CUPRINS

PARTEA I - PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE
CAPITOLUL 2 –SISTEMULUI LOCOMOTOR
2.1 STRUCTUTA OASELOR
2.2 SCHELETUL UMAN
2.3 PROPRIETATILE OASELOR
2.4 ROLUL OASELOR ÎN ORGANISM
2.5 ARTICULATIILE OASELOR
PARTEA A II A - REUMATISMUL ARTICULAR ACUT
II.1. DEFINIŢIE
II.2. CAUZE
II.3 ETIOPATOGENIE
II.4 ANATOMIE PATOLOGICĂ
II.5 SIMPTOMATOLOGIE
II.6 FORME CLINICE
II.7 EVOLUŢIA
II.8 DIAGNOSTIC
II.9 PROFILAXIA
II.10 TRATAMENT
PARTEA A III -A: ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA
COPILULUI CU R.A.A.
III.1 NEVOILE FUNDAMENTALE
III.2 TEHNICI IMPUSE DE CAZ

III.3 STUDIU DE CAZ

ANEXE
BIBLIOGRAFIE

1
 PARTEA I - PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

MOTO:

,,Reumatismul linge articulaţiile, dar muşcă inima.’

Aforism

Reumatism (greacă rheo - curge) este o boală cronică, infecțioasă sau alergică, însoțită de
dureri la nivelul aparatului locomotor (articulațiilor) sau de tulburări ale aparatului
cardiovascular. Termenul de reumatism este pentru prima oară amintit în lucrarea lui
Guillaume de Baillou (1538-1616)[1], „Liber de Rheumatismo et Pleuritide dorsali“. Pe
atunci, medicul francez care credea în teoria umorală, considera că reumatismul ar avea
drept cauză „umoarea rece” ce ar proveni de la creier și ar ajunge la extremități. La ora
actuală, în clasificarea OMS a maladiilor (ICD-10-GM, 2005), sunt considerate între 200
și 400 forme de boală provocate de cauze diferite și având prognostic variat, ceea ce
explică dificultățile întâmpinate la tratamentul bolii.

Reumatismul articular acut (R.A.A.) se observă la copiii între 4 şi 15 ani. El survine

întotdeauna dupa o angina cu streptococ de grup A, netratată cu antibiotice, şi este încă
frecvent în unele tari in curs de dezvoltare. Virulenţa germenelui nu este responsabila de
leziunile ce survin in cursul bolii, in care nu a fost gasit vreodata; se incrimineaza un
proces autoimun.

2
 CAPITOLUL 2 – NOŢIUNI DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA
SISTEMULUI LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos şi sistemul musculara, ambele
asigurand sustinerea corpului şi posibilitatea de deplasare.

Sistemul osos ( ANEXE FIG 2.1.) reprezită totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200
la numar) legate intre ele prin articulaţii. El reprezintă partea pasivă a aparatului
locomotor.

Forma, structura şi modul de legatură a oaselor pentru a forma scheletul corpului

uman, reprezintă expresia adaptarii la poziţia bipedă şi locomotoare.

2.1 STRUCTUTA OASELOR

Oasele sunt organe tari şi elastice.În structura lor predomină ţesutul osos.
Ţesutul osos este cel mai dur şi rezistent tesut mecanic conjunctiv. Tesutul osos este
un tesut conjunctiv metaplaziat.

TESUTUL OSOS ESTE FORMAT DIN:

- celule osoase
- substanta fundamentale
- substanta osoasa

CELULA OSAOASA – numită in stadiul tănar osteoblast, iar in stadiul adult

osteocit, derivă din celula mezenchimală.
Osteocitele au forma ovală, turtită, cu numeroase prelungiri.
Ele sunt adapostite in mici cavitati stelate (fiziforme) săpate in substnţa
endamentală, numita osteoplastă.
Din pereţii osteoplastelor pleacă numeroase canalicule subţiri care se
anostomazează cu canaliculele osteoplastelor vecine.
Osteblaştii au o bogată activitate secretorire, participând la formarea oscinei şi a
unei fosfatoze. Osteoblastul se poate forma in osteoclast şi invers.
Osteoclastul este o celulă care intervine in procesul de formare a osului, îndeplinind
rolul de distrugere şi limitare a formarii ţesutului, în funcţie de necesitaţile fiziologice.
Pe masură ce osteocitul îmbatraneşte, activitatea lui secretorie scade ca şi volumul
sâu.

SUBSTANTA FUNDAMENTALA – a osului se compune din:

- o parte organică
- o parte minerală / anorganică

3
 Componenta organică reprezită 34% şi sete formată din oseină (substanţă secretată
de osteoblaste).
Componenta minerală reprezintă 66% din substanţa fundamentală şi este formată
din minicristale de fosfat tricalcic la subrafaţa căruia sunt absorbite cristale foarte fine de
carbonat de Mg şi carbonat Na.

TESUTUL OSOS –formează scheletul corpului şi reprezintă aparatul de susţinere

a parţilor moi ale organismului; este totodată un important rezervor de substanţe
fosfocalcice.
În funcţie de structura şi arhitectura sa, există două varietaţi de ţesut osos:
- TESUTUL OSOS COMPACT
- TESUT OSOS SPONGIOS

TESUTUL OSOS COMPACT( ANEXE FIG .2.1.1) – formează diafiza oaselor lungi,
porţiunea externă a epifizelor şi oselor scurte, lama externă şi internă a oaselor late.

Pe secţiunea transversală, diafiza osului lung este formată:

- in portiunea centrală de canalul medular
- la exterior de periost.
Microscopic, substanţa ososasă a diafizei, prezintă o serie de canale numite canalele
Havers, acestea contin:
- capilare sanguine
- terminaţii nervoase
- ţesut conjunctiv lax in cantitate redusă.
In jurul canalelor Havers, substanţa ososă este dispusă în lamele osoase concentrice, în
grosimea cărora se gasesc osteoblase ce contin osteocitele.
Un canal Havers împreună cu lamelele din jur formează osteonul / sistemul Havers
unitatea morfofuncţionala a osului.
Între sistemele haversiene se gasesc arcuri de lamele osoase, resturi de osteoane
rezultate în urma remanierii ososase, formănd sistemele internaversiene.

TESUTUL OSOS SPONGIOS – formează epifizele oaselor lungi, scurte şi late.

Este format din lame osoase numite trabecule, alcatuite la randul lor din mai multe
lamele.
Lamelele osoase delimitează cavitaţi cu aspecte şi marimi diferite, numite areole,
care dau osului aspect de burete.
Areolele şi lamelele osoase sunt sisteme haversiene incomplete.
Areolele comunică între ele şi conţin maduvă osoasă.

2.2 SCHELETUL UMAN

SCHELETUL este alcatuit din oase grupate pe regiuni, formând elementul de

susţinere şi de protecţie ale diverselor aparate:
Scheletul axial (format din craniu coloana vertebrala) si scheletul toracelui
membrelor (superioare si inferioare).

4
 SCHELETUL CAPULUI este format din oasele cutiei craniene (neurocraniu) şi
oasele masivului facial (viscerocraniu).
NEUROCRANIUL (craniul cerebral) este alcatuit din opt oase: patru neperechi
(frontal, etneoid, sfenoid şi occipital) şi patru perechi (doua parietale şi doua temporale
fiecare cu detalii caracteristice).
VISCEROCRANIUL este alcatuit din 14 oase diverse dintre care doua neperechi:
vomerul şi mandibula şi şase perechi: maxilar, zigomatic, nazal, lacrimal, palatin şi
choanele nazalale inferioarare.

SCHELETUL TRUNCHIULUI este format din piesele osoase ale coloanei

vertebrale, toracelui şi bazinului osos.
COLOANA VERTEBRALA: formata din 33 – 34 vertebre suprapuse, având
fiecare caracteristici speciale.Pe regiuni se disting 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5
vertebre lombare, 5 vertebre sacrale sudate intr-un singur os, osul sacru si 4 sau 5
vertebre invaluate si sudate intre ele formend osul coccis.
SCHELETUL TORACELUI – o componete a scheltului trunchiului este format din
12 perechi de coaste: primele 7 perechi de coaste adevarate, 5 perechi de coaste false,
dintre care 2 perechi sunt coaste flotante.
SCHELETUL BAZINULUI cuprinde centura pelviana formata din cele doua oase
coxale, articulate posterior cu osul sacru (articulatia sacrailiaca), iar anterior articulate
între ele prin semifiza pelviana.. Osul coxal este format, prin sudarea la puberate a 3 oase:
ilium, ischium, pubis unite prin cartilajul in Y, menajand între ele şi gaura obturata,
închisa de membrana obturatoare. SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR este alcatuit
din piese osoase proprii fiecrui segment.
Umarul este format din oasele centurii toracale (scapulare), clavicula care fixeaza
membrul superior de torace (articulatia sternoclaviculara) şi scapula (omoplatul) os plat
de forma triungiulară.
Bratul – prin osul humerus, se leaga prin extremitatea sa distală cu antebratul care
prezintă osul radius. Aceste prin extremitatea distala se articuleaza oasele mainii: oase
carpiene (8), metacarpiene (5) si falange.

