Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Structura ochiului
2. Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice
3. Defectele geometrice ale vederii (ametropiile)
4. Biofizica recepţiei vizuale
Structura retinei; Structura şi funcţiile celulelor fotoreceptoare
Ciclul biochimic al rodopsinei; Discromatopsiile
5. Biopotenţialele retinei
6. Tehnici de investigare şi tratament
1. Structura ochiului
Ochiul are o formă globulară cu un diametru de cca. 2,5 cm (Fig.1).
Fig. 1 Structurile principale ale ochiului Fig. 2 Modelele optice ale ochiului
(adaptare după NIH, National Eye Institute, (adaptare după Duanes Ophtalomlogy, Ch. 33,
Wikimedia Commons) The Human Eye as an Optical System,
M Katz si P.B. Kruger)
În ordine, antero-posterior, elementele ochiului sunt:
- corneea (transparentă)
- sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic)
- camera anterioară cu umoarea apoasă
- irisul (diafragmă inelară pigmentată)
- cristalinul (lentilă transparentă)
CURS DE BIOFIZICĂ 75
a. Ochiul este redus la un dioptru prin care razele se propagă la fel ca în ochiul real. În
modelul Listing, ochiul este un dioptru sferic cu raza de 6 mm care separă aerul de un mediu
transparent cu indice de refracţie n = 1,337 (Fig.2). Modelul Gullstrand constă dintr-un un
sistem optic centrat în care un dioptru sferic unic cu raza 5,7 mm (care reprezintă practic
corneea: C ≈ 40 D) separă aerul de un mediu transparent de indice de refracţie 1,336. Centrul
optic este centrul de curbură al dioptrului. Distanţa dintre centrul optic şi retină este de cca. 15
mm. Retina se află în planul focal.
b. Ochiul este considerat un sistem optic centrat alcătuit din următoarele elemente:
- corneea, indice de refracţie n = 1,372, separată de aer printr-un dioptru anterior convex şi de
- umoarea apoasă, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav
- cristalinul, n = 1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior
convex şi de
- umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex.
Corneea, un ţesut avascular şi transparent, a cărui grosime variază între 0,5 mm (la
centru) şi 1,2 mm (la periferie), este mediul cel mai refringent, 40-43 D. Are cea mai mare
contribuţie la convergenţa totală de cca. 60 D. Cristalinul contribuie cu restul de 17-20 D.
Convergenţa cristalinului este mai mică decât a corneei deoarece acesta este mărginit de medii
cu indici de refracţie apropiaţi, în timp ce corneea se află în contact cu aerul care are indicele de
refracţie mult mai mic decât cel al acesteia. În plus, corneea este mai bombată decât cristalinul,
iar convergenţa unei lentile depinde, pe lângă indicele de refracţie relativ, de raza de curbură a
acesteia (cu cât lentila tinde să fie mai plată, respectiv raza de curbură a lentilei creşte, cu atât
convergenţa sa scade şi invers).
Cristalinul este o lentilă biconvexă cu R1 = 10 mm şi R2 = 6 mm (în stare neacomodată)
şi este compus din apă şi proteine transparente (care nu absorb lumina vizibilă). Proteinele sunt
dispuse ordonat, în cca. 20000 de straturi subţiri, concentrice, al căror indice de refracţie creşte
dinspre periferie spre centru. Această structură permite trecerea luminii cu pierderi minime, ceea
ce determină aspectul transparent al cristalinului. În plus, cristalinul (ca şi corneea) acţionează ca
un filtru care absoarbe o parte din radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă mici
(ultraviolete, X, γ), având rol în protecţia retinei. Convergenţa cristalinului este variabilă datorită
modificării curburii în cursul procesului de acomodare. Prin convergenţa sa variabilă cristalinul
realizează un reglaj fin al focalizării razelor de lumină pe retină. Ochiul fără cristalin se numeşte
ochi afac. Atunci când cristalinul este afectat de opacităţi apare cataracta.
