-fibular - orientat spre peroneu;

- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;

- rostral (nazal) – poziţionat spre nas;
- occipital - orientare spre posterior;
- adducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie
de planul sagital median
- abducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se
îndepărtează de planul sagital median;
- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale
corpului se apropie unul de altul;
- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale
corpului se îndepărtează unul de altul;
- rotaţia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţiei anatomice în
sensul axei lungi intern sau extern;
- circumducţia - mişcare combinată care presupune ca un segment al
corpului să treacă succesiv prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi să
revină în poziţia iniţială de flexie;
- pronaţia - mişcarea prin care mâna, antebraţul, gamba sau piciorul se
rotesc în aşa fel încât degetul mare să se apropie de planul sagital median;
- supinaţia - mişcare de sens invers pronaţiei, prin care se revine în
poziţia anatomica;

În raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot utiliza în descrierea

elementelor anatomice termeni ca:
- medial - apropiat de planul median
- medius - la mijloc din trei elemente;
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în spate, posterior;
- ventral - în faţă, anterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţă faţă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţa corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
 ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
I. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a

articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care
poartă numele de schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului
este de 223, dintre care 95 sunt perechi, iar 33 oase neperechi.
Caracteristicile principale ale oaselor sunt: forma, structura, dezvoltarea şi
creşterea.
Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul de
lungime oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late şi oase
scurte.
Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de grosime
şi lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi
numite epifize. în perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de
creştere, care poartă numele de metafiză. Exemplu de oase lungi: femurul, tibia,
peroneul, humerusul, clavicula, etc.
Oasele late prezintă două feţe şi mai multe margini, variabile ca număr de la un om
la altul. Ca exemple ar fi: oasele craniului, omoplatului, sternul, coxalul.
Oasele scurte se caracterizează prin faptul că lungimea, grosimea şi lăţimea lor sunt
aproape egale, în această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.
Oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete
articulare, apofizice, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri.
Suprafeţele sau feţele articulare sunt acele porţiuni de pe suprafaţa oaselor care
servesc pentru articularea cu late oase.
Apofizole sunt proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică sau
cilindrică.
Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os. Tuberculii
reprezintă şi ei proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa unor oase.
Fosele sunt scobituri de formă ovalară, incizurile, scobituri de formă cilindrică, iar
şanţurile, scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa oaselor.

Oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact şi spongios, la care se mai
adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv.

SCHELETUL CAPULUI

Scheletul osos al capului este format din 22 de oase, poartă numele de craniu căruia
i se descrie o parte - craniul cerebral sau neurocraniul şi o alta care formează craniul
facial sau viscerocraniul.
Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că
adăpostește sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase: frontal, etmoid,
sfenoid, occipital, două oase temporale şi două oase parietale. Are o formă
aproximativ ovoidă, cu axul mare îndreptat antero-posterior, căruia i se pot distinge
două părţi: bolta craniului şi baza craniului.
 Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului
(neurocraniului) deasupra masivului facial participand la formarea boltii si bazei
craniului.
Este alcătuit din două părţi:
- verticală (se mai numeşte şi scuama frontalului si formeaza fruntea)
-prezintă o faţă endocraniană, care vine în raport cu creierul, şi alta exocraniană,
care vine în raport cu pielea capului. Pe faţa exocraniană se află două
proeminenţe orizontale aşezate deasupra orbitelor, numite arcadele
sprâncenoase. Tot pe faţa exocraniană, osul frontal prezintă două
proeminenţe osoase situate deasupra arcadelor sprâncenoase, numite bose
frontale laterale iar medial se află bosa frontală medială sau glabela. În
interiorul părţii verticale, în dreptul glabelei se găsesc nişte cavităţi săpate
între tăblia internă şi externă a osului, numite sinusurile frontale.
- orizontală (formeaza peretele superior al orbitei)
Inferior, frontalul se articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U deschis
posterior, numit şanţ etmoidal.

Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a bazei

craniului, sub porţiunea orizontală a osului frontal (inapoia osului frontal). Apartine
bazei craniului. El contribuie la formarea peretelui cavităţii craniene, precum şi a
foselor nazale şi orbitale.
Este alcătuit:
-dintr-o parte verticală,
-o parte orizontală
-două mase laterale.
Partea orizontală este alcătuită dintr-o lamă osoasă aşezată în şanţul etmoidal al
frontalului. Ea are o formă dreptunghiulară şi prezintă un număr mare de orificii, de
unde şi denumirea de lamă ciuruită. Această lamă formează plafonul cavităţii nazale.
Prin orificiile ei trec nervii olfactivi.
Partea verticală este împărţită în două porţiuni: o porţiune numită apofiza crista gali
şi o porţiune numită lama perpendiculară a etmoidului.
Masele laterale sunt formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi inferioare ale
lamei ciuruite, în interiorul lor se găsesc săpate nişte cavităţi numite celulele
etmoidale. Participa la formarea peretilor laterali ai foselor nazale si a peretilor
mediali ai orbitelor. Pe fata interna se afla cornetul nazal superior si mijlociu, care
delimiteaza meatul superior si, respectiv, mijlociu.

Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o

parte şi de alta a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului. Prezintă o
faţă exocraniană convexă şi o faţă endocraniană concavă. Pe faţa exocraniană se află
bosa parietală şi două linii curbe. Pe faţa endocraniană, de formă concavă se găsesc
fosa parietala şi numeroase şanţuri, în care sunt adăpostite vasele sanguine.
Marginile osului parietal se articulează cu porţiunea verticală a osului frontal (cu care
formează sutura coronară), cu scuama occipitalului (cu care formează sutura
lambdoidă), cu osul parietal de pe partea opusă (cu care formează sutura sagitată a
craniului) și cu scuama osului temporal (cu care formează o sutură scuamoasă).
 Osul sfenoid este un os nepereche situat inapoia etmoidului si anterior de portiunea
bazilarea a occipitalului. Are forma de fluture, cu aripile intinse.
Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţi:
- corpul sfenoidului,= situat central, are forma cubica. Pe fata superioara a corpului
se afla saua turceasca, iar pe partile laterale santul arterei
carotide interne. In corpul sfenoidului se afla sinusurile
sfenoidale.
- aripile mici = sunt situate lateral de corp si anterior.
- aripile mari = sunt situate inapoia aripilor mici si prezinta, in partea mediala, gaura
rotunda ovala. Intre aripile mici si mari se afla fisura orbitara
superioara, iar medial, gaura optica. Intre cele doua gauri optice se
afla santul optic, care adaposteste chiasma optica.
- procesul pterigoid = se detaseaza de pe fata inferioara a corpului sfenoidului. Ofera
insertie muschilor pterigoidieni (mediali si laterali)

Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi

inferioară a capului. Participa la formarea bazei craniului si a boltii craniene.
Elemente anatomice:
- apofiza bazilara - situata in partea anterioara. Pe fata endocraniala prezinta o
adancitura, numita clivus, in care se afla puntea si artera bazilara. Pe fata exocraniala
prezinta tuberculul faringian.
- scuama occipitalului. Pe fata exocraniala prezinta creasta occipitala externa, care se
termina la protuberanta occipitala externa. Lateral de protuberanta occipitala externa
se afla linia nucala superioara si inferioara si paralel cu ea, linia nucala inferioara. Pe
fata endocraniala se observa un sant longitudinal si unul transvers.
- masele laterale. Pe fata exocraniala se observa condilii occipitali. Inaintea lor se afla
canalul nervului hipoglos, prin care paraseste craniul nervul hipoglos, iar inapoi
canalul condilian, prin care intra o vena mica ce uneste sistemul venos exocranial cu
cel endocranial.

Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală a

cutiei craniene și participă la formarea bazei craniului şi a calotei craniene. Osul
temporal este alcătuit din trei părţi:
-scuama temporalului
-stanca temporalului
-apofiza mastoida
-procesul stiloid
-osul timpanal.

Viscerocraniul sau scheletul feței este alcătuit din 14 oase, dintre care şase pereche
(maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice si cornetele nazale inferioare) şi
două nepereche (vomerul şi mandibula) .. Aceste oase alcătuiesc împreună un os
masiv situat la partea anterioară a craniului în care sunt adăpostite ochiul, fosele
nazale, cavitatea bucală şi faringele.

Osul hioid este un os nepereche, situat in partea antero-posterioara a gatului,

deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii. Central prezinta un
corp, iar lateral se afla coarnele mari si mici. Pe osul hioid se prind muschii supra- si
infrahioidieni.
 Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste si bazin.
Bazinul este alcatuit din osul sacru si cele doua oase coxale.
Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este situata in partea
mediana si posterioara a corpului.
Indeplineste un triplu rol:
- este axul de sustinere a corpului;
- protejeaza maduva spinarii;
- participa la executarea diferitelor miscari ale trunchiului si capului.
În alcătuirea coloanei vertebrale intră 33-34 vertebre, care sunt grupate în cinci
regiuni, şi anume: cervicală (7 vertebre), toracală (12 vertebre), lombară (5 vertebre),
sacrală (5 vertebre), coccigiană (4-5 vertebre). Cele cinci vertebre care alcătuiesc
regiunea sacrală sunt sudate între ele, formând osul sacral. De asemenea, cele 4-5
vertebre care alcătuiesc regiunea coccigiană formează împreună osul coccis.
Caracterele generale ale vertebrelor:
Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru. El este situat în
partea anterioară a vertebrei şi prezintă două feţe orizontale şi o circumferinţă..
Arcul vertebral este format din doi pediculi vertebrali şi două lame vertebrale.
Pediculii vertebrali leagă arcul vertebral de corpul vertebrei. Atât marginea
superioară, cât şi cea inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă câte o scobitură,
numită incizura vertebrală. Incizurile a două vertebre suprapuse delimitează orificiul
numit gaura intervertebrală, prin care ies nervii spinali. Corpul vertebrei împreună cu
arcul vertebral delimitează orificiul numit gaura vertebrală. Prin suprapunerea
vertebrelor care alcătuiesc coloana, şi deci prin suprapunerea găurilor vertebrale, se
formează canalul vertebral sau rahidian, în care este adăpostită măduva spinării.
Apofiza spinoasă este o proeminenţă osoasă care porneşte de pe faţa posterioară a
arcului vertebral.
Apofizele transverse sunt două proeminenţe osoase care pornesc de pe feţele laterale
ale arcului vertebral.
Apofizele articulare, în număr de patru sunt proeminenţe aproximativ verticale.
Prima vertebră cervicală se numeşte atlas, iar cea de a doua, axis.

Coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracală, lombară şi

sacrococcigiană. Curbura cervicală are concavitatea orientată posterior şi se
numeşte lordoză cervicală. Cea toracală are convexitatea orientată posterior şi
poartă numele de cifoză toracală. Curbura lombară, a cărei concavitate este
orientată posterior, se numeşte lordoză lombară. Curbura sacrococcigiană are
convexitatea orientată posterior.

Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală,

aşezată posterior, sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, situate între
stern si coloana.
Sternul este un os lat, situat anterior, pe linia mediana a toracelui. Este format din
trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi apendicele xifoid.
Manubriul sternal formează la locul de unire cu corpul sternului un unghi cu
deschidere posterioară, numit unghiul sternal. Apendicele xifoid, reprezentat de cele
mai multe ori printr-un cartilaj, se află la extremitatea inferioară a sternului si care
ramane cartilaginos pana in jurul varstei de 40 de ani.
 Coastele sunt oase late, foarte alungite, sunt arcuri osteocartilaginoase situate in
partea laterala a toracelui, între coloana vertebrală şi stern. Ele sunt în număr de 12
perechi fiind formate posterior dintr-un arc osos, iar anterior din cartilajul costal.
Se subîmpart în trei categorii: adevărate, false şi flotante.
Coastele adevărate (primele şapte perechi) se articulează prin intermediul
cartilajelor costale direct cu sternul, în timp ce coastele false (perechile VIII, IX; X) se
articulează indirect cu sternul. Datorită cartilajelor lor, coastele false se unesc
formând arcurile cartilaginoase, prin intermediul cărora se articulează cu sternul.
Coastele flotante (libere) nu se articulează cu sternul, ele terminându-se liber în
peretele abdomenului.
Posterior, scheletul toracelui este format de catre cele 12 vetrebre toracale.
Toracele osos are forma unui trunchi de con, cu baza in jos, la acest nivel aflandu-se
diafragma.
Dimensiunile si forma variaza in functie de varsta, sex (la femei este mai scurt si are
diametrul transvers mai mic), constitutia individuala si de anumite stari patologice.
Cifoza si scolioza modifica forma toracelui. In scolioza, cele doua jumatati ale
toracelui nu sunt simetrice. In cifoza este marit in sens sagital.

Scheletul membrului superior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca oase ale centurii
scapulare şi oasele extremităţii libere a membrului superior. Centura scapulară este
alcătuită din claviculă şi omoplat. Scheletul extremităţii libere a membrului superior
se subîmparte, la rândul lui, în scheletul braţului, reprezentat de humerus, scheletul
antebraţului, alcătuit din radius şi ulna sau cubitus, şi scheletul mâinii, format din
oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

I. Oasele centurii scapulare se compune din două oase; clavicula şi scapula sau
omoplatul.
Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi
superioară a cutiei toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi cuprinde:
- două extremităţi: extremitatea interna, este voluminoasa si care se articulează cu
incizia claviculara de pe manubriu, şi extremitatea externa, este turtita si care se
articulează cu acromionul omoplatului.
- doua fete: superioara, situata sub piele si se poate palpa, si fata inferioara, ce
priveste spre prima coasta si prezinta un sant in care se insera muschiul subclavicular.
- doua margini: anterioara, convexa medial, concava lateral, si posterioara, convexa
lateral, concava medial.

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea posterioară a cutiei
toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula prezintă două feţe
(anterioară şi posterioară), trei margini (laterala, mediala şi superioară) şi trei unghiuri
(superomedial, inferior şi lateral).

II. Oasele extremităţii libere a membrului superior sunt: humerusul, care formează
scheletul braţului, ulna şi radiusul, care alcătuiesc scheletul antebraţului, oasele
carpiene, metacarpiene şi falangele, din care este alcătuit scheletul mâinii.
Scheletul membrului inferior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în oasele centurii

pelviene şi oasele extremităţilor libere a membrului inferior
.
I. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu
osul sacral şi cu coccisul formează bazinul.

III. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care formează
scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele tarsiene,
metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului.
Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi
rotula sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.

II: ARTICULAȚIILE

Articulatiile sunt organe de legatura intre oase, fiind sediul miscarilor. Dupa gradul
de mobilitate, articulatiile se impart in sinartroze si diartroze.
Sinartrozele sunt articulatii fixe, imobile si nu poseda cavitate articulara. In acest tip
de articulatii se executa miscari foarte reduse. Dupa tipul tesutului care se interpune
intre cele doua oase care se articuleaza, distingem sindesmoze, sincondroze si
sinostoze.
Sindesmozele sunt articulatii in care intre cele doua oase se interpune tesutul
fibros, de exemplu, articulatia dintre oasele coxale si sacru, unite prin ligamente
interosoase puternice, dar si suturile, care sunt articulatii pe care le intalnim la
craniu. Oasele sunt articulate intre ele, dar sunt despartite printr-un strat subtire de
tesut fibros.
Tipuri de suturi:
- sutura dintata, in care suprafetele osoase prezinta dinti de fierastrau ce se
interpatrund (sutura fronto-parietala, intre scuama osului occipital si oasele
parietale)
- sutura solzoasa sau scuamoasa, in care cele doua oase care se articuleaza sunt
taiate oblic (sutura parieto-temporala dintre oasele parietale si scuama
temporalului)
- sutura plana, in care oasele se articuleaza prin margini regulate (sutura dintre cele
doua oase nazale)
Sincondrozele sunt articulatii in care, intre cele doua oase care se articuleaza se
interpune o lama de tesut cartilaginos (articulatia dintre portiunea bazilara a
occipitalului si corpul osului sfenoid sau sincondroza pieselor osoase ce alcatuiesc
osul coxal). Tot in categoria sincondrozelor mentionam si simfizele, unde intre cele
doua oase se interpune tesut fibrocartilaginos (simfiza pubiana dintre oasele
pubiene).
Sinostozele rezulta din osificarea sincondrozelor si a sindesmozelor la oamenii in
varsta.
 Diartrozele sunt articulatii care poseda un grad variabil de mobilitate si se impart
in:
- amfiartroze (articulatii semimobile)
- artrodii (articulatii mobile).
Amfiartrozele sunt articulatii cu suprafete articulare plane sau usor concave
(articulatiile dintre corpurile vertebrale care se fac prin interpunerea discurilor
intervertebrale). Aceste articulatii sunt semimobile.
Artrodiile sunt articulatii sinoviale, cu o mare mobilitate. La nivelul unei articulatii
mobile, miscarile depind de forma suprafetelor articulare. Ele se pot realiza in jurul
unui ax, a doua axe sau a trei axe.

III.SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru.
Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior.
Există mai multe criterii de clasificare a muşchilor.
După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex. muşchiul
gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi, profunzi: de ex. muşchii
interosoşi; muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii naturale: orbicularii
pleoapelor sau ai buzelor.
După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps sau
cvadriceps.
După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent
există muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţi abdominali; care
prezintă inserţie oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon,
cum se întâmplă la muşchiul drept abdominal.
În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
După numărul de articulaţii peste care trec se distig muşchii: uniarticulari,
scurţi; biarticulari, poliarticulari, lungi.
În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi: netezi,
cum sunt cei care formează peretele organelor interne, striaţi ce alcătuiesc aparatul
locomotor, miocardic – muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.

Principalele grupe de mușchi somatici

După regiunile în care se găsesc situaţi, muşchii somatici se împart în

următoarele mari grupe: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii trunchiului,
muşchii membrelor superioare şi muşchii membrelor inferioare.
La nivelul capului se descriu mușchii: masticatori, care intervin in realizarea
masticatie, şi mimicii (pieloşi), care prin contractia lor, determina diferite expresii ale
fetei.
Muschii mimicii se mai numesc si muschi cutati, deoarece unul din capetele lor se
prinde de piele. Sunt inervati de nervul facial si sunt grupati in jurul orificiilor
orbitale, nazale si bucal.
Muschii maseteri se insera cu un capat pe oasele bazei craniului si cu celalalt pe
mandibula. Sunt inervati de nervul trigemen.
Miscarea de coborare a mandibulei este efectuata de muschii suprahioidieni
(digastric si milohioidian).
 Muşchii gâtului: platisma, sternocleiodomastoidian, suprahioidieni (digastric,
stilohioidian, milohioidian, geniohioidian), infrahioidieni (sternotiroidian,
tirohioidian, sternohioidian, omohioidian), scaleni (anterior, mijlociu, posterior),
prevertebrali (lung al capului, lung al gatului, drept anterior al capului).

Muschii trunchiului se grupeaza in muschii spatelui si ai cefei, muschii

anterolaterali ai toracelui si muschii anterolaterali ai abdomenului. Musculatura
profunda a coloanei vertebrale este inervata de ramurile posterioare ale nervilor
spinali.
La baza cutiei toracice se afla diafragm, un muschi lat nepereche, in forma de cupola,
care separa cutia toracica de cavitatea abdominala, avand o fata boltita spre torace si o
fata concava spre abdomen. Diafragmul este muşchiul esenţial al inspiraţiei.
Muşchii membrelor superioare
Muşchii membrelor superioare se împart în mai multe grupe, după aşezarea lor şi
după rolul pe care îl îndeplinesc: muşchii umărului, muşchii braţului, muşchii
antebraţului şi muşchii mâinii.
Muşchii umărului se află în regiunea centurii scapulară, formează în jurul
articulaţiei scapulo-humerale un grup muscular care asigură mobilitatea atât de amplă
a braţului. Muşchii umărului sau ai centurii scapulare sunt: deltoidul, subscapularul,
supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare şi rotundul mic.
Muşchii braţului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii anterioare a braţului
(bicepsul brahial, brahialul, coracobrahialul) şi muşchii regiunii posterioare a, braţului
(tricepsul brahial).
Muşchii antebraţului sunt dispuși în trei mari grupe: regiunea anterioară a
antebraţului, muşchii regiunii posterioare a antebraţului şi muşchii regiunii laterale a
antebraţului
Muşchii regiunii anterioare a antebraţului sunt - dispuşi în patru planuri
principale: planul superficial (mușchiul rotundul pronator, flexor radiat al carpului,
palmar lung, flexor ulnar al carpului), stratul profund (mușchiul flexor profund al
degetelor, mușchiul flexor lung al policelui, pătrat pronator). Majoritatea dintre aceşti
muşchi produc flexia antebraţului, flexia mâinii şi flexia degetelor. O parte dintre ei
produc pronaţia antebraţului şi a mâinii.
Muşchii regiunii posteriore a antebraţului sunt dispuşi în două straturi:
superficial (muşchii anconeu, extensor al degetelor; extensor al degetului mic,
extensor ulnar al carpului) şi stratul profund (abductor lung al policelui, extensor scurt
al policelui, extensor, lung al policelui şi extensor al indexului). Prin contracţia lor
aceşti muşchi produc în principal extensia antebraţului, a mâinii şi a degetelor.
Muşchii regiunii laterale a antebraţului sunt: mușchiul brahioradial (lung
supinator), mușchiul lung extensor radiat al carpului şi mușchiul scurt extensor
radial al carpului. Prin contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia antebraţului pe braţ,
extensia mâinii pe antebraţ şi abducţia mâinii.
Muşchii mâinii se pot descrie în trei mari grupe: muşchii policelui, muşchii
degetului mic şi muşchii regiunii palmare mijlocii.
Muşchii policelui formează o masă musculară voluminoasă, numită eminenţa tenară
(muşchii abductor scurt al policelui, flexor scurt al policelui, opozant al policelui,
abductor al policelui). Toţi aceşti muşchi acţionează asupra policelui.
Muşchii degetului mic formează o masă musculară voluminoasă, numită eminenţa
hipotenară (muşchii palmar scurt, abductor al degetului mic, flexor scurt al degetului
mic, opozant al degetului mic). Acţionează asupra degetului mic.
 Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un strat superficial,
format din patru muşchi lombricali, şi un strat profund, format din şapte muşchi
interosoşi, dintre care trei palmari şi patru dorsali. Muşchii lombricali produc flexia
falangelor proximale şi extensia falangelor mijlocii şi distale. Muşchii interosoşi
palmari au acţiune asemănătoare cu muşchii lombricali.