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Membrul inferior are trei segmente:
- coapsa, al carui schelet este format din femur;
- gamba, al carui schelet este format din tibie şi fibulă;
- piciorul, in scheletul caruia gasim tarsul, metatarsul si falangele
FEMURUL: este cel mai lung os din întregul schelet. El are un corp şi două
extremitati..
- capul femurului are forma sferica si este orientat in sus şi medial, se
articuleaza cu cavitatea cotiloida;
- gâtul femurului este aproape cilindric, lung de 6 cm şi orientat de pas in
pas;
- trahanterele sunt două proeminenţe asezate la locul de unire a gâtului cu
corpul.
Corpul femurului are formă de prismă triungiulară şi prezintă o curbură cu
concavitatea îndreptata posterior. Cele trei feţe sunt convexe şi netede. Dintre muchii

5
numai cea posterioara prezinta caractere particulare şi poarta denumirea de linie aspră. In
partea mijlocie, linia aspră se prezintă ca o creastă groasă; extremitatea superioară este
trifurcată, iar extremitatea inferioară este bifuracta. Pe linia aspra se inserează muschii
coapsei. Extremitatea inferioară este alcatuită din doua mase voluminoase ovoide, numite
condili, un condil intern şi unul extern. Pe fata anterioara, codilii se unesc şi formează o
suprafaţă articulară în formă de scripete
OASELE GAMBEI:
Scheletul gambei este format din două oase asezate paralel: tibia şi fibula.
TIBIA - os lung situat în partea internă a gambei; este mai voluminoasă decat fibula.
Prezintă un corp şi două extremitaţi.
Extremitatea superiaoră – este mai volumnioasă decat cea inferioară, este formată
din doua tuberozitaţi, (condili) : condilul lateral şi condilul mediu.
Pe fata lor superioară condilii au suprafete articulare, cavitaţile glenoide ale tibiei
care se articulează cu condili femurali. Pe partea anterioară a acestei extremitaţi există o
proeminenţă, tuberozitatea anterioara, pe care fixează tendonul radelei. Corpul tibiei are
forma de prisma triungiulară. Pe faţa posterioară prezintă o creastă care porneşte din
dreptul candilului lateral şi merge în jos şi medial; ea se numeste linia oblica a tibiei şi
serveste la inserţia muschiului tibial posterior
Extremitatea inferioară este mai puţin voluminoasă decăt cea superioară. Pe faţa
laterală a acestei extremitaţi se gaseste o faţetă articulară, fibula.
FIBULA – este cunoscută şi sub denumirea veche de paraneu. Este un os lung, mai
subţire decât tibia, aşezat pe partea laterală a gambei. Prezintă un corp şi două extremitaţi
prin care se articulează cu tibia.
Extremitaea superioara se prezintă ca o ingrosare numita capul fibiei. Pe fata
superioară are o articulara pentru condilul lateral al tibiei, iar lateral de acesta este apofiza
piramidală. Corpul fibulei este subţire şi are forma de prisma triunghiulară cu suprafeţe
neregulate, pentru inserţia muschilor.
ROTULA – os scurt, turtit, antero-posterior, (patela) asezat in partea anterioară a
genunchiului. Are formă aproximativ triunghiulară, prezentând o baza şi un varf. Pe
suprafeţele articulare de pe faţa posterioară se articulează cu condilii femurului iar pe ia
se inseră muschi şi ligamente. Este cuprinsă în grosimea tendonului.

2.3 PROPRIETATILE OASELOR

Datorită compoziţiei chimice şi arhitecturii substanţei osoase, ele au proprietatea de

a rezista la:
• presiune
• tractiune
• torsiune

2.4 ROLUL OASELOR ÎN ORGANISM

-determină forma corpului, iar împreuna cu articulaţiile dintre ele, asigură suportul
parţilor moi;

6
 -participă la formarea cavitaţilor de protecţie a unor organe (cutia craniană, canalul
verteberal, cutia toracică, bazinul );
-sunt organe ale mişcarii deoarece participă la formarea articulaţiilor şi servesc ca
punct de inserţie pentru muschi;
-măduva rosie (din epifizele oaselor lungi,din oasele late şi scurte)are rol în
hematopoeză;
-depozit de substante fosfocalcice, pe care organismul le poate mobiliza la nevoie
(sarcina).
Oasele sunt legate intre ele prin articulatii.

2.5 ARTICULATIILE OASELOR

O articulaţie este constituită din două extremităţi osoase, care se mişcă una faţă de
cealaltă.
Suprafeţele articulare sau epifize au o formă care le permite o anumită îmbucare, astfel
încât într-o anumită articulaţie, dacă o epifiză este complexă cealaltă este concavă.
Cele două extremităţi osoase de la nivelul unei articulaţii sunt acoperite cu un înveliş
cartilaginos (cartilaj articular), care are o suprafaţă perfect netedă, ceea ce permite o
alunecare uşoară a celor două epifize, una pe cealaltă.
Extremităţile osoase sunt solidarizate între ele prin ţesut fibros, care formează un manşon,
numit capsulă articulară; aceasta poate prezenta unele întărituri, numite ligamente,
rezultate din îngroşarea ţesutului fibros ce leagă cele două epifize.
Capsula articulară este căptuşită de o membrană moale, bogată în vase şi nervi. Este
vorba de o membrană sinovială, a cărei faţă internă (articulară) prezintă nişte prelungiri
foarte fine, numite vilozităţi sinoviale.
Membrana sinovială are important rol de a secreta lichidul sinovial, care serveşte atât la
lubrefierea cartilajului de acoperire, cât şi la nutriţia acestuia (cartilajul articular este
aproape în totalitate lipsit de vase).
În vecinătatea articulaţiei se găsesc muşchii, care inserându-se pe extremităţile osoase
contribuie la menţinerea lor în contact şi care asigură în acelaşi timp mobilitate
articulaţiei.
În reumatismele inflamatorii, sediul leziunilor îl constitue membrana sinovială, pe când
în reumatismele degenerative primul lezat este cartilajul articular.

Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a articulaţiilor, împartindu-le în

articulatii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze, respectiv si-
nartroze. Alaturi de aceste două clase mai întilnim şi articulaţii cu mobilitate foarte
redusă, pe care Winslow înaintea lui Bichat, le-a numit articulaţii semimobile sau
amfiartroze.
Adoptind clasificarea functională, împartim articulaţiile dupa gradul lor de mobilitate
în:
1. A r t i c u l a t i i f i x e sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare
sau fac mişcari foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele cutiei cra-

7
niene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcatuiesc o sinartroză
poate fi facută prin tesut cartilaginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul
ţesutului care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:
a) Sincondroza este o articulaţie unde legatura oaselor se face prin ţesut cartilaginos,
a carui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul ca legatura dintre oase se face prin ţesut
conjunctiv fibros. Exemple se gasesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale
tibiei şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei
craniene, unde legătura se face printr-un ţesut conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sunt legate prin ţesut osos. Ea
derivă dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legatură s-a osificat.
Sinostoza craniana apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legatură dintre oasele cutiei
craniene se osifică.
2. A m f i a r t r o z e l e sunt articulaţii cu miscări ceva mai ample, deci semimobile. Ele
se gasesc în organism la coloana vertebrală, unde legatura dintre corpul vertebrelor se
face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la
periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă
gelatinoasă numită nucleu pulpos. Structura funcţională a acestor discuri asigură
îmbinarea calitaţilor de elasticitate şi rezistentă, necesare mobilitaţii coloanei vertebrale.
Astfel, ţesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de
la lamelă, la lamelă, mărindu-se rezistenţa la rasuciri. Corpurile vertebrale mai sunt legate
între ele, în afara de discuri, printr-o serie de ligamente care maresc rezistenţa la tracţiune
a coloanei (vezi articulatiile coloanei vertebrale).
3. D i a r t r o z e l e ( ANEXE FIG 2 . 5 . 1 ) sunt articulaţiile mobile cele
mai răspandite în organism. Caracteristica lor generală o constituie prezenţa unei
cavitaţi articulare, în care se gaseste o mică cantitate de lichid sinovial, o capsulă
articulară, captuşita în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular.
Datorita acestor elemente anatomice, diartrozele sunt articulaţii mobile. Mobilitatea lor
variază în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele articulare ale oaselor, ce
determină şi diferitele tipuri de diartroze.

