Sistemul osos

Modalități de studiu:
Metoda studiului pe regiuni
Tratează fiecare regiune a corpului separat, având în vedere toate
aspectele anatomice importante.
Exemplu:
 studiul toracelui implică trecerea în revistă a tuturor structurilor acestuia, ce includ
componenta osoasă și musculară, vase și nervi, precum și toate celelalte structuri și
organe cu sediul în această regiune
Urmează studiul celorlalte regiuni (abdomen, pelvis, membrul
superior și inferior, spatele, capul și gâtul) care vor fi tratate în mod
asemănător.
 Modalități de studiu:
Metoda studiului pe aparate și sisteme
Constrastează cu metoda precedentă, abordează fiecare sistem în
parte
Exemplu:
 o privire completă asupra sistemului cardiovascular implică studiul inimii și a tuturor
vaselor de sânge din organism
Același principiu se va aplica tuturor celorlalte aparate și sisteme,
incluzând aici sistemul nervos, osos, muscular, gastrointestinal,
respirator, limfatic și de reproducere.
 Axele de reper
Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp
tridimensional, cu trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia spaţială a
organelor sau a diferitelor părţi componente. Axurile sale corespund
dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendicular.
Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior,
coccis inferior şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa
plantară a tălpilor şi spaţiul dintre ele).
Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului.
Axul transversal sau frontal, corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un
pol stâng şi altul drept.
 Planurile de reper
Fiecare din cele trei planuri – sagital, frontal şi transversal – trec prin câte
două din axurile amintite.
 Planul sagital sau mediosagital, trece prin axul longitudinal şi sagital,
divizând corpul în două jumătăţi simetrice, numite antimere. Formaţiunile
corpului, mai apropiate de acest plan, sunt desemnate ca mediale; cele
depărtate – laterale. Toate celelalte planuri sagitale, paralele cu planul
mediosagital, se numesc planuri parasagitale.
Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în două părţi:
anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală.
 Planul transversal sau orizontal, trece prin axul sagital şi transversal şi este
perpendicular pe planurile sagital şi frontal. El împarte corpul în segmente
paralele superioare, sau craniene, şi inferioare, sau caudale. De aceea, acest
plan mai este numit planul metameriei corpului.
Generalități:
Sistemul osos – reprezinta totalitatea oaselor din corp.
Scheletul - reprezinta totalitatea oaselor asezate in pozitie anatomica
Osteologia este ştiinţa care studiază sistemul osos.
 Scheletul osos este alcătuit din scheletul dur, aproximativ din 200 – 220 oase.
Din ele 33 – 34 sunt oase impare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale
craniului şi sternul. Celelalte oase sunt pare.
Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase), coloana vertebrală (26 oase) şi
cutia toracică (25 oase), şi complementar – oasele membrelor superioare (64
oase) şi inferioare (62 oase).
Masa totală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului.
Generalități:
Scheletul este împărțit în raport cu regiunile corpului
în:
I. Scheletul capului;
II. Scheletul trunchiului;
III. Scheletul membrelor.
 NEUROCRAN • 2 parietale
• 2 temporale
IU
• CUTIA CRANIANĂ • Frontal
• Occipital
• Etmoid
• Sfenoid

2 maxilare

VISCEROCR 2 lacrimale

Vomerul
ANIU
• OASELE FEȚEI 2 nazale

2 palatine

Mandibula
2 zigomatice

2 cornete nazale inferioare

Scheletul trunchiului
 Scheletul trunchiului este format de:
 coloana vertebrală, columna vertebralis.
 cutia toracică, compages thoracis, thorax.
 sternul
Coloana vertebrală la adult este constituită din
24 vertebre libere – 7 cervicale,
12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale
concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel
concrescute.
Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste
articulate cu vertebrele toracale şi de stern.
Scheletul membrelor