Muşchii membrelor inferioare

Din punct de vedere anatomic, muşchii membrelor inferioare se împart în
următoarele patru mari grupe: muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei,
muşchii piciorului.
Muşchii bazinului se află în regiunea bazinului, formează în jurul articulaţiei
coxofemurale o masă musculară care mobilizează femurul în jurul celor trei axe
perpendiculare una pe alta.
Muşchiul psoasul mare are originea pe coloana lombară şi inserţia pe trohanterul
mic al femurului. Muşchiul iliac are originea în fosa iliacă internă a osului coxal şi
inserţia pe trohanterul mic al femurului. Aceşti muşchi produc flexia coapsei pe bazin.
Ei au un rol important în mers.
În regiunea posterioară sau fesieră se află muşchii fesieri, în număr de trei, şi
anume: fesier mare, fesier mijlociu şi fesier mic. Ei formează două mase musculare
situate pe părţile posterioare ale bazinului numite fese. Muşchii fesieri produc
extensia coapsei pe bazin, au un rol important în menţinerea poziţiei ortostatice a
corpului, în mişcările bazinului şi în mers. Muşchiul fesier mic are originea pe osul
coxal şi inserţia pe trohanterul mare. Prin contracţia lui produce abducţia, extensia şi
rotaţia medială a coapsei.
Muşchii pelvitrohanterieni au originea pe oasele bazinului şi inserţia pe
trohanterul mare al femurului. Ei sunt reprezentați de: muşchiul piriform sau
piramidal, obturator intern, gemenii bazinului (superior şi inferior), pătrat femural,
obturator extern li intern. Acţiunea principală a acestor muşchi este rotaţia laterală a
coapsei.
Muşchii coapsei se împart în trei grupe: muşchii regiunii anterioare a
coapsei (croitor şi cvadriceps femural); muşchii regiunii mediale a coapsei (gracilis,
pectineu şi muşchii adductori) şi muşchii regiunii posterioare a coapsei (muşchii
biceps femural, semitendinos şi semimembranos).
Muşchii gambei se împart în trei mari grupe: muşchii regiunii anterioare a
gambei, muşchii regiunii posterioare a gambei şi muşchii regiunii laterale a gambei.
Muşchii regiunii anterioare a gambei (muşchii tibial anterior, extensor lung al
degetelor, extensor lung al halucelui) au originea pe extremitatea superioară a tibiei,
fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe oasele piciorului. Prin contracţia
lor, aceşti muşchi produc flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor.
Muşchii regiunii posterioare a gambei sunt dispuşi în două straturi principale: stratul
superficial (muşchiul triceps sural şi plantar) şi stratul profund (muşchiul popliteu,
tibial posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al halucelui). Contracţia
muşchilor regiunii posterioare a gambei produce flexia plantară a piciorului şi a
degetelor.
Cel mai puternic muşchi din regiunea posterioară a gambei, cu rol important în
staţiunea bipedă şi în mers, este muşchiul triceps sural. La rândul lui, acest muşchi
este format din muşchiul solear (cu originea pa capul fibulei şi pe tibie) la care se
adaugă muşchii gemeni (medial şi lateral), cu originea pe condilii femurului. Aceşti
trei muşchi se insera terminal printr-un tendon comun (tendonul lui Achile) pe osul
calcaneu. Contracţia lor produce extensia piciorului în mişcarea de ridicare pe vârfuri
şi flexia gambei pe coapsă.
Muşchii regiunii laterale a gambei sunt în număr de doi: muşchiul peronier
lung şi muşchiul peronier scurt. Ei au originea pe tibie şi fibulă, iar inserţia terminală
pe oasele metatarsiene. Prin contracţie, aceşti muşchi produc pronaţia, abducţia şi
flexia plantară a piciorului.
Muşchii piciorului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii dorsale a
piciorului şi muşchii regiunii plantare a piciorului. Regiunea dorsală a piciorului
cuprinde un singur muşchi, şi anume muşchiul extensor scurt al degetelor. El are
originea pe osul calcaneu şi inserţia pe falangele proximale ale primelor patru degete.
Prin contracţia lui, acest muşchi produce extensia degetelor.
Regiunea plantară a piciorului este subîmpărţită, la rândul ei, în regiunea
plantară medială, laterală şi mijlocie. Muşchii regiunii plantare mediale sau muşchii
halucelui (mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor scurt al halucelui şi
mușchiul adductor al halucelui) produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi adducţia
halucelui, de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (mușchiul abductor al
degetului mic, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul opozant ai degetului mic)
produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi opoziţia degetului mic, de unde şi
denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare mijlocii (mușchiul flexor scurt al degetelor, mușchiul
pătrat al plantei, mușchiul lombricali, mușchiul interosoşi ai piciorului) îndeplinesc un
rol izometric în menţinerea bolţii piciorului.

Teste de autocontrol:
1. Care sunt oasele care formează scheletul capului?
2. Care sunt oasele care intră în alcătuirea scheletului bazinului?
3. Care sunt principalele tipuri de articulații? Exemplificați.
4. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea unei articulații mobile,
diartroză ?
5. Care sunt grupele musculare de la nivelul toracelui anterior?
6. Care sunt principale grupe musculare de la nivelul antebrațului?
7. Care sunt grupele musculare care formează centura pelvină?
8. Care sunt mușchii care formează tricepsul solear?

SISTEMUL NERVOS

Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specilizat în

recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor culese
din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos adaptează
organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne ale acestuia. El primeşte
toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din contactul permanent al organismului cu
lumea exterioară, precum şi toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din diferite ţesuturi
şi organe ale corpului. Aceste funcţii se realizează în principal prin acte reflexe care
au la bază ca unitate structurală arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintrun
receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector.
 I. Măduva spinării

Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul

vertebral. Ea se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la nivelul celei de
a doua vertebre lombare, unde se termină printr-o porţiune conică, denumită conul
medular. Măduva spinării are o lungime cuprinsă între 43-45 cm şi un diametru de
circa 1 cm. Conul medular al măduvei spinării se continuă cu o formaţiune filiformă,
numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului, unde se prinde de
ligamentul coccigian. De o parte si de alta a conului medular si a filumului terminale,
nervii lombari si sacrali, cu directie aproape verticala, formeaza “coada de cal”.
Configuraţia externă. Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit antero-
posterior (sagital), astfel ca diametrul transversal depaseste cu putin diametrul antro-
posterior. Se gaseste situata in canalul vertebral, format din suprapunerea orificilor
vertebrale, pe care insa nu-l ocupa in intregime.
Limita superioara a maduvei corespunde gaurii occipitale prin care canalul vertebral
comunica in sus cu cavitatea craniana sau emergentei primului nerv spinal (C1), iar
limita inferioara se afla in dreptul vertebrei L2.
Maduva spinarii nu ocupa toata grosimea canalului vertebral. Intre peretele osos al
vertebrelor si maduva se afla cele trei membrane ale meningelor vertebrale care
asigura preotectia si nutritia maduvei.
Meningele spinale este alcatuit din trei membrane de protectie care invelesc
maduva. La nivelul gauri occipitale, memingele spinale se continua cu meningele
cerebrale. Membrana exterioara se numeste dura mater. Are o structura lamelara
fibroasa, rezistenta si este separata de peretii canalului vertebral prin spatiul epidural
in care se afla tesut conjunctiv si gras, cat si vene multiplu anastomozate.
Arahnoida are o structura conjunctiva si este separata de dura mater prin spatiul
subdural si de pia mater prin spatiul subarahnoidian, care contine lichidul
cefalorahidian (LCR). Pia mater sau meningele vascular este o membrana
conjunctivo-vasculara, cu rol nutritiv, care inveleste maduva de care adera intim,
patrunzand in santuri si fisuri. In grosimea ei se gasesc numeroase vase arteriale si
nervi, in special simpatici. Prelungirile piale patrund, impreuna cu ramurile arteriale,
in substanta nervoasa, participand la constituirea barierei hematoencefalice.

Structura internă a măduvei spinării este alcătuită din două feluri de substanţe,
cenuşie şi albă, în mijlocul se află un canal - canalul ependimar.
Substanţa cenuşie este aşezată central şi dispusă astfel, încât seamănă cu litera H
sau cu un fluture cu aripile desfăcute. Este constituita din corpul neuronilor. Bara
transversala a “H”-ului formeaza comisura cenusie a maduvei, iar portiunile laterale
ale “H”-ului sunt subdivizate in coarne: anterioare, laterale si posterioare.
Comisura cenusie prezinta in centru canalul ependimar care contine LCR si care, in
sus, la nivelul trunchiului cerebral, se dilata formand ventriculul IV. De asemenea, el
se dilata si in portiunea terminala a maduvei, formand, la nivelul filumului terminale,
ventriculul V, numit si ventriculul terminal.
Coarnele anterioare (ventrale) contin neuronii radiculari, somatomotori sau
neuroni motori alfa, gama şi de asociaţie. Prin structura lor neuronală coarnele
anterioare alcătuiesc zona somatomotorie a substanţei cenuşii. Axonii neuronilor alfa
si gama formeaza radacina ventrala a nervilor spinali. Neuronii alfa, cat si neuronii
gama sunt de tip multipolar, corpul lor avand diametre de 70-150 microni. Coarnele
anterioare sunt mai late si mai scurte decat cele posterioare.
 Coarnele posterioare (dorsale) contin neuroni senzitivi care eu semnificatia de
deutoneuron, protoneuronul fiind situat in ganglionii spinali. La nivelul
deutoneuronilor se termina o parte din axonii neuronilor pseudounipolari (I neuron
din ganglionul spinal). Neuronii senzitivi din coarnele posterioare sunt mici, dispusi
sub forma de grupe relativ structuralizate, numite nuclei.
Coarnele anterioare si posterioare apar pe sectiunea longitudinala sub forma de
coloane.
Coarnele laterale sunt vizibile in regiunea cervicala inferioara (C8), in regiunea
toracala (T1-T12) si lombara superioara (L1-L2). Contin neuroni vegetativi simpatici
preganglionari ai caror axoni parasesc maduva pe calea radacinii ventrale a nervului
spinal si formeaza fibrele preganglionare ale sistemului simpatic.
Intre coarnele laterale si posterioare, in substanta alba a maduvei se afla substanta
reticulata a maduvei mai bine individualizata in regiunea cervicala si formata de
neuroni dispusi in retea.
Substanta alba se afla la periferia maduvei si este dispusa sub forma de cordoane
(funicule).
Nervii spinali.
Noţiunea de nerv desemnează un mănunchi de fibre nervoase situate în afara
creierului sau a măduvei spinării.
Nervii spinali conecteaza maduva cu receptorii si efectorii (somatici si vegetativi).
Sunt in numar de de 31 de perechi si au dispozitie metamerica. In regiunea cervicala
exista 8 nervi cervicali (primul iese intre osul occipital si prima vertebra cervicala), in
regiunea toracala sunt 12 nervi, 5 in regiunea lombara si sacrala si unul in regiunea
coccigiana.
Nervii spinali sunt formati din doua radacini: anterioara (ventrala) este motorie si
posterioara (dorsala) este senzitiva, care prezinta pe traiectul ei ganglionul spinal.
Radacina anterioara contine axonii neuronilor somatomotori din cornul anterior al
maduvei si axonii neuronilor visceromotori din cornul lateral. Ea contine circa 110000
fibre nervoase.
Radacina posterioara (dorsala) contine 500000- 550000 de fibre nervoase. Pe
traiectul radacinii dorsale se afla ganglionul spinal, la nivelul caruia sunt localizati
atat neuronii somatosenzitivi, cat si neuronii viscerosenzitivi.

II. Encefalul
Encefalul este partea sistemului nervos central aşezată în cutia craniană.
Elementele anatomice care îl formează sunt: trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul
şi cele doua emisfere cerebrale, foarte dezvoltate la om, unde acopera aproape in
intregime celelalte parti constitutive ale encefalului.
II.A. Trunchiul cerebral este format din trei porţiuni distincte: bulbul rahidian,
puntea lui Varolio şi mezencefal.
1. Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral, între măduvă şi
bulb nu există o linie precisă de demarcaţie, de unde şi denumirea acestuia din urmă
de măduvă prelungită. El are forma unui trunchi de con cu baza mare aşezată în sus şi
cu baza mică aşezată în jos.
2. Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. Ca şi bulbul
rahidian, configurația externă este reprezentată de fete: anterioară, laterală şi
posterioară.
3. Mezencefalul cea de a treia porţiune a trunchiului cerebral, se află între punte şi
diencefal. El este străbătut de apeductul cerebral (apeductul Sylvius), un canal strâmt
care face legătura dintre ventriculul al IV-lea şi ventriculul al III-lea.
 Nervii cranieni.
În raport cu funcţiile lor nervii cerebrali se subîmpart în trei categorii: senzitivi,
motori şi micşti.
4a. Nervii cerebrali senzitivi (senzoriali). În această categorie intră nervii: olfactiv,
optic şi vestibulocohlear. Ei sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive (aferente) şi au
rolul de a conduce excitaţiile exteroceptive de la telereceptori (ochi, mucoasa
olfactivă, ureche) la centrii nervoşi din encefal.
Nervul olfactiv (I) - sunt nervi senzoriali, cu functia de a transporta excitatii
olfactive.
- sunt formati din inmanunchierea mai multor axoni ai celulelor bipolare
din segmentul posterior al mucoasei olfactive.
- strabat orificiile lamei ciuruite a etmoidului si fac sinapse cu dentritele
celulelor mitrale din bulbul olfactiv.
Nervul optic (II) este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină, care se
grupează şi formează nervul optic. Acesta părăseşte polul posterior al globului ocular
şi pătrunde în cavitatea craniană prin orificiul optic.
Nervul acusticovestibular (VIII) este un nerv senzorial. Are originea reala in
ganglionul spiral Corti, pentru ramura cohleara, si in ganglionul vestibular Scarpa,
pentru ramura vestibulara. Cele doua ramuri se alatura, formand nervul respectiv.
Nervul stato-acustic patrunde in trunchiul cerebral la nivelul santului bulbopontin.
Ramura cohleara se indreapta spre nucleii cohleari din punte (anterior si posterior), iar
ramura vestibulara spre nucleii vestibulului din bulb (superior, inferior, medial si
lateral).
4.b. Nervii cranieni motori. În această categorie intră nervii: oculomotor (III),
trohlear (IV), abducens (VI), accesor (XI) şi hipoglos (XII), formaţi exclusiv din fibre
motorii (eferente). Aceşti nervi sunt alcătuiţi din axonii neuronilor motori situaţi în
nucleii motori din trunchiul cerebral. Ei conduc influxul nervos motor voluntar şi
involuntar la muşchii extremităţii cefalice.
Nervul oculomotor (III) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
oculomotor situat în pedunculii cerebrali. El iese din trunchiul cerebral la nivelul fosei
interpedunculare, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la musculatura
pleoapei şi a globului ocular. Mai conţine şi fibre visceromotorii. Fibrele
parasimpatice sunt fibre preganglionare care se termină în ganglionul ciliar din orbită.
Nervul trohlear sau patetic (IV) este format din axonii neuronilor din
nucleul motor al nervului trohlear situat în pedunculii cerebrali. Aceşti axoni ies din
trunchiul cerebral pe faţa posterioară a acestuia, imediat sub coliculii cvadrigemeni
inferiori. Nervul trohlear părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la
muşchiul oblic superior al globului ocular.
Nervul abducens (VI) este alcătuit din axonii neuronilor nucleului motor al nervului
abducens din punte. El iese din trunchiul cerebral la nivelul şanţului bulbopontin,
părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la muşchiul drept lateral al
globului ocular. Inerveaza muschiul drept extern.
Nervul accesor sau spinal (XI) este format din două rădăcini: una bulbară şi alta
spinală sau medulară. Rădăcina bulbară este alcătuită din axonii neuronilor motori din
nucleul ambiguu care ies din trunchiul cerebral prin şanţul retroolivar, sub nervul vag
si isi are originea aparenta in santul retroolivar. Nervul accesor paraseste craniul prin
gaura jugulara si se imparte in doua ramuri:
- Ramura interna contine fibre provenite din radacina bulbara. Patrunde in nervul vag,
participand la inervatia muschilor laringelui.
- Ramura externa contine fibrele radacinii spinale ale nervului accesor si se distribuie
la muschii sternocleidomastoidian si trapez.
Nervul hipoglos (XII) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
hipoglosului din bulb, iese din trunchiul cerebral prin şanţul preolivar şi părăseşte
craniul prin orificiul condilian anterior, terminându-se la muşchii limbii. Inerveaza
muschii limbii (cei intrinseci).
4. c Nervii micști În această categorie intră nervii: trigemen (V), facial (VII),
glosofaringian (IX) şi vag (X), Ei sunt formaţi atât din fibre senzitive (somato şi
viscerosenzitive) cât şi motorii (visceromotorii şi somatomotorii).
Nervul trigemen (V) este format din fibre senzitive cu originea reală în
ganglionul semilunar al trigemenului (ganglionul Gasser) şi din fibre motorii cu
originea reală în nucleul masticator din punte. Aceste două categorii de fibre alăturate
alcătuiesc nervul trigemen, care intră şi, respectiv, iese din nevrax la nivelul punţii.
În dreptul ganglionului Gasser, nervul trigemen se împarte în trei ramuri: oftalmică
(nervul oftalmic), maxilară (nervul maxilar) şi mandibulară (nervul mandibular).
Nervul facial (VII) este format din fibre senzitive cu originea reală în ganglionul
geniculat situat în stânca temporalului şi din fibre motorii cu originea reală în nucleul
motor al facialului din punte. Fibrele motorii predomină, reprezentând nervul facial
propriu-zis, care iese din nevrax prin şanţul bulbopontin deasupra olivei. Fibrele
senzitive sunt reprezentate de nervul intermediar Wriesberg (VII bis) care intră în
nevrax - tot prin şanţul bulbopontin.
Nervul glosofaringian (IX) este alcătuit din ibre senzitive care îşi au originea, reală
în ganglionii superiori Andirsh şi inferiori Ehrenritter din apropierea găurii jugulare,
precum şi din fibre motorii cu originea reală în nucleul ambiguu din bulb. El părăseşte
cutia craniană prin orificiul jugular, iar când ajunge la baza limbii se împarte în mai
multe ramuri. Fibrele senzitive se distribuie la mucoasa linguală, mucoasa regiunii
amigdaliene, urechii medii iar fibrele motorii, la muşchii regiunii superioare a
faringelui. Nervul glosofaringian mai conţine şi fibre vegetative parasimpatice cu
originea reală în nucleul salivator inferior din bulb. Ele inervează glanda parotidă.
Nervul vag (X) este format din puţine fibre somaosenzitive şi somatomotorii şi multe
fibre visceromotorii şi viscerosenzitive. Fibrele senzitive îşi au originea reală în
ganglionul plexiform şi în ganglionul jugular al vagului, iar fibrele motorii în nucleul
ambiguu din bulb. Fibrele vegetative parasimpatice îşi au originea în nucleul dorsal al
vagului din bulb. Toate aceste fibre se unesc, formează nervul vag, care iese din
triunghiul cerebral prin şanţul retroolivar şi părăseşte cutia craniană prin orificiul
jugular, străbate regiunea cervicală, fiind cuprins în mănunchiul vasculonervos al
gâtului, trece înapoia arterei subclaviculară, pătrunde în torace şi apoi - prin hiatusul
esofagian al mușchiului diafragm - în abdomen. El dă naştere la ramuri cervicale,
toracale şi abdominale, care alcătuiesc plexul gastric. Între ramurile cervicale
menţionăm: ramura meningiană, ramura auriculară, ramuri faringiene, nervul
faringian superior, nervul larigian recurent şi nervii cardiaci. Din ramurile toracale
fac parte: ramurile bronşice, ramurile esofagiene şi ramurile pericardice. Ramurile
abdominale sunt constituite din filete gastrice, din ramuri hepatice, pancreatice,
splenice, jejunoileale şi colice. Fibrele vegetative ale nervului vag se distribuie la
bronhii, plămâni, inimă, esofag, stomac, ficat, pancreas, splină, suprarenale, rinichi,
intestin subţire şi o parte din colon.
 II.B. Cerebelul

Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului care este aşezat în
loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral şi sub lobli occipitali
ai emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale printr-o
membrană conjunctivă fibroasă prelungire a durei mater denumită cortul cerebelului.
Forma cerebelului este ovoidă, cu diametrul mare dispus transversal. Are forma unui
fluture, prezentand o portiune mediana (vermisul) si doua portiuni laterale,
voluminoase, numite emisfere cerebeloase.

II.C. Diencefalul

Diencefalul sau creierul intermediar este un segment al encefalului interpus

între mezencefal şi trunchiul cerebral şi sub emisferele cerebrale.
Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă şi anume:
talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Comunică cu
ventriculul al IV-lea prin apeductul Sylvius şi cu ventriculii laterali, situaţi în
emisferele cerebrale, prin găurile interventriculare sau orificiile Monro.
Metatalamusul se află în partea postero-inferioară a talamusului. El este format din
câte două proeminenţe nervoase, numite corpii geniculaţi, unul medial şi altul lateral.
Corpul geniculat medial este alcătuită predominent din corpi neuronali la care se
adaugă fibre nervoase. La corpul geniculat medial vin fibrele căii acustice, iar de la el
pleacă fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului temporal şi spre coliculii
cvadrigemeni inferiori. Corpul geniculat lateral este o formaţiune pereche cu
structură asemănătoare celui medial. La acest corp vin fibrele căii optice şi pleacă
fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului occipital şi spre coliculii cvadrigemeni
superiori.
Epitalamusul este alcătuit din glanda pineală sau epifiza, habenula, trigonul
habenulei, comisura interhabenulară şi striile habenulei. Epifiza are structură
glandulară, este învelită la exterior de o capsulă formată din pia mater şi
compartimentată în mici lobuli.

II.D Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos

central. Emisferele cerebrale, una dreaptă şi alta stângă, sunt separate printrun şanţ
adânc, denumit fisura interemisferică sau longitudinală. Ele sunt legate în partea
bazală printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos, precum şi prin alte
formaţiuni nervoase.
Emisferele cerebrale au o formă ovoidă, cu axul mare orientat anteposterior. Fiecare
emisferă cerebrală prezintă trei extremităţi sau poli, trei feţe şi trei margini:
extremitatea anterioară (polul frontal), extremitatea posterioară (polul occipital) şi
extremitatea latero-inferioară (polul temporal). Cele trei feţe ale emisferelor cerebrale
sunt: faţa dorso-laterală care vine în raport cu bolta craniului; faţa medială, ce
priveşte spre fisura interemisferică, şi alta inferioară sau bazală care vine în raport cu
baza craniului. Emisferele cerebrale au margini: laterală, superomedială şi
inferomedială.

Teste de autocontrol:
1. Ce este arcul reflex? Dar actul reflex? Care este deosebirea dintre cele două?
2. Care este aspectul măduvei pe o secțiune transversală?
3. Care sunt fasciculele ascendente ale măduvei spinării și ce conduc ele?
4. Care sunt rădăcinile nervilor spinali?
5. Care este dispoziția substanței cenușii la nivelul trunchiului cerebral?
6. Care sunt nervii cranieni micști și care sunt zonele din corpul uman unde sunt
distribuiți?
7. Care sunt tipurile de fibre care intră în alcătuirea substanței albe de la nivelul
cerebelului?
8. Care este structura internă a creierului intermediar?
9. Care sunt elementele anatomice care pot fi descrise la nivelul emisferelor
cerebrale?

