Elementele ochiului sunt:

 corneea (avasculară, transparentă, grosimea ei creşte de la centru spre periferie unde

atinge aproximativ 1 mm, o interfaţă cu rol fundamental în refracţia oculară contribuind la
aproximativ 2/3 din puterea dioptrică o ochiului)
 sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic care acoperă globul ocular pe 5/6 din suprafaţa sa)
 coroida (ţesut puternic pigmentat în vederea difuzării şi absorbţiei luminii)
 camera anterioară cu umoarea apoasă (lichid incolor, transportă glucoză, aminoacizi şi
oxigenul, elemente necesare cristalinului şi corneei; de asemenea umoarea apoasă
contribuie la menţinerea presiunii oculare)
--irisul (diafragmă inelară pigmentată, din fibre de ţesut conjunctiv şi fibre netede); formează
partea anterioară a tunicii vasculare şi are aspectul unei diafragme care separă camera
anterioară de camera posterioară a ochiului. În centru prezintă un orificiu, pupila, care are
rolul de a regla lumina incidentă).
--cristalinul – lentilă biconvexă transparentă avasculară; cristalinul prezintă un înveliş elastic
numit capsulă cristaloidă care este un sistem de fibre transparente aşezate în pături
concentrice.

La exterior cristalinul este învelit de o structură elastică foarte subţire numită capsula
cristalinului pe care în zona ecuatorială se ataşează fibrele zonulare. Ancorarea sa de corpul
ciliar permite direcţionarea forţelor transmise prin contracţia muşchiului ciliar în procesul de
acomodaţie asupra întregului cristalin.
 camera posterioară cu umoarea vitroasă (compoziţie gelatinoasă incoloră format din fibre
de colagen de tip II, organizate în fibrile şi fibre
 retina (prezintă celule fotoreceptoare, celule nervoase, dar dintre toate straturile care o
formează cel mai important este cel cu conuri pentru vederea diurnă şi bastonaşe pentru
vederea nocturnă;, prelungire diferenţiată a celulelor nervoase terminale ale nervului optic);
prezintă două pete: - galbenă (macula luteea)- cu acuitate vizuală maximă în foveea
centralis; - oarbă- fără celule vizuale, de unde pleacă nervul optic
 muşchii ciliari (fibre radiale şi circulare)
 zonula lui Zinn (ligament inelar legat de sclerotică, alcătuit din fibre elastice) permit
modificările convergenţei cristalinului.
 Structura ochiului
Din punct de vedere biofizic ochiul este considerat un sistem optic centrat redus la un
dioptru prin care razele se propagă la fel ca în ochiul real. În modelul Listing, ochiul este un
dioptru sferic cu raza de 6 mm care separă aerul de un mediu transparent cu indice de
refracţie n = 1,337. Modelul Gullstrand constă dintr-un un sistem optic centrat în care un
dioptru sferic unic cu raza 5,7 mm (care reprezintă practic corneea: C 40 D) separă aerul de
un mediu transparent de indice de refracţie 1,336. Centrul optic este centrul de curbură al
dioptrului. Distanţa dintre centrul optic şi retină este de cca. 15 mm.

 Corneea este mediul cel mai refringent (C=40 dioptrii) (având indicele de refracţie n = 1,37,
separată de aer printr-un dioptru anterior convex şi de umoarea apoasă, n = 1,336, printr-un
dioptru posterior concav), şi are cea mai mare contribuţie la convergenţa totală a ochiului
care se aproximează la 60 dioptrii.

 Cristalinul este o lentilă biconvexă este alcătuit din straturi celulare concentrice al căror
indice de refracţie creşte dinspre periferie spre centru (n = 1,413 este separat de umoarea
apoasă printr-un dioptru anterior convex şi de umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un
dioptru posterior tot convex).

 Retina se comportă ca un ecran. Când lumina ajunge pe celulele ei nervoase (din pata
galbenă), acestea transmit creierului semnale prin intermediul nervului optic.