Superioare:
oasele centurii superioare (scapulare):
oasele membrului propriu-zis:
 Inferioare:
oasele centurii inferioare (pelviene)
oasele membrului propriu-zis
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile mecanice ale sistemului osos:
de sprijin, realizată prin fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi,
fascii);
de aparat antigravitar, ce contribuie la respingerea forţelor
gravitaţionale, care apasă asupra corpului;
de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor lungi şi scurte,
puse în acţiune de muşchi;
de protecţie ce se realizează datorită formării canalelor osoase (canalul
vertebral), cutiei osoase (craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică,
cavitatea bazinului); oasele protejază de asemenea şi măduva osoasă,
situată în interiorul lor.
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile biologice:
ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului sărurilor minerale din organism,
contribuind la menţinerea la un nivel constant – homeostatic – a componenţei ionice a
lichidelor din organism datorită procesului neîntrerupt de histogeneză;
ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism, necesare procesului de
hematopoieză;
funcţia hematopoietică;
măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente din organism;
depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;
posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o permanentă modelare,
adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea ţesutului osos are loc atât de intens,
încât la adult el se reînnoieşte pe deplin timp de 10 ani;
ţesutul osos reprezintă unul din componenţii principali necesari în dezvoltarea normală a
celulelor măduvei osoase; participarea la histogeneza ţesutului hematopoetic este o
particularitate funcţională importantă a ţesutului osos.
 Clasificarea oaselor
Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se împart în 5 grupe.
• 1. - Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor şi execută funcţii de
pârghii. La ele deosebim :corpul sau diafiză în interiorul cărora se află canalul
medular; două epifize - proximală şi distală, înzestrate cu feţe articulare, tapetate
cu cartilaj articular; între diafiză şi epifize până la vârsta de 22 – 25 ani deosebim o
porţiune a osului numită metafiză ce corespunde zonei de creştere a osului în
lungime. Distingem oase tubulare lungi, ce formează scheletul braţului,
antebraţului, coapsei şi gambei, şi oase tubulare scurte – falangele degetelor,
oasele metacarpiene şi metatarsiene.
Clasificarea oaselor
• 2. Oasele spongioase în structura cărora predomină ţesutul osos spongios,
acoperit cu o lamelă subţire de ţesut osos compact. Distingem oase
spongioase lungi (coastele şi sternul) şi oase spongioase scurte (vertebrele,
oasele carpiene, tarsiene şi cele sesamoide).
• 3. Oasele plate participă la formarea cavităţilor corpului şi a centurilor
(oasele bolţii craniene, coxalul şi omoplatul).
• 4. Oasele mixte sau neregulate au o structură complicată. Ele constau din
părţi ce diferă după formă şi structură (oasele bazei craniului, vertebrele).
• 5. Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate cu
mucoasă şi pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul,
maxila, temporalul).
Structura osului
Ţesutul osos alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi
substanţă intercelulară, raportul dintre care este de 1:2, 1:3.
Substanţa intercelulară conține 1/3 substanţe organice şi 2/3
substanţe minerale.
 Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de natură proteică şi
21,8% substanţe minerale, 50% apă, 15,7% lipide.
 Substanţa fundamentală a ţesutului osos este oseina, o
scleroproteină impregnată cu săruri minerale, care-i oferă o duritate
specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicitări mecanice.
 O calitate specifică o ţesutului osos este capacitatea de mineralizare,
datorită căreia osul dobândeşte trăsături mecanice specifice.
Structura osului
Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase:
1. osteoblaste – celule osoase tinere,
2. osteocite – celule osoase mature
3. osteoclaste – fragmente celulare policariotice.

Din punct de vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme:
ţesut osos primar fibros, prezent la om numai în perioadele de
osteogeneză. La omul adult se conţine numai în locurile de sutură ale
oaselor craniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la
vârsta de un an, un an şi jumătate, când este înlocuit treptat prin
ţesut osos lamelar.
 Ţesutul osos lamelar
- ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor lungi şi scurte, la
suprafaţa epifizelor, precum şi în cele două lame osoase ale oaselor
craniului;
- ţesut osos spongios, întâlnit în acele locuri unde osul înfruntă forţe de
tensionare de diferite direcţii şi unde este necesară asamblarea unei
structuri trainice şi rezistente cu o greutate redusă la un volum considerabil
(epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp, tars şi în diploia oaselor
craniene). Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele oaselor şi în
oasele spongioase corespunde forţelor de presiune şi tracţiune variabile ca
mărime şi direcţie în regiunile respective
Ţesutul osos lamelar
Ţesutul osos lamelar compact este format din lamele osoase
dispuse spiralat în jurul canalului Havers, care constituie unitatea
morfofuncţională a osului – osteonul. Canalul Havers conţine vase
sangvine şi nervi
 Periostul
Periostul este o membrană fibroasă care învelește oasele pe
suprafața lor exterioară, rezultată în procesul ontogenezei din
pericondru, de grosime diferită în funcţie de vârstă, sex şi
dimensiunile oaselor.
 În structura periostului se deosebesc trei straturi:
 extern – sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori;
intermediar – fibroelastic
intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”.
Aderenţa osteoperiostică are loc prin aşa-numitele fibrele lui
Sharpey, care se diferenţiază din stratul fibroelastic.
 Periostul

