Oasele antebraţului

Antebratul reprezintă un segment al membrului superior care se

întinde de la nivelul articulaţiei cotului până la nivelul
articulaţiei pumnului.
Scheletul antebraţului este reprezentat de două oase cu dispoziţie
paralelă: ulna, situată în prelungirea degetului mic (V), iar
radiusul situat în prelungirea policelui sau degetului ,,mare” (I).
La nivelul epifizelor superioare şi inferioare, aceste oase se
articulează (articulaţiile radio-ulnare proximală şi respectiv
distală) fiind separate la nivelul diafizei printr-un spaţiu eliptic
ocupat de o membrană fibroasă, membrana interosoasă
antebrahială (membrana interossea antebrachii) care constituie
astfel articulaţia radio-ulnară mijlocie.
Volumul extremităţilor celor două oase este diferit, în timp ce
proximal extremitatea ulnei este mai voluminoasă şi depăşeşte
în sus radiusul, distal extremitatea radiusului este mai
voluminoasă, depăşind în jos extremitatea ulnei. Superior ulna
are o lungime mai mare decât radiusul cu aproximativ 2-3 cm.
ULNA
Ulna sau cubitusul este un os lung situat medial de radius alcătuit
dintr-o diafiză şi două epifize, şi este situat în continuarea proximală a
degetului mic.
Se articulează superior cu trohleea humerală şi supero-lateral cu capul
radial. La nivelul scheletului membrului superior este situat în
prelungirea humerusului.
Pe scheletul articulat este orientat oblic inferior şi lateral formând cu
humerusul un unghi obtuz deschis lateral.
In plan frontal ulna prezintă o dublă curbură: curbura superioară
concavă medial şi curbura inferioară, mai lungă concavă antero-lateral,
cea din urmă închizând împreună cu radiusul spaţiul osos antebrahial. In
plan sagital ulna prezintă o curbură cu concavitatea orientată anterior,
mai accentuată către extremitatea superioară prin proeminenţa
anterioară a procesului coronoidian.
Ulna este un os lung şi prezintă un corp şi două
extremităţi sau epifize: superioară şi inferioară.

Punerea în poziţie anatomică se face orientând:

1.Superior: EXTREMITATEA CEA MAI

VOLUMINOASĂ CARE PREZINTĂ O SCOBITURĂ

2.Anterior: CONCAVITATEA ACESTEI SCOBITURI

3.Lateral: MARGINEA CEA MAI SUBŢIRE ŞI

ASCUŢITĂ A OSULUI
Extremitatea superioara sau epifiza proximala
este cea mai voluminoasă şi e formată din două
proeminenţe osoase: una verticală numită olecran
(olecranon) care continuă superior colul ulnei şi alta
orizontală şi anterioară, numită proces coronoidian
(processus coronoideus). Cele două proeminenţe
osoase realizează un unghi drept şi formează o
cavitate articulară orientată anterior numită
incizura trohleară (incisura trochlearis) prin care
ulna se articulează cu trohleea humerală formând
articulaţia humero-ulnară.
Olecranul (în limba greacă, cot sau vârful cotului)
sau procesul olecranian (olecranon) prelungeşte
superior corpul ulnei, are formă neregulat
paralipipedică şi prezintă o bază şi cinci feţe.
Extremitatea superioara
Faţa anterioară, articulară, formează segmentul
vertical al incizurii trohleare şi prezintă median o
creastă verticală rotunjită care pătrunde în şanţul
trohleei humerale.
Faţa posterioară de formă triunghiulară cu vârful
inferior este cuprinsă între ramurile de bifurcaţie
superioară a marginii posterioare a ulnei. Uşor
convexă şi rugoasă, este situată sub piele prin
intermediul căreia poate fi explorată prin palpare.
Faţa medială destul de largă, dă inserţie
muşchiului flexor ulnar al carpului, fasciculului
posterior al ligamentului colateral ulnar al
articulaţiei cotului şi inconstant muşchiului flexor
profund al degetelor.
Extremitatea superioara

Faţa medială destul de largă, dă

inserţie muşchiului flexor ulnar al
carpului, fasciculului posterior al
ligamentului colateral ulnar al
articulaţiei cotului şi inconstant
muşchiului flexor profund al
degetelor.
Extremitatea superioara
Faţa laterală mai îngustă, dă inserţie în
porţiunea superioară fasciculului posterior al
ligamentului colateral al articulaţiei cotului, iar
în porţiunea laterală muşchiului anconeu.
Faţa superioară prezintă posterior rugozităţi
determinate de inserţia tendonului muşchiului
triceps brahial. In treimea anterioară posedă o
bandă rugoasă de aspectul unui arc de cerc cu
concavitatea orientată posterior pe care se
fixează capsula articulaţiei cotului. Anterior de
această formaţiune osul apare neted şi se
continuă cu o prelungire anterioară (ciocul
olecranului) care pătrunde în fosa olecraniană a
humerusului în mişcarea de extensie a
antebraţului.
Procesul coronoidian
(processus coronoideus) este o proeminenţă
osoasă orizontală, desprinsă din porţiunea
antero-inferioară a extremităţii proximale.

Baza orientată posterior face corp comun cu

diafiza ulnei. Vârful (ciocul procesului
coronoidian), uşor ascendent este orientat
anterior, el pătrunde în fosa coronoidiană a
humerusului în mişcarea de flexie a
antebraţului pe braţ.
Procesul coronoidian
Faţa superioară, cu direcţie orizontală este articulară,
participând împreună cu faţa anterioară a olecranului la
formarea incizurii trohleare a ulnei. Prezintă doi versanţi,
lateral şi medial, despărţiţi de o creastă antero-posterioară
rotunjită şi se articulează cu trohleea humerală.
Faţa inferioară este oblică, priveşte antero-inferior şi dă
inserţie, în porţiunea sa medială, fasciculului coronoidian
al muşchiului rotund pronator. La limita dintre această faţă
şi diafiza ulnei se află o rugozitate, tuberozitatea ulnei
(tuberositas ulnae) pe care se insera muşchiul brahial.
Faţa medială, rugoasă, dă inserţie fasciculului anterior şi
mijlociu ale ligamentului colateral ulnar al articulaţiei
cotului. Uneori în porţiunea mijlocie a acestei feţe se
găseşte tuberculul coronoidian sub tracţiunea fasciculului
mijlociu al acestui ligament.
Diafiza sau corpul ulnei (corpus ulnae)
este prismatic triunghiulară cu excepţia
pătrimii inferioare unde devine neregulat
cilindrică şi mai puţin voluminoasă.
Este uşor concavă anterior şi prezintă trei
feţe (anterioară, posterioară şi medială) şi
trei margini (anterioară, posterioară şi
laterală).
EXTREMITATEA sau EPIFIZA INFERIOARĂ.
Prezintă două formaţiuni: capul şi procesul stiloid.
Aceste două formaţiuni se palpează uşor sub piele.
1. Capul (Caput ulnae) reprezintă un segment de
cilindru. Suprafaţa laterală a capului se numeşte
circumferinţă articulară (Circumferentia articularis) şi
se articulează cu incizura ulnară a radiusului. Faţa
inferioară a capului intră în contact cu discul
fibrocartilaginos al articulaţiei radio-ulnare distale.
2 . Procesul stiloid (Processus styloideus). Este situat
pe partea medială a capului. Este o prelungire conoidă,
cu vârful în jos, între cap şi procesul stiloid se
formează, pe faţa posterioară a osului, un şanţ prin care
trece tendonul muşchiului extensor ulnar al carpului.
Fracturile ulnei.
In general traiectele de fractură sunt localizate în zonele unde se schimbă geometria osului: astfel
avem fracturile extremităţii proximale , fracturile diafizare şi fracturile extremităţii distale.
Fracturile extremităţii superioare ale olecranului. Ca şi mecanism de producere avem directe
prin traumatisme prin lovire la nivelul cotului şi indirecte prin căderi pe cot în flexie.
Tratamentul fracturilor incomplete sau cele cu deplasare mică constă în aparat gipsat
brahiopalmar timp de 3-4 săptămâni. Fracturile mai complexe cu deplasare sau cele care
interesează articulaţia cotului au parte de un tratament chirurgical de osteosinteză prin care
fragmentele se compactează cu ajutorul unor hemicerclaje de sârmă sau şuruburi cu plăci de
osteosinteză.
Fracturile diafizare sunt mai rare şi sunt produse prin mecanism direct. Tratamentul este aparat
gipsat brahiopalmar timp de 4 săptămâni pentru cele fără deplasare, iar pentru fracturile cu
deplasare tratamentul este chirurgical prin osteosinteză cu placă cu şurub şi imobilizare timp de
6-8 săptămâni.
Fracturile extremităţii distale sunt rare şi interesează de obicei procesul stiloidian, capului sau
colului anatomic. Tratamentul constă în imobilizare gip-sată pentru 2 săptămâni. Dacă fractura
este mult mai complexă şi este dificilă reducerea ei atunci se apelează la tratamentul chirurgical.
Radius
Este un os lung şi pereche, mai subţire şi mai
puţin voluminos în porţiunea superioară decât
în cea inferioară situat în partea laterală a
antebraţului, în dreptul policelui. Prezintă un
corp şi două epifize.

Punerea în poziţie anatomică se face

orientând:

1.Inferior: EXTREMITATEA CEA MAI

VOLUMINOASĂ
2.Posterior: FAŢA EI PREVĂZUTĂ CU
ŞANŢURI
3.Lateral: PROCESUL DESCENDENT AL
ACESTEI EXTREMITĂŢI, SAU APOFIZA
STILOIDĂ.
Diafiza sau corpul radiusului (corpus radii)
are formă prismatic triunghiulară, este uşor
încurbat anterior şi medial şi prezintă: trei
feţe şi trei margini. Radiusul poate fi explorat
prin palpare în jumătatea lui inferioară.

Faţa anterioară (facies anterior) este

îngustă în 1/2 superioară şi la acest nivel se
găseşte gaura nutritivă. In porţiunea
superioară a acestei feţe se insera muşchiul
flexor lung al policelui, iar în cea inferioară
muşchiul pătrat pronator.
Diafiza sau corpul radiusului (corpus radii)
Faţa posterioară (facies posterior) este rotunjită în
porţiunea supe­rioară, unde răspunde muşchiului
supinator. Este plană şi uşor escavată în restul
întinderii, unde se insera lungul abductor şi scurtul
extensor al policelui.
Faţa laterală (facies lateralis) prezintă la partea
mijlocie o rugozitate pentru muşchiul rotund
pronator. Superior de rugozitate faţa este în raport
intim cu ramura profundă a nervului radial care are
o mare importanţă practică, deoarece fracturile
osului în 1/3 superioară şi mijlocie pot interesa
nervul.
Diafiza sau corpul radiusului (corpus radii)

Marginea anterioară (margo anterior) este mai

pronunţată şi dispare în 1/3 inferioară.
Marginea posterioară (margo posterior) apare
doar în porţiunea mi­jlocie.
Marginea medială sau interosoasă (margo
interossea) este ascuţită şi se termină în partea
inferioară a corpului, printr-o bifurcaţie unde delimi­
tează o suprafaţă triunghiulară. La baza acestui
triunghi se găseşte scobitura sau incizura ulnară a
radiusului. Pe marginea medială se prinde
membrana interosoasă.
Extremitatea sau epifiza proximală mai puţin
voluminoasă este compusă din: capul, colul şi
tuberozitatea radiusului.
Capul (caput radii). Este un segment de cilindru
plin, mai înalt în porţiunea medială. Faţa lui
superioară prezintă o scobitură ca o cupă numită
foseta capului radial care răspunde capitulului
humerusului. Circumferinţa capului (cir-
cumferentia articularis) corespunde scobiturii
radiale de pe ulnă şi are rol în formarea
articulaţiilor din regiunea cotului. Când se execută
mişcări de rotaţie ale antebraţului capul se poate
palpa sub epicondilul lateral al humerusului.
Extremitatea sau epifiza proximală

Colul (collum radii). Este porţiunea îngustă care

leagă capul de corp fiind îndreptat oblic de sus în
jos şi latero-medial formând cu capul un unghi
deschis lateral.

Tuberozitatea radiusului (tuberositas radii) este o

proeminenţă ovoidală situată sub col pe care se
insera muşchiul biceps brahial.
Extremitatea sau epifiza distală are formă de
piramidă trunchiată pa-trulateră. Ea se poate
explora aproape în întregime.

Faţa medială a epifizei prezintă scobitura ulnară

(incisura ulnaris) destinată articulării cu capul
ulnei.

Faţa laterală prezintă un şanţ pentru trecerea unor

tendoane. Această faţă se continuă în jos cu
procesul stiloidian (processus styloideus) sau
apofiza stiloidă a radiusului. Acesta se poate
inspecta şi palpa, şi coboară mai în jos decât proce­
sul stiloidian a ulnei.
Extremitatea sau epifiza distală
Faţa posterioară prezintă mai multe creste
verticale care delimitează şanţuri. Prin şanţuri
alunecă tendoane ale muşchilor extensori ai mâinii
şi degetelor.
Faţa anterioară este concavă supero-inferior şi dă
inserţie muşchiului pătrat pronator.
Baza sau faţa articulară carpiană (facies ar­
ticularis carpea) are forma unui triunghi al cărui
vârf se prelungeşte lateral pe procesul stiloidian.
Baza este subdivizată printr-o creastă antero-
posterioară în două feţe secundare şi anume una
laterală triunghiulară în raport cu scafoidul şi alta
medială patrulateră în contact cu semilunarul.
Lister tubercle
Lister tubercle
Fracturile de radius.
In general traiectele de fractură sunt localizate în zonele unde se schimbă ge-ometria osului: astfel
avem fracturile extremităţii proximale, fracturile diafizare şi fracturile extremităţii distale.
Fracturile extremităţii superioare ale capului radial sau col radial. Ca şi mecanism de
producere avem mecanismul indirect prin cădere pe cot în extensie şi braţ în abducţie.
Tratamentul pentru fracturile fără deplasare constă în imobilizarea în atelă gipsată brahiopalmară
timp de 3 săptămâni. La fracturile cu deplasare se practică tratamentul chirurgical prin care se
încearcă păstrarea configuraţiei anatomice cât mai mult posibil. Când fracturile sunt prea
complexe, la adulţi se recurge la rezecţia părţii afectate dând rezultate funcţionabile bune.
Fracturile diafizare sunt mai rare şi sunt produse prin mecanism direct. Tratamentul este aparat
gipsat brahiopalmar timp de 6 săptămâni pentru cele fără deplasare iar pentru fracturile cu
deplasare tratamentul este chirurgical prin osteosinteză cu placă cu şurub şi imobilizare timp de 6-
8 săptămâni.
Fracturile extremitaţii distale sunt rare şi interesează deobicei stiloida radială sau parcelar
marginale anterior sau posterior. Tratamentul constă în imobilizare gipsată pentru 4-6 săptămâni.
Dacă fractura este mult mai complexă şi este dificilă reducerea ei atunci se apelează la
tratamentul chirurgical.