- temporal profund posterior, ram din nervul maseter (sau
temporo-maseterin), ram din nervul mandibular.
Muşchiul temporal ridică mandibula şi o aplică pe

maxilar (pnn fasciculele anterioare şi cele mijlocii). Prin fasciculele
posterioare, orizontale, el trage condilul îndărăt şi îl readuce în
cavitatea glenoidă, atunci când condilul mandibular a fost tras
înainte prin contracţia simultană a celordoi muşchi pterigoidieni
ii autori sugerează că muşchiul temporal are acţiune doar
in ridicarea puternica, dar nu şi în ridicarea slabă, fără ocluzie.
Muşchiul este uşor de palpat când este în contracţie.
APONEVROZA TEMPORALĂ
Este o lamă fibroasă foarte rezistentă (fig. 4), de culoare alb -
albăstruie, având aceeaşi formă cu muşchiul pe care îl acoperă. Are
aceeaşi întindere cu fosa temporală, fonnând cu aceasta un unghi
diedru deschis în jos şi înainte.
Ea se inseră superior:
- în partea superioară a marginii posterioare osului
zigomatic;
- pe marginea posterioară a aponevrozei orbitare externe;
- pe linia curbă temporală superioară a parietalului şi între
cele două lini curbe ale parietalului, unde se confundă cu periostul.
70
MlOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
1. fascia temporală (lama superficială); 2. ţesut' grăsos; 3. fascia temporală

(lama profundă); 4. muşchiul maseter (fasciculul superficial);
5. muşchiul maseter (fasciculul profund)
în partea inferioară, aponevroza se inseră pe arcada zigomatică.

Faţa externă a aponevrozei temporale este acoperită de aponevroza
epicraniană, de care aderă puţin.
71
Aponevroza temporală se dedublează deasupra arcadei
zigomatice într-o foiţă profundă care se termină pe marginea
superioară a arcadei zigomatice şi o foiţă profundă, care se termină
în partea superioară a feţei interne a arcadei. între cele două lame se
delimitează un spaţiu în care se găseşte grăsime şi care este traversat
de artera zigomatico-orbitară (ram din artera temporală superficială)
şi nervul zigomatico-temporal, ram din nervul orbi iar, ram din
maxilar).
Raporturi.
Faţa superficială sau externă a aponevrozei temporale vine în
raport cu pielea, de care este totdeauna separată printr-o expansiune
aponevrizei epicraniene şi printr-un plan celulo-grăsos prin care
trec nervul auriculo-temporal şi artera temporală superficială. Pe
faţa externă aponevrozei temporale se găsesc muşchii auriculari
superior şi anterior şi partea externă a orbicularului ochiului.
Faţa profundă vine în raport cu muşchiul temporal, cu care are
în partea superioară şi de care este separată în partea
rioară printr-un plan de ţesut adipos a cărui grosime creşte de
"n jos, sau pe măsură ce ne apropiem de apofiza coronoidă.
MUŞCHIUL MASETER SAU MANSORIUS
Numele de maseter derivă din greacă (paooriTfip - eu mestec).

Este un muşchi scurt, gros, patrulater, situat pe ramura mandibulei,
72
MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
dedesubtul arcadei zigomatice. Muşchiul maseter este format din

două fascicule care se confundă anterior, dar care sunt distincte
posterior: unul antero-extem sau superficial (mai lung şi mai gros) şi
unul postero-intem sau profund (foarte scurt).
Inserţia de origine.
Fasciculul antero-extem are originea pe două treimi anterioare
ale marginii inferioare a arcadei zigomatice printr-o aponevroză
puternică ce se prelungeşte până în partea mijlocie a muşchiului,
unde se împarte în două - trei langhete foarte neregulate. Din partea
posterioară a acestei aponevroze pleacă fibrele musculare care se
îndreaptă în jos şi îndărăt.
Fasciculul profund sau postero-intem are originea în partea
posterioară a arcadei zigomatice şi pe toată întinderea feţei interne a
acestei arcade. După Theile, unele fibre au originea şi pe faţa
profundă a aponevrozei temporale. Fibrele care formează acest
fascicul se reunesc şi fonnează un segment plat, aproape în
întregime muscular, care depăşeşte îndărăt fasciculul extern.
După autorii anglo-saxoni citaţi de Gray, există trei fascicule:
anterior, mijlociu şi posterior, fasciculele anterior şi mijlociu
formând fasciculul superficial din Nomina Anatomica.
Inserţie terminală.
Fasciculul superficial se termină pe unghiul mandibulei.
Fibrele anterioare se inseră direct pe os, iar fibrele posterioare se
73
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE______________________
inseră prin intermediul unor largi lamele aponevrotice care
determină formarea pe mandibulă de creste osoase.
Fasciculul profund se termină pe treimea superioară a feţei
externe a ramurii mandibulei. Fibrele din stratul profund
încrucişează în unghi drept fibrele superficiale.
Raporturi:
Faţa externă a maseterului este acoperită de aponevroza
maseterină şi, mai superficial, de muşchii platysma, rizorius, marele
zigomatic şi glanda parotidă. Canalul excretor al parotidei, ramurile
nervului facial, artera transversă a feţei încrucişează perpendicular
direcţia sa.
Faţa i ntemă acoperă ramura mandibulei, tendonul temporalului
şi buccinatorul. De asemenea, faţa internă vine în raport şi cu
Ş ul pterigoidian intern de care e separat prin septum
sigmoidale.
Marginea sa anterioară este separată prin bula lui Bichat de
muşchiul buccinator. Marginea anterioară mai vine în raport cu
maxilarul şi corpul mandibulei. Artera transversă a feţei merge la
aproximativ 1 cm sub arcada zigomatică şi paralel cu ea. Canalul lui
Stenon merge la 10 - 15 mm sub arteră.
Marginea posterioară este formată superior de fasciculul
profund şi inferior de fasciculul superficial . Marginea posterioară a
muşchiului maseter
este acoperită de glanda parotidă şi este
74
încrucişată inferior de vena facială. Articulaţia temporo-mandibulară

nu are nici un raport direct cu muşchiul.
Inervaţia muşchiului maseter este realizată de nervul

maseterin, ram din nervul mandibular. Acest nerv abordează
muşchiul prin incizura sigmoidă, apoi trece între fasciculul profund
şi cel superficial, cărora le dă mai multe filete.
Acţiune. Muşchiul maseter ridică mandibula, el formând cu

muşchiul pterigoidian intern o chingă musculară care ridică unghiul
mandibulei. După autorii anglo-saxoni, muşchiul are rol doar în
ocluzia dinţilor din masticaţie. Activitatea sa electrică este minimă
atunci când mandibula este în repaus.
Ridicătorii mandibulei ating gradul maxim de dezvoltare la
animalele carnivore, iar cum forţa musculară este proporţională cu
numărul de fibre care se inseră pe suprafeţe convexe sau concave,
rezultă că la carnivore arcadele zigomatice devin mai convexe,
fosele temporale mai profunde, apofizele coronoide mai
proeminente.
APONEVROZA MASETERINĂ
Este lată, extrem de subţire, semitransparentă şi foarte

rezistentă. Ea se inseră în sus pe arcada zigomatică, în spate pe
75
marginea posterioară a ramurii mandibulei, în jos pe marginea

inferioară a unghiului mandibulei. înainte ea înconjură maseterul
pentru a se insera pe marginea anterioară a apofizei coronoide, la
nivelul căreia se continuă cu aponevroza care acoperă buccinatorul.
Faţa sa externă dă inserţie aponevrozei care acoperă parotida. Faţa
sa internă aderă la maseter printr-un ţesut celular destul de dens.
Practic, aponevroza maseterină formează cu fata externă a
*
ramurii mandibulei o lojă osteo-fibroasă, umplută de maseter.
Această lojă este închisă în partea externă, dar deschisă în sus şi
înăuntru, la nivelul incizurii sigmoide, prin care trece pachetul
vasculo-nervos profund. Aponevroza maseterină este acoperită de
canalul lui Stenon, prelungirea anterioară a parotidei, artera
transversă a feţei, filetele facialului, muşchiul rizorius al lui
Santorini şi fibrele posterioare ale pielosului gâtului.
MUŞCHIUL PTERIGOIDIAN INTERN
Se mai numeşte, prin forma şi configuraţia sa şi maseterul

(fig. 5). Este un muşchi scurt, gros, patrulater, situat oblic pe
faţa internă a ramurii mandibulei.
Inserţia de origine;
P partea anterioară a lamei interne a apofizei pterigoide,
subtul inserţiei muşchiului peristafilin extern (sau tensor al
vălului palatin);
76
I. meniscul articulaţiei temporo-mandibulare; 2. muşchiul maseter; 3. unghiul

mandibulei (gonion); 4. muşchiulpterigoidian intern;
5. muşchiul milo-hioidian (secţionat)
- pe peretele extern al fosei pterigoide, format din faţa internă

a lamei externe a pterigoidei şi apofiza piramidală a palatinului;
- pe faţa laterală (posterioară) a apofizei piramidale a
maxilarului şi pe tuberozitatea maxilară, înaintea şu în afara inserţiei
pterigoidianului extern, printr-un fascicul aberant care încrucişează
77
marginea inferioară şi faţa externă a muşchiului pterigoidian extern
aproape de inserţia acestuia pe apofiza pterigoidă.
Ia naştere posterior printr-o aponevroză largă, iar anterior prin
fibre scurte tendinoase care se întretaie cu fibrele musculare. Inserţia
se face pe apofiza piramidală a palatinului direct pv fibre cărnoase.
Acest fascicul palatin este deodebit de rezistent - t ise icului palatin
al lui Juvara (citat de Testut). De asemenea, Juvara ?. remarcat faptul
că pterigoidianul intern este alcătuit dintr-un ansamblu de mici
fascicule peniforme; aceste fascicule se confundă mai mult sau mai
puţin la origine dar sunt distincte în jos, unde multiple lamele de
terminare formează pentru fiecare dintre ele un tendon special,
determinând proeminenţe paralele pe suprafaţa de os pe care se
inseră.
De la inserţia de origine fibrele se îndreaptă oblic în jos,
îndărăt şi în afară, către unghiul mandibulei.
Inserţia terminală se face pe faţa internă a unghiului
mandibulei şi pe faţa internă a ramurii mandibulei, fie direct, fie cu
ajutorul unor langhete tendinoase diseminate în grosimea
muşchiului. Zona de iinserţie se întinde de la marginea inferioară a
ramurii mandibulei până la orificiul superior al canalului dentar
inferior şi are forma unui triunghi cu vârful la unghiul mandibulei şi
cu baza la şanţul milo-hioidian sişi la orificiul superior al canalului
dentar inferior. Fibrele cărnoase înconjură uneori unghiul
mandibulei, pentru a forma cu maseterul o chingă musculară.
78
MIOLOGIA EXTREMITĂŢI1 CEFAUCE
Direcţia lui diferă puţin de a maseterului: separaţi în partea

superioară prin spaţiul cuprins între apofiza pterigoidă şi arcada
zigomatică, cei doi muşchi se apropie în jos, unde par să se
reunească.
Raporturi:
- înăuntru, muşchiul pterigoidian intern corespunde
muşchiului tensor al vălului palatin, care îl separă de aripa internă a
pterigoidei, iar mai jos pereţilor faringelui, cu care formează un
unghi diedru cu deschiderea posterior. Este separat de constrictorul
superior al faringelui prin muşchii stilo-glos şi stilo-faringian.
- în afară, are raporturi a faţa internă a ramurii mandibulei,
muşchiul pterigoidian extern (de care este separat prin aponevroza
inteipterigoidiană), ligamentul sfeno-mandibular, artera maxilară,
nervii dentari inferiori şi cu bandeleta fibroasă care le acoperă.
Inervaţie. Muşchiul este inervat de nervul pterigoidian intern,
care provine din trunchiul comun de nervi pentru pterigoidianul
intern, tensorul vălului palatin şi muşchiul ciocanului. Trunchiul
comun de nervi este ram din nervul mandibular. Nervul pterigoidian i
intern intră în muşchi la nivelul feţei interne şi în vecinătatea

marginii posterioare.
Acţiune: muşchiul pterigoidian intern este un ridicător al

mandibulei. Datorită oblicităţii fibrelor, imprimă mandibulei mişcări
79
____________________MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE____________________
de lateralitate, mişcări care sunt înainte de toate sub controlul
ptertigoidianului extern. Deci acest muşchi este în principal ridicător
(deci are aceeaşi acţiune cu temporalul şi maseterul) şi secundar
triturator (având aceeaşi acţiune cu pterigoidianul extern).
Muşchiul pterigoidian extern

Este un muşchi scurt, gros, situat în fosa zigomatică, întins
orizontal între apofiza pterigoidă şi colul condilului mandibulei. Are
forma unui evantai, sau mai exact a unui con cu baza la nivelul
bazei craniului şi vârful la faţa internă a articulaţiei temporo-
mandibulare (este piramida triunghiulară cu vîrf condilian a lui
Juvara.
Inserţia de origine. Muşchiul ia naştere la baza craniului, prin

două fascicule:
- fasciculul superficial sau sfenoidal - se inseră pe faţa
externă a marii ari
aripi a sfenoidului, în porţiunea în care formează
bolta fosei zigomatice,
zi deci sub creasta sfeno-temporală.Această
inserţie se face parţial prin fibre cărnoase, parţial prin fibre
tendinoase foarte scurte. Accesor, acest fascicul se inseră, în afară
de creasta infratemporală a sfenoidului şi pe tuberculul sfenoidal
care o termină anterior - această inserţie se face prin fascicule
tendinoase, rezistente.
80
- fasciculul inferior sau pterigoidian care se inseră pe două

treimi inferioare ale feţei externe a lamei externe a pterigoidei, iar
inferior pe partea externă a apofizei piramidale a palatinului,
cuprinsă între lama externă a procesului pterigoidian şi tuberozitatea
maxilarului, precum şi pe partea adiacentă a acestei tuberozităţi. Şi
aici inserţia se face prin fibre cărnoase şi scurte langhete tendinoase.
Fasciculul superior are o direcţie orizontală, cel inferior în sus
şi în afară. Aceste fascicule sunt separate la origine printr-un spaţiu
angular prin care, uneori, se angajează artera maxilară. La nivelul
articulaţiei temporo-mandibulare, uneori chiar înainte de a atinge
articulaţie, cele două fascicule se reunesc pentru a forma un fascicul
unic, care se îndreaptă în afară şi puţin îndărăt.
Inserţia terminală - foseta scafoidă de pe partea antero-

intemă a colului condilului mandibulei. Inserţia muşchiului
pterigoidian extern depăşeşte limitele acestei fosete, mai ales în jos.
Fibrele superioare ale muşchiului se inseră pe marginea anterioară a
fibro-cartilajului articulaţiei temporo-mandibulare. 1
Devreme în luna a treia de viaţă intrauterină, muşchiul este
ataşat la mezenchimul condensat din jurul condilului mandibulei în
dezvoltare; o parte din tendonul său se îndreaptă de la condil către
cartilajul lui Meckel care formează capul ciocanului. Această parte a
tendonului este absorbită în discul articular, iar inserţia pe ciocan se
pierde.
81
______________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE________________
Raporturi - muşchiul pterigoidian extern prezintă trei feţe:

- faţa superioară vine în raport cu plafonul fosei zigomatice.
Intre plafonul fosei zigomatice şi muşchi merg dinăuntru în afară
nervul maseterin şi nervul temporal profund mijolciu (ramuri din
nervul mandibular). Nervul bucal trece în interstitiul celular care
separă cele două fascicule ale muşchiului.
- faţa externă sau antero-extemă vine în raport dinainte
îndărăt cu muşchiul maseter (prin incizura sigmoidă), cu apofiza
coronoidă a mandibulei şi cu tendonul temporalului care se inseră pe
ea şi cu bula grăsoasă a lui Bichat. Pe această faţă, ca şi pe cea
postero-internă se găseşte un plex venos bine dezvoltat.
faţa internă sau postero-intemă vine în raport dinăuntru în
cu pterigoidianul intern (care încrucişează în unghi drept
fasciculele inferioare), cu ligamentul intern al articulaţiei temporo-
nandibulare, cu nervul lingual (care primeşte la acest nivel, aproape
origine, anastomoza de la nervul coarda timpanului), dentar
inferior şi auriculo-temporal, artera meningee mijlocie şi frecvent,
cu artera maxilară. Raporturile cu această arteră sunt foarte
variabile, funcţie de varianta superficială sau profundă a arterei. în
varianta superficială, cea mai frecventă (aproximativ 65% din
cazuri), artera maxilară înconjură dinăuntru în afară marginea
inferioară a muşchiului pterigoidian extern, ajungând pe faţa externă
a acestui muşchi, pe care o urmează până în fosa pterigo-maxilară,
unde se termină. în varianta profundă (aproximativ 35% din cazuri),
82
Ml OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
artera merge mai întâi între cei doi pterigoidieni şi, în vecinătatea
apofizei pterigoide, traversează dinăuntru în afară interstiţiul situat
între cele două fascicule de origine ale pterigoidianului extern,
pentru a ajunge la fosa pterigo-maxilară.
Fiecare muşchi pterigoid este învelit de o teacă celuloasă
subţire care trimite în grosimea corpului cărnos expansiuni care
separă fasciculele.
Inervaţie - muşchiul pterigoidian extern este inervat de un ram

din nervul bucal, ram din nervul mandibular. Nervul bucal
traversează cele două fascicule ale pterigoidianului extern, dă filete
ascendente pentru fasciculul superior şi fascicule descendente pentru
fasciculul inferior. După unii autori, acest muşchi primeşte şi un
filet de la nervul pterigoidianului intern.
Acţiune - muşchiul pterigoidian extern ia constant punctul fix

pe craniu şi punctul mobil pe condil. Deoarece punctul mobil este
plasat îndărătul şi în afara punctului fix, contracţia muşchiului are ca
efect deplasarea condilului pe care se inseră înainte şi înăuntru.
Când cei doi muşchi se cotractă simultan, cei doi condili se
deplasează împreună anterior, iar arcadele dentare inferioare
depăşesc înainte arcadele dentare superioare., cu aproximativ
jumătate de centimetru.
83
Când se contractă un singur muşchi, numai condilul pe care se

inseră se deplasează. Celălalt condil rămâne imobil şi mandibula
execută în jurul acestuia din urmă o mişcare de rotaţie, ceea ce are
ca efect deplasarea bărbiei de partea opusă muşchiului în contracţie.
Când cei doi pterigoidieni externi se contractă alternativ şi urmând
un ritm regulat, bărbia se deplaserază alternativ la dreapta
(contracţia muşchiului pterigoidian extern stâng) şi la stânga
(contracţia muşchiului pterigoidian extern drept), iar molarii
inferiori alunecă în toate direcţiile pe molarii superiori: astfel are loc
mişcarea de diducţie sau triturare, care caracterizează masticaţia la
rumegătoare.
După unele studii, fasciculul superior al pterigoidianului
extern ar fi pentru mestecat, iar cel inferior pentru triturat. Aşa cum
ridicătorii mandibulei sunt foarte dezvoltaţi la carnivore, trituratorii
ating nivelul maxim la rumegătoare. La ierbivore capul se turteşte
lateral, iar caninii dispar, molarii se măresc ca suprafaţă, ridicătorii
devin mai slabi, iar articulaţia temporo-mandibulară capătă o mare
mobilitate, fier în sens lateral, fie în sens antero-posterior.
PTERIGOIDIEN1I ACCESORI
Sunt doi muşchi inconstanţi, cu semnificaţie încă necnoscută.

Primul este muşchiul pterigo-spinos , care se întinde de la
spina sfenoidului, uneori de la scizura lui Glasser la marginea
84
posterioară a lamei externe a pterigoidei, intre cei doi muşchi

pterigoidieni (intern şi extern). După unii autori acest muşchi ar
deriva dintr-un fascicul al ligamentului pterigo-spinos al lui
Civinini.
Al doilea muşchi este pterigoidianul propriu care se
detaşează de pe creasta infratemporală a marii aripi a sfenoidului
pentru a se tennina pe faţa externă a lamei externe a pterigoidei, pe
ligamentul pterigo-mandibular, pe mandibulă şi chiar în muşchiul
buccinator.
APONEVROZA INTERPTERIGOIDIANĂ
Este o lamă fibroasă , mult mai groasă intern decât extern,

situată între muşchii pterigoidian intern şi extern. Este patrulateră,
prezentând patru margini şi două feţe. Este orientată de sus în jos,
dinainte îndărăt şi dinăuntru în afară.
Faţa externă priveşte spre muşchiul pterigoidian extern şi

ramura montantă a mandibulei.
Faţa internă priveşte spre faringe şi pterigoidianul intern.
Marginea superioară se inseră pe baza craniului, mergând

dinainte îndărăt: de la scizura lui Glasser la spina sfenoidului la
85
________ ____________M10L0GIA EXTREMITĂŢII CEFALICE____________
marginea internă a găurii ovale şi la faţa anterioară a apofizei
vaginale a pterigoidei. Ca urmare ea lasă în afară gaura ovală, gaura
spinoasă şi foseta scafoidă a pterigoidei, pe care o urmează până la
baza pterigoidei, ca şi muşchiul tensor al vălului palatin care se
inseră pe ea.
Marginea inferioară se fixează pe faţa internă a ramurii

ndibulei, deasupra inserţiei pterigoidianului intern, dedesubtul
orificiului superior al canalului dentar inferior şi pe spina lui Spix.
Marginea anterioară se inseră pe marginea posterioară a

aripii externe a apofizei pterigoide. Dedesubtul acesteia devine
liberă, continuă să coboare şi atinge mandibula la 1
cm îndărătul
ultimului molar. După Rouviere, acesată margine anterioară sub
lama externă a pterigoidei se îndreaptă către faţa externă a bazei
limbii, unde se uneşte cu prelungirea anterioară sau linguală a
fasciei faringo-bazilare.
Marginea posterioară, liberă, întărită de ligamentul sfeno-
mandibular se întinde de la baza craniului la mandibulă şi
delimitează îîmpreună cu colul condilului mandibulei un orificiu:
butoniera retrocondiliană a lui Juvara prin care trec nervul auriculo-
temporal şi vasele maxilare.
86
Fascia interpterioidiană nu are acelaşi aspect pe toată

întinderea; ca urmare o putem împărţi în două segmente: unul
posterior şi unul anterior.
Segmentul posterior este gros, rezistent şi este cunoscut ca

ligamentul sfeno-mandibular. Unii autori, printre care şi Juvara
consideră acest ligament ca fiind alcătuit din două fascicule: unul
anterior, care vine de pe dspina sfenoidului (ligamentul sfeno-
mandibular propriu-zis) şi unul cu originea la nivelul scizurii lui
Glasser (ligamentul timpano-mandibular al lui Juvara).
Segmentul anterior este subdivizat la rândul lui de către

ligamentul pterigo-spinos al lui Civinini în două zone triunghiulare:
o zonă posterioară şi inferioară, subţire , în afara căreia trec nervul
lingual şi dentar inferior şi o a doua zonă anterioară, de asemenea
triunghiulară, care este o adevărată fascie cribriformă prin care trec
!
vasele şi nervii tensorului vălului palatin, pterigoidianului intern şi
i
ciocanului.
i
în partea sa antero-inferioară, aponevroza interpterigoidiană
!■
trimite două prelungiri: una inferioară, pe nervul milo-hioidian şi

una superioară, care însoţeşte nervul lingual pe care îl lipeşte pe faţa
superioară a milo-hioidianului.
87
APONEVROZA PTERIGO-TEMPORO-MANDIBULARA
A fost descrisă prima dată în 1913 de Hovelancque şi

Virenque. Este o lamă patrulateră, subţire dar rezistentă, situată în
afara aponevrozei interpterigoidiene, întinsă aproape sagital de la
colul condilului mandibulei la lama externă a pterigoidei.
Marginea anterioară îşi confundă inserţia cu cea a

aponevrozei interpterigoidiene, pe marginea posterioară a lamei
externe a pterigoidei.
Marginea superioară corespunde bazei craniului, de la

apofiza pterigoidă până la rădăcina transversă a apofizei zigomatice,
trecând imediat în afara şi înaintea găurii ovale şi spinoase. Către
partea sa internă părăseşte contactul cu craniul şi această parte liberă
este întărită de un mic fascicul fibros, ligamentul nenumit al lui
Hyrtl, întins între o spină sfenoidală accesorie la spina lui Civinini.
Acest ligament formează în partea externă a găurii ovale un fel de
canal sau orificiu: porus crotaphytico-buccinatorius de Hyrtl prin
care trec cei trei nervi temporali profunzi (anterior, mijlociu şi
posterior).
88
Marginea posterioară este scurtă şi se inseră pe faţa internă a

colului condilului mandibulei, intern faţă de inserţia pterigoidianului
extern.
Marginea inferioară este liberă şi neregulată şi se aplică pe

faţa posterioară a pterigoidianului extern.
Lama vasculară
Este situată în afara aponevrozelor precedente, formând o
lamă de ţesut celular condensat, lamă care se organizează în jurul
arterei maxilare şi al ramurilor sale colaterale, la care trimite
prelungiri. Ca şi celelalte lame vasculare, ea este foarte variabilă,
dispunerea sa depinzând de vase. Hovelancque şi Virenque o împart
în trei părţi:
- prima sau marea lamă vasculară, est situată intern faţă de
pterigoidianul extern;
- a doua corespunde feţei interne a ramurii mandibulei şi se mai
numeşte şi lama externă şi însoţeşte pachetul vasculo-nervos
maseterin;
- a treia formează o lamă care însoţeşte artera temporală
profundă şi este situată în afara pterigoidianului extern şi a fost
descrisă de Juvara sub numele de aponevroza externă a
pterigoidianului extern.
89
Capitolul 3
MUŞCHII PIELOŞI
MUŞCHII PIELOŞI AI CAPULUI ŞI GÂTULUI
Au trei caracteristici comune:

- toţi au o inserţie mobilă cutanată;
- toţi sunt inervaţi de nervul facial;
- toţi sunt grupaţi în jurul orificiilor feţei şi sunt constrictori sau
dilatatori ai acestor orificii.
Muşchii pieloşi sunt turtiţi, subţiri (fig. 6), destul de rău
delimitaţi, deposedaţi în marea lor majoritate de aponevroze.
Contracţiile lor, voluntare sau reflexe, produc în primul rând grade
diferite de deschidere sau închidere. Dar muşchii pieloşi prezintă la
om, ca şi la primate, o funcţie la fel de importantă: controlează
fizionomia, deci se mai numesc şi muşchi ai mimicii.
După Testut, muşchii pieloşi ai capului sunt împărţiţi în
I următoarele grupe:
- muşchii pieloşi ai craniului;
- muşchii pleoapelor;
- muşchii nasului;
- muşchii gurii sau ai buzelor.
90
1. aponevroza epicraniană; 2. fascia temporală (lama superficială); 3. fascia

temporală (lama profundă); 4. muşchiul temporal; 5. muşchiulfrontal; 6.
muşchiul orbicular al ochiului; 7. muşchiul sprâncenos; 8. muşchiul piramidal;
9. muşchiul occipital; 10. muşchiul mare zigomatic; 11. bula lui Bichat; 12.
canalul lui Stenon; 13. glanda parotidă; 14. muşchiul buccinator; 15. muşchiul
maseter; 16. muşchiul trapez; 17. muşchiul sterno-cleido-mastoidian; 18.
ligamentul palpebral median; 19. muşchiul ridicător comun al buzei superioare
şi al aripii nasului; 20. muşchiul mic zigomatic; 21. muşchiul nazal (partea
transversă); 22. muşchiul ridicător propriu al buzei superioare; 23. muşchiul
nazal (partea alară); 24. muşchiul mirtiform; 25. muşchiul orbicular al
buzelor; 26. muşchiul triunghiular al buzelor; 27. muşchiul mental (moţai
bărbiei); 28. muşchiul pătratul bărbiei; 29. glanda submaxilară
91
MOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
MUŞCHII PIELOŞI AI CRANIULUI
Sunt reprezentaţi de muşchii frontali, occipitali şi muşchii

pavilionului urechii. După unii autori (Testut, Sappey) sunt doi
muşchi de fiecare parte: occipital îndărăt şi frontal anterior. Alţi
autori (Rouviere) consideră exstenţa unui singur muşchi occipito-
ffontal ca un muşchi digastric.
MUŞCHIUL OCCIPITAL
Este situat pe partea superioară a occipitalului. Este turti,

patrulater, subţire, cu o lăţime de 5 - 6 cm şi o înălţime de
aproximativ 3 cm.
Inserţii.
Prin marginea inferioară se inseră pe trei pătrimi externe a
- liniei nucale superioare a occipitalului, cu ajutorul fasciei tendinoase
i
foarte scurte şi lăţite care se amestecă. Dedesubtul acestei linii cu
tendonul stemo-cleido-mastoidianului şi al trapezului. Aceste
fascicule sunt urmate de fibrele musculare care se îndreaptă în sus şi
în afară, cu atât mai oblice cu cât sunt mai externe.
Prin marginea superioară, occipitalul se continuă cu
aponevroza epicraniană, dar se comportă diferit intern şi extern. Din
92
cele două treimi interne iau naştere panglici lungi, tendinoase, care
se unesc prin marginile lor, îndreptându-se în sus şi în afară; aceste
fascicule formează partea cea mai rezistentă a aponevrozei. Din
treimea sa externă pleacă o lamelă fibroasă care se împarte la nivelul
muşchiului auricular superior în două foiţe, din care una acoperă
faţa cutanată a acestui muşchi, în timp ce cealaltă se angajează pe
faţa sa profundă pentru a se îndrepta către muşchiul temporal.
Raporturi:
Faţa posterioară a muşchiului occipital este acoperită de piele
care aderă la muşchi printr-un ţesut celular foarte dens şi de către
ramurile terminale ale arterei occipitale.
Faţa anterioară sau profundă acoperă bosa occipitală şi o foarte
mică parte a părţii mastoidiene a temporalului.
Marginea internă este oblică în sus şi în afară; este separată de
marginea internă a muşchiului de partea opusă printr-un spaţiu
angular, cu vârful în jos. Intervalul dintre cei doi muşchi este de 6 -
7 cm.
Marginea externă, aproape orizontală, se inseră pe apofiza
mastoidă a osului temporal. Partea sa superioară corespunde
marginii posterioare a auricularului superior, în aşa fel încât fibrele
celor doi muşchi sunt perpendiculare unele pe altele.
Inervaţie: muşchiul este inervat de ramura superioară a
facialului.
93
Acţiune. Muşchiul occipital trage aponevroza epicraniană în

jos şi îndărăt, favorizând astfel acţiunea muşchiului frontal, când ia
pe aponevroză punct fix.Urmând aponevroza care este trasă de unul
sau altul din aceşti muşchi, pielea capului se mută dinainte îndărăt
sau dindărăt înainte.
La 25 % din populaţie se întâlneşte un muşchi accesor, numit
transversum nuchae, care se inseră pe protuberanţa occipitală
externă sau linia nucală superioară, trece superficial sau profund faţă
de trapez şi se termină de obicei fuzionând cu auricularul posterior,
dar uneori se amestecă sau fuzionează cu stemo-cleido-
mastoidianul.
MUŞCHIUL FRONTAL
Muşchii frontali au fost consideraţi de mulţi autori ca fiind un

singur muşchi impar, median şi simetric. Dar observaţiile clinice şi
experimentele neuro-fiziologice au stabilit că cei doi muşchi sunt
independenţi (paralizia unuia nu afectează muşchiul de partea
opusă). Ca urmare vom considera un frontal drept şi unul stâng.
Muşchii frontali sunt muşchi subţiri şi laţi, patrulateri, care nu
au inserţii osoase directe. Muşchii frontali par că prelungesc inferior
aponevroza epicraniană. Muşchiul frontal formează cu muşchiul de
partea opusă un unghi obtuz, al cărui vârf se îndreaptă în jos. Cele
două curbe cu concavitatea superior se pot remarca destul de uşor
94
sub piele, când muşchii se contractă; aceste curbe se găsesc puţin

dedesubtul suturii coronare.
De la acesată origine, fibrele coboară, cele interne vertical,
celelalte având o direcţie cu atât mai oblică în jos şi înaăuntru, cu
cât sunt mai externe. Aceste fibre se termină diferit. Fibrele externe
şi mijlocii, mai numeroase, se încrucişează cu fibrele orbicularului
ochiului şi ale sprâncenosului pentru a se insera pe faţa profundă a
pielii sprâncenei. Fibrele interne se încrucişează la nivelul rădăcinii
nasului cu cele ale piramidalului.
Raporturi:
Faţa anterioară a frontalului corespunde pielii de care este

unită printr-un ţesut celular extrem de dens.
Faţa sa profundă acoperă pericraniul, de care nu aderă decât

printr-un ţesut celular lax, astfel încât se lasă uşor de desprins.
Marginea internă, verticală şi foarte scurtă, se confundă pe

linia mediană cu cea a muşchiului de partea opusă.
Marginea sa externă, mai subţire este dirijată oblic în jos şi

înăuntru şi se găseşte în raport cu muşchiul temporal superficial, de
care este separată printr-un spaţiu foarte îngust.
95
_____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE___________ __________
Inervaţie — muşchiul frontal este inervat de ramura superioară

a facialului.
Acţiune. Muşchiul frontal are aproape întotdeauna punctul fix

pe aponevroza epicraniană. Dacă muşchiul se contractă independent
de muşchiul occipital, el acţionează pe de o parte asupra
aponevrozei epicraniene pe care o trage înainte şi în jos, iar pe de
altă parte pe pielea sprâncenei şi din spaţiul intersprâncenar, pe care
o ridică uşor. Dacă cei doi muşchi muşchi frontali se contractă
simultan, aponevroza fiind tensionată de occipital, marginea sa
anterioară va deveni un punct de fixare pentru frontali, ca unnare
pielea frunţii va forma pliuri transversale şi paralele. Este uşor de
constatat simultaneitatea acţiunii acestor doi muşchi, când se
produce acest pliu, punând un deget pe occipital şi altul pe frontal,
constatând că muşchiul posterior se ridică când pielea frunţii se
cutează şi că el se deprimă când pielea se descreţeşte. Din acest fapt
rezultă că muşchiul occipital are un rol în jocul fizionomiei. Rolul
său este cu atât mai mare, cu cât pielea capului este mai mobilă.
APONEVROZA EPICRANIANĂ
Este o lamă fibroasă comună pentru toţi muşchii epicranieni,

dar în funcţie de care muşchii laterali nu pot acţiona în acelaşi sens
cu cei antero-posteriori. Muşchii laterali o acoperă. Muşchii antero-
96
MlO LOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
posteriori o prelungesc şi se continuă cu ea. Practic, aponevroza

epicraniană formează împreună cu muşchii epicranieni o plajă
continuă fibro-musculară care se întinde de la occiput la sprâncene.
în sens antero-posterior, aponevroza epicraniană se întinde
între muşchii frontali şi occipitali. Pe linia mediană, proemină în
partea anterioară pentru a umple spaţiul angular care separă cei doi
frontali, terminându-se la joncţiunea acestora. îndărăt, ea coboară,
de asemenea, în spaţiul angular mult mai larg care separă cei doi
occipitali, pentru a se termina pe protuberanţa occipitală externă şi
treimea internă a liniilor nucale superioare.
în sens transversal aponevroza epicraniană se întinde de la
faţa internă a pavilionului urechii şi de la aponevroza temporală de o
parte la corespondentele lor de partea opusă.
Astfel delimitată, aponevroza epicraniană are forma unui
segment mare de sferă, cu contur neregulat, mai întinsă în sens
transversal decât antero-posterior. Ea prezintă două feţe, două
margini şi două extremităţi.
Faţa superioară sau convexă este acoperită în intervalul dintre s
cele două aponevroze temporale doar de pielea capului, de care :
:
aderă intim prin numeroase travee conjunctive care traversează
paniculul adipos. Pe părţi faţa superioară este separată de piele prin
i
muşchii auriculari superior şi anterior şi muşchiul temporal
!
superficial, de care aderă printr-un ţesut conjunctiv foarte fin. ■
97
i
1
Faţa inferioară sau concavă vine în raport în partea

superioară cu bolta craniană; ea nu aderă de periost decât printr-un
ţesut celular lax şi filamentos, de unde rezultă mobilitatea pielii
capului. Pe părţi, această faţă corespunde aponevrozei temporale, pe
care alunecă cu aceeaşi uşurinţă.
Marginea anterioară, depăşită pe linia mediană de

prelungirea angulară cuprinsă între cei doi frontali, descrie de la
linia medianăo curbă cu concavitatea inferior care îmbrăţişează
marginea posterioară a acestor muşchi. în afară, se prelungeşte sub
orbicularul ochiului, care îi datorează, de asemenea, mobilitatea.
Marginea posterioară proemină, de asemenea, între cei doi

muşchi occipitali. De fiecare parte dă inserţie acestor muşchi.
Extremităţile sau părţile laterale se prelungesc până la

marginea inferioară a tâmplei. La nivelul tendonului auricularului
superior, aponevroza epicraniană trece de la acesta pe convexitatea
concăi, unde se ataşează, confundându-se cu ligamentele exterinseci
ale pavilionului urechii. înaintea urechii, ea se ataşează la
aponevroza temporală. După Gilis, citat de Rouviere, ea se inseră şi
pe linia curbă temporală inferioară a parietalului, pe meatul acustic
extern, terminându-se în regiunea maseterină.
98
Aponevroza epicraniană nu prezintă o grosime uniformă. Este

foarte rezistentă deasupra occipitalilor, subţire în spaţiul care separă
aceşti muşchi; mai subţire în toată regiunea temporală.
Este compusă din fascicule fiboase turtite, dispuse diferit în
partea mediană şi pe părţile laterale.
Pe partea mediană se disting trei categorii de fascicule:
- fibre oblice, strălucitoare, sidefii şi paralele care iau naştere
din occipitali şi care se îndreaptă la început în sus şi în afară;
- fascicule antero-posterioare, mult mai mici, de culoare temă,
care pleacă de pe frontali;
- fascicule transversale care au originea în auricularii superiori
şi care le încrucişează pe precedentele, astfel că deasupra acestor
muşchi aponevroza are un aspect reticulat, în timp ce îndărătul şi
înaintea lor, ea nu este formată decât din fascicule juxtapuse.
Pe părţile laterale sau temporale fasciculele sunt îndreptate, în
cea mai mare majoritate, dindărăt înainte.
MUŞCHII MOTORI AI PAVILIONULUI URECHII