La nivelul articulațiilor periostul se continuă cu capsula

articulară, astfel încât întregul schelet este învelit într-o teacă
fibroasă conjunctivă.
Datorită structurii sale (este bogat în vase de sânge și nervi),
periostul participă la formarea de țesut osos în perioada
osteogenezei și asigură nutriția osului adult.
Prezintă un rol important în formarea calusului în cazul
fracturilor, precum și la repararea unei pierderi limitate de
țesut osos.
 Structura osului
În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul medular central, ce reprezintă o
construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi fac osul mai uşor şi
mai rezistent.
În canalul medular găsim componenta principală a osului-organ, măduva osoasă,
şi ramurile terminale ale vaselor şi nervilor, ce pătrund în os prin canalele
Volkmann.
Măduva osoasă se dezvoltă din celulele ţesutului osteogen, căptuşind cavitatea
canalului medular şi cavităţile substanţei osoase spongioase.
Prin structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie, măduvă
osteogenă, măduvă galbenă, şi măduvă gelatinoasă (bogată în ţesut conjunctiv,
este specifică bătrânilor. ).
Măduva osteogenă şi cea hematogenă participă la osteogeneză şi hematopoieză.
La făt şi la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă roşie.
 Funcţiile măduvei osoase:

- participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei;

- organ hematopoietic;
- asigură procesele de reparare osoasă la adult;
- unicul izvor de celule imunocompetente;
- rezervor de grăsime al organismului.
 SCHELETUL TRUNCHIULUI
• Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, columna
vertebralis, şi cutia toracică, compages thoracis, thorax.
• Coloana vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere –
7 cervicale, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre
sacrale concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene,
la fel concrescute.
• La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 vertebre
separate.
• Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu
vertebrele toracale şi de stern.
 Coloana vertebrală

 De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele

şi bazinul), precum şi craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea
protejează sistemele de comunicare ale organismului şi face posibilă
atât mobilitatea, cât şi stabilitatea corpului. Este unica formaţiune de
integrare a sistemului osos, muscular şi nervos.
Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală,
toracală, lombară şi sacrococcigiană, constituite din vertebre
regionale cu anumite proprietăţi morfologice, corespunzătoare
fiecărei regiuni
 Coloana vertebrală
• Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale,
toracale şi lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi
coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două formaţiuni osoase –
sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false.
• La vertebrele adevărate deosebim:
- caractere morfologice generale – constituite după un tip comun;
- caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi
anatomice specifice;
- caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi
anatomice distinctive.
 Caracterele generale
• Vertebra este constituită din două părţi principale:
• 1. anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe –
superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul
unui disc intervertebral. Cele două suprafeţe prezintă central o zonă spongioasă,
punctul slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea intraspongioasă a nucleului
pulpos;
• 2. posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se
desprind apofizele articulare superioare şi inferioare (processus articulares superiores
et inferiores) şi apofiza spinoasă (processus spinosus).
• Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi (pedunculi
arcus vertebrae), care delimitează orificiul vertebral (foramen vertebrale).
• Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral (canalis
vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge.
 Vertebrele cervicale
În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici,
are formă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel
sagital.
O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este prezenţa unui
orificiu la baza apofizelor transversale (foramen processus transversus), formate
datorită concreşterii apofizelor transversale cu rudimentele coastelor cervicale.
 La baza apofizelor transversale ale vertebrelor C6 – C7 se determină un orificiu
suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă.
Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului spinal
(sulcus nervi spinalis).
 Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la capăt
şi aşezate orizontal.
 Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect
superior
Prima vertebră cervicală, atlasul (atlas), nu are corp deoarece
acesta s-a sudat cu a 2-a vertebră cervicală, formându-i apofiza
odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale (massae laterales)
unite prin două arcuri, anterior, mai scurt (arcus anterior), şi
posterior mai întins (arcus posterior). Aceste formaţiuni delimitează
orificiul vertebral de diametru mare, la care se pot evidenţia două
porţiuni: una ventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o
porţiune dorsală, care adăposteşte segmentul superior al măduvei
spinării.
 Vertebra a II-a cervicală – axisul; aspect
lateral
Vertebra a II-a cervicală, axis (axis), prezintă pe faţa superioară a
corpului apofiza odontoidă sau dintele axisului (dens axis). Pe dinte se
află câte o faţă articulară anterioară (facies articularis anterior) pentru
atlas şi posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul
transvers al atlantului. La această vertebră lipsesc apofizele articulare
superioare. Pe faţa superioară a corpului, lateral de dinte, se află
feţele articulare superioare pentru articularea cu masele laterale ale
atlantului.
 Coastele sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 perechi, la care deosebim:
partea posterioară osoasă şi anterioară mai scurtă – cartilaginoasă. După
modul de unire cu sternul, coastele se împart în:
 Coaste adevărate, care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit cu
sternul – primele şapte perechi (I – VII);
 Coaste false perechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin
intermediul unei lamele cartilaginoase comune;
 Coaste flotante, perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui
abdominal.

Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şaptea şi apoi

descreşte până la perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din corp şi
două extremităţi – una posterioară şi alta anterioară.
• Corpul prezintă două feţe – internă şi externă, şi două margini –
superioară şi inferioară. De-a lungul marginii inferioare trece şanţul
costal pentru fasciculul vasculonervos intercostal.
• Pe extremitatea posterioară distingem: capul coastei prevăzut cu
două suprafeţe articulare, despărţite printr-o creastă, care se
articulează cu feţele articulare de pe corpurile vertebrelor toracice;
• gâtul coastei (collum costae); la limita dintre col şi corp se află
tuberculul coastei care prezintă pentru primele zece perechi de coaste
o faţă articulară, pentru apofiza transversală a vertebrelor toracale.
• Posterior de tuberculul coastei urmează o curbură numită unghiul
coastei, angulus costae.
SCHELETUL MEMBRELOR
• Clavicula este orientată transversal, la limita dintre gât şi torace.
Este un os pereche, lung și prezintă un corp, două extremităţi şi
două curburi inegale, care îi dau forma litere “S” culcat.
• Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este mai
voluminoasă, cu concavitatea posterior, iar extremitatea laterală
sau acromială este mai mică, cu concavitatea anterior. Corpul
claviculei prezintă două feţe şi două margini.
• Faţa superioară, netedă în porţiunea ei mijlocie, unde se poate
palpa sub piele, iar la cele două extremităţi este rugoasă şi serveşte
pentru inserţii musculare.
• Scapula este un os lat, de formă triunghiulară, aşezat la partea
posterioară a toracelui, între primul spaţiu intercostal, la nivelul
căruia se află baza, şi coasta a VII – VIII-a, la nivelul căreia se află
vârful.
• Prezintă trei margini: marginea medială orientată spre coloana
vertebrală, marginea laterală şi marginea superioară, prevăzută în
partea laterală cu incizura scapulei.
• La unirea marginilor se formează trei unghiuri: unghiul superior,
unghiul inferior şi unghiul lateral, care este mai voluminos şi
prezintă procesul coracoidian şi cavitatea glenoidală.
• Acromionul este o proeminență turtită de sus în jos, ce prezintă o
față articulară pentru extremitatea laterală a claviculei.
• Humerusul este un os tubular lung, care prezintă o diafiză şi două
epifize, proximală şi distală. Epifiza proximală este formată din: cap, de
formă sferică, orientat medial şi puţin posterior.
• Axul său formează cu axul diafizei un unghi de 130º.
• Capul humerusului articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei; pe
marginea lui trece un şanţ circular, numit colul anatomic;
• doi tuberculi – tuberculul mare, situat pe partea laterală a capului și
tuberculul mic situat pe partea anterioară a epifizei.
• Între tuberculi se află şanţul intertubercular (culisa bicipitală),
delimitat de creasta tuberculului mare şi creasta tuberculului mic.
• Prin şanţ trece tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.
• Porţiunea de os mai jos de tuberculi este mai îngustă şi constituie colul
chirurgical
Oasele antebraţului
• Antebraţul este constituit din două oase tubulare lungi: ulna situat medial
şi radius de partea laterală. Fiecare os este constituit din corp şi două
extremităţi.
• Ulna. Epifiza proximală este formată din 2 apofize: una posterioară, proces
olecranian şi alta anterioară, numită proces coronoidian. Între aceste
apofize se află incizura trohleară ce se articulează cu trohleea humerusului.
• Radiusul. Epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul cu o
depresiune pe faţa lui superioară, numită foseta capului radial, care
corespunde humerusului, şi circumferinţa capului ce corespunde incizurii
radiale de pe ulnă; colul, porţiunea îngustă dintre cap şi corp; tuberozitatea
radiusului situată mai jos de col, locul de inserţie al muşchiului biceps
brahial. Pe partea medială a epifizei distale se află incizura ulnară, cu care
articulează capul ulnei.
 Scheletul mâinii
• Oasele mâinii. Scheletul mâinii este format din 27 oase subdivizate în oasele carpului
(ossa carpi), oasele metacarpului (ossa metacarpi) şi oasele degetelor mâinii (ossa
digitorum manus).
• Carpul (carpus) este format din opt oase dispuse în două rânduri, câte patru în fiecare
rând. Începând de la police, în rândul proximal se află următoarele oase: scafoidul (os
scaphoideum), semilunarul (os lunatum), tricvetrul/piramidalul (os triquetrum) şi
pisiformul (os pisiforme); în rândul distal, în aceeaşi ordine se găsesc: trapezul (os
trapezium), trapezoidul (os trapezoideum), capitatul (os capitatum) şi osul cu cârlig (os
hamatum).
• Metacarpul (metacarpus) este format din cinci oase tubulare scurte, numite
metacarpiene (ossa metacarpalia), cu o singură epifiză (oase monoepifizare).
• Oasele degetelor mâinii (ossa digitorum manus). Mâna posedă cinci degete numerotate
latero-medial de la I la V: degetul mare sau policele (pollex), indicele (index), mijlociul
(digitus medius), cel mai lung, inelarul (digitis annularis) şi degetul mic (digitus minimus
sau auricularis).
 Membrul Inferior
Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei şi
sunt formate din centura pelviană şi scheletul membrului
inferior liber.
 Centura pelviană
• Este formată din cele două oase coxale, care leagă membrul
inferior liber cu coloana vertebrală, constituind împreună cu osul
sacrum şi vertebrele coccigiene bazinul osos.
• Scheletul membrului inferior liber este format din trei segmente:
- scheletul coapsei alcătuit din osul femur; la nivelul articulaţiei
genunchiului se adaugă rotula situată anterior;
- scheletul gambei format din două oase lungi – tibia şi fibula;
- scheletul piciorului constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe:
tarsul (7 oase), metatarsul (5 oase) şi oasele degetelor (14 falange).
 Coxalul
• Coxalul (os coxae) este un os plat, voluminos și neregulat,
embriologic structurat din trei oase: ilionul, situat cranial, dorsal şi
lateral, ischionul, caudal şi dorsal, şi pubisul – ventral.
• Ele se sudează definitiv între 12 – 16 ani la fete şi 13 – 18 ani la
băieţi.
• Corpurile acestor oase formează cavitatea acetabulară (cavitatea
cotiloidă), care se află pe faţa exterioară a coxalului, este orientată
antero-lateral şi inferior şi se articulează cu capul femurului.
Femurul
• Este un os tubular lung, pereche, constituit din corp şi două
epifize.
• Corpul femurului este triungiular și prezintă o ușoară curbură cu
concavitatea posterioară.
• Pe epifiza proximală e situat capul femurului în centrul căruia se
află foseta capului femurului pentru inserţia ligamentului capului
femurului. Capul priveşte antero-superior şi puţin medial.
 Oasele Gambei
• Scheletul gambei este format din două oase tubulare lungi: tibia,
situată medial, şi fibula, situată lateral.
• Tibia este mai voluminoasă decât fibula deoarece greutatea corpului
se transmite la oasele tarsiene numai prin tibie.
• Ele sunt unite prin extremităţile lor proximale şi distale, fiind
separate prin spaţiul interosos al gambei.
• Fibula este un os tubular lung care, la fel, prezintă un corp şi două
epifize.
 Oasele piciorului
• Oasele piciorului sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi
oasele degetelor.
• Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a
piciorului. Este alcătuit din şapte oase dispuse în două rânduri:
- rândul posterior cu două oase suprapuse: astragalul deasupra şi
calcaneul dedesubt;
- rândul posterior constituit din cinci oase: navicularul, cuboidul şi
trei cuneiforme. Cele şapte oase ale tarsului formează o boltă
concavă inferior, pe care se sprijină greutatea corpului.
Oasele degetelor piciorului
• Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele degetelor
de la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se numeşte haluce,
iar degetul V – deget mic.
• Cu excepţia halucelui, care are numai două falange – una
proximală şi una distală, fiecare deget are câte trei falange –
proximală, medie şi distală.
Oasele degetelor piciorului
• Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele degetelor
de la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se numeşte haluce,
iar degetul V – deget mic.
• Cu excepţia halucelui, care are numai două falange – una
proximală şi una distală, fiecare deget are câte trei falange –
proximală, medie şi distală.