 Umoarea apoasă este un mediu transparent (n=1.33)

 Umoarea sticloasă este un mediul transparent (n=1.33)

Adaptarea la lumină, acomodarea, defectele geometrice ale vederii

Refracţia oculară poate lua următoarele stări:

1. Normală - emetropie, atunci cand focarul principal al razelor care vin de la infinit se
formează pe retină, dând naştere unei imagini clare, reale (un ochi la care punctul sau
remotum se afla la o distanta mai mare de 5m este un ochi emetrop).
2. Anormală - ametropie- vicii de refracţie, (miopia, hipermetropia, astigmatismul).
Modificarea puterii optice a cristalinului pentru obţinerea imaginii unui obiect pe retină,
poartă numele de acomodare vizuală pentru distanţă (acomodare).
Ca urmare a procesului de acomodare a ochiului emetrop, imaginile obiectelor se formează
pe retină pentru toate corpurile care se află într-o regiune a spaţiului care se întinde de la
aproximativ 10cm faţă de ochi şi până la infinit.
În spaţiul obiectelor în care se face acomodarea vizuală există un punct de depărtare
maximă numit punct remontum, dincolo de care nu se mai face acomodarea şi un punct de
departare minimă, punct proximum, mai aproape de care acomodarea este imposibilă

Cuantele de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refringente, cum sunt
corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Ajunse la conuri şi bastonaşe,
determina un microbombardament, deoarece au masă şi viteză, rupând molecula de
substanţă fotosensibilă (iodopsina şi rodopsina). Are loc o transformare foto-fizico-chimică,
ce se face prin rezonanţă paramagnetică şi electronii sunt aruncaţi pe orbite externe,
determinând o diferenţă de potenţial.
Această diferenţă de potenţial se transmite prin ceilalţi neuroni (celule bipolare şi
ganglionare), prin nervii optici şi căile optice până la scoarţa cerebrală, unde se formează
imaginea prin mecanism psihic. Această proprietate piezoelectronică a neuronilor retinieni
dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică, care duce mesajul vizual la scoarţa
cerebrală.

 Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele 3 medii transparente şi ajunge pe
retină, unde se formează o imagine mai mică, reală, şi răsturnată a obiectelor.
 Ramificaţiile nervului optic de pe retină transformă imaginile în semnale, care ajung la
creier; acesta le analizează şi crează senzaţia de văz.

Deci imaginea vizuală, asa cum înfatişeaza tot ce fixăm din mediul extern, este completă şi se
formează într-o etapă optică (mediile transparente şi refringente), una fiziologică
(mecanismele petrecute în neuronii retinieni) şi o etapă psihică (interpretarea mesajului în
scoarţa cerebrală). Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în
polul anterior al globului ocular şi refringenta cu o putere de 40 de dioptrii, poate să dirijeze
razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasă care este numai transparentă, se afla în
spatele corneei, în aşa numita camera anterioară a ochiului, care din punct de vedere optic
nu are decât să conducă razele luminoase. Un element foarte important este lentila
cristalină convexă, transparenta şi refringenta de 20 de dioptrii. Aceasta lentilă este legată
prin fibre foarte fine (zonula Zinn) de muşchii ciliari. Cristalinul este situat în spatele irisului şi
are posibilitatea prin contracţia reflexă a muşchiului ciliar fie să-şi crească refrigenţa (se
bombează) permiţând vederea de aproape, fie să-şi scadă refringenţa (se turteşte),
permiţând vederea la distanţă.

Acuitatea vizuală
Acuitatea vizuală, adică proprietatea acesteia de a deosebi detaliile obiectelor depinde de
- factori dioptrici: aberaţia de sfericitate şi cromatică (dată de fenomenul de dispersie –
variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă), difracţia datorită imperfecţiunilor
mediilor oculare, dispersia luminii datorită reflectării pe retină, erori de refracţie,
- factori retinieni: legaţi de structura granulară şi discontinuă a retinei, centrul petei ce
reprezintă imaginea trebuind să se găsească pe celule receptoare distincte;
- factori legaţi de stimul: forma şi mărimea detaliului, contrastul de luminozitate, iluminarea
fondului, timpul de expunere, compoziţia cromatică (prin eliminarea aberaţiilor cromatice,
lumina monocromatică măreşte acuitatea vizuală).