=
Sunt în număr de patru: auricularii anterior, superior şi

posterior, la care Sappey adaugă şi muşchiul temporal superficial.
99
Muşchiul auricular posterior

Este format, cel mai frecvent din două fascicule complet
independente, unul superior, celălalt inferior. în câteva cazuri, destul
de rare, acestea se unesc. Şi mai rar, unul din cele două fascicule se
dedublează, astfel încât există un fascicul principal şi două fascicule
accesorii. Cele două fascicule ale auricularului posterior se întind
orizontal de la pavilionul urechii la partea mastoidiană a
temporalului.
Inserţii — prin extremitatea anterioară , cele două fascicule se

ataşează la convexitatea concăi pavilionului (pe ponticulus), la
nivelul unghiului pe care îl formează conca cu temporalul. De la
această origine, ele se îndreaptă paralel, îndărăt şi înăuntru pentru a
se fixa: cel superior pe apofiza mastoidă a temporalului; cel inferior,
uneori pe aceeaşi porţiune, dar cel mai adesea pe aponevroza de
inserţie a stemo-cleido-mastoidianului. Fasciculul inferior prezintă
cel mai frecvent variaţii.
Raporturi - prin faţa sa profundă auricularul posterior

corespunde temporalului şi tendonului stemo-cleido-mastoidianului.
Prin faţa sa superficială vine în raport cu pielea.
Acţiune. De obicei muşchiul auricular posterior are rolul de a

trage îndărăt pavilionul şi de a dilata intrarea în conductul auditiv
100
extern. La om sunt în stadiu rudimentar, astfel încât mişcarea

imprimată şi dilataţia intrândului sunt puţin vizibile.
Muşchiul auricular superior

Este cel mai important din cei trei muşchi care au inserţie pe
pavilionul urechii şi cel mai mare dintre auriculari. Este vertical şi
subţire, situat pe jumătatea posterioară a tâmplei, imediat deasupra
pavilionului urechii. Are forma unui triunghi, cu vârful în jos.
Inserţii. Prin extremitatea inferioară sau auriculară, acest

muşchi se inseră pe convexitatea fosetei antehelixului şi partea
corespondentă a helixului, cu ajutorul unei lamele fibroase, de
culoare gri, de aproximativ 15 milimetri.Această lamă fibroasă este
urmată de coipul cărnos al muşchiului, care se îndreaptă în sus,
lărgindu-se din ce în ce mai mult şi terminându-se superior pe
aponevroza epicraniană.
Raporturi.
Faţa externă a auricularului superior este acoperită de o lamelă
aponevrotică foarte subţire şi de piele.
Faţa internă vine în raport, pe toată întinderea sa cu aponevroza
epicraniană, care se fixează, de fiecare parte, pe faţa posterioară a
pavilionului urechii.
101
Marginea posterioară este verticală şi se întinde de-a lungul

marginii superioare a muşchiului occipital.
• • A
Marginea anterioară este oblică în sus şi înainte şi vine in

raport inferior cu muşchiul auriclar anterior.
Acţiune. Muşchiul are ca acţiune de a ridica uşor pavilionul

A
urechii (de unde şi numele de ridicător) şi de a dilata uşor intrarea in

conductul auditiv extern.
Muşchiul auricular anterior

Este situat în partea inferioară tâmplei, deasupra arcadei
zigomatice, înaintea pavilionului. Este foarte mic,
mi de formă
patrulateră şi foarte subţire. Lungimea acestui muşchi depăşeşte cu
puţin 1 cm. Lăţimea sa este cuprinsă între 6 şi 8 milimetri.
Inserţii. Prin extremitatea sa posterioară sau auriculară acest

muşchi se inseră pe o proeminenţă cartilaginoasă, numită spina
helixului şi pe partea corespondentă a marginii anterioare a concăi.
De pe această origine dublă, el se îndreaptă înainte şi puţin în sus,
pentru a se termina, ca şi precedentul pe aponevroza epicraniană.
Raporturi:
Faţa externă corespunde vaselor temporale superficiale şi
pielii; această faţă este situată într-un plan mai profund decât faţa
externă a auricularului superior.
102
Faţa internă aderă de aponevroza epicraniană, care se termină

la limita auricularului anterior, confundându-se cu aponevroza
temporală.
Marginea inferioară se întinde de-a lungul ligamentului
anterior al pavilionului urechii.
Marginea superioară se continuă, parţial, cu marginea
corespunzătoare a ridicătorului (auricularului superior).
Muşchiul temporal superficial sau temporo-parietal

Acoperă toată jumătatea anterioară a tâmplei. Ca urmare, are o
mare suprafaţă dar este extrem de subţire. Cel mai adesea este
alcătuit din două fascicule: unul superior şi unul inferior. Fasciculul
superior se continuă cu o lamă aponevrotică care prelungeşte
treimea externă a muşchiului occipital, iar fasciculul inferior se
continuă prin intermediul unei structutri fibroase cu auricularul
anterior.
i
Primul fascicul formează împreună cu partea corespondentă a
muşchiului occipital un muşchi digastric sau occipito-temporal; al
doilea formează cu auricularul anterior un muşchi asemănător, care {
s-ar putea numi auriculo-temporal. Superior, muşchiul temporal

superficial se prelungeşte până la muşchiul frontal, iar anterior până
la orbicularul pleoapelor.
103
Raporturi: în afară temporalul superficial nu este acoperit

decât de piele de care aderă intim. Intern corespunde aponevrozei
epicramene.
Acţiune - muşchiul temporal superficial îşi uneşte acţiunea, de

altfel foarte slabă, cu cea a auricularului anterior pentru a trage
pavilionul urechii înainte.
Muşchii pleoapelor
Sunt reprezentaţi de orbicularul ochiului, sprâncenosul
(corrugator supercilli) şi muşchiul piramidal (procerus).
Orbicularul ochiului (orbicularis oculi)
Muşchiul orbicularul ochiului sau al pleoapelor (orbicularis

oculi) este un muşchi lat, larg, eliptic care înconjură circumferinţa
orbitei şi trimite fascicule care se răspândesc în regiunile adiacente
ale pleoapelor, regiunea temporală anterioară, obrazul infraorbitar şi
regiunea superciliară. Unii autori descriu acest muşchi cu două părţi:
palpebrală şi orbitară, alţii cu trei părţi: palpebrală, orbitară şi
muşchiul lacrimal al lui Homer.
Porţiunea palpebrală se împarte în 5 părţi:
1. partea marginală preciliară este formată din fascicule care trec
înaintea bulbilor piloşi ai cililor, de la ligamentul palpebral
104
median şi de la creasta lacrimală posterioară la osul zigomatic

unde se inseră prin intermediul unui tendon mic.
2. partea marginală retrociliară are inserţii analoge cu porţiunea
preciliară şi se plasează îndărătul bulbilor piloşi ai cililor.
Această parte se mai numeşte şi muşchi ciliar.
3. partea pretarsală este formată din fibre inelare care acoperă
faţa anterioară a tarsului şi care se inseră înăuntrul tendonului
direct al muşchiului orbicular al pleoapelor.
4. partea preseptală, situată înaintea septului orbitar, este
formată din fibre inelare care se inseră înăuntru pe ligamentul
palpebral median şi pe domul sacului lacrimal (muşchiul
tensor al domului lacrimal al lui Stepleanu - Horbatsky).
Părţile pretarsală şi preseptală se inseră în afară pe ligamentul
palpebral lateral.
5. partea lacrimală este descrisă după porţiunea orbitară.
Porţiunea orbitară se inseră în sus pe:
- ligamentul palpebral median (tendonul direct al muşchiului
orbicular);
- pe marginea orbitară, de la inserţia ligamentului palpebral
median până la gaura supraorbitară.
De pe aceste inserţii, fibrele descriu o elipsă în jurul bazei
orbitei şi revin pentru a se fixa înăuntru, pe marginea orbitei,
dedesubtul ligamentului palpebral median şi pe acest ligament.
105
______________________MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE______________________
Chiar dacă porţiunea palpebrală a muşchiului orbicular al

pleoapelor este separată de tegumente printr-o lamă de ţesut celular
lax, porţiunea orbitară este destul de aderentă de pielea care o
acoperă.
Fasciculele divergente ale muşchiului orbicular al pleoapelor.
La cele două extremităţi ale elipsei formate de porţiunea orbitară,
câteva fascicule se separă de inelul format de fibrele musculare ale
muşchiului orbicular al pleoapelor; unele pleacă de la partea medială
către pielea sprâncenei în sus, alcătuind depressor supercilii şi către
obraz în jos (unde se intercalează parţial cu fibrele muşchilor din
vecinătate: ridicătorul comun al buzei superioare şi al aripii nasului,
ridicătorul propriu al buzei superioare şi micul zigomatic); alte fibre
pleacă de la partea laterală către pielea obrazului. S-a dat acestor
fibre numele de fasciculele divergente ale orbicularului.
Partea lacrimală a muşchiului orbicular al pleoapelor (muşchiul
lui Homer) este reprezentată de un muşchi plat şi foarte subţire. Se
inseră înăuntru pe creasta lacrimală posterioară, unde se inseră şi
tendonul reflectat la muşchiului orbicular, îndărătul acestui tendon.
De aici muşchiul se îndreaptă în afară, aplicat pe faţa posterioară
tendonului reflectat. La extremitatea laterală ligamentului
palpebral median partea medială a muşchiului orbicular al
=3
pleoapelor se împarte în două părţi. Fiecare din aceste două părţi
însoţeşte fasciculul fibros de terminare al tarsului corespunzător şi
înveleşte canalul lacrimal săpat în acest fascicul. Astfel fibrele
106
musculare ajung la extremitatea internă a tarsului, unde se amestecă

cu fibrele muşchiului orbicular al pleoapelor.
Uneori porţiunea orbitară poate lipsi, sau poate fi net distinctă
de porţiunea palpebrală. Nu sunt rare cazurile când orbicularul
ochiului aderă atât de intim de sprâncenos, încât sunt imposibil de
separat. Arlt, citat de Testut, a descris sub numele de muşchi
coborâtor al sprâncenei, un mic fascicul triunghiular, distinct adesea
de orbicular, care se inseră prin vârful său, în spatele ligamentului
palpebral intern şi se termină, prin baza sa lată, în partea internă a
sprâncenei.
Raporturi:
Anterior, orbicularul ochiului vine în raport cu pielea, de care
aderă, dar într-un mod inegal. Stratul cutanat şi stratul muscular sunt
strâns unite la nivelul sprâncenelor; aderenţa lor este, der asemenea,
foarte strânsă deasupra tendonului muşchiului; aderenţa este mai
puţin intimă în afară şi mai redusă la nivelul pleoapelor, unde
aderenţa este datorată unui ţesut conjunctiv fin şi seros, lipsit de
grăsime. Tendonul direct este acoperit de artera nazală, vena
angulară şi fibrele superioare ale ridicătorului comun al aripii
nasului şi al buzei superioare.
Posterior, muşchiul vine în raport, în partea superioară, cu
muşchiul sprâncenos, cu artera supraorbitară şi nervul supraorbitar
şi, mai în afară cu arcada orbitară. Faţa posterioară a muşchiului
107
vine în raport, în partea inferioară, cu rebordul orbitar inferior, cu

ridicătorul buzei superioare, cu muşchiul mic zigomatic (uneori şi
cu marele zigomatic), căruia orbicularul îi lasă câteva fibre şi cu
osul malar, căruia îi acoperă o mare parte din faţa antero-extemă.
Intern, orbicularul ochiului vine în raport cu apofiza frontală
(montantă) a maxilarului, iar în afară, cu apofiza orbitară externă ,
cu unghiul superior al osului zigomatic şi cu aponevroza temporală.
La nivelul pleoapelor, faţa posterioară se aplică pe ligamentele largi
şi bandeletele tarse.
Inervaţie: muşchiul este inervat de ramurile temporală şi

zigomatică ale nervului facial.
Acţiune - muşchiul orbicular al pleoapelor este muşchiul

sfincter al pleoapelor şi joacă un rol important în expresia facială şi
în variate reflexe oculare.
Partea orbitară este activată, de obicei prin control voluntar.
Contracţia fibrelor orbitare superioare produce riduri verticale
deasupra rădăcinii nasului, îngustând fisura palpebrală, ceea ce
reduce cantitatea de lumină care ajunge la ochi. Porţiunea palpebrală
poate fi, de asemenea, contractată voluntar, pentru a închide
pleoapele lent, ca pentru somn sau reflex, ca în clipire. Partea
lacrimală muşchiului trage înăuntru pleoapele şi papilele
lacrimale, exercitând tracţiune pe fascia lacrimală, putând ajuta
108
drenajul lacrimilor prin dilatarea sacului lacrimal. Când întregul

muşchi se contractă pielea este strânsă în falduri care radiază din
unghiul extern al pleoapelor. Asemenea falduri devin permanente în
timpul vârstei mijlocii, producând ridurile.
Clipirea, care ca scop de a etala lacrimile pe suprafaţa ochiului,
se caracterizează prin succesiunea evenimentelor următoare:
- senzaţia nevoii de a clipi, trimisă encefalului de nervul
tri gemen;
- contracţia orbicularului, asupra căruia encefalul exercită
controlul prin nervul facial;
- contracţia ulterioară a ridicătorului pleoapei superioare, care
acţinează sub controlul nervului oculomotor.
Deci, acest act atât de simplu, de a clipi, necesită intervenţia
centrului nervos, a trei perechi de nervi cranieni şi a doi muşchi.
Muşchiul sprâncenos (corrugator supercilli)

Este un muşchi foarte mic, cu o lungime de 3 - 4 cm, care se
inseră pe partea internă a arcadei sprâncenoase, dedesubtul
i
orbicularului, mult mai gros în partea internă decât extern. Acoperă
jumătatea internă sau uneori două treimi interne ale arcadei
sprâncenoase.
Inserţia de origine: se face prin unul sau mai multe fascicule,

pe partea cea mai internă a arcadei sprâncenoase. La acest nivel, este
109
--------------------- extremităţii cefalice_________ _
parat de muşchiul de partea opusă, printr-un interval de 8 - 10
metri. De aici, muşchiul se îndreaptă în sus şi în afară, descriind,
lungul arcadei sprâncenoase o curbă cu concavitatea în jos.
Inserţia terminală. De la nivelul găurii supraorbitare,

uşchiul sprâncenos se descompune în mai multe fascicule mici,
care se încrucişează cu fibrele orbicularului pleoapelor şi ale
frontalului, terminându-se pe faţa profundă a pielii sprâncenelor:
fibrele cele mai interne se inseră imediat în afara incizum
supraorbitare, cele mai lungi se inseră pe faţa profundă pielii
sprâncenei, la unirea două treimi interne cu treimea externă a
arcadei supraorbitare.
Raporturi — muşchiul sprâncenos este acoperit şi mascat de de

orbicular, de frontal şi de piramidal; muşchiul sprâncenos acoperă
osul frontal, de care este separat prin artera supraorbitară şi ramurile
nervului frontal.
Inervaţie: ramura temporală (superioară) a nervului facial.
Acţiune: contracţia muşchiului trage în jos şi înăuntru pielea

sprâncenei, formând riduri verticale în regiunea intersprâncenară. în
fizionomie, muşchiul sprâncenos exprimă durerea, nerăbdarea, furia.
110
__ ___________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_____________________
Muşchiul piramidal (procerus)

Este situat pe bosa nazală şi pe jumătatea superioară a dosului
nasului; este vertical ca şi marginea internă a frontalului, pe care
pare să o prelungească.
Inserţii. Extremitatea sa inferioară, deschisă la culoare se
inseră:
- prin fibrele sale superficiale, pe o mică lamă fibroasă care
acoperă cartilajele laterale ale nasului şi care este comună şi pentru
muşchii transverşi sau constrictori ai narinelor;
- prin fibrele sale profunde pe treimea inferioară a marginii
interne a osului nazal.
De la această dublă origine, muşchiul se îndreaptă vertical în
sus, diminuându-şi lăţimea şi crescându-şi grosimea; ca urmare ia
forma unui mic fascicul aproape rotunjit, de culoare roşie, care stă
pe rădăcina nasului; apoi urcă pe bosa nazală, turtindu-se şi
lărgindu-se din nou.
La nivelul sprâncenei, piramidalul pare să se continue cu partea
corespunzătoare a frontalului (după unii autori, piramidalul
reprezentând pilierul frontalului), dar în realitate cei doi muşchi se
opresc aici, întrepătrunzându-se reciproc. Fibrele lor, interlamelate
paralel, se separă pentru a se fixa pe piele, cele ale frontalului de
sus în jos, cele ale piramidalului de jos în sus şi pe un punct mai
ridicat decât precedentele.
111
Raporturi:
Faţa sa anterioară, concavă de sus în jos şi convexă
transversal, este unită intim de piele în treimea superioară şi mai
slab în două treimi inferioare.
Pe faţa sa posterioară, convexă şi concavă în sens invers, se
remarcă o lamă fibroasă foarte subţire care nu aderă la oasele
subiacente decât printr-un ţesut conjunctiv lax şi care îi permite să
alunece pe aceste oase în momentul în care se contractă.
Marginea internă, verticală, se juxtapune pe marginea
internă a muşchiului de partea opusă, de care este separată printr-o
linie celuloasă, astfel încât cei doi muşchi piramidali par să formeze
un singur muşchi median şi impar.
Marginea externă, mult mai subţire, corespunde de jos în sus
triunghiularului nasului, ridicătorului comun al buzei superioare şi al
aripii nasului şi orbicularului pleoapelor.
Inervaţie. Muşchiul piramidal este inervat de facial (filetele

suborbitare ale ramurii sale superioare).
Acţiune. Piramidalul este antagonistul frontalului. Muşchii

piramidali determină plisarea transversală a tegumentelor cuprinse
între cele două sprâncene. Extremitatea lor inferioară reprezintă
constant punctul lor fix: astfel, în timp ce pliurile făcute de
contracţia frontalului se fac de sus în jos sau prin ascensiune, cele
112
produse de piramidal se formează de jos în sus sau prin coborâre. în

timpul acţiunii primului, piramidalul se alungeşte ca urmare a
urcării stratului tegumentar; în timpul acţiunii piramidalului,
frontalul suferă o alungire analogă datorată coborârii aceloraşi
tegumente. Cînd se contractă de o singură parte muşchiul piramidal
coboară extremitatea internă a sprâncenei. Activ în încruntare şi în
„concentrare”, diminuează pătrunderea razelor de soare la nivelul
ochilor, protejaţi de sprâncene.
113
Muşchii pieloşi ai nasului
Sunt reprezentaţi de transversul nasului, dilatatorul nărilor şi

mirtiform. Unii autori descriu muşchiul piramidal în cadrul acestui
grup.
Muşchiul transvers al nasului

Este situat deaspra şanţului aripii nasului. Este un muşchi
aponevrotic anterior şi cărnos posterior. Larg şi subţire la origine,
mai gros şi mai îngust îndărăt, are aspectul unui triunghi cu baza
anterior şi cu un vârf care înconjură aripa nasului.
Inserţii. Extremitatea anterioară a transversului este constituită

dintr-o aponevroză subţire care se continuă pe dosul nasului cu cea a
muşchiului de partea opusă. Această aponevroză subţire dă inserţie
în partea superioară câtorva fibre din
muşchiul piramidal. Fibrele cu
originea în partea superioară a
acestei aponevroze, fiind foarte
etalate, sunt la î
început puţin manifeste: fibrele inferioare se
îndreaptă orizontal îndărăt
urmând şanţul aripii nasului; celelalte
coboară după o direcţie cu atât mai oblică
, cu cât sunt mai ridicate,
îndreptându-se îndărăt, toate fibrele
se apropie pentru a forma
un fascicul din
Ce 'n ce ma' îngust, care se angajează sub marginea
internă a celor doi ridicători (superficial şi profund). Majoritatea
114
MJOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
fibrelor se infectează şi se amestecă cu fibrele acestor doi muşchi

pentru a se termina pe faţa profundă a tegumentelor care acoperă
partea verticală a şanţului aripii nasului. Câteva fibre se amestecă în
mod obişnuit cu fibrele cele mai ridicate ale muşchiului mirtiform,
cu care par să se continue.
Testut descrie două categorii de fibre: cele anterioare (sau
inferioare) care se termină pe faţa profundă a tegumentului care
acoperă şanţul aripii nasului şi posterioare (sau superioare), care se
continuă cu fasciculele externe ale mirtiformului.
Raporturi. Muşchiul transvers al nasului este acoperit anterior

de piele şi îndărăt de cei doi ridicători. Muşchiul acoperă cartilajul
lateral al nasului, de care nu aderă decât printr-un ţesut celular lax,
astfel încât, aponevroza comună celor doi muşchi poate aluneca pe
marginea anterioară a cartilajului nazal în sens transversal. în jos
muşchiul este aplicat prin faţa sa internă pe cartilajul aripii nasului şi
pe stratul fibros care îl acoperă.
Inervaţie. Muşchiul transvers al nasului este inervat de facial

(filetele suborbitare ale ramurii sale superioare).
Acţiune. Muşchiul plisează pielea în sens transversal şi

deprimă aripa nasului. Dar pentru a produce acest efect, este necesar
ca aripa nasului să fie fixată în prealabil, prin coborâtorul său.
115
Depresia devine evidentă cînd cei doi muşchi transverşi sau
depresori acţionează în acelaşi timp cu coborâtorii. Practic
transverşii şi depresorii formează în jurul orificiului nazal un
sfincter semicircular. După Rouviere, muşchiul trage aripa nasului
în sus şi înainte, fiind dilatator al nărilor.
Autorii anglo-saxoni descriu un muşchi nazal, cu două părţi:
transversă şi alară. Partea transversă, compressor naris, se inseră pe
maxilar, lateral faţă de incizura nazală, continuându-se supero-
medial cu o aponevroză subţire şi întinsă care se continuă cu cea de
partea opusă la nivelul dosului nasului şi adesea continuându -se cu
aponevroza piramidalului. Partea transversă comprimă orificiul
narinar, la joncţiunea vestibulului cu fosa nazală.
Partea alară, dilatator naris, se inseră pe maxilar, infero-medial
faţă de partea transversă, iiar apoi se îndreaptă către cartilajul aripii
nasului. Partea alară deprimă aripa nasului lateral, lărgeşte apertura
nazală anterioară, vizibil în inspiraţia profundă şi stările emoţionale.
Muşchiul mirtiform (coborâtor al septului nazal)

Este situat sub ari
aripa nasului, între marginea alveolară şi
mucoasa bucală care îl acoperă parţial. Este vertical, turtit, subţire,
de formă patrulateră.
Inserţii. Muşchiul mirtiform se inseră inferior pe o
proeminenţă a marginii alveolare a maxilarului care corespunde
incisivului lateral, caninului şi primului molar; pe de altă parte are
116
câteva inserţii pe partea corespunzătoare a mucoasei gingivale. De

pe această dublă origine, muşchiul urcă, lărgindu-se spre baza
nasului. Fibrele sale pot fi împărţite, după direcţia lor în interne sau
oblice, mijlocii sau verticale şi externe sau semicirculare. Autorii
anglo-saxoni dau inserţia de origine pe maxilar, deasupra incisivului
central.
Fibrele interne au o direcţie oblică în sus şi înăuntru pentru a
se termina pe extremitatea posterioară a ramurii interne a cartilajului
aripii nasului şi pe tegumentele care o acoperă.
Fibrele mijlocii se inseră pe tot spaţiul cuprins între
subcloazon şi partea posterioară a aripii nasului.
Fibrele externe, cu atât mai lungi cu cât sunt mai îndepărtate
de planul median, se inseră pe toată extremitatea posterioară a aripii
nasului, descriind o curbă cu concavitatea anterior. Ele se
încrucişează la nivelul inserţiei cu cele ale transversului.
Raporturi. Muşchiul mirtiform este acoperit de mucoasa
bucală, orbicularul buzelor (jumătatea sa superioară) şi cei doi
j
ridicători (superficial şi profund). Mirtiformul acoperă partea
anterioară a marginii alveolare.
Inervaţie. Muşchiul mirtiform este inervat de facial (filetele
suborbitare ale ramurii sale superioare).
Acţiune. După cum am descris mai sus, muşchiul mirtiform
coboară aripa nasului şi retrage transversal orificiul narinar, el
formând împreună cu transversul un sfincter semicircular.
117
Dilatatorul propriu al nărilor

Santorini, citat de Testut, descrie sub numele de dilatator
propriu al nărilor o lamă musculară foarte subţire şi atrofiată la om,
situată pe partea inferioară a aripii nasului.
Inserţii: fibrele muşchiului se inseră în partea posterioară, pe
marginea posterioară a cartilajului aripii nasului şi pe porţiunea
corespondentă a maxilarului superior. Fibrele se îndreaptă înainte şi
în jos, descriind o curbă cu concavitatea în jos, terminându-se pe
faţa profundă a pielii care acoperă marginea externă a narinei.
Raporturi. Muşchiul dilatator al nărilor vine în raport, pe de
o parte, cu tegumentele, şi pe de altă parte, cu cartilajul aripii
nasului. Dezvoltarea mucşhiului dilatator propriu al nărilor este
extrem de variabilă.
Inervaţie. Muşchiul este inervat de facial (filetele suborbitare
ale ramurii sale superioare).
Acţiune. Muşchiul are punctul fix îndărăt, trăgând deci spre
exterior aripa nasului şi lărgind nara. Ca urmare acest muşchi este
antagonistul mirtiformului şi al transversului nasului.
118
Muşchii gurii şi ai buzelor
Sunt împărţiţi, după acţiunea lor în muşchi constrictori şi

muşchi dilatatori.
Muşchii constrictori sunt în număr de doi: orbicularul buzelor

şi compresorul buzelor.
Muşchi dilatatori sunt dispuşi pe două planuri: profund şi

superficial.
Planul profund cuprinde următorii muşchi: canin,buccinator,

pătratul bărbiei, moţul bărbiei, la care Santorini (citat de Sappey)
adaugă transversul bărbiei.
Planul superficial conţine muşchii: ridicătorul comun al

buzei superioare şi al aripii nasului, ridicătorul propriu al buzei
superioare, marele zigomatic, micul zigomatic, rizorius,
triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului (platysma).
Muşchii constrictori ai orificiului bucal

Orbicularul buzelor (orbicularis oris)
A fost unul din cei mai controversaţi muşchi ai feţei.
119
Santorini, în 1724 îl descria astfel: „Fibrele orbicularului

buzelor par să formeze un singur muşchi, pe care câţiva anatomişti îl
numesc sfmcter. îndrăznesc, totuşi, să spun că este format din două
fascicule. Fasciculul buzei superioare se continuă cu partea
inferioară a buccinatorilor şi cel al buzei inferioare cu partea
superioară a acestor muşchi, după ce se încrucişează la nivelul
comisurilor.
Albinus, în 1734, continua în termeni mai expliciţi doctrina
continuităţii muşchilor antagonişti ai feţei: „Orbicularul, la prima
vedere, pare să înconjure tot orificiul bucal sau pare a avea
comportamentul unui cerc, fără început şi fără sfârşit. Dar în
realitate el este sursa comună a tuturor celorlalţi muşchi care pleacă
de la comisuri (buccinatorii, triunghiularii buzelor, caninii şi marii
zigomatici). Partea inferioară a buccinatorului, reunită cu o parte din
triunghiularul buzelor, urcă spre unghiul gurii şi buza superioară. în
acelaşi mod, partea superioară a buccinatorului, la care se adaugă o
parte din marele zigomatic, coboară către comisură, încrucişează
fibrele ascendente, apoi se prelungesc în buza inferioară.
Astfel, pentru Santorini, orbicularul şi buccinatorii formează
un singur muşchi: cele două jumătăţi ale primului, prelungindu-se şi
încrucişîndu-se formează buccinatorii. Pentru Albinus, orbicularul
se continuă nu numai cu buccinatorul ci şi cu toţi ceilalţi muşchi ai
comisurii, astfel încât el reprezintă o dependinţă a acestora.
120
Winslow a formulat o a treia teorie: „Examinând unghiurile

buzelor, se va remarca faptul că fibrele buzei superioare
încrucişează fibrele buzei inferioare şi se va distinge arcada
musculară a unei buze de arcada musculară a celeilalte: este motivul
pentru care le numesc semiorbicularii. Toate fibrele buccinatorului
se îngrămădesc puţin câte puţin către comisura buzelor, unde ele
alunecă îndărătul muşchilor orbiculari, care Ie acoperă şi de care
aderă strâns.
în timp ce Santorini şi Albinus susţineau faptul că în regiunea
intermaxilară nu există decât un muşchi, ce se întinde de la apofiza
coronoidă dintr-o parte la apofiza coronoidă de cealaltă parte,
Winslow afirmă că, în realitate, există patru, în întregime
independenţi şi fără continuitate între ei: doi buccinatori şi doi
semiorbiculari. Doctrina continuităţii muşchilor antagonişti, ca
piramidalul şi frontalul, caninul şi triunghiularul buzelor,
buccinatorul şi orbicularul este confirmată şi în acest caz.
Sappey şi Testut susţin teoria lui Winslow şi afirmă că
orbicularul este format din doi muşchi curbilinii şi independenţi,
care se încrucişează la nivelul comisurilor şi pe care îi numeşte
semicirculari superior şi inrferior.
Muşchiul semicircular superior este situat în grosimea buzei

superioare, ocupând marginea liberă a feţei posterioare. în sens
transversal, el se întinde de la un buccinator la altul, descriind o
121
curbă cu concavitatea în jos. în sens vertical el ocupă tot spaţiul

cuprins între baza nasului şi marginea liberă a buzei. Acest muşchi
este format dintr-o porţiune principală sau arciformă şi două porţiuni
accesorii care se continuă către comisuri.
Partea principală, care ocupă marginea liberă a buzei,
constituie semiorbicularul propriu-zis. Ea aderă intim pe toată
lungimea de mucoasa labială. Prin extremităţile sale uşor
descendente, partea principală se inseră pe mucoasa comisurilor,
amestecându-se cu fibrele corespunzătoare din buccinator, de care
aderă foarte solid, astfel încât fibrele nu pot fi separate decât prin
secţiunea lor.
Porţiunile accesorii sunt în număr de două pentru fiecare
parte; ele se disting în superioară şi inferioară. Porţiunea inferioară
se inseră pe partea internă a fosetei incisive, apoi se îndreaptă
înainte şi se pierde în grosimea buzei. Porţiunea superioară, mai
importantă, aderă de tegumentele subcloazonului, în faţa
mirtiformului; ea se îndreaptă în jos şi în afară, urmând marginea
aderentă a buzei şi confundându-se imediat cu porţiunea principală.
Semiorbicularul superior este acoperit de cei doi ridicători ai
buzei superioare, micul zigomatic şi piele. Un strat de glande
salivare acoperă faţa sa posterioară, care corespunde, mai profund,
mucoasei labiale şi mirtiformului.
122
Muşchiul semicircular inferior se întinde în sens vertical de

Ia marginea liberă a buzei până la depresiunea care o separă pe
aceasta de proeminenţa mentonului. El cuprinde o porţiune
principală, care îl formează aproape în întregime şi o porţiune
accesorie.
Porţiunea principală ocupă marginea liberă a buzei inferioare
şi faţa sa posterioară. Este foarte intimă legată de mucoasa bucală, la
nivelul marginii libere. Prin extremităţile sale, uşor ascendente, ea
se încrucişează parţial cu extremităţile semicircularului superior şi
se inseră pe mucoasa comisurilor confundând fibrele sale cu cele ale
buccinatorului.
Porţiunea accesorie, extrem de subţire, este reprezentată
numai de câteva fibre care se inseră pe maxilar imediat dedesubtul
mucoasei gingivale şi uneori chiar pe această mucoasă. Toate aceste
fibre se îndreaptă oblic în sus şi în afară, către comisură, unele la
stânga, altele la dreapta şi se unesc cu porţiunea principală, cu care
au acelaşi mod de inserţie.
!
Semicircularul superior corespunde:
- anterior muşchilor pătraţi ai bărbiei; !
- superior mucoasei labiale;
- îndărăt unui strat destul de gros de glandule salivare.
Inervaţie. Muşchiul orbicular al buzelor este inervat de
facial: pentru semiorbicularul superior filetele provin din ramura
123
M10L0G1A EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
ramura temporo-facială; pentru semiorbicularul inferior se distribuie

filetele bucale inferioare din ramura cervico-facială.
După ce am văzut această concepţie mai veche, este util să

prezentăm concepţia modernă despre muşchiul orbicular.
Simpla inspecţie funcţională în timpul diferitelor activităţi,
efectele deficitelor neurologice, precum şi îmbunătăţirea tehnicilor
de înregistrare şi stimulare demonstrează clar că muşchiul este
format din cadrane independente (superior, inferior, stâng şi drept),
care cooperează în nenumărate moduri contrastante în marea
varietate a acţiunilor labiale. Există unele cazuri de întreţesere şi
suprapunere transmediană a cadranelor drepte şi stângi
corespunzătoare, însă există, cel puţin, o juxtapunere apropiată a
cadranelor superioare şi inferioare la ataşamentele lor laterale
(modiolare). Fiecare cadran constă într-o pars peripheralis mai mare
(comună multor mamifere) şi o pars marginalis (absentă 1b
mamiferele non-primate, uşor diferită marginal la primatele non-
umane mai mari, în mod unic dezvoltată la indivizii care
vocalizează). Apoi, din punct de vedere formal, orbicularis oris, ca
un întreg, este compus din opt segmente, flecare numit sistematic
conform cu locaţia sa; aşa cum este cazul majorităţii muşchilor
modiolari, fiecare segment semănând cu un ventilator cu tija la
modiolus. Fiecare ventilator este deschis în segmentele periferice şi
aproape închis în segmentele marginale. Regiunea de apoziţie a
124
părţilor marginale şi periferice este indicată de către liniile de

joncţiune dintre suprafaţa roşie a buzei şi piele, ventral, şi mucoasă,
posterior.
Pars peripheralis are ataşată în fiecare cadran o tijă laterală la
grosimea completă (apex către bază, cu cornul superior sau inferior
aferent) a aspectului labial al modiolusului. Majoritatea acestor fibre
ale tijei se crede că ar avea un ataşament terminal în ţesuturile
modiolusului, deşi detaliile structurale fine şi geometria acestora nu
au fost, încă, satisfăcător demonstrate. Nu a fost demonstrată nici
derivarea unui număr limitat de fibre orbiculare din continuarea
directă a unuia sau a mai multor (poate toate) muşchi modiolari
diferiţi (vide infra). Se afirmă în mod normal, dar este clar o
suprasimplificare, că orbicularis are întăriri directe în buza
superioară de la muşchiul buccinator (fibre "inferioare" sau
mandibulare, decusând fibrele centrale sau pterigomandibulare
"superioare") şi de la muşchiul coborâtor anguli oris; în buza
inferioară de la muşchiul buccinator (fibre "superioare" sau
maxilare, decusând fibrele centrale sau pterigomandibulare
"inferioare"), de la muşchiul coborâtor anguli oris şi ataşamentul
modiolar superficial al zygomaticus major. (Muşchii incisivi
inferiori şi superiori au un ataşament osos medial şi sunt menţionaţi
mai jos).
Tijele laterale (superioare şi inferioare) ale orbicularis oris
pătrund în unghiurile laterale ale zonelor labiale superioare şi
125
inferioare respective şi deviază în fascicule dispuse ca foi

musculare, care ocupă stratul central de ţesut a hemilabiilor lor
triunghiulare. Aceste foi triunghiulare de muşchi se extind vertical,
de la nivelul buzei roşii/joncţiunii cutanate, acolo unde foaia este
mai groasă, apoi progresiv către regiunea mai subţire, până când
ajung la limitele labiale superiore sau inferiore respective. Cea mai
mare parte a fiecărei foi pătrunde în buza liberă, acolo unde fibrele
sale agregă într-o serie de fascicule cilindrice, fiecare aproximativ
concentrice şi paralele cu marginea buzei roşii a cavităţii bucale.
Fasciculele adiacente sunt separate de extensii ale tractorilor
labiali, care trec către ataşamentele lor submucoase; extensii
similare separă fasciculele rimale ale pars peripheralis de fasciculele
bazale ale pars marginalis. în buza superioară, cele mai mari fibre se
găsesc în apropierea şanţului nasolabial, iar câteva fibre sunt ataşate
de şanţ în timp ce altele au atasamente ocazionale la ala nazală şi
A
sept. In buza inferioară cele mai mici fibre ajung şi se ataşează la