8
 Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice,
cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafeţe articulare sunt net delimitate prin şanţuri
sau margini proeminente.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular hialin, ce se mulează
perfect pe toata suprafaţa articulară.
Cartilajul hialin este alb-sidefiu, foarte lucios, ceea ce înlesneste mişcările în
articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneste din lichidul sinovial. Numarul redus de
fibre colagene din substanta fundamentala a cartilajului hialin îl face sa fie puţin rezistent
la factorii mecanici de încovoiere (îndoire). Datorită acestui fapt el se fisurează destul de
frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor de la articulaţia genunchiului şi se vindecă
foarte greu, neavînd o circulaţie activă, asigurată de vase sanguine. Calitatea funcţio-
nala principală a cartilajului hialin o constituie rezistenţa la presiune. Cu
cât presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin creşte în structura sa intimă apar
o serie de aspecte tipice; el mai poartă numele de cartilaj seriat. Ori de câte ori, la nivelul
unei articulaţii, se produc leziuni care împiedică activitatea ei normala au loc fenomene
de degenerescenţa a cartilajului ce îngreuiaza mişcarile. De aceea, după leziunile
articulare sunt indicate tratamente prin mişcari uşoare, cu încarcari progresive în ceea ce
priveşte presiunea, pentru refacerea structurii şi a calitaţilor mecanice ale cartilajului
hialin.
În unele diartroze, suprafeţele articulare nu concordă perfect datorită faptului ca una
dintre ele este mai mica decât cealaltă sau cele două suprafeţe nu se mulează perfect. Ne-
concordanţa dintre suprafeţele articulare se corectează cu ajutorul fibrocartilajelor
articulare, care contribuie şi la amortizarea loviturilor.
Fibrocartilajul de mărire poartă numele de labru glenoidal sau burelet articular.
El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici, mărind-o (de exemplu,
fibrocartilajul de pe cavitatea glenoida a scapuiei).
Diartrozele pot fi clasificate şi după forma şi gradul lor de mobilitate:
1. Articulatiile sferice (enartroze) prezintă o suprafaţă articulară sferică şi alta
concavă, care se numeşte cavitate glenoidă

9
2. Ginglimul (trohleartroza) prezintă una din suprafeţele articulare sub formă de
trohlee (asemanatoare unui mosor), iar cealaltă de formă concavă, pentru a primi trohleea
(articulatia cotului).
3. Articulatiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafeţele articulare ca un
elipsoid mai mult sau mai puţin prelungit, iar cealaltă ca o cavitate glenoidă (de exemplu,
articulatia radiocajrpiaiia si atlantoocoipitala).
4. Articulatiile in pivot (trohoide) prezintă suprafeţele articulare constituite dintr-un
cilindru osos, conţinut într-un inel osteodifabros (articulatia radioulnara proximala).
5. Diartrozele planiforme au suprafeţele articulare plane (articulatiile între apofizele
articulare ale vertebrelor toracale).
LIGAMENTELE
Oasele unei articulații sunt acționate de către mușchi. Aceștia se leagă de articulații prin
tendoane lipsite de elasticitate. Ligamentele, care au o elasticitate redusa, conectează
oasele articulare si le menţin poziţie prin limitarea miscprilor. Fără ligamente, oasele ar
putea fi foarte usor dislocate.
STRUCTURA LIGAMENTELOR
Ligamentele ( ANEXE FIG.2.5.2)sunt o formă de țesut conjunctiv. Țesutul cartilaginos al
ligamentelor este format, in principal, din colagen şi din elastină. În majontatea
ligamentelor, acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. Aceste fascicule de
fibre sunt dispuse în diverse direcţii, în funcţie de solicitarile la care sunt supuse. In
ligamentele cu o formă cilindrică, fibrele sunt dispuse longitudinal si rezistă la întindere.
Alte ligamente, care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor, sunt dispuse
sub forma unei reţele încrucişate de fibre.

Intre fibre există celule specializate numite fibroblaşti, care au funcţie în sinteza fibrelor
de colagen şi înlocuirea celor distruse. Intre fasciculele fibroase există un ţesut interstiţial
cu vascularizaţie sanguină, limfatică şi care oferă posibilitatea ca fibrele nervoase să
treacă prin el.

Ligamentele se ataşează de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern
al osului (periostul). Periostul are o vasculahzaţie şi o inervaţie care îi permit să
hranească osul.Există ligamente specializate pentru fiecare din variatele tipuri de
articulaţii ale organismului. In articulaţiile majore, ale genunchiului, soldului, cotului şi
articulaţiile intervertebrale, porţiuni din capsula articulară sunt îngroşate pentru

10
consolidare şi sunt denumite ligamente intrinseci (capsulare). In plus, există alte
ligamente în interiorul sau exteriorul capsulei articulare care joacă un rol specific în
limitarea diferitelor tipuri de miscări. Acestea sunt cunoscute sub numele de ligamente
extrinseci (accesorii).

FUNCŢII

Varietatea mişcarilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase

articulare şi a ligamentelor. In unele articulaţii, oasele reprezintă cel mai important factor.
La articulara cotului, ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de
cârlig care permite doar mişcări simple, anterioare şi posterioare.

La acest nivel, ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special

(ligamentul anular), înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului), legandu-1
de ulnă şi permiţand, în acelaşi timp, mişcarea de rotaţie.

Muşchii acţionează grupat la nivel articulaţiilor, unii prin contractie şi alţii prin relaxare,
permţand mişcarile oaselor. Ligamentele functionează în concordanţă cu aceşti muşchi,
prevenind mişcarile şi amplitudini excesive. Ligamentele nu sunt capabile de contractie,
fiind o structură statică şi pasivă

11
 PARTEA A IIA

REUMATISMUL ARTICULAR ACUT

II.1 DEFINIŢIE

Este boală inflamatorie provocata de acţiunea toxinelor unui streptococ, care provoacă o
inflamaţie a articulatiilor mari şi a inimii.

II.2 CAUZE
Reumatismul articular acut este rezultatul unei reacţii inflamatorii la anumiţi
streptococi din grupul A.
Organismul produce anticorpi pentru a combate bacteriile, însă anticorpii atacă o ţintă
diferită:
propriile ţesuturi ale organismului. Acţiunea anticorpilor începe la nivelul articulaţiilor şi
se deplasează deseori către inimă şi ţesuturile înconjutoare. Deoarece doar o proporţie
foarte mică dintre pacienţii cu faringită streptococică fac şi reumatism articular acut,
specialiştii în medicină consideră că şi alţi factori, precum o slăbire a sistemului imunitar,
trebuie să fie implicaţi în apariţia bolii.

II.3 ETIOPATOGENIE

Agresiunea streptococică explică tabloul clinic de stare infectioasă acută, subacută,

evolutivă sau recidivantă printr-un mecanism infecto-alergic. Rolul streptococului
hemolitic din grupul A este dovedit de angina streptococică care preceda boala (evidenta
clinic în 40% dintre cazuri şi bacteriologic, in 100%) şi de eficacitatea profilaxiei de
lungă durată cu penicilină, care reduce mult frecvenţa recidivelor. Patogenia alergică se
explică prin sensibilzarea organismului de catre streptococii p-hemolitici din grupa A.
Intervalul liber dintre angina sau faringita initiala şi puseul acut reumatismal - interval in
care se produc anticorpii - pledează pentru rolul alergi ei. Se pare ca un rol important îl
detine existenţa unei coincidente antigenice între streptococ şi muschiul cardiac. În acest
mod, anticorpii produşi de streptococ ar hipersensibiliza inima şi vasele, cu apariţia de
autoanticorpi anti-miocard. Infectia streptococică este deci factorul determinant. Apariţia
bolii depinde de natura streptococului, dar şi de receptivitatea individului. Existenţa a 50
de tipuri de streptococi în grupa A( streptococcus pyogenes de grup A beta-hemolitic)
explica de ce imunitatea dobandită faţă de un anumit tip de streptococ permite o infecţie
cu germeni de alte tipuri. Infecţia streptococică iniţială se exteriorizează sub forma unei
angine banale eritematoase sau eritemato-pultacee. Uneori, pot aparea forme grave -
flegmon amigdalian sau forme usoare -faringite cu discretă jena la deglutitie. Este posibil
ca infectia streptococică de debut să fie mascată de o infecţie virală sau o infectie
nestreptococică. Perioada de latenţă - în medie 18 zile - permite instalarea procesului
imuno-alergic.

12
Boala poate aparea la orice varstă, dar are incidenta maxima intre 5 si 15 ani. La adult se
intalneşte de obicei ca recidivă, ca un sindrom poliarticular de tip inflamator, asociat de
obicei unei valvulopatii mitrale sau aortice. Boala apare frecvent iarna şi primavara, sub
forma unor mici epidemii de R.A.A., în aglomeratii (dormitoare comune), în condiţii de
igienă mediocre, oboseală, frig şi umiditate. Contagiunea directă sau indirectă, prin
purtatori, este calea obisnuită.

II.4 ANATOMIE PATOLOGICĂ

În evoluţia R.A.A. se pot deosebi patru stadii:

- Angina initială - streptococică, cu aspect pultaceu sau eritematos, alteori sub forma unei
simple faringite.
- Faza exsudativă, care debutează în ţesutul colagenic cu degenerescenţa fibrinoidă.
- Faza productivă, caracterizată prin apariţia granulomului reumatic (Aschoff-Talalaev).
(Acest granulom are în partea centrală o zonă de necroză fibrinoidă, în jur celule gigante
epitelioide şi la periferie, limfocite şi plasmocite.)
- Stadiul cicatric, cu transformarea granulomului reumatic în ţesut fibros, responsabil de
deformarile valvulare.