Umoarea vitroasă conferă tensiune globului ocular.
Adaptarea la lumină
Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină şi care
micşorează aberaţiile cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Când
76
luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază), diametrul pupilei
creşte. La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză). Acest
fenomen se numeşte adaptare la lumină.
Acomodarea
Într-un ochi normal (emetrop), imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe
retină (Fig.3 stânga). Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea
lor s-ar forma în spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa. Pentru ca
imaginea să fie clară, ea trebuie să se formeze pe retină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul
este înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari
circulari şi radiali. La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub
tensiune, bombându-se sub efectul propriei elasticităţi (Fig.3 dreapta). Convergenţa sa va creşte
şi imaginea se formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe retină). Invers, la
contracţia fibrelor radiale, zonula este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi
micşorează convergenţa. În acest fel se realizează acomodarea care implică un cristalin elastic.
Odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul devine mai rigid şi apare presbiopia.
Fig. 3 Varierea formei cristalinului in funcţie de acomodare. Cristalinul în formă relaxată (privire la
distanţă) (stânga); modificarea formei cristalinului pentru privirea către obiecte apropiate (dreapta)
(Băran ş.a., Curs de Biofizică Medicală, 2009)
Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum (Pp) şi punctum
remotum (Pr). Pp este cel mai apropiat punct, văzut clar cu acomodare maximă. Pr este cel mai
depărtat punct, văzut clar fără acomodare. La ochiul normal (emetrop) Pp = 25 cm, Pr ~ 6 m.
(Fig.4a). Acest punct mai este numit si infinitul oftalmologic deoarece ochiul nu mai face
eforturi suplimentare de acomodare pentru obiecte mai depărtate de 6 m.
Miopia
Cea mai frecventă formă de miopie este miopia axială (Fig.4b). Axul anteroposterior
este mai lung, imaginea se formează înaintea retinei. Pp şi Pr se află mai aproape de ochi. Se
corectează cu lentile divergente. În miopia de curbură cristalinul are o curbură mai mare decât
în cazul ochiului normal şi din această cauză convergenţa va fi mărită (de obicei acest tip de
miopie est legată de oboseală). În miopia de indice, care apare în stări patologice, creşte indicele
de refracţie datorită creşterii concentraţiei saline.
Hipermetropia
În ochiul hipermetrop imaginea se formează în spatele retinei, Pp se află mai departe
decât la ochiul emetrop (Fig.4c). Hipermetropia axială apare când axul anteroposterior al
CURS DE BIOFIZICĂ 77
globului ocular este mai scurt decât în mod normal. Hipermetropia de curbură este caracterizată
printr-un cristalin mai alungit. Cristalinul trebuie să se bombeze în permanenţă pentru a aduce
imaginea pe retină. Corectarea hipermetropiei se face cu lentile convergente.
Fig. 4 Propagarea razelor de lumină paralele în situaţia normală (a) şi în situaţii patologice (b, c)
(adaptare dupa A. Iftime, Prezentare curs Biofizica vederii, UMF C. Davila 2016)
Presbiopia (presbitismul)
Presbiopia este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta de 40 de
ani. Prin scăderea elasticităţii cristalinului bombarea se face mai dificil. Se folosesc lentile
convergente pentru a vedea obiectele apropiate.
Astigmatismul
Astigmatismul este o ametropie de curbură. Razele de curbură ale dioptrilor nu sunt
egale de la un meridian la altul al acestora (mai ales pentru cornee). Forma dioptrilor nu mai este
sferică. În general, există un meridian mai afectat (ochiul este aplatizat pe acel meridian).
Corectarea astigmatismului se poate realiza cu ajutorul lentilelor cilindrice.
Fig. 5 Structurile celulare principale ale retinei. Orientare anatomică: sclera este reprezentată în partea superioară a
imaginii, corpul vitros în cea inferioară. (Adaptare dupa E.R. Kandel, Principles of Neuroscience, Elsevier, ed.3)
laterală, în care celulele orizontale pot inhiba selectiv transmisia nervoasă pe căile de
comunicare care nu pornesc din imediata vecinătate a senzorilor puternic luminaţi. Astfel, atunci
când lumina cade pe retină, receptorii din zona de incidenţă sunt excitaţi puternic, în timp ce
receptorii aflaţi în jurul zonei de incidenţă sunt mai puţin luminaţi. Celulele orizontale elimină
semnalele senzorilor slab luminaţi, crescând în acest fel contrastul imaginii şi acuitatea vizuală.
Celulele bipolare alcătuiesc primul strat al neuronilor vizuali (de aceea retina poate fi
considerată o porţiune de creier periferic) (se mai numesc şi neuroni bipolari) şi realizează
legături între celulele receptoare sau orizontale şi celule amacrine sau ganglionare. În zona
foveală corespondenţa este biunivocă - fiecare con realizează legături sinaptice cu o bipolară şi
fiecare bipolară cu o ganglionară. Fiecare ganglionară primeşte astfel informaţii de la un singur
con. Spre periferia foveei şi în afara acesteia, mai multe celule receptoare realizează conexiuni
sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit informaţii unei singure ganglionare. Celulele
bipolare amplifică procesul de inhibiţie laterală. Există cca. 10 tipuri diferite de celule bipolare
care primesc semnale de la celule cu conuri şi un singur tip de celule bipolare care realizează
legături cu celule cu bastonaşe.
Celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari şi celulele amacrine sau
ganglionare trimiţând informaţii dinspre centru spre periferie. Ca şi celulele orizontale, celulele
amacrine acţionează lateral, afectând semnalizarea celulelor bipolare învecinate, dar prezintă un
grad de specializare mult mai pronunţat. Există cca. 40 tipuri diferite de celule amacrine,
majoritatea fiind lipsite de axon. Fiecare tip celular amacrin se conectează cu anumite tipuri de
neuroni bipolari şi generează un anumit tip de neurotransmiţători. Celulele amacrine intervin în
procesarea imaginii în special la nivelul reglării luminozităţii imaginii şi al detecţiei mişcării
obiectelor.
Celulele ganglionare, reprezentând ultimul strat al retinei, fac sinapsă cu cele bipolare,
iar axonii lor alcătuiesc nervul optic. Pata oarbă (punctum caecum), lipsită de celule
fotoreceptoare, este locul în care nervul optic se îndreaptă spre corpii geniculaţi laterali, după ce
străbate învelişul globului ocular. Pata oarbă apare ca un oval alb, având o arie de cca. 3 mm2. În
exteriorul globului ocular, axonii celulelor ganglionare sunt mielinizaţi. În medie, o celulă
ganglionară poate primi semnale produse de cca. 100 de celule fotoreceptoare, dar acest număr
variază mult cu localizarea pe retină. La om, retina conţine în jur de 1,2 - 1,5 milioane celule
ganglionare. Există cel puţin 5 clase de celule ganglionare, dintre care trei sunt specializate în
procesarea informaţiilor vizuale în funcţie de mişcare (clasa W), culoare (clasa X) şi intensitatea
luminii (clasa Y). Celelalte două clase cuprind celule ganglionare care asigură reflexul pupilar
(adaptarea la lumină) şi menţinerea ritmurilor circadiene; o mare parte din aceste celule sunt
fotosensibile - conţin un fotopigment, melanopsina, care le permite să răspundă direct la lumină,
chiar în absenţa celulelor cu conuri şi bastonaşe. Celulele ganglionare sunt singurele celule ale
retinei care generează potenţiale de acţiune de tip tot sau nimic, acestea fiind transmise
creierului prin nervul optic, pe când celelalte tipuri produc potenţiale electrice locale gradate şi
transmit semnalul nervos modulând cantitatea eliberată de neurotransmiţători în funcţie de
fluxurile membranare de sarcini electrice, care variază în mod continuu (conducţie
electrotonică). În acest fel, intensitatea semnalului primar, generat de celulele fotoreceptoare,
este proporţional cu cantitatea de lumină recepţionată.
sinapsă cu o altă celulă nervoasă, de tip bipolar sau orizontal. Celulele cu bastonaş asigură
vederea scotopică (la lumină crepusculară, deci, la luminozitate scăzută) având o mare
sensibilitate la lumină (o singură celulă poate sesiza un singur foton). Vederea scotopică nu
permite distingerea culorilor (vedere acromatică, alb-negru). Retina umană conţine cca. 100
milioane de celule cu bastonaş.
Fig. 6 Schema celulelor fotoreceptoare cu con şi cu bastonaş din retină. (Adaptare dupa E.R. Kandel, Principles of
Neuroscience, Elsevier, ed.3)
SEB are o structură specială, conţinând un mare număr de discuri membranare suprapuse
(până la 2000), astfel încât se măreşte considerabil suprafaţa cu care interacţionează semnalul
luminos. Membrana discurilor este formată din subunităţi membranare (cca 5 nm diametru) în
centrul cărora se găseşte pigmentul fotosensibil - rodopsina (107-108 molecule/bastonaş).
Rodopsina (Fig.7), proteină transmembranară care traversează membrana de 7 ori (are 7 α-
helixuri), este alcătuită din opsină (partea proteică) şi cromoforul retinal (aldehida vitaminei A,
partea prostetică). Membrana SEB conţine o densitate mare de canale de Na+ operate chimic (se
deschid prin legarea c-GMP la proteina canal), care sunt parţial permeabile pentru Ca2+, în
proporţie de 10-15%.
Fig. 7 Molecula de rodopsină. (Adaptare dupa A.Iftime, Prezentare curs Biofizica vederii, UMF C. Davila 2016)
staţionaritate, în care concentraţiile de Na+ şi Ca2+ sunt menţinute la valori ridicate constante.
Concentraţia ridicată de Ca2+ intracelular induce exocitoza veziculelor care conţin
neurotransmiţători, în special glutamat. Moleculele de glutamat sunt eliberate în spaţiul sinaptic
şi se leagă la receptorii de glutamat din terminalul celulei nervoase postsinaptice; ele pot inhiba
anumiţi neuroni bipolari şi pot excita alţi neuroni bipolari, în funcţie de tipul de receptori
(metabotropi sau ionotropi) pe care aceştia îi prezintă. Legarea glutamatului la receptori
declanşează răspunsul celular (o variaţie a potenţialului de membrană, care se propagă spre
celălalt capăt al celulei, unde se declanşează o nouă eliberare de neurotransmiţători), asigurând
transmiterea semnalului nervos la următoarele celule nervoase.
La lumină, în urma fotoexcitării şi activării rodopsinei, are loc cascada reacţiilor vizuale
(descrisă mai jos) având ca efect transformarea c-GMP în 5'-GMP. Ca urmare, se închid canalele
de Na+, curentul de întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. Potenţialul de membrană
poate ajunge la -80 mV, depinzând de intensitatea luminii. La această valoare a potenţialului,
canalele de Ca2+ se închid, concentraţia celulară de Ca2+ scade, iar celula eliberează mai puţin
glutamat decât la întuneric. Bastonaşele au o sensibilitate foarte mare: un singur foton poate
duce la blocarea intrării în celulă a 106-107 cationi/s - amplificare de putere. Fotonul este doar
declanşator (trigger), restul se datorează energiei proceselor metabolice.
Celulele cu conuri (Fig.6) sunt responsabile de perceperea culorilor (vedere fotopică -
diurnă). Retina umană conţine în jur de 5-6 milioane celule cu conuri. Ele sunt activate în
condiţii de luminozitate accentuată - au un prag ridicat de activare. Au forma de con, iar în loc
de discuri au o membrană faldurată. Neurotransmiţătorul eliberat de celulele cu conuri este
acetilcolina. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsina care are o structură similară
rodopsinei. S-au identificat trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromatică diferită şi care conţin
trei tipuri de pigmenţi iodopsinici cu maxime de absorbţie diferite: eritrolab (roşu, λ = 570 nm),
clorolab (verde λ = 535 nm) şi cianolab (albastru, λ = 445 nm). Acestea sunt valorile în cazul
retinei umane. Ele diferă, însă, de la o specie la alta.
De notat că pe ambele căi de semnalizare, în urma stimulării celulei fotoreceptoare (fie
cu bastonaş, fie cu con) se realizează un mecanism aparte de traducere de semnal, în sensul că
sistemul senzorial în cazul fotorecepţiei prezintă o caracteristică unică: stimulul (aici lumina)
reduce de fapt activitatea de semnalizare (aici prin reducerea cantităţii de neurotransmiţători
eliberaţi). Răspunsul neuronilor bipolari (variaţia de potenţial membranar produsă în urma
stimulării unei celule fotoreceptoare) depinde atât de tipul neuronului bipolar, cât şi de cantitatea
de neurotransmiţător eliberată de celulele fotoreceptoare, deci de cantitatea de lumină
recepţionată. Ca urmare, în urma fotorecepţiei, anumiţi neuroni bipolari sunt activaţi, iar alţii
sunt inhibaţi. Legăturile interneuronale complexe la nivelul retinei şi caracteristicile diferite ale
diverselor tipuri de neuroni retinieni aparţinând aceleiaşi clase contribuie la procesarea
complexă a informaţiei vizuale la nivelul retinei, înainte ca aceasta să fie preluată de nervul
optic. Semnalul nervos excită în final neuronul ganglionar, care generează trenuri de potenţiale
de acţiune de tip tot sau nimic. Acestea, pe calea nervului optic, ajung în corpii geniculaţi şi apoi
în scoarţa cerebrală (scizura calcarină) unde produc senzaţia vizuală.
Ciclul biochimic al rodopsinei
Cromoforul rodopsinei, retinalul, se află la întuneric în configuraţia 11-cis. Prin
fotoactivare, retinalul trece în 11-trans (all-trans) şi se desprinde de opsină. Transformarea
directă şi cu transformarea inversă reprezintă ciclul Wald.
82
Fig. 8 Transformarea retinalului la expunerea la lumină (hν). (Adaptare dupa A.Iftime, Prezentare curs
Biofizica vederii, UMF C. Davila 2016)
În starea în care retinalul este în forma trans-, rodopsina devine rodopsină activată R*
(Fig.9 şi 10) şi interacţionează cu traductina T (macromoleculă proteică membranară din clasa
proteinelor G), care la rândul ei este activată. Traductina, care în stare neactivată are legată o
moleculă de guanozin difosfat (GDP), va forma un complex R*T-GDP care pierde GDP şi leagă
GTP (guanozin trifosfatul) devenind R*T-GTP. Acest complex este instabil şi se descompune în
R* şi T-GTP. R* se combină din nou cu traductina neactivată etc. T-GTP se numeşte traductină
activată. Aceasta activează o moleculă de fosfodiesterază (PDE); se formează complexul PDE-
T-GTP (fosfodiesterază activată) care acţionează asupra c-GMP (acid guanozin-monofosforic
ciclic). c-GMP este transformat în acid guanozin-monofosforic 5'-GMP. Scăderea concentraţiei
de c-GMP provoacă închiderea canalelor de Na+ (c-GMP le menţinea deschise). Fosfodiesteraza
activată pierde un rest fosforic şi devine PDE-T-GDP care la rândul său se disociază în T-GDP
şi PDE. Acestea din urmă reintră în ciclurile biochimice respective.
hν
Fig. 9 Schema lanţului de reacţii ("cascada vizuală") declansaşată de expunerea unei molecule de rodopsină
la lumină (hν), care culminează cu închiderea canalelor de Na+. (Adaptare dupa E.R. Kandel, Principles of
Neuroscience, Elsevier, ed.3)
Astfel se pot distinge următoarele cicluri: ciclul Wald (R-R*), ciclul traductinei, ciclul
PDE şi ciclul c-GMP (c-GMP este refăcut sub acţiunea guanilat ciclazei, care se activează la
scăderea concentraţiei de Ca2+) (Fig. 10). Prin aceste cicluri se produce o amplificare
considerabilă a semnalului. Astfel, într-o secundă, o moleculă de rodopsină catalizează activarea
a cca. 100-500 molecule T, fiecare T activează 1 PDE şi fiecare PDE transformă 2000-4000 c-
GMP. Ca rezultat final, sunt hidrolizate 0,2-2 × 106 molecule c-GMP/s şi se închid cca. 250 de
canale de Na+ şi Ca2+/s. Ca urmare, ionii de Na+ şi Ca2+ se acumulează în exteriorul SEB şi
determină hiperpolarizarea membranei, proporţional cu intensitatea stimulului luminos.
Hiperpolarizarea se transmite şi SIB. Printr-o serie de alte procese biochimice este limitat
CURS DE BIOFIZICĂ 83
mecanismul de amplificare şi, la întuneric, R* devine din nou inactivă R (rodopsin kinaza
catalizează scăderea afinităţii R* pentru T, prin fosforilare).
Fig. 11 Planşă Ishihara. Numărul 74 este vizibil clar pentru persoanele cu vedere normală. Persoanele cu dicromazie
văd numărul 21, iar cei cu monocromazie nu văd niciun număr. (Wikimedia Commons, Wikipedia)
Pentru testarea discromatopsiilor se utilizează aşa-numitele planşe Ishihara care conţin
cercuri de puncte colorate plasate aparent aleatoriu. Unele dintre aceste puncte colorate
alcătuiesc un număr sau o formă care pot fi văzute clar de către o persoană cu vedere normală,
dar nu sunt vizibile pentru o persoană cu deficienţe de vedere colorată. Un alt set de puncte din
aceeaşi planşă conţine numere sau forme vizibile doar pentru persoana care prezintă o formă de
discromatopsie (Fig. 11).
Existenţa celor trei tipuri de conuri vine în sprijinul teoriei tricromatice a vederii
colorate (Young, Maxwell, Helmholtz) conform căreia orice culoare se poate obţine prin
combinarea a trei culori fundamentale. Matematic:
84
C = xR + yV + zA
x, y, z – coeficienţi cromatici (proporţia fiecărei culori); R - roşu, V - verde, A - albastru).
5. Biopotenţialele retinei
Potenţialul receptor iniţial – când retina este expusă la lumină, apare aproape instantaneu o
diferenţă de potenţial electric ce are o amplitudine proporţională cu intensitatea stimulului şi
care reflectă transferul de sarcină în moleculele de pigment fotosensibil. Depinde de păstrarea
intactă a structurii discurilor (poate fi obţinut şi în lipsa membranei bastonaşului).
Potenţialul de receptor – potenţialul celulelor fotoreceptoare, obţinut în urma hiperpolarizării
membranei. Depinde de intensitatea, iar în cazul conurilor şi de frecvenţa radiaţiei luminoase.
Electroretinograma (ERG) – potenţialul întregii retine. Răspunsul ON: a) celulele
fotoreceptoare, b) celule bipolare şi Müller (un tip de celule gliale retiniene), c) epiteliu
pigmentar şi celule fotoreceptoare. Răspunsul OFF: d) depinde de densitatea conurilor şi
bastonaşelor. Potenţialul receptor iniţial poate fi observat în ERG dacă un electrod este plasat pe
cornee.