şanţul mentolabial. în timp ce traversează cadranul buzei libere,
corpul principal de fibre este de multe ori reţinut pentru a avea o
populaţie mică care se termină în ţesutul conjunctiv labial, dermă
sau submucoasă. Acest lucru nu a fost demonstrat în mod
satisfăcător.
Majoritatea fibrelor continuă medial şi pe măsură ce se apropie
de planul median încep cu aproximativ 5 mm în interiorul jumătăţii
de buză opuse, până când fibrele obţin ataşamentele lor, în principal
126
dermice, însă parţial submucoase. Interpoziţionarea apare sub

adâncitura filtrumului buzei superioare şi a coborârii mai puţin
marcate din loci în buza inferioară. în timpul compresiei cavităţii
bucale un şanţ vertical filtrai median devine mai proeminent, după
cum la fel se întâmplă şi cu un set de riduri verticale paramediane în
buza de jos.
Pars marginalis al orbicularis oris, este dezvoltat într-un mod
unic în buzele umane şi este în strânsă legătură cu vorbirea şi
producerea unor varietăţi legate de înălţimea sunetului. în flecare
cadran, pars marginalis este alcătuit dintr-o singură (sau, în cazul
unor persoane şi rase, dublă) bandă de fibre musculare cu diametru
îngust, depusă în ţesuturile fiecărei margini a buzei roşii. Medial,
fibrele marginale se întâlnesc şi se întreţes cu semenii lor contra-
laterali, apoi obţin ataşament la derma buzei roşii, la câţiva
milimetri dincolo de planul median (a se vedea pars peripheralis).
Lateral, fibrele converg şi continuă către un ataşament cu unghiul
bucal la nivelul benzii orizontale, peste cea mai profundă
(submucozală) parte a bazei modiolare.
Relaţiile dintre pars marginalis şi peripheralis nu sunt simple,
într-o secţiune care reprezintă grosimea întreagă a buzei superioare
în unghiuri drepte faţă de marginea buzei roşii, fasciculele cilindrice
de fibre peripheralis nu sunt toate într-un singur plan. Profilele
acestora, luate în considerare împreună, sunt uşor convexe spre
înainte deasupra, însă se întorc într-o concavitate mai pronunţată
127
______________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE______________ _
spre înainte în jumătatea lor rimală; adică sunt în mod clasic

asimilate cu tija şi partea iniţială curbată a cârligului. Dincolo de
fascicolul rimai de peripheralis, cârligul este completat de către
profilul triunghiular rotunjit (eliptic sau oval) al pars marginalis;
baza sa este aproape de limita inferioară a pars peripheralis, restul se
extinde în sus şi înainte, ocupând nucleul buzei roşii iar apexul său
se apropie de buza roşie/joncţiunea cutanată. în buza inferioară
fascicule peripheralis formează, în secţiuni, o curbură continuă
concavă înainte; acest lucru este surmontat de către marginalis
aplatizat, curbat şi triunghiular care coboară în faţă, apexul acestuia
apropiindu-se din nou de buza roşie/joncţiunea cutanată. în ambele
buze, prin urmare, de-a lungul zonelor roşii rimale, marginalis stă în
faţa fascicolelor rimale a peripheralis. Cu toate acestea, atunci când
trec lateral, dincolo de buza roşie şi traversând unghiul bucal,
această relaţie se modifică. Pars marginalis este înfăşurat spiralat în
jurul marginii rimale a peripheralis pentru a ajunge la suprafaţa sa
profundă (submucozală), iar această poziţie profundă a marginalis
(cu poziţionarea verticală a fibrelor acum inversată) este menţinută
pe măsură ce acesta continuă către ataşamentul său la baza
modiolară. Rolurile funcţionale, implicite în aceste aranjamente
structurale şi în altele modalităţi cooperante de control labial, sunt
menţionate mai jos.
Incisivus labii superioris, un muşchi accesoriu al complexului
orbicular oral, are un ataşament osos la podeaua fosei incisive a
128
maxilarului, superior faţă de eminenţa dintelui incisiv lateral, şi în

partea de început se află profund în partea superioară a pars
peripheralis a muşchiului orbicular. Arcuindu-se lateral, fasciculele
sale de fibre devin intercalate între şi paralele cu fascicolele
orbiculare. Apropiindu-se de modiolus, se separă în părţi
superficiale şi profunde; prima parte se îmbină cu levator anguli oris
{muşchiul ridicător al unghiului gurii) şi se ataşează la zonele
modiolare intermediare (corpul) şi apicale; cel din urmă se ataşează
la cornul superior şi la basis moduli.
Muşchii incisivi inferiori {incisivus labii inferiorus) sunt, de

asemenea, accesori orbicularului buzelor, ca şi incisivii superiori. Ei
se inseră pe planşeul fosei incisive a mandibulei, lateral faţă de
moţul bărbiei şi dedesubtul proeminenţei formate de incisivul lateral
inferior, precum şi pe bosa alveolară a caninului inferior.
Compresorul buzelor
Este alcătuit din fasciculele musculare care se întind dinainte
înapoi, în jurul orificiului bucal, traversând fibrele părţii labiale a
;
orbicularului buzelor, de la faţa profundă a pielii la faţa profundă a
mucoasei. Acvest muşchi comprimă buzele dinainte îndărăt. Este
foarte dezvoltat la nou-născut, având un rol foarte important în supt.
129
Planul profund
Muşchiul canin (levator anguli oris)

Muşchiul canin sau ridicătorul unghiului gurii este situat în
fosa canină, îndărătul ridicătorului propriu al buzei superioare şi al
micului zigomatic. Are o formă patrulateră şi o direcţie oblică în jos
şi în afară.
Inserţii. Muşchiul canin se inseră prin extremitatea superioară

în partea superioară a fosei canine, imediat dedesubtul găurii
suborbitare. Unii autori susţin că muşchiul canin ar avea un al doilea
fascicul, cu originea pe apofiza frontală a maxilarului, dar alţi autori
sunt de părere că acest al doilea fascicul ar forma un muşchi special,
care se fixează în jos pe mucoasa gingivală.
De pe fosa canină muşchiul canin se îndreaptă în jos şi în
afară către comisura buzelor, devenind din ce în ce mai superficial şi
pare să se continue prin majoritatea fibrelor cu triunghiularul
buzelor. Dar studiile electro-fiziologice au arătat că această
continuitate este aparentă. Fibrele muşchiului canin, după ce se
amestecă cu cele ale marelui zigomatic sau cu cele ale
triunghiularului buzelor, se fixează pe tegumentele comisurii bucale
sau pe mucoasă.
130
Raporturi. Muşchiul canin este acoperit în sus de ridicătorul

profund al buzei superioare, de care este separat prin nervii şi vasele
infraorbitare, apoi de micul zigomatic (când acesta există). în jos
muşchiul canin depăşeşte aceşti muşchi şi ca urmare vine în raport
cu pielea, dublată la acest nivel de un ţesut grăsos gros. Muşchiul
acoperă fosa canină, mucoasa bucală şi buccinatorul.
Inervaţie. Muşchiul canin este inervat de nervul facial (filetele

suborbitare ale ramurii oro-faciale).
Acţiune. Muşchiul canin, uşor oblic în jos şi în afară, trage

comisura labială în sus, atrăgând-o puţin înăuntru. Ridică modiolul
şi unghiul bucal, incidental arătând dinţii în timpul zâmbetului şi
contribuie la formarea conturului naso-labial.
Muşchiul buccinator (buccinator)

Numele de buccinator provine de la verbul buccinare, care
înseamnă a sufla din trompetă, muşchiul buccinator având un rol
foarte important în utilizarea instrumentelor de suflat. Este situat
profund în grosimea obrazului, imediat în afara mucoasei bucale de
care aderă prin toată întinderea sa. Muşchiul buccinator este situat în
afara orbicularului buzelor şi înaintea maseterului.
Muşchiul buccinator se întinde în sens vertical de la marginea
alveolară a maxilarului la marginea alveolară a mandibulei şi în sens
131
antero-posterior de pe partea laterală a faringelui la unghiul buzei.

Lungimea şi mai ales înălţimea sa, depăşesc cu mult spaţiul pe care
îi ocupă, de unde şi uşurinţa cu care se lasă împins spre exterior în
timpul masticaţiei şi în distensia pereţilor cavităţii bucale. Are o
formă patrulateră, plană.
Inserţii. Muşchiul are inserţii fixe:

în sus, pe porţiunea marginii alveolare superioare
amaxilarului care corespunde celor trei molari, pe tuberozitatea
maxilară şi pe vârful apofizei pterigoide;
- în jos, pe jumătatea posterioară a marginii alveolare
inferioare; inserţia pe marginea alveolară mandibulei se
prelungeşte pe creasta buccinatoare şi se uneşte îndărăt cu fasciculul
tendinos al muşchiului temporal, care se inseră pe buza internă a
marginii anterioare a ramurii mandibulei;
- îndărăt pe vârful croşetului aripii interne a pterigoidei, printr-
un scurt tendon, urmat imediat de un fascicul muscular care coboară
oblic;
- pe o lamă fibroasă întinsă de la acelaşi croşet la extremitatea
posterioară a liniei oblice externe a mandibulei. Această lamă
fibroasă, în unele cazuri îngustă, iar în altele mai largă, a fost
descrisă de Sabatier şi Boyer sub numele de ligament pterigo-
mandibular sau aponevroza buccinato-faringiană. Când lama este
evidenţiabilă, se remarcă fibrele buccinatorului care se inseră pe
132
marginea sa anterioară şi cele ale constrictorului superior al

faringelui care se inseră pe marginea sa posterioară. Dar cel mai
adesea, lama este puţin vizibilă şi acoperită aproape în întregime de
fibrele celor doi muşchi care se inseră pe faţa sa externă şi care se
întrepătrund.
Ligamentul sau rafeul pterigo-mandibular este o fâşie de fibre
tendinoase, care trec de la cârligul pterigoidei la marginea
posterioară a liniei milo-hioidiene. Medial este acoperit de mucoasa
bucală, unde este uşor de palpat. Este separat lateral de ramura
mandibulei prin ţesut adipos.
Din cauza acestor origini diferite, fibrele buccinatorului pot fi
împărţite în superioare, mijlocii şi inferioare. Fibrele superioare sunt
main puţin numeroase şi se îndreaptă în jos şi înainte. Fibrele
mijlocii sunt orizontale, iar cele inferioare se îndreaptă în sus şi
înainte. Fibrele inferioare cele mai ridicate se încrucişează la
extremitatea lor anterioară cu cele mijlocii. Fasciculele ascendente
par să treacă în buza superioară şi să se continue cu semiorbicularul
superior. în acelaşi mod, fasciculele descendente par să se confunde
cu semiorbicularul inferior şi să treacă în buza inferioară. Dar
această continuitate nu este decât aparentă, deoarece la nivelul
:
unghiului buzelor, cele trei categorii de fibre ale buccinatorului se ;
prind pe faţa profundă a pielii şi a mucoasei bucale, în acelaşi mod

cu fibrele orbicularului.
133
Raporturi. Faţa externă a buccinatorului este acoperită îndărăt

de apofiza coronoidă, tendonul temporalului şi marginea anterioară
a maseterului de care este separată printr-o masă globuloasă
constantă de ţesut adipos (bula lui Bichat), mai mult sau mai puţin
voluminoasă, după fiecare individ. Partea sa mijlocie vine în raport
cu aceeaşi bulă a lui Bichat, cu canalul lui Stenon, care se
inflectează pentru a traversa bula lui Bichat pentru a se deschide în
vestibulul bucal, la nivelul celui de al doilea molar superior, cu vena
facială, care încrucişează această parte în unghi drept, trecând în faţa
cotului realizat de canalul lui Stenon, cu câteva filete din nervul
facial şi cu muşchiul rizorius a lui Santorini. De asemenea, muşchiul
vine în raport cu nervul bucal, ram din nervul mandibular, care îl
traversează din afară înăuntru. Partea anterioară corespunde în sus
muşchilor canin şi marele zigomatic şi în jos triunghiularului
buzelor. Artera facială încrucişează oblic partea anterioară a
muşchiului buccinator. Prin faţa sa internă muşchiul se aplică pe
mucoasa bucală de care aderă foarte strâns pe toată întinderea sa,
mai ales în partea anterioară, unde se prinde de mucoasă cum se
prind fasciculele sub formă de raze pe faţa profundă a pielii. între
mucoasă şi muşchi pot exista sau nu câteva glandule salivare, ca şi
în grosimea muşchiului.
Aponevroza buccinatorului este remarcabilă ca grosime şi

rezistenţă. Ea acoperă toată suprafaţa externă a buccinatorului, de
134
I
care aderă printr-un ţesut celular foarte dens. La nivelul canalului lui
Stenon ea se continuă cu tunica externă a acestuia. îndărăt,
aponevroza buccinatorului se inseră pe marginea anterioară a
apofizei coronoide şi se continuă parţial cu aponevroza maseterină.
De aici se îndreaptă în jos, inserându-se pe marginea alveolară a
maxilarului. Anterior ea devine din ce în ce mai subţire pe măsură
ce se apropie de buze, până dispare în regiunea comisurii buzelor,
confundându-se cu tesutul
* celular subcutanat. Dedesubtul
aponevrozei buccinatorului se găsesc mai multe glandule salivare:
acestea sunt glandele molare, care uneori penetrează grosimea
muşchiului.
Inervaţie. Muşchiul buccinator primeşte filete nervoase atât

din ramura temporo-facială cât şi din ramura cervico-facială, ramuri
ale nervului facial. După cum am menţionat anterior, muşchiul este
traversat de nervul bucal, dar la acest nivel, nervul bucal a devenit
exclusiv senzitiv şi, ca urmare, nu are nici o contribuţie la inervaţia
motorie a muşchiului buccinator.
Acţiune. Muşchii buccinatori trag îndărăt comisura bucală,

mărind astfel diametrul transversal al gurii. Când sunt împinşi în
afară de aerul înmagazinat în cavitatea bucală, contracţia lor
comprimă acest aer şi îl forţează să iasă sub presiune prin orificiul
bucal, a cărei deschidere este controlată de orbicularul buzelor. Ca
135
urmare, buccinatorii au un rol foarte important în suflat şi, cum am

menţionat anterior în cântatul cu diverse instrumente suflătoare. în
fine, în actul masticaţiei, buccinatorii aduc sub arcadele dentare,
împreună cu orbicularul buzelor, particulele care s-au îndepărtat
către vestibulul bucal, contribuind la formarea bolului alimentar.
Muşchiul pătrat al bărbiei sau coborâtor al buzei inferioare

(depressor labii inferioris)
Este situat oblic pe părţile antero-laterale ale bărbiei. Este un
muşchi extrem de subţire, foarte pal, de formă romboidă, care se
întinde de la mandibulă la buza inferioară.
Inserţii. Muşchiul se inseră în jos pe treimea anterioară a liniei

oblice externe a mandibulei, prin fibre foarte scurte aponevrotice
care încrucişează fibrele triunghiularului buzelor şi par să se
continue cu fibrele pielosului gâtului. De pe linia oblică externă
fibrele se îndreaptă în sus, înainte şi înăuntru, formând fascicule
paralele, separate prin şanţuri. Toate aceste fascicule se termină pe
faţa profundă a tegumentelor buzei inferioare.
Raporturi. în afară, muşchiul pătrat al bărbiei corespunde

triunghiularului buzelor, pe care îl încrucişează sub un unghi
aproape drept şi pielii în rest. Faţa sa internă acoperă vasele şi nervii
mentonieri, mucoasa bucală şi orbicularul buzelor. Marginea sa
136
posterioară este întărită de un foarte mic fascicul al pielosului

gâtului, care înconjură marginea corespondentă a triunghiularului
buzelor. Marginea sa anterioară se încrucişează în sus cu cea a
muşchiului de partea opusă, de care este separată în jos de muşchiul
moţ al bărbiei şi fibrele cele mai interne ale pielosului gâtului.
Inervaţie. Muşchiul pătrat al bărbiei este inervat de nervul

facial (filetele mentoniere ale ramurii sale cervico-faciale).
Acţiune. Muşchiul pătrat al bărbiei trage jumătatea

corespondentă a buzei în jos şi în afară. Când cei doi muşchi se
contractă simultan, buza inferioară se alungeşte transversal şi se
răstoarnă în afară. Contribuie la exprimarea ironiei, a tristeţii, a
melancoliei sau a îndoielii.
Muşchiul moţ al bărbiei (mentalis) sau mentonier

Muşchii ocupă marginea inferioară a şanţului care separă buza
de menton. Au aspectul a două fascicule conice, juxtapuse, dirijate
oblic şi jos şi înainte.
Inserţii. Prin vârful lor, muşchii moţ al bărbiei se inseră unul

lângă altul prin fascicule scurte tendinoase pe laturile simfizei
mandibulei, imediat dedesubtul mucoasei gingivale. De la simfiză
muşchii se îndreaptă în jos şi înainte inserându-se pe faţa profundă a
137
MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFAL/CE
pielii care acoperă partea cea mai proeminentă a bărbiei. Jumătatea

lor superioară este roşie, iar jumătatea lor inferioară (baza) are
culoare galbenă.
Raporturi. în sus, muşchii sunt acoperiţi de mucoasa bucală,

de fibrele inferioare ale orbicularului şi de fibrele superioare şi
interne ale pătratului bărbiei. în jos muşchii moţ ai bărbiei vin în
raport cu fibrele încrucişate ale celor doi pieloşi ai gâtului. în afară,
muşchii vin în raport cu muşchiul pătratul bărbiei, care îi
încrucişează sub un unghi ascuţit. Cei doi muşchi sunt uşor
divergenţi între ei. înăuntru muşchiul este separat de muşchiul de
partea opusă printr-o lamelă triunghiulară, fibro-elastică, foarte
densă. Această lamelă se inseră posterior pe partea mijlocie a
mandibulei; ea se continuă prin marginea sa anterioară cu fundul de
sac al mucoasei şi, inferior, cu tegumentele pe care le trage către
simfiză, de unde rezultă depresiunea dintre buză şi bărbie, numită
foseta mentonului.
Inervaţie. Muşchii moţ ai bărbiei sunt inervaţi de filetele

mentoniere ale ramurii cervico-faciale a nervului facial.
Acţiune. Muşchii moţ ai bărbiei imprimă tegumentelor

mentonului o mişcare de ridicare, aplicându-le pe simfiza
mentonieră. Ei ridică, de asemenea, mecanic buza inferioară,
138
răstumând-o puţin în afară, în acelaşi timp în care împing în sus

resturile alimentare căzute în faţa incisivilor. Ei ajută la eversia
buzei în timpul ingerării de alimente lichide, vorbirii sau pentru a
exprima îndoiala, dezaprobarea.
Muşchiul transvers al bărbiei

Este un muşchi mic, descris de Santorini, situat transversal sub
bărbie. Este foarte subţire şi foarte puţin colorat la majoritatea
indivizilor, motiv pentru care se distinge destul de greu. Totuşi,
existenţa sa este constantă. Are aspectul unei bandelete de 3 - 4
mm.
Inserţii. Transversul bărbiei, când are o coloraţie pală, pare să

se cotinue la dreapta şi la stânga cu unghiul antero-inferior al
triunghiularului bărbiei. La subiecţii rari, unde are culoarea roşie,
este uşor de recunoscut inserţia sa pe mandibulă printr-o langhetă
aponevrotică ale cărei fibre se încrucişează cu cele ale unghiului
anterior al triunghiularului buzelor.
Raporturi. Prin faţa sa superficială, muşchiul vine în raport cu

pielea. Prin faţa sa profundă, el corespunde fibrelor interne ale
pielosului gâtului, care îl încrucişează perpendicular.
Inervaţie - aceeaşi ca pentru moţul bărbiei.

139
Acţiune. Muşchiul are acţiunea de a tensiona pielea care îl

acoperă şi de a o aplica pe eminenţa mentonieră.
Planul superficial
Ridicătorul comun (superficial) al buzei superioare şi al aripii
nasului (levator labii superioris alaeque naşi)
Muşchiul este situat în unghiul naso-genian şi se întinde de la
apofiza montantă (frontală) a maxilarului la extremitatea posterioară
a aripii nasului şi la porţiunea corespunzătoare a buzei superioare. El
este turtit, alungit, strâmt superior, mai larg şi mai subţire, inferior.
Inserţii. Prin extremitatea sa fixă, superioară, muşchiul

ridicător comun se inseră pe faţa externă a apofizei montante
(frontale) a maxilarului, prin fibre scurte, aponevrotice, care
încrucişează tendonul orbicularului pleoapelor. Uneori inserţia
superioară se face şi pe osul propriu al nasului şi chiar pe apofiza
orbitară internă a frontalului. După Rouviere, inserţia sa superioară
este acoperită de orbicularul pleoapelor.
De pe apofiza montantă, muşchiul se îndreaptă în jos şi puţin în

afară, lărgindu-se. Ajuns la nivelul şanţului care limitează îndărăt
aripa nasului, muşchiul se inseră pe extremitatea posterioară a
acestei aripi prin fibrele sale cele mai interne; apoi continuă să
140
coboare, devenind din ce în ce mai subţire şi se termină pe

tegumentele buzei superioare prin fibrele sale externe.
Acest mod de terminare a făcut ca extremitatea sa inferioară
să fie considerată ca fiind formată din două fascicule: unul intern
sau nazal, mai gros şi unul extern sau labial, mai subţire. Totuşi nu
există nici o demarcaţie care să separe cele două fascicule; cel intern
este mai gros şi mai roşu. Fibrele fasciculului extern se încurbează
lateral pe fibrele ridicătorului propriu, terminându-se pe faţa
profundă a pielii buzei superioare şi a filtrului buzei superioare
Raporturi. Ridicătorul comun al aripii nasului şi al buzei

superioare este acoperit pe toată întinderea sa de piele, care aderă cu
atât mai strâns cu cât corespunde unei părţi mai declive a
muşchiului. Faţa sa posterioară (profundă) acoperă aponevroza
montantă a maxilarului, extremitatea externă a transversului nasului,
mirtiformul, ridicătorul propriu al buzei superioare, căruia îi
încrucişează oblic direcţia şi orbicularul buzelor.
Inervaţie. Muşchiul ridicător comun al buzei superioare şi al

aripii nasului este inervat de filetele suborbitare ale ramurii
temporo-faciale a nervului facial.
.
Acţiune. Ridicătorul comun al buzei superioare şi al aripii
!
nasului ridică direct în sus extremitatea posterioară a aripii nasului şi
141
partea corespunzătoare a buzei. Acţiunea sa, însă, este rar izolată, ea

combinându-se aproape totdeauna cu cea a rdicătorului propriu al
buzei superioare. Fasciculul extern ridică şi răstoarnă buza
superioară; adânceşte şi creşte curba filtrului buzei superioare din
partea superioară. Fasciculul intern dilată nara.
Muşchiul ridicător propriu (profund) al buzei superioare

(levator labii superioris)
Este mult mai voluminos ca precedentul, fiind situat în afara şi

dedesubtul acestuia. Este turtit, subţire, patrulater.
Inserţii. Ridicătorul comun profund se inseră superior

deasupra găurii suborbitare, prin fascicule scurte aponevrotice,
dispuse pe o linie orizontală de 18-20 mm lungime. De la această
linie, situate la mijlocul distanţei între gaura suborbitară şi marginea
orbitei, muşchiul se îndreaptă în jos şi înăuntru, pentru a se insera,
prin fibrele sale interne, pe toată înălţimea marginii posterioare a
aripii nasului, iar prin fibrele sale externe (mai numeroase ca cele
interne) pe faţa profundă a tegumentelor buzei superioare. Ca
urmare, el oferă o dublă inserţie, care atestă o dublă destinaţie, de
unde rezultă că numele de ridicător propriu al buzei superioare nu
este tocmai potrivit, motiv pentru care unii autori preferă să îl
142
numească ridicătorul comun profund al buzei superioare şi al aripii

nasului.
Raporturi. Muşchiul este acoperit superior de orbicularul

pleoapelor, în jos şi înăuntru de ridicătorul comun al buzei
superioare şi al aripii nasului, iar în rest de piele. El acoperă
muşchiul canin, care depăşeşte marginea externă şi partea superioară
a muşchiului mirtiform, care corespunde unghiului său antero-
inferior. în jumătatea lor superioară, cei doi ridicători, comun şi
propriu sunt situaţi în acelaşi plan, unul în interior, celălalt în
exterior; în partea lor inferioară se suprapun sau se încrucişează sub
un unghi ascuţit. Marginea externă a muşchiului vine în raport
inferior cu micul zigomatic, care merge paralel cu el sau se uneşte
cu el.
Inervaţie. Muşchiul ridicător propriu al buzei superioare este

inervat de filetele suborbitare ale ramurii temporo-faciale a nervului
facial.
Acţiune. Ridicătorul propriu al buzei superioare ridică

simultan aripa nasului şi buza superioară; trage ripa nasului puţin în
afară şi îndărăt. Duchenne de Boulogne a constatat că acest muşchi
concură, împreună cu ridicătorul comun şi micul zigomatic la
143
exprimarea emoţiilor triste. Contracţia sa modifică indirect filtrul

buzei superioare, adâncindu-1 în expresiile serioase sau triste.
Muşchiul marele zigomatic (zygomaticus major)

Este un muşchi sub formă de panglică, situat în profunzimea
părţii centrale a obrazului. Este dirijat oblic de la unghiul posterior
al malarului către comisura buzelor, fiind turtit, alungit, foarte scurt,
în unele cazuri poate lipsi.
Inserţii. Marele zigomatic se inseră în sus pe faţa externă a

unghiului posterior al osului zigomatic (puţin în afara inserţiei
micului zigomatic) prin fibre scurte aponevrotice. De aici el se
îndreaptă în jos şi înainte, traversează un strat grăsos care îl
înconjură din toate direcţiile. în traiectul său descendent, muşchiul
încrucişează succesiv maseterul, buccinatorul şi vena facială.
Se termină la nivelul comisurii buzelor, unde fibrele sale se
amestecă cu cele ale micului zigomatic şi ale muşchiului canin, iar
majoritatea par a se continua cu fibrele triunghiularului buzelor.In
realitatea fibrele sale se împart în două categorii: unele superficiale,
celelalte profunde. Primele, mai numeroase, se inseră pe
I tegumentele care acoperă comisura. Celelalte fibre se unesc cu cele
ale buccinatorului, pentru a se insera, ca acestea din urmă, pe
mucoasa bucală.
144
Raporturi. Muşchiul este acoperit superior de orbicularul

pleoapelor, iar în rest de piele, de care este separat printr-un strat
adipos mai mult sau mai puţin dezvoltat. Marele zigomatic acoperă
unghiul posterior al malarului, unghiurile anterior şi superior ale
maseterului, vena facială şi buccinatorul.
Inervaţie. Muşchiul mare zigomatic este inervat de facial

(filetele suborbitare ale ramurii sale superioare.
Acţiune. Marele zigomatic trage comisura buzelor în sus şi în

afară. Sub influenţa contracţiilor sale şanţul naso-labial, a cărui
extremitate inferioară se ridică, descrie o curbă cu concavitatea
inferior. Este muşchiul implicat cel mai mult în exprimarea bucuriei.
Muşchiul marele zigomatic retractă şi ridică modiolul.
Marele zigomatic este un muşchi ce prezintă variaţii funcţie de
rasă. Uneori poate fi absent; când este prezent poate fi reprezentat
doar de câteva fascicule musculare superficiale, de o plajă subţire
parţială sau completă, sau, ocazional, o plajă groasă compactă.
Muşchiul mic zigomatic (zygomaticus minor)

Este o mică bandeletă musculară întinsă de la pometele
obrazului la buza superioară. Are direcţia unei diagonale dusă de la
partea superioară a osului zigomatic la partea inferioară a
145
____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE____________________.
ridicătorului propriu al buzei superioare, de care se uneşte cel mai
adesea. Existenţa lui nu este constantă.
Inserţia de origine se face de obicei prin două fascicule:

fasciculul principal are inserţia în partea inferioară a osului
zigomatic prin fibre scurte, aponevrotice, iar fasciculul accesor
(uneori egal cu principalul sau chair mai mare) are originea pe
marginea inferioară a orbicularului pleoapelor, de pe care se
desprinde sub un unghi ascuţit.
Constituit din unirea celor două fascicule, micul zigomatic se
îndreaptă în jos şi înainte apoi fuzionează sub un unghi ascuţit cu
marginea posterioară a ridicătorului profund al buzei superioare,
pentru a se insera împreună cu acesta pe faţa profundă a
tegumentului buzei superioare.
Raporturi. Micul zigomatic este acoperit de orbicularul
pleoapelor (uneori) şi de piele (pe cea mai mare parte a sa), iar el
acoperă vena facială şi muşchiul canin. Un strat celulo-grăsos, mai
mult sau mai puţin dezvoltat îl înconjură din toate părţile şi îl separă
de elementele enumerate anterior.
Inervaţie. Muşchiul mic zigomatic este inervat de facial

(filetele suborbitare ale ramurii sale superioare.
146
MIOLOCIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Acţiune. Muşchiul mic zigomatic atrage partea mijlocie a

jumătăţii de aceeaşi parte abuzei superioare în sus şi în afară. Din
acest punct de vedere, al este congener cu ridicătorul profund al
buzei superioare, al cărui dependinţă poate fi considerat.
Duchenne de Boulogne a remarcat faptul că micul zigomatic,
departe de a-şi combina acţiunea cu cea a marelui zigomatic pentru
a da expresia de bucurie, se asociază cu cei doi elevatori pentru a
exprima tristeţea de diferite grade: de la o simplă tresăsire, când se
contract puţin până la o durere vie, însoţită de lacrimi, când
contracţia este foarte puternică.
Muşchiul mic zigomatic este unul din muşchii cei mai
variabili. Poate lipsi în situaţii destul de dese. Se poate confunda,
parţial sau în totalitate, cu muşchii din vecinătate, cel mai frecvent
cu ridicătorii buzei superioare sau cu marele zigomatic.
Muşchiul rizorius al lui Santorini (risorius)

Muşchiul rizorius a fost descris de Santorini în 1739 şi a fost
considerat în acea epocă drept o dependinţă a muşchiului pielos al
gâtului. Dar inserţiile şi atribuţiile sale au demonstrat că muşchiul
are acţiune proprie şi că aparţine grupului de muşchi din jurul
cavităţii bucale. Este un muşchi foarte superficial şi extrem de
subţire, de formă triunghiulară, care se îndreaptă transcersal sau
oblic de la comisura labială la marginea anterioară a stemo-cleido-
mastoidianului.
147
---------------------— MOLOGIA extremităţii cefalice_________________
Inserţii. Muşchiul îşi are originea pe stratul celulo-fibros care
acoperă glanda parotidă. Cel mai frecvent se formează din două sau
trei langhete variabile ca lungime şi lăţime, dar se poate forma şi
prin unirea mai multor fascicule foarte mici. Adesea extremitatea sa
posterioară nu depăşeşte suprafaţa parotidei sau se pot întâlni cazuri
când extremitatea sa posterioară corespunde marginii anterioare a
stemo cleido-mastoidianului. De asemenea, se pot întâlni cazuri
ând extremitatea sa posterioară vine în raport cu partea mijlocie a
emo cleido mastoidianului şi chiar cu marginea sa posterioară.
Deci, inserţia sa fixă este extrem de variabilă. Indiferent de

punctul de plecare, langhetele sau fasciculele care îl formează se
apropie şi converg pentru a forma o lamă triunghiulară, transversală
sau uşor ascedentă, care se îndreaptă dindărăt înainte, restrângându-
se din ce în ce mai mult. Ajunse la nivelul comisurii bucale, fibrele
sale se amestecă cu cele ale marelui zigomatic sau cu cele ale
triunghiularului buzelor, marea lor majoritate inserându-se pe piele.
Celelalte se unesc cu partea corespunzătoare a buccinatorului,
pentru a se insera în acelaşi fel pe mucoasa bucală.
Raporturi. Muşchiul rizorius este situat în acelaşi plan cu

pielosul gâtului. Nu există nici o linie de demarcaţie care să îl separe
de acesta, motiv pentru care pare să facă parte din pielos. Se citează
cazuri, totuşi, când fibrele rizoriusului au o direcţie perpendiculară
148
pe pielos. Faţa sa externă aderă de piele. Faţa sa internă acoperă

buccinatorul, jumătatea inferioară a maseterului, glanda parotidă şi,
uneori, o parte din stemo-cleido-mastoidian. Marginea sa superioară
este aproape orizontală. Marginea sa inferioară, oblic ascendentă,
corespunde pielosului gâtului.
Inervaţie. Muşchiul rizorius este inervat de facial (filetele

bucale inferioare din ramura sa cervico-facială.
Acţiune. Muşchiul rizorius trage unghiul buzelor direct în

afară. Când cei doi muşchi rizorius se contractă simultan, ei
îndepărtează o comisuă de cealaltă. în surâs, când cele două buze
par destinse, ele se alungesc fără ca orificiul bucal să se deschidă.
Dacă ceilalţi muşchi din regiune iau parte la expresia sentimentelor
care provoacă râsul, atunci orificiul bucal se deschide, gura luând
cele mai variate expresii. Muşchiul este specific omului.
Muşchiul triunghiularul buzelor sau coborâtorul unghiului

gurii (depressor anguli oris)
Este situat la dreapta şi la stânga bărbiei, pe care o
delimitează de fiecare parte. Se deosebeşte de ceilalţi muşchi pieloşi
prin culoarea sa roşu închis. Turtit şi subţire în partea inferioară, el
se îndreaptă vertical în sus, devenind din ce în ce mai îngust,
descriind o uşoară curbă cu concavitatea anterior.
149
Inserţii. Prin extremitatea sa inferioară, dirijată în jos,

triunghiularul se ataşează la treimea anterioară a liniei oblice externe
a mandibulei, prin fibre foarte scurte aponevrotice, care încrucişează
sub un unghi ascuţit fibrele pielosului gâtului. Fibrele musculare
situate în prelungirea acestor fibre aponevrotice urcă spre comisura
bucală, convergând spre aceasta, formând astfel un fascicul
triunghiular şi curbat. Curbura descrisă de aceste fibre este cu atât
mai accentuată, cu cât fibrele sunt mai anterioare.
După Testut fibrele se împart în două categorii: unele externe,
care au un traiect aproape vertical şi unele interne, cu un traiect uşor
oblic. La nivelul comisurii, toate aceste fibre par să se continue cu
cele ale caninului şi ale marelui zigomatic. Fibrele muşchiului
triunghiular, urmând traiectul lor ascendent se termină pe faţa
profundă a pielii comisurii bucale.
Raporturi. Prin faţa sa externă, muşchiul aderă la piele, de

care se poate uşor detaşa destul de uşor în două treimi inferioare.
Faţa sa internă acoperă: pătratul bărbiei, care îl încrucişează, un
fascicul al pielosului gâtului, care înconjură marginea sa posterioară
şi, mai sus, buccinatorul şi orbicularul buzelor. Marginea sa
nterioară, curbilinie, este remarcabilă prin prezenţa câtorva fibre,
e asemenea curbe şi asemănătoare cu nişte raze de soare, care par
detaşeze pentru a se insera pe pielea bărbiei şi care
încrucişează în unghi drept fibrele subiacente ale pătratului bărbiei.
150
Uneori este perforat, la nivelul unghiului său postero-extem de către

artera facială.
Inervaţie. Muşchiul triunghiular al buzelor este inervat de

facial (fileteie mentoniere din ramura sa cervico-facială).
Acţiune. Muşchiul triunghiular coboară comisura bucală. Când

cei doi muşchi se contractă, gura descrie o curbă cu concavitatea
inferior. Uşor contractat exprimă tristeţe, în timp ce marele
zigonratic, care după unii autori ar reprezenta prelungirea sa,
9 A
exprimă bucuria şi deci, poate fi considerat ca antagonistul său. In

m A
maxim de contracţie triunghiularul buzelor exprimă dezgustul. In

timpul deschiderii gurii şanţul buco-labial se şterge şi devine
indistinct; şanţul mento-labial devine mai adâncit în partea sa
centrală.
Muşchiul pielos al gâtului este descris la muşchii gâtului.
După ce am descris aceşti muşchi, ni se pare utilă o descriere a

antomiei funcţionale a acestui mare complex, şi anume zona labială.
Varietatea aproape nesfârşită a modalităţilor de control

neuromuscular a buzelor şi ale cavităţii bucale în timpul vorbirii şi a
comunicării non-verbale expresive este de obicei integrată cu
151
MI OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
modele fluctuante în grupurile de muşchi masticatori, ai faringelui şi

a limbii, ai laringelui, circumnasali, circumorbitali, palpebrali şi, de
asemenea, intraoculari şi extraoculari. Urmează a fi detaliate
următoarele: sfincterul oral compus, orbicularis oris\ incisivus
superior şi inferior, care sunt în apropiere şi sunt asociaţi bilateral;
inserţiile labiale structurale muşchilor ridicători ai buzei
superioare şi a muşchilor coborâtori ai buzei inferioare; de
asemenea, modul de transmisie a forţei către buze de la aceşti
muşchi care converg spre loci palpabili dinamici (modioli), având
centrele la circa 1,25 cm lateral faţă de unghiul bucal. înainte de
furnizarea acestor descrieri, este indicat, în ciuda unor repetiţii, să
recapitulăm, dar cu mai multe informaţii, limitele zonei labiale şi
părţile sale superioare şi inferioare, arhitectura generală a unui buze,
incluzând cavitatea bucală şi marginea liberă a suprafeţei roşii a
buzelor şi conceptul de modioli bilaterali (şi deosebirea lor faţă de
"unghiurile bucale").
Zona labială. Atunci când faţa este în repaus, buzele în contact

uşor şi dinţii menţin un clearance interocluzal îngust, zona formează
aproximativ un hexagon (limite: superioră, inferioră, asociată
superolateral şi inferolateral). Limita superioară este între marginea
ataşata a nasului extern inferior şi buzele superioare şi include
şanţurile circumalare curbate bilaterale, creasta ce formează
marginea posterioară a fiecare nări; continuă apoi sub joncţiunea
152
osului nazal anterior al maxilarului şi partea mobilă a septului nazal,

(deşi nu este considerată aşa, această limită superioară este strict
nasolabială.). Limitele superolaterale, descrise mai sus, sunt
înclinate descendent şi lateral de la capătul superior al şanţului
circumalar către modiolus şi corespund aşa-numitelor şanţuri
nasolabiale (buco-labial superior ar fi mai precis, dar încalcă
obiceiurile de mult stabilite). Limitele inferolaterale se extind
descendent şi medial de la unghiurile laterale ale hexagonului, peste
modioli, către capetele laterale curbate descendent ale şanţului
mentolabial transversal central, acesta din urmă formând limita
inferioară. O linie transversală între unghiul extern (adică între
poziţia de echilibrul "de odihnă" a modioli) separă zona labială
superioară mai mare (cele două treimi superioare) faţă de zona
inferioară, şi traversează nivelul liniei, de obicei uşor ondulate, de
contact dintre suprafeţele libere roşii ale buzei la închiderea cavităţii
bucale. Variaţia considerabilă (între indivizi, sexe şi rase) în ceea ce
priveşte dimensiunile şi curburile suprafeţelor buzei expuse este un
lucru obişnuit. Joncţiunea dintre pielea externă cu pilozitate şi
suprafaţă roşie fără pilozitate a buzei superioare are aproape
invariabil forma unui arc dublu a lui Cupidon; central convex
descendent, apoi ridicându-se bilateral rapid către un apex care
corespunde capătului inferior a fiecărei creste a filtrumului, coboară
apoi, păstrând lateral o convexitate superolaterală uşoară la
tenninaţia acesteia, care este adesea orizontală dar uneori uşor
153
curbată ascendent, iar rareori descendent. Linia de contact dintre

suprafeţele roşii ale buzei este de multe ori aproape orizontală, dar
ia destul de des forma unui arc a lui Cupidon mai puţin ondulat. în
ceea ce priveşte buza inferioară, joncţiunea piele/buză roşie variază
mult între indivizi în profunzimea verticală centrală; cu toate
acestea, în cazul tuturor persoanelor, extremităţile laterale coboară
A
medial câţiva milimetri, In cazul buzelor roşii inferioare

"superficiale", linia joncţională se curbează pentru a forma o
convexitate ascendentă, aproape paralelă cu linia cavităţii bucale
închise. în cazul buzelor roşii inferioare în profunzime, linia
joncţională urmează o convexitate continuă descendentă; exista
multe stări intermediare, convexitatea profundă descendentă având o
secţiune centrală plată (adică pe orizontală); aceasta din urmă poate
avea un grad variabil de curbură inversă cu o convexitate
ascendentă.
Se poate observa că părţile cele mai ridicate ale zonei labiale
superioare sunt asociate bilateral, curbate, cu comuri ascuţite şi
îmbrăţişează marginile externe ataşate ale alarelor nazale. Principalii
factori care afectează dispunerea buzelor, cavitatea orală şi
hexagonul circumlabial sunt menţionaţi mai jos în cele ce urmează.
Arhitectura labială. Atât în cazul buzelor superioare cât şi în

cazul celor inferioare, aproximativ cele trei cincimi centrale constau
in principal dintr-un pliu gros epitelizat de ţesut, care are suprafeţe
154
libere externe (cutanate) şi interne (mucoase) şi este continuat

printr-o zonă de tranziţie de specialitate a buzei roşii, care o leagă cu
cavitatea bucală. Deasupra reflexiei mucoasei labiale în mucoasa
gingivală, perimetrul buzei superioare are o bandă îngustă de ţesut
necavitaţional, conectat cu maxilarul subnazal. în mod similar,
reflexia pe buza inferioară coincide aproximativ cu sântul
mentolabial şi în acest caz ţesuturile labrale şi mentale sunt
continuii. Radiind de la capetele laterale ale cavităţii bucale şi a
unghiurilor bucale, epiteliul labial şi ţesuturile interne traversează
unghiurile externe şi limitele adiacente ale hexagonului labial pentru
a deveni continuii cu cele ale obrazului.
Anumite aspecte legate de structura generală a buzei, fie ea
superioară sau inferioară, pot fi examinate printr-o secţiunea
parasagitală verticală simplă; cu toate acestea, acest lucru prezintă
unele dificultăţi, deoarece, aşa cum este indicat, suprafaţa roşie a
buzei nu este simplă, plană şi orizontală; un număr mare de
fascicule musculare proeminente trec transversal, paralel cu
suprafaţa roşie, în timp ce, în unele regiuni ale buzei, tractorii labiali
principali funcţionează la unghiuri drepte faţă de suprafaţă şi
fasciculele musculare transversale. în altă parte, tractorii pătrund în
buză cu diferite grade de oblicitate. Din aceste motive, geometria
histologică este cea mai eficientă atunci când secţiunile cu întreaga
grosime a buzei sunt create la unghiuri drepte faţă de suprafaţa roşie
a buzei şi pe axa lungă a tractorilor, de exemplu segmentul care se
155
extinde 1 cm lateral către creasta filtrală. Profilele secţionate ale

buzelor diferă, niciunul nefiind un simplu pliu de grosime uniformă
de-a lungul, deşi jumătăţile lor superioare şi inferioare care se extind
faţă de bazele lor ataşate se apropie de acest lucru. Jumătatea rimală
a buzei superioare are un profil secţionai în fonnă de bulb, care este
asimetric, pielea alăturată şi buza roşie fiind uşor convexe ventral, în
timp ce buza roşie învecinată şi mucoasa au o convexitate internă
pronunţată. (Această creastă mucoasă sau ,raff poate fi înfăşurată în
jurul marginilor incizale ale dinţilor despărţiţi). Buza inferioară este
pe un plan mai posterior decât cea superioară şi, în poziţia de
contact neutru a buzei, suprafaţa ventrală se curbează înainte (cu o
concavitate ventrală) către joncţiunea proeminentă piele/buza roşie;
posterior, o ridicare a mucoasei este minimă sau absentă.
Un strat gros, aproximativ central, în fiecare buză este format
din muşchi striaţi, fie că este vorba de fascicule paralele de fibre
contractile sau ataşamentele terminale ale ţesutului lor conjunctiv
dermic, mucos sau intermuscular. Muşchii sunt elementele grupate
colectiv ca orbicularis oris, cu incisivii superiori şi inferiori, şi, de
asemenea, precum şi ataşamentele structurale ale tractorilor labiali
direcţi (descrişi mai jos). Pielea care acoperă suprafeţele buzei
externe are o epidermă subţire, însă, cu toate straturile care
caracterizează epiteliul compus keratinizat în totalitatea sa, derma
este bine vascularizată şi adăposteşte numeroşi foliculi de păr (mulţi
de dimensiuni mari la bărbaţi), glande sebacee şi glande sudoripare.
156
L
Panniculus adiposus subcutanat este insuficient. Membrana

mucoasă care căptuşeşte aspectul labial al vestibulului oral este
îmbrăcată cu un epiteliu scuamos stratificat nekeratinizat gros.
Celulele sale plate de suprafaţa moarte sau pe cale să moară conţin
unne de eleidină şi keratohialină, îşi păstrează nucleele şi sunt
continuu eliminate în salivă pentru a fi înlocuite cu mitoza în stratul
germinativ profund. Submucoasa substanţială este bine vascularizată
şi adăposteşte numeroase glande mucoase labiale, de până la câţiva
milimetri în diametru, cele mai mari fiind palpabile cu vârful limbii.
Din cauza grosimii epiteliului său semi-opac mucoasa buzei
9 A
exteriorizate pare umedă, strălucitoare şi roz. Intre piele şi mucoase,

marginea liberă a buzei roşii este acoperită cu un epiteliu scuamos
stratificat specializat, care este subţire în apropierea pielii şi care
creşte în grosime, uşor, pe măsură ce se apropie de mucoasă, apoi
creşte brusc în grosime atunci când ajunge cu adevărat la mucoasă.
Epiteliul este acoperit cu scuame moarte, care sunt transparente şi
umplute cu eleidină; suprafaţa sa profundă prezintă numeroase
asperităţi şi caneluri, primind papilele dermice lungi abundente.
Acestea din urmă prezintă un bogat plex capilar care explică
culoarea roşu închis a acestor suprafeţe labiale; inervare lor bogată
este în conformitate cu sensibilitatea lor discriminativă mare. Aceste
suprafeţe sunt, desigur, fără pilozităţi şi denna nu prezintă glande
sebacee, sudoripare sau mucoase; ele sunt intermitent umezite cu
salivă de către vârful limbii.
157
Tractorii labiali direcţi trec, după cum sugerează şi numele

lor, direct în ţesuturile buzelor fără intervenţia muşchiului modiolus
(deşi, desigur, activitatea muşchilor modiolari afectează profund
activitatea tractorilor şi este integrată cu aceasta). în linii mari,
contracţia tractorilor exercită o forţă la, sau aproximativ la, un unghi
corect a cavităţii bucale ajutând la ridicarea şi/sau răsturnarea buzei
superioare în întregime sau în parte, precum şi la coborârea şi/sau
răsturnarea buzei inferioare în întregime sau în parte.
In buza superioară, tractorii sunt de la mediali la lateriali;
partea labială a muşchiului ridicător al buzei superioare şi aripii
nasului, muşchiul ridicător al buzei superioare şi muşchiul zigomatic
mic. Aceştia se amestecă într-un strat continuu care, pe măsură ce
intră în buza goală se împarte într-o serie de straturi coronale
suprapuse anterior faţă de fasciculele musculare ale porţiunii
periferice a muşchiului orbicular al gurii.
In buza inferioară tractorii sunt, medial, muşchiul coborâtor al
buzei inferioare, lateral, porţiunea periferică a muşchiului platisma.
Din nou, aceştia formează un strat continuu care se împarte în
straturi coronale ventrale la porţiunea periferică a muşchiului
orbicular al gurii. Atât în buza superioară, cât şi în cea inferioară,
straturile pot fi considerate ca trei grupe tot mai profunde din pielea
de suprafaţă, fiecare având o zonă distinctă de ataşament. Grupul
superficial de straturi oferă o serie de fascicule musculare fine care
se curbează ventral pe o distanţă scurtă înainte de dobândi
158
ataşamente ca o serie de rânduri orizontale la nivelul dermului între

foliculii de păr, glandele sebacee şi glandele sudoripare.
Straturile intermediare sunt ataşate dermului pielii modificate a
rimalului buzei roşii la care ajung pe două căi. Straturile mai
anterioare continuă să treacă prin juncţiunea piele / buză roşie, apoi
se curbează posterior peste aspectul anterior al porţiunii marginale al
muşchiului orbicular al gurii către ataşamentele lor punctiforme pe
jumătatea ventrală a demnului buzei roşii. Straturile intermediare
profunde trec, în primul rând posterior între foliculul rimai al
porţiunii periferice şi baza porţiunii marginale, apoi se curbează
anterior către ataşamentele lor, de asemenea punctiforme, la
jumătatea dorsală a demului buzei roşii.
Cele mai profunde straturi ale tractorilor sunt strâns aplicate
aspectului ventral al porţiunii periferice a muşchiului orbicular al
gurii, între foliculii paraleli ai căror terminale ale tractorului fin se
curbează posterior către ataşamentele ţesutului conjuctiv submucos
şi periglandular, aceste ataşamente diverse pot acţiona în mod
concertat sau selectiv, iar efectele lor pot implica un cadran labial
complet sau pot fi limitate la un scurt segment labial.
Astfel, activitatea bilaterală care implică buzele superioare
şi/sau inferioare, contrabalansată împotriva activităţii variate a
antagoniştilor lor, muşchiul orbicular al gurii compus şi modificat
de către muşchii modiolari pot varia de la ajustări delicate alte
tensiunii şi profilului marginilor buzei la creşteri mari ale cavităţii
159
bucale cu eversiunea buzei. Mişcările buzei sunt modificate pentru a

găzdui separarea dinţilor prin depresiunea mandibulară la nivelul
articulaţiilor temporomandibulare. Dincolo de un anumit interval de
deschidere a gurii, mişcările labiale sunt aproape complet dominate
de mişcările mandibulare.
Muşchiul modiolus. Aşa cum s-a menţionat mai sus, o

consideraţie de la început, sprijinită de mult timp, a fost considerat
sfincterul oral, muşchiul orbicular al gurii, ce constă din elipsele
complete circumorale, suplimentate de fascicule din muşchii
extrinseci mari, care se apropie de unghiurile bucale. în cele din
urmă, a devenit clar că elipsele complete erau rare sau chiar absente,
iar fasciculele fibrelor labiale transverse şi aproximativ paralele au
fost alocate în întregime ca extensii directe din muşchii extrinseci.
Unu s-au intersectat „la unghiul bucal”; alţii au trecut, fără a se
intersecta, în buzele lor corespunzătoare. Această vedere este adesea
perpetuată în raporturile elementare. Cu toate acestea, disecţia
meticuloasă a musculaturii buco-labiale, în special la ţesuturile care
cuprind extremităţile laterale ale cavităţii bucale şi care radiază
aproximativ 2 cm mai sus, mai jos şi lateral de unghiul bucal, în
ciuda a unei minorităţi de excepţii, în principal nu a reuşit să susţină
propunerile anterioare.
Cu o masă fibromusculară densă, compactă şi mobilă, muşchiul
modiolus constă într-o reţea de întreţesere de teminale fibroase ale
160
muşchilor, care se apropie de el sau se abat de la el. Palparea

bidigitală este cea mai eficientă, însemnând că degetul mare
opozabil şi arătătorul comprimă mucoasa şi pielea simultan. Numele
modiolus a fost adoptat deoarce, observând suprafaţa, masa era
gândită în mod bizar să semene cu butucul unei roţi, iar tulpinile
care radiază ai muşchilor componenţi, spiteţele acesteia.
Spre deosebire de spiţe, nu toţi muşchii ocupă acelaşi plan, iar
tulpinile sale modiolare sunt adesea spiralizate şi majoritatea se
împarte în cel puţin două fascicule (superficial şi profund), (unele în
trei sau patru), fiecare cu amestecul său distinctiv şi zone sale de
ataşament. Din moment ce nouă muşchi (sau mai mulţi în funcţie de
clasificarea în care se încadrează) sunt ataşaţi la fiecare muşchi
modiolus şi sunt suspuşi la transformările menţionate, fiecare masă
are un grad ridicat de complexitate structurală tridimensională şi s-a
dovedit a fi dificil de analizat în mod corespunzător. Sterologia
cantitativă de sunet nu a fost încă efectuată, în timp de rezultatele
micro-disecţiei, deşi de multe ori duc la concluzii generale similare,
au dus de asemenea la controversă atunci când vine vorba de unele
detalii. Astfel de detalii puţin importante nu vor fi luate în
considerare aici.
Fonna şi dimensiunile muşchiului modiolus sunt aproximări
necesare deoarece există variaţii individuale, de sex, de rasă şi,
desigur, de vârstă; de asemenea, nu există limite histologie distincte
precise, ci mai degrabă o zonă extrem de neregulată unde ţesutul
161
dens şi compact care se întreţese se clasează în tulpini de muşchi

recognoscibili în mod individual.
Muşchiul modiolus are unele caracteristici asemănătoare cu un
„con” neascuţit, dar cu modificări şi completări. Baza conului, în
partea laterală a unei linii verticale prin unghiul bucal, este adiacentă
şi aderentă la mucoasă; această basis moduli este aproximativ
eliptică în contur şi, aşa cum s-a sugerat, se extinde vertical cu
aproximativ 2 cm mai sus şi 2 cm mai jos, o orizontală prin unghiul
bucal; de asemenea, se extinde lateral cu o distantă similară faţă de
unghi. Apexul neascuţit al conului, cu un diametru de aproximativ 4
mm, este centrat cu aproximativ 1 cm lateral de unghiul bucal,
profund şi aderent la membrana adipoasă; membrana adipoasă este
absentă aici. Prin urmare, de la mucoasă la derm, această masă
prezintă axial o bază, o parte centrală sau un corp şi o parte
apicosubapicală, fiecare de aproximativ 3.5 mm grosime, adică în
totalitate cu o grosime de aproximativ 1 cm.
Corpul are un canal sau o despicătură fibroasă optică care
transmite artera facială şi, eventual, limitează compresia în timpul
interacţiunii musculaturii bucolabiale. Forma de con este modificată
în continuare de prezenţa a două margini neascuţite şi rotunde, care
se extind în ţesuturile laterale a buzei goale şi sub extremitatea
laterală a cavităţii bucale. Aceste margini îndreptate supennedial şi
inferomedial (sau cornud) sunt extensii ale corpului, dar mai vizibil,
baza muşchiului modiolus. Vârful cornului superior se extinde 0.5-
162
1.5 cm medial de unghiul bucal, în timp ce vârful cornului inferior

doar 0.3-0.5 cm. Astfel, baza modiolară, inclusiv comua, cu profilul
său vizualizat din punct de vedere al mucoasei, este uneori numită
semilună, însă este mai mult în formă de rinichi, cu unghiul bucal
care se proiectează spre hil.
O altă analogie utilă este asemănarea între întregul muşchi
modiolus şi tulpinile sale musculare ataşate şi un conifer mic cu
principalele sale ramuri. Muşchii trasaţi spre exterior din tulpinile
sale modiolare pericentrice au fost descrişi pitoresc ca o linie de
evantaie, unele aproape închise şi asemenea unei curele, altele
deschise larg, şi variază de la sagital, prin grade de oblicitate, până
la aproape coronal. în cazul unora, „linia” evantaiului nu rămâne
într-un singur plan, ci se curbează în conformitate cu planurile
ţesuturilor bucale şi labiale. Uneori, muşchii pot fi grupaţi şi
consideraţi că formează un evantai mare compus. Astfel, atunci când
sunt bine dezvoltaţi, muşchiul zigomatic mare, muşchiul rizorius,
porţiunea modiolară a muşchiului platisma şi muşchiul coborâtor al
unghiului gurii sunt împreună asemănaţi cu un evantai mare
semicircular centrat pe muşchiul modiolus şi care se extinde
periferic de la osul zigomatic la tuberculul mental.
Spiralizarea tulpinilor musculare pe măsură ce aceaste converg
spre muşchiul modiolus este de uz curent, aşa cum s-a menţionat,
însă exemple extrem de clare sunt date de către muşchiul coborâtor
al unghiului gurii şi de cadranele muşchiul orbicular al gurii.
163
Ataşamentul periferic al muşchiului coborâtor lung şi linear se află

în planul corpului mandibulei în timp ce fasciculele sale ale
ataşamentului modiolar sunt părţi ale coloanei apico-bazale. în mod
similar, fasciculele orbiculare din buza liberă sunt aranjate ca un
evantai curbat vertical, dar aproximativ coronal; cu toate acestea,
tulpina sa spiralizată se îngroaşă dorso-ventral pentru a ajunge la o
serie de ataşamente modiolare aranjate de la apex la bază. Ambii
muşchi au fost supuşi unei spirale totale de cel puţin 90° între
ataşamentele lor. Analiza detaliată arată că acest model general este
complicat în continuare de către spiralizarea reciprocă a fasciculelor
musculare individuale adiacente.
Clasificarea muşchilor modiolari. Unii cercetători au

descoperit că este utilă gruparea muşchilor în funcţie de relaţia lor
geometrică şi generală cu muşchiul modiolus (cu faţa în repaus,
dinţii scurtaţi de ocluzie completă, buzele în contact cu lumina, iar
muşchiul modiolus în „repaus” sau poziţie neutră).
Muşchii modiolari cruciaţi ale căror profile, atunci când sunt
vizualizaţi din punct de vedere apical, seamănă cu un compus X,
sunt: muşchiul zigomatic, muşchiul ridicător al unghiului gurii,
muşchiul coborâtor al unghiului gurii, porţiunea modiolaris al
muşchiului platisma.
164
L
Muşchii modiolari transversali includ muşchiul buccinator,

muşchiul rizorius, diferite părţi ale muşchiului orbicular al gurii,
muşchii insicivi superior şi inferior.
Din cele de mai sus, unii scriitori au despărţit câţiva dintre
aceşti muşchi ca un grup separat de muşchi modiolari accesorii;
orice bază logică solidă pentru acest lucru este obscură.
Muşchii modiolari: inserţii. După cum s-a afirmat, o analiză

tri-dimensională completă şi satisfăcătoare a ataşamentelor
modiolare nu este încă disponibilă. O încredere puternică a fost pusă
pe disecţia atentă neacceptată de micro-reconstrucţie, iar rezultatele
sunt adesea prezentate ca descrieri verbale detaliate şi lungi, în care
termenii folosiţi pentru a desemna poziţionarea relativă sunt uneori
deschişi spre interpretări greşite. Se poate considera că o minoritate
de muşchi (muşchiul rizorius, porţiunea modiolară a muşchiului
platysma, ocazional muşchiul mare zigomatic şi porţiunea marginală
a muşchiului orbicular al gurii) are o singură zonă de ataşare
fiecare; restul au zone superficiale şi profunde (sau multiple).
Ataşamentul implică o împletitură de fascicule vecine, însă mai
abundent cu antagoniştii lor fiziologici direcţi; prin urmare,
majoritatea fibrelor se termină în muşchiul modiolus. Fasciculele
ocazionale pot fi urmărite de la un muşchi la celălalt, deşi puţine la
număr, teoretic, aceste fibre modiolare formează legături fine între
orice pereche de muşchi. Acestea nu sunt privite ca generatoare
165
active vectoriale de forţe modiolare, ci doar ca o trăsătură structurală

rezistentă la întreruperea modiolară în timpul activităţii fasciculelor
sale dominante, întreţesute şi terminale.
Muşchiul zigomatic mare se înclină spre muşchiul modiolus
şi se împarte în părţile superficiale şi profunde, cele două fiind
separate de fibrele convergente ale muşchiului ridicător al unghiului
gurii, dintre care multe se intercalează cu fasciculele ascendente ale
muşchiului coborâtor al unghiului gurii (la nivelul „complexului
angular”, adică complexul caninotriangular al anatomiştilor
anteriori). Fibrele superficiale ale muşchiului zigomatic mare se
răspândeşte în modulele apexului, unde se împleteşte cu
ataşamentele muşchiului rizorius, părţile modiolare ale muşchiului
platisma şi muşchiul malar şi cu complexul angular de dedesubt.
Oricare dintre sau toţi muşchii pot interschimba apical şi subapical
fascicule dispersate.
Fibrele profunde ale muşchiului zigomatic comu se ataşează de
centrul corpului modiolar şi de comu superior al bazei sale. Fibrele
centrale se împletesc cu fibrele corespunzătoare ale muşchiului
buccinator şi cu fibrele angulare de deasupra; interschimbul poate să
apară cu muşchiul coborâtor al unghiului gurii. Atât partea
superficială, cât şi partea profundă ale muşchiului zigomatic mare
pot trimite prelungiri în porţiunile periferice ale muşchiului
orbicular al gurii.
166
Ataşamentele modiolare ale muşchiului orbicular al gurii

(părţile marginale şi periferice), muşchiul incisiv superior şi inferior
şi muşchii care formează rozeta apicală au fost menţionaţi mai sus şi
în paragrafele anterioare. Muşchiul ridicător al unghiului gurii, aşa
cum este indicat, intră în muşchiul modiolus între partea superficială
şi partea profundă ale muşchiului zigomatic mare, unde este foarte
aderent cu partea superficială. Ulterior, fibrele sale radiază în multe
planuri şi se angrenează cu fasciculele adiacente. Multe trec
superficial şi se amestecă cu muşchiul coborâtor al unghiului gurii.
Fasciculele profunde se ataşează la baza modiolară, inferior
unghiului bucal. Unele fascicule sunt continue inferior cu porţiunea
periferică a muşchiului orbicular al gurii, altele cu muşchiul
buccinator. Multe din fibrele sale se termină orbeşte în muşchiul
modiolus.
Şi muşchiul coborâtor al unghiului gurii are fascicule
superficiale şi profunde: împletirea superficială cu toţi muşchii
rozetei apicale; atât fasciculele superficiale, cât şi fasciculele
profunde se îmbină cu muşchiul ridicător al unghiului gurii; fibrele
bazale se ataşează aproape de fibrele profunde ale muşchiului
zigomatic mare. Unele fascicule continue trec în teritoriile
muşchiului buccinator şi porţiunii periferice ale muşchiului
orbicular, atât superior, cât şi inferior. Muşchiul buccinator se
amestecă cu întreaga poziţie laterală a basis moduli şi continuă să se
amestice cu mulţi dintre muşchii ataşaţi de bază. Cu toate acestea,
167
M10L0GIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
există puţine dovezi convingătoare a unui număr semnificativ de

A
fibre ale muşchiului buccinator care trec direct în ţesuturile buzei. In

schimb, aşa cum muşchiul buccinator trece ventral prin obraz şi
baza modiolară, există dovezi clare că un număr substanţial al
fibrelor sale se curbează succesiv intern pentru a puncta ataşamente
pe submucoasa bucală şi modiolară.
Membrana fibroasă este aderentă la modulele apexului şi se
extinde postero-medial ca un strat subţire înclinat către unghiul
bucal, unde limita sa liberă formează un cordon în formă de
semilună, îngust, flexibil, subcutanat fibro-elastic care adăposteşte
poziţiile diferite ale muşchiului modioli, buzelor şi cavităţii bucale
şi maxilarului.
Mişcări modiolare şi schimbări ale formei

Mobilitatea tri-dimensională complexă şi controlată a
muşchiului modiolus le permite să ofere loci funcţionale pentru
activităţile integrate ale obrajilor, buzelor şi cavităţii orale, iar
vestibulul oral şi maxilarul poartă dinţii. Astfel de activităţi includ:
muşcătura, mestecarea, băutul, înghiţirea, modificări ale
conţinutului vestibular şi presiunii, nenumărate variaţii subtile
implicate în vorbire, modularea (şi generarea ocazională) tonurilor
muzicale, sunete aspre în acţiunea de strigare, ţipare şi plâns şi la fel
de nesfârşite permutaţii ale schimbării expresiei faciale clasificându-
168
se între cea mai mică „expresie facială” şi strâmbare a întregii feţe,

fie simetric, fie asimetric.
în timpul unei acţiuni complexe, se cere înregistrarea simultană
a lungimii, direcţiei şi forţei tensionale a numeroşi muşchi (sau părţi
ale muşchilor) într-un interval de timp suficient. Aceste date nu sunt
încă disponibile. Predicţiile teoretice ale unei „linii medii de
tragere”, dacă muşchiul acţionează în mod izolat, au o valoare mică.
Rezultanta combinaţiilor vectoriale a două sau mai multe astfel de
j
linii permite asistenţă limitată în absenţa unei verificări

experimentale. Cu mişcări modiolare majore, pare posibil ca mulţi
dintre toţi aceşti muşchi asociaţi să fie implicaţi într-o anumită
măsură. în timp ce determinantul cel mai evident ale mobilităţii şi
poziţiei modiolare este starea de contracţie echilibrată a muşchilor
săi direct ataşaţi.
Un alt factor cu o influenţă pronunţată este gradul de separare
sau „căscare a gurii” între dinţii de sus şi cei de jos. începând cu
poziţia ocluzală şi păstrarea buzelor în contact, dinţii pot fi separaţi
în apropierea liniei mediene cu aproximativ 1.25 cm, iar şanţul
mentolabial coboară o distanţă similară. Buzele fiind acum
distanţate, căscarea gurii continuă până la punctul său maximum:
distanţa interlabială şi distanţa interdentală se apropie acum de 4.0
cm, iar şanţul mentolabial a coborât încă 2.0 cm.
în această poziţie, muşchiul modiolus a coborât cu aproximativ
1.0 cm pentru a se întinde peste spaţiul interdental şi unde mucoasa
169
sa bucală bazală şi din jur se proiectează câţiva milimetri. Astfel

poziţionat, muşchiul modiolus este imobil, iar comua sa (şi tulpinile
sale ataşate ale porţiunii periferice a muşchiului orbicular al gurii,
superior şi inferior) deviază în buzele sale respective la un unghi
obtuz faţă de celălalt; aşezările celorlalţi muşchi modiolari se
schimbă în consecinţă. în timpul închiderii gurii, dinţii alunecă pe
mucoasa buccolabială care este retrasă progresiv din suprafeţele sale
ocluzale către muşchiul buccinator şi alte ataşamente subucosale
menţionate mai sus. Forma generală a zonei labiale hexagonală este
modificată în consecinţă cu deschizătura progresivă a gurii şi
maximarului. în deschidere maximă, înălţimea centrală verticală
(între limitele superioare şi inferioare) a crescut cu 3.0 - 3.5 cm;
distanţa transversală între unghiurile sale laterale se reduce cu
aproximativ 1.0 cm, iar unghiurile sunt obtuze; şanţurile nazolabiale
sunt mai lugi, mai drepte şi mai verticale; iar şanţul buccolabial
inferior este mai puţin profund şi curbat. Aceste modificări ale
ţesuturilor moi radiază din loci modiolar bilateral.
Cu buzele în contact şi dinţii menţinuţi în ocluzie strânsă,
mobilitatea modiolară, deşi este moderată liber, nu este maximă, ci
restricţionată de câţiva milimetri în toate direcţiile. Mobilitatea
maximă este prezentă atunci când există un interval de 2-3 mm.
Mişcarea poate să apară din poziţia neutră „de repaus” în orice loc
în limitele din cadrul mişcării care se apropie de o jumătate de
întindere, ovoid (sau sferiod) aplatizat. Apexul mişchiului modiolus
170
(şi axa sa apicobazală) se poate deplasa vertical în sus cu

aproximativ 1.0 cm, în jos 0.5 cm, postero-lateral 1.0 cm şi antero-
lateral 1.0 cm, aceste mişcări apar în planurile curbate ale obrajilor
şi buzelor. Mişcările specifice pot fi de o întindere mai mică sau pot
apărea de-a lungul oricărei căi oblice între cele otogonale tocmai
menţionate. După cum s-a arătat mai sus, odată cu deschiderea gurii
apare o adâncire interdentală obligatorie care coboară şi care creşte,
cu fixarea muşchiului modiolus. Din poziţia neutră, muşchiul
modiolus poate fi deplasat superficial de-a lungul axei sale
apicobazale cu distanţe de până la 0.5 - 1.0 cm de prezenţa unui
bolus lichid sau solid în vestibul, sau de presiunea aerului crescută
parţial sau de întregul vestibul „care umflă” obrazul şi buzele.
în cazul tuturor mişcărilor (ridicare, coborâre, retragere,
prelungire sau orice combinaţie intermediară oblică), muşchiul
modiolus cu conmua sa, unghiul bucal şi marginile buzei care
limitează segmentele laterale ale cavităţii bucale menţin aceleaşi
relaţii fundamentale. Proiecţia laterală a liniei care intersectează
unghiul bucal (şi, prin urmare, unghiul intercomual) trece prin
centrul muşchiului modiolus, intersectând axa sa apicobazală la un
unghiu corect. Prin urmare, în timpul ridicării muşchiului modiolus
(şi unghiului), linia de intersecţie înclină în sus şi lateral şi este
însoţit de rotaţia medială a muşchiului modiolus în jurul axei sale
apicobazale. Coborârea muşchiului modiolus este combinat, în mod
similar dar într-o măsură mai mică, cu rotaţia laterală.
171
Multe activităţi implică: în primul rând, dominanţa unui

anumit grup muscular modiolar faţă de antagoniştii săi cu relocarea
rapidă a muşchiului modiolus; în al doilea rând, fixarea tranzitorie a
muşchiului modiolus în aces nou loc prin contracţia simultană a
muşchilor cruciaţi principali; în al treilea rând, acţionând din această
bază fixă, principalii efectori fiziologici, muşchiul buccinator şi
muşchiul orbicular al gurii se angajează în acţiunile sale specifice.
Muşchiul buccinator, cu ataşamentele posterioare şi anterioare fixe
şi cu variaţiile în lungime şi tensiune a fasciculelor sale contractile,
poate controla schimbările de presiune şi volum ale conţinuturilor
gazoase, lichide sau solide în vestibulul oral; poate direcţiona
materiale între molarii abrazivi sau poate presa obrazul împotriva
dinţilor şi gingiilor.
La fel ca şi muşchiul buccinator, muşchiul orbicular al gurii
poate în primul rând să iniţieze sau să permită mişcarea mişchiului
modiolus către un loc avantajos, unde, în al doilea rând, are loc
fixarea, iar din această bază statică momentană, muşchiul orbicular
funcţionează. Aceste activităţi sunt de obicei integrate cu separare
parţială sau închidere a maxilarului şi cu activitate variabilă în
tractorii labiali direcţi. Toţi aceşti factori operează pentru
determinarea aşezării momentane a buzei şi cavităţii bucale.
Mişcările modiolare şi repoziţionarea pot fi simetrice bilateral,
unilateral (celelalte rămânând netrure sau statice) sau bilateral dar în
direcţii contrastante.
172
Astfel, muşchii modiolus (şi unghiurile bucale) pot fi

(simultan) la limitele lor postero-laterale, iar cavitatea bucală la
lungimea sa orizontală; apoi, activitatea în muşchiul orbicular al
gurii determină compresia între buzele „subţiri”, întinse şi netede. în
contrast, cu muşchii modiolus şi unghiurile Ia limitele lor antero-
mediale, lungimea cavităţii este minimă, iar muşchiul orbicular
presează pungile „groase”, adică buzele încreţite şi umflate. Ridurile
apropiate fine traversează jumătatea ventrală a marginii buzei roşii
(în special, inferioară), iar ridurile cutanate proeminente, mai larg
distanţate, sunt vertical centrale, dar în altă parte coboară lateral.
Protuberanţa buzei este pasivă în stadiile sale iniţiale şi poate fi
suprimată de contracţia puternică a întregului muşchi orbicular;
invers, proturberanţa poate fi crescută de activitatea selectivă
combinată în anumite părţi alte tractorilor labiali direcţi. Extremele
postero-laterale sau antero-mediale funcţionale ale muşchilor
modiolus şi unghiurilor bucale menţionate în mişcările simetrice
bilaterale nu sunt extremelor lor absolute; aceastea din urmă sunt
obţinute prin mişcările orizontale asimetrice, de exemplu, ambii
muşchi modiolus (şi unghiurile) se pot mişca, fie într-o succesiune,
fie simultan la dreapta. Intervalele de mişcare antero-medială a
muşchiului modiolus stâng şi de mişcare postero-laterală a
muşchiului modiolus drept sunt acum maxime.
Cavitatea bucală este extrem de excentrică, terminalele de
rimai ale şanţului nazolabial cu crestele sale şi şanţurile pereche
173
APOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
verticale (iniţial paramediane) ale buzei inferioare se curbează brusc

către dreapta liniei mediene; iiar eficacitatea comprimării buzei este
cea mai mare în cadranele (originale) stângi şi mai mică în cadranele
drepte. Un muşchi modiolus poate rămâne static sau uşor redus în
timp ce celălalt este ridicat; alte combinaţii posibile şi variaţii
cantitative sunt nelimitate. Este de apreciat faptul că, în cazul multor
modificări expresive, mişcarea (de exemplu, translocarea
modiolară) este adesea mai semnificativă din punct de vedere
funcţional decât poziţia atinsă.
/s
In ultimii 2.5 - 3.0 cm de distanţă interincisală de separare

largă a maxilarului, contracţia puternică a muşchiului orbicular al
guni nu Poa*e afecta contactul buzelor, însă poate provoca
inflexiune foarte groasă a buzei superioare şi buzei inferioare,
inclusiv marginile buzei roşii, în jurul marginilor incizale, vârfurilor
canine şi suprafeţelor ocluzale premolare spre cavitatea orală.
S-a analizat aşezarea porţiunii marginale, un cârlig recurbat
brusc în buza superioară şi o , jumătate” de cârlig curbat progresiv în
buza inferioară, relaţia spirală a porţiunii marginale cu fasciculul
rimai al porţiunii periferice şi ataşamentul lor submucozal linear,
ecuatorial şi profund cu basis modioli. Se crede că o contracţie a
porţiunii marginale modifică profilul în secţiune a marginii buzei
roşii, atât profilul bulbos lin a părţii rimai a buzei superioare, cât şi
convexitatea postero-superioară lină a buzei inferioare se transformă
într-un bont restrâns, de forma unui tringhi isoscel trunchiat.
174
„Vârfurile” neascuţite şi înguste (adică marginile) ale tensiunii şi

lungimii variabile, dar controlată delicat au fost numite sugestiv
cordurile labiale. Formarea lor în producţia unor sunete
consonantice (labiale) a fost confirmată. O coardă labială poate
avea, de asemenea, o funcţie ca şi cea a aşa-numitei „buză” a unui
tub de orgă închis sau ca un „stuf’ care vibrează cu frecvenţă
variabilă, în fluerat sau cântat la un instrument de suflat, cum ar fi
trompeta.
Ridicarea triunghiulară localizată a unui segment a buzei
superioare exemplifică contracţia parţială a tractorilor labiali
superiori (ridicători) rezultând o expresie posturală care aduce
aminte de „zâmbetul canin” a unui număr de mamifere.
175
M10L0G1A EXTREMITĂŢII CEFALICE
Capitolul 4
MUŞCHII GÂTULUI
Muşchii gâtului
Sunt divizaţi de un plan vertical fictiv care trece prin coloana

vertebrală în două categorii:
- muşchii regiunii anterioare, situaţi înaintea acestui plan;
- muşchii regiunii posterioare sau ai cefei, situaţi îndărătul
acestui plan.
Muşchii regiunii anterioare sunt grupaţi în 6 planuri:

- grupul profund median;
- grupul profund lateral;
- grupul subhioidian;
- grupul suprahioidian;
- grupul antero-lateral;
- grupul superficial sau supraaponevrotic.
176
I. GRUPUL PROFUND MEDIAN SAU

PREVERTEBRAL
Este alcătuit din trei muşchi: marele drept anterior al capului

sau lungul capului (longus capitis), micul drept anterior al capului
(rectus capitis anterior) şi lungul gâtului (longus colii).
Marele drept anterior al capului {longus capitis)

Este muşchiul cel mai anterior şi cel mai extern din muşchii
prevertebrali. Este situat în partea anterioară şi laterală a coloanei
cervicale. Se întinde oblic de la a şasea vertebră a gâtului la apofiza
bazilară a occipitalului. Este alungit, turtit, mult mai larg şi mai gros
superior decât inferior.
Inserţii. Muşchiul drept anterior al capului are originea în jos

prin patru tendoane cilindrice, mici, pe tuberculii anteriori ai
apofizelor transverse ale vertebrelor 6,5,4,şi 3 cervicale. Aceste
tendoane se lărgesc, transformându-se în jumătăţi de conuri scobite,
cu concavitatea anterior. Aceste patru tendoane, la care se adaugă
adesea un al cincilea, desprins din lungul gâtului, sunt acoperite,
după un traiect scurt, de fibre cărnoase, care formează fascicule mai
întâi distincte şi oblic ascendente, dar care apoi se reunesc şi care se
îndreaptă către: cel al primului tendon direct la apofiza bazilară;
177
următoarele, succesiv, după originea lor, la faţa anterioară a unei

lungi aponevroze ce ocupă partea mijlocie şi superficială a
muşchiului.
De la extremitatea superioară a acestei aponevroze pleacă un
fascicul scurt, gros, vertical ascendent care se uneşte cu fasciculul
extern (fasciculul primului tendon), pentru a se insera pe faţa
inferioară a apofizei bazilare a occipitalului, înaintea găurii
occipitale, înaintea inserţiei micului drept anterior al capului. De
asemenea, muşchiul se inseră superior pe fibro-cartilajul articulaţiei
petro-bazilare şi pe faţa inferioară a stâncii temporalului, intern faţă
de canalul carotidian. Astfel constituit, muşchiul este analog cu un
muşchi digastric, dar un digastric incomplet.
Raporturi. Acest muşchi, ca şi ceilalţi din această regiune, este

acoperit de aponevroza prevertebrală. Prin intermediul acesteia vine
în raport anterior cu faringele, artera carotidă primitivă în jos şi
internă, superior, vena jugulară internă, nervul vag şi simpaticul
cervical. Faţa sa posterioară sau profundă acoperă lungul gâtului,
care o depăşeşte înăuntru şi micul drept anterior al capului, care o
depăşeşte în afară. Marginea sa internă, culcată pe muşchiul lungul
gâtului, converge spre marginea internă a muşchiului de partea
opusă, de care este foarte apropiată în partea superioară.
178
Inervaţie. Muşchiul este inervat (după autorii anglo-saxoni) de

ramurile anterioare ale primilor trei nervi cervicali, la care autorii
francezi adaugă şi ramura anterioară al celui de al patrulea nerv
cervical, pentru partea inferioară a muşchiului.
Acţiune. Muşchiul mare drept anterior al capului flectează

capul pe coloana vertebrală şi primele vertebre cervicale pe
vertebrele de dedesubt, când se contractă simultan. Când muşchiul
se contractă de o singură parte, el imprimă capului şi primelor
vertebre cervicale o uşoară mişcare de rotaţie, cu înclinarea feţei de
aceeaşi parte cu muşchiul în contracţie.
Muşchiul mic drept anterior al capului (recîus capitis

anterior)
Este situat în faţa articulaţiei occipito-atlantoidiene şi îndărătul
porţiunii superioare a lungului gâtului; este foarte scurt, strânt şi
turtit, de formă aproximativ triunghiulară.
Inserţii. Are originea inferior pe faţa anterioară a maselor

laterale ale atlasului, precum şi pe un mic tubercul situat la nivelul
implantării rădăcinii anterioare a apofizei transverse a atlasului,
printr-un tendon turtit care se continuă imediat cu fibre cărnoase.
Acest tendon se îndreaptă în sus şi puţin înăuntru, lărgindu-se,
terminându-se pe faţa exocraniană a apofizei bazilare a occipitalului,
179
M10L0GIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
pe creasta sinostozică plasată înaintea găurii occipitale şi îndărătul

fosetei de inserţie a marelui drept anterior al capului şi pe o lamă
fibroasă care formează partea cea mai internă a suturii petro-
bazilare. După Trolard, citat de Rouviere, muşchiul se inseră
superior şi pe faţa inferioară a stâncii temporalului, intern faţă de
canalul carotidian.
Raporturi. Faţa anterioară a muşchiului mic drept anterior al

capului este acoperită de marele drept anterior al capului, iar în afara
acestuia micul drept anterior are raporturi cu ganglionul cervical
superior al simpaticului, artera carotidă internă şi nervul vag. Faţa sa
posterioară acoperă ligamentul occipito-atlandoidian anterior. în
afara articulaţiei dintre occipital şi atlas, faţa sa posterioară vine în
raport cu muşchiul drept lateral al capului, ale cărui fibre sunt
orientate oblic în sens invers celor ale micului drept anterior al
capului. Marginile interne ale micilor drepţi anteriori converg în sus,
limitând astfel un spaţiu triunghiular cu baza inferior în aria căruia
apare ligamentul occipito-atlantoidian median.
Inervaţie. Muşchiul mic drept anterior al capului este inervat

de primul nerv cervical şi adesea de un filet care are orginea în
arcada care uneşte al doilea nerv cervical cu al treilea.
180
Acţiune. Cînd cei doi muşchi (drept şi stâng) se contractă

simultan ei realizează flexia capului şi a articulaţiei occipito-
atlantoidiene. Când muşchiul se contractă de o singură parte,
muşchiul face rotaţia capului cu înclinarea laterală de aceeaşi parte
cu muşchiul în contracţie.
Muşchiul lungul gâtului (longus colii)

Este situat în partea anterioară şi laterală a primelor trei
vertebre dorsale şi a ultimelor cinci vertebre cervicale; este alungit,
mai larg în partea sa mijlocie şi subţire la extremităţi. Acest muşchi
alungit şi multifid este constituit din trei categorii de fascicule care
pot fi clasificate după localizarea lor în superioare, inferioare şi
interne, iar după direcţia lor în oblic interne, oblic externe şi
longitudinale. Din cauza acesteri dispoziţii, Luschka l-a comparat cu
un triunghi isoscel. Baza acestui triunghi se întinde vertical de la
coipul vertebrei a treia dorsală la tuberculul anterior al atlasului.
Laturile acestui triunghi converg spre exterior către vârful
triunghiului, care ocupă tuberculul anterior al apofizei transverse a
vertebrei a 5-a cervicală.
Inserţii.
Fasciculele superioare sau oblic interne (obliquus superior
colii) sunt în număr de patru. Iau naştere prin tendoane scurte de pe
tuberculul anterior al apofizei transverse a vertebrelor 6, 5, 4 şi 3
181
—_____________________ MI0L0G1A EXTREMITĂŢII CEFALICE____________
cervicale, apoi se reunesc mai sus pentru a forma un singur corp

cărnos, care umple şanţul situat la dreapta şi la stânga corpurilor
vertebrale şi care se îndreaptă către tuberculul arcului anterior al
atlasului, pe care se inseră printr-un tendon rotunjit, fixându-se
parţial şi pe originea marelui ligament vertebral comun anterior.
Fasciculele inferioare sau oblic externe sau fasciculele
spinoase transverse anterioare ale lui Cruveilier (obliquus inferior
colii) sunt în număr de două sau trei şi sunt aplicate inferior pe
marginea externă a fasciculelor longitudinale. Ele se inseră în jos pe
partea laterală a corpului primelor trei vertebre toracice, apoi se
îndreaptă oblic în sus şi în afară şi se tennină pe tuberculul anterior
al apofizei transverse a vertebrelor 4,5 şi 6 cervicale, după unii
autori chiar şi pe vertebra 7. Uneori fasciculele se reunesc şi se
termină numai pe vertebra a 6-a cervicală.
Fasciculele interne sau longitudinale ale lui Sappey (redus
colii) sunt mai subţiri ca precedentele, dar mai distincte. Ele se
întind de la corpul primelor trei vertebre toracice şi al ultimelor trei
cervicale la corpul vertebrelor 2,3 şi 4 cervicale, descriind o curbă
uşoară cu concavitatea intern. Această porţiune a muşchiului lungul
gâtului este alcătuită dintr-un coip cărnos alungit care are originea
pe partea antero-laterală a corpului primelor trei vertebre dorsale
printr-un tendon aplatizat. Acest corp cărnos primeşte fascicule de
întărire: fasciculele interne, în număr de trei, sunt constituite din trei
langhete tendinoase destul de subţiri, cu originea pe corpul ultimelor
182
trei vertebre cervicale; fasciculele externe sunt formate prin alte trei
langhete mai voluminoase care se detaşează de pe tuberculul
anterior al apofizei transverse a vertebrelor cervicale 4, 5 şi 6. Astfel
întărit, coipul cărnos se îndreaptă în sus şi se termină prin trei
fascicule tendinoase, turtite, pe faţa antero-laterală a corpului
vertebrelor cervicale 2,3 şi 4.
Raporturi. Lungul gâtului corespunde anterior marelui drept

anterior al capului, faringelui şi esofagului, arterei carotide comune
şi interne, venei jugulare interne, simpaticului cervical şi nervului
vag. Prin faţa sa posterioară vine în raport cu vertebrele pe care se
inseră şi pe ligamentele care le unesc.
Inervaţie. Muşchiul lungul gâtului este inervat prin filete

scurte şi subţiri, care se desprind din ramurile anterioare ale nervilor
cervicali, de la al doilea la al şaselea, foarte aproape de emergenţa
lor.
Acţiune. Muşchiul lungul gâtului este flexor al coloanei

vertebrale. Când se contractă de o singură parte, imprimă coloanei o
uşoară mişcare de înclinare laterală, cu rotaţia feţei de aceeaşi parte
cu muşchiul în contracţie. După Luschka, partea verticală ar acţiona
numai asupra vertebrelor 2,3 şi 4 cervicale; partea supero-extemă ar
acţiona asupra atlasului, iar partea infero-extemă ar avea un rol
183
MlOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
redus, datorită volumului său mic. Luschka şi Henle susţin faptul că

această parte infero-extemă, opunându-se hiperextensiei ultimilor
doi cervicali, împiedică alungirea vaselor şi nervilor prevertebrali.
Când coloana cervicală este în extensie, cei şase muşchi (câte
trei de fiecare parte) ai regiunii prevertebrale se alungesc, descriind
o curbă cu convexitatea anterior. Cînd extensorii se relaxează,
muşchii prevertebrali readuc coloana la rectitudinea sa naturală:
marele şi micul drept flectează capul, primul flectând şi vertebrele
superioare; lungul gâtului continuă mişcarea de flexie, care se
propagă de sus în jos.
184
II. GRUPUL PROFUND LATERAL SAU GRUPUL

MUŞCHILOR SCALENI
Este alcătuit din muşchii scaleni (anterior, mijlociu şi

posterior), intertransversari şi dreptul lateral al capului.
Muşchii scaleni
Muşchii scaleni sunt situaţi în fundul fosei supraclaviculare, în
partea antero-laterală a rahisului cervical şi formează, în ansamblu,
o masă musculară triunchiulară, întinsă de la apofîzele transverse ale
vertebrelor cervicale la conturul superior al toracelui.
Mai mulţi anatomişti au variat numărul scalenilor de la unul
singur (Gavard), la doi (Winslow şi Sappey), trei (majoritatea
autorilor), cinci (Albinus) sau 7 (Haller). Vom descrie, ca
majoritatea autorilor, trei muşchi scaleni. Scalenul anterior are un
corp cărnos, uşor turtit superior în sens frontal, iar în jos, în sens
sagital şi o direcţie oblică în sus, înăuntru şi îndărăt. Scalenul
mijlociu are un coip cărnos, turtit transversal pe toată întinderea sa,
prezintă aceeaşi direcţie generală, cu o oblicitate înăuntru mai
marcată. Scalenul posterior are două fascicule: unul superficial,
185
turtit dinainte îndărăt în toată lungimea sa şi aproape vertical şi un

fascicul profund, oblic în sus şi înăuntru.
Muşchiul scalen anterior (scalenus anterior)

Este situa în partea laterală şi inferioară a gâtului; este alungit,
turtit, mai larg superior, strâmt şi rotunjit inferior.
Inserţii. Scalenul anterior se inseră inferior pe marginea

internă a primei coaste (la 2 - 3 cm de extremitatea anterioară) şi pe
proeminenţa rotunjită numită tuberculul lui Lisfranc de pe faţa
superioară a primei coaste, înaintea şanţului determinat de artera
subclaviculară, printr-un tendon care se va continua superior cu
fibre cărnoase. Theile a observat inserţia scalenului anterior şi pe
coasta a doua. De aici muşchiul scalen anterior se îndreaptă în sus,
înăuntru şi îndărăt şi se termină prin patru fascicule care se vor fixa
prin langhete tendinoase scurte şi subţiri, mai întâi ascunse în
grosimea fibrelor musculare, pe tuberculul anterior al apofizei
transverse a ultimelor patru vertebre cervicale. După Theile, inserţia
se face pe vârful şi marginea inferioară a atuberculului, după Gilis,
pe faţa externă şi posterioară a acestui tubercul. Uneori nu urcă până
la nivelul vertebrei a patra, alteori urcă până la a treia vertebră
cervicală.
186
Raporturi. Scalenul anterior este acoperit în jos de vena

subclaviculară, mai sus de nervul frenic, vena jugulară internă, omo-
hioidian şi stemo-cleido-mastoidian. Anterior se mai găsesc
clavicula, muşchiul subclavicular, partea laterală a tecii vasculare,
arterele cervicală transversă, suprascapulară şi cervicală ascendentă.
Vine în raport posterior cu scalenii mijlociu şi posterior, de
care este separat printr-un spaţiu triunghiular. Acest spaţiu dă
trecere arterei subclaviculare, faţă de care sunt situate postero-
superior ramurile anterioare ale nervilor cervicali, care formează
prin unirea lor, în afara scalenilor, plexul brahial. Posterior se mai
află membrana suprapleurală şi pleura, Dedesubtul inserţiei
sale pe vertebra a şasea cervicală, marginea internă a muşchiului
scalen anterior este separată de lungul gâtului printr-un interval
angular prin care artera şi vena vertebrală trec spre gaura transversă
a vertebrei a şasea cervicală. Artera tiroidiană inferioară traversează
intervalul către vârf, iar simpaticul şi ganglionul său cervico-toracic
(sau cervical inferior) sunt situaţi pe partea postero-medială a arterei
vertebrale. Duetul toracic traversează intervalul triunghiular stâng
determinat împreună cu a şaptea vertebră cervicală şi vine în raport,
de regulă, cu marginea internă a scalenului anterior. Inserţiile
musculo-tendinoase ale scalenului anterior pe tuberculii anteriori ai
apofîzelor transverse sunt separate de cele ale marelui drept anterior
al capului prin artera cervicală ascendentă.
187
Inervaţie. Scalenul anterior este inervat de filete foarte scurte,

care se desprind din ramurile anterioare ale nervilor spinali cervicali
3,4, 5 şi 6, foarte aproape de emergenţa lor.
Acţiune. Când scalenul anterior ia punct fix inferior, el trage
gâtul antero-lateral, de aceeaşi parte cu muşchiul în contracţie,
rotind faţa de partea opusă a muşchiului în contracţie. Când ia punct
fix pe vertebre, ridică prima coastă.
Muşchiul scalen mijlociu (scalenus medius)

Este cel mai mare şi mai lung dintre scaleni.
Inserţii. Se întinde de la apofizele transverse ale ultimelor şase

vertebre cervicale la faţa superioară şi marginea externă a primei
coaste. Uneori ia naştere de pe toate cele şapte vertebre cervicale,
dar cel mai adesea de pe ultimele patru — cinci vertebre cervicale.
Destul de frecvent coboară până la coasta a doua, mai rar până la a
treia. Inserţiile sale costale, totdeauna net distincte de cele ale
scalenului posterior, se face puţin îndărătul şi în afara inserţiilor
costale ale scalenului anterior şi înaintea şi înăuntrul inserţiilor
costale ale scalenului posterior. Inserţiile sale pe apofizele
transverse se fac prin langhete tendinoase, iar inserţia sa costală prin
mici fascicule cărnoase, pe marginea externă a primei coaste şi pe
concavitatea şanţului transversar. Inserţia sa costală se prelungeşte
anterior până în apropierea tuberculului lui Lisfranc. Muşchiul
188
MI OLOGIA EXTREMITĂŢII CEF.ALICE
scalen mijlociu este alipit în partea superioară la scalenul anterior.

Se îndepărtează de scalenul anterior, pe măsură ce coboară şi
delimitează cu acesta un spaţiu triunghiular, cu baza inferior (pe
prima coastă), prin care trec artera subclaviculară şi trunchiurile
plexului brahial.
Raporturi. Faţa antero-laterală a scalenului mijlociu vine în

raport cu stemo-cleido-mastoidianul; ea este încrucişată de claviculă
şi muşchiul omohioidian. Muşchii levator scapular şi scalen
posterior se găsesc îndărătul scalenului mijlociu. Primele două
rădăcini ale nervului destinat dinţatului anterior şi romboidului
traversează muşchiul dintre interior spre exterior.
Inervaţie. Muşchiul scalen mijlociu este inervat de ramurile

ventrale ale nervilor cervicali de la al treilea la al optulea.
Acţiune. Când scalenul mijlociu ia punct fix inferior, el trage

gâtul antero-lateral, de aceeaşi parte cu muşchiul în contracţie,
rotind faţa de partea opusă a muşchiului în contracţie. Când ia punct
fix superior ridică prima coastă. Muşchii scaleni, mai ales cel
mijlociu sunt activi în inspiraţie.
189
Muşchiul scalen posterior (scalenus posterior)

Este muşchiul cel mai mic şi cel mai profund situat dintre
scaleni. Este alcătuit din două fascicule: unul superficial, subţire şi
unul profund, scurt şi gros.
Inserţii. Fasciculul superficial are inserţia superioară, prin trei

langhete tendinoase care se prind pe tuberculii posteriori ai
apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale 4, 5 şi 6, uneori
langhetele se prind şi pe lama intertuberculi dintre aceste vertebre,
în unele cazuri muşchiul scalen posterior este redus la vertebrele 5 şi
6, alteori la vertebrele 4 şi 5. Langhetele se continuă fascicule
cărnoase, care formează un corp muscular cărnos, turtit transversal.
Muşchiul se termină pe marginea superioară sau pe faţa supero-
extemă a coastei a doua. Theile a văzut unele cazuri când muşchiul
se prelungea până la coasta a treia, iar Bouchard până la a patra.
Aceste prelungiri costale inferioare sunt mai frecvente la negri.
Fasciculul profund are originea pe tuberculul posterior al apofizei
transverse a vertebrei a şaptea cervicală, terminându-se pe faţa
superioară a primei coaste, îndărătul şi în afara scalenului mijlociu.
Fasciculele anastomotice între cei trei scaleni nu sunt rare,
astfel încât separarea fasciculelor cărnoase este absolut arbitrară.
Raporturi. Scalenul posterior este separat de scalenul mijlociu

printr-un interstiţiu puţin marcat, care este adesea traversat de nervul
190
MI OLOGIA EXTREM/TĂŢII CEFALICE
marelui dinţat sau nervul lui Charles Bell. îndărăt scalenul posterior
vine în raport cu muşchii transversari ai gâtului, muşchii mare şi mic
complex, angular şi splenius.
Inervaţie. Scalenul posterior este inervat de ramurile ventrale

ale ultimilor trei nervi spinali cervicali.
Acţiune. Scalenul posterior când ia punct fix pe coaste, înclină

coloana cervicală de aceeaşi parte cu muşchiul în contracţie, rotind
faţa de partea opusă muşchiului în contracţie. Când ia punct fix
superior, trage în sus coasta a doua.
Când muşchii scaleni se contractă de ambele părţi simultan,
deci neputând să încline coloana nici la stânga, nici la dreapta, ei
aplică fiecare vertebră pe cea următoare, rigidizând coloana
cervicală. Această rigiditate este absolut indispendabilă în unele
activităţi, cum ar fi de exemplu purtarea pe cap în echilibru a unei
greutăţi.
Muşchii intertransversari ai gâtului (intertransversarii)

Sunt situaţi între apofizele transverse ale vertebrelor cervicale
şi dispuşi vertical. Sunt turtiţi, foarte scurţi, de formă patrulateră.
Sunt în număr de 11 de fiecare parte şi au fost împărţiţi în anteriori
şi posteriori.
191
Muşchii intertransversari anteriori

Sunt în număr de şase pentru fiecare parte, unul pentru fiecare
spaţiu intertransversar. După autorii anglo-saxoni există şapte
perechi de muşchi intertransversari, de la atlas la prima vertebră
toracică, dar adesea perechea dintre atlas şi axis lipseşte.
Inserţii. Se inseră inferior pe marginea anterioară a şanţului de

pe faţa superioară a apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale,
după care se ridică vertical pentru a se fixa superior pe faţa
inferioară a apofizei transverse a vertebrei de deasupra.
Raporturi. Anterior muşchii intertransversari anteriori vin în

raport cu muşchii care se inseră pe tuberculul anterior al apofizei
transverse, adică marele drept anterior, lungul gâtului şi scalenii
anterior şi mijlociu. îndărăt muşchii intertranversari anteriori vin în
raport cu artera vertebrală care merge paralel cu ei, cu ramurile
anterioare ale nervilor cervicali, care îi încrucişează în unghi drept şi
care îi separă de intertransversarii posteriori.
Muşchii intertransversari posteriori

Există câte unul pentru ultimele cinci spaţii intertransversare.
Primul, pentru spaţiul dintre atlas şi axis lipseşte contant.
192
Inserţii. Inferior muşchii intertransversari posteriori se inseră

pe marginea posterioară a şanţului de pe faţa superioară a apofizei
transverse a vertebrelor cervicale şi superior se inseră pe faţa
inferioară a apofizei de deasupra. Dimensiunile lor, forma şi direcţia
nu diferă de cele ale intertransversarilor anteriori.
Raporturi. Acoperiţi anterior de artera vertebrală şi ramurile

anterioare ale nervilor spinali cervicali, ei vin în raport posterior cu
muşchii care se inseră pe tuberculul posterior al apofîzelor
transverse, adică spleniusul şi angularul în partea superioară şi
scalenul posterior şi micul complex inferior.
Muşchiul drept lateral al capului (redus capitis lateralis)

Este situat între apofiza jugulară a occipitalului şi apoflza
transversă a atlasului, pe prelungirea seriei de intertransversari
anteriori, al căror analog este. Nu diferă de muşchii
interptransversari anteriori decât prin dimensiune sa, care este mult
mai mare şi formă, care este aproape rotunjită.
Inserţii. Muşchiul drept lateral al capului se inseră inferior pe

partea anterioară şi superioară a apofizei transverse a atlasului; în
sus pe partea inferioară a apofizei jugulare a occipitalului. Putem
considera apofiza jugulară a occipitalului ca apofiza transversă a
193
primei verbetre craniene, adică vertebra occipitală. La fel cu ceilalţi

intertransversari, este aproape în întregime cărnos.
Raporturi. Vine în raport, prin faţa sa anterioară, cu vena

jugulară internă şi cu micul drept anterior al capului, iar prin faţa sa
posterioară cu artera vertebrală, cu marele drept posterior al capului
şi mic oblic al capului. De asemenea, marginea sa externă vine în
raport cu burta posterioară a digastricului, iar marginea sa internă cu
articulaţia occipito-atlantoidiană. O lamă fibroasă destul de densă îl
acoperă şi îl separă de elementele învecinate.
Inervaţie. Muşchiul drept lateral al capului este inervat de

ramura anterioară a primului nerv spinal cervical.
Acţiune. Muşchiul drept lateral al capului şi intertransversarii

comunică oaselor doar mişcări parţiale. Toţi iau punctul fix inferior
şi, prin contracţia lor, apropie vertebra inferioară de vertebra de
deasupra. Mişcările parţiale, adăugându-se unele altora, capul şi
gâtul se înclină de partea lor. Dacă muşchii de partea opusă se
contractă în acelaşi timp, ei devin mutual antagonişti şi deci vor
imprima coloanei o rigiditate necesară în unele acţiuni, cum ar fi
susţinerea pe cap a unei greutăţi care trebuie să rămână în echilibru.
Muşchiul drept lateral al capului produce flexia laterală a capului.
194
III. GRUPUL MUŞCHILOR SUBHIOIDIENI
Este jit din patru muşchi dispuşi pe două planuri: un plan

anterior ;u <; orficial, alcătuit din muşchii omo-hioidian şi stemo-
cleido-hi idir A un plan posterior sau profund alcătuit din muşchii
stemo-tixoidiau şi tiro-hioidian.
Muşchiul omo-hioidian sau scapulo-hioidian

Este un muşchi digastric, lung şi subţire, foarte îngust în partea
milocie, mai larg la extremităţi, situat oblic în partea laterală şi
inferioară a gâtului (fig. 7).
195
Fig. 7
1. muşchml stem°-cleido-mast°idian; 2. muşchiul splcnius capitis; 3. muşchiul
ic comp ex, . muşchiul mare complex; 5. muşchiul mare drept anterior al
capului; 6. muşchiul lungul gâtului; 7. muşchiul angular; 8. muşchiul omo-
m 101 ^UI1f Tferioară); muşchiul digastric (burta posterioară);
n f1 H* muŞchiul maseter; 12. muşchiul hio-glos;
alhTr!?m i^1 °“hl0l<Jian;.14- muşchiul digastric (burta anterioară); 15. linia
hioiHinn J °S^ x10^’ muşchiul tiro-hioidian; 18. muşchiul omo-
j V,. suP^n°r); 19. muşchiul stemo-cleido-hioidian; 20. muşchiul
•’ ^ anc*a tiroidă; 22. esofagul; 23. traheea; 24. clavicula
\ ), . prima coastă; 26. muşchiul scalen posterior; 27. muşchiul
scalen mijlociu; 28. muşchiul scalen anterior
196
Inserţii. Muşchiul se inseră inferior pe marginea superioară a

omoplatului. Se ataşează pe această margine prin fibre scurte
aponevrotice, îndărătul scobiturii coracoide şi uneori, şi a
ligamentului coracoidian. în unele cazuri muşchiul se inseră şi pe
ligamentul care transformă scobitura coracoidă în canal. De la
această linie de inserţie, a cărei întindere variază de la 12 la 15
milimetri, omo-hioidianul se îndreaptă înăuntru şi înainte, mărginind
marginea posterioară a claviculei care îl depăşeşte. Ajunge astfel în
faţa pachetului vasculo-nervos al gâtului. Devine apoi ascendent,
traversează depresiunea supraclaviculară, se angajează pe sub faţa
profundă a stemo-cleido-mastoidianului şi se retrage din ce în ce
mai mult pentru a se continua cu un tendon scurt şi subţire.
Tendonul este urmat de un al doilea fascicul muscular, mai întâi
strâmt, care se lărgeşte pe măsură ce se apropie de stemo-cleido-
hioidian şi cu care devine paralel, terminându-se în afara stemo-
cleido-hioidianului, pe marginea inferioară a corpului hioidului şi pe
cornul mare al hioidului, înaintea tiro-hioidianului.
Tendonul care formează partea mijlocie a omo-hioidianului are
o lungime foarte variabilă, uneori redus la o simplă intersecţie
aponevrotică. Acest tendon intermediar se află, în cele mai multe
cazuri în apropiere de vena jugulară internă, opus cricoidului. Acest
tendon este întecuit de o expansiune a fasciei cervicale profunde
care coboară către claviculă şi prima coastă, menţine angulaţia între
197
______________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_____________________
cele două burţi (fascicule) şi poate conţine câteva fibre musculare

striate.
Omo-hioidianul descrie în ansamblu un fel de curbă cu
concavitatea îndreptată în sus şi în afară. Tendonul intermediar
corespunde exact punctului unde muşchiul îşi schimbă direcţia:
fasciculul posterior (inferior), ca şi clavicula, este mai mult sau mai
puţin orizontal; fasciculul anterior (superior) este vertical. Fiecare
fascicul poate fi absent sau dublu. Fasciculul inferior poate fi ataşat
claviculei iar cel superior se poate uni cu stemo-cleido-hioidianul.
Raporturi. Prin faţa sa externă, muşchiul omo-hiodian are

raporturi cu:
- muşchiul trapez şi clavicula îndărăt;
- la nivelul regiunii supraclaviculare cu pielosul gâtului, care îl
separă de piele (în triunghiul supraclavicular muşchiul este relativ
superficial);
- înaintea acestei regiuni cu stemo-cleido-mastoidianul, mai sus
corespunde din nou pielosului şi pielii.
Faţa sa internă este în raport, de jos în sus cu marele dinţat,
muşchii scaleni, vena jugulară internă, artera carotidă primitivă,
muşchiul stemo-tiroidian şi tiro-hioidian. Marginea sa superioară
descrie o curbă cu concavitatea în sus şi îndărăt. După cum am
ţionat mai sus, tendonul intermediar se găseşte într-o dedublare
a aponevrozei cervicale profunde. Când muşchiul se contractă, tinde
198
să treacă de la direcţia curbă la direcţia rectilinie şi trage în sus şi în

afară aponevroza, jucând rolul de muşchi tensor.
Inervaţie. Fasciculul superior şi fasciculul inferior al omo-

hioidianului sunt inervate de ansa hipoglosului. Filetele nervoase
primite, provin, ca şi pentru stemo-cleido-hioidian din ramurile
anterioare ale primilor trei nervi cervicali.
Acţiune. Muşchiul omo-hioidian coboară osul hioid, ducându-1

puţin îndărăt. După unii autori, acţiunea principală a omo-
hioidianului ar fi să tensioneze, când muşchiul îşi redresează
curbura, aponevroza cervicală profundă, contribuind astfel, prin
acţiune secundară de a menţine beante marile vene ale gâtului în
timpul inspiraţiei.
Muşchiul sterno-cleido-hiodian
Este un muşchi alungit, turtit, situat în partea antero-inferioară
a gâtului, întins oblic de la claviculă la osul hioid.
Inserţii. Muşchiul se inseră inferior, prin fascicule scurte,
aponevrotice, pe partea posterioară a extremităţii interne a
claviculei, deasupra ligamentului costo-clavicular. Fibrele
tendinoase interne, puţin mai lungi, sunt separate de suprafaţa
osoasă printr-o bursă seroasă foarte mică; ele se prelungesc inferior
până la unirea cartilajului primei coaste cu sternul. De pe această
199
Ml OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
linie de inserţie, cu o întindere de 15 - 18 milimetri, muşchiul se

îndreaptă în sus şi înăuntru, apropiindu-se astfel de cel de partea
opusă, faţă de care se juxtapune în jumătatea superioară, apoi urcă
vertical până la corpul osului hioid, pentru a se termina pe marginea
inferioară a corpului hioidului (pe o întindere de aproximativ 15
milimetri), foarte aproape de linia mediană, intern faţă de omo-
hioidian, anterior faţă de tiro-hioidian. Muşchiul poate fi absent,
dublu, augmentat de o bandă subţire claviculară sau întrerupt de un
tendon.
Raporturi. Mai întâi acoperit în jos de către claviculă şi

stemo-cleido-mastoidian, mai sus de către aponevroza cervicală
superficială, pielosul gâtului şi piele, stemo-cleido-hioidianul
acoperă stemo-tiroidianul şi tiro-hioidianul. Depăşeşte înăuntru tiro-
hioidianul şi vine în raport cu istmul tiroidian şi cu membrana hio-
tiroidiană, pe care se mulează prin intennediul unui ţesut celular
foarte lax. Marginile interne ale celor doi stemo-cleido-hioidieni,
care converg superior, formează împreună cu marginile subiacente
ale stemo-tiroidienilor, oblice în sens opus, un romb, în care se
observă proeminenţa tiroidiană (mărul lui Adam), cricoidul, partea
superioară a traheei şi istmul tiroidei.
200
Inervaţie. Muşchiul stemo-cleido-hioidian este inervat de ansa

hipoglosului. Filetele nervoase care îi sunt destinate îl abordează în
vecinătatea extremităţii sale superioare şi a mijlocului său.
Acţiune. Muşchiul stemo-cleido-hioidian coboară osul hioid

după ridicarea sa din deglutiţie, vorbit, masticaţie.
Muşchiul sterno-tiroidian
Este situat în faţa traheei şi a istmului tiroidian, în spatele
stemo-cleido-hioidianului. Diferă de acesta prin faptul că este mai
scurt şi prin lărgimea sa dublă şi, uneori, triplă şi prin faptul că este
extrem de subţire. De asemenea, diferă şi direcţia: stemo-cleido-
hioidienii converg de jos în sus: cei doi stemo-tiroidieni , juxtapuşi
în jumătatea lor inferioară, se depărtează puţin superior.
Inserţii. Stemo-tiroidianul se inseră inferior pe faţa posterioară

a cartilajului primei coaste, prin fibre scurte aponevrotice dispuse
după o linie oblică care se întinde pe o treime, jumătate sau uneori
pe toată lungimea acestui cartilaj. După unii autori această inserţie
se poate prelungi prin câteva fibre pe faţa posterioară a cartilajului
coastei a doua. De asemenea, stemo-tiroidianul se inseră inferior pe
faţa posterioară a primei stemebre, prin fibre asemănătoare cu cele
descrise anterior, pe o linie orizontală care corespunde treimii
inferioare sau părţii mijlocii acestei prime stemebre, mai rar
201
M10L0GIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
corespunzând treimii superioare. Fibrele muşchiului se mai inseră

inferior pe partea mediană a acestei feţei posterioare a primei
stemebre, prin fibre care se încrucişează neregulat cu fibrele
muşchiului de partea opusă. Lungimea inserţiei este de 5 — 6
centimetri, mergând până la linia mediană.
De pe aceste inserţii diferite, stemo-tiroidianul urcă vertical
până la laringe, unde cei doi muşchi stemo-tiroidieni (din partea
dreaptă şi stîngă) se îndepărtează uşor, pentru a se termina prin
fascicule scurte, tendinoase, pe doi tuberculi de pe feţele antero-
laterale ale cartilajului tiroid şi pe arcada fibroasă dintre cei doi
tuberculi. După Theile, unele fibre se pierd în constrictorul inferior
al faringelui. La început muşchiul este destul de lat, apoi se
îngustează de jos în sus, în acelaşi timp îngroşându-se. în multe
cazuri, unele fibre se continuă cu fibrele tiro-hioidianului. Pe
traiectul său, se remarcă în mod constant, o intersecţie fibroasă care
corespunde la majoritatea indivizilor furculiţei stemale. Această
intersecţie este transversală şi nu se întinde, în general, pe toată
lăţimea muşchiului. Din cauza oblicităţii fibrelor musculare în sus şi
în afară, între cei doi stemo-tiroidieni se delimitează un spaţiu
triunghiular, cu baza în sus. între inserţiile lor tiroidiene se află un
spaţiu de câţiva centrimetri.
Raporturi. Faţa anterioară a stemo-tiroidianului vine în raport

cu stemo-cleido-hioidianul (care îl încrucişează sub un unghi foarte
202
ascuţit) şi omo-hioidianul, cu prima coastă, cu manubriul stemal,

articulaţia stemo-claviculară, stemo-cleido-mastoidianul, iar
deasupra şi în afara omo-hioidianului, cu aponevroza cervicală
superficială, pielosul gâtului şi pielea. Faţa sa profundă acoperă
inferior trunchiurile venoase brahio-cefalice şi venele tiroidiene
inferioare; mai sus se aplică înăuntru pe trahee şi istmul tiroidian, iar
în afară pe vena jugulară internă şi carotida primitivă.
Inervaţie. Muşchiul stemo-tiroidian este inervat de filete cu

originea în ansa hipoglosului; aceste ramuri pătrund în muşchi prin
partea externă a feţei sale profunde.
Acţiune. Muşchiul stemo-tiroidian coboară laringele, pe care

se inseră (laringe ridicat după deglutiţie sau în timpul vorbitului) şi,
prin intermediul acestuia coboară şi osul hioid.
Muşchiul tiro-hioidian
Este situat în faţa laringelui, în prelungirea stemo-tiroidianului.
Este scurt, subţire şi destul de lat, de formă patrulateră.
Inserţii. Se inseră inferior prin scurte fibre fasciale pe cei doi

tubercului de pe feţele antero-laterale ale cartilajului tiroid şi pe
bandeleta fibroasă care îi reuneşte, continuându-se adesea cu fibrele
stemo-tiroidianului. De pe această linie de inserţie, oblică în jos şi
203
înăuntru, el se îndreaptă vertical în sus, pentru a se termina pe partea

inferioară a corpului hioidului şi pe partea corespondentă a marelui
corn (jumătatea internă a feţei inferioare).
Raporturi. Prin faţa sa superficială, tiro-hioidianul vine în

raport cu stemo-cleido-hioidianul şi omo-hioidianul; în afară
depăşeşte aceşti muşchi şi vine în raport cu aponevroza cervicală
superficială şi pielosul gâtului. Muşchiul acoperă membrana tiro-
hioidiană, faţa externă a cartilajului tiroid şi ramura superioară a
nervului laringeu superior şi a arterei laringee superioare. Merită
semnalată prezenţa, între muşchiul tiro-hioidian şi membrana tiro-
hioidiană a unei burse seroase, bursa lui Boyer.
Inervaţie. Muşchiul tiro-hioidian este inervat de o ramură

directă a nervului hipoglos. Ca şi ramura care inervează gemo-
hioidianul, această ramură conţine şi fibre din primul nerv cervical
spinal, care ajung la muşchiul tiro-hioidian.
Acţiune. Muşchiul stemo-tiroidian coboară hioidul sau, dacă

acest os este bine fixat de contracţia prealabilă a ridicătorilor sai,
muşchiul acţionează asupra laringelui pe care îl ridică.
204
Acţiunea muşchilor regiunii sub-hioidiene

Toţi muşchii regiunii sub-hioidiene iau punctul fix inferior. Ca
urmare coboară hioidul. Stemo-cleido-hioidianul, omo-hioidianul şi
tiro-hioidianul acţionează fără intermediar pe osul hioid. Stemo-
tiroidianul nu poate acţiona decât fixând cartilajul tiroid fumizându-i
astfel un punct fix tiro-hioidianului. Tiro-hioidianul trage osul hioid
direct în jos. Stemo-cleido-hioidianul îl trage în jos şi înăuntru, iar
omo-hioidianul în jos şi în afară. Contracţia sinergică a acestor
muşchi determină coborârea directă. Acţionând pe osul hioid, toţi
muşchii sub-hioidieni intervin în coborârea mandibulei, fixând
inserţiile inferioare ale muşchilor din regiunea supra-hioidiană.
205
IV. GRUPUL MUŞCHILOR SUPRAHIOIDIENI
Cuprinde patru muşchi: digastricul, stilo-hioidianul, milo-

hioidianul şi genio-hioidianul.
Muşchiul stilo-hioidian
Este situat în partea superioară şi laterală a gâtului, înăuntrul şi
deasupra burţii posterioare a digastricului, care îl traversează mai
jos; se întinde oblic de la apofiza stiloidă a temporalului la osul
hioid. Este foarte subţire, cilindric şi alungit.
Inserţii. Stilo-hioidianul se inseră posterior pe partea inferioară

a apofizei stiloide, aproape de baza sa, printr-un tendon fin, care
după ce a parcurs aproximativ 1 cm, se lărgeşte ca un con pentru a
^mbrăţişa corpul cărnos al muşchiului. Acesta, mai întâi foarte
subţire, se lărgeşte uşor, se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru, apoi
se împarte în două fascicule (unul intern şi unul extern), printre care
trece tendonul intermediar al digastricului. Dedesubtul tendonului
digastricului cele două fascicule se apropie pentru a se termina
p ntr o langhetă aponevrotică foarte subţire care le este comună şi
se termină pe osul hioid la unirea cornului mare cu corpul
osului hioid, deasupra locului de inserţie al omo-hioidianului. în
206
unele cazuri stilo-hioidianul nu se împarte; ca urmare el trece

deasupra şi în afara tendonului digastricului, încrucişându-1 sub un
unghi ascuţit.
După alţi autori, corpul cărnos al muşchiului se termină pe un
tendon lăţit. Acest tendon se dedublează pentru a forma o butonieră
prin care trece tendonul intermediar al digastricului şi se termină pe
faţa externă a osului hioid, fie pe corp, fie pe extremitatea anterioară
a cornului mare. Nu sunt rare cazurile când acest tendon trimite
câteva fibre aponevrozei care uneşte digastricul cu osul hioid şi cu
tendoanele omo-hioidianului sau tiro-hioidianului.
Modul de comportare al stilo-hioidianului faţă de digastric este
foarte variabil. Rar tendonul terminal al stilo-hioidianului se împarte
în două părţi egale. Cel mai adesea fasciculul extern este mai
voluminos. După Henle, este extrem de rar cazul când tendonul, în
totalitate, trece înăuntrul sau în afara digastricului, în mod obişnuit
cele două fascicule ale tendonului terminal se acolează dedesubtul
digastricului dar fără să se unească, Totuşi, uneori ele se
încrucişează şi se reunesc într-o lamă aponevrotică unică.
Raporturi. Muşchiul stilo-hioidian vine în raport cu muşchiul

digastric, a cărui dependinţă pare că este. în afară vine în raport cu
glanda parotidă şi cu glanda submaxilară; înăuntru cu muşchiul
stilo-faringian, peretele lateral al faringelui, constrictorul superior al
207
faringelui, hio-glosul, artera carotidă internă şi vena jugulară

internă.
Inervaţie. Muşchiul stilo-hioidian este inervat de o ramură

particulară a nervului facial numită nervul stilo-hioidianului, care
emerge din facial dedesubtul găurii stilo-mastoidiene.
Acţiune. Muşchiul stilo-hioidian ia întotdeauna punctul fix pe

apofiza stiloidă. Ca urmare, trage osul hioid în sus, îndărăt şi m
afară, alungind planşeul bucal. Uneori, când cei doi muşchi (de
partea dreaptă şi stângă) se contractă simultan, acest os nu se
deplasează nici la dreapta, nici la stânga: el se îndreaptă oblic
ascendent, fără a devia de la planul median.
Muşchiul stilo-hioidian profund

Dedesubtul şi înăuntrul stilo-hioidianului se întâlneşte uneori
un al doilea muşchi numit stilo-hioidianul profund. Acest muşchi
diferă de precedentul prin:
dimensiunile sale mai mici şi forma sa regulat cilindrică;
prin inserţia sa fixă care se face în vecinătatea vârfului
apofizei stiloide;
- pnn inserţia sa mobilă care are loc pe cornul mic al hioidului;
prin legăturile sale cu ligamentul stilo-hioidian care îl
însoţeşte pe toată întinderea sa, de-a lungul marginii sale inferioare
208
Putem considera stilo-hioidianul profund ca un fascicul de

întărire a muşchiului stilo-hioidian obişnuit.
Muşchiul digastric
Ocupă partea superioară şi laterală a gâtului. Este alungit,
subţire, tendinos în partea sa mijlocie şi cărnos şi conic la
extremităţi, care, datorită poziţiei lor se împart în anterioară şi
posterioară.
Inserţii. Prin fasciculul sau burta sa posterioară, mult mai

lungă decât cea anterioară, muşchiul se inseră pe toată întinderea
şanţului digastric de pe faţa internă a apofizei mastoide a
temporalului, cu ajutorul fibrelor tendinoase care se prelungesc pe
faţa sa internă. De la acest şanţ, burta posterioară se îndreaptă
înainte, înăuntru şi puţin în jos, diminuându-şi progresiv diametrul,
apoi transformându-se în simplu tendon, subţire şi rotunjit, mai întâi
ascuns în coipul cărnos. Ajuns la nivelul cornului mic al hioidului
tendonul intermediar se angajează sub o arcadă fibroasă, cu o
lărgime de 4 - 6 milimetri, ai cărei pilieri se inseră pe acest os.
Uneori această arcadă este mărginită de o teacă sinovială. După ce a
trecut pe sub această arcadă, tendonul se reflectă pentru a se
îndrepta în sus, înainte şi înăuntru, descriind o curbă cu concavitatea
superior; se pierde aproape imediat în fasciculul sau burta anterioară
a muşchiului care urmează aceeaşi direcţie, crescându-şi progresiv
209
volumul. Burta anterioară se inseră pe baza mandibulei, foarte

aproape de simfiză, pe o fosetă ovalară care îi este destinată în
exclusivitate: foseta digastrică, situată imediat dedesubtul fosetei
sublinguale. Inserţia se face, parţial prin implantare directă a fibrelor
cărnoase, parţial prin fibre scurte tendinoase. Unghiul pe care îl
formează cu burta posterioară este obtuz, cu deschiderea în sus şi
îndărăt. în acest unghi se găsesc înscrise glandele parotidă şi
submaxilară.
De la extremitatea anterioară tendonului intermediar al
digastricului ia naştere o expansiune fibroasă, foarte rezistentă, care
se continuă anterior cu cea de partea opusă şi formând cu aceasta o
aponevroză care umple tot spaţiul cuprins între cei doi muşchi,
numită aponevroza interdigastrică. Această aponevroză se inseră
inferior pe corpul hioidului. Ea acoperă partea mediană a milo-
hioidianului, de care este unită printr-un ţesut celular foarte dens.
Reflexia muşchiului digastric la nivelul hioidului este datorată
unirii sale la cornul mare al osului hioid prin fibre care reunesc
tendonul intermediar la cornul mare al hioidului şi care se continuă
anterior cu aponevroza interdigastrică. în unele cazuri, destul de
rare, la această expansiune aponevrotică se alătură o bandă fibroasă
care formează un adevărat scripete de reflexie. Henle consideră ca
agent de reflexie, de asemenea, tendonul perforat al stilo-
hioidianului. Totuşi, majoritatea fibrelor stilo-hioidianului trec în
afara digastricului, înăuntrul lui trecând doar un fascicul
210
nesemnificativ, care poate şi lipsi. în aceste condiţii, rolul stilo-

hioidianului în reflexia digastricului devine puţin probabil.
Raporturi. Faţa externă a digastricului este acoperită îndărăt

de micul complex, spleniusul capului şi stemo-cleido-mastoidianul,
iar în rest de glanda parotidă şi submaxilară, iar mai superficial de
pielosul gâtului şi piele. Faţa sa internă acoperă muşchii care pleacă
de pe apofiza stiloidă, artera carotidă internă, vena jugulară internă,
muşchiul hio-glos şi milo-hioidian, iar pe un plan mai îndepărtat se
găsesc nervul pneumo-gastric, gloso-faringian, spinal şi hipogos.
Fasciculul său anterior se îndreaptă de jos în sus spre cel de partea
opusă, pe care se aplică prin circumferinţa bazei sale. Burta
posterioară a digastricului în sus, cornul mare al osului hioid în jos
şi muşchiul hio-glos îndărăt delimitează triunghiul lui Beclard.
Tendonul intermediar în jos, nervul hipoglos în sus şi marginea
posterioară a milo-hioidianului înainte delimitează triunghiul lui
Pirogoff. La limita dintre triunghiul lui Beclard şi triunghiul lui
Pirogoff se face ligatura arterei linguale.
Burta posterioară a digastricului corespunde anterior lojei
parotidiene, luând parte la constituirea peretelui posterior al acestei
loje. îndărăt, la început situată de-a lungul coloanei cervicale şi a
apofizei transverse a atlasului, burta posterioară se îndepărtează
puţin câte puţin, formând cu coloana şi muşchii prevertebrali un
unghi diedru deschis îndărăt.
211
MI OLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAL1CE
Cele două burţi anterioare, acoperite de aponevroză şi de pielos

stau pe muşchii milo-hioidieni; marginile lor interne limitează un
spaţiu triunghiular cu vârful superior, a cărui arie este ocupată de
muşchii milo-hioidieni. Marginile interne ale burţilor anterioare sunt
acoperite de aponevroza interdigastrică.
Inervaţie. Fiecare parte a digastricului are o inervaţie proprie.

Burta posterioară este inervată de un ram din nervul facial (iar
Testut citează şi un ram din gloso-faringian). Burta anterioară este
inervată de nervul milo-hioidian, ramură din nervul dentar inferior,
care, la rândul său provine din nervul mandibular ( a treia ramură a
trigemenului).
Acţiune. Cele două burţi ale digastricului, fiind inervate de

nervi diferiţi, se bucură de o acţiune independentă, contractându-se
separat. Burta anterioară dacă ia punct fix pe hioid, coboară
mandibula. Este coborâtorul mandibulei din anatomia comparată.
Dacă burta anterioară ia punct fix pe mandibulă, ridică hioidul.
Burta posterioară, de asemenea, poate lua fix pe craniu sau pe
osul hioid. Dacă ia punct fix pe craniu, duce osul hioid în sus şi
îndărăt. Dacă ia punct fix pe hioid, dirijează capul îndărăt, devenind
sinergică cu muşchii extensori ai capului.
Când cele două burţi ale digastricului se contractă în acelaşi
timp, ridică osul hioid. Studiile electromiografice arată că muşchii
212
se contractă totdeauna în acelaşi timp, asistând depresia maximală a

mandibulei. Burţile posterioare sunt active în înghiţire şi mestecare.
Muşchiul milo-hioidian
Este situat între gât, pe care îl delimitează superior, şi cavitatea
bucală, căreia îi formează peretele inferior sau planşeul. Este scurt şi
subţire, de formă patrulateră neregulată. Cel de partea dreaptă se
continuă cu cel de partea opusă; practic cei doi muşchi formează
unul singur, impar, median şi curb.
Inserţii. Muşchiul milo-hioidian se întinde de la linia oblică

internă a mandibulei către osul hioid, pe de o parte, iar pe de altă
parte către un rafeu fibros median, numit linia albă cervicală. Ia
naştere de pe linia oblică internă a feţei posterioare a corpului
mandibulei, prin fibre aponevrotice, abia aparente, succedate şi
amestecate cu fibre musculare care au orientare diferită. Fibrele
anterioare, extrem de scurte, se îndreaptă aproape transversal
înăuntru, unde cele din partea dreaptă par să se continue direct cu
cele din partea stângă. Fibrele următoare, cu atât mai lungi şi mai
oblice, cu cât se îndepărtează de simfiza mentonieră, se termină pe
linia albă cervicală, în acelaşi mod cum fibrele unei pene se inseră
pe tija comună. Fibrele posterioare sau externe, care parcurg traseul
cel mai lung, se fixează pe marginea superioară a corpului osului
hioid.
213
Fibrele muşchiului milo-hioidian nu sunt rectilinii: fiecare

dintre ele descrie o curbă, a cărei concavitate priveşte în sus, îndărăt
şi înăuntru. Prin juxtapoziţia acestor curbe la dreapta şi la stânga, şi
prin convergenţa lor către rafeul median rezultă un şanţ antero-
posterior, oblic descendent, care se lărgeşte rapid pe măsură ce se
apropie de osul hioid; este un şanţ muscular care odihneşte limba.
Rafeul care uneşte cei doi muşchi milo-hioidieni este puţin
vizibil pe faţa lor inferioară; este puţin vizibil pe faţa lor inferioară;
de asemenea, puţin vizibil în sus şi înainte, dar devine din ce în ce
mai evident coborând către osul hioid, deasupra căruia devine
evident. După alţi autori, rafeul median are forma unui triunghi
alungit, cu vârful inferior, când este examinat de pe faţa anterioară şi
cu vârful superior când este examinat de pe faţa posterioară. Uneori
acest rafeu lipseşte, în cazul acesta muşchiul continuându-se unul cu
celălalt muşchi de partea opusă. Uneori muşchiul milo-hioidian este
fuzionat cu burta anterioară a digastricului. După Gaugharan, citat
de Gray’s Anatomy, în o treime din cazuri, muşchiul milo-hioidian
poate prezenta un hiatus prin care protruzează o prelungire a glandei
submaxilare.
Raporturi. Muşchiul milo-hioidian vine în raport în jos şi în

afară cu glanda submaxilară, cu artera facială, cu burta anterioară a
digastricului şi cu pielosul gâtului. Corespunde în sus şi înăuntru
muşchiului genio-hioidian, care este situat pe faţa sa internă sau
214
mediană, canalului excretor al glandei submaxilare, glandei

sublinguale, şi feţei inferioare a limbii. Faţa sa internă formează cu
părţile laterale ale genio-glosului şi genio-hioidianului un unghi
diedru, format în sus prin reflexia mucoasei bucale, care conţine
glanda sublinguală, intern de care trec canalul excretor al glandei
submaxilare (al lui Wharton), însoţit de prelungirea internă a glandei
submaxilare, nervul lingual, ganglionul submaxilar al lui Stahr,
ramificaţiile terminale ale nervului hipoglos şi ale arterei
sublinguale. Marginea sa posterioară, rectilinie, oblică în jos, îndărăt
şi înăuntru, este acoperită de glanda submaxilară, care îl
îmbrăţişează şi care se insinuează între muşchiul milo-hioidian şi
faţa posterioară a mandibulei.
Inervaţie. Muşchiul milo-hioidian este inervat de nervul milo-

hioidian (ramură din nervul dentar sau alveolar inferior) care trimite
către partea inferioară a muşchiului mai multe filete, totdeauna
multiple.
Acţiune. Când muşchii milo-hioidieni iau punct fix pe

mandibulă, ei ridică osul hioid şi îl dirijează uşor înainte. Dacă acest
os a fost imobilizat în prealabil de muşchii subhioidieni, atunci
muşchii milo-hioidieni coboară mandibula. De asemenea, muşchii
milo-hioidieni ridică planşeul bucal în primul timp al deglutiţiei.
215
Muşchiul genio-hioidian
Este un muşchi scurt, cilindric, situat dedesubtul milo-
hioidianului, subiacent genio-glosului. Se întinde de la simfiza
mentonieră a mandibulei la corpul osului hioid.
Inserţii. Muşchiul genio-hioidian se ineră în sus şi înainte, prin

scurte fascicule tendinoase, pe tuberculul inferior al apofizei genii
sau în descrierea clasică pe apofiza genie inferioară prin scurte fibre
aponevrotice. Muşchiul este strâmt la originea sa şi se lărgeşte
dinainte îndărăt şi se sus în jos. Se îndreaptă apoi în jos şi îndărăt
pentru a se termina în partea mijlocie a feţei anterioare a corpului
osului hioid, cuprinzând ca o furcă sau ca o potcoavă, în marginea
sa posterioară, excavată, marginea anterioară a hio-glosului. După
Testut, linia sa de inerţie pe hioid reprezintă un „U” culcat, cu
deschiderea posterior, în concavitatea căruia intră marginea
anterioară a hio-glosului.
•
Raporturi. Muşchiul genio-hioidian corespunde, în jos şi* At«
m
afară, muşchiului milo-hioidian, în sus genio-glosului şi înăuntru
omologului său de partea opusă de care nu este separat prin nici o
limită precisă sau doar printr-un simplu interstiţiu celular, astfel
meat, la prima vedere, cei doi muşchi par unul singur. Faţa
superioară sau bucală a muşchiului vine în raport cu glanda
sublinguală şi cu mucoasa planşeului bucal.
216
Inervaţie. Muşchiul genio-hioidian este inservat de nervul

hipoglos, care trimite către faţa profundă a muşchiului câteva filete
foarte subţiri.
*
Acţiune. Muşchiul genio-hioidian are o acţiune dublă: ridică

osul hioid şi îl dirijează uşor anterior (antagonist parţial al stilo-
hioidianului) dacă ia punct fix pe mandibulă şi este coborâtor al
mandibulei dacă ia punct fix pe hioidul imobilizat în prealabil de
contracţia muşchilor subhioidieni.
217
V. GRUPUL ANTERO-LATERAL
Este reprezentat de un singur muşchi: stemo-cleido-

mastoidianul.
Muşchiul sterno-cleido-mastoidian
Este situat pe partea antero-laterală a gâtului, pe care îl
parcurge în diagonală. Este alungit, destul de gros, de formă
dreptunghiulară. Este simplu superior şi bifid inferior (fig. 8).
Inserţii. Stemo-cleido-mastoidianul are o inserţie fixă, pe de o

parte, pe stern, printr-un fascicul strâmt şi conic, iar pe de altă parte,
pe extremitatea internă a claviculei, printr-un fascicul larg şi subţire.
Fasciculul stemal se inseră pe partea anterioară şi superioară a
primei stemebre, la 2 cm dedesubtul furculiţei stemale, printr-un
tendon turtit, ale cărui fibre interne se încrucişează adesea cu cele
ale tendonului de partea opusă şi ale cărui fibre inferioare sunt
acoperite de câteva fibre din marele pectoral. De pe stern, acest
tendon se îndreaptă în sus şi în afară, subţiindu-se, pentru a dispare
în mijlocul fibrelor musculare care acoperă mai întâi faţa sa
profundă şi care apar doar mai sus pe faţa sa externă (subcutanată).
218
«ph^ • Fig. 8
1. glanda parotidă; 2. muşchiul maseter; 3. tendonul intermediar al
digastricului; 4. muşchiul milo-hioidian; 5. muşchiul digastric - burta
anterioară; 6. muşchiul occipital; 7. muşchiul stilo-hioidian; 8. muşchiul
splenius capitis; 9. muşchiul angular; 10. muşchiul scalen anterior; 11. muşchiul
scalen mijlociu; 12. muşchiul scalen posterior; 13. muşchiul trapez; 14. osul
hioid; 15. muşchiul tiro-hioidian; 16. constrictorul inferior al faringelui; 17.
muşchiul omo-hioidian (burta superioară); 18. muşchiul stemo-cleido-
mastoidian; 19. muşchiul mare pectoral
219
Fasciculul clavicular este adesea dublu (cele două fascicule

claviculare fiind suprapuse) se inseră pe sfertul intern al claviculei
prin langhete aponevrotice adesea foarte scurte, totdeauna foarte
inegale. Fibrele cele mai scurte se fixează pe marginea posterioară a
acestui os şi pe faţa sa superioară. Fibrele cele mai lungi se
prelungesc până la marginea anterioară. Aceste langhete tendinoase
sunt urmate de fibre musculare, care le înconjură, umplând spaţiile
dintre interstiţii. Fasciculele pe care le constituie se dirijează
aproape vertical în sus. Separat la punctul de plecare de fasciculul
stemal printr-un spaţiu angular, fasciculul clavicular îl întâlneşte
curând şi se angajează pe sub faţa internă a acestuia, fiind acoperit
aproape complet. Când există două fascicule claviculare suprapuse,
un fascicul este superficial, oblic (fasciculul cleido-occipital) şi
celălalt profund, vertical (fasciculul cleido-mastoidian).
Stemo-cleido-mastoidianul, constituit din cele două fascicule
şi, aparent, confundate în treimea superioară se îndreaptă în sus,
îndărăt şi în afară către apofiza mastoidă a temporalului şi linia
nucală superioară a occipitalului. Se fixează pe apofiza mastoidă
printr-un tendon turtit care acoperă marginea anterioară şi humătatea
superioară a feţei sale externe. Se inseră, de asemenea, pe două
treimi externe ale liniei nucale superioare printr-o aponevroză
subţire, lungă de 15 - 20 milimetri.
220
MIOLOGIA EXTREM1TĂŢII CEF.ALICE
Testut descrie patru categorii de fascicule:

- fascicule stemo-mastoidiene, cu originea pe stern şi care se
termină pe faţa externă a apofizei mastoide şi pe partea de os
temporal care continuă această apofiză;
- fascicule stemo-occipitale, care pleacă, de asemenea, de pe
stern pentru a sfârşi pe linia nucală superioară, îndărătul celor
precedente;
- fascicule cleido-mastoidiene, care se inseră pe o lungime de 2
- 4 cm pe faţa superioară a părţii interne claviculei (până la
aproximativ 15 mm de articulaţia stemo-claviculară) şi care se
termină pe marginea anterioară a apofizei mastoide, trecând pe
dedesubtul fibrelor precedente, pe care le încrucişează în X;
- fascicule cleido-occipitale, care se detaşează de pe claviculă,
fie în afara, fie înaintea fasciculelor cleido-mastoidiene şi care se
termină pe linia nucală superioară.
Anatomia comparată şi variaţiile muşchiului stemo-cleido
mastoidian la om justifică o astfel de împărţire a fasciculelor. Ca
urmare muşchiul devine stemo-cleido-mastoido-occipital sau
cvadricepsul capului.
Raporturi. Faţa externă a stemo-cleido-mastoidianului este în

raport, în cea mai mare a întinderii sale, cu pielosul gâtuluişi
aponevroza cervicală superficială (care se dedublează pentru a
întecui stemo-cleido-mastoidianul). între muşchi şi aponevroză trec
221
vena jugulară internă şi ramurile superficiale ale plexului brahial.

Ramurile auriculară şi mastoidiană încrucişează ascendent
muşchiul; ramura supraclaviculară acoperă prin diviziunile sale
partea inferioară a muşchiului; ramura cervicală traversează
transversal partea sa mijlocie. Toate aceste ramuri emerg de la
nivelul marginii posterioare a muşchiului.
/V
In jos şi, mai ales în sus, faţa externă este acoperită de piele.
Faţa sa internă acoperă articulaţia stemo-claviculară, muşchiul
stemo-cleido-hioidian, omo-hioidian, scalenii, angularul, spleniusul,
artera carotidă comună şi vena jugulară internă. Marginea sa
anterioară, mărginită inferior de vena jugulară anterioară,
corespunde superior glandei parotide. Formează împreună cu
marginea anterioară a muşchiului de partea opusă un unghi, a cărei
bază formează cel mai mare diametru transversal al gâtului şi al
feţei. Marginea sa posterioară, mai puţin oblică decât cea anterioară,
delimitează împreună cu marginea anterioară a trapezului regiunea
supraclaviculară.
Fără îndoială, raporturile cele mai interesante ale stemo-cleido-
mastoidianului sunt cele care afectează pachetul vasculo-nervos
reprezentat de carotida primitivă, mai întâi, apoi carotida externă şi
internă, vena jugulară internă şi nervul vag. în spatele acestor
elemente coboară simpaticul cervical, înaintea lor se găsesc
numeroşi ganglioni limfatici, filetele cardiace superioare ale
simpaticului şi ale pneumogastricului şi ansa hipoglosului. Aceste
222
raporturi cu pachetul vasculo-nervos au fost descrise diferit în

funcţie de autori.
Pentru majoritatea autorilor, carotida comună, urcând vertical,
iar muşchiul fiind oblic în sus şi îndărăt este evident că muşchiul
abandonează vasul astfel încât partea terminală a carotidei primitive
Şi originea celor două artere carotide, internă şi externă, îl depăşesc
anterior. Dar în acelaşi timp trebuie subliniat faptul că stemo-cleido-
mastoidianul, etalat de aponevroza sa şii fixat anterior la unghiul
mandibulei printr-o bandeletă puternică aponevrotică, acoperă, în
mod obişnuit, carotida primitivă şi cele două ramuri ale sale, care se
ivesc de după marginea anterioară muşchiului, la nivelul căreia
bătăile lor sunt vizibile. De asemenea, trebuie remarcat faptul că

aceste raporturi sunt variabile în funcţie de poziţia capului: astfel, în
extensia capului, stemo-cleido-mastoidianul se îndreaptă puţin
îndărăt, descoperind bifurcarea carotidei.
Inervaţie. Muşchiul stemo- cleido-mastoidian are o inervaţie

dublă, asigurată de nervul accesor (spinal) şi plexul cervical profund
(ramurile ventrale ale nervilor spinali cervicali 2, 3 şi 4). Ramura
externă a nervului accesor perforează şi traversează, în majoritatea
cazurilor fasciculul profund (claviculo-mastoidian) al muşchiului

stemo-cleido-mastoidian.
223
Acţiune. Muşchiul stemo-cleido-mastoidian poate lua punct

fix fie superior, fie inferior. Dacă ia punct fix inferior, atunci este un
muşchi motor al capului, iar dacă ia punct fix superior, este un
muşchi inspirator accesor.
Când stemo-cleido-mastoidianul se contractă în totalitate, el
flectează capul, îl înclină de aceeaşi parte cu el, imprimându-i, în
acelaşi timp, o mişcare de rotaţie care duce faţa de partea opusă. în
această mişcare, el acţionează asupra două articulaţii: occipito-
atlantoidiană şi atlantoido-axoidiană. Acţiunea asupra articuaţiei
atlantoido-axoidiene este uşor de explicat. în ceea ce priveşte efectul
său asupra articulaţiei occipito-atlantoidiană, axul de tracţiune al
stemo-cleido-mastoidianului trece în spatele axei de rotaţie a acestei
articulaţii. Ca urmare, stemo-cleido-mastoidianul ar trebui să fie mai
degrabă extensor decât flexor al capului. Acţiunea sa de flexie, pe
care experienţele clinice şi electro-fiziologice nu o pot nega se
explică prin faptul că cea mai mică mişcare de flexie prealabilă a
capului, duce inserţia muşchiului înaintea axei articulaţiei. Această
mişcare de flexie preliminară este realizată de marele şi micul drept
anterior al capului. Dacă această flexie prealabilă nu se produce, iar
capul este aplecat posterior în momentul contracţiei stemo-cleido-
mastoidianului, acesta va exagera mişcarea de extensie.
Când stemo-cleido-mastoidianul ia punct fix pe cap, el devine
inspirator. Capetele claviculare nu pot produce inspiraţie, decât
fixând inserţia omo-claviculară a micului pectoral şi a 1
224
MlOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________
subclavicularului. Dar, în stare normală, muşchiul stemo-cleido-

mastoidian nu are decât un rol accesor în respiraţie. în acelaşi timp,
el pare să acţioneze ca moderator al expiraţieii, intervenind în fonaţie
şi cântat. Această funcţie specială a stemo-cleido-mastoidianului
pare să fie reglată de nervul accesor.

Torticolisul este contractura permanentă a stemo-cleido-
mastoidianului. Torticolisul spasmodic, la adult, începe cu spasmul
clonic sau tonic al muşchiului, urmat de spasmul trapezului,
Asemenea condiţii anormale ilustrează acţiunea muşchiului izolat,
*
dar practic se realizează o caricatură a activităţii sale obişnuite;
acestea sunt invariabil modificate de sinergişti şi antagonişti.
225
VI. GRUPUL SUPERFICIAL
Este alcătuit dintr-un singur muşchi: pielosul gâtului.
Muşchiul pielos al gâtului sau platysma (latissimus colii,

albinus)
Este un muşchi lat, extrem de subţire, de formă patrulateră,
întins oblic de la partea inferioară a feţei la partea superioară a
toracelui (fig. 9). Este situat dedesubtul pielii şi deasupra stemo-
cleido-mastoidianului. Este comparabil prin dimensiuni, dispoziţie
şi aspect cu marii muşchi pieloşi ai mamiferelor. Este muşchiul
platysma myo'ides a anatomiştilor englezi şi germani.
Inserţii: Muşchiul îşi are originea pe stratul celular subcutanat
care acoperă umărul şi partea cea mai ridicată a marelui pectoral.
Muşchiul se inseră în jos, de-a lungul centurii scapulare, pe faţa
profundă a pielii care acoperă acromionul, regiunile deltoidiană şi
subclaviculară. Este reprezentat la origine prin fascicule simple de o
paloare extremă, mai întâi izolate, dar apoi juxtapuse. Muşchiul
astfel constituit se îndreaptă în sus şi înăuntru şi se apropie din ce în
ce mai mult de muşchiul de partea opusă, pe care îl întâlneşte la
nivelul sau puţin dedesubtul bărbiei. Ajuns la baza mandibulei,
fibrele sale se termină diferit:
- fibrele cele mai interne se încrucişează pe linia mediană şi se
ridică până la moţul bărbiei, la nivelul căruia se inseră pe piele;
226
1. muşchiul rizorius; 2. muşchiul mare zigomatic; 3. muşchiul digastric - burta

anterioară; 4. glanda submaxilară; 5. muşchiul maseter; 6. muşchiul stilo-
hioidian; 7. muşchiul digastric - burta posterioară; 8. muşchiul milo-hioidian;
9. tendonul intermediar al digastricului; 10. osul hioid; 11. cartilajul tiroidian;
12. muşchiul crico-tiroidian; 13. glanda tiroidă; 14. fasciile cervicale
(superficială şi mijlocie); 15. fascia cervicală superficială (secţionată şi
reflectată); 16. muşchiul omo-hioidian (burta superioară); 17. muşchiul stemo-
cleido-hioidian; 18. muşchiul stemo-cleido-mastoidian; 19. fascia cervicală
superficială (secţionată şi reflectată); 20. muşchiul stemo-cleido-mastoidian -
capătul slemal; 21. muşchiul stemo-cleido-mastoidian - capătul clavicular;
22. muşchiul mare pectoral; 23. muşchiul trapez
227
- în afara acestor fibre încrucişate, se remarcă alte câteva fibre

care urcă pe părţile antero-laterale ale bărbiei, în faţa pătratului
bărbiei şi care se termină, de asemenea, pe piele;
- la baza triunghiularului buzelor, fibrele pielosului gâtului se
inseră pe linia oblică externă a mandibulei, încrucişând sud un unghi
ascuţit fibrele triunghiularului buzelor;
- de la nivelul triunghiularului, un mic fascicul se aplică pe
marginea posterioară a acestuia, apoi îl înconjură către partea sa
mijlocie pentru a se alătura pătratului bărbiei, căruia îi formează
marginea superioară;
- mai departe se observă un alt fascicul, de aceleaşi dimensiuni,
care urmează direcţia triunghiularului buzelor şi care se confundă în
sus cu acest muşchi, având acelaşi mod de inserţie;
- în fine, pe marginea externă a pielosului, la nivelul
maseterului, este un fascicul mai important care se continuă cu
muşchiul rizorius.
Raporturi. Pielosul gâtului este situat într-o dedublare a

aponevrozei cervicale superficiale. Faţa sa externă, acoperită de
piele, aderă slab la foiţa superficială a acestei aponevroze, astfel
încât este uşor de detaşat. Faţa sa internă se uneşte mai strâns la
foiţa profundă, care leagă între ele diversele fascicule care formează
muşchiul. Prin intermediul acestei foiţe faţa internă a pielosului
gâtului vine în raport, în partea inferioară, cu deltoidul, marele
22$
pectoral, clavicula şi trapezul; mai sus cu stemo-cleido-

mastoidianul, omo-hioidianul, stemo-tiroidianul, cu vena jugulară
externă şi cu ramurile superficiale ale plexului cervical, în partea
superioară faţa internă a pielosului vine în raport cu glanda salivară
submaxilară şi parotida.
Marginea sa anterioară este separată de cea a muşchiului de
partea opusă printr-un spaţiu angular, cu baza inferior, prin care se
văd muşchii regiunii subhioidiene. Marginea posterioară, mult mai
subţire şi mai neregulată, se îndreaptă în sus şi îndărăt şi vine în
raport cu muşchiul risorius al lui Santorini.
Inervaţie. Din punct de vedere al motilităţii, muşchiul pielos al

gâtului este inervat de facial, el primind filete nervoase din ramura
cervico-facială a acestui nerv. Fibrele nervoase ale plexului cervical
superficial care traversează pielosul gâtului sunt nervi senzitivi
destinaţi tegumentelor.
Acţiune. Cînd pielosul gâtului ia punct fix inferior, el trage de

sus în jos toate părţile feţei pe care se inseră. Influenţa sa este foarte
slabă pe mandibulă, deoarece muşchii ridicători sunt mult mai
puternici. Acţiunea sa este mult mai pronunţată pe buza inferioară şi
părţile moi ale bărbiei.
Fibrele sale interne trag în jos tegumentele proeminenţei
mentoniere şi, prin intermediul acestora deprimă buza inferioară
229
WOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
răstumând-o uşor în afară. Fibrele sale contribuie, împreună cu

fibrele altor muşchi care coboară comisura la exprimarea tristeţei. în
timpul contracţiei fibrele pielosului tind să devină rectilinii. Din
redresarea lor rezultă:
- conturul mandibulei este mai puţin proeminent;
- gâtul scade puţin în volum;
- planul constituit de cei doi muşchi pieloşi în inspiraţie,
facilitează aspirarea sângelui venos de către toracele în inspir.
Pielosul gâtului este reproducerea, mult atrofiată, la om a
paniculului cărnos de la câteva mamifere (de exemplu la cal). Acest
panicul cărnos este o lamă musculară vastă care înconjură ca un
palton ceafa, cea mai mare parte a gâtului şi aproape tot trunchiul.
La om este un organ mult redus, de aceea şi rolul său fiziologic este
redus.
MUŞCHII CEFEI
Sunt dispuşi pe patru planuri, care de la profunzime spre

suprafaţă sunt:
- planul profund sau planul muşchilor drepţi posteriori, aplicat
direct pe schelet şi articulaţii;
- planul muşchilor complecşi;
- planul spleniusului şi angularului;
- planul superficial sau al muşchiului trapez.
230
I. Plăcui profund cuprinde marele şi micul drept posteriori ai

capului, n; - rei: şi micul oblic, muşchii interspinoşi şi transverso-
spinoşi.
Marele drept posterior al capului {rectus capitis posterior

major)
Este situat la partea posterioară şi superioară a gâtului şi se
întinde un pic oblic de la axis la occipital (fig. 10). Este alungit, de
formă triunghiulară, cu vârful orientat spre axis.
Inserţii. Muşchiul se inseră inferior pe apofiza spinoasa a

axisului, pe laturile şi creasta acesteia, înainte de bifurcarea sa, prin
fibre foarte scurte, aponevrotice. Este mai întîi rotunjit, dar foarte
curând se turteşte şi se lărgeşte uşor, apoi se îndreaptă în sus şi puţin
în afară, pentru a se insera prin extremitatea sa superioară pe faţa
externă a occipitalului, pe jumătatea externă a liniei nucale
inferioare şi dedesubtul acesteia (pe amprenta rugoasă situată
inferior), între micul oblic care îl încrucişează şi îl acoperă în sus şi
în afară şi micul drept posterior al capului, situat dedesubt şi
înăuntru.
231
Fig. 10
1. muşchiul oblic superior al capului (secţionat); 2. muşchiul mare drept
posterior al capului (secţionat); 3. muşchiul mic drept posterior al capului;
4. muşchiul mare drept posterior al capului; 5. muşchiul oblic superior;
6. muşchiul drept lateral al capului; 7. artera vertebrală; 8. tuberculul posterior
al atlasului; 9. capsula articulaţiei atlanto-axoidiene laterale; 10. apofiza
transversă a atlasului; 11. muşchiul oblic inferior; 12. apofiza spinoasă a
axisului; 13. muşchi interspinos
Raporturi. Marele drept posterior al capului vine în raport,

prin faţa sa posterioară, cu marele complex şi puţin cu micul oblic,
iar prin faţa sa anterioară cu occipitalul, arcul posterior al atlasului,
ligamentul occipito-atlantoidian superior şi micul drept posterior al
232
capului. Un ţesut celular dens, traversat de numeroase vene, îl

uneşte cu toate aceste elemente menţionate anterior. Marginea sa
externă delimitează împreună cu cei doi oblici un spaţiu triunghiular
prin care trece ramura posterioară a primului nerv cervical.
Marginea sa internă, dirijată oblic în sus şi în afară, este separată de
cea de partea opusă printr-un spaţiu angular în care se observă micii
drepţi posteriori ai capului.
Inervaţie. Muşchiul mare drept posterior al capului este

inservat de ramura posterioară a primului nerv cervical.
Acţiune. Când cei doi muşchi drepţi posteriorii mari se

y
contractă simultan ei răstoarnă capul pe spate (fac extensia capului).
Când un singur muşchi intră în acţiune, el îi imprimă capului o

ie, rotaţie care
mişcare triplă de extensie, înclinare laterală şi rotaţie,
are ca efect orientarea feţei de aceeaşi parte cu muşchiul
contracţie.
Micul drept posterior al capului (redus capitis posterior

minor)
Este un muşchi destul de gros, turtit şi triunghiular, ca şi
precedentul, dar mai scurt şi mai lat decât acesta, în faţa căruia este
situat.
233
Inserţii. Micul drept posterior al capului se insera pe faţa

laterală a tuberculului arcului posterior al atlasului printr-un fascicul
foarte subţire de fibre aponevrotice. Se îndreaptă apoi aproape
vertical în sus, lărgindu-se ca un evantai şi se termină prin fibre
cărnoase pe occipital, pe treimea internă a liniei nucale inferioare şi
dedesubtul acesteia, la dreapta şi la stânga crestei occipitale externe,
intern faţă de marele drept posterior al capului.
Raporturi. Faţa posterioară a micului drept posterior al

capului, înclinată în jos, este acoperită în exterior de marele drept
posterior al capului iar în restul întinderii sale de marele complex,
de care o separă o lamă aponevrotică care se continuă inferior cu cea
a transverso-spinosului. Faţa sa anterioară, orientată în sus,
corespunde ligamentului occipito-atlantoidian posterior. Marginea
sa externă, foarte oblică şi ascendentă este ascunsă sub marele drept
posterior al capului. Marginea sa internă vine în raport cu marginea
internă a muşchiului de partea opusă, de care nu este separată decât
prin partea profundă a ligamentului cervical posterior, foarte subţire
la acest nivel.
Inervaţie. Micul drept posterior al capului este inervat, ca şi

marele drept posterior al capului, de ramura posterioară a primului
nerv cervical.
234
____________________MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFAUCE___________________
Acţiune. Muşchiul mic drept posterior al capului este extensor
al capului. După Winslow, citat de Sappey, se pare că acest muşchi
mai are rolul de a proteja membranele articulare, pentru a nu fi
pensate în mişcările ample.
Muşchiul mare oblic sau oblic inferior al capului (obliquus

capitis inferior)
Este un muşchi scurt şi rotunjit, fuziform, mai voluminos decât
ceilalţi muşchi ai regiunii, întins oblic de la a axis la atlas, muşchiul
fiind situat în spatele celor două vertebre cervicale.
Inserţii. Muşchiul se inseră inferior şi înăuntru pe apofiza
spinoasă a axisului (excavată de această inserţie mare), prin fibre
tendinoase abia vizibile; se îndreaptă apoi înainte, în sus şi în afară,
crescând gradat de volum. Se diminuează apoi uşor şi se termină pe
partea posterioară şi inferioară a apofizei transverse a atlasului.
Această ultimă inserţie se face ca şi prima cu ajutorul unor fibre
aponevrotice puţin vizibile.
Raporturi. Faţa posterioară a marelui oblic este acoperită de

muşchii mare şi mic complex. Această faţă posterioară este
încrucişată de jos în sus de ramura posterioară a celui de al doilea
nerv spinal cervical. Faţa sa anterioară acoperă axisul, ligamentul
atlanto-axoidian posterior şi artera vertebrală. Marginea sa
superioară este mai întâi în raport cu cea a marelui drept posterior al
235
capului, dar de care se îndepărtează aproape imediat pentru a se

îndrepta către extremitatea inferioară a micului oblic, în timp ce
marele drept se îndreaptă către extremitatea superioară a acestuia.
Ca urmare, aceşti trei muşchi circumscriu un mic triunghi, traversat
de vase şi nervi şi umplut cu un ţesut celular foarte dens. Marginea
sa inferioară corespunde marginii externe a marelui complex, care îl
încrucişează perpendicular.
Inervaţie. Muşchiul oblic inferior al capului este inservat de

ramura posterioară a primului nerv cervical, iar după autorii francezi
şi de ramura posterioară a celui de al doilea nerv cervical (marele
nerv suboccipital).
Acţiune. Marele oblic, luând punctul fix pe axis, apropie de

linia mediană apofiza transversă a axisului. Aceasta, la rândul său,
antrenează capul în întregime într-o mişcare de rotaţie, care duce
faţa de aceeaşi parte cu muşchiul în contracţie. Această acţiune de
rotaţie ipsilaterală a capului apare ca o consecinţă mecanică datorată
lăţimii atlasului.
Muşchiul mic oblic sau oblic superior al capului (obliquus

capitis superior)
236
-_____________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________
Acest muşchi, întins oblic de la atlas la occipital, este alungit,
turtit, mult mai puţin voluminos decât marele oblic şi orientat în
sens invers decât marele oblic.
Inserţii. Micul oblic al capului se inseră inferior pe vârful

apofizei transverse a atlasului, îndărătul marelui oblic, printr-o
intersecţie de fibre cărnoase. De aici muşchiul se îndreaptă în sus şi
puţin înăuntru, lărgindu-se şi terminându-se prin fibre cărnoase şi un
fascicul tendinos profund în partea externă a a liniei nucale
inferioare precum şi pe spaţiul dintre cele două linii nucale, imediat
deasupra şi în afara inserţiei muşchiului mare drept posterior
capului pe care îl acoperă şi lateral faţă de inserţia marele complex
Raporturi. Faţa posterioară a muşchiului oblic superior vine m

raport cu spleniusul, marele şi micul complex. Faţa sa anterioară
vine în raport cu extremitatea superioară a marelui drept posterior al
capului, cu occipitalul, cu ligamentul occipito-atlantoidian şi cu
artera vertebrală. Marginea sa internă contribuie la delimitarea
spaţiului triunghiular situat între marele drept şi cei doi oblici.
Inervatie. Micul oblic al capului este inervat de ramur
posterioară a primului nerv cervical.
237
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFA11CE
Acţiune. Muşchiul face extensia capului, imprimându-i în

acelaşi timp o uşoară mişcare de înclinare laterală. Probabil că
muşchii oblici, împreună cu vecinii lor sunt mai mult muşchi
posturali decât muşchi de mişcare amplă.
Aponevroza muşchilor drepţi şi oblici

Este paralelă cu aponevroza complecşilor şi a transversalului,
dar mai profund situată. Ea se inseră înăuntru, pe apofizele spinoase
ale primelor vertebre cervicale şi pe ligamentul cervical posterior.
Superior aponevroza muşchilor drepţi şi oblici se inseră pe occipital,
iar în afară ea se inseră pe apofizele transverse ale atlasului şi
axisului. In jos ea se continuă cu cu aponevroza transverso -
spinosului. Aşa după cum indică şi numele, această aponevroză
acoperă muşchii drepţi posteriori şi oblici ai capului, pe care îi
separă complet de complecşi.
Muşchii interspinoşi ai gâtului (interspinalis)

Sunt foarte mici, în număr de 12, situaţi între apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale şi dispuşi în perechi. Sunt alungiţi
de sus în jos, turtiţi dinăuntru în afară, de formă aproximativ
patrulateră. Prima pereche de muşchi interspinoşi ocupă spaţiul
cuprins între apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale a doua şi a
238
___________ __________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_____________________
treia , iar ultima pereche ocupă spaţiul cuprins între a şaptea

vertebră cervicală şi prima dorsală.
Inserţii. Muşchii se ataşează inferior pe marginea superioară a

apofizei spinoase. De pe această origine ei se îndreaptă în sus şi
puţin în afară, îndepărtându-se ca două braţe ale unui compas, apoi
se termină pe scobitura de pe marginea inferioară a vertebrei de
deasupra. Interspinoşii sunt aproape în întregime cămoşi.
Raporturi. Prin faţa lor externă, muşchii sunt în raport cu
transverso-spinosul de care sunt uniţi prin ţesut conjunctiv lax. Faţa

internă este sparată de faţa similară a muşchiului de partea opusă
prin ligamentul interspinos corespunzător. Marginea lor anterioară
este subţire, cea posterioară mai lungă şi mai groasă.
Inervaţie. Muşchii interspinoşi sunt inervaţi de ramurile

posterioare ale nervilor spinali cervicali.
Acţiune. Este analogă marelui şi micului drepţi posteriori

capului. Din moment ce aceştia apropiau capul de atlas şi axis, în
acelaşi mod interspinoşii apropie între ele apofizele spinoase pe care
se inseră. Şi unii şi alţii sunt extensori. Dar în timp ce pnmn, avand
inserţia mobilă foarte aproape de punctul de sprijin , deci având un
239
levier (un braţ de pârghie) extrem de scurt, vor determina o mişcare

de amplitudine redusă, ultimii, adică interspinoşii, acţionează asupra
vertebrelor cervicale printr-un levier relativ mai lung şi contribuie
cu mai multă energie la extensia coloanei cervicale.
Transverso-spinosul (transverso-spinalis)
Deşi această lucrare îşi propune să analizeze doar muşchii
extremităţii cefalice, pentru o mai bună înţelegere vom descrie
aceşti muşchi la nivelul întregului organism şi detailând pe cei de la
nivelul extremităţii cefalice.
Transverso-spinosul (fig. 11) este situat profund în şanţurile
vertebrale, dedesubtul ilio-costalului şi al intertransversarului se
întinde de la vârful sacrului la a doua vertebră cervicală. Destul de
subţire la nivelul sacrului, el atinge la nivel lombar o dezvoltare
considerabilă, se atenuează la nivel toracic, pentru a se îngroşa din
nou la nivel cervical. Este mai puţin un muşchi unic şi mai mult o
serie lungă de fascicule musculare, care se îndreaptă în sus şi
înăuntru, de la o apofiză transversă la o apofiză spinoasă. Aceste
fascicule musculare se pot împărţi în trei categorii: semispinoşi,
multifizii rahisului şi rotatorii trunchiului.
240
1. muşchiul mic drept posterior al capului; 2. muşchiul drept lateral al capului,

3. rotatorii trunchiului; 4. muşchii intercostali externi; 5. muşchiul semispinos
dorsal; 6. muşchii interspinoşi; 7. muşchii multifîzi
Semispinoşii sunt în număr de doi: unul pentru regiunea

dorsală şi unul pentru regiunea cervicală.
241
Semispimsul dorsal cuprinde şase fascicule cu originea pe

vârful şi marginea superioară a apofizelor transverse ale ultimelor
şase vertebre toracice şi care se termină prin tendoane rotunjite pe
feţele laterale ale apofizelor spinoase ale primelor pv m ertebre
toracice şi ale ultimelor două cervicale.
Semispinosul cervical sau al cefei este analogul precedentului,
deasupra căruia este situat. Este format, de asemenea, din cinci sau
şase fascicule, care se desprind de pe vârful şi marginea superioară a
apofizelor transverse ale primelor vertebre toracice, pentru a se
îndrepta, după un traiect oblic în sus şi înăuntru către apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale C5, C4, C3 şi C2.
Semispinoşii sunt fasciculele cele mai superficiale ale
transverso-spinosului şi stau pe muşchii multifizi ai rahisului.
Semispinosul capului este reprezentat de marele complex.
Multifizii rahisului ocupă toată înălţimea şanţurilor vertebrale,

de la sacrum la axis. Ei sunt alcătuiţi din fascicule numeroase care
iau naştere în regiunea sacrată, pe faţa anterioară a aponevrozei
spinale; la nivel lombar, pe tuberculii apofizari (omologi ai
apofizelor transverse); la nivel dorsal pe faţa posterioară a apofizelor
transverse; la nivelul cefei pe apofizele transverse şi apofizele
articulare ale ultimelor patru vertebre cervicale. Aceste fascicule se
termină pe feţele laterale ale apofizelor spinoase ale vertebrelor a
patra, a treia şi a doua de deasupra. Multifizii rahisului sunt aplicaţi
242
__________ ___________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE_____________________
direct pe vertebre, cu excepţia regiunii dorsale, unde de vertebre îi
separă rotatorii trunchiului.
Rotatorii trunchiului sunt mici fascicule musculare, situate

sub multifizi, care se inseră pe de o parte pe apofiza transversă
unei vertebre şi pe de altă parte pe marginea inferioară a lamei c~ ş
pe baza apofizei spinoase a vertebrei situate deasupra. S-a descris

existenţa acestor fascicule musculare pe toată înălţimea coloanei
vertebrale, de la sacrum până la axis, iariar alături de muşchii scurţi
rotatori, care se întind între două vertebre vecine şi muşchi rotaton

lungi care sar o vertebră pentru a se termina pe următoarea, Trebuie
totuşi remarcat că numai vertebrele cervicale şi toracice sunt
susceptibile de a se roti unele pe altele. Vertebrele lombare nu

prezintă mişcări de rotaţie.
Raporturi. Muşchiul transverso-spinos vine în raport ante
cu vertebrele, iar îndărăt cu muşchii planurilor superficiale

(complecşi, splenius, trapez) care vin să se insere pe coloana
vertebrală.
fascicule musculare care formează

Inervaţie. Multiplele
transverso-spinosul sunt inervate de ramurile posterioare ale nervilor
spinali.
243
WOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFALICE
Acţiune. Muşchiul transverso-spinos este un extensor al

coloanei vertebrale. Prin contracţia lor, determină răsturnarea
coloanei înapoi sau o redresează când coloana a fost flectată. Prin
elasticitatea şi prin tonicitatea lor, ei luptă constant împotriva
greutăţii viscerelor care tind, în mod constant să încline corpul
înainte. Aceştia sunt muşchii staţiunii bipede, omul fiind mamiferul
unde aceşti muşchi ating dezvoltarea maximă. Anatagoniştii săi sunt
muşchii scaleni şi lungul gâtului pentru regiunea cervicală şi
muşchii abdominali pentru regiunea dorso-lombară.
Aponevroza muşchiului transverso-spinos

Inferior această aponevroză este foarte evidentă. De asemenea,
prezenţa ei în regiunea cervicală este uşor de remarcat. La nivel
toracic ea pare să dispară. Ea se inseră înăuntru pe apofizele
spinoase şi în afară pe apofizele transverse. La nivel lombar
aponevroza muşchiului transverso-spinos este constituită din
panglici mari, fibroase care urcă oblic către apofizele spinoase şi
care se unesc parţial.
244
____________________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________
II. Planul complecşilor este reprezentat de muşchii mare şi
mic complex, ' nsversar al gâtului şi partea cervicală a muşchiului
ilio-costal
Marele complex (semispinalis capitis)

Este situat în partea posterioară a gâtului şi superioară
trunchiului. Este alungit, turtit, destul de gros şi larg superior, el
devine foarte subţire şi devine un vârf ascuţit inferior. Are forma
unui triunghi cu vârful în jos (fig. 12).
Inserţii. Marele complex se inseră inferior.
- pe apofizele transverse ale primelor cinci-şase vertebre
toracice prin tendoane scurte care se inseră intern faţă de inserţia
marelui dorsal;
- pe apofizele articulare şi la baza apofizelor transverse
ultimelor cinci vertebre cervicale prin tendoane asemănătoare
precedentele;
- în unele cazuri pe apofiza spinoasă a vertebrei a şaptea
cervicale sau pe apofiza spinoasă a primelor două vertebre toracic
printr-un fascicul cărnos la fel de variabil în dimensiuni ca şi
existentă.
*
Aceste inserţii pot varia, întinzându-se de la nivelul atlasului
până la a şaptea vertebră toracică (zona de extensie inserţiilor
transversare).
245
Fig. 12
1. muşchiul mic complex; 2. muşchii interspinoşi; 3. muşchiul mare complex;
4. muşchiul oblic superior; 5. muşchiul mic drept posterior; 6. muşchiul
semispinalis capitis; 7. muşchiul oblic superior; 8. muşchiul mare drept
posterior al capului; 9. muşchiul oblic inferior; 10. muşchiul semispinalis
capitis (secţionat şi reflectat); 11. muşchiul semispinalis cervicis; 12. muşchii
semispinali dorsali
De pe aceste origini diferite pleacă diverse fascicule, cu atât

mai scurte şi mai oblice cu cât sunt mai înalte. Prin juxtapoziţia şi
fuziunea lor rezultă corpul cărnos al muşchiului, mai întâi foarte
246
______________________ MIOLOG1A EXTREMITĂŢI! CEFALICE___ _____________ _____
subţire, dar din ce în ce mai voluminos pe măsură ce se deplaseaz~
superior şi înăuntru, pentru a se apropia de ligamentul cervic
posterior; devine atunci vertical şi paralel cu cel de partea opusă
Muşchiul se tennină pe occipital, pe amprenta rugoasă dintre
două linii nucale (superioară şi inferioară), la dreapta şi la stâ g
crestei occipitale externe.

Marele complex prezintă la unirea treimii sale superioare cu
treimea sa inferioară o intersecţie aponevrotică, transversală,
sinuoasă, mai largă înăuntru decât în afară, adesea întreruptă de
sau mai multe puncte, foarte variabilă după individ. Mai jos se p
observa o altă inserţie tendinoasă, situată pe marginea internă,
mijlocie decât la
orientată longitudinal, mai îngustă în partea sa
cele două
extremităţi. Această a doua intersecţie formează cu
corpuri cărnoase corespondente un fel de muşchi digastric.
Corpul cărnos al muşchiului mare complex este format în mod
obişnuit din două fascicule: unul intern, care vine de pe
dorsale, mai îngust, numit de unii autorii, din cauza intersecţiei sale
tendinoase, digastricul cervical (biventer cervicis) şi unul extern,
mai larg, compus din fibrele ce vin de pe vertebrele cervicale şi care
prezintă intersecţia
se angajează pe sub fasciculul intern şi care
inferioară. Acest
tendinoasă la unirea treimii superioare cu cea
fascicul extern mai este numit şi marele complex propriu -zis.
transverso-spinosul
Marele complex continuă la gât
trunchiului, de aceea se mai numeşte şi transverso-spinosul cap \
247
deşi nu se înrudeşte decât îndepărtat cu omologii săi de la nivelul

trunchiului.
Raporturi. Faţa posterioară a marelui complex este acoperită

superior de către trapez, mai jos de splenius şi micul complex, iar
inferior de transversar şi micul dinţat. Faţa sa profundă sau
anterioară vine în raport, pe cea mai mare întindere cu transverso-
spinosul, iar superior cu marele şi micul drepţi posteriori ai capului
şi cu marele şi micul oblic. Marginea sa internă, foarte lungă, este
mai întâi separată de marginea internă a muşchiului de partea opusă
printr-un spaţiu triunghiular; în cele două treimi superioare
marginea internă corespunde ligamentului cervical posterior. Prin
marginea lor internă, cei doi mari complecşi converg către
ligamentul cervical posterior şi protuberanţa occipitală externă.
Marginea sa externă este liberă şi foarte scurtă, încrucişează oblic
micul oblic.
Inervaţie. Marele complex este inervat de marele nerv

occipital. Dedesubtul acestui nerv muşchiul mai primeşte filete care
provin din ramurile posterioare ale nervilor cervicali al treilea, al
patrulea şi al cincilea.
Acţiune. Marele complex are ca acţiune principală de a lua

parte la extensia capului. Când se contractă muşchiul de o singură
248
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________
parte, în afară de extensie, mai imprimă capului o uşoară mişcare de

rotaţie, care are ca efect rotirea capului de partea opusă muşchiului
în contracţie. Dacă cei doi muşchi mari complecşi îşii combină
acţiunea , extremitatea cefalică se răstoarnă direct îndărăt. în această
mişcare, cei doi mari complecşi îi au drept congeneri pe micii
complecşi şi muşchii splenius. Consideraţi ca rotatori, fiecare din ei
devine congenerul spleniusului de partea opusă şi antagonistu
spleniusului de aceeaşi parte.
Micul complex (longissimus capitis)

Este situat pe părţile laterale şi posterioare ale gâtului, între
marele complex şi transversar, întinzându-se de la apofizele

transverse ale ultimelor vertebre ale gâtului la apofiza mastoidă
temporalului, Este alungit de sus în jos, turtit dinăuntru în afara, larg
şi subţire inferior şi foarte îngust superior.
Inserţii. Muşchiul se inseră inferior pe apofizele transverse al

ultimelor patru vertebre cervicale şi uneori pe apofizele transvers
ale primei vertebre dorsale, prin langhete tendinoase dirijate oblic în
sus şi în afară, de pe faţa externă a cărora se desprind fascicule
cărnoase, turtite, care curând se contopesc într-un singur corp
muscular. Fasciculele de origine sunt strâns unite de cele ale marelui
complex şi se fixează în unghiul diedru descris de apofizele
transverse şi apofizele articulare ale vertebrelor cervicale.
249
Corpul muscular se îndreaptă verical în sus, retrăgându-se din

ce în ce mai mult, pentru a se termina pe vârful şi pe toată întinderea
marginii posterioare a apofizei mastoide, printr-un tendon scurt
situat pe faţa sa profundă. O intersecţie fibroasă, lineară şi
transversală, ocupă în mod obişnuit partea sa mijlocie.
Raporturi. Muşchiul mic complex se aplică prin faţa sa internă

la marele complex şi la extremitatea posterioară a digastricului. Faţa
sa internă se îndepărtează de marele complex în treimea superioară,
formând cu marginea externă a marelui complex un mic triunghi în
care se zăreşte micul oblic. Faţa sa externă, înclinată înăuntru,
corespunde spleniusului în sus şi transversalului şi angularului în
jos. Marginea sa posterioară, foarte lungă şi subţire este unită adesea
de muşchiul transversar printr-un fascicul tendinos sau muscular. De
asemenea, aproape întotdeauna marginea posterioară primeşte un
fascicul de la longisimului dorsal: de aceea mai mulţi anatomişti
descriu acest muşchi ca partea cefalică a longisimului dorsal.
Inervaţie. Micul oblic este inervat de marele nerv occipital şi
de ramurile posterioare ale primilor trei - patru nervi cervicali
situaţi sub marele nerv occipital.
Acţiune. Muşchiul face extensia capului şi îl înclină de aceeaşi
parte cu muşchiul în contracţie, rotind faţa de aceeaşi parte cu
muşchiul în contracţie. Atunci când ce contractă în acelaşi timp cu
muşchiul de partea opusă, readuce capul în poziţie verticală dacă a
250
MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________
fost flectat şi poate să îi imprime ulterior o uşoară mişcare de

extensie.
Transversarul gâtului (transversalis cervicis)

Este numit asfel deoarece se întinde de la apofizele transverse
ale vertebrelor toracice la apofizele transverse ale vertebrelor
cervicale. Este un muşchi subţire, situat în partea superioară a
trunchiului şi laterală a gâtului, în afara marelui şi micului complex

şi înăuntrul părţii superioare a longisimului dorsal şi a părţii
cervicale a masei sacro-lombare. Este un muşhi alungit de sus în jos,
ic curbat dinainte îndărăt, mai larg în
turtit dinăuntru în afară, un pic
partea mijlocie decât la extremităţi.
constantă cu
Inferior,
transversarul este în conexiune
longisimul dorsal printr-un fascicul cărnos care se întinde între cei
doi muşchi. Adesea acest muşchi este unit, de asemenea, prin
micul complex cu ajutorul unei langhete
marginea sa posterioară cu
. Uneori se poate constata că cei trei muşchi:
cărnoase sau tendinoase
transversarul gâtului, micul complex şi longisimul dorsal se u
pentru a forma un singur sistem. Muşchiul transversar este
de unde şi dificultatea întâmpinată la studiul
muşchi foarte variabil,
său.
Inserţii. Transversarul se inseră inferior pe apofizele trans

ale primelor cinci sau şase vertebre toracice şi,i. foarte adesea, pe
251
tuberculul posterior al apofizelor transverse ale ultimelor două - trei

vertebre cervicale, prin tendoane cu atât mai lungi şi mai largi, cu
cât fibrele au inserţia mai jos, tendoane care sunt distincte la origine.
Aceste tendoane externe sunt urmate de o serie egală de fibre
cărnoase, dirijate oblic în sus şi îndărăt şi care se lărgesc din ce în ce
mai mult şi care se unesc apoi cu fasciculele vecine pentru a forma
corpul muşchiului în regiunea cervicală. Din partea supero-extemă a
acestui corp pleacă alte tendoane îndreptate oblic în sus şi înainte,
cu atât mai lungi şi mai largi cu cât sunt mai înalte. Aceste tendoane
externe sau terminale se tennină pe tuberculul posterior al apofizelor
transverse ale ultimelor şase vertebre cervicale. Uneori muşchiul
urcă până la atlas, uneori nu are nici o inserţie pe ultima sau ultimele
două vertebre cervicale.
Raporturi. Prin faţa sa internă, transversarul se aplică pe

marele complex, de care este separat superior prin micul complex.
Faţa sa externă este în raport în jos cu longisimul dorsal pe care îl
prelungeşte până la gât, iar superior cu porţiunea cervicală a masei
sacro-lombare, angularul, spleniusul şi cu scalenul posterior.
Marginea sa posterioară convexă se răsuceşte astfel încât în jos
priveşte direct îndărăt, în timp ce în sus priveşte extern.
Inervaţie. Transversalul gâtului este inervat de ramurile

posterioare ale ultimilor nervi cervicali şi ale primilor nervi dorsali.
252
MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEP ALICE
Acţiimg. Muşchiul transversal al gâtului întinde coloana

vertebrală, Vnci vând-o lateral, de partea muşchiuluii în contracţie,
când muşc; u î se contractă de o singură parte, Când cei doi
transversal se contractă simultan, coloana este dusă dire
extensie.
Aponevroza muşchilor complecşi şi intertransversar

Este asemănătoare cu aponevroza spleniusului şi angularului.
Marginea sa internă se continuă cu ligamentul cervical pos
Marginea anterioară se inseră pe apofizele transverse ale verte
Ca şi aponevroza muşchiului trapez, sau ca şi aponevroza
spleniusului şi angularului, şi această aponevroză descrie o curbă cu
concavitatea înainte şi înăuntru, astfel încât cele trei aponevroze
reprezintă segmentele longitudinale ale unui cilindru, care au un ax
comun.
Muşchiul ilio costal sau sacro-lombar (iliocostalis)

întinde de la osul iliac până la
Este un muşchi lung care se
apofizele transverse ale ultimelor patru - cinci vertebre cervicale,
lombelor, toracelui şi jumătăţii inferioare a
corespunzând succesiv
gâtului (fig. 13).
253
Fig. 13
1. muşchiul mic drept posterior al capului; 2. muşchiul oblic superior;
3. muşchiul mare drept posterior al capului; 4. muşchiul oblic inferior;
5. muşchiul semispinalis cervicis; 6. muşchiul ilio-costal; 7. muşchiul mare
complex; 8. muşchiul mic complex
254
____________ MIOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE___________________ _
Inserţii. Deşi este confundat la origine cu longisimul dorsal, se
poate constata originea lui pe:

- tendonul comun al masei muculare care cuprinde ş
longisimul dorsal şi pe creasta iliacă prin fibre cărnoase care
amestecă cu câteva fibre tendinoase;
- pe faţa posterioară şi partea cea mai externă acestui tendon
comun care coboară spre spina iliacă postero-superioară;

- pe faţa externă a unui sept aponevrotic sagital care separă
masa comună în două părţi: una externă care aparţine sacro-

lombarului şi alta internă care aparţine longisimului dorsal.
Fasciculele cu inserţiile mai sus menţionate se unesc pentru a
forma corpul muscular care se îndreaptă în sus şi puţin în afară, de-a
lunguln regiunii lombare; se separă de longisimul dorsal puţin
dedesubtul şi îndărătul ultimei coaste şi se aplică pe faţa posterioară
a coastelor, înăuntru unghiului lor, împărţindu-se apoi în cinci — şase
fascicule lăţite. Acestea descresc în volum de jos în sus, crescându-
Ş1 lungimea şi devin aponevrotice şi se inseră pe marginea inferioară
a coastelor, la nivelul unghiului costal. Primul din aceste fascicule
se inseră pe marginea inferioară a coastei a doua, este în întregime

cărnos şi se remarcă prin lungimea şi grosimea sa.
Fasciculele de întărire sunt lungi şi subţiri şi au originea pe
marginea superioară a coastelor, imediat înăuntru unghiului costal,

printr-o lamă tendinoasă largă, îndreptându-se în sus şi puţin
255
înăuntru. Cele inferioare, adică cele cu originea pe ultimele şase sau

şapte coaste se unesc într-un corp cărnos şi se termină prin bandelete
aponevrotice şi paralele între ele care prelungesc seria de bandelete
inferioare până la tuberozitatea primei coaste. Fasciculele superioare
se reunesc, de asemenea, într-un corp cărnos care continuă direcţia
sacro-lombarului, dar de care pot fi separate cu uşurinţă. Aceste
fascicule superioare se termină prin patru sau cinci langhete
tendinoase pe tuberculul posterior al apofizelor transverse ale
ultimelor patru sau cinci vertebre cervicale.
Raporturi. Faţa profundă a muşchiului ilio-costal vine în

raport cu coastele şi muşchii intercostali, iar la nivelul gâtului cu
transverso-spinosul şi interspinoşii. Faţa superficială este acoperită,
la nivelul gâtului de angular, romboid şi trapez.
Inervaţie. Muşchiul ilio-costal este inervat de ramurile

posterioare ale nervilor spinali cervicali, toracici şi lombari
superiori.
Acţiune. Când cei doi muşchi (de partea dreaptă şi de partea

stîngă) se contractă simultan fac extensia coloanei. Când se
contractă unilateral înclină coloana vertebrală de aceeaşi parte cu
muşchiul în contracţie.
256
________________ MlOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE____________
Planul III cuprinde doi muşchi: spleniusul şi angularul.
Muşchiul splenius
Este situat în partea posterioară gâtului şi superioara a
spatelui. Este turtit, destul de lat, cu aspect triunghiular al cărui vârf
este îndreptat în jos şi în afară şi cu baza intern şi superior, A mai
fost numit de Winslow şi mastoidian posterior.
Inserţii. Muşchiul splenius se inseră intern pe două treimi

inferioare ale ligamentului cervical posterior, pe apofiza spinoasă a
vertebrei a şaptea cervicală şi pe apofizele spinoase ale primelor
patru ~ cinci vertebre toracice şi pe ligamentele supraspinoase
corespondente, prin fibre aponevrotice foarte scurte pe cea mai mare
parte a sa. Fibrele aponevrotice devin din ce în ce mai lungi pe
măsură ce se apropie de vârf. Fibrele cărnoase situate în prelungirea
acestor fibre sunt cu atât mai lungi, cu cât sunt mai jos situate. El
se îndreaptă oblic în sus şi în afară, urmând o direcţie paralel” ş
împart la nivelul treimii superioare a muşchiului în două fascicule:
unul intern, mult mai voluminos, cunoscut sub numele de spleniusul
capului (splenius capitis) şi unul extern, mult mai subţire,
spleniusul gâtului (splenius colii sau splenius cervicis) . Unii autori
au considerat că aceste două fascicule sunt, de fapt, doi muşchi
suprapuşi. Fasciculele care se termină pe cap nu depăşesc primele
două vertebre dorsale. Fasciculele care se termină la nivelul gâtului
provin de pe apofizele spinoase ale vertebrelor dorsale D3, D4 şi D5
şi pe ligamentele interspinoase corespondente.
257
MIOIOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Spleniusul capului se inseră pe:

- două treimi externe ale liniei nucale superioare a
occipitalului, imediat dedesubtul stemo-cleido-mastoidianului, prin
fibre scurte aponevrotice;
- porţiunea mastoidiană a temporalului şi jumătatea inferioară a
feţei externe a apofizei mastoide prin fibre tendinoase mai lungi şi
multiple. Practic inserţia spleniusului întecuieşte vârful apofizei
mastoide.
Spleniusul gâtului se subîmparte în două fascicule urmate de
tendoane turtite care se inseră diferit. Tendonul superior, mai mare
se termină pe tuberculul posterior al apofizei transverse a atlasului,
cel inferior se inseră pe tuberculul posterior al apofizei transverse a
axisului. Uneori spleniusul gâtului se poate termina şi pe apofiza
transversă a vertebrei a treia cervicale.
Raporturi. Faţa posterioară a spleniusului este acoperită

superior de stemo-cleido-mastoidian, mai jos de trapez şi angular,
iar inferior de romboid. Muşchiul se găseşte subcutanat între
marginea anterioară a trapezului şi marginea posterioară a stemo-
cleido-mastoidianului. Faţa sa anterioară sau profundă acoperă
marele şi micul complex, longisimul dorsal şi transversarul gâtului.
Marginea inferioară a spleniusului este foarte lungă şi aproape
verticală şi corepunde angularului, care se îndepărtează mai jos.
Marginea superioară este foarte scurtă şi se îndreaptă în sus şi în
afară, astfel încât delimitează împreună cu marginea internă a
258
muşchiului de partea opusă şi cu linia nucală superioară

occipitalului \y<\ spaţiu triunghiular numit triunghiul spleniuşilor care
corespunde j i ţii subprotuberanţiale a occipitalului şi primelor două
vertebre ce icale şi în care se găseşte înscrisă extremitatea
superioară a marilor complecşi.
Inervaţie. Splenius capitis este inervat de ramurile posterioare

ale nervilor spinali cervicali mijlocii. Splenius cervicis este inervat
de ramurile posterioare ale nervilor spinali cervicali inferiori.
Acţiune. Din cauza direcţiei fibrelor, spleniusul imprimă

capului şi părţii superioare a coloanei cervicale o triplă mişcare.
- de extensie;
- de înclinare laterală de aceeaşi parte cu muşchiul în
contracţie;
- de rotaţie, cu orientarea feţei de aceeaşi parte cu muşchiul în
contracţie.
Când cei doi muşchi splenius (de partea stîngă şi de partea
dreaptă) se contractă simultan, răstoarnă capul pe spate, devenind
mutual antagonişti pentru celelalte două mişcări (rotaţia şi înclinarea
laterală).
Muşchiul angular (levator scapulae)

Este situat pe părţile laterale şi posterioare ale gâtului. Este un
muşchi alungit şi răsucit, destul de gros şi turtit dinainte îndărăt în
259
partea superioară; multifid, mult mai subţire şi turtit din afară

înăuntru în partea superioară (fig. 14).
Fig. 14
1. muşchiul splenius capitis (rulat); 2. muşchiul angular; 3. muşchiul mare
complex; 4. muşchiul splenius capitis; 5. muşchiul splenius cervicis;
6. muşchiul angular; 7. muşchiul mic romboid; 8. muşchiul mare romboid;
9. muşchiul suprasinos; 10. muşchiul infraspinos (secţionat parţial)
260
:
Inserţii. Muşchiul se inseră în sus pe apofiza transversă a

atlasului şi pe tuberculul posterior al apofîzelor transverse ale
următoarelor trei vertebre cervicale următoare, prin tendoane cu atât
mai subţiri cu cât sunt mai jos situate. Numărul acestor tendoane
variază de la două la cinci, dar primele două tendoane sunt cele mai
puternice şi cele mai constante. Tendoanele sunt urmate de fascicule
cărnoase în număr egal cu tendoanele şi turtite, de asemenea, care
cresc ca mărime pe măsură ce coboară şi care se confundă în
treimea inferioară a muşchiului. Muşchiul constituit din unirea
fasciculelor cărnoase se îndreaptă în jos şi în afară şi se răsuceşte
astfel încât marginea posterioară devine internă, iar marginea
anterioară externă. Muşchiul se termină de obicei prin foarte scurte
fibre aponevrotice, pe toată partea marginii spinale (interne) a
omoplatului situată deasupra spinei omoplatului şi care delimitează
îndărăt fosa supraspinoasă. Adesea însă muşchiul nu se opreşte la
nivelul spinei şi coboară mai jos.
Raporturi. Faţa externă a angularului este acoperită, de sus în

jos de stemo-cleido-mastoidian, piele şi trapez. Faţa sa internă
acoperă marginea externă a spleniusului, transversarul şi partea
cervicală a masei sacro-lombare. Langhetele de origine vin în raport
cu langhetele de origine ale scalenului posterior, în partea anterioara
şi cu langhetele de inserţie ale spleniusului în partea posterioară. La
261
inserţia sa pe omoplat vine în raport cu partea superioară a

romboidului şi cu prima digitaţie a marelui dinţat.
Inervaţie. Muşchiul angular este inervat de nervul angular din

plexul brahial, cu originea în nervii cervicali spinali C4 şi C5, dar şi
de un ram din plexul cervical profund, cu originea în nervul spinal
cervical C3.
Acţiune. Când muşchiul angular ia punct fix pe coloana

cervicală, el trage în sus şi înăuntru unghiul superior al omoplatului.
Când ia punct fix pe omoplat, înclină de aceeaşi parte cu el coloana
cervicală.
Aponevroza spleniusului şi angularului

Are originea în ligamentul cervical posterior, după care se
îndreaptă înainte şi în afară, aplicată mai întâi pe splenius. Se
împarte apoi la mijlocul angularului în două foiţe: una externă care
se continuă la nivelul marginii anterioare a trapezului cu aponevroza
cervicală superificială şi una internă, care după ce a acoperit
angularul, se prelungeşte până la apofizele transverse ale vertebrelor
cervicale. Extremitatea sa superioară se inseră pe occipital, iar
extremitatea inferioară se uneşte cu aponevroza romboidului.
262
IV PIa®ul superficial este reprezentat de un singur muşchi:

trapezul
M: - ci .! trapez {trapezius)
Este un muşchi lat, mai gros în partea sa mijlocie decât la
extremităţi, având o formă mai degrabă triunghiulară decât
trapezoidală (fig. 15). El se întinde în sens vertical, de la occipital la
a zecea sau a douăsprezecea vertebră dorsală, iar în sens transversal
de la creasta apofizelor spinoase ale vertebrelor până la spina
omoplatului şi la claviculă, astfel încât muşchiul trapez acoperă
spatele, partea superioară a umărului şi toată partea posterioară a
gâtului. Cei doi trapezi formează împreună un fel de capişon.
Inserţii. Acest muşchi se inseră:
- prin unghiul său superior, truncheat, pe treimea internă a
liniei nucale superioare occipitalului şi pe protuberanţa occipitală
externă;
- prin marginea sa internă pe ligamentul cervical posterior, pe
apofiza spinoasă a vertebrei a şaptea cervicale, pe apofizele spinoase
ale tuturor vertebrelor toracice şi pe ligamentele supraspinoase
corespondente. Uneori muşchiul trapez nu se întinde mai departe de
a unsprezecea vertebră toracică sau chiar de a zecea.
Inserţiile pe occipital se fac printr-o aponevroză extrem de
subţire şi foarte aderentă de piele, cu o lungime şi o lăţime de
aproximativ 2 centimetri.
263
1. protuberanţa occipitală externă; 2. muşchiul splenius capitis; 3. apofiza

spinoasă a vertebrei a şaptea cervicale; 4. spina omoplatului; 5. muşchiul
stemo-cleido-mastoidian; 6. muşchiul trapez; 7. muşchiul deltoid
Inserţiile care fixează trapezul pe ligamentul cervical posterior,

au loc superior prin scurte fibre aponevrotice. Pe jumătatea
inferioară a gâtului, aceste fibre cresc progresiv în lungime, apoi se
scurtează în partea superioară a spatelui, într-o manieră gradată, dar
şi rapidă şi formează astfel pentru fiecare fascicul muscular o
aponevroză alungită, mai largă în partea mijlocie decât la
extremităţi; adâugându-se pe linia mediană la cea a muşchiului
opus, această aponevroză ia o figură ovalară sau eliptică, uneori
264
triunghiulară, alteori rombică, la nivelul căreia fibrele celor doi

muşchi trapezi par să se continue direct.
Fibrele aponevrotice cu originea pe apofizele spinoase şi
ligamentele supraspinoase ale celor patru vertebre toracice mijlocii
sunt extrem de scurte. Dar fibrele aponevrotice de pe ultimele trei —
patru vertebre toracice devin din ce în ce mai lungi, astfel încât
formează cu cele de partea opusă un mic triunghi, cu vârful în jos.
Fibrele musculare ale trapezului urmează treii direcţii
principale şi prezintă, de asemenea, trei moduri de terminare.
Fibrele superioare, cu originea pe occipital şi ligamentul
cervical posterior se îndreaptă în jos, în afară şi înainte, apropiindu-
se cu atât mai mult de direcţia orizontală cu cât sunt mai joase.
Aceste fibre se termină pe treimea externă a marginii posterioare a
claviculei, prin fibre foarte scurte tendinoase amestecate cu fibre
cărnoase.
Fibrele mijlocii, plecate de pe apofizele spinoase ale vertebrei a
şaptea cervicale şi ale primelor trei - patru vertebre dorsale se
îndreaptă transversal în afară pentru a se insera prin fibre
tendinoase, mai lungi decât ale precedentelor, pe marginea
posterioară a acromionului şi pe buza superioară a spinei
omoplatului, pe toată întinderea sa. Aceste inserţii scapulare se fac
prin fibre cărnoase pe faţa profundă a fasciculului şi prin fibre
aponevrotice pe faţa superificială.
265
MIOWCIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
Fibrele inferioare care au originea pe apofizele spinoase şi pe

ligamentele supraspinoase ale ultimelor opt sau nouă vertebre
toracice au o direcţie oblic ascendentă, fiind cu atât mai oblice cu
cât sunt mai jos situate. Ele se termină pe o mică aponevroză
triunghiulară care se angajează pe sub marginea inferioară a fibrelor
mijlocii şi al al cărei vârf se fixează pe extremitatea internă a
marginii posterioare a spinei omoplatului.
Raporturi. Muşchiul trapez vine în raport prin faţa sa

posterioară cu pielea, care îl acoperă pe toată întinderea sa şi de care
aderă intim dedesubtul occipitalului. Faţa sa anterioară sau profundă
vine în raport cu:
- în sus, cu marele complex, spleniusul şi angularul;
- în afară cu supraspinosul, subspinosul şi faţeta triunghiulară
care termină intern spina omoplatului;
- în jos şi înăuntru cu romboidul, marele dorsal şi, în intervalul
minim care separă uneori aceşti muşchi, cu muşchiul ilio-costal şi
longisimul dorsal.
Faţa anterioară nu aderă de toţi aceşti muşchi decât printr-un
ţesut celular destul de lax. La nivelul faţetei triunghiulare situată pe
prelungirea spinei omoplatului, faţa anterioară alunecă pe această
faţetă cu ajutorul unei mici burse seroase, a cărei existenţă nu este
constantă.
266
Marginea anterioară şi superioară este concavă, oblică în jos, în

afară şi înainte şi urmează mai întâi o direcţie aproape paralelă cu
marginea posterioară a stemo-cleido-mastoidianului, de care se
găseşte foarte aproape superior, dar de care se depărtează pe măsură
ce coboară. Cei doi muşchi delimitează împreună cu clavicula
limitele superficiale ale scobiturii supraclaviculare, care depăşeşte în
profunzime aceste limite. Marginea anterioară şi inferioară, oblică în
sus şi în afară este rectilinie şi mai lungă decât marginea anterioară
şi superioară. Marginea internă se continuă pe linia mediană cu cea
a muşchiului de partea opusă şi corepunde liniei apofizelor spinoase.
Astfel uniţi, cei doi trapezi formează un romb cu axul mare vertical
şi ale cărui laturi superioare sunt puţin mai scurte decât cele
inferioare. Acest romp are şi patru unghiuri: două laterale, la nivelul
umerilor, un unghi superior la nivelul protuberanţei occipitale
externe şi unul inferior, pe apofiza spinoasă a vertebrei a
douăsprezecea dorsale.
Inervaţie. Trapezul, ca şi stemo-cleido-mastoidianul are o

inervaţie dublă. Este inervat, în principal, de ramura externă a
nervului spinal, care se termină pe faţa sa profundă prin mai multe
fibre divergente. Primeşte apoi, tot prin faţa sa profundă, un ram din
plexul cervical profund: acest ram provine din ramurile anterioare
ale nervilor spinali cervicali C3 şi C4. Ramurile cervicale venite de
la nervii C3 şi C4 se unesc cu ramura externă a nervului spinal prin
267
unul sau două filete. Rezultă un trunchi nervos care coboară pe faţa
profundă a muşchiului, însoţit de un ram al arterei scapulare
posterioare. Acest trunchi emite pe parcursul său ramuri ascendente
şi descendente care se distribuie la diversele fascicule ale
muşchiului.
Acţiune. Fiecare din cele trei categorii de fascicule ale
trapezului are o acţiune proprie. Fiecare din aceste categorii se
comportă diferit dacă punctul fix este intern sau extern.
Porţiunea descendentă ridică umărul, alungeşte muşchii care
pleacă pentru a se insera pe pereţii abdominali şi ca urmare
favorizează acţiunea acestor muşchi şi concură astfel la dilatarea
cavităţii toracice. Aceste fascicule sunt ridicătoare pentru umăr şi
pentru torace un muşchi inspirator, care nu participă decât la marile
mişcări de inspiraţie. Porţiunea mijlocie sau transversală trage
umărul înăuntru. Dar această acţiune de adducţie este complexă.
Fibrele se ataşează pe o proeminenţă osoasă oblic ascendentă şi mai
apropiată de partea superioară decât de partea inferioară a scapulei.
Fibrele car compun această porţiune cresc ca lungime de jos în sus
şi exercită o acţiune de adducţie cu atât mai mare cu cât sunt mai
ridicate. Rezultă deci că aceste fibre când se contractă şi trag
omoplatul înăuntru, ele imprimă în acelaşi timp o mişcare de
basculă care ridică şi unghiul anterior al omoplatului.
Porţiunea inferioară trage marginea internă a omoplatului şi tot
umărul în jos şi înăuntru. Când cele trei porţiuni acţionează simultan
268
i
, luând punct fix intern, umărul nu este nici ridicat nici coborât: el
este dus înăuntru.
Dacă trapezul ia punct fix pe umăr, porţiunea claviculară
extinde capul, în înclină puţin de aceeaşi parte cu muşchiul în
contracţie şi îi imprimă o uşoară mişcare de rotaţie în urma căreia
faţa se îndreaptă de partea opusă muşchiului în contracţie. Dacă
porţiunile claviculare ale celor doi muşchi trapezi (drept şi stâng) se
contractă simulatn, capul nu execură nici mişcare de înclinare, nici
de rotaţie ci se răstoarnă îndărăt.
Porţiunile mijlocie şi inferioară rar iau punct fix la nivelul
A
umărului şi are loc la un individ dotat cu o mare mobilitate. In acest

caz individul este suspendat prin unul din membrele sale superioare,
ca în acţiunea de căţărare; ca unnare porţiunile mijlocie şi inferioară
trag trunchiul către marginea internă (spinală) a omoplatului.
Prin forţa sa tonică trapezul menţine umărul la nivel normal.
Acest rol aparţine mai ales porţiunilor mijlocii. în atrofia acestei
porţiuni mijlocii, umărul cade, unghiul extern al omoplatului
coboară cu 1 - 3 centimetri, în timp ce unghiul inferior proemină
sub piele.
269
I
MIOLOG1A EXTREMITĂŢII CEFAUCE
Capitolul 5
FASCIILE GÂTULUI
în 1811, Allan Bums a făcut prima descriere a aponevrozelor

cervicale. Un mare număr de anatomişti şi de chirurgi, au reluat
această temă atât de importantă, publicând numeroase articole şi
lucrări pe această temă. Şi azi, după atâţia ani sunt greu de găsit doi
anatomişti care să descrie la fel aceste fascii. Merită citat marele
anatomist francez Sebileau, care declara pe această temă: „Dacă
dispoziţia planurilor aponevrotice nu se schimbă, noi, anatomiştii le
facem să se schimbe, după artificiile noastre de disecţie, care sunt
adesea consecinţa hazardului, uneori ajutate de tendinţa bisturiului
de a se orienta după concepţiile celui care îl mânuieşte; astfel se
explică multitudinea de interpretări care se găseşte în cărţile noastre
despre topografia aponevrozelor gâtului.
Majoritatea autorilor descriu trei aponevroze cervicale:
superficială, mijlocie şi profundă sau prevertebrală.
APONEVROZA CERVICALĂ SUPERFICIALĂ

Are originea pe partea mediană anterioară a gâtului; această
aponevroză se întinde la dreapta şi la stânga, trece pe dedesubtul
270
pielosului gâtului, în afara stemo-cleido-mastoidianului, se
prelungeşte apoi de la marginea posterioară a acestui muşchi către
marginea anterioară a trapezului, apoi acoperă faţa superficială a
acestuia se termină pe ligamentul cervical posterior. în traiectul
său de j' i iătate de cerc care străbate regiunea cervicală pe toată
întinderea sa, ea întâlneşte trei muşchi. La fiecare dintre ei, ea dă
câte o foiţă care se detaşează la nivelul marginii lor anterioare şi
care îi întecuieşte.
Foiţa destinată pielosului gâtului este foarte subţire: ea acoperă
cea mai mare parte a feţei sale externe, dar degenerează superior,
inferior şi îndărăt, transformându-se într-un simplu ţesut celular.
Foiţa destinată stemo-cleido-mastoidianului (fig 16) înveleşte
faţa sa profundă şi vine să se reunească la nivelul marginii
posterioare a muşchiului cu foiţa externă.
271
Fig. 16
1. fascia maselerină; 2. fascia cervicală superficială (lama superficială);
3. muşchiul stemo-cleido-mastoidian (secţionai şi reflectat); 4. fascia
prelraheală; 5. fascia cervicală superficială (lama superficială);
6. muşchiul platysma (tăiat şi reflectat); 7. muşchiul platysma (tăiat şi reflectat);
8. glanda submaxilară; 9. lama superficială a fasciei cervicale superficiale;
10. spaţiul suprastemal
272
Foiţa care are originea la marginea anterioară a trapezului se

termină pe cea mai superficială dintre aponevrozele cervicale
posterioare, formând cu aceasta un unghi ascuţit care delimitează
îndărăt fosa supraclaviculară.
A
In regiunea suprahioidiană aponevroza cervicală superficială

prezintă două dedublări: una foarte mică, ce primeşte burta
anterioară a digastricului şi alta mult mai importantă pentru glandele
submaxilare. Lama profundă a celei de a doua adedublări acoperă
milo-hioidianul, stilo-hioidianul, burta posterioară a digastricului, ca
şi artera carotidă internă, vena jugulară internă şi apofiza stiloidă pe
care se fixează; mai jos se continuă cu teaca stemo-cleido-
mastoidianului. Loja pe care această lamă profundă o delimitează
este subîmpărţită de un sept vertical în două loje secundare, dintre
care una, cea anterioară conţine glanda submaxilară şi cealată,
posterioară, glanda parotidă.
Aponevroza cervicală superficială, având forma unei teci
cilindrice, prezintă două feţe şi două extremităţi.
Faţa externă. în intervalul triunghiular care separă pieloşii,
această faţă este în raport direct cu pielea de care este unită printr-un
ţesut celular destul de lax, care este uşor de detaşat. Pe părţi ea vine
în raport cu muşchii care aderă la această aponevroză, cu vena
jugulară externă care o traversează inferior şi cu ramurile
superficiale ale plexului ale plexului cervical. îndărăt aponevroza
273
redevine cutanată şi se uneşte de tegumente printr-un ţesut celular

dens.
Faţa internă. Deasupra osului hioid şi pe linia mediană ea
aderă de muşchiul milo-hioidian. Pe părţi ea corespunde:
- prin foiţa sa profundă muşchiului milo-hioidian, burţii
posterioare a digastricului, stilo-hioidianului, carotidei interne, venei
jugulare interne şi apofizei stiloide;
- prin foiţa sa superficială glandei submaxilare, ganglionilor
limfatici submaxilari, arterei faciale şi, mai la distanţă, glandei
parotide cu care are contacte apropiate.
Dedesubtul osului hioid, ea umple spaţiul delimitat de muşchii
subhioidieni de o parte şi de muşchii subhioidieni de partea opusă,
formând o panglică cu numele de linia albă. Pe părţi, aponevroza
cervicală superficială acoperă muşchii stemo-tiroidian şi stemo-
cleido-hioidian. Dedesubtul stemo-cleido-mastoidianului, ea se
continuă cu aponevroza cervicală mijlocie. în intervalul cuprins
între stemo-cleido-mastoidian şi trapez, cele două aponevroze
(superficială şi profundă) se îndepărtează una de alta. Din această
îndepărtare rezultă groapa supraclaviculară care se prelungeşte puţin
posterior sub muşchiul trapez şi anterior sub muşchiul stemo-cleido-
mastoidian.
Extremitatea sau circumferinţa superioară. în sus, mergând
dinainte îndărăt această aponevroză se inseră prin foiţa sa
superficială pe: marginea inferioară a mandibulei, pe aponevroza
274
i
r
i
maseterină, pe porţiunea cartilaginoasă a conductului auditiv extern,

pe apofiza mastoidă; prin foiţa sa profundă pe linia milo-hioidiană a
mandibulei şi pe apofiza stiloidă. îndărăt ea se inseră pe linia curbă
superioară a occipitalului.
Extremitatea sau circumferinţa inferioară se inseră, mergând
tot dinainte îndărăt pe: buza anterioară a furculiţei stemale, faţa
superioară a claviculei, acromion şi marginea posterioară a spinei
omoplatului, pentru a se termina pe apofiza spinoasă a vertebrei a
şaptea cervicale.
APONEVROZA CERVICALĂ MIJLOCIE

Aponevroza cervicală mijlocie sau subhioidiană se mai
numeşte şi fascia pretraheală şi se întinde în sens vertical de la osul
hioid şi muşchii omo-hioidieni la stern şi claviculă, iar în sens
transversal de la umărul drept la umărul stâng. Direcţia sa este
verticală, iar forma aproximativ triunghiulară. Ca urmare ea prezintă
două feţe şi trei margini.
Faţa anterioară corespunde anterior liniei albe cervicale; de
aici, de fiecare parte muşchilor stemo-tiroidian şi stemo-cleido-
hioidian; la limita acestor muşchi venei jugulare anterioare; mai în
afară stemo-cleido-mastoidianului, iar în regiunea supraclaviculară
aponevrozei cervicale superficiale , de care rămâne separată printr-
un interval angular cu baza inferior. Prin această faţă aponevroza
cervicală mijlocie se confundă cu aponevroza cervicală superficială
275
MIOLOCIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
la nivelul liniei albe cervicale şi la marginea externă a muşchilor

stemo-tiroidieni. Din unirea celor două aponevroze (superficială şi
profundă) înăuntrul şi în afara muşchilor regiunii sub-hioidiene,
rezultă că cei aceşti muşchi sunt situaţi într-o lojă fibroasă, la
formarea căreia au participat cele două aponevroze în părţi egale.
Faţa posterioară a aponevrozei cervicale mijlocii vine în raport:
- pe linia mediană cu laringele, tiroida şi traheea;
- dedesubtul stemo-cleido-mastoidianului cu artera carotidă
primitivă şi vena jugulară internă;
- în afara stemo-cleido-mastoidianului cu artera subclaviculară,
artera cervicală transversă şi cordoanele nervoase care converg
pentru a forma plexul brahial.
Trecând prin faţa acestor organe, aponevroza se comportă
diferit faţă de fiecare. Pe laringe, unde această aponevroză este
foarte subţire, aponevroza acoperă muşchii tiro-hioidieni. Pe glanda
tiroidă, aponevroza este mai groasă şi contactează cu glanda
conexiuni atât de strânse încât pare că se desprinde de la periferia
glandei. înaintea marilor vase ale gâtului, ea dă două foiţe din care
una trece intern, iar cealaltă trece extern pentru a se pierde în
aponevroza prevertebrală.
Din cele trei margini ale aponevrozei cervicale mijlocii, două
sunt supero-laterale şi una transversală şi inferioară. Marginile
laterale, oblic descendente, se îndreaptă de la osul hioid către umăr,
descriind o curbă cu concavitatea superior. Aceste margini închid în
276
dedublarea lor muşchii omo-hioidieni. Marginea inferioară, extrem

de lungă, se inseră pe marginea posterioară a claviculei şi pe faţa
posterioară a primei stemebre, imediat dedesubtul muşchilor
subhioidieni. La nivelul acestor inserţii claviculare marginea
inferioară dă o expansiune rezistentă care conţine în grosimea sa
venele subclaviculare şi care se uneşte apoi cu aponevroza
muşchiului subclavicular. îndărătul sternului se detaşează o altă
foiţă, nu mai puţin rezistentă, care se dedublează, de asemenea,
pentru a înconjura trunchiurile venoase brahio-cefalice. Această
ultimă foiţă coboară vertical şi se continuă inferior cu foiţa externă
sau fibroasă a pericardului.
Aponevroza cervicală mijlocie prezintă deci conexiuni initime
cu muşchii sub-hioidieni şi cu marile trunchiuri venoase de la baza
gâtului. Rolul său pare de a menţine deschise venele de la baza
gâtului în timpul inspirului şi de a favoriza întoarcerea venoasă.
APONEVROZA CERVICALĂ PROFUNDĂ SAU

PREVERTEBRALĂ
Este o aponevroză verticală şi patrulateră, care se întinde de la
apofiza bazilară la partea superioară a coloanei dorsale, iar în sens
transversal de la apoflzele transverse de partea dreaptă la apofizele
transverse de partea stângă.
Faţa sa anterioară este acoperită, pe linia mediană, de faringe şi
esofag, de care nu aderă decât printr-un ţesut celular extrem de lax,
277
iar lateral de artera carotidă primitivă şi vena jugulară internă, cărora

le completează loja fibroasă, formând peretele posterior al acesteia.
Faţa sa posterioară acoperă porţiunea cervicală a ligamentului
vertebral comun anterior şi muşchii prevertebrali. De fiecare parte a
ligamentului, ea se ataşează la corpurile vertebrale şi se împarte
astfel în trei părţi distincte: una mediană şi două laterale. Partea
mediană sau ligamentoasă are o fonnă triunghiulară cu baza inferior
şi este extrem de subţire. Părţile laterale, mult mai rezistente sunt
triunghiulare, dar cu baza superior; ele formează cu corpurile
vertebrelor subiacente o lojă, în care se găsesc muşchii prevertebrali.
Prin marginile sale aponevroza prevertebrală se fixează pe
apofizele transverse, imediat în afara muşchilor pe care îi acoperă.
De pe fiecare parte a marginilor laterale se naşte o foiţă care trece în
afaţa scalenului anterior pentru a se continua cu cea care acoperă
scalenul posterior, adică cu cea mai superificială dintre
aponevrozele cervicale posterioare.
APONEVROZELE REGIUNII POSTERIOARE

A GÂTULUI
Au o dispoziţie dintre cele mai simple. Muşchii sunt dispuşi
urmând patru zone concentrice şi delimitează între ei trei spaţii
celuloase. Fiecare muşchi este învelit de o teacă groasă sau subţire;
cele mai puternice sunt foiţele dorsale ale spleniusului, angularului
şi transverso-spinosului. Straturile musculare sunt separate şi izolate
278
I
k —
în două jumătăţi (dreaptă şi stângă) prin ligamentul cervical

posterior extrem de puternic (fig. 17).
1. ligamentul nucal; 2. muşchiul mare complex; 3. muşchiul splenius capitis;

4. muşchiul dinţat posterior şi superior; 5. muşchiul splenius cervicis
Stratul cel mai superficial al muşchilor cefei este reprezentat

de trapez, iar sub el se găsesc muşchii splenius şi angular.
■
Aponevroza care acoperă partea superioară a trapezului nu este
foarte rezistentă; ea este supleată de un tegument gros, de un panicul
279
i
APOLOGIA EXTREMITĂŢII CEFALICE
adipos dens ca cel al palmei. Aproape totdeauna se găsesc ganglion

limfatici între trapez şi angular, îndărătul septului intermuscular
Al treilea strat este reprezentat de complecşi. între aceşti
muşchi şi splenius, în al doilea spaţiu, se întîlneşte un plex nos, iar
în partea superioară se găseşte porţiunea orizontală a arterei
occipitale.
Al patrulea strat conţine transverso-spinosul, iar superior
drepţii posteriori şi oblicii. Foiţa care acoperă faţa dorsală a
transverso-spinosului este bine marcată; se inseră de la apofizele
transverse la apofizele spinoase şi nu pe rafeu. Al treilea spaţiu, între
complecşi şi transversari, este ocupat de venele jugulare posterioare
şi de un enorm plex venos care formează un adevărat strat vascular;
acest plex primeşte marile vene perforante prin care comunică,
traversând transverso-spinosul cu plexurile extra-rahidiene
posterioare.
280
MIOLOGIA EXTREMITĂŢI! CEFALICE
BIBLIOGRAFIE
1. Ahlgren J. - Mechanism of mastication, Acta Odontol. Scand.

24 (supp 44), 1986:5 - 109.
2. Barbenel J.C. - The biomechanics of the temporo-mandibular
joint, J. Biomech., 1982, 5: 251 - 256.
3. Barbenel J.C. - The mechanics of the temporomandibular joint
- a theoretical and electromyographical study, J. Oral.
Rehabil., 1984, 1: 19-27.
4. Buntine J.A. - The omohyoid muscle and fascia: morphology
and anomalies. Aust N Z J Surg, 1970,40: 86 - 88.
5. Carlsoo S. - Nervous coordination and mechanical function of
the mandibular elevators, Acta Odontol. Scand. 10 (supp 10 -
12), 1972: 1- 126.
6. Carlsoo S. - An electromyographic study of the activity, and an
analysis of the mechanics of the lateral pterygoid muscle, Acta
Anat. 36, 1976:339-351
7. Charles G., Messerman Th. - Funcţional mouvement of the
mandible, J.P.D. 1971, pp. 604 - 619.
8. Chiriac R., Indrei A. - Embriologie, sinteze didactice, Editura
Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1997.
9. Coully G. - Articulation temporomandibulaire et interrelations
functionelles masticatrices, Actualites 1976, nr. 114, pp. 203 -
250.
10. de Sousa O.M. - Estudo electromiografico do m. platysma,
Folia Clin Biol, 1964, 33: 42 - 52.
11. DuBrul E.L. - Sicher's Oral Anatomy; 7 -th edition; the C.V.
Mosby Company, St-Louis, Toronto, London, 1980, pp. 174 -
183. '
12. DuBrul E.L. - Sicher's and Dubrul's oral anatomy, 8-th edition;
Ishiyaka Euro-America Publish, St.Louis-Tokyo, 1988.
281
wmmt
13. Fătu C., Frîncu D. - Anatomia extremităţii cefalice, Editura

Apolonia, Iaşi, 1998, 239-255.
14. Frasin Gh., Chiriac V., Cozma N., Fătu C. - Anatomia capului
şi gâtului, Lit. I.M.F. Iaşi, 1977.
15. Frasin Gh., Cozma N., Fătu C. - Viscerele gâtului, Litografia
I.M.F. Iaşi, 1981.
16. Gaspard M. - Elements de myologie fonctionelle. In Grasse,
P.P., editor: Trăite de zoologie, tome 16, fasc 2, Paris, 1968,
Masson et Cie.
17. Gaughran G.R. - Mylohyoid boutonniere and sublingual
bouton. J Anat, 1963; 97: 565 - 568
18. Goodson J.M., Johansen E. - Analysis of human mandibular
mouvement, New York, 1975.
19. Honee G.L.M. - The anatomy of the lateral pterygoid muscle,
Acta Morphol. Neerl. Scand. 10, 1982: 331 - 340.
20. Indrei A., Mihalache G. - Viscerocraniul, Casa de Editură
Venus, Iaşi, 2004.
21. Klineberg I.J., Wyke B.D. - Articular reflex control of
mastication, Anat. Rec., 1975, 158: 433 - 447.
22. Kraus K.S., Jordan R.E., Abrams L.A. - Dental anatomy and
occlusion, Williams and Wilkins: Baltimore, 1979.
23. Larsen WJ. - Eluman Embryology, Churchill Livingstone:
Edinburgh, 1993.
24. Latif A. - An electromyographic study of the temporalis
muscle in normal persons during selected positions and
movements of the mandible, Am. J. Orthodont., 1957, 43: 577 -
591.
25. Mac Conaill M A - The muscular slings of the mandible, J Ir
DentAss 1975,21:22-24.
26. Moller E. - The chewing apparatus, Acta Physiol. Scand. 69
(supp. 280); 1986: 1 -229.
27. Moore KL, Persaud TVN - The Developing Human. Clinically
oriented Embryology, 8-th Ed, 2008, Saunders Elsevier,
Philadelphia.
282
k
28. Rouviere H., Delmas A. - Anatomie humaine descriptive,

topographique et fonctionelle, Tome 1 - Tete et cou, 15-e ed.,
2002, Masson, Paris.
29. Sadler TW- Langman’s Medical Embryology, 11-th ed., 2010,
Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia.
30. Sappey Ph.C. - Trăite d’anatomie descriptive, Imprimeries
reunies, 1888, Paris.
31. Schumacher G.H. - Funktionelle morphologie der
kaumuskulatur, Jena, 1981, VEB Gustav Verlag.
32. Scott J.H., Symons N.B. - Introduction to dental anatomy, ed.6,
Edinburgh, E.&S. Livingstone, Ltd., 1971.
33. Seeley R., Stephens T.D., Tate Ph - Anatomy and Physiology,
Williams & Wilkins, Baltimore, 1992.
34. Sicher H. - Sicher's oral anatomy, 7-th edition by E.L. Du Brul,
Mosby, St.Louis, 1980.
35. Sinelnikov RD. - Atlas of Human Anatomy, voi. I, English
Edition, Mir Publishers, Moscow, 1988.
36. Smith J.M. and Savage R.J. - The mechanics of mammalian
jaws, Sch. Sci. Rev., 1971, 141: 289 - 301.
37. Snell R.S. - Clinical anatomy for medical students, 5-th ed.,
Little, Brown and Co, Boston, 1995.
38. Steinhardt G. - Anatomy and physiology of the
temporomandibular joint: effect of function, Int. Dent. J., 1978:
155 - 156.
39. Şapte E., Sava A., Păduraru D. - Osteologia şi artrologia
extremităţii cefalice, Editura Pim Iaşi, 2014.
40. Tandler J. - Anatomie fur Zahnărzte, Gustav Fischer, Jena,
1912.
41. Tate Ph, Kennedy J., Seeley R. - Study guide to accompany
anatomy and physiology, William & Wilkins, Baltimore, 1992.
42. Taylor A. - Fibre types in the muscles of mastication. In
Anderson, D.J. and Matthews B., editors: Mastication, Bristol,
Eng, 1986, John Wright & Sons Ltd.
43. Templin J. - Anatomy and Physiology. Laboratory manual,
William & Wilkins, Baltimore, 1992.
283
44. Testut L. - Trăite d’anatomie humaine, 8-e edition, Gaston

Doin &Cie, Paris, 1928.
45. Tortora G.J. - Principles of human anatomy, 5-th ed., New
York, Harper & Row, 1988.
46. Tillaux P.- Trăite d'anatomie topographique, Asselin, Paris,
1982.
47. Tumbull W.D. - Mammalian masticatory apparatus, Fieldana
Geology, 1990, 18: 149-256.
48. Vitti M., Basmajian J.V. - Integrated actions of masticatory
muscles, Anat Rec, 1987, 187: 173 - 190.
49. Wheeler R.C. - A textbook of dental anatomy and physiology,
ed. 4, Philadelphia, 1985, W.B. Saunders Co.
50. Whittaker D.K., Adams D. - The surface layer of human skin
and oral mucosa, J Anat 108, 1971: 453 - 464.
51. Williams P.L., Warwick R. - Gray's Anatomy; 37- edition,
Churchill Livingstone, 1989.
284

Carte Sava

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Sava

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANCA SAVA

CRISTINEL IONEL STAN

Editura „Gr. T. Popa", U.M.F. Iaşi

Aparatul locomotor este alcătuit dintr-o parte pasivă - sistemul

SCHELETUL AXIAL - coloana vertebrală şi

cilindru stabil, dar flexibil, situat pe linia medio-dorsală a corpului

Prin fenomene de inducţie reciprocă, evoluţia corzii dorsale

coccigiană (codală). Atlasul şi axisul (primele două vertebre

pentru a forma sacrul. Numărul vertebrelor codale este variabil după

Pe măsură ce sclertomul se formează, partea dorsală a somitei

In regiunea cervicală, mioblastele hipaxiale formează muşchii

In regiunea lombară, hipomerele formează pătratul lombelor. In

SCHELETUL AXIAL - craniul

Elementul scheletic şi cel epischeletic intră în structura

mineralizare şi de remaniere cu formarea osului secundar.

Neurocraniul capătă o formă sferoidală (suprafaţă redusă cu

Filogenetic, craniul vertebratelor prezintă o mare varietate

dezvoltarea deosebită a unor etaje este condiţionată direct de

rezistenţă sporită), ca şi în sensul reducerii zonelor cartilaginoase şi

notocord; înaintea lor apar trabeculele (cartilaje precordale). In etapa

dorsală a fuzionat cu partea posterioară a capsulelor auditive.

CRANIUL ÎN SERIA VERTEBRATELOR

La Ciclostomii adulţi neurocraniul este un condrocraniu

La Peştii Selacieni neurocraniul este expresia cea mai

Craniul Amfibienilor trebuie să se adapteze la faptul că

La Reptile craniul este de tip tropibazic, cu excepţia ofidienilor

impune apariţia unui unghi între craniu şi coloana vertebrală.

mamiferelor), dar care la om se extinde specaculos caudal acoperind

Ontogenetic, extremitatea cefalică se dezvoltă din

a. Din mezodermul paraaxial iau naştere pereţii şi cea mai

bazilară. La alcătuirea acestei plăci participă şi primele trei somite

Osificarea desmală se produce destul de lent. Ori, creşterea şi

baza fibrocraniului se transformă cartilaginos de la extremitatea

Segmentul precordal este reprezentat de cartilagiile hipofizare

osificare encondrală prezintă mai mulţi centri de osificare. De

Creşterea neurocraniului se realizează în sens antero-

apar în săptămânile 3 - 4 de sarcină şi pot fi deschise la suprafaţă

de holoprozencefalie sunt caracterizate anomalii relativ minore ale

precursoare care vor da naştere la osteoblaste. In craniosinostoză

în ontogenie găsim, în mare, aceleaşi etape pe care le-am

Filogenetic, viscerocraniul şi apoi gâtul şi o parte din porţiunea

La peştii agnaţi se observă transformarea cadrului branhial

La peştii cu falei, unde se extinde mult cavitatea faringiană,

sau I - IV sunt funcţionale şi poartă câte două hemibranhii.

Fanta bucală este cuprinsă între maxilar situat superior şi

Buzele. Cel mai adesea maxilarele limitează cavitatea bucală,

Limba este un organ dependent de cavitatea bucală care joacă

n masticaţie un rol important şi unde se localizează terminaţiile

De la Reptile limba iintră în relaţie strânsă cu resturile

va deveni scheletul propriu al limbii. Limba este extrem de variabilă

La Păsări se întâlneşte, în majoritatea cazurilor, o limbă

La Mamifere limba atinge dezvoltarea maximă şi prin

scărită. alcwc°™l“>; S. oscioarele urechii medii: a.ciocan, b. nicovală c.

ile faringiene umane (fig. 1) participă prin prima pereche

Arcurile faringiene sunt derivate din crestele neurale ale

între arcurile de la I la IV se delimitează spre exterior şanţurile

Şanţurile faringiene sau pungile exofaringiene sunt 4 perechi

Pungile endofaringiene se formează la nivelul endodermului.

Punga endobranhială 1 ’ dă:

Punga endobranhială 5’ formează împreună cu prelungirea

Aria mezobranhială este aria cuprinsă între extremităţile

La om, spre deosebire de peşti, între şanţurile şi pungile

Lateral, la nivelul extremităţii cefalice, placodele cristaliniene

Embrion uman la 24 de zile (faţă şi profil)