II.5 SIMPTOMATOLOGIE

Boala este precedată cel mai adesea de angină, amigdalită acută sau simplă faringită.
Urmează o perioadă de vindecare aparentă de 1 - 3 săptămâni. în această perioadă apare
uneori o stare subfebrilă, cu astenie, artralgii şi epistaxis - semne cunoscute sub
denumirea de sindrom postanginos. Dupa 1-3 săptămâni de la vindecarea anginei
streptococice începe perioada de stare, caracterizată prin:
- Manifestari articulare: poliartrită acută mobilă, fugace, care interesează mai multe
articulaţii în acelaşi timp, în special cele mari (sold, genunchi, tibio-tarsiene), având
caracter inflamator (tumefiere, caldura, congestie si dureri); caracteristica de „mobila"
este conferită de faptul că inflamaţia articulară se mută de la o articulaţie la alta (durata
medie pentru o atingere articulara fiind de 4 - 5 zile); mişcarile articulare sunt foarte
dureroase; cu sau fară tratament poliartrita se vindecă fara sechele.

- Manifestari generale: febra aproape constantă, mai ales la copii şi adolescenţi, cu

puseuri de hipertermie la fiecare noua atingere articulară sau viscerală, reacţionand la
salicilat şi cortizon; tahicardie la fel de constantă, persistând şi dupa normalizarea
temperaturii; paloare frapantă, transpiraţii abundente; uneori epistaxis.
- Manifestari cutanate: nodozitati Meynet de marimea bobului de mazare, nedureroase,
localizate în jurul articulaţiilor inflamate; eritem marginat; eritem nodos.
- Manifestari viscerale: pleurezii, congestii pulmonare, nefrite, hepatite, dureri
abdominale, uneori avand caracter pseudo-apendicular etc.
- Manifestari nervoase: coree (miscari involuntare şi dezordonate ale extremitatilor),
reumatism cerebral (delir, confuzie, insomnie, anxietate, hipertermie).
- Manifestari cardiace: sunt cele care conferă bolii notă de gravitate, justificând vechiul
aforism potrivit caruia: „reumatismul linge articulaţiile, dar muşcă inima"; sunt mai

13
frecvente la copil şi adolescent şi mult mai rare la adult. Termenul de cardită include
afectarea miocardului şi a endocardului. Obişnuit, leziunea cardiacă apare în prima
saptamanp de boală; la necropsie este vizibilă aproape întotdeauna, chiar în absenţa
manifestarilor clinice. Atingerea cardiacă trece uneori neobservată. Poate fi sugerată de
cresterea temperaturii (nejustificată de prinderea articulatiilor). Principalele semne clinice
constau în: asurzirea zgomotelor cardiace, apariţia suflurilor (în ordine: holosistolic, la
varf; mezodiastolic, apical; diastolic, pe marginea stanga a sternului), schimbarea
caracterului suflurilor preexistente, frecatura (semn de pericardita) şi atingerea
miocardica minoră (tahicardie, zgomot de galop, suflu sistolic apical, tulburari de ritm si
conducere, in special P - R alungit) sau majora (insuficienta cardiaca cu evolutie
ireversibila). Leziunile endocardului - stenoze sau insuficiente - sunt localizate, in ordine,
la valvele mitrala (50%) si aortica (20%), izolat sau impreuna (30%).
- Manifestari biologice: anemie discretă, hiperleucocitoză, dar in special cresterea
considerabila a V.S.H. (cel mai bun test de urmarire a evolutiei bolii) şi a fibrinogenului,
creşterea a, şi y-globulinelor. Streptococul hemolitic este prezent în exsudatul faringian in
timpul anginei (inaintea instituirii penicilinoterapiei), iar titrul A.S.L.O.
(antistreptolizinele) este crescut la 15 zile de la debutul anginei (1 000 - 2 000 mm). (10%
dintre cazuri evolueaza cu titru scazut).

II.6 FORME CLINICE

<forma cardiacă pură (febră, tahicardie, dispnee, asurzirea zgomotelor + semne

biologice);

< forma articulara atipica (monoartrita, poliartralgii difuze etc); forma infectioasa cu
tablou septicemie, forme abdominale (la tineri); forma cronica cu tablou numai biologic;
<forma articulară subacută durează cateva luni pană la 1 - 2 ani, fără cardită);

< forma fibroasă (cu retracţii aponevrotice şi deformări);

< forma cardiacă malignă etc.

Mecanismul infectios-imunologic.
Este unul complex si incomplet elucidat.

Ipoteza toxica considera ca exotoxinele streptococice eliberate in circulatie ar avea efect

cardiotoxic, dar desi experimental provoaca leziuni cardiace exudative si necrotice, nu
pot reproduce nodulii garnulomatosi Aschoff.

Ipoteza imunologica este sugerata de perioada de latenta dintre aparitia anginei si

aparitia manifestarilor cardio-articulare. Aceasta considera ca in conditiile unei
predispozitii genetice antigenii streptococici genereaza aparitia de anticorpi specifici
responsabili de aparitia leziunilor cardiace datorita reactiilor incrucisate intre
componentele streptococice si cele miocardice.

14
Astfel proteina M se gaseste in:
-membrana protoplasmica streptococica
-membrana sarcolemei miocardice.

Polizaharidul C este format din fractiuni prezente in:

-membrana celulara streptococica
-glicoproteinele din endocardul valvular, lichidul sinovial si cartilaje.

Apar si anticorpi antimiocardici care nu reactioneaza incrucisat cu antigenele

streptococice, ci s-ar produce prin lezarea componentelor miocardice. Acesti anticorpi
anti-miocardici prezenti la 80% din cazurile de cardita vor fi regasiti in complezele Ag-
Ac-C la nivelul leziunilor reumatice miocardice exudativ-necrotice, dar nu si in
granuloamele Aschoff.

Rolul mecanismului autoimun.

Leziunile granulomatoase endomiocardice s-ar produce prin mecanisme imune celulare
prin sensibilizarea limfocitelor T cu antigene streptococice, cu efect citotoxic asupra
miofibrilelor cardiace.

II.7 EVOLUŢIA

Boala durează 3-4 saptămâni în formele uşoare şi căteva luni în cele severe. Copiii fac
forme grave, datorită afectarii frecvente a cordului. Formele maligne, cu pancardită şi
hipertrmie, evoluează catre exitus. Recidivele sunt mai frecvente în primii ani de la
primul puseu, la bolnavii cu titru A.S.L.O. ridicat, la bolnavii cu determinări cardiace şi
la cei cu puseuri repetate de R.A. A. în antecedente. Recidivele pot fi asemanatoare sau
nu primului puseu. Cu fiecare recidivă creşte riscul prinderii inimii sau al agravării
leziunilor preexistente.

II.8 DIAGNOSTIC

Diagnosticul depinde de starea miocardului, importanţa leziunilor valvulare, numărul

recidivelor, apariţia insuficienţei cardiace şi a altor complicaţii: grefă septică (endocardita
lentă), embolii, tulburari de ritm şi de conducere.
Diagnosticul este relativ uşor în prezenţa semnelor caracteristice de reumatism articular
acut: poliartrita acută, febrilă, mobilă, cu semnele biologice prezentate, în contextul
carora apare o atingere cardiacă. Diagnosticul este dificil la copii şi dolescenţi.
Se observa în prezent, în special la adult, creşterea formelor clinice atipice, înselatoare.
La adult, caracteristicile R.A.A. sunt: absenţa coreei şi a manifestarilor cutanate,
frecvenţa formelor monoarticulare, numarul redus al recaderilor, atingerea redusă a
inimii. Diagnosticul bolii se face pe baza criteriilor stabilite de Jones: prezenţa a două
semne majore (cardita, poliartrita, coree, eritem marginat, noduli subcutanati) sau a unuia
major şi a doua minore (antecedente de R.A.A., artralgii, febra, prelungirea intervalului P
- Q pe electrocardiograma, semne umorale - V.S.H. accelerata, leucocitoza, proteina C

15
reactiva - evidenta unei infectii streptococice in antecedente - angina + cresterea litrului
A.S.L.O. - sau prezenta streptococului hemolitic in cultura din exsudatul faringian.

II.9 PROFILAXIA

R.A.A. constă in tratamentul continuu cu penicilina, moldamin -1 200 000 u.i. la 14 zile, 5
ani de la episodul acut sau pană la 20 de ani. Când suntem absolut siguri de cooperarea
bolnavului, se recurge la penicilina V, 2 comprimate/ zi. Se practică amigdalectomia şi se
asanează infectiile de focar, dentare, sub protectie de penicilina G (1 - 2 milioane u.i/zi,
intramuscular, la 6 ore). Toate infectiile acute streptococice se tratează cu doze
bactericide de penicilină.
II.10 TRATAMENT

Repausul absolut la pat este obligatoriu. Activitatea se reia dupa 6 saptamani - când nu a
aparut cardita - dupa 2-3 luni - în caz de cardită minima şi dupa 3-6 luni (urmate de alte
6-12 luni de activitate redusă) când există cardita severă. Antibioterapia cu penicilina G
(2 milioane u.i./zi i.m. la 6 ore) timp de 10 zile (ampicilina sau eritromicina în caz de
rezistentă) este obligatorie în absenta carditei, se instituie tratamentul antiinflamator cu
acid acetilsalicilic 6 g/zi, sub protectie de antiacide, timp de 2 - 3 luni. Aminofenazona
are efecte similare, dar pericolul agranulocitozei ii restrange utilizarea. Corticoterapia
ramane tratamentul de electie, mai ales în cazurile in care coexistă cardita la primul puseu
şi in cazurile severe. Se administreaza prednison 1-1,5 mg/kilocorp/zi, doza reducandu-se
saptamanal, din a doua saptamana, durata tratamentului fiind de 8 -12 saptamani.
Regimul hiposodat, antiacidele şi clorura de potasiu (2 g/zi) sunt mijloace de protectie.

Pentru a ajuta la combaterea infecţiei streptococice ce stă la baza reumatismului

articular acut, fitoterapeuţii recomandă mai multe plante cu proprietăţi antimicrobiene.
Usturoiul (Allium sativum) este considerat un antibiotic natural deosebit de eficient.

După vindecarea primului episod de reumatism articular acut, homeopaţii recomandă

diverse tratamente pentru evitarea apariţiei altor episoade.

Trebuie acrodată atenţie faringitelor, în special la copii. În cazul în care copilul are
faringită severă, fără alte simptome de răceală, însoţită de febră peste 38,3°C sau o
faringită mai uşoară ce persistă mai mult de 2-3 zile, poate fi vorba de faringită
streptococică, boală ce poate fi tratată cu antibiotice.

Fitoterapie
Muşeţelul – are o puternică acţiune antibacteriană, este antiseptic, antiinflamator şi
anestezic. Se pot bea 2-3 căni de infuzie pe zi, preparată din 2 linguriţe de plantă la o
cană cu apă colcotită.
Rozmarinul – are o puternică acţiune bacteriostatică, pe un număr mare de germeni. Se
face o infuzie dintr-o linguriţă de frunze la o cană cu apă şi se consumă două căni pe zi,
puţin îndulcit.
Frunzele de frasin – conţin tanin, ulei eteric, vitamina C şi un glucozid, substanţe cu reale

16
calităţi antireumatice. Se beau 2-3 ceaiuri pe zi dintr-o infuzie de două linguri de frunze
la o cană cu apă fierbinte.
Ceai – preparat din 15 g de muguri de mesteacăn la 200 ml de apă. Se fierbe 10 minute la
foc mic. Se lasă o oră, după care se strecoară şi se îndulceşte. Se bea câte o jumătate de
pahar, după fiecare dintre cele trei mese principale.
Acelaşi efect îl are ceaiul de flori şi crenguţe de soc, cu deosebirea că acesta se bea cu o
jumătate de oră înainte de mesele principale.

Alte remedii:
Compot de mere – se taie 3-4 mere necurăţate de coajă şi se fierb 10 minute în 300 ml de
apă. Se lasă 4 ore, apoi amestecul se pasează după care se poate bea compotul călduţ, de
3-4 ori pe zi.
Infuzie de viţă de vie – se pun 300 g de frunze proaspete de viţă de vie bine spălate într-
un vas de 3 litri. Se toarnă apoi apa fiartă şi răcită cât să le acopere şi lasă la macerat timp
de trei zile. Apoi se strecoară şi se bea câte un pahar de 3 ori pe zi.
Pentru dureri reumatismale mai este recomandat decoctul de rădăcini de ştevie sau de
lobodă uscată.
Se fierb o linguriţă de rădăcină mărunţită cu două pahare cu apă timp de 15 minute. Se
lasă 2 ore, apoi se strecoară şi se consumă câte 2 linguri, de 2 ori pe zi, înainte de masă.
Peste 2 linguriţe de lobodă uscată se toarnă un pahar cu apă clocotită şi se lasă 30 de
minute. Se strecoară şi se iau câte 2 linguri, de 3-4 ori pe zi, cu 20 de minute înainte de
masă. Băutură antireumatică – se fierb timp de 10 minute o ceapă mare tăiată fin, 4
linguri de ulei de măsline, 150 ml apă şi 10 g untură nesărată. Se bea lichidul obţinut 3-4
seri la rând. La culcare se bea un decoct de cruşin preparat din o linguriţă de plantă la
cană, fiert timp de 3 minute.

Dietă
Cei care suferă de reumatism este bine să ştie că alimentele de bază trebuie să fie
zarzavaturile, mai
ales cele crude, precum şi sucurile de legume sau fructe.
Tărâţele de grâu, consumate ca atare sau făcute pastă, cu puţină apă şi miere, sunt foarte
eficiente, atât intern, cât şi extern, pentru aplicaţii pe zona afectată.
Varza, păpădia şi urzicile au mult calciu, la fel smochinele, seminţele de floarea-soarelui
şi laptele, de aceea nu trebuie să lipsească din dieta reumaticului.
Cartofii, mai ales copţi sau fierţi în coajă şi ceapa trebuie consumate zilnic. Aportul de
carne trebuie să fie moderat.

Gimnastică
Sunt indicate exerciţii uşoare, doar pentru bolnavii care nu sunt în crize acute de
reumatism.

Masaj
Se pun 8 linguri de piper negru măcinat într-un litru de rachiu tare şi se lasă la macerat 5-
7 zile. Se filtrează şi se masează cu această soluţie zonele dureroase de 2-3 ori pe zi.

17
Aromoterapie
Uleiul volatil de brad are efecte bune în tratarea reumatismului. Se administrează intern,
2-4 picături de 3 ori pe zi în miere şi apă, ceai sau pe un cub de zahar. Durata
tratamentului va fi de cel mult trei săptămâni. Extern se pot face inhalaţii cu 10 picături în
100 ml de apă fierbinte sau se pot pune lămpi odorante cu 3-5 picături în 50 ml de apă.
Baia cu aromă de brad – se fierb în 5 litri cu apă clocotită 5-6 crenguţe verzi de brad
tocate mărunt, timp de cinci minute. După aceea amestecul se răceşte şi se filtrează. Se
adaugă în apa fierbinte de baie şi are imediat efecte de detensionare musculară, de
calmare a durerilor articulare şi de tonifiere generală.

Aceste remedii au scopuri informationale şi nu pot substitui sfaturilor sau prescriptiilor

medicilor

18
 PARTEA AIII A

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA COPILULUI CU

R.A.A.
III.1 NEVOILE FUNDAMENTALE

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazeaza pe definirea a 14 nevoi

fundamentale. Atingerea de catre pacient a independentei in satisfacerea acestor nevoi
este telul profesiei de asistenta medicala. Dupa Virginia Henderson nevoia fundamentala.
este o necesitate vitala, esentiala fiintei umane pentru asigurarea starii de bine din punct
de vedere fizic si mintal. Cele 14 nevoi fundamentale sunt: 1.a respira; 2.a se alimenta si
hidrata; 3.a elimina; 4.a se misca, a pastra o buna postura; 5.a dormi, a se odihni; 6.a se
imbraca si dezbraca; 7.a-si mentine temperatura corpului in limite normale; 8.a fi curat, a-
si proteja tegumentele; 9.a evita pericolele; 10.a comunica; 11.a actiona dupa credintele
sale si valorile sale; 12.a se realiza; 13.a se recreea; 14.a invata.
Scurta prezentare a nevoilor
1.A respira
a.Aspectul bio-fiziologic al acestei nevoi se manifesta in respiratia pulmonara si
tisulara;
b.Dimensiunea psiho-socio-culturala. este influentata de urmatorii factori: emotii,
furia, frica, exercitiile fizice, fumat.
Aceste nevoi prezinta particularitati functie de varsta, antrenarnent, starea de
sanatate etc.
2.A bea si manca
a.Dimensiunea bio-fiziologica i-ntereseaza ritualul mancatului (ducerea
alimentelor la gura, masticatia, deglutitia), digestia, necesarul de calorii;
b.Dimensiunea psiho-socio-culturala se manifesta in obiceiurile legate de rasa,
religie, nationalitate, cultura.
Aceste nevoi se modifica odata cu etapele vietii:

19
 3.A elimina: aceasta nevoie cuprinde eliminarea renala, intestinala, respiratorie,
cutanata.
a.Aspectul bio-fiziologic variaza mult cu varsta si starea de sanatate si este in
acelasi timp mecanic, chimic, hormonal, nervos;
b.Dimensiunile psiho-socio-culturale sunt numeroase.
Emotiile de orice fel modifica frecventa urinara, calitatea si cantitatea scaunelor,
transpiratia etc.
4.A te misca, a te mentine intr-o buna postura
a.Aspectul bio-fiziologic difera functie de varsta, starea de sanatate, antrenament.
Sistemul muscular, scheletic, cardiovascular, nervos, influenteaza miscarea si adaptarea
cu evitarea anumitor posturi.
b.Din punct de vedere psiho-socio-cultural miscarea si pozitia corpului reflecta
constient sau inconstient starea de spirit a individului. Miscarea este influentata si de
nivelul cultural.
Aceasta influenteaza mersul, gesturile, mimica etc. Probleme de sanatate pot duce
la modificari in domeniul motricitatii.
5.A dormi si a te odihni
a.Din punct de vedere biologic si fiziologic, somnul sau odihna variaza cu varsta
si starea de sanatate. Calitatea somnului, ca si repaosul mintal si fizic influenteaza
sistemele cardio vascular, digestiv, neuro-muscular. O persoana privata de sornn
manifesta tulburari fizice si psihice.
b.Psiho-socio-cultural somnul si repaosul sunt afectate de emotii si obligatii
sociale (munca).
Exista persoane care uzeaza de droguri pentru a ramane treji sau pentru a dormi.
6.A se imbraca si a se dezbraca
a.Bio-fiziologic, activitatile cotidiene necesare independentei in acest domeniu cer
o anumita capacitate neuro-musculara, aceste nevoi fiind diferite, functie de varsta, starea
de sanatate.
b.Psiho-socio-cultural se manifesta prin afirmarea personalitatii si a sexualitatii in
alegerea vesmintelor, anumite grupuri socio-culturale si religioase au exigente
particulare: voal, turban etc.

20
 7.A mentine temperatura corpului in limita normale
a.Componenta bio-fiziologica este cea mai importanta. Odata cu inaintarea in
varsta temperatura corpului este mai influentata de cea a mediului inconjurator.
Temperatura corpului depinde de imbracaminte, hidratarea organismului, controlul
hipotalamic.
b.Componenta psihica este influentata de emotii, anxietate, acestea crescand
temperatura corpului.
8.A fi curat si a-ti proteja tegumentele
a.Componenta bio-fiziologica se manifesta functie de capacitatea fizica de a face
gesturile si miscarile necesare precum si de factorii biologici varsta si sexul.
b.Componenta psihica si emotiva se reflecta in starea epidermei, in atentia acordata
parului. Emotiile afecteaza transpiratia si secretiile, normele de curatenie difera de la un
grup social la altul. Curatenia este influentata de cultura grupului
9.A evita pericolele. Pericolele pot proveni din mediul intern sau extern.
a.Pe plan bio-fiziologic independenta rezida din a evita anumite alimente si
medicamente si de a se proteja in desfasurarea anumitor activitati zilnice. Este nevoie de
a analiza aceasta nevoie functie de varsta, anumite afectiuni (depresii).
b.Componenta psihica simpla prezenta a unei rude, a unei persoane apropiate
pacientului, ascultarea unui gen de muzica preferata, existenta unei persoane
apartinatoare aceleiasi comunitati, respectarea obiceiurilor proprii, sunt elemente care dau
impresia de siguranta.
10.A comunica cu semenii
. Este o nevoie fundamentala fiintelor umane.
a.Dimensiunea biologica se manifesta sub forma de comunicare verbala sau non-
verbala. Comunicarea yerbala cuprinde limbajul, in timp ce comunicarea non-verbala
cuprinde gesturile, mimica, pozitia corpului, mersul etc.
b.Componentele psiho-socio-culturale se manifesta prin alegerea continutului
exprimat: sentimente, idei, emotii. Comunicarea cuprinde sexualitatea. Aceasta
componenta importanta a fiintei umane se exprima din copilarie pana la batranete prin
afirmarea de sine, alegerea vesmintelor, in relatiile sociale. Cand un pacient nu are
posibilitatea de comunicare, el trebuie sa fie ajutat de asistenta.

21
 11.A-ti practica religia
a.Componenta bio-fiziologica se exprima prin miscari, gesturi, atitudini specifice
cultului: pozitia ingenunchiata, anumite posturi, interzise anumite alimente, tratamente.
b.Componenta psiho-socio-culturala evolutia practicilor religioase este in functie de
fenomenele psiho-sociale si relatiile interpersonale. Alterarea starii de sanatate poate
antrena cresterea sau diminuarea adeziunii la religie. in ingrijirea bolnavilor, respectarea
acestei nevoi cere asistentei o educatie liberala.
12.A fi ocupat pentru a fi util. De-a lungul etapelor vietii fiinta umana are
nevoie sa se realizeze, sa studieze, sa munceasca. Aceste activitati pot fi legate de sex,
dar cea mai mare parte depind de capacitatea fiziologica si dezvoltarea psihosociala a
individului. Normele culturale influenteaza satisfacerea acestei nevoi. O problema de
sanatate poate sa diminueze temporar sau permanent posibilitatea de a fi util prin diverse
activitati.
13.A se recrea. Este o nevoie comuna tuturor fiintelor umane.
a.Componenta bio-fiziologica persoanele se pot recrea specific varstei si functie
de starea de sanatate. Persoanele cu un anumit handicap (orbi, surzi, membre amputate)
au alte cai de recreere decat cei sanatosi.
b.Fenomenele psihosociale, culturale pot influenta nevoia de a se recrea. Aceasta
nevoie poate fi satisfacuta atat de familie cat si de societate.
14.A invata. Nevoia de descoperire, de satisfacere a curiozitatii, de a adauga
cunostinte noi este specifica tuturor, dar mai evidenta la copii.
a.Componenta biologica este reprezentata de inteligenta.
b.Apectul psiho-socio-cultural se manifesta prin dorinta de a afla si a cunoaste
valoarea acordata educatiei de grupul socio-cultural. Problemele de sanatate fac sa se
iveasca nevoi de invatare variate: sa faca pansamente, sa-si administreze insulina, alte
medicamente, regim alimentar etc. Nevoia de a invata poate fi legata de dorinta de a fi
util, de a se recrea, dar in acelasi timp si de a fi independent.

Planul de nursing constituie un mijloc de comunicare a informațiilor pentru toate

persoanele implicate în îngrijirea pacientului, o documentație referitoare la intervenţiile
planificate pentru pacient.

22
 Procesul de nursing - caracteristici:
1. Sistematic: caracterizat de folosirea unei proceduri obișnuite.
2. Cu scop: ghidată de un anume scop.
3. Interacţional: implică acțiuni reciproce între asistentă şi pacient.
4. Specific: formulat scris.
Scopul procesului de nursing este de a obţine o stare mai bună de sănătate
pentru individ, familie şi comunitate.
Colectarea datelor are cel puțin 2 faze: colectarea propriu-zisă a datelor şi
studierea legăturilor dintre ele, împreună cu formularea primelor ipoteze de diagnostic.
Paşii necesari în procesul de nursing sunt:
Anamneza - colectarea sistematică a datelor pentru determinarea stării de sănătate
a pacientului şi identificarea unor probleme de sănătate actuale sau potențiale. Analizarea
datelor face parte din procesul de anamneză. Pentru cei care cred că are o mai mare
importanţă, analizarea poate constitui un pas distinct în procesul de nursing.
Diagnosticul de nursing - identificarea problemelor de sănătate actuale sau
potențiale ale pacientului care se pretează la o soluție prin măsuri de nursing.
Planificarea - dezvoltarea unui plan şi a unor scopuri de îngrijire pentru a ajuta
pacientul în rezolvarea diagnosticului de nursing.
Stabilirea priorităţilor se poate realiza când nursa are cunoștințe temeinice
profesionale de nursing.
Implementarea - punerea în practică a planului de îngrijire prin intervenția nursei
sau supervizarea celorlaltor persoane care pun în practică măsurile necesare. Această
etapă presupune participarea şi a altor membrii din echipa de îngrijiri şi o bună colaborare
între ei.
Evaluarea - determinarea răspunsului pacientului la intervenția nurselor în funcție
de care se va evalua dacă au fost atinse scopurile propuse.

III.2 TEHNICI IMPUSE DE CAZ

Măsurarea respiraţiei.

Scop - evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei

bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.

23
 Materiale necesare:

- ceas cu secundar

- creion de culoare verde

- foaia de temperatură

Intervenţiile asistentei:

- aşezarea pacientului în decubit dorsal, fără a explica tehnica, ce urmează a fi

efectuată

- plasarea mâinii, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui

- numărarea inspiraţiilor timp de un minut

- consemnarea valorii obnţinute printr-un punct pe foaia de temperatură

- unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obţinerea curbei

termice.

- în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută cât şi

caracteristicile respiraţiilor:

RS = 20 resp/min

RD = 18 resp/min de amplitudine medie, corespunzătoare, ritm regulat

Măsurarea pulsului.

Scop evaluarea funcţiei cardio-vasculare.

Locuri de măsurare:

- oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan

osos: artera radială, femurală, humerală, carotidă, temporală

Materiale necesare:

- ceas cu secundar

- creion roşu

Intervenţia asistentei:

- pregătirea psihică a pacientului

24
 - asigurarea repaosului fizic şi psihic pentru 10-15 min

- spălarea pe mâini

- reperarea arterei

- fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei

- exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor

- numărarea pulsaţiilor timp de un minut

- consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură, ţinând

cont că fiecare linie orizontală a foii reprezintă patru pulsaţii

- unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei

- consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor

pulsului

PD = 80 /min

PS = 90 /min pentru un puls regulat

Măsurarea tensiunii arteriale.

Scop evaluarea funcţiei cardio-vasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa

determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor)

Materiale necesare:

- aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale

- cu mercur Riva-Roci

- cu manometru

- oscilometru Pachon

- stetoscop biauricular

- tampon de vată

- alcool

- creion roşu

Intervenţiile asistentei:

25
a) pentru metoda auscultatorie

- pregătirea psihică a pacientului

- asigurarea repaosului fizic şi psihic timp de 15 minute

- spălarea pe mâini

- se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie

- se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară

a manşetei

- se introduc olivele stetoscopului în urechi

- se pompează aer în manşetă pneumatică, cu ajutorul perei de cauciuc până la

dispariţia zgomotelor pulsatile

- se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până

când se percepe primul zgomot arterial (care reprezintă valoarea TA maxime) se
reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, pentru a fi
consemnată

- se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice

- se reţine valoarea indicată de coloana de mercur, în momentul în care

zgomotele dispar, aceasta reprezintă tensiunea arterială minimă

- se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de

culoare roşie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de
mercurse unesc liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat

- în alte documente medicale se înregistrează cifric:

Ex. TA max. = 150 mmHg

TA min. = 75 mmHg

Se dezinfectează olivele stetoscopului şi membrana cu alcool

b) pentru metoda palpatorie

- determinarea se face prin palparea arterei radiale

26
- nu se foloseşte stetoscopul biauricular

- etapele sunt identice metodei auscultatorii

- are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât realitatea, palparea
pulsului periferic fiind posibilă numai după reducerea accentuată a compresiunii
exterioare

c) metoda oscilometrică

- manşeta pneumatică va fi bine fixată pe braţul pacientului

- manometrul ve fi plasat la nivelul arterei la care se face determinarea

- măsurătoarea va fi precedată de liniştirea pacientului

- în caz de suspiciune, se repetă măsurătoarea fără a scoate manşeta de pe braţul

pacientului

- la indicaţia medicului, se pot face măsurători comparative la ambele braţe

Măsurarea temperaturii.

Scop evaluarea funcţiei de termoreglarea şi termogeneză.

Locuri de măsurare:

- axilă, plica inghinală, cavitatea bucală, rect, vagin

Materiale necesare:

- termometrul maximal

- casoletă cu tampon de vată şi comprese sterile

- recipent cu soluţie dezinfectantă

- tavă medicală

- lubrifiant

- alcool medical

- ceas

Intervenţiile asistentei:

27
 - pregătirea psihică a pacientului

- spălarea pe mâini

- se scoate termometrul din soluţia dzinfectantă, se clăteşte şi se şterge cu o

compresă, se scutură

- se verifică dacă mercurul este în rezervor

a) pentru măsurarea în axilă:

- se aşează pacientul în decubit dorsal sau în poziţia şezând

- se ridică braţul pacientului

- se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului

- se aşează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei, paralel cu

toracele se apropie braţul de trunchi, cu antebraţul flectat pe supafaţa anterioară a
toracelui

- termometrul se menţine timp de 10 minute

b) pentru măsurarea în cavitatea bucală:

- se introduce termometrul în cavitatea bucală sub limbă sau pe latura externă a

arcadei dentare

- pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas

- se menţine termomentrul timp de 5 minute

c) pentru măsurarea rectală:

- se lubrefiază termometrul

- se aşează pacientul în decubit lateral, cu membrele inferioare în semiflexie,

asigurându-i intimitatea

- se introduce bulbul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi înaintare

- termometrul va fi menţinut cu mâna tot timpul măsurării

- se menţine termometrul 3 minute

- după terminarea timpului de menţinere a termometrului, acesta se scoate, se

şterge cu o compresă

28
- se citeşte gradaţia la care a ajuns mercurul termometrului

- se spală termometrul, se scutură

- se introduce recipientul în soluţie dezinfectantă (sol. Cloramină 1%)

Tehnica injecţiei intramusculare.

Dizolvarea pulberilor:

- se aplică solventul în seringă

- se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului, se dezinfectează dopul de

cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului

- se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se introduce cantitatea de

solvent prescrisă

- se scoate acul din flacon şi se agită până la completa dizolvare

Aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc:

- se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului

- se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce

urmează a fi aspirată

- se introduce acul prin dopul de cauciuc n flacon, până la nivelul dopului şi

se introduce aerul

- se retrage pistonul sau se lasă să se golească singur conţinutul flaconului în

seringă sub presiunea din flacon

- acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimbă cu acul pentru injecţie

Incidente şi accidente � paralizia prin lezarea nervului sciatic:

- durere vie, prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale

- hematom prin lezarea unui vas

- ruperea acului

- supuraţia aseptică

- embolie, prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase

29
TEHNICA RECOLTARII PCR

- Localizarea unei vene superficiale din care se va recolta sangele (de cele mai multe ori
cele mai accesibile sunt venele de la nivelul antebratului sau fetei dorsale a mainilor).
- Plasarea unui garou deasupra zonei din care se va recolta. Astfel se va bloca curgerea
sangelui pentru o scurta perioada de timp. Vena se umple cu sange, isi mareste
dimensiunile si poate fi abordata mult mai usor.
- Zona de punctie este dezinfectata cu alcool sanitar sau cu un alt antiseptic
- Se introduce usor acul in vena si se recolteaza cantitatea necesara de sange. Acul are
atasat la capatul extern o seringa sau un tub ai carui pereti au substante anticoagulante.
- Cand tubul este aproape plin se desface garoul pentru a repermeabiliza circulatia.
- La sfarsit se trage rapid acul iar peste zona punctionata se plaseaza un tampon de vata
cu alcool sanitar. Se tine apasat timp de cateva minute pana cand se opreste sangerarea.

Recoltarea probei se poate face mai greu sau mai usor in functie de calibrul venelor
pacientului, acestea diferind foarte mult de la individ la individ.

Exista posibilitatea ca aceasta procedura sa creeze un anumit disconfort pacientului:

garoul poate fi prea strans, iar la introducerea acului in vena se simte o usoara intepatura
(intensitatea ei variaza in functie de pragul dureros al fiecarui pacient).

INCIDENTE SI ACCIDENTE
In general punctiile venoase nu asociaza riscuri deosebite, procedura fiind relativ simplu
de efectuat (daca specialistul are experienta, iar venele pacientului sunt de buna calitate,
au pereti elastici si necolabati).

In unele situatii pot sa apara si incidente, cum ar fi:

30
- Dezvoltarea uni mic hematom la locul punctiei. Riscurile sunt insa minime daca
pacientul aplica un tampon cu vata si tine apasat cateva minute

- Flebita locala (inflamarea peretelui venos). Aceasta se amelioreaza daca se aplica, de

cateva ori pe zi, comprese calde pe zona respectiva

- Hemoragie continua - apare in special in cazul pacientilor cu tulburari ale coagularii

sau in cazul celor aflati sub tratament anticoagulant (cu medicamente de tipul aspirinei,
warfarinei) sau tratament fibrinolitic. Pacientii cu astfel de probleme sunt sfatuiti sa isi
informeze medicul inainte de a li se efectua punctia.
Alte incidente includ necesitatea de realizare de punctii multiple pentru recoltarea (in
special daca venele nu sunt usor accesibile), ameteli sau chiar lipotimii ale pacientului.

III.3 STUDIU DE CAZ

Nume: MARTIN

Prenume: SANDRA

Starea civilă: ELEVA

Talie: 1,10 m

Greutate: 45 kg

Data naşterii: 17.VIII.2000

Ocupaţia: elevă

Data internării: 16.I.2011 ora 1045

Data externării: 28.I.2011 ora 14

Numărul de zile de spitalizare: 12

Diagnostic la internare: puseu de reumatism

Comunicarea.

31
 Pentru a putea concepe planul de nursing pentru îngrijirea bolnavei, am purtat
discuţii cu aceasta din care am obţinut următoarele date referitoare la apariţia primelor
semne şi simptome ale bolii, motivele internării, dacă a mai prezentat şi alte boli asociate,
antecedentele heredo-colaterale şi personale, modul de viaţă anterior internării.

Motivele internării: Astenie fizică, paloare, , cefalee, epistaxie,febra, dureri ,

Antecedente heredocolaterale: fără importanţă.

Antecedente personale: fara importanta

Antecedente patologice: Amigdalită, otită medie supurativă.

Condiţii de viaţă şi muncă: Bune.

Venit mediu lunar: Alocaţie de stat.

Comportament faţă de mediu: Sociabilă, orientată temporo-spaţial.

Istoricul bolii: Din relatările bolnavei rezultă că prezintă astenie fizică, paloare, ,
cefalee, epistaxis. A făcut tratament în ambulatoriu pentru amigdalita acuta in urma cu
doua saptamini şi simptomele revenind a fost adusa la camera de gardă de catre parinti.

Examen clinic: S-au găsit următoarele aspecte patologice:

- sistemul celulo adipos slab reprezentat

- aparatul cardiovascular cu suflu sistolic, si usoare tulburari de ritm cardiac

- celelalte organe şi sisteme sunt în limite normale

II . Aprecierea.

Pe baza datelor culese de la bolnavă, a examenului clinic obiectiv efectuat

de medic şi din observaţiile personale am stabilit următoarele.

Manifestări subiective: astenie fizică, febra, durere , cefalee.

Manifestări obiective: paloare, epistaxis,febra.

III . Analiza datelor culese.

32
 Coroborând datele din anamneza şi istoricul bolii cu datele obţinute din examenul
clinic al bolnavei cu cele paraclinice din foaia de observaţie precum şi cu observaţii
proprii s-a suspicionat diagnostic de:puseu reumatismal..

IV . Evaluare.

Din analiza datelor obţinute am stabililt că din punct de vedere al dependenţei

pacientei este vorba de o bolnavă cu R,A,A , parţial dependentă, care necesită îngrijiri
infirmiere privind combaterea semnelor şi simptomelor pe care le prezintă: astenie fizică,
cefalee, suflu sistoli, usoara anemie, durere.

Asigurarea condiţiilor igienico-sanitare şi de mediu fizic şi uman, care să-i

permită refacerea psihică şi fizică, asigurarea administrării medicaţiei prescrisă de medic,
educaţia sanitară privind modul de comportare în spital şi apoi la domiciliu.

Planul de îngrijire nursing

După conceptul Virginiei Henderson

Data: 16.I.2011

Problema:

- astenie fizică

- durere

- cefalee

- febra

- inapetenta

Manifestări de dependenţă:

- slăbiciune, oboseală

- disconfort

Surse de dificultate:

33
 - proces infecţios

- durere

- febra

Obiective:

- combaterea durerii si a febrei

- prevenirea complicaţiilor

- supravegherea funcţiilor vitale

Intervenţii proprii:

- psihoterapie

- urmărirea TA, temperatură, respiraţii, diureză

Intervenţii delegate:

- administrarea tratamentului prescris de medic ( Penicilina G

inj 400 000 u.i. I.M. la 6 ore, Luminal 0,015 tb.l.ibuprofen
400m.g de 2 ori pe zi per oral .)

- pregătirea pacientei pentru recoltarea probelor de sânge şi

urină indicate de medic

Evaluare: Bolnava parţial dependentă privind nevoia de a se alimenta, a-şi

păstra o bună postură, a dormi şi a se odihni, a evita pericolele, necesită ajutorul nursei
pentru aceste nevoi.

1 . Nevoia de a respira şi a avea o circulaţie adecvată.

Nevoia de a respira este o necesitate a fiinţei vii, care constă în a capta oxigenul
indispensabil vieţii celulare şi a elimina gazul carbonic, produs al combustiei celulare.
Căile respiratorii permeabile (receptive) şi alveola pulmonară, permite să ne satisfacă
această nevoie.

Problemă:

34
 - febra

- astenie fizică

- suflu sistolic

Manifestări de dependenţă:

- dificultate de respiraţie

- oboseală

Surse de dificultate:

- proces infecţios

Obiective:

- psihoterapie

- repaos la pat

- combaterea şi asteniei

- aerisirea salonului

Diagnostic asistentă:

- obstrucţia căilor respiratorii

Intervenţii proprii:

- urmărirea respiraţiei

- ajutor în dezobstruarea căilor respiratorii de mucozitati

Intervenţii delegate:

- administrarea medicaţiei prescrise de medic

Evaluare:

- bolnavă parţial dependentă privind nevoia de a respira

1 . Nevoia de a dormi şi a se odihni.

35
 Data: 18.I.2011

Problema: - incapacitatea de a se odihni

Manifestări de dependenţă:

- odihnă insuficientă

- slăbiciune, oboseală

Surse de dificultate: - anxietate, durere, boală

Obiective: - asigurarea odihnei suficiente

Diagnostic asistent: - incapacitatea de a se odihni

Intervenţii proprii:

- creerea unui climat coresăunzător

- psihoterapie

Intervenţiie delegate: - administrarea de sedative la indicaţia medicului

Evaluare: - pacienta nu doarme datorită anxietăţii, necesită îngrijiri pentru

satisfacerea nevoii de a dormi.

2 . Nevoia de a evita pericolele.

Problema: - anxietate, durere

Manifestări de dependenţă: - agitaţie, nelinişte, creşterea ritmului

respirator

Surse de dificultate: - neliniştea faţă de diagnostic şi tratament

Obiective: - combaterea anxietăţii

Diagnostic asistent: - anxietate

Intervenţii proprii: - psihoterapie

Intervenţii delegate: - administrarea medicaţiei prescrise de medic

Evaluare: - pacienta prezintă dureri moderate

- necesită intervenţia nursei pentru satisfacerea acestei nevoi

36
3 . Nevoia de a se ocupa cu ceva.

Problema: - dificultatea de a-şi împlini rolul social

Manifestări de dependenţă: - incapacitatea de a-şi îndeplini funcţiile

legate de un rol social

Surse de dificultate: - schimbarea modului de viaţă

Obiective: - psihoterapie

Intervenţii proprii: - asistenta mobilizează pacienta pentru a desfăşura o

acţiune utilă ei

Evaluare: - bolnavă parţial dependentă în ceea ce priveşte nevoia de a se

ocupa cu ceva

4 . Nevoia de a comunica, cu semenii.

Problema: - ineficacitate la nivel intelectual

Manifestări de dependenţă: - dificultate de a-şi exprima ideile şi

părerile

Surse de dificultate: - anxietate, durere

Obiective: - combaterea durerii şi anxietăţii

- încurajarea bolnavei de a-şi exprima gândurile şi sentimentele

Diagnostic asistent: - ineficacitate la nivel intelectual

Intervenţii proprii: - creerea unui microclimat corespunzător

Evaluare: - bolnavă parţial dependentă în ceea ce priveşte nevoia de a

comunica

5 . Nevoia de a se recrea

Este o necesitate a fiinţei umane de a avea o preocupare plăcută, în scopul de a

obţine o destindere fizică şi psihică.

Problema: - diminuarea ariei de interes

37
 Surse de dificultate: - anxietate, durere.febra

Obiective: - educaţie sanitară

Intervenţii proprii: - asistenta creează activităţi creeative la care să

participe şi nolnava

Evaluare: - bolnavă parţial dependentă în ceea ce priveşte nevoia de a

a se recrea.

6 . Nevoia de a învăţa, a descoperi.

Problema: - dezinteres faţă de învăţare

Manifestări de dependenţă: - refuz de a învăţa sau de a cunoaşte

Surse de dificultate: - anxietate, durere febra, teamă de a cunoaşte adevărul

Obiective: - educaţie socială

Diagnostic asistent: -refuz de a învăţa sau de a cunoaşte

Intervenţii proprii: - discuţii cu bolnava

Evaluare: - bolnavă parţial dependentă în ceea ce priveşte nevoia învăţa, a

descoperi

Evaluarea la externare bolnava prezintă stare generală bună, evoluţia bolii în

spital sub dietă, repaos şi tratament este bună, se obţine ameliorarea şi se externează cu
următoarele recomandări: evitarea eforturilor fizice de orice natură, regim alimentar
hipocaloric, hiposodat, cu toţi principii alimentari, evitarea conservelor.Revenirea la
control.

TABELTL III.3.1 INTERVENŢII PRESCRISE DE MEDIC

38
 Recoltări de urină pentru
Data Recoltări de sânge
examenul de laborator
16-01- Hemoleucograma Examen sumar de urină:
2011 VSH =35mm/h pH – acid
Ht = 47% D – 1009
Hb =10,7 g% sediment rare celule
L = 10800 mm3 epiteliale
Uree = 40 mg 2 – 3 L/cm
Glicemie = 110 mg% H – absent
Fibrinogen = 402 mg% Albumină – absent
Creatinina = 0,6-1,20 m%
A.S.L.O- 400U/ml
PCR -2. 0mg/dl.

18-01- Ht = 43%
2011 Hb = 15%
L = 10000 mm3
VSH = 13-21 mm/h
18-01- Alte intervenţii:
2011 EKG – morfologie normală
a. Radiografie abdominală, abdomen pe gol:
- excursia diafragmului în sus
- imagini hidroaerice şi pneumoperitoneu
b. Radiografie pulmonară fără modificări.

TABELUL III.3.2. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS PRESCRIS DE MEDIC

Forma de Calea de
Data Medicamentul Doza/oră
prezentare administrare

39
16-01-2011 Penicilină F4 i.m. 1 mil/6h
Algocalmin Fl 4 i.m. 1 f/24h
Ibuprofen Tb 1 p.o.. 1tb/ 12 h
17-01-2011 Penicilină Fl 4 i.m. 2 mil/6h
17-01-2011 Algocalmin Fl 4 i.m. 1 f/24h
Luminal Tb p.o 1tb/zi
18-01-2011 Penicilină F 4 mil i.m. 1 mil/6h
20-01-2011 Algocalmin F1 i.m. 1 f/6h
Luminal Tb p.o. 1tb/

40
FIG 2.1.

41
FIG .2.1.1

FIG 2.5.1

42
FIG.2.5.2

BIBLIOGRAFIE

Dr. SZEKELY CSABA Nursing comunitar, Universitatea de Vest Vasile Goldis, Arad –
Romania

VIRGINIA HENDERSON Principii fundamentale ale ingrijirii bolnavului, 1991,

Copenhaga Danemarca

43
VIRGINIA HENDERSON Principii de baza a ingrijirii persoanei sanatoase / bolnave
nursing, Societatea personalului sanitar din Romania

H. D. Boloşiu, Laura Damian, Clinica Reumatologică, U.M.F. „I. Haţieganu“, Cluj-

Napoca REUMATILOGIE

44