Defectele geometrice ale vederii

Adaptarea la lumină (reflexul pupilar) Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul
luminos ce cade pe retină şi contribuie la micşorarea aberaţiilor cromatice şi de sfericitate
produse de lentilele ochiului..
La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză). Acest fenomen
se numeşte adaptare la lumină. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decât
adaptarea inversă de la întuneric la lumină.

Acomodarea la distanţă
Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe retină. Dacă
obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma în
spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa . Pentru ca imaginea să
fie clară, ea trebuie să se formeze pe retină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul este
înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari
circulari şi radiali.
La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub tensiune,
bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Convergenţa sa va creşte şi imaginea se
formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe retină). Invers, la contracţia
fibrelor radiale, zonula este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi
micşorează convergenţa. În acest fel se realizează acomodarea.

Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum – pp- şi punctum
remotum –pr-. Pp – cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă. Pr – cel mai
depărtat, văzut clar fără acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr → ∞.

Defectele geometrice ale vederii (ametropiile)

Ochiul normal se numeşte ochi emetrop, el poate vedea clar obiectele depărtate, fără
acomodare. Ochiul emetrop, din punct de vedere fizic are focarul posterior pe retină. În
cazul în care ochiul nu vede clar, fără acomodare, obiectele situate la infinit, el se numeşte
ametrop, de aici şi denumirea de ametropii pentru defectele de vedere. Defectele
geometrice ale vederii pot fi clasificate astfel, în funcţie de cauza lor:
• defecte axiale (dimensiunile globului ocular)
• defecte de curbură (forma dioptrilor)
• defecte de indice (indicii de refracţie ai mediilor transparente)
• defecte de elasticitate (proprietăţile mecanice ale cristalinului)

Miopia
Acest defect de vedere se manifestă prin creşterea convergenţei ochiului. Defect al vederii
care se manifestă prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanţă mai
mare. Aceasta se întâmplă deoarece razele paralele, ce vin de la un obiect, atunci când
traversează globul ocular, se focalizează înaintea retinei, permiţând doar distingerea
obiectelor situate la o distanţă mai mică. În funcţie de cauza acestei creşteri avem de a face
cu mai multe tipuri de miopii şi anume:
Miopia axială, cel mai frecvent întâlnită, este caracterizată de axul anteroposterior mai
lung decât cel al ochiului emetrop, din această cauză imaginea se formează înaintea retinei.
Miopia de curbură: curbura cristalinului este mai mare, convergenţa va fi mărită (de obicei
este legată de oboseală)
Miopia de indice caracterizată de creşterea indicelui de refracţie datorită creşterii
concentraţiei saline în anumite stări patologice (vărsături incoercibile, diarei rebele, mari
hemoragii şi plasmoragii, expuneri excesive la soare, şocuri traumatice, lipotimie – în aceste
din urmă două cazuri, deshidratarea şi hiperconcentrarea salină consecutivă apar ca o
consecinţă a evaporării apei din ţesuturi spre patul vascular lărgit ca urmare a epuizării
mecanismelor neuro-hormonale de menţinere a tonusului vascular).
Ochiul miop nu vede clar obiecte îndepărtate. Imaginea punctelor de la infinit se formează
în faţa retinei. El are punctum proximum la o distanţă mai mică decât cea normală. Miopia se
corectează cu lentile divergente.
Hipermetropia
Se caracterizează prin scăderea convergenţei totale a ochiului. Imaginea se formează în
spatele retinei. Hipermetropia apare atunci când razele luminoase ce pătrund în ochi se
focalizează în spatele retinei (în mod normal ele trebuie să se focalizeze pe reţină). Aceasta
afecţiune este cauzată de un glob ocular cu diametru antero-posterior mic, o cornee ce are
curbura mică sau cristalinul este împins spre posterior în interiorul ochiului Avem de-a face
cu următoarele tipuri de hipermetropie:
-Hipermetropia axială caracterizată de axul anteroposterior mai scurt decât cel al ochiului
emetrop
-Hipermetropia de curbură caracterizată prin cristalinul mai alungit. În ambele cazuri
corectarea vederii se face cu ajutorul lentilelor convergente care au o convergenţă pozitivă

Prezbitismul
este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta de 40 de ani. Bombarea
cristalinului se face mai dificil, deoarece elasticitatea acestuia se diminuează o dată cu
înaintarea în vârstă. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea obiectele apropiate.
Astigmatismul este o ametropie de curbură. Razele de curbură ale mediilor transparente ale
ochiului nu sunt egale de la un meridian la altul al dioptrilor (mai ales pentru cornee), prin
urmare forma acestora nu mai este sferică, ci mai degrabă cilindrică. Razele luminoase nu
sunt focalizate într-un singur punct şi de aceea imaginile retiniene sunt neclare.
Corectarea acestui defect de vedere se face cu ajutorul lentilelor cilindrice.

Instrumente optice
Un instrument optic este un ansamblu de lentile, oglinzi si diafragme cu ajutorul căruia
obţinem imagini ale diferitelor obiecte.
Instrumentele optice dau imagini ale obiectelor in care se pot distinge amănunte care nu pot
fi observate cu ochiul liber. Din punct de vedere al naturii imaginilor, instrumentele optice se
clasifica in:
instrumente care dau imagini reale, cum sunt ochiul, aparatrul fotografic si aparatul de
proiecţie, aceste imagini pot fi prinse pe un ecran de proiecţie, pe o placă sau pe un film
fotografic;
instrumente care dau imagini virtuale.
Fiind folosite, de obicei, pentru examinarea directă, cu ochiul, a obiectelor, aceste
instrumente sunt formate din doua părţi: un obiectiv indreptat spre obiectul de cercetat şi
un ocular indreptat spre ochiul observatorului
Obiectivul este un sistem optic convergent şi formează o imagine reală a obiectului, această
imagine având rolul de obiect pentru ocular care va da imaginea definitivă, virtuală,
“preluată” de ochiul observatorului.
Caracteristici optice: Un instrument optic se caracaterizează prin mărimi care permit să se
compare între ele două instrumente de acelaşi tip şi deci să se aleagă cel ce îndeplineşte
anumite cerinţe. Aceste mărimi sunt:
Mărirea. Mărirea unui instrument este raportul dintre o anumită dimensiune liniară a
imaginii (de obicei, lungimea ei) şi dimensiunea corespunzătoare a obiectelor. Pentru scopul
propus se foloseşte mărirea transversală definite ca raportul:

y1 - lungimea imaginii perpendiculare pe axa optică

y2 - lungimea obiectului respectiv, perpendicular de asemenea pe axa optică

Tehnici de investigare şi tratament

Există o serie de tehnici de investigare şi tratament pentru diferite afecţiuni ale retinei.
Dintre tehnicile de diagnosticare se pot menţiona:
 oftalmoscopia pentru investigarea retinei; cu ajutorul oftalmoscopului sunt examinate în
principal arterele şi venele retiniene, precum şi papila.
 electroretinografia se măsoară activitatea electrică a retinei;
 tomografia cu coerenţă optică generează o tomogramă a retinei, cu mare rezoluţie
spaţială; permite vizualizarea detaliilor histologice.

 Iluziile optice apar datorită unor erori de interpretare a semnalelor pe care le primeşte.
 Aceste figuri ne arată că putem atribui, uneori, obiectelor pe care le vedem, proprietăţi
care nu există în realitate.
 Există unele figuri ambigui care au drept mod de interpretare mai multe variante.