GLANDELE CU SECREŢIE INTERNĂ

Glandele cu secreţie internă sunt organe care secretă substanţe cu structură

chimică caracteristică, denumite hormoni, pe care îi elimină direct în sânge, limfă sau
alte componente ale mediului intern. Ele se mai numesc şi glande endocrine.
Ca structură, glandele endocrine se compun, în general dintr-un parenchim secretor,
un ţesut de susţinere, o bogată inervaţie vegetativă şi o bogată vascularizare.
1. Hipofiza este o glandă cu secreţie internă aşezată la baza creierului, în
depresiunea osului sfenoid, numită şaua turcească. Hipofiza este alcătuită din trei lobi:
anterior, intermediar şi posterior. Ea se leagă de hipotalamus printr-o formaţiune
numită tija glandei hipofizare sau tija pituitară. Lobul anterior formează împreună cu
lobul intermediar adenohipofiza, iar lobul posterior alcătuieşte împreună cu tija
glandei hipofize neurohipofiza.
Adenohipofiza este formată dintr-un parenchim glandular, un ţesut de susţinere, vase
sanguine şi terminaţii nervoase vegetative. Celulele parenchimului glandular sunt
dispuse sub formă de cordoane. Celulele cromofobe, reprezintă în jur de 50% din
celulele glandulare care secretă hormonul luteinizant. Celulele acidofile reprezintă 35-
40% din numărul total de celule carealcătuiesc adenohipofiza. Se deosebesc două
varietăţi de celule acidofile: celule alfa, care secretă hormonul somatotrop, şi celule
epsilon, care secretă hormoni corticotrop şi luteotrop. Celulele bazofile sunt mai puţin
numeroase, reprezentând numai 14-17% din masa celulară adenohipofizară. Celulele
beta, secretă hormonul foliculinostimulent, iar celulele delta, hormonul tireotrop şi
hormonii gonadotropi.
Hormonul somatotrop (STH) denumit si hormon de crestere (GH), este secretat de
celulele acidofile. STH stimuleaza cresterea, impreuna cu insulina, hormonii tiroidieni
si gonadali. STH determina o retentie de saruri de Ca, Na, K si P, precum si de
substante azotate.
Actiunea STH este de a stimula cresterea armonioasa a intregului organism. STH
stimuleaza condrogeneza la nivelul cartilajelor de crestere matafizare, determinand
cresterea in lungime a oaselor. Dupa pubertate, STH produce ingrosarea oaselor lungi
si dezvoltarea oaselor late. Stimuleaza cresterea muschilor si a viscerelor, cu exceptia
creierului.
Pe metabolismul lipidic are efect cetogen prin stimularea eliberarii acizilor grasi din
tesutul adipos, cresterea concentratiei acizilor grasi liberi din sange prin stimularea
oxidarii lor hepatice, cresterea productiei de corpi cetonici.
 Pe metabolismul glucidic are efect hiperglicemiant, prin inhibarea transportului
glucozei in celula musculara si adipoasa, stimularea gluconeogenezei si inhibarea
glicolizei.
Hipersecretia de STH, inainte de pubertate, se produce gigantismul. Individul atinge
talii de peste doi metri, prin cresterea exagerata in lungime a extremitatilor. Intelectul
nu este afectat. Dupa pubertate, se produce acromegalia, caracterizata prin cresterea
exagerata a oaselor fetei, a mandibulei, a oaselor late, in general, ingrosarea buzelor,
cresterea viscerelor (inima, ficat, rinichi, limba) si cresterea exagerata a mainilor si
picioarelor. Consecintele metabolice ale hipersecretiei de STH sunt mai exprimate la
adult. Se produce o hiperglicemie permanenta, care determina epuizarea celulelor beta
din pancreas, si se instaleaza diabetul zaharat hipofizar. Exagerarea catabolismului
lipidic duce la cresterea concentratiei corpilor cetonici si acidoza metabolica.
Hiposecretia produce, la copil, oprirea cresterii somatice, dar nu a celei neuropsihice.
Boala se numeste piticism (nanism) hipofizar. Indivizii sunt de talie mica, 1,20-1,30
m, dar proportionat dezvoltati si cu intelectul normal.
Reglarea secretiei de STH. Feedback negativ: cresterea secretiei STH inhiba celulele
somatotrope adenohipofizare si structurile hipotalamice secretoare de hormoni
peptidici reglatori: STH-RH (somatoliberina) si stimuleaza celulele secretoare de
STH-IH (somatostatina). Varful fiziologic al ritmului nictemeral al STH se situeaza
noaptea, in primele ore de somn profund.
Factori metabolici:
- stimulatori: hipoglicemia, cresterea concentratiei unor aminoacizi circulanti,
inanitia.
- inhibitori: cresterea acizilor grasi liberi circulanti.
STH este un hormon activat de stres.
Secretia STH este influentata de interactiunea cu mediatori si hormoni: dopamina si
nonadrenalina stimuleaza, iar cortizolul inhiba secretia STH.
Prolactina, numit si hormonul mamotrop, este secretat de celulele acidofile. Nu se
cunoaste actiunea acestui hormon la barbat. La femeie stimuleaza secretia lactata a
glandei mamare, sensibilizata de estrogeni si progesteron. Prolactina este un inhibitor
al activitatii gonadotrope, fiind capabila sa previna ovulatia. Secretia de prolactina
este inhibata de hipotalamus prin hormonul PIH, care are rol esential in reglarea
secretiei, chiar daca se stipuleaza si un hormon eliberator. Dopamina asigura reglarea
secretiei de prolactina prin feedback negativ, in functie de nivelul circulant al
prolactinei.
Secretia de prolactina in afara sarcinii este stimulata de efortul fizic, stresul psihic si
chirurgical, hipoglicemie, somn. In timpul sarcinii, secretia prolactinei creste gradat,
atingand un varf la nastere si revenind la nivelul de control dupa aproximativ 8 zile.
Suptul determina cresterea temporara a secretiei de prolactina.
Hormonul adenocorticotrop (ACTH, corticotropina) este secretat de celulele
bazofile. Este un polipeptid format din 39 aminoacizi si a fost preparat sintetic.
Actiunea acestui hormon este de a stimula activitatea secretorie a zonelor fasciculata
si reticulata a glandei corticosuprarenale. Produce cresterea concentratiei sangvine a
glucocorticoizilor si hormonilor androgenitali. Asupra secretiei de mineralocorticoizi,
efectele ACTH sunt mai reduse. In afara actiunii indirecte, ACTH stimuleaza direct
melanogeneza si expansiunea pigmentului melanic in celulele pimentare (melanocite),
producand pigmentarea pielii.
 Hipersecretia de corticotropina produce atat efectele excesului de glucocorticoizi
(exagerarea catabolismului proteic, hiperglicemie, obezitate), cat si efectele
melanocito-stimulatoare, pigmentarea pielii (diabet bronzat). Aceste modificari se
intalnesc in boala Cushing, provocata de tumori ale celulelor bazofile.
Hiposecretia de ACTH produce efectele deficitului de glucocorticoizi. Secretia de
ACTH este controlata de hipotalamus prin CRH, hormon de eliberare a
corticotropinei, si de glucocorticoizi, prin feedback negativ.
Hormonul tireotrop (tireostimulina, TSH), secretat de celulele bazofile, stimuleaza
sinteza si secretia de hormoni tiroidieni. Efectele administrarii TSH sunt indirecte,
fiind mediate de tiroxina si triiodotironina. TSH stimuleaza atat captarea iodului de
catre celulele foliculului tiroidian, cat si sinteza si eliberarea hormonilor iodati din
molecula de tireoglobulina.
Hipersecretia de TSH duce la hipertiroidism (ex. Boala Basedow), iar hiposecretia
duce la insuficienta tiroidiana.
Secretia de TSH este reglata de hipotalamus si de nivelul tiroxinei sangvine.
Hipotalamusul secreta un hormon de eliberare a tireostimulinei (TRH).
Hormonii gonadotropi (gonadostimulinele) controleaza functia gonadelor.
Hormonul foliculostimulant (FSH), este secretat de celulele bazofile. La barbat
stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi si a spermatogenezei, iar la femeie
determina cresterea si maturarea foliculului de Graaf si secretia de estrogeni.
Hormonul luteinizant (LH), este secretat de celulele bazofile. Actioneaza la barbat
prin stimularea secretiei de androgeni de catre celulele interstitiale ale testiculului. La
femeie determina ovulatia si aparitia corpului galben, a carui secretie de progesteron
si estrogeni o stimuleaza. Hipotalamusul stimuleaza secretia de LH si FSH printr-un
hormon de eliberare a gonadotropinei (LHRH).
Lobul intermediar reprezinta 2% din masa hipofizei. Anatomic, face parte din
adenohipofiza. El secreta un hormon de stimulare a pigmentogenezei numit hormon
melanocitostimulant (MSH), care are acelasi precursor ca si ACTH-ul. Hipotalamusul
secreta un hormon de inhibare a melanocitostimulinei.
Neurohipofiza sau lobul posterior ocupă 15-25% din volumul total al
glandei. Ea se compune din celule nevralgice cu rol secretor, numite pituicite, din
fibre nevroglice, fibre nervoase, fibre conjunctive şi din celule bazofile. Hormonii
eliberati in circulatie de catre neurohipofiza sunt vasopresina si oxitocina. Ei sunt, de
fapt, secretati in hipotalamusul anterior. Eliberarea in circulatie a acestor hormoni se
face sub influenta hipotalamusului.
Hormonul antidiuretic (ADH), denumit si vasopresina, este un peptid cu lant scurt
de 9 aminoacizi. Actiunea sa principala este cresterea absorbtiei facultative a apei la
nivelul tubilor distali si colectori ai nefronului. In afara de reducerea si concentrarea
urinei, ADH produce si reducerea secretiilor tuturor glandelor exocrine si, prin
aceasta, contribuie la mentinerea volumului lichidelor organismului si la reglarea pe
termen lung a presiunii arteriale. In doze mari, ADH-ul produce vasoconstrictie
arteriolara.
Hiposecretia acestui hormon determina pierderi mari de apa, in special prin urina, a
carei cantitate poate ajunge pana la 20 litri/ 24 ore. Boala se numeste diabet insipid.
Survine in leziuni ale hipotalamusului sau neurohipofizei.
Reglarea secretiei de ADH:
- osmotica: cresterea presiunii osmotice a lichidelor extracelulare stimuleaza sinteza si
secretia de ADH. Acest tip de reglare este un mecanism reflex de feedback negativ
neuroendocrin, la care participa receptori speciali (osmoreceptori) si nucleii
hipotalamici.
- volemica: scaderea volemiei determina cresterea secretiei de ADH.
Oxitocina (ocitocina) este tot un hormon peptidic cu 9 aminoacizi.
Actiunile oxitocinei sunt: stimularea contractiei musculaturii netede a uterului gravid,
mai ales in preajma travaliului, expulzia laptelui din glanda mamara datorata
contractiei celulelor mioepiteliale care inconjoara alveolele.
Reglarea secretiei de oxitocina o face hipotalamusul care primeste stimuli excitatori
de la organele genitale interne sau de la receptorii din tegumentele glandei mamare. In
lipsa secretiei de oxitocina, nasterea se produce dificil, iar alaptarea este imposibila.
Vascularizaţia şi inervaţia hipofizei. Arterele hipofizei provin din carotida
internă şi artera comunicantă posterioară. Venele care se formează din capilarele
sinusoide din adenohipofiza, ca şi cele ce colectează sângele din neurohipofiza
conduc sângele venos în sinusurile cavernoase ale durei mater se formează un sistem
port hipotalamo -hipofizar. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi
parasimpatici.
2. Tiroidaeste cea mai mare glanda cu secretie interna a organismului.Poarta numele
dupa cartilajul nepereche laringian in dreptul caruia se afla. Tiroida cantareste 30g. Ea
se află în regiunea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a traheei, într-un spaţiu
care poartă numele de loja tiroidiană. Tiroida este formată din doi lobi, unul drept şi
altul stâng, şi dintr-o porţiune intermediară, numită istm tiroidian. Forma acestei
glande seamănă cu cea a literei H.
Structura tiroidei.
Tiroida este învelită într-o capsulă conjunctivă din care pornesc septuri conjunctive
în parenchimul glandular, pe care-l subîmpart în lobuli. Lobulii sunt formaţi din două
feluri de ţesuturi: conjunctiv, care alcătuiesc stroma glandei, şi glandular, care
alcătuieşte parenchimul glandular. Ţesutul glandular sau parenchimul este alcătuit din
nişte vezicule, unele mici, altele mari, numite foliculi tiroidieni. În cavitatea
foliculară se găseşte o substanţă fluidă omogenă, de culoare galbenă-cafenie, care
poartă numele de coloid. Coloidul conţine hormoni tiroidieni, enzime.
Tiroida produce doi hormoni: tiroxina si triiodotironina.
Hormonii tiroidieni au urmatoarele actiuni:
- pe metabolismul glucidic: stimuleaza absorbtia intestinala a glucozei, transportul
intracelular al glucozei, glicoliza, gluconeogeneza, riposta insulinica.
- pe metabolismul lipidic: stimuleaza lipoliza, sinteza lipidelor in ficat, urmata de
scaderea concentratiei plasmatice a trigliceridelor, fosfolipidelor, colesterolului.
- protidic: stimuleaza sintezele proteice. Stimuleaza catabolismul proteic, care, in
lipsa unui aport alimentar echilibrat energetic, care domina efectele anabolice, avand
ca rezultat un bilant azotat negativ.
- asupra aparatului cardio-vascular: cresterea fortei si frecventei contractiilor cardiace,
vasodilatatie.
- asupra muschiilor scheletici: cresterea tonusului, a fortei de contractie si a
promptitudinii raspunsului reflex de tip miotatic.
- asupra respiratiei: cresterea amplitudinii si frecventei miscarilor respiratorii.
- asupra sistemului nervos: stimuleaza diferentierea neuronala, dezvoltarea normala a
sinapselor, mielinizarea. Activitatea psihica ramane dependenta de tiroida si la adult, a
carui viteza de ideatie si reactivitate se coreleaza pozitiv cu functia tiroidiana. Rolul
stimulator se extinde si asupra sistemului nervos periferic somatic si vegetativ.
Hiposecretia tiroidiana determina:
a) Nanismul tiroidian la copii
Nanismul tiroidian se caracterizeaza prin inaltime redusa, dezvoltare fizica si psihica
redusa (cretinism, defecte ale dentitiei si deformari osoase).
b) Mixedemul la adult
Mixedemul se caracterizeaza prin crestere in greutate, senzatie permanenta de frig,
piele uscata si ingrosata, caderea parului, scaderea capacitatii de concentrare si
invatare.
Hipersecretia tiroidiana determina:
a) Boala Basedow-Graves la adult
Boala Basedow-Graves se caracterizeaza prin slabire accentuata, iritabilitate,
hiperfagie (consumarea unei cantitati mari de alimente), gusa, ochi iesiti din orbite.
Lipsa iodului din alimentatie produce gusa endemica.Gusa endemica se
caracterizeaza prin hiposecretie tiroidiana insotita de marirea glandei.Un rol important
in alimentatie il are sarea iodata, deoarece este o sursa de iod, iar iodul este necesar
formarii hormonilor tiroidieni.

Reglarea secretiei tiroide se face printr-un mecanism de feedback hipotalamo-

hipofizo-tiroidian. Hipotalamusul secreta TRH care, ajuns in sistemul port la
adenohipofiza, determina eliberarea de TSH. Acesta stimuleaza secretia de hormoni
iodati. Cresterea concentratiei plasmatice a hormonilor tiroidieni inhiba secretia
hipotalamica a TRH si pe cea hipofizara de TSH. Mecanismul acestei reglari este
valabil pentru toate glandele endocrine controlate de hipofiza.
Vascularizaţia şi inervaţia tiroidei. Arterele care irigă glanda tiroidă sunt arterele
tiroidiene superioare şi inferioare. Venele se grupează în capsulă în trunchiuri mari,
drenând sângele în vena jugulară internă şi vena subclaviculară. Limfaticele glandei
tiroide alcătuiesc reţele situate între foliculii tiroidieni. Nervii tiroidei sunt alcătuiţi din
fibre nervoase simpatice provenite din simpaticul cervical şi parasimpatice provenite
din nervul vag.
3. Paratiroidele sunt patru glande mici, aşezate perechi pe faţa dorsală a lobilor
glandei tiroide. Situate în ţesutul conjunctiv al lobilor glandei tiroide, ele sunt
înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Glandele secretă parathormoni și calcitonina
La nivelul tiroidei si paratiroidelor, au fost puse in evidenta celule diferite de restul
epiteliului glandular, numite celule “C”. Ele secreta un hormon hipocalcemiant (care
ajuta la fixarea Ca2+ in oase), numit calcitonina. Calcitonina (CT) este un polipeptid
secretat de celulele C parafoliculare tiroidiene. Stimulul declansator al secretiei de CT
este hipercalcemia.
Efectele sale se exercita la nivelul uramatoarelor tinte:
- osul: reducerea osteolizei osteocitare, stimularea osteoblastelor, inhibarea formarii
de osteoclaste noi.
- rinichiul: efect minor de reducere a reabsorbtiei tubulare de calciu. Rezulatul global
al efectelor CT este hipocalcemia.
Reglare: o bucla de feedback negativ coreleaza nivelul seric al calciului ionic cu
activitatea celulelor secretoare de CT.
Parathormonul (PTH) este un polipeptid. Este activ asupra osului, rinichiului si
tractului digestiv, fie prin efecte diferite, fie prin efectele vitaminei D3 a carei secretie
o controleaza.
Efecte:
- asupra sistemului osos: creste permeabilitatea membranei osteoblastelor si
osteocitelor pentru calciu; cresterea calciului citostolic este urmata de expulzarea
activa a calciului in spatiul extracelular, ceea ce duce la cresterea calcemiei; activarea
osteoclastelor; in efectul sau de lunga durata, PTH stimuleaza atat osteogeneza, cat si
osteoliza; echilibrul proceselor de remaniere osoasa este insa deplasat in favoarea
osteolizei.
- la nivelul rinichiului: determina hidroxilarea 25-dihidroxicolecalciferolului in pozitia
1, rezultand forma activa a vitaminei D3; stimuleaza reabsorbtia tubulara a calciului in
nefronul distal, rezultand hipocalciurie; inhiba reabsorbtia tubulara a fosfatilor
anorganici, rezultand hiperfosfaturie; intensifica reabsorbtia tubulara a ionilor de
magneziu si hidrogen, dar inhiba reabsorbtia sodiului, potasiului si a unor aminoacizi.
- la nivelul tractului digestiv: absoarbe activ calciul, in functie de continutul dietei,
efect indirect mediat de vitamina D3.
Hipercalcemia si hipofosfatemia sunt rezultatul efectelor conjugate ale PTH-ului in
interactiune cu organele tinta mentionate.

Reglare:
 Mecanismul principal: bucla de feedback negativ care coreleaza direct celulele
secretoare de PTH ci nivelul circulant al calciului ionic. Hipercalcemia inhiba
secretia de PTH si invers:
 Mecanisme asociate: feedback negativ exercitat de vitamina D3 asupra celulelor
paratiroidiene; feedback negativ exercitat de magneziul ionic circulant.
Hipomagnezemia inhiba secretia de PTH si invers.
In caz de hipersecretie (in tumori secretante) are loc rarefierea oaselor care pot
prezenta fracturi spontane, iar calciul aflat in exces in sange se depune in tesuturi sau
formeaza calculi urinari.
4. Timusul are un rol de glanda endocrina in prima parte a ontogenezei, pana la
pubertate si este un organ situat în etajul superior al mediastinului anterior, înapoia
sternului, are localizare retrosternala. El se dezvoltă până în al doilea an de viaţă, după
care rămâne staţionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit de o masă de
grăsime. Este o glanda cu structura mixta, de epiteliu secretor si organ limfatic.
Timusul are o formă alungită, fiind alcătuit din doi lobi, unul drept şi altui stâng.
Structura timusului Lobii timusului sunt înfăşuraţi într-o capsulă fibroasă, din care
pleacă septuri conjunctive care îi subîmpart în lobuli. Un lobul timic este alcătuit
dintr-o zonă corticală aşezată ia periferie şi o zonă medulară spre interior. Zona
corticală este constituită din limfocite şi din limfoblaste, iar zona medulară din celule
reticulare, limfoblaste şi corpusculi Hassal. Celulele timice produc hormonul timic.
Timusul este vascularizat de ramuri care provin din artera tiroidiană inferioară, artera
toracică internă şi din trunchiul arterial brahiocefalic. Venele alcătuiesc trunchiuri
care se varsă în vena brahiocefalică stângă. Nervii provin din sistemul nervos
vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul vag).
5. Glandele suprarenale glande mici, perechi, situate deasupra polului superior al
fiecărui rinichi, în nişte spaţii numite lojele glandelor suprarenale. Glanda suprarenală
are forma unui con turtit, prezentând o faţă anterioară, o faţă posterioară, o faţă
inferioară, un vârf acoperit de diafragm, două margini, una medială şi alta laterală.
Glanda suprarenală este alcătuită dintr-un schelet conjunctiv (stroma) şi din ţesut
glandular (parenchimul). Ţesutul glandular prezintă două zone, una periferică, numită
zona corticală, care alcătuieşte corticala sau corticosuprarenala, şi alta centrală de
culoare cenuşie, numită zona medulară, care alcătuieşte medulara sau
medulosuprarenala.
Corticosuprarenala secreta hormoni de natura lipidica si au structura sterolica
(provin din colesterol) si se împarte în trei zone: glomerulară, fasciculată şi reticulată.
Celulele zonei glomerulată secretă hormonii numiţi mineralocorticoizi, reprezentati de
aldosteron.
 Hipersecretia de aldosteron (boala Conn) duce la retentie masiva de sare si apa si
determina edeme si hipertensiune. Hiposecretia se intalneste cazul insuficientei
globale a CSR (boala Addison). La acesti bolnavi are loc o pierdere de sare si apa,
urmata de hipotensiune si adinamie (scaderea capacitatii de efort).
Celulele zonei fasciculata secretă hormonii glucocorticoizi, reprezentati in special de
cortizon si hidrocortizon (cortizol). Hipersecretia de glucocorticoizi determina
sindromul Cushing in care predomina semnele dereglarilor metabolismelor
intermediare.
Bolnavii prezinta obezitate, diabet si hipertensiune. Hiposecretia se intalneste in boala
Addison.
Celulele zonei reticulată secretă hormonii numiţi sexosteroizi (estrogeni şi androgeni).
Hiposecretia acestor hormoni este compensata de secretia gonadelor.
Hipersecretia are efecte masculinizate puternice. Reglarea secretiei hormonilor
sexosteroizi se face prin mecanisme hipotalamo-hipofizare. Rolul cel mai important il
joaca ACTH.
Medulara sau medulosuprarenala este formata din celule glandulare de formă
poligonală, mai mici decât celulele corticalei. Celulele vin în contact cu capilarul
arterial şi cu capilarul sinusoid venos, în care îşi varsă produşii de secreţie: adrenalina
și noradrenalina se mai numesc si catecolamine si au efecte similare stimularii
sistemului nervos simpatic.
Adrenalina si noradrenalina au urmatoarele actiuni:
- la nivelul sistemului cardiovascular produce tahicardie (accelerarea batailor inimii);
vasoconstrictie (contractia vaselor de sange urmata de micsorarea diametrului
acestora)
- la nivelul sistemului digestiv produce relaxarea musculaturii netede, contractia
sfincterelor (sfincterul este un muschi care regleaza inchiderea sau deschiderea unor
orificii)
- produc glicogenoliza (descompunerea glicogenului) si hiperglicemie
Arterele care vascularizează glanda suprarenală provin din artera frenică
inferioară, aorta abdominală şi artera renală. Din capilare, sângele este colectat de
venule, care se deschid în vena centrală medulară. Vena centrală medulară dreaptă se
varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală. Nervii
corticosuprarenalieni provin din sistemul nervos vegetativ simpatic, şi anume din
plexul celiac.
6. Pancreasul este situat in cavitatea abdominala, in spatele stomacului.Este
alcatuit din: cap, corp si coada. Capul pancreasului se afla in curbura duodenului
(prima portiune a intestinului subtire). Termenii pancreas endocrin si pancreas
exocrin desemneaza cele doua functii majore ale pancreasului si diferentele in calea
de evacuare a produsilor de secretie.
a) Functia exocrina
Functia exocrina este realizata de catre acini pancreatici, care secreta sucul pancreatic
cu rol in digestia intestinala
b) Functia endocrina
Functia endocrina este realizata de catre insulele Langerhans, care secreta hormoni
Insulele Langerhans sunt alcatuite din mai multe tipuri de celule:
- celule alfa, care secreta glucagon
- celule beta, care secreta insulina
- celule delta, care secreta somatostatina
Pancreasul endocrin este alcătuit din nişte insule de celule cu structură de glandă
endocrină răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin, numite insulele lui
Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane celulare care se anastomozează
formând o reţea. Cordoanele glandulare se compun din două tipuri de celule: alfa şi
beta. Celulele alfa secretă hormonul numit glucagon. Celulele beta secretă hormonul
numit insulina. Insulele Langerhans sunt separate de ţesutul pancreatic exocrin printr-
o capsulă conjunctivă foarte fină.
I. Insulina
Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului, deoarece:
Stimuleaza patrunderea glucozei in tesutul muscular si in tesutul adipos;
Stimuleaza consumul de glucoza la nivel celular;
Stimuleaza glicogenogeneza (formarea de glicogen din glucoza) si lipogeneza
(formarea de lipide din glucoza);
La nivelul metabolismului proteic stimuleaza sinteza de proteine;
Hiposecretia de insulina determina diabetul zaharat.
Diabetul zaharat este caracterizat prin:
- hiperglicemie (cresterea glicemiei peste valorile normale); glicemia reprezinta
concentratia de glucoza din sange si are o valoare normala de 70-110 mg/100 ml
sange
- poliurie (eliminarea unei cantitati mari de urina)
- polidipsie (consumarea exagerata de lichide)
- glucozurie (prezenta glucozei in urina)
- hiperfagie (consumarea unei cantitati mari de alimente)
- scaderea in greutate si stare de apatie.
Hipersecretia de insulina determina:
- hipoglicemie
- scaderea fortei musculare
- pierderea cunostintei si aparitia starii de coma
II.Glucagonul
Glucagonul este principalul hormon hiperglicemiant al organismului, deoarece:
1.Stimuleaza glicogenoliza (descompunerea glicogenului in glucoza) numai la nivel
hepatic, nu si la nivel muscular;
2.Stimuleaza gluconeogeneza (formarea de glucide din aminoacizi).
7. Glandele sexuale: testiculul (gonada masculina) si ovarul (gonada feminina)
sunt glande mixte exo- si endocrine.
Ovarul este un organ pereche si este situat in cavitatea pelviana, pe de o parte si alta
a uterului. Are o activitate dublă: endocrină şi exocrină. Activitatea exocrină
constă în producerea celulelor germinale, iar cea endocrină, în secreţia de hormoni.
a) Functia exocrina
Functia exocrina a ovarului consta in formarea ovulelor (celule sexuale feminine sau
gameti feminini) prin procesul numit ovogeneza.
Formarea foliculilor maturi si ovulatia:
Fiecare ovar contine la nastere cateva sunte de mii de foliculi primordiali. Dintre
acestia, numai 300-400, cate unul pe luna, incepand cu pubertatea si terminand cu
menopauza, vor ajunge la maturatie. Procesul de crestere si maturatie foliculara este
ciclic. Ciclul ovarian este insotit de modificari la nivelul uterului, vaginului, glandelor
mamare. Durata medie a unui ciclu genital la femeie este de 28 de zile si de aceea el
se mai numeste ciclu menstrual.
Ciclul ovarian prezinta doua perioade:
- preovulatorie, care dureaza din ziua 1 pana in ziua a 14-a a ciclului;
- postovulatorie, ce se intinde din ziua a 15-a pana in prima zi a menstruatiei, dupa
care ciclul se reia. In perioada preovulatorie au loc mitoze ecvationale si reductionale
la nivelul ovocitului. Acesta strabate mai multe etape, de la ovogonie cu numar
diploid de cromozomi la ovulul matur care are formula haploida. Pe masura ce ovulul
se matureaza, apare o cavitate la nivelul foliculului ovarian, care se umple cu lichid
folicular. In ziua a 14-a, foliculul se rupe si ovulul este expulzat in cavitatea
abdominala (ovulatia), de unde este preluat de trompa uterina. Dupa ovulatie, foliculul
ovarian se transforma in corp galben.
Cresterea si maturarea folicului sunt stimulate de FSH. Ovulatia si formarea corpului
galben sunt stimulate de LH. Din motive incomplet intelese, hipofiza anterioara
secreta cantitati mult crescute de LH pentru o perioada de 1-2 zile, incepand cu 24-48
de ore inainte de ovulatie, fenomen insotit si de un varf preovulator mic al FSH.

Cauza acestei cresteri bruste a secretiei de gonadotropine nu este cunoscuta, dar

cateva dintre cauzele posibile sunt:
- la acest moment al ciclului, estrogenul are efect de feedback pozitiv pentru a stimula
secretia pituitara a gonadotropinelor, fenomen aflat in contradictie cu efectul sau
normal de feedback negativ care intervine in restul ciclului lunar feminin;
- anumite celule foliculare incep sa secrete progesteron in cantitati mici, dar in
crestere, cu aproximativ o zi inaintea varfului preovulator al LH, si se presupune ca
acesta poate fi factorul care stimuleaza secretia excesiva de LH. Indiferent de cauza,
fara acest varf preovulator de LH, ovulatia nu poate avea loc.
b) Functia endocrina
Functia endocrina a ovarului consta in producerea de hormoni sexuali feminini
reprezentati de hormonii estrogeni si progesteron
1.Hormonii estrogeni
Hormonii estrogeni au urmatoarele actiuni:
- stimuleaza proliferarea mucoasei si a musculaturii uterine
- stimuleaza dezvoltarea glandelor mamare
- stimuleaza dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la femei (bazin lat si umeri
ingusti, acumularea de tesut adipos pe coapse si in zona bazinului.etc)
2.Progesteronul
Hormonul progesteron actioneaza asupra mucoasei uterine determinand modificari
care o pregatesc pentru fixarea celulei ou (zigot), proces denumit nidatie.
Testiculul este un organ pereche situat intr-o punga tegumentara numita scrot.
Testiculele sunt glande mixte, avand atat functie exocrina cat si endocrina:
a) Functia exocrina
Functia exocrina a testiculelor consta in formarea spermatozoizilor (celulelor sexuale
masculine sau gameti masculini) prin procesul numit spermatogeneza
b) Functia endocrina
Functia endocrina a testiculelor consta in producerea de hormoni sexuali masculini
numiti hormoni androgeni
Hormonii androgeni sunt reprezentati de testosteron.
Testosteronul are urmatoarele actiuni:
- stimuleaza cresterea si dezvoltarea organelor genitale masculine
- determina dezvoltarea masei musculare
- asigura dezvoltarea si mentinerea caracterelor sexuale secundare la barbati (bazin
ingust si umeri lati, musculatura dezvoltata, pilozitate crescuta, acumulare de tesut
adipos in zona bazinului, ingrosarea vocii.etc).
8. Glanda pineala (Epifiza) este situata intre tuberculii cvadrigemeni superiori si intra
si componenta epitalamusului. Anatomic si functional are conexiuni cu epitalamusul,
impreuna formand un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.
Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite),
cu proprietate secretorie, si elemente nervoase (celule si prelungiri), inconjurate de o
bogata retea vasculara, continand numeroase fibre simpatice.
Epifiza secreta:
- indolamine: melatonina, cu actiune frenatoare asupra functiei gonadelor);
- hormoni peptidici (vasotocina, cu puternica actiune antigonadotropa, mai ales anti
LH). Extractele de epifiza au si efecte metabolice, atat in metabolismul lipidic,
glucidic, proteic, cat si in cel mineral. Epifiza are legaturi stranse cu retina. Stimulii
luminosi produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secretiei de
melatonina. In intuneric, secretia de melatonina creste, frenand functia gonadelor.

Concluzii:
Glandele endocrine sunt organe care secretă substanțe cu structură chimică
caracteristică denumite hormoni care trec în circulația sanguină și influențează
activitatea aparatelor și sistemelor.
Hipofiza secretă prin:
- adenohipofiză: hormonul luteinizant, somatotrop, luteotrop. corticotrop şi
foliculinostimulent, tireotrop şi hormonii gonadotropi
- hipofiza posterioară ocitocină şi vasopresina
- lobul mijlociu hormonul melanocitostimulator.
Tiroida secretă mai multe categorii de hormoni tiroidieni de. ex. T3, T4.
Paratiroidele secretă parathormoni și calcitonina.

Glandele suprarenale:
- corticosuprarenala produce mineralocorticoizi, glucocorticoizi și 17-cetosteroizi
- medulosuprarenala secretă adrenalina și noradrenalina.
Pancreasul endocrin secretă insulina și glucagonul.
Ovarul produce hormonii estrogeni progesteronul.
Testiculul produce spermatozoiziil şi hormonii androgeni.

Teste de autocontrol:
1. care este definiția glandelor cu secreție internă?
2. Care sunt principalele glande cu secreție internă?
3. Care sunt hormonii secretați de hipofiză, în totalitate?
4. Care glandă endocrină secretă insulina?

APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.
I. Tubul digestiv
Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:
cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros.
Acestea se înlănţuie sub forma unui tub continuu, începând de la orificiul bucal, pe
unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate rezidurile.
Pereţii tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, care de la
interior spre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica
musculară şi tunica externă.
Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc
numeroase vase şi formaţiuni nervoase.
 Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţior
cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut muscular neted
în restul tubului digestiv.
Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice şi a canalului anal
este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul
stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită
din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.
1. Cavitatea bucală este situată în craniul facial, între fosele nazale şi regiunile
superioare ale gâtului. Este despărţită de fosele nazale prin boltapalatină, iar de
regiunile cervicale, prin muşchiul milohioidian. Cavitatea bucală comunică cu
exteriorul prin orificiul bucal, iar cu faringele, prin istmul bucofaringian.
Această cavitate este împărţită de arcadele dentare în două comartimente, unul
anterior, numit vestibul bucal, şi altul posterior numit cavitatea bucală propriu-zisă, în
care se găsesc limba şi dinţii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă. Mucoasa vestibulară se rasfrânge de
pe buze şi obrajii pe planul osos al arcadelor alveolodentare.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, este delimitată
în partea superioară de bolta palatină, în cea inferioară de planşeul bucal, iar
anterolateral de arcadele alveolodentare; în partea posterioară comunică larg cu
faringele.
Limba este un organ musculoepitelial şi membranos situat în cavitatea bucală
propriu-zisă şi prins pe planşeul bucal. Organ musculos cu rol in vorbire, masticatie,
deglutitie si sensibilitate gustativa.
Configuraţia externă. Limba este formată dintr-o porţiune verticală, numită
rădăcina limbii, şi o porţiune orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină
cu vârful limbii. Limita de separare este marcată de un şanţ în forma literei “V”,
denumit şanţul terminal.
Rădăcina limbii prezintă trei cute numite plicile glosoepiglotice. Corpul limbii este
turtit de sus în jos, prezentând două feţe. El se continuă anterior cu vârful limbii.
Pe faţa superioară se găseşte şanţul median longitudinal; tot pe faţa dorsală
se văd numeroase papile: filiforme, fungiforme şi valate.
Pe faţa inferioară a limbii se observă frâul limbii şi caruncule sublinguale.
Vascularizatia limbii este asigurata de artera linguala. Sangele venos ajunge in vena
jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii submandibulari si cervicali.
Inervatia muschilor limbii este asigurata de nervul hipoglos (muschii intrinseci ai
limbii) si de nervul glosofaringian (muschii extrinseci ai limbii). Nervii sunt senzitivi
şi motori. Inervaţia senzorială este dată de ramuri ale nervilor: vag, glosofaringian şi
facial. Inervaţia senzitivă pentru sensibilitatea generală este dată de ramuri ale
nervului trigemen.
Dintii sunt organe dure cu rol in masticatie si vorbire. La om exista doua dentitii:
- temporara (dentitia de lapte), care numara 20 de dinti;
- permanenta, numara 32 de dinti (8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari)
Dinţii de lapte apar în ordinea următoare:  Dinţii de lapte durează până la
::: la 6 luni - primii incisivi;  aproximativ 6, 7 ani, când începe
::: la nouă luni - următorii incisivi;  schimbarea dinţilor:
::: la 12 luni - primii premolari;  ::: la 7 ani se schimbă primii incisivi;
::: la 18 luni - caninii;  ::: la 8 ani apar şi ceilalţi incisivi;
::: la 24 de luni - ultimii premolari. ::: la 9 ani apar primii premolari;
Molarii apar primii la 6 ani, următorii la ::: la 11 ani apar caninii;
11 ani, iar ultimii la aproximativ 20 de ::: la 12 ani apar ultimii premolari.
ani.

.
Dentitia temporara incepe sa apara dupa 6-8 luni si este completa in jurul varstei de 2-
3 ani. Dentitia permanenta apare intre 6 si 13 ani, exceptand molarul III (maseaua de
minte), care apare mai tarziu (18-22 ani) sau deloc.
Structura:
- coroana, de culoare alba, depaseste alveola dentara, fiind vizibila in cavitatea bucala;
- radacina, este inclusa in alveola si poate fi unica, tripla sau dubla. Unica este la
incisivi, canini si premolari, dubla sau tripla la molari;
- colul, regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana. La nivelul colului se
afla inelul gingival (mijloc de fixare al dintelui).
De la exterior spre interior se disting:
- smaltul, cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de
magneziu, floruri de Na si K. Aceasta este inlocuita de cement la nivelul radacinii.
Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale
dintelui (paradontiu). Structura cementului este asemanatoare cu a osului.
- dentina, se afla sub smalt si are consistenta unui os, doar ca este mai dura.
- cavitatea dentara, este plina cu tesut conjunctiv, in care exista vase de sange si nervi.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera
maxilara interna, Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in
final in ganglionii submandibulari si cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen (pentru dintii superiori nervul
maxilar, iar pentru dintii inferiori nervul mandibular).
2. Faringele este un conduct musculofibros care se întinde de la baza
craniului până la orificiul superior al esofagului. Prin intermediul faringelui, fosele
nazale comunică cu laringele, alcătuind calea respiratorie, iar cavitatea bucală
comunică cu esofagul, formând calea digestivă.
Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai lărgit în porţiunea superioară
şi mai îngustat în cea inferioară. El are cinci pereţi, şi anume unul superior, unul
posterior, doi laterali şi unul anterior.
Pereţii faringelui delimitează cavitatea denumită endofaringe. Acesta poate fi
subîmpărţit în trei etaje: unul superior sau nazofaringian, unul mijlociu sau
bucofaringian şi altul inferior sau laringofaringian.
Nazofaringele se află între peretele superior al faringelui inserat pe baza
craniului şi vălul palatin. În grosimea peretelui superior se găseşte un conglomerat de
noduli limfatici care alcătuiesc amigdala faringelui. Pe pereţii laterali ai
nazofaringelui se observă orificiile de deschidere ale trompelor Eustache, iar în
grosimea pereţilor laterali se află foliculi care alcătuiesc amigdala tubară a faringelui.

Bucofaringele este delimitat de vălul palatin şi de un plan imaginar care trece

prin osul hioid. El este situat înapoia istmului bucofaringian. Istmul bucofaringian
este delimitat de marginea inferioară liberă a vălului palatin, de arcurile palatine
anterioareşi de baza limbii. În interiorul acestuia se află amigdala palatină. Feţele
vizibile ale amigdalelor palatine sunt prevăzute cu 18-22 de orificii, care reprezintă
deschiderile criptelor amigdaliene. Cele două amigdale palatine alcătuiesc, împreună
cu amigdalele faringiană, tubară şi linguală, inelul sau cercul limfatic Waldeyer.
Laringofaringele este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi de un altul care
trece prin partea inferioară a vertebrei a şasea cervicale; el se continuă cu
bucofaringele în sus şi cu esofagul în jos.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artida caritida externa. Sangele
venos este drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul
vag.
3. Esofagul este un organ tubular care se întinde de la faringe la stomac. Limita lui
superioară este reprezentată de marginea inferioară a cartilajului cricoid, iar cea
inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul. Esofagul are o
lungime medie de 25 cm. Esofagul nu este rectiliniu, ci prezintă o serie de curburi.
Calibrul esofagului nu este uniform, el fiind mai redus în unele regiuni numite
strangulaţii sau istmuri. Are trei istmuri: superior, mijlociu şi inferior. Între aceste
istmuri se găsesc segmentele mai dilatate.
Vascularizaţia şi inervaţia esofagului
Arterele care hrănesc esofagul provin din artera tiroidiană inferioară: arterele
esofagiene, arterele bronşice, frenice şi artera gastrică stângă. Venele formează două
plexuri: venos submucos şi venos periesofagian.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul
vag).
5. Stomacul organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. El
se găseşte în etajul superior al cavităţii abdominale, în loja gastrică, care este
delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers şi peretele abdominal.

Configuraţia externă şi raporturile stomacului

 Stomacul are forma literei “J” când este gol şi forma unui cimpoi, când este plin. El
cuprinde două porţiuni, una verticală şi alta orizontală. Porţiunea verticală se
subîmparte în fundul stomacului, denumit şi fornix, şi corpul stomacului. Porţiunea
orizontală este subîmpărţită şi ea în antrul piloric şi canalul piloric.
Stomacul are două feţe (anterioară şi posterioară), două curburi (dreaptă şi
stângă) şi două orificii (cardia şi pilor).
Marginea dreaptă sau mica curbură este concavă. Ea prezintă o porţiune
verticală şi o porţiune orizontală.
Marginea stângă sau marea curbură este convexă. Ea porneşte de la cardia,
unde formează cu esofagul incizura cardiacă, prezintă o porţiune verticală şi una
orizontală ce se termină în dreptul orificiului piloric. De pe marea curbură pornesc
marele epiploon, care acoperă ca un şorţ organele din cavitatea abdominală,
epiploonul gastrosplenic, care leagă stomacul de splină.
Orificiul superior al stomacului poartă numele de cardia; prin el stomacul
comunică cu esofagul. Orificiul inferior al stomacului, numit pilor, face legătura
dintre stomac şi duoden.

Structura stomacului. Pereţii stomacului sunt alcătuiţi din patru straturi sau
tunici: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă. Tunica
mucoasă căptuşeşte suprafaţa internă. Ea are o culoare roz.
Mucoasa gastrică este constituită din epiteliu prismatic înalt şi corion cu
glande şi musculatura mucoasei.
Aparatul glandular este alcătuit din trei tipuri de glande: cardiale, fundice şi
pilorice.
Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc
vase sanguine şi limfatice, precum şi plexuri nervoase vegetative.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, aşezate în trei
straturi: extern, mijlociu şi intern. Stratul extern este constituit din fibre dispuse
longitudinal. Stratul mijlociu este alcătuit din fibre dispuse circular. Stratul intern este
format din fibre musculare dispuse oblic.
Tunica seroasă se întrerupe la nivelul curburilor, unde se continuă cu cel al
epiplonurilor.
Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului
celiac: artera hepatica, gastrica stanga si splenica.
Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera gastroepiploica stanga,
care mai primeste ramuri din artera gastro- duodenala (artera gastro-epiploica dreapta)
provenita din artera hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a
stomacului impreuna cu artera gastrica dreapta din artera hepatica proprie. Sangele
venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si
parasimpatice. Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele
stomacului plexul mienteric si plexul submucos.
5. Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv, măsurând
peste 4 m. El se întinde de la pilor până la valvula ileocecală. Intestinul subţire are trei
porţiuni: duodenul, jejunul şi ileonul.
6. a. Duodenul reprezintă porţiunea iniţială a intestinului subţire şi se întinde de la
sfincterul piloric până la unghiul pe care acesta îl face cu jejunul, numit unghi
duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm. Cea mai mare parte a acestui
segment este situată înapoia peritoneului parietal, şi unde este fixat pe peretele
posterior al abdomenului, la nivelul vertebrelor L1- L2.
 Vascularizaţia şi inervaţia duodenului. Arterele provin din artera
pancreaticoduodenală superioară şi din artera pancreaticoduodenală inferioară. Venele
drenează sângele către portă. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi
parasimpatic care formează plexurile: submucos (Meissner), şi mienteric (Auerbach).
5.b. Jejunul şi ileonul alcătuiesc împreună intestinul mezenterial, care se întinde de
la unghiul duodenojejunal până la valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin.
Denumirea provine de la mezenter, formaţiune peritoneală care leagă jejunul şi
ileonul de peretele abdominal posterior.
Vascularizaţia şi inervaţia intestinului mezenterial. Arterele care irigă intestinul
provin de la artera mezenterică superioară.
Venele iau naştere din reţeaua capilară a vilozităţilor intestinale şi a celorlalte
structuri ale peretelui intestinal.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic. Fibrele nervoase
din plexul mezenteric superior participă la alcătuirea celor două plexuri suprapuse:
plexul mienteric Auerbach şi plexul submucos Meissner.
7. Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El se întinde de la valvula
ileocecală până la orificiul anal, având o lungime medie de 1,6 m.
Calibrul intestinului gros este mai mare decât cel al intestinului subţire; el merge
descrescând de la porţiunea iniţială, care are un diametru de 7 cm, către partea
terminală, unde diametrul scade la circa 4 cm.
Porţiunile intestinului gros şi raporturile lor
Intestinul gros cuprinde următoarele porţiuni: cecul, colonul şi rectul.
Cecul reprezintă porţiunea iniţială şi este situat sub unghiul ileocecal. El are forma
unei ampule cu o lungime şi un calibru de circa 7 cm. Extremitatea lui superioară se
continuă cu colonul ascendent, iar cea inferioară se îngustează în formă de fund de sac
şi se continuă cu apendicele vermicular, un diverticul al cecului care are forma unui
tub cilindric lung de 6-8 cm.
Colonul cuprinde un segment ascendent, unul transversal şi altul descendent.
Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică dreaptă.
Colonul ascendent prezintă toate caracteristicile intestinului gros.
Colonul transvers se întinde de la flexura colică dreaptă până la flexura colică
stângă, unde se continuă cu colonul descendent.
Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la nivelul crestei iliace,
unde se continuă cu colonul sigmoid. El este fixat de peretele posterior al
abdomenului prin intermediul unei fascii de provenienţă peritoneală.
Colonul sigmoid sau ileopelvian este, ca şi cel transvers, un segment mobil, fiind
prevăzut cu un mezou numit mezosigmoid cu două rădăcini, oblică şi verticală.
Colonul sigmoid se află în fosa iliacă stângă şi în micul bazin.
Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi al tubului digestiv. Se
întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul se găseşte în loja rectală. El este
fixat în această lojă de peritoneul care-l acoperă, de muşchii ridicători anali, de
pediculii vasculari şi de sfincterul anal extern. El are un aspect fusiform, deoarece
cele două extremităţi sunt mai înguste, iar porţiunea din mijloc mai dilatată (ampula
rectală). Este important să reţinem că rectul nu mai prezintă nici unul dintre
elementele de configuraţie externă caracteristice colonului. Rectul cuprinde două
segmente, unul superior, numit rectul pelvian sau ampula rectală, şi altul inferior,
numit rectul perineal sau canalul anal.
 II: Glandele anexe ale tubului digestiv

Glandele mari dinafara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe,

comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În
această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
1. Glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţii bucale. Ele
secretă saliva care are rol în digestia bucală, în vorbire etc. Sunt de două feluri: mici şi
mari.
1.a.Glandele salivare mici, fara canal excretor:
- glandele palatine, localizate pe mucoasa palatului;
- glandele labiale, pe mucoasa buzelor;
- glandele bucale, pe mucoasa obrajilor;
- glandele linguale, pe mucoasa limbii.
1.b.Glandele salivare mari sunt situate în afara mucoasei bucale; ele sunt perechi si
îşi varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală, prin intermediul unor canale
excretoare.
1.b.1.Glanda parotidă este cea mai voluminoasa glanda salivara. Se gaseste sub
conductul auditiv extern (de unde si numele: para = langa; otis = ureche) si inapoia
ramurii mandibulei. Cantareste 20-30 g. Glanda parotida este situata in loja
parotidiana. Glanda este strabatuta de ramurile nervului facial, de artera carotida
externa si de vena jugulara externa. Produsul de secretie de secretie se varsa prin
canalul lui Stenon, in vestibului superior, in dreptul molarului II. Lungimea canalului
este de 5 cm, iar diametrul masoara 4-5 mm, avand aspectul unei vene goale.
Glanda parotida este o glanda tubuloacinoasa de tip seros. In constitutia sa intra acini
secretori si un sistem de canale excretoare. Acinii secreta un lichid clar, care nu
contine mucus.
Arterele provin din carotida externa si dintr-o ramura a ei, artera temporala
superficiala. Sangele venos este colectat de vena jugulara externa. Limfaticele ajung
in ganglionii parotidieni, iar de aici in ganglionii cervicali.
Glanda are o dubla inervatie: simpatica si parasimpatica. Inervatia secretorie este
parasimpatica, reprezentata de fibre parasimpatice preganglionare plecate din nucleul
salivator inferior, prin nervul glosofaringian. Aceste fibre fac sinapsa in ganglionul
otic cu fibrele postganglionare, care ajung la glanda parotida, determinandu-i secretia.
1.b.2.Glanda submandibulară este intermediara, ca marime, intre glanda parotida
si glanda sublinguala. Cantareste 7-8 g. Este situată într-o porţiune a regiunii cervicale
superioare numită loja submandibulară. Canalul excretor al glandei submandibulare,
numit canalul Wharton, care are o lungime de 5 cm, se deschide în cavitatea bucală,
la baza frâului limbii, într-o papilă, numită caruncula sublinguală. Este o glandă
mixtă, seromucoasă. Secretia ei este seromucoasa, intermediara intre cea a parotidei si
sublingualei.
Este vascularizata de artera faciala care trece pe la polul superior al glandei. Sangele
venos este colectat de vena faciala. Limfaticele se strang in ganglionii
submandibulari, care dreneaza in final in ganglionii cervicali.
Glanda are o dubla inervatie: simpatica si parasimpatica. Inervatia secretorie este
parasimpatica, reprezentata de fibrele parasimpatice preganglionare care provin din
nucleul salivator. Aceste fibre patrund in nervul facial si fac sinapsa, in ganglionul
submandibular, cu fibrele postganglionare care ajung la glanda.
1.b.3.Glanda sublinguală este cea mai mica (3-5 g) dintre glandele salivare mari si
se afla deasupra diafragmei bucale.
 In structura glandei distingem o portiune principala si 10-20 lobuli accesori. Loja
glandei sublinguale este delimitata superior de mucoasa regiunii sublinguale, inferior
de muschiul milohioidian, lateral de corpul mandibulei, iar medial de muschii limbii.
Glanda are un canal excretor principal, canalul Bartholin, si mai multe canale
accesorii (canalele Rivinius). Canalul Bartholin se deschide in caruncula sublinguala.
Canalele Rivinius se deschid fie in canalul Bartholin, fie direct in caruncula
sublinguala sau chiar la nivelul mucoasei linguale.
Din punct de vedere structural, este o glanda tubuloacinoasa seromucoasa, in care
predomina componenta mucoasa. Produce o saliva opalescenta, mucoasa.
Glanda sublinguala este vascularizata de rammuri din artera linguala. Sangele venos
ajunge in vena linguala. Limfaticele dreneaza in ganglionii submandibulari si, de la
acest nivel, in ganglionii cervicali.
Inervatia glandei sublinguale este asemanatoare inervatiei glandei submandibulare.

2. Ficatul glandă anexă a tubului digestiv, are culoarea brună-roşiatică,

dimensiuni variabile cu vârsta şi o greutate medie de 1500 g, fiind cea mai mare
glandă din organismul nostru. Are forma unui ovoid taiat oblic, avand 28 cm in sens
transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Este situat in etajul supramezocolic, in
partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la
dreapta stomacului (este situat in cavitatea abdominala, sub diafragm, in loja
hepatica). Are o constistenta ferma.
Configuraţia externă a ficatului
Ficatul prezintă două feţe: superoara (diafragmatică), inferioara (viscerală) şi două
margini: inferioara si posterioara.
Faţa superioară sau diafragmatică, situată sub bolta diafragmei, este convexă. Este
divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul falciform, intins de la fata
superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang e mai mic decat cel drept. Prin
intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si
cu bazele celor doi plamani, tapetate de pleura.
Faţa inferioară sau viscerală este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt
sagitale (longitudinale), iar al treilea este transvers.
Sanţul transvers (poarta hepatică) este o depresiune prin care intră şi ies din ficat
formaţiunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă, canalul
hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi). Sanţul sagital stâng este împărţit de şanţul
transvers în două segmente, unul anterior (fisura ligamentului rotund) şi altul
posterior (fisura ligamentului Arantius). Sanţul sagital drept este împărţit de şanţul
transvers într-un segment anterior (fosa veziculei biliare) şi altul posterior (şanţul
venei cave inferioare). În segmentul anterior se află vezicula biliară, iar în cel
posterior, vena cavă inferioară.
Lobii ficatului sunt delimitaţi de şanţurile descrise mai sus. Cele două şanţuri sagitale
şi şanţul transvers împart faţa inferioară a ficatului în patru lobi: lobul drept, situat în
afara şanţului sagital drept; lobul stâng, situat în afara şanţului sagital stâng, lobul
pătrat, situat înaintea şanţului transvers; lobul caudat (Spiegel), situat înapoia şanţului
transvers.
Structura ficatului. La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe
fata superioara a ficatului, peritoneul se rasfrange pe diafragma, formandu-se astfel
ligamentul falciform. De pe fata inferioara se rasfrange pe stomac, formandu-se micul
epiploon (ligamentul gastro-duodeno-hepatic). Peritoneul de pe fata superoara si
inferioara a ficatului se rasfrange pe peretele posterior al cavitatii abdominale,
formandu-se astfel ligamentul coronar. La cele doua extremitati (stanga si dreapta),
cele doua foite ale ligamentului coronar se apropie una de cealalta, formand
ligamentele triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma.
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului, numita capsula Glisson.
De pe fata ei profunda pleaca septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in
parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se delimiteaza lobulii hepatici.
Unitatea morfologică a ficatului este lobulul hepatic. Acesta are formă de piramidă
şi o lungime de câţiva milimetri. Ficatul conţine până la 100.000 de lobuli. Fiecare
lobul hepatic este format din hepatocite  (celulele ficatului), capilare
sinusoide şi canale biliare  (în care se varsă bila). 
Celulele hapatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate
dintr-un singur rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc
capilare sinusoide. In grosimea unei lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza
canalicule biliare intralobulare.
Celulele hepatice (hepatocitele) sunt relativ mari, de forma poliedrica si apar pe
sectiune sub aspect poligonal. Fiecare hepatocit vine in contact cu capilarele
sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular (polul biliar). Celula
hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare (secretie exocrina), fie in
sinusoide (secretie endocrina).
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati de
insasi celulel hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de
colangiola (canalicule Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare
din spatiul portal, care, la ramdul lor, se deschid in canaliculele biliare intralobulare.
Vascularizatia ficatului
Ficatul are două feluri de vascularizaţii, una nutritivă, asigurată de artera hepatică, şi
alta funcţională, asigurată de vena portă.
Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la ficat sângele oxigenat
din sistemul aortic. Ea pătrunde în ficat prin hilul hepatic, după care se ramifică în
ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Acestea se divid în alte ramuri care
irigă cele patru segmente ce compun ficatul. Din ramurile segmentare iau naştere
ultimele ramificaţii care se găsesc în spaţiile portale.
Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale: vena mezenterică
superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică. La nivelul hilului hepatic,
vena portă ca şi artera hepatică, se divide în două: O ramură lobară dreaptă şi o
ramură lobară stângă. Ramurile lobare se divid în ramuri segmentare, din care iau
naştere alte ramuri situate în spaţiile portale şi care dau naştere la capilare sinusoide.
Din capilarele sinusoide se formează venele centrolobulare, care se varsă mai departe
în venele colectoare. Din acestea din urmă iau naştere venele hepatice (dreaptă şi
stângă), care se varsă în vena cavă inferioară.
Căile biliare sunt conducte care asigură transportul bilei de la celulele hepatice
până la duoden. Deosebim două tipuri de că biliare, şi anume intra- şi extrahepatice.
Caile biliare intrahepatice sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele
(canalicule Hering), canaliculele perilobulare si interlobulare. Acestea din urma
formeaza doua canale hepatice: stang si drept.
Caile biliare extrahepatice cuprind un canal principal (canalul hepatocoledoc) si un
aparat diverticular (format din vezica biliara si canalul cistic).
a. Canalul hepatocoledoc este un conduct cu diametru de 4-5 mm format din
canalul hepatic comun şi canalul coledoc.
 Canalul hepatic comun ia naştere din cele două trunchiuri biliare de origine. Iese din
ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până la confluenţa cu canalul cistic. El
are o lungime de circa 4-5 cm si un calibru de 5 mm.
Canalul coledoc continuă canalul hepatic, întinzându-se de la confluenţa
canalului hepatic cu cisticul până la deschiderea în duoden. El are o lungime de circa
5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide pe faţa lateromedială a duodenului
descendent împreună cu canalul pancreatic principal (Wirsung) în ampula lui Vater.
b. Vezicula biliară şi canalul cistic.
Vezicula biliară (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza bila in perioadele
interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre
epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului,
ocupand segmentul anterior al santului sagital drept. Vezica biliara este un organ
cavitar în formă de pară, cu o lungime medie de 8-10 cm si latimea de 4 cm.
Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Este aşezată pe faţa inferioară a ficatului, în fosa
veziculei biliare.
Ea cuprinde trei porţiuni: fundul, corpul şi gâtul sau colul. Fundul vezicii reprezinta
extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul
vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu
ficatul, iar inferior cu colonul transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de
peritoneu, care-i formeaza un mezou, mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului.
In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu canalul cistic.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica
biliara. Este un conduct care continuă vezicula biliară, de deschide în
canalul hepatocoledoc. El are o lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic
are rolul de a conduce bila in perioadele interdigestive spre vezica biliara.
2.Pancreasul este o glanda voluminoasa, glanda anexa tubului digestiv, avand atat o
functie exocrina, cat si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat
pe peretele profund al cavitatii abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de “J”
culcat sau de carlig. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1 si L2,
prezentand la acest nivel o concavitate care priveste spre coloana vertebrala. Are
greutatea de 80-100 g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm.
Pancreasul este un organ friabil, rupandu-se usor. Este alcatuit din: cap, col, corp si
coada. Capul pancreasului este portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden. In
partea inferioara prezinta procesul uncinat, pe dinaintea caruia trec artera si vena
mezenterica superioara. Posterior de capul pancreasului trece canalul coledoc, iar
anterior trec colonul transvers si mezocolonul, fapt pentru care capul pancreasului
prezinta un segment supra-mezocolic si altul infra mezocolic. Circumferinta capului
este in raport cu duodenul. Raportul posterior al capului pancreasului cu canalul
coledoc explica aparitia icterului mecanic in tumori ale capului pancreasului. Colul
pancreasului are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava
inferioara. Colul pancreasului face trecerea între cap şi corp. Corpul pancreasului are,
pe sectiune, aspect triunghiular, prezentand trei fete: fata anterioara, care vine in
raport cu fata posterioara a stomacului, fata posterioara cu aorta, rinichiul stang,
glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, iar fata inferioara, cu colonul
transvers si cu ansele intestinale. Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei
vertebrale, în dreptul vertebrelor L1-L2. Coada pancreasului este mobilă fiind cuprinsă
într-o formaţiune peritoneală, numită ligamentul pancreaticosplenic. Ea se indreapta
spre splina, de care este legata prin ligamentul splenopancreatic.
Structura
 Pancreasul este alcătuit din două tipuri de ţesuturi: un ţesut care asigură secreţia
internă a glandei, numit pancreasul endocrin, şi un ţesut care asigură secreţia
exocrină, numit pancreasul exocrin.
Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă compusă care secretă sucul
pancreatic, care reprezinta masa principala a glandei, este format din acini
asemanatori cu ai glandelor salivare (de unde si numele de glanda salivara a
abdomenului). De la acini pleaca ducte colectoare interlobulare si interlobare care,
prin confluare, formeaza ductele principal (Wirsung) si accesor (Santorini). Ductul
principal Wirsung strabate pancreasul de la coada la cap si se deschide, impreuna cu
canalul coledoc, in ampula hepatopancreatica (Vater). Ductul pancreatic accesor
Santorini ia nastere din ductul principal, la nivelul capului pancreasului, si se deschide
in duodenul II, la nivelul papilei mici.
Pancresul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care sunt raspandite
difuz in tesutul exocrin. Constituie 1-3% din volumul glandei si sunt mai numeroase
in coada pancreasului.
Inervatia pancreasului provine din plexul celiac. Limfaticele ajung in ganglionii
pancreato-splenici si apoi in ganglionii celiaci.

Teste de autocontrol:
1. enumerați care sunt structurile anatomice care formează tubul digestiv?
2. Care este structura internă a ficatului?
3. Care sunt particularitățile anatomice ale organelor care formează tubul digestiv?
4. Care sunt porțiunile de intestin gros care pot fi descrise?
5. Care sunt particularitățile moacei intestinului subțire?

APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi din plămâni.

I. Căile respiratorii
Căile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de conducte prin care aerul
pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţile nazale, faringe, laringe,
trahee şi bronhii. Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare,
iar laringele, traheea şi bronhiile, căile respiratorii inferioare. Cavităţile nazale sunt
protejate de nas.
1. Cavitatea nazala este primul segment al cailor respiratorii. Este un canal cu direcţie
anteroposterioară, sunt delimitate de oasele feţei şi ale bazei craniului şi aşezate de o
parte şi de alta a liniei mediane. Ele comunică cu exteriorul prin narine (orificiile
narinare) şi cu faringele (rinofaringele) prin orificii numite coane.
La alcătuirea scheletului osos al acestora participă următoarele oase: maxilarul,
etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi vomerul. Suprafaţa interioară
a cavităţilor nazale este acoperită de mucoasa nazală. Fiecare cavitate
nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi alta posterioară, care
alcătuieşte cavitățile nazale propriu-zise.
Vestibulul nazal reprezintă porţiunea anterioară a cavităţii nazale.
Cavităţile nazale propriu-zise sau fosele nazale prezintă din punct de vedere
morfologic patru pereți, două orificii şi o cavitate. Peretele superior este format din
osul nazal, lama ciuruită a etmoidului şi corpul osului sfenoid.
În alcătuirea peretelui inferior intră apofiza palatină a osului maxilar şi lama
orizontală a osului palatin. Peretele medial este format din septul nazal. În construcţia
lui anatomică intră lama perpendiculară a etmoidului şi vomerul, care alcătuiesc
septul osos, cartilajul septului nazal şi o membrană fibroasă situată între cele două
narine. Peretele lateral se compune din corpul maxilarului, masa laterală a
etmoidului, lama verticală a palatinului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe
peretele lateral se află nişte lame numită cornete în număr de trei: cornetul nazal
superior şi cornetul nazal mijlociu sunt prelungiri ale masei laterale a etmoidului, şi
cornetul nazal inferior, un os independent al masivului facial.
Vascularizatia foselor nazale este asigurata de ramuri din artera oftalmica (arterele
etmoidale anterioare) si din artera maxilara (artera sfenopalatina). Venele ajung, in
final, in vena jugulara interna.
Inervatia mucoasei este asigurata de ramuri din nervul trigemen. Limfaticele ajung in
ganglionii retrofaringieni si parotidieni, iar de aici in ganglionii cervicali.

Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte

două roluri: conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. El
se află în regiunea anterioară a gâtului, sub osul hioid şi înaintea faringelui, este
acoperit anterior de piele, fascii, muşchi şi de glanda tiroidă.
Configuraţia externă
Laringele are forma unei piramide triunghiulare prezentând o bază, un vârf, o
faţă posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini. Baza este reprezentată de
către orificiul superior al laringelui. Vârful se continuă cu traheea. Faţa posterioară
formează peretele anterior al laringofaringelui. Feţele anterolaterale sunt acoperite
de glanda tiroidă, muşchii subhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi pielea.
Marginile sunt două postero-laterale şi una anterioară.
Structura anatomică
În constituţia laringelui intră un schelet cartilaginos, ligamentele care unesc
cartilajele, musculatura laringelui şi mucoasa laringiană.
Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje, trei sunt neperechi (tiroid,
cricoid, epiglota) şi şase perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme).
Cartilajul tiroid are forma unei coperte de carte deschisă. Această muchie, mai
pronunţată la bărbaţi decât la femei, constituie ceea ce se numeşte "mărul lui Adam".
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete.
Cartilajul epiglotic formează scheletul epiglotei.
Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele.
Muşchii laringelui se împart în două grupe: extrinseci, cu rol atât în deglutiţie,
cât şi în fonaţie, şi intrinseci: tensori ai corzilor vocale, constrictori ai glotei, dilatatori
ai glotei cu rol în funcţia respiratorie şi de fonaţie la laringelui. Laringele este căptuşit
pe toată suprafețe sa interioară de o mucoasă care se continuă cu mucoasa traheală.

Traheea este un organ sub forma de tub care continua laringele si se intinde de la
vertebra cervicala C6 pana la vertebra toracala T4, unde se imparte in cele doua
bronhii. Are o lungime de 10-12 cm si un calibru de 1,6-2 cm. Prezinta un segment
cervical si unul toracal. In segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul,
anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii infrahioidieni si pielea. Lateral vine in
raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul vag si lobii laterali ai
glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior vine
in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu
timusul si cu sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura mediastinala.
In structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din 15-20 de inele
cartilaginoase incomplete posterior. Cartilajele sunt unite intre ele prin ligamente
fibroelastice. In partea posterioara, unde inelele sunt incomplete, exista fibre
colagene, elastice si fibre musculare netede (muschiul traheal).
La exterior se afla o adventitie formata din tesut conjunctiv, iar la interior traheea
este acoperita de o mucoasa cu un epiteliu cilindric ciliat. Tunica mucoasa este bogata
in glande.
Vascularizatia traheei este data de ramuri din arterele tiroidiene, la nivelul gatului,
si din arterele bronsice, la nivelul toracelui. Venele, in portiunea cervicala, se varsa in
vena jugulara interna, iar in portiunea toracala in venele azygos.
Limfaticele ajung in ganglionii cervicali pentru segmentul cervical si in ganglionii
traheobronsici si mediastinali pentru segmentul toracal.
Inervatia este asigurata de fibre simpatice din simpaticul cervical si toracal si fibre
parasimpatice din vag.

Bronhiile (dreaptă şi stângă) sunt conducte care rezultă din bifurcarea traheei. Intre
cele doua bronhii exista o serie de deosebiri:
- bronhia dreapta este aproape verticala, cea stanga aproape orizontala.
- cea stanga este mai lunga (5 cm) fata de cea dreapta (2,5 cm), in schimb bronhia
dreapta are un calibru mai mare (1,5 cm) fata de cea stanga (1 cm).
- bronhia stanga este inconjurata de crosa aortei, cea dreapta de crosa marii vene
azygos.
Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare extrapulmonare şi
se întind de la ultimul inel traheal, numit şi pintenul traheal, până la hilul plămânilor,
unde se împart în bronhii lobare. De la origine, fiecare bronhie se îndreaptă în jos, în
afară şi puţin înapoi, către plămânul respectiv, ambele formând un unghi de 75-85o .
Bronhia principală alcătuieşte împreună cu artera pulmonară şi cu venele pulmonare
de pe aceeaşi parte pediculul pulmonar, situat în hilul pulmonar. Bronhiile au aceeaşi
configuraţie externă şi constituţie anatomică ca şi traheea, bronhiile principale fiind
formate din inele cartilaginoase incomplete posterior (9-11 la stanga, 5-7 la dreapta).
Vascularizatia arteriala este asigurata de arterele bronsice. Sangele venos este
colectat de venele bronsice care-l duc in sistemul azygos. Limfa ajunge in ganglionii
traheobronsici si ganglionii mediastinali.
Inervatia vegetativa provine din plexul bronhopulmonar.

II. Plămânii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt doi plamani (stang si drept),
situati in cavitatea toracica, fiecare fiind acoperit de pleura viscerala. Plamanii au
forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat este rosu-brun, la
copil gri-rozie, la adult cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor
este de 700 g pentru plamanul drept si 600 g pentru cel stang.
Capacitatea totala a plamanilor este de 5000 cm3 aer. Consistenta plamanilor este
elastica, buretoasa. Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la baza de 18-20
cm, iar transversal la baza de 9-10 cm (la plamanul drept diametrul vertical este mai
mic decat la cel stang, dar celelalte diametre sunt mai mari).
Fata externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se
gasesc santuri adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi. Pe fata externa a
plamanului drept se gasesc doua scizuri, una oblica (principala) si una orizontala
(secundara) care incepe la mijlocul scizurii oblice. Aceste doua scizuri impart
plamanul drept in trei lobi (superior, mijlociu si inferior). Pe fata externa a plamanului
stang se gaseste o singura scizura (scizura oblica) care imparte plamanul stang in doi
lobi (superior si inferior).
 Fata interna este plana si vine in raport cu organele din mediastin. Pe aceasta fata,
mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonar, pe unde
intra sau ies din plaman venele, nervii si bronhia principala. La plamanul stang,
anterior de hil se afla impresiunea cardiaca lasata de ventriculul stang si impresiunea
lasata de aorta descendenta. La plamanul drept, anterior de hil se afla impresiunea
cardiaca, mai mica decat cea stanga, lasata de atriul drept, cat si impresiunile lasate de
vena cava superioara (deasupra impresiunii cardiace) si de vena cava inferioara (sub
impresiunea cardiaca). Deasupra hiului se afla impresiunea lasata de crosa marii vene
azygos, iar posterior de hil se afla impresiunea marii vene azygos.
Baza are forma unei suprafeţe triunghiulare concave. Baza plamanilor este concava si
vine in raport cu diafragma. Prin intermediul diafragmei, la dreapta vine in raport cu
fata superioara a ficatului, iar la stanga cu fundul stomacului si cu splina. Vârful
plămânului are forma unei bolte rotunjite.Varful plamanului depaseste in sus prima
coasta si vine in raport cu organele de la baza gatului.
Marginea anterioara, ascutita, este situata inapoia sternului si acoperita de recesul
costo-mediastinal, iar cea posterioara, rotunjita, este in raport cu coloana vertebrala si
extremitatea posterioara a coastelor.
Structura plamanilor
Plamanii sunt constituiti dintr-un sistem de canale aeriene intrapulmonare, numit
arborele bronşic şi un sistem de saci în care se termină ramurile arborelui bronşic şi
care poartă numele de alveole pulmonare. La acestea se adaugă ţesutul conjunctiv.
Aceste formaţiuni sunt organizate în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli
pulmonari şi acini pulmonari.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezultă din
ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhia principala, patrunzand in plaman prin
hil, se imparte intrapulmonar la dreapta in trei bronhii lobare (superioara, mijlocie si
inferioara), iar la stanga in doua bronhii lobare (superioara si inferioara).
Bronhiile lobare se divid apoi in bronhii segmentare care asigura aeratia segmentelot
bronhopulmonare (unitati anatomice si patologice ale plamanilor). Ele au limite,
aeratie, vascularizatie si patologie proprie. Plamanul drept are 10 segmente, iar cel
stang are 9, lipsind segmentul medio-bazal.
Bronhiile segmentare se divid in bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari.
Lobulul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţională a segmentelor
pulmonare, respectiv a plămânului, de forma piramidala, cu baza spre periferia
plamanului si varful la hil.
Bronhiolele lobulare, la randul lor, se ramifica in bronhiole respiratorii de la care
pleaca ductele alveolare terminate prin saculeti alveolari. Peretii saculetilor alveolari
sunt compartimentati in alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele (ducte alveolare,
saculeti alveolari si alveole pulmonare) formeaza acinii pulmonari. Acinul este
unitatea morfofunctionala a plamanului.
Structura arborelui bronsic se modifica si ea. Bronhiile lobare au structura
asemanatoare bronhiilor principale. Bronhiile segmentare au si ele schelet
cartilaginos, insa cartilajul este fragmentat (insule de cartilaj), in schimb bronhiile
lobulare si respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiolele lobulare si
respiratorii au un perete fibroelastic, peste care sunt dispuse fibre musculare netede,
cu dispozitie circulara. In peretii ductelor alveolare intalnim numai membrana
fibroelastica acoperita cu epiteliu.
Alveolele pulmonare au forma unui saculet mic, cu perete extern de subtire, adaptat
schimburilor gazoase. Pe o membrana fibroelastica exista un epiteliu alveolar cu
dubla functie: fagocitara si respiratorie. Exista circa 75-100 milioane de alveole,
insumand o suprafata de 80-120 m2.
In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare perialveolare, care impreuna
cu peretii alveolelor formeaza bariera alveolo-capilara, in a carei structura intra:
epiteliul alveolar, membrana bazala fibro-elastica a alveolelor, membrana bazala a
capilarului si endoteliul capilar. La nivelul acestei bariere au loc schimburile de gaza
dintre alveole si sange.
Inervatia plamanilor provine din plexul bronhopulmonar. Fibrele parasimpatice
determina bronhoconstrictie si secretia glandelor din mucoasa bronsica, iar cele
simpatice determina bronhodilatatie.
Plamanii au o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala.
Vascularizatia nutritiva este asigurata de arterele bronsice, ramuri ale arterei
toracale, care aduc la plaman sange cu oxigen pentru arborele bronsic, parenchimul
pulmonar si peretii arterelor pulmonare, deoarece acestea din urma contin sange cu
CO2. Arterele bronsice intra in plaman prin hil si insotesc arborele bronsic, ajungand
numai la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termina in reteaua capilara, de la
care pornesc venele bronsice ce duc sangele cu CO2 in sistemul venelor azygos, acesta
terminandu-se in vena cava superioara.
Vascularizatia nutritiva face parte din marea circulatie.
Vascularizatia functionala apartine marii circulatii. Ea incepe prin trunchiul
pulmonar care isi are originea in ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la
plaman sange incarcat cu CO2. Dupa un scurt traiect se imparte in artera pulmonara
dreapta si stanga, patrunzand fiecare la plamanul respectiv, prin hil. In plaman,
arterele pulmonare se divid in ramuri ce insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana
in jurul alveolelor, unde formeaza reteaua capilara perialveolara. La acest nivel,
sangele cedeaza CO2 si primeste O2. De la reteaua capilara pornesc venele pulmonare
(cate doua pentru fiecare plaman). Ele ies din plaman prin hil si se duc spre atriul
drept.
Limfa plamanului este colectata de ganglionii din hilul plamanului.

Pleura
Fiecare plaman este invelit de o seroasa numita pleura.
Pleura prezinta doua foite:
- parietala, care captuseste peretii toracelui si prezinta trei parti:
- portiunea costala, in raport cu coastele;
- portiunea diafragmatica, in raport cu diafragmul;
- portiunea mediastinala, spre mediastin.
Cand pleura parietala trece de pe un perete pe altul formeaza recesuri.
Cand trece de pe coaste pe mediastin, ocolind varful pulmonului, se formeaza
recesul numit domul pleural.
Cand trece de pe coaste pe diafragm, ocolind baza plamanului, se formeaza recesul
costo-diafragmic.
Cand trece de pe coaste pe mediastin, ocolind marginea anterioara a plamanului, se
formeaza recesul costo-mediastinal.
- viscerala, care acopera plamanul patrunzand si in scizuri.
Cele doua foite se continua una cu cealalta la nivelul pediculului pulmonar si al
ligamentului pulmonar, care este o formatiune conjunctiva de forma triunghiulara,
avand varful la pediculul pulmonar si baza la nivelul diafragmei. Intre cele doua foite
exista o cavitate virtuala, cavitatea pleurala, in care se afla o lama fina de lichid
pleural. In cavitatea pleurala exista o usoara presiune negativa care obliga cele doua
foite sa stea lipite una de cealalta. Cele doua foite ale pleurei se continua una cu
cealalta la nivelul hilului.
Cavitatea pleurala devine reala cand intre cele doua foite ale pleurei se acumuleaza:
- sange (hemotorax);
- lichid (hidrotorax);
- aer (pneumotorax);
- puroi (piotorax);
- limfa (chilotorax).

Mediastinul este spatiul cuprins intre fetele mediale ale celor doi plamani, acoperiti
de pleurele mediastinale. Anterior ajunge pana la stern, posterior pana la coloana
vertebrala, inferior pana la diafragma, iar superior comunica larg cu baza gatului prin
apertura superioara a toracelui.
In mediastinul superior se gasesc:
- ramurile crosei aortei;
- cele doua vene brahiocefalice;
- nervii vagi, nervii frenici;
- timusul, traheea, esofagul;
- lantul simpatic toracal;
- ultima parte a canalului toracic;
In mediastinul inferior se gasesc:
- cordul cu vasele mari care isi au originea sau se termina la acest nivel;
- nervii frenici;
- iar pe un plan posterior: - esofagul;
- nervii vagi;
- simpaticul toracal;
- canalul toracic;
- sistemul azygos;
- aorta descendenta.

Teste de autocontrol:
1. Enumerați care sunt căile aeriene.
2. Care este structura anatomică a foselor nazale?
3. Care sunt raporturile căilor respiratorii cu organele din jur, la nivelul gâtului?
4. Care este structura anatomică a arborelui bronșic?
5. Ce reprezintă alveola pulmonară?
6. Care este rolul pleurei?
7. Unde au loc schimburile de gaze de la nivelul plămânilor?
8. Care sunt particularitățile anatomice ale traheei?

APARATUL CIRCULATOR

Aparatul circulator este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin care
circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează
sistemul circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă limfa formează
sistemul circulator limfatic.
Alcătuirea aparatului circulator
Este alcătuit din inimă şi arborele circulator. Inima este învelită într-un sac
fibroseros care poartă numele de pericard.
Inima este un organ muscular cavitar cu cu rol de pompă. Este organul central al
aparatului cardiovasculator. Este situata in mediastin si are forma unei piramide
triunghiulare sau a unui con turtit, culcat pe diafragma. Axul inimii este oblic dirijat in
jos, la stanga si inainte, astfel ca 1/3 din inima este situata la dreapta si 2/3 la stanga
planului mediosagital al corpului. Dimensiunile inimii variază după individ, sex şi
vârstă. La bărbat inima cântăreşte în medie 250- 350 g şi are o capacitate de 500-600
ml, volumul este asemanator pumnului drept.
Inima prezintă:
- o bază, ce priveste inapoi si la dreapta; de la nivelul ei pleaca arterele mari ale
inimii (aorta si trunchiul pulmonar) si sosesc venele mari (cele doua vene cave si
cele patru vene pulmonare). La baza inimii se afla atriile, iar spre varf
ventriculele.
- un vârf, orientat in jos si spre stanga, este situat in spatiul 5 intercostal stang,
unde acest spatiu este intersectat de linia medioclaviculara stanga.
- trei feţe:
- sternocostală, o fata convexa. Pe fata sternocostala, intre cele doua ventricule
se afla santul interventricular posterior. Intre atrii si ventricule se gasesc santurile
coronar stang si, respectiv, drept. Intre aceste patru santuri se gasesc arterele si venele
inimii.
- diafragmatică, o fata plana
- pulmonara.
- două margini:
- dreapta este mai ascuţită şi vine în raport cu diafragmul
- stanga este mai rotunjită şi vine în raport cu plămânul stâng.

Cavitatile inimii
1) Atriile au forma aproximativ cubica, care nu comunica intre ele, capacitate mai
mica decat a ventriculilor, peretii mai subtiri si prezinta cate o prelungire, numite
urechiuse.
Atriul drept are formă de cub neregulat.
La nivelul lui se gasesc cinci orificii:
- orificiul venei cave superioare;
- orificiul venei cave inferioare, prevazut cu valvula Eustachio;
- orificiul sinusului coronar, prevazut cu valvula Thebesius;
- orificiul urechiusei drepte;
- orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricupsida, aceasta din urma
proemina ca o palnie in ventricul.
La nivelul atriului drept se disting doua portiuni:
- portiunea sinusala, intre cele doua vene cave (care la inceputul dezvoltarii este o
camera distincta de atrii, dar foarte timpuriu este incorporata in atriul drept).
- atriul drept propriu-zis, care prezinta o musculatura speciala (muschii pectinati).
Intre portiunea sinusala si atriul propiu-zis se afla creasta terminala de la care
pornesc muschii pectinati.
Atriul stâng are o formă aproape cuboidă şi un perete mai gros decât cel al
atriului drept. La nivelul atriului stang sunt patru orificii de deschidere ale venelor
pulmonare: orificiul de deschidere al urechiusei stangi si orificiul atrioventricular
prevazut cu valvula bicuspida.
Cele doua atrii sunt separate prin septul interatrial. La nivelul acestuia, in viata
intrauterina exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica intre ele. Dupa
nastere, acest orificiu se inchide prin aparitia fosei ovale, inconjurata de un relief
muscular numit limbul fosei ovale (Vieussens). Daca orificiul Botallo persista dupa
nastere, apare maladia albastra, datorita amestecarii sangelui arterial cu cel venos.
Indivizii au tegumentele albastrui, datorita neoxigenarii sangelui arterial.

2) Ventriculele au o forma piramidala triunghiulara, cu baza spre orificiul

atrioventicular. Peretii lor nu sunt netezi, ci prezinta pe fata interna niste trabecule
carnoase. Trabeculele sunt de trei categorii:
- de ordinul I, muschii papilari, de forma conica, prin baza lor aderand de peretii
ventriculilor, iar varful oferind insertie cordajelor tendinoase care se prind pe
valvulele atrioventriculare. Cordajele tendinoase impiedica impingerea valvulelor spre
atrii in timpul sistolei ventriculare. Exista trei muschi papilari in ventriculul drept si
numai doi in ventriculul stang.
- de ordinul II, care se insera prin ambele capete pe peretii ventriculari;
- de ordinul III, care adera pe toata intinderea lor pe peretii ventriculari, facand relief
in interiorul ventriculilor.
La baza ventriculilor se afla orificiile atrioventriculare (drept si stang), fiecare
prevazut cu valvula atrioventriculara respectiva, cat si orificiile arteriale prin care
ventriculul stang comunica cu aorta, iar cel drept cu trunchiul pulmonar. Fiecare
orificiu arterial este prevazut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect
de cuib de randunica cu concavitatea superior. In jurul orificiilor atrioventriculare si
arteriale exista inele fibroase.
Cele doua ventricule sunt separate prin septul interventricular care este in parte
membranos (in partea superioara), dar in cea mai mare parte musculos (in partea
inferioara). Partea membranoasa, mai mica, este indreptata spre atrii.

Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcatuita din trei tunici, care, de la exterior
spre interior, sunt: epicardul, miocardul si endocardul.
Epicardul este foita viscerala a pericardului seros si acopera complet exteriorul
inimii.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate cavităţile
inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor. El trece fara intrerupere
de la atrii spre ventricule, acoperind si valvulele, cordajele tendinoase si muschii
papilari. Endocardul de la nivelul atriilor se continua cu intima venelor, iar la nivelul
ventriculilor cu intima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de
endocardul inimii stangi.

Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac si cuprinde miocardul adult, contractil (de

executie) si miocardul embrionar, de comanda (tesutul nodal). Miocardul adult este un
muschi striat din punct de vedere morfologic, dar are proprietatile muschiului neted
din punct de vedere functional (contractii automate si involuntare); el formeaza
muschi separati de atrii, care sunt mai subtiri si cu fibre circulare, si muschi separati
pentru ventricule, mai grosi si cu fibre oblic spiralate.
Muschii atriilor si ventriculilor se insera pe inelele fibroase din jurul orificiilor
atrioventriculare si arteriale, cat si pe portiunea membranoasa a septului
interventricular. Toate aceste formatiuni alcatuiesc scheletul fibros al mainii.
Musculatura atriilor este complet separata de musculatura ventriculilor, legatura
anatomica si functionala fiind realizata de tesutul embrionar, alcatuit dintr-o
musculatura specifica, ce pastreaza caracterele embrionare. Morfologic, tesutul nodal
se deosebeste de cel de executie prin aranjamentul neregulat al miofibrileor care trec
de la o celula la alta, formand retele, si prin abundenta sarcoplasmei, bogata in
glicogen.
Tesutul nodal cuprinde:
- nodulul sinoatrial Keith-Flack, in atriul drept, in vecinatatea varsarii venei cave
superioare;
- nodulul atrioventricular Aschoff-Tawara, situat deasupra orificiului atrioventricular
drept;
- fasciculul atrioventricular Hiss, care pleaca din nodulul atrioventricular si se
gaseste la nivelul portiunii membranoase a septului interventricular. Deasupra
portiunii musculare a septului interventricular, fasciculul atrioventricular se imparte in
doua ramuri (stanga si dreapta) care coboara in ventriculul respectiv. Cele doua
ramuri se ramifica formand reteaua subendocardiaca Purkinje.
Vascularizaţia şi inervaţia inimii
Arterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc artere
coronare: dreaptă şi stângă. Artera coronară stângă se împarte în două ramuri: artera
interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera coronară dreaptă merge în
şanţul coronar şi coboară apoi în şanţul interventricular inferior. Cea mai importantă
este artera interventriculară inferioară. Artera coronară dreaptă hrăneşte atriul şi
ventriculul drept, treimea posterioară a septului interventricular şi o parte din faţa
inferioară sau diafragmatică a ventriculului stâng.
Venele sunt: marea venă coronară, mica venă coronară şi vena ventriculară
posterioară. Cea mai mare parte a sângelui venos se varsă în atriul drept prin
intermediul sinusului coronar.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.
Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic.
Fibrele simpatice se anastomozează cu cele parasimpatice formând plexul cardiac
superficial şi plexul cardiac profund.
Pericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El este
alcătuit dintr-o porţiune fibroasă, care formează pericardul fibros şi alta seroasă, care
alcătuieşte pericardul seros.
Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm şi cu vârful pe
vasele mari care pornesc de la inimă.
Pericardul seros se afla la interiorul pericardului fibros si este format din doua foite:
- epicardul, foita interna, care captuseste suprafata externa a miocardului;
- parietala, foita externa, cate tapeteaza suprafata interna a pericardului fibros.
Cele doua foite se continua una cu cealalta la nivelul vaselor mari de la baza inimii.
Intre cele doua foite ale pericardului seros se afla cavitatea pericardica virtuala, ce
contine o lama fina de lichid pericardic.

Arborele vascular este format din:

-artere, vase prin care sangele incarcat cu O2 si substante nutritive circula dinspre
inima spre tesuturi si organe;
- capilare, vase cu calibru foarte mic, interpuse intre artere si vene, la nivelul carora se
fac schimburile intre sange si diferitele tesuturi;
- vene, prin care sangele incarcat cu CO2 este readus la inima.
Arterele si venele au in structura peretilor lor tunici suprapuse, care de la exterior
spre interior sunt: adventitia, media si intima. Calibrul arterelor scade de la inima spre
periferie, cele mai mici fiind arteriolele, care se continua cu capilarele.
Structura arterelor
1. Adventitia este formata din tesut conjunctiv, cu fibre de colagen si elastice. In
structura adventitiei arterelor, ca si la vene, exista vase mici de sange care hranesc
peretele vascular (vasa vasorum) si care patrund in tunica medie. In adventitie se
gasesc si fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
2. Tunica mijlocie (medie) are structura diferita, in functie de de calibrul arterelor.
La arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formata din lame elastice cu
dispozitie concentrica, rare fibre musculare netede si tesut conjunctiv. In arterele
mijlocii si mici, numite artere de tip muscular, media este groasa si contine numeroase
fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene si elastice.
3. Tunica interna, intima (endoteliu) este alcatuita dintr-un rand de celule
endoteliale turtite, asezate pe o membrana bazala. Intima se continua cu endocardul
ventriculilor.
La artere, intre aceste trei tunici se afla doua membrane elastice:
- membrana elastica interna, separa intima de media;
- membrana elastica externa, separa media de adventitie.

Structura venelor
Peretele venelor, al carui calibru creste de la periferie spre intima, are in structura sa
aceleasi tunici ca si la artere, cu cateva deosebiri: cele doua tunici nu sunt bine
delimitate, deoarece lipsesc cele doua membrane elastice.
Tunica mijlocie a venelor este mai subtire, comparativ cu cea a arterelor, tesutul
muscular neted al venelor fiind mai redus.
Adventitia este mai groasa.
Intima de la nivelul venelor mari (venele cave) se continua cu endocardul atriilor. In
venele situate sub nivelul cordului, unde sangele circula in sens opus gravitatiei,
endoteliul acopera din loc in loc valvule in forma de cuib de randunica, care au rolul
de a fragmenta si directiona coloana de sange.

Structura capilarelor
Capilarele sunt vase de calibru mic (4-12 microni), raspandite in toate tesuturile si
organele.
In ficat si glande endocrine exista capilare de tip special, numite sinusoide, ele au
calibru mai mare (10-30 microni), peretele intrerupt din loc in loc, ceea ce favorizeaza
schimburile, nu au periteliu si au un lumen neregulat, prezentand dilatari si
stramtorari.
In structura lor distingem:
- periteliu (la exterior), este format din tesut conjunctiv cu fibre colagene si de
reticulina, in care se gasesc si fibre nervoase vegetative.
- membrana bazala, este bogata in mucopolizaharide si in fibre de reticulina;
- endoteliu (la interior), care este format dintr-un singur rand de celule turtite.

In alcatuirea arborelui vascular se afla doua teritorii de circulatie:

Circulatia mica (pulmonara) incepe in ventriculul drept, prin trunchiul arterei
pulmonare, care transporta spre plaman sange cu CO2. Trunchiul pulmonar se imparte
in cele doua artere pulmonare care duc sangele cu CO2 spre reteaua capilara
perialveolara unde-l cedeaza alveolelor care-l elimina prin expiratie. Sangele cu O2
este colectat de venele pulmonare, cate doua pentru fiecare plaman. Cele patru vene
pulmonare sfarsesc in atriul stang.
 Circulatia mare (sistemica) incepe in ventriculul stang, prin artera aorta care
transporta sangele cu O2 si substante nutritive spre tesuturi si organe. De la nivelul
acestora, sangele incarcat cu CO2 este preluat de cele doua vene cave care-l duc in
atriul drept.
Sistemul aortic este format din artera aorta si din ramurile ei, care iriga toate
tesuturile si organele corpului omenesc.

Sistemul arterial

1. Aorta ascendenta, cu originea in ventriculul stang, avand doua ramuri: artera

coronara (stanga si dreapta) care iriga inima. Cele doua artere coronare sunt de tip
terminal. Ramurile lor nu se anastomeaza intre ele.
2. Arcul aortic, care continua aorta ascendenta. De la stanga la dreapta da trei
ramuri: trunchiul arterial brahiocefalic, carotida comuna stanga si subclavia stanga.
3. Trunchiul arterial brahiocefalic se imparte in: artera carotida comuna dreapta si
artera subclavie dreapta.
4. Carotida comuna dreapta si stanga se impart in: artera carotida externa, artera
carotida interna. La locul bifurcarii exista o dilatatie, numita sinusul carotic, care
contine chemo- si baroreceptori.
5. Carotida externa, vascularizeaza fata si gatul, are ramuri colaterale (artera
tiroidiana superioara, artera linguala, artera faciala, artera faringiana ascendenta,
artera auriculara posterioara, artera occipitala), cat si ramuri terminale (artera
temporala superficiala, artera maxilara interna).
6. Carotida interna patrunde in craniu, strabate canalul carotic din stanca
temporalului. Participa la vascularizatia encefalului si a orbitei. Inainte de a se imparti
in ramurile sale terminale, da o colaterala importanta, artera oftalmica, aceasta
patrunde in orbita, vascularizand ochiul si anexele lui. Ramurile colaterale sunt: artera
cerebrala anterioara, artera cerebrala medie si artera comunicanta posterioara care
leaga carotida interna de artera cerebrala posterioara, provenita din trunchiul arterei
bazilare.
7. Artera subclavie dreapta si stanga au mai multe ramuri colaterale: artera
tiroidiana inferioara, artera intercostala suprema (care furnizeaza primele doua
intercostale posterioare), artera toracica interna (care furnizeaza arterele intercostale
anterioare), artera vertebrala, care patrunde in craniu, se uneste cu opusa sa si
formeaza trunchiul arterei bazilare, aceasta se imparte in cele doua artere cerebrale
posterioare, care participa la vascularizarea encefalului. Din artera bazilara se
desprind si ramuri pentru cerebel si trunchiul cerebral.
8. Artera axilara continua artera subclavie si, prin ramurile ei, vascularizeaza
peretii axilei. Se continua cu artera humerala care merge de-a lungul bratului.
9. Artera brahiala continua artera axilara pana la plica cotului, avand urmatoarele
ramuri: artera radiala, artera ulnara.
10. Artera radiala si ulnara, la nivelul labei mainii formeaza cele doua arcade
palmare: superficiala si profunda, care dau ramuri pentru palma si degete (arterele
digitale comune si proprii).
11. Aorta descendenta continua arcul aortei si are un segment toracal si unul
abdominal. Ambele portiuni ale aortei descendente dau ramuri parietale si ramuri
viscerale.
12. Aorta descendenta toracica prezinta:
- ramuri parietale: - artere diafragmatice superioare pentru diafragma;
- arterele intercostale posterioare (de la a 3-a pana la a 12-a).
 - ramuri viscerale: - arterele bronsice;
- arterele pericardice;
- arterele esofagiene.
13. Aorta descendenta abdominala prezinta:
- ramuri parietale: - arterele diafragmatice inferioare;
- arterele lombare.
- ramuri viscerale:
- trunchiul celiac, care, dupa un scurt traiect se imparte in:
- artera gastrica stanga, care merge pe mica curbura a stomacului;
- artera splenica iriga marea curbura a stomacului, splina, corpul si coada
pancreasului;
- artera hepatica iriga ficatul, din ea se desprinde:
- artera gastro-duodenala, care iriga marea curbura a stomacului, duodenul
si capul pancreasului;
- artera gastrica dreapta, care participa la vascularizatia micii curburi a
stomacului.
- artera mezenterica superioara, iriga duodenul, jejuno-ileonul, cecul, apendicele,
colonul ascendent si 1/2 dreapta a colonului transvers.
- artera suprarenala stanga si dreapta, iriga glanda suprarenala respectiva.
- artera renala dreapta si stanga, iriga rinichiul respectiv.
- artera testiculara (ovariana) stanga si dreapta, iriga testiculele si, respectiv
ovarele.
- artera mezenterica inferioara, iriga 1/2 stanga a colonului transvers, colonul
descendent, colonul sigmoid si 1/3 superioara a rectului, prin artera rectala
superioara (ramura a arterei mezenterice inferioare).
La nivelul vertebrei L4, aorta descendenta se imparte in cele doua ramuri terminale ale
sale: artera iliaca comuna stanga si dreapta.
14. Artera iliaca comuna se imparte in artera iliaca externa si iliaca interna (artera
hipogastrica).
15. Artera iliaca externa paraseste pelvisul si ajunge la coapsa. Artera femurala,
care continua artera iliaca externa.
16. Artera femurala este continuata de artera poplitee.
17. Artera poplitee are ca ramuri:
- artera tibiala anterioara, formeaza arcada dorsala a piciorului.
- artera tibiala posterioara, are ca ramuri plantara interna si plantara externa.
Acestea se unesc si fomeaza arcada plantara, din care se desprind arterele
digitale comune si proprii.
18. Artera iliaca interna iriga peretii si viscerele din pelvis, prezentand urmatoarele
ramuri:
- ramuri parietale: - artera sacrata laterala;
- artera ileolombara;
- artera fesiera superioara;
- artera fesiera inferioara;
- artera obturatorie.
- ramuri viscerale:
- comune la barbat si la femeie: - artera vezicala inferioara:
- artera rectala medie;
- artera rusinoasa interna, din care se despind artera rectala
inferioara, cat si ramuri pentru organele
genitale.
 - diferite la femeie si barbat:
- la femeie: - artera uterina si vaginala;
- la barbat: - artera prostatica si veziculo-diferentiala (pentru canalul deferent
si vezicula seminala).
- cu comportare speciala: artera ombilicala, care este permeabila la fat. Dupa
nastere se oblitereaza si furnizeaza, din prima
ei portiune, artera vezicala superioara (pentru
vezica urinara).

Sistemul venos

Venele sunt vase prin care sângele circulă de la reţeaua capilară din ţesuturi
la inimă. Primele vene care iau naştere din capilare poartă numele de venule.
Sistemul venos al marii circulatii este reprezentat de doua vene mari:
1) Vena cava superioara strange sangele venos de la creier, cap, gat, prin venele
jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, si de la torace
(spatiile intercostale, esofag, bronhii, pericard si diafragm), prin sistemul azygos.
De fiecare data, prin unirea venei jugulare interna cu vena subclavie ia nastere vena
brahiocefalica stanga si dreapta, iar prin fuzionarea acestora se formeaza vena cava
superioara. Vena brahiocefalica dreapta este mai aproape de verticala, in timp ce vena
brahiocefalica stanga este mai mult orizontala.
Vena jugulara interna se formeaza in interiorul craniului, colectand sangele venos al
sinusurilor (vase situate in grosimea septurilor durei mater encefalice).
Dintre sinusurile durei mater, mentionam:
- sinusul sagital superior, situat in dreptul suturii sagitale la locul de unire al celor
doua oase parietale;
- sinusul sagital inferior, situat deasupra corpului calos;
- sinusul transvers, situat pe fata endocraniana a scuamei osului occipital;
- sinusul cavernos, situat pe fata laterala a corpului osului sfenoid.
Sinusurile venoase se pun in legatura cu venele extracraniene prin niste vene mici,
numite emisare venoase, care strabat o serie de orificii mici de nivelul craniului
(emisarul occipital, mastoidian, parietal, sfenoidian).
Vena subclavie continua vena axilara care strange sangele venos de la nivelul
membrelor superioare. Sangele venos al membrelor superioare este colectat de doua
sisteme venoase, unul profund si unul superficial.
Venele profunde poarta aceeasi denumire cu arterele care le insotesc. De regula,
arterele mici si mijlocii (digitale, radiale, ulnare, brahiale) sunt insotite de cate doua
vene, iar arterele mari (artera maxilara, artera femurala) numai de o singura vena.
Venele superficiale (subcutanate) se gasesc imediat sub piele si se pot vedea cu
ochiul liber prin transparenta, datorita coloratiei albastre. Ele nu insotesc arterele si se
varsa in venele profunde. La nivelul lor se fac injectii venoase. Dintre venele
superficiale mentionam:
- vena cefalica, merge pe fata externa a bratului si se termina pe vena axilara.
- vena bazilica, merge pe fata interna a bratului si se termina intr-una din cele doua
vene brahiale.
In vena cava superioara se termina sistemul venelor azygos, format din:
- marea vena azygos, situata la dreapta coloanei vertebrale;
- micavena azygos, situata la stanga coloanei vertebrale, se deschide in marea vena
azygos, la nivelul vertebrei T7.
 In sistemul azygos se termina venele intercostale, diafragmatice superioare, bronsice,
pericardice si esofagiene.
Inainte de a se termina in vena cava superioara, marea vena azygos descrie o crosa
care incaleca pediculul pulmonar drept (crosa marei vene azygos).
2) Vena cava inferioara aduna sangele venos de la membrele inferioare, de la peretii
si viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, ovare, de la peretele
posterior al abdomenului (venele lombare), cat si de la ficat (venele hepatice). Vena
cava inferioara se formeaza prin unirea venei iliace comune stangi cu cea dreapta. La
randul ei, fiecare vena iliaca comuna este formata din unirea venei iliace externe cu
vena iliaca interna.
Vena iliaca interna colecteaza sangele de la peretii si viscerele din bazin, Ca si la
artera omonima, si in cazul venei iliace interne distingem:
- vene parietale: - vena sacrala inferioara;
- vena ileolombara;
- vena fesiera superioara;
- vena fesiera inferioara;
- vena obturatorie.
- vene viscerale:
- comune la barbat si la femeie:
- vena vezicala;
- rectala medie’
- vena rusinoasa interna.
- diferite:- la barbat: - vena prostatica;
- vena veziculo-diferentiala.
- la femeie: - vena uterina;
- vena vaginala.
Vena iliaca externa continua vena femurala care strange sangele venos de la
nivelul membrului inferior. Ca si la membrul superior, se disting vene superficiale si
vene profunde (cu aceleasi caractere), dar cu mentiunea ca la membrul inferior exista
doua vene unice, vena poliptee si vena femurala, celelalte sunt cate doua vene pentru
artera omonima: cate doua digitale, tibiale, fibulare.
Venele superficiale ale membrului inferior:
- vena safena mare, urca pe fata interna a gambei si coapsei si se termina in vena
femurala, descriind la acest nivel o crosa.
- vena safena mica, urca pe fata postero-laterala a gambei si se termina in vena
poplitee.
Vena cava inferioara, formata din unirea celor doua vene iliace comune, urca la
dreapta coloanei vertebrale, strabate diafragmul si se termina in atriul drept printr-un
orificiu prevazut cu valvula lui Eustachio. In traiectul ei abdominal, ea primeste
afluenti: venele renale, suprarenale, testiculare, ovariene, lombare, diafragmatice
inferioare si hepatice.
O vena aparte a marei circulatii este vena porta, care incepe prin capilare in peretii
tubului digetiv subdiafragmatice si sfarseste prin capilare in ficat (sinusoide hepatice).
Vena porta transporta spre ficat sange incarcat cu substante nutritive rezultate in urma
absorbtiei intestinale. Ea se formeaza inapoia colului pancreasului, din unirea venei
mezenterice superioare cu trunchiul mezentero-splenic, rezultat din unirea venei
mezenterice inferioare cu vena splenica.
Vena mezenterica superioara strange sangele de la jejuno-ileon (prin venele jejuno-
ileale), cec, apendice, prin vena ileocolica, colon ascendent si jumatatea dreapta a
colonului transvers, prin vena colica dreapta.
 Vena mezenterica inferioara strange sangele de la jumatatea stanga a colonului
transvers, de la colonul descendent, prin vena colica stanga, de la colonul sigmoid,
prin venele sigmoidiene, si de la treimea superioara a rectului, prin vena rectala
superioara. Vena splenica strange sangele de la splina, pancreas si marea curbura a
stomacului.
Vena porta prezinta anastomoze atat cu vena cava superioara, cat si cu vena cava
inferioara. Anastomoza cu vena cava superioara are loc la nivelul esofagului. Sangele
venos al esofagului abdominal ajunge in vena porta, iar cel al esofagului toracal in
sistemul azygos, tributar venei cave superioare. Anastomoza cu vena cava inferioara
are loc la nivelul rectului. Sangele din treimea superioara a rectului ajunge in vena
mezenterica inferioara, deci in vena porta, iar din cele doua treimi inferioare ajunge in
vena iliaca interna, deci, in vena cava inferioara. Atunci cand apar obstacole in
circulatia sangelui prin vena porta spre ficat, sangele din vena porta este deviat spre
locul celor doua anastomoze porto-cave si constatam dilatatia venelor esofagului
(varice) si ale rectului (hemoroizi).

Sistemul limfatic
Prin sistemul limfatic circula limfa, care face parte din mediul intern al organismului
si care, in final ajunge in circulatia venoasa. Limfa, ca si lichidul interstitial, are o
compozitie asemanatoare cu a plasmei sangvine, dar prezinta un procent mai mic de
proteine fata de plasma sangvina.
Sistemul limfatic se deosebeste de sistemul circulator sangvin prin doua caractere:
- este adaptat la functia de drenare a tesuturilor, din care cauza capilarele sale
formeaza retele terminale, spre deosebire de capilarele sangvine care ocupa o pozitie
intermediara intre sistemul arterial si cel venos. Pe langa aceasta, capilarele limfatice
sunt mai sinuoase si foarte neregulate.
- peretii vaselor limfatice sunt mai subtiri decat cei ai vaselor sangvine.
Sistemul limfatic incepe cu capilarele limfatice, care au capatul de origine in “fund
de sac”. Ele depasesc, ca diametru, capilarele sangvine, prezentand pe traiectul lor
stramtorari si dilatari (calibru neuniform). Au aceeasi structura ca si capilarele
sangvine, celulele endoteliale fiind mai turtite. Capilarele limfatice sunt foarte
raspandite, ele gasindu-se in toate organele si tesuturile. Prin confluenta capilarelor
limfatice se formeaza vase limfatice care sunt prevazute la interior cu valvule
semilunare ce inlesnesc circulatia limfei.
Peretii vaselor limfatice au o structura asemanatoare venelor, prezentand, ca si
acestea din urma, cele trei tunici care sunt mai subtiri, si, ca si la vene, nu sunt net
delimitate intre ele. Pe traseul vaselor limfatice si, mai ales, la locul unor confluente
ale acestora, se gasesc o serie de formatiuni caracteristice, numite ganglioni limfatici,
prin care limfa trece in mod obligatoriu.
Ganglionii limfatici au forme variate, cu dimensiuni medii de 2-5 mm, putand ajunge
si la 1-2 cm. In mod normal au o consistenta relativ moale, dar cand sunt inflamati se
maresc, devin duri si durerosi la palpare (hipertrofie ganglionara).
In general, ganglionii sunt grupati in grupe ganglionare. Exista insa si ganglioni
solitari (ganglionul epitrohlean, situat in vecinatatea epicondilului medial al
humerusului).
Principalele grupe ganglionare sunt:
 Ganglionii pericranieni, situati in cerc in jurul capului (ganglionii occipitali,
mastoidieni, paratiroidieni, submandibulari, submentali); ei strang limfa
extremitatii cefalice.
 Ganglionii cervicali, situati la gat, in jurul venei jugulare interne; acesti ganglioni
aduna limfa stransa de ganglionii pericranieni, cat si limfa de la viscerele capului
si gatului.
 Ganglionii axilari, situati la baza membrului superior, in axila; colecteaza limfa
de la torace, glanda mamara si membrul superior.
 Ganglionii inghinali, situati la baza membrului inferior; colecteaza limfa
membrului inferior, de asemenea, limfa de la organele genitale externe, cat si de
la peretele anterior al abdomenului.
 Ganglionii iliaci, situati de-a lungul vaselor iliace comune, colecteaza limfa de la
peretii si organele din pelvis.
 Ganglionii mediastinali, situati in mediastin, colecteaza limfa de la peretii
toracelui si de la organele din torace.
 Ganglionii celiaci, situati intre mica curbura a stomacului si fata inferioara a
ficatului, colecteaza limfa de la ficat, stomac, splina, duoden si pancreas.
 Ganglionii lombo-aortici, situati in regiunea lombara in jurul aortei, strang limfa
de la rinichi, uretere si glandele suprarenale.
 Ganglionii mezenterici superiori, situati in vecinatatea vaselor mezenterice
superioare, strang limfa de la jejuno-ileon, cec, colon ascendent si jumatatea
dreapta a colonului transvers.
 Ganglionii mezenterici inferiori, situati in jurul vaselor mezenterice inferioare,
colecteaza limfa de la jumatatea stanga a colonului transvers, colonul descendent,
sigmoid si partea superioara a rectului.

Structura ganglionilor

La exterior, ganglionii sunt inveliti intr-o capsula fibroasa, din care patrund spre
interior septuri conjunctivo-vasculare ce delimiteaza o serie de loji in care este cuprins
parenchimul glandular, care are o zona corticala si una medulara.
In corticala, unde septurile sunt mai rare, se afla foliculii limfatici, formati din
aglomerari de limfocite. In medulara, tesutul limfoid se dispune sub forma de
cordoane foliculare, anastomozate intre ele. Atat in medulara, cat si in corticala se afla
o serie de spatii numite sinusuri, in care se deschid vasele limfatice aferente ale
ganglionilor. Aceste vase patrund in ganglion, strabatand capsula fibroasa de la
periferia acestuia.
Vasele limfatice eferente ies din ganglion prin hilul acestuia, prin care patrund si
vasele nutritive ale ganglionului.

Functiile ganglionilor limfatici:

 Produc limfocite si monocite;
 Formeaza anticorpi;
 Au rol in circulatia limfei;
 Opresc patrunderea unor substante straine (la persoanele tatuate, ganglionii
regionali sunt colorati deoarece au retinut substanta cu care s-a facut tatuajul);
 Au rol de bariera in intinderea infectiilor (in cazul unor infectii, ganglionii
regionali sunt hipertrofiati).
Limfa colectata din diferitele tesuturi si organe, dupa ce a strabatut ganglionii
regionali unde s-a imbogatit cu limfocite si monocite, circula prin vasele eferente ale
ganglionilor, spre trunchiurile limfatice mari.
Aceste trunchiuri mari sunt:
 Trunchiul jugular (stang si drept), care colecteaza limfa de la cap si gat;
 Trunchiul subclavicular (stang si drept), care colecteaza limfa de la membrul
superior, peretele anterior al toracelui si de la glanda mamara;
 Trunchiul bronho-mediastinal (stang si drept), care colecteaza limfa de la peretii
si viscerele din torace;
 Trunchiul lombar (stang si drept), care colecteaza limfa membrului inferior, de la
peretii si viscerelor din pelvis;
 Trunchiul intestinal (unic), care colecteaza limfa de la ganglionii mezenterici
superiori si inferiori;
Toate aceste trunchiuri ajung, in final, in cele doua colectoare limfatice mari: canalul
toracic si vena limfatica dreapta.
Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic si incepe printr-o dilatatie numita
cisterna chyli (cisterna Pecquet), situata inaintea vertebrei L2. Urca anterior de
coloana vertebrala, inapoia aortei, strabate diafragma si patrunde in torace, unde,
initial, este situat in mediastinul posterior. Ajuns la nivelul vertebrei T4, se indreapta
spre stanga si inainte pentru a se deschide in unghiul venos, format din unirea unei
jugulare interne din stanga cu vena subclaviculara stanga (unghiul Pirogoff). In ultima
sa portiune se afla in mediastinul superior. Canalul toracic are lungimea de 25-30 cm
si un calibru de 2-3 mm, fiind prevazut cu valvule la interior. Canalul toracic strange
limfa din 1/4 inferioara stanga si dreapta si din 1/4 superioara stanga, primind ca
afluenti trunchiurile lombare (stang si drept), trunchiul intestinal si trunchiurile
jugular, subclavicular si bronhomediastinal din partea stanga.
Vena limfatica dreapta are o lungime de 1-2 cm si colecteaza trunchiurile jugular,
subclavicular si bronhomediastinal din partea dreapta. Se deschide in locul de unire
dintre vena jugulara interna din dreapta cu vena subclaviculara dreapta.

Splina este un organ abdominal intraperitoneal, nepereche, care apartine sistemului

circulator. Ea formeaza limfocite (este un organ limfopoetic), distruge hematiile
batrane, intervine in metabolismul fierului si este un organ de depozit sangvin (200-
300 g sange) pe care-l trimite in circulatie in caz de nevoie (hemoragii, efort fizic).
Splina ocupa loja splenica, cuprinsa intre colonul transvers si diafragm, la stanga
lojei gastrice. Are o culoare brun-roscata si o greutate de 180-200g. Forma splinei este
adesea comparata cu cea a bobului de cafea.

Splinei i se descriu:
 Trei fete: - diafragmatica, in raport cu diafragma;
- gastrica, in raport cu fata posterioara a stomacului (aceasta fata contine si
hilul splinei);
- renala, in raport cu fata anterioara a rinichiului stang.
 Varful este indreptat in sus si inapoi, spre coloana vertebrala.
 Baza este situata in vecinatatea colonului transvers. La nivelul bazei se observa
impresiunea colica a splinei.
 Trei margini: cea anterioara este crenelata.

Structura splinei
Splina este invelita, la exterior, de peritoneu, care, continundu-se pe organelor
vecine, formeaza doua ligamente care leaga splina de pancreas (ligamentul
pancreatico-splenic) si de marea curbura a stomacului (ligamentul gastro-splenic).
Sub peritoneu se afla capsula splinei, care contine fibre de colagen, elastice si fibre
musculare netede ce se contracta sub acriunea adrenalinei.
 De pe fata profunda a capsulei se detaseaza septuri, de-a lungul carora patrund in
splina vasele si nervii splinei.
Parenchimul splenic are in structura sa pulpa alba si pulpa rosie. Pulpa alba a splinei
este formata din tesut limfatic dens, dispus in jurul sistemului arterial. Acest tesut
limfatic este dispus pe de o parte, sub forma de teci limfoide perivasculare, iar pe de
alta parte se structureaza sub forma unor noduli, numiti corpusculii lui Malpighi
(foliculi splenici). Tecile limfoide periarteriale sunt formate din limfocitele mici,
limfocitele T. Structura nodulilor splenici este asemanatoare cu cea a structurilor
similare din ganglionii limfatici.
Spre deosebire de foliculii din ganglionul limfatic, nodulii splenici sunt situati in
jurul unei artere, localizate fie central, fie periferic.
Pulpa rosie se prezinta ca fiind formata dintr-un sistem lacunar, reprezentat prin
sinusurile venoase, si dintr-un sistem de cordoane, cordoanele lui Bilroth sau
cordoanele splenice.
Cordoanele lui Bilroth sunt situate in spatiile dintre doua sinusuri adiacente si sunt
formate din: limfocite, plasmocite, macrofage, numeroase hematii, cat si neutrofile.
Vascularizatia arteriala a splinei este realizata de artera splenica, ramura din
trunchiul celiac. Ea ajunge la splina, mergand de-a lungul marginii superioare a
corpului si cozii pancreasului. Sangele venos este colectat in vena splenica. Aceasta
participa la formarea venei porte.
Limfocitele splinei sunt colectate in ganglionii pancreatico-lienali.
Inervatia splinei este asigurata de plexul splenic, care provine din plexul celiac si
ajunge la splina de-a lungul arterei splenice.

Teste de autocontrol:
1. Care este structura anatomică a inimii?
2. Care sunt venele care participă la formarea venei cave inferioare?
3. Care sunt ramurile terminale ale arterei aorte?
4. Unde este localizată vena cavă inferioară și care este rolul ei în organism?

APARATUL EXCRETOR

Aparatul excretor este format din rinichi şi din căile urinare.

I. Rinichii sunt asezati profund in cavitatea abdominala, simetric de o parte si de

alta a coloanei vertebrale, in regiunea lombara. Ei se proiecteaza de la nivelul
ultimelor doua vertebre toracale (T11, T12), pana la vertebra a treia lombara, rinichiul
drept fiind situat ceva mai jos, cu aproximativ o jumatate de vertebra fata de cel stang,
din cauza prezentei ficatului in partea dreapta.
Rinichii ocupa o loja proprie, loja renala, delimitata de o fascie fibroasa, fascia
renala, care prezinta o portiune prerenala si alta retrorenala. In interiorul lojei renale
se gaseste un strat de grasime, grasimea perirenala, care inveleste rinichii. In afara
lojei se gaseste un alt strat de grasime, grasimea pararenala, mai groasa posterior. Atat
grasimea prerenala cat si cea pararenala au rol protector impotriva traumatismelor din
regiunea lombara.
 Rinichii au o forma asemanatoare cu cea a unui bob de fasole, de culoare brun-
roscata, lungime de aproximativ 12 cm, latime de 6 cm si grosime de 3 cm; greutatea
medie a fiecarui rinichi este in jur de 120 g.
Rinichiului i se descriu:
 Doua fete:
- anterioara, este convexa si are raporturi diferite in dreapta si in stanga. In
dreapta, fata anterioara vine in raport cu ficatul, cu duodenul (portiunea descendenta)
si cu colonul, cu unghiul colic drept si cu ansele intestinale, in timp ce in stanga vine
in raport cu splina (fata renala), stomacul (fata posterioara), cu coada pabcreasului, cu
colonul descendent, cu unghiul colic stang, iar partea inferioara cu ansele intestinale.
- posterioara, convexa, are raporturi cu peretele posterior al cavitatii abdominale,
format de muschii psoas si patratul lombar. Vine in raport si cu nervii ilioinghinali si
iliohipogastric.
 Doua margini:
- externa, este convexa;
- interna, este concava numai in portiunea mijlocie, cea care coresounde hilului
renal, adica locului de intrare si iesire a elementelor vasculo-nervoase, si
bazinetului.
 Doi poli:
- inferior;
- superior, vine in raport cu glanda suprarenala.

Structura rinichiului
Rinichiul este alcatuit din doua parti:
I. Capsula renala, se prezinta sub forma unui invelis fibro-elastic, care acopera toata
suprafata rinichiului si care adera la parenchimul subiacent.
II. Tesutul sau parenchimul renal, este alcatuit din doua zone:
1. Medulara, zona centrala, prezinta, pe sectiune, niste formatiuni de aspect
triunghiular, numite piramidele lui Malpighi. In numar de 7 pana la 14, ele sunt
orientate cu baza spre periferie, catre corticala, si cu varful spre centru, catre hilul
renal. Varfurile acestor piramide sunt rotunjite si poarta numele de papile renale.
Suprafata fiecarei papile renale este perforata de un numar variabil de orificii (15-20)
care alcatuiesc aria ciuruita (aria cribosa). Prin aceste orificii se scurge urina prin tubii
colecteri Bellini in calicele renale mici.
Suprafata piramidelor renale are aspect striat, determinat de tubii colectori Bellini
si de arterele drepte adevarate care strabat piramidele Malpighi in tot lungul lor, de
la baza la varf. Fiecare piramida Malpighi are semnificatia unui lob renal, ceea ce
inseamna ca un rinichi are tot atatia lobi cate piramide Malpighi are. Intre piramide
se gasesc coloanele Bertin, care sunt prelungiri ale corticalei in medulara.
2. Corticala, zona periferica, prezinta pe sectiune, niste formatiuni de aspect
triunghiular, numite piramide Ferrein, in numar de 300-500 pentru fiecare piramida
Malpighi. Aceste piramide Ferrein sunt orientate invers decat piramidele Malpighi,
adica cu baza spre centru, la baza piramidelor Malpighi, si cu varful spre periferie,
fara sa atinga capsula renala. Fiecare piramida Ferrein are semnificatia unui lob renal
si reprezinta prelungiri ale medularei in corticala. Intre piramidele Ferrein se afla asa-
numitul labirint, in care se gasesc corpusculii renali, vase sangvine si tubi uriniferi in
directii variate.

Nefronul reprezinta unitatea anatomica si functionala a rinichiului. Numarul

nefronilor este mare, mai mult de un milion pentru fiecare rinichi.
 In alcatuirea unui nefronului intra doua parti:
I. Capsula Bowman reprezinta portiunea initiala a nefronului. Ea este situata in
corticala si are forma unei cupe cu peretii dubli, prezentand:
 doi poli:
1. Polul vascular, prin care intra in capsula arteriola aferenta care se capilarizeaza
formand un ghem de capilare, numit glomerulul renal Malpighi, si prin care iese din
capsula arteriola eferenta.
2. Polul urinar, situat in partea opusa celui vascular.
 Doua foite:
1. Foita interna a capsulei Bowman este formata din celule turtite si se muleaza intim
pe ghemul de capilare al glomerulului renal Malpighi.
2. Foita externa a capsulei se continua cu tubul contort proximal.
Capsula Bowman, impreuna cu glomerulul renal, formeaza corpusculul renal
Malpighi.
II. Sistemul tubular, situat in continuarea capsulei Bowman, este alcatuit din mai
multe segmente, care, in totalitate, masoara 3-4 cm.
1. Tubul contort proximal, cu o lungime de 15 mm, este un tub incolacit, situat in
corticala, in imediata apropiere a capsulei Bowman. Prezinta in structura sa un
epiteliu simplu cubic cu margine in perie, care reprezinta substratul morfologic al unei
intense activitati de resorbtie.
2. Ansa Henle, situata in continuarea tubului contort proximal, este formata din doua
ramuri:
a) descendenta, mai subtire, care trece din corticala in medulara, unde face o bucla
numita ansa propriu-zisa.
b) ascendenta, mai groasa, care se reintoarce din medulara in corticala (functional,
ansa Henle participa la procesul de concentratie si dilutie).
3. Tubul contort distal, un tub rasucit, situat in corticala, in continuarea ansei Henle.
Tubul contort distal este format din doua portiuni:
- o portiune dreapta;
- o portiune contorta (intortocheata).
Limita dintre cele doua portiuni ale tubului contort distal este marcata de prezenta
unei structuri de tip particular, numita macula densa, care face parte din aparatul
juxtaglomerular. La exterior, aceasta limita corespunde punctului de contact dintre
segmentul distal si corpusculul renal de care apartine.
Contactul se face la nivelul polului vascular al corpuscului. Aparatul juxtaglomerular
are rolul de a regla activitatea rinichilor si de a secreta renina si eritropoietina.
Mai multi tubi contorti distali se varsa intr-un tub colector Bellini, care nu face parte
din nefron. Intr-un tub colector Bellini dreneaza intre 5000-6000 tubi contorti distali.
Tubul colector Bellini trece din corticala in medulara, strabatand piramidele Malpighi
de la baza la varf, unde se varsa in calicele renale mici prin orificiile de pe suprafata
papilelor renale.
Vascularizatia rinichiului este asigurata de artera renala, ramura viscerala din aorta
abdominala. Artera renala patrunde in rinichi prin hilul renal si da la acest nivel
ramuri prepielice (2-4), care trec inaintea bazinetului si ramuri retropielice (de obicei
una), care trec inapoia bazinetului. De aici pornesc arterele interlobulare care merg
printre piramidele renale Malpighi, in coloanele Bertin. Ajunse la baza piramidelor
Malpighi, arterele interlobulare devin artere arcuate si merg la limita intre medulara si
corticala. Au un caracter terminal, adica nu se anastomozeaza intre ele.
Din arterele arcuate pornesc in corticala, printre piramidele Ferrein, arterele
interlobulare, care vascularizeaza corticala pana in capsula renala.
 Tot la acest nivel pornesc in medulara arterele drepte adevarate sau “in ploaie”, care
vascularizeaza piramidele Malpighi de la baza la varf, de-a lungul tubilor colectori
Bellini. Din arterele interlobulare se desprind arteriolele aferente care intra in capsula
Bowman prin polul vascular, unde se capilarizeaza si formeaza glomerulul renal
Malpighi, din care ia nastere apoi arteriola eferenta, mai subtire decat cea aferenta.
Aceasta iese din capsula Bowman tot prin polul vascular, dupa care se recapilarizeaza
in peretii tubului urinifer.
Sangele venos este colectat de capilare dispuse la periferie, sub capsula renala,
numite stelele Verheyen. Din aceasta retea, venele au un traiect invers arterelor si sunt
reprezentate de venele interlobulare, venele arcuate, venele interlobare, care se varsa
in venele pre- si retropielice, iar acestea in vena renala. In vena renala stanga se varsa
si vena testiculara la barbat sau ovariana la femeie. Venele renale se deschid in vena
cava inferioara.
Limfa rinichiului este colectata de vase limfatice care merg cu venele si care o
dreneaza in ganglionii aortici.
Rinichiul are o inervatie vegetativa simpatica si parasimpatica. Inervatia vegetativa a
rinichilor provine din plexul celiac, mezenteric superior si aortico-renal, care contin
fibre din lantul simpatic (nervii splanhnici) si fibre vagale mai putin numeroase. Cea
mai mare parte a fibrelor nervoase abordeaza rinichiul sub forma plexului renal ce se
alatura arterei renale si ramurilor ei. Nervii au o actiune vasomotorie, regland debitul
sanvin al rinichiului.

Caile de eliminare a urinei

Caile urinare sunt unele intrarenale si altele extrarenale.
Cele intrarenale sunt reprezentate de :
 Calicele renale mici sunt situate la varful piramidelor Malpighi. Numarul lor este
de 7-14.
 Calicele renale mari: superior, mijlociu si inferior.
 Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, a carui portiune bazala
este situata la rinichi si apartine cailor urinare intrarenale. Partea dinspre varf este
situata in afara rinichiului si apartine cailor urinare extrarenale. Bazinetul prezinta
o fata anterioara, o fata posterioara si doua margini (superioara si inferioara), care
converg de la baza la varf. Baza este indreptata in sus si in afara si la nivelul ei se
gasesc calicele renale mari. Varful bazinetului este situat in jos si inauntru si se
continua cu ureterul.
Caile extrarenale cuprind:
 Partea dinspre varf a bazinetului;
 Ureterul, este un organ tubular, lung de 25-30 cm, care se intinde oblic in jos si
spre medial de la varful bazinetului pana la vezica urinara. Este un organ primitiv
retroperitoneal care prezinta doua portiuni:
- o portiune abdominala, care tine de la varful bazinetului pana la stramtoarea
superioara a bazinetului.
- o portiune pelviana, care tine de la stramtoarea superioara a bazinului pana la
vezica urinara.
Raporturile ureterului difera in cele doua portiuni ale lui. In portiunea
abdominala prezinta doua segmente:
- superior (lombar), care tine de la bazinet pana la creasta iliaca;
- inferior (iliac), tine de la creasta iliaca pana la stramtoarea superioara a
bazinului.
In segmentul abdominal, ureterul este situat anterior de muschiul psoas si este
incrucisat anterior de vasele testiculare la barbat si ovariene la femeie. Lateral, are in
dreapta colonul ascendent, iar in stanga pe cel descendent. Medial de ureter se gasesc,
in dreapta lantul simpatic drept si vena cava inferioara, iar in stanga lantul simpatic
stang si aorta abdominala.
In segmentul iliac, uterul incruciseaza vasele iliace si este incrucisat in dreapta
de mezenter, iar in stanga de mezosigmoid.
In portiunea pelviana, la barbat, vine in raport anterior cu canalul deferent si
veziculele seminale, iar la femeie cu artera uterina.
Ureterul are un perete alcatuit din trei tunici:
1. Adventice, tunica externa, fibroasa;
2. Tunica mijlocie, musculara, cu fibre musculare netde (longitudinale la exterior si
interior, circulare la mijloc).
3. Tunica interna, mucoasa, care captuseste lumenul ureterului. Mucoasa ureterului
are un epiteliu de tranzitie impermeabil (uroteliu).
Vascularizatia ureterului este asigurata de arterele ureterale, care, in portiunea
superioara, vin din artera renala, iar in cea inferioara din arterele vezicale.
Sangele venos este colectat de venele ureterale satelite anterior.
Inervatia este vegetativa simpatica si parasimpatica. Ea vine din plexul renal,
pentru portiunea superioara, si din cel hipogastric, pentru portiunea inferioara a
ureterului.
 Vezica urinara, este un organ musculo-cavitar, fiind portiunea cea mai dilatata a
cailor urinare. Ea acumuleaza urina, care se elimina in mod cintinuu prin uretere,
si o evacueaza in mod discontinuu, ritmic, de 4-6 ori in 24 de ore, prin actul
mictiunii. Vezica urinara este asezata in pelvis, pe care il depaseste in sus atunci
cand este plina, are o capacitate de 250-300 ml. La adult are o forma globuloasa,
prezentand:
1. Doua fete:
a) fata anterioara se gaseste inapoia simfizei pubiene. Intre fata anterioara
vezicala si simfiza pubiana se delimiteaza un spatiu prevezical.
b) fata posterioara are raporturi diferite la barbat si la femeie. La barbat vine in
raport cu rectul, de care este despartita prin peritoneu, care formeaza aici fundul
de sac retrovezical sau Douglas. La femeie, vezica urinara vine in raport
posterior cu uterul, intre cele doua peritoneul formand fundul de sac vezico-
uterin.
2. Doua margini: dreapta si stanga.
3. Baza (fundul vezicii) este situata in jos si se intinde pana la fundul de sac retro-
vezical la barbat sau pana la fundul de sac vezico-uterin la femeie. Baza vezicii vine
in raport cu prostata, cu veziculele seminale si canalele deferente la barbta, iar la
femeie, cu vaginul si colul uterin.
4. Varful, orientat in sus.

Peretele vezicii urinare este alcatuit din trei tunici:

- tunica externa, seroasa, reprezentata de peritoneu, care acopera vezica numai pe fata
ei posterioara si superioara, in rest fiind inconjurata de un strat de tesut conjunctiv lax;
- tunica mijlocie, musculara, alcatuita din trei straturi de fibre musculare netde:
- strat superficial longitudinal;
- strat mijlociu cu fibre circulare;
 - strat profund cu fibre longitudinale.
- tunica interna, mucoasa, care captuseste suprafata interna a vezicii urinare si este
cutata.
Epiteliul este unul de tranzitie (uroteliu). O singura zona din mucoasa vezicii este
neteda (nu are cute) si anume o zona triunghiulara, numita trigon vezical, delimitat
intre orificiile ureterale si cel uretral.
Vascularizatia vezicii urinare este asigurata de arterele vezicale, din artera iliaca
interna, si de vezicala superioara, din partea permeabila a arterei ombilicale. Sangele
venos este colectat de venele vezicale satelite ale arterelor. Ele conduc sangele venos
in vena iliaca interna (hipogastrica).
Limfa este colectata de vasele limfatice care urmeaza traiectul venelor si ajung in
ganglionii iliaci.
Inervatia vezicii este vegetativa, asigurata de sistemul nervos simpatic si
parasimpatic din plexul vezical cu originea in plexul hipogastric.
 Uretra este un conduct care, la barbat, are o lungime medie de 14-16 cm, iar la
femeie, de 4-5 cm. Reprezinta segmentul evacuator al aparatului urinar prin care
urina este eliminata din vezica urinara in timpul mictiunii.
La barbat este un organ comun atat aparatului urinar, cat si a celui genital,
servind pentru mictiune si pentru ejacuare, si are un lumen mai ingust. Uretra prezinta
trei segmente:
 Uretra prostatica, avand pe peretele ei posterior o proeminenta centrala, numita
colicul seminal, la nivelul caruia se deschid canalele ejaculatoare si canalele
prostetice. Sub vezica, la nivelul ureterei prostatice, se afla sfincterul intern, cu
fibre musculare netede si cu o contractie involuntara;
 Uretra membranoasa traverseaza perineul si prezinta un sfincter extern cu fibre
musculare striate si contractie voluntara;
 Uretra peniana prezinta glandele uretrale si se deschide in varful glandului prin
meatul urinar.
La femeie, uretra este un organ care serveste numai pentru eliminarea urinei din
vezica urinara si are un lumen mai larg. Uretra la femeie prezinta doua segmente:
 Un segment pelvin, situat in pelvis, anterior de rect si inapoia vaginei.
 Un segment perineal, care strabate perineul si se deschide in vulva.
Uretra are un orificiu interior, la nivelul vezicii urinare, si altul exterior, in vestibulul
vaginal, fiind prevazuta cu un sfincter extern striat (voluntar).

Teste de autocontrol :
1. Care este localizarea rinichilor?
2. Care este structura internă a rinichilor?
3. Ce este nefronul și din ce este format?
4. Care sunt căile urinare?

APARATUL GENITAL

Aparatul genital este reprezentat de aparatul genital feminin şi aparatul genital

masculin.

I .Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele
genitale externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa uterină,
uter şi vagin sunt aşezate în micul bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, sunt
situate la exterior.
Ovarul este situat in cavitatea pelviana, este un orgna pereche, cu functie mixta,
exocrina, producand ovulele, si endocrina, secretand doi hormoni: foliculina si luteina
(progesteronul). Are forma unui ovoid turtit, de 6-8 g, cu diametrul mare de 3-5 cm.
Prezinta:
 Doua fete:
1. Laterala, se afla pe peretele lateral al cavitatii pelviene, in fosa ovariana’
2. Mediala, este acoperita de pavilionul trompei.
 Doua margini:
a) anterioara, da insertie mezoovarului (plica peritoneala), care uneste ovarul cu
ligamentul lat al uterului; aici se gaseste holil ovarului, ce contine elemente vasculare
si nervoase.
b) posterioara (libera) este mai groasa.
 Doua extremitati:
1. Superioara (tubulara), da insertie ligamentului superior al ovarului si celui tubo-
ovarian.
2. Inferioara (uterina), da insertie ligamentului propriu al ovarului (ligamentul utero-
ovarian).
Structura
Ovarul este acoperit la suprafata de un epiteliu simplu, sub care se gaseste un
invelis conjunctiv numit albugineea ovarului, care se continua fara delimitare neta cu
stroma corticalei acestuia. In interior se afla parenchimul glandular, cu cele doua zone
caracteristice:
1. Zona medulara este formata din tesut conjunctiv lax, in care se gasesc elemente
vasculare sangvine si limfatice, cat si fibre nervoase vegetative.
2. Zona corticala contine elemente cu valoare functionala: foliculii ovarieni in diferite
faze evolutive.
Foliculii primordiali (primari) reprezinta forma initiala, cu aspectul unor
corpusculi sferoidali plini, alcatuiti dintr-o celula mare, sferica, situata central (ovocit
I), iar periferic dintr-un strat de celule mici (celule foliculare). Maturizarea foliculior
incepe la pubertate si tine pana la menopauza, fiind sub controlul FSH (hormon
foliculostimulator) secretat de lobul anterior al hipofizei. In ambele ovare exista circa
400000 foliculi, din care se maturizeaza 300-400 (unul lunar); restul involueaza.
Epiteliul folicular prolifereaza; devine pluristratificat (constituind membrana
granuloasa); acest stadiu reprezinta foliculii secundari (evolutivi). Intre celulele
granuloasei se formeaza o cavitate ce se umple cu lichid folicular.
Ovocitul, inconjurat de membrana pellucida (groasa, rezistenta, cu rol trofic),
este situat la periferia foliculului, fiind atasat de membrana granuloasa.
In acelasi timp, la periferia foliculului secundar plin, apoi cavitar, se constituie,
pe seama stromei corticalei ovarului, cele doua teci caracteristice folicului: teaca
interna, cu functie endocrina, secreta estrogenii sub influenta hormonului luteinizant
antehipofizar (LH), si teaca externa, are structura conjunctiva. Lichidul folicular este
vascos si contine hormonii ovarieni activi- estrogenii, produsi de celulele tecii interne.
Majoritatea foliculilor secundari cavitari involueaza si, in mod obisnuit in fiecare
luna, incepand cu aparitia ciclului si pana la menopauza, unul devine folicul matur.
Foliculul matur, tertiar sau veziculos (de Graaf), constituie stadiul de dezvoltare
completa a foliculului si este cel mai voluminos. Este format din: teaca externa, teaca
interna si membrana granuloasa. Foliculul contine cavitatea foliculara (cu lichid
folicular), delimitata de membrana granuloasa.
Ovocitul, localizat periferic, se afla intr-o portiune ingrosata a membrelor
granuloase (cumulus proliger). Celulele foliculare din imediata apropriere a ovicitului
se dispun radiar si formeaza coroana radiata, care va insoti ovocitul expulzat in
decursul evolutiei, asigurandu-i nutritia. Ovocitul din foliculul matur, initial de
ordinul I (diploid), sufera inainte de ovulatie prima diviziune de maturare si devine
ovocit II (haploid), forma sub care este expulzat in timpul ovulatiei.
Dupa eliminarea ovocitului, foliculul matur se transforma in corp galben, care ia
nastere prin transformarea celulelor foliculare in celule endocrine ce secreta
progesteron.
Exista doua tipuri de corp galben:
 Corpul galben periodic, care se formeaza in fiecare luna in perioada de fertilitate
a femeii (de la pubertate pana la menopauza); are o existenta de circa 10 zile (din
a 16-a zi a ciclului pana in ziua a 26-a);
 Corpul galben de sarcina, care se formeaza in cazul cand ovulul a fost fecundat,
el functioneaza in primele trei luni de sarcina.
Corpul alb reprezinta cicatricea care inlocuieste coprul galben involuat (periodic sau
de sarcica).
Vascularizatia ovarului este asigurata de artera ovariana, ramura a aortei
abdominale, si de o ramura ovariana din artera uterina. Venele sunt reprezentate de
vena ovariana dreapta, care se varsa in vena cava inferioara, si de vena ovariana
stanga, care se deschide in vena renala stanga. O parte din sangele venos al ovarului
ajunge in vena uterina. Limfaticele conduc limfa in ganglionii iliaci si lombari.
Inervatia este asigurata de nervi din plexurile vegetative aortice si hipogastric.

Trompa uterină (tuba uterina) este un conduct musculo-membranos, organ

pereche, care se intinde de la ovare pana la uter, cu care comunica prin orificii numite
ostii uterine. Extremitatea laterala prezinta ostiul abdominal ce se deschide in
cavitatea abdominala. Are o lungime de 7-12 cm si se impart in patru portiuni:
1. Intrauterina, lunga de 1 cm, situata in peretele uterin;
2. Istmul trompei, 3-4 cm, se intinde de la marginea laterala a uterului pana la polul
inferior al ovarului.
3. Ampula tubei, 7-8 cm, mai dilatata, se intinde la polul inferior la polul superior al
ovarului.
4. Infundibulul, 2 cm, de forma unei palnii cu peretii prevazuti cu franjuri numite
fimbrii, cu rol in captarea ovulului expulzat de catre foliculul matur.
Aceasta parte se aplica pe fata mediala a ovarului. Tubele sunt situate la marginea
superioara a ligamentului lat al uterului, de care sunt legate prin mezosalpinge.
Structura
La exterior, sub seroasa peritoneala (care formeaza si un mezou), tuba prezinta o
tunica adventitiala, conjunctiva, sub care se gaseste tunica musculara, formata din
fibre netede, pe doua straturi: longitudinal, la exterior, si altul intern, circular. Prin
aceste miscari peristaltice asigura transportul ovulului spre cavitatea uterina.
In interior se afla submucoasa si mucoasa, puternic cutata si prevazuta cu celule
ciliate si neciliate ce usureaza trecerea spermatozoizilor si a ovulului in trompa.
Vascularizatia este asigurata de ramuri tubare ce provin din artera ovariana si
uterina. Venele sunt omonime arterelor. Limfa este drenata spre ganglionii iliaci si
lombari.
Inervatia vegetativa provine din plexurile ovarian si hipogastric.
 Uterul este situat in cavitatea pelviana, intre vezica urinara si rect, este un organ
musculos, cavitar si impar. Este interpus intre trompele uterine si vagin, fixat prin
ligamentele late, uterosacrale, si chinga muschilor ridicatori anali. Are forma de para,
cu extremitatea mare orientata superior si usor turtit antero-posterior.
Prezinta trei portiuni:
 Fundul uterului, extremitatea superioara;
 Colul uterin, extremitatea inferioara, se continua cu segmentul urmator al
aparatului genital feminin, vaginul, in care proemina. Din cauza insertiei
vaginului pe col, acesta are doua portiuni:
1. Supravaginala, in raport cu vezica urinara anterior, cu rectul posterior, cu arterele
uterine lateral.
2. Intravaginala, in raport cu peretii vaginului.
 Corpul uterului, se continuă cu colul prin intermediul unui segment scurt şi
strâmt, numit istmul uterului. Pe marginile corpului se afla arterele uterine.
Corpul este invelit de peritoneu, care, in partile laterale, formeaza ligamentele
late ale uterului. Ligamentele late unesc marginile laterale ale corpului uterului cu
peretii laterali ai cavitatii pelviene. Corpul are doua fete:
1. Anterioara (vezicala)
2. Posterioara (rectala).
Uterul este alcatuit din trei tunici:
 Tunica seroasa (perimetru), formata din peritoneul uterin, care adera puternic in
regiunea fundului si corpului.
 Tunica musculara (miometru), este formata din fibre musculare netede, stratul cel
mai dezvoltat al uterului. Acestea sunt dispuse in trei straturi:
1. Intern, format din fibre radiare spiralate;
2. Mijlociu, format din fascicule musculare cu dispozitie plexiforma, gros, care
contine in ochiurile retelei vase sangvine provenite din artera uterina;
3. Extern, format din fascicule longitudinale, oblice si circulare.
 Tunica mucoasa (endometrul), captuseste cavitatea uterina, avand o structura
diferita, in functie de varsta si de ciclul ovarian.
Mucoasa uterina, formata dintr-un epiteliu clindric, este bogata in glande tubuloase
ce patrund pana in miometru. Endometrul are o evolutie ciclica lunara si in timpul
sangerarii menstruale se elimina in cea mai mare parte (patura superficiala), ca in
ciclul urmator sa se refaca din epiteliul fundului glandelor uterine, care nu se elimina.
In interiorul uterului, se gaseste cavitatea uterina, turtita in sens antero-posterior,
ocupa atat corpul, cat si colul, comunicand in jos cu vaginul prin orificiul uterin
extern, iar sus, lateral cu cele doua trompe.
Cavitatea uterului este divizata printr-o strangulare situata la nivelul istmului in doua
compartimente:
 Cavitatea corpului, mai mare, are trei orificii:
- doua laterale, foarte inguste, ce corespund deschiderii tubelor;
- inferior, ce conduce in canalul cervical.
 Canalul cervical, situat la nivelul colului uterin, de aspect fuziform, prezinta doua
orificii:
- intern, ce conduce in cavitatea uterina;
- extern, este chiar ostiul uterin si se deschide in vagin.
Vascularizatia este asigurata de arterele uterine, ramuri din artera iliaca interna. Din
acestea se desprind colateralele care iriga vaginul, trompele uterine si ovarele. Venele
uterine se deschid in vena iliaca interna. Limfaticele conduc limfa spre ganglionii
lombari, iliaci si inghinali.
Inervatia este asigurata de plexul uterin provenit din plexul hipogastric.

VAGINUL este un conduct musculo-conjunctiv, lung de 7-9 cm, median si impar,

care prin extremitatea superioara se insera pe colul uterin, iar prin cea inferioara
(orificiul vaginal) se deschide in vestibulul vaginal, spatiu delimitat de cele doua labii
mici. Membrana himenala inchide imcomplet orificiul vaginal.
Vaginul prezinta doi pereti:
1. Posterior, in raport cu rectul si cu fundul de sac Dougles, unde peritoneul este in
contact cu peretele vaginal
2. Anterior, vine in raport cu fundul vezicii urinare si cu uretra.
In partile laterale vaginul adera de marginea mediala a muschilor ridicatori anali.
Structura
Peretele vaginal este alcatuit din:
 Adventice, la exterior, formata din tesut conjunctiv;
 Tunica musculara, cuprinde fibre circulare netede la interior si longitudinale la
exterior;
 Tunica mucoasa, formata dintr-un epiteliu pavimentos stratificat, care,
macroscopic, prezinta numeroase cute transversale (rugae vaginales).
Pe linia mediana a celor doi pereti, in axul lung al vaginului, se afla cate o creasta
longitudinala (columnae rugarum).
Spre batranete, aceste cute se sterg. Mucoasa nu are glande, epiteliul vaginului fiind
acoperit de mucusul secretat de glandele colului uterin si de secretia glandelor
Bartholin.
Vascularizatia este asigurata de artera vaginala, cat si de ramuri vaginale ce provin
din artera uterina, artera rectala mijlocie, artera vezicala inferioara si artera rusinoasa
interna. Venele alcatuiesc plexul utero-vaginal ce se deschide in vena iliaca interna,
iar limfaticele conduc limfa in ganglionii iliaci si inghinali.
Inervatia este data de plexul vegetativ perivaginal, format din ramuri ale plexului
hipogastric.

VULVA are forma unei fante, alungita in sens sagital si marginita lateral de catre
doua repliuri cutanate:
Labiile mari sunt doua repliuri cutanate (7-9 cm) cu doua fete, ambele acoperite de
tegument, cea laterala prevazuta cu par si glande sebacee mari. Se unesc anterior, spre
simfiza pubiana, prin comisura anterioara a labiilor, situata pe un relief median,
acoperit de par, numit muntele lui Vrnus, iar posterior se unesc prin comisura
posterioara, la cativa centimetri anterior de anus.
Labiile mici sunt doua cute simetrice, situate medial de labiile mari si despartite de
ele prin santul interlabial. Spatiul marginit de labiile mici, pe linia mediana se
numeste vestibul vaginal, la care deosebim doua zone:
1. Anterioara, deschiderea orificiului extern al uretrei;
2. Posterioara, orificiul vaginal, care lateral prezinta deschiderile canalelor glandelor
vulvo-vaginale Bartholin, ce umecteaza intrarea in vagin.
Anterior, labiile mici se dedubleaza fiecare in doua repliuri:
 Unul trece anterior de clitoris si se uneste cu cel de partea opusa, formand
preputul clitorusului;
 Unul trece posterior de clitoris si formeaza cu cel de partea opusa fraul
clitoridian.
 Organele erectile ale vulvei sunt:
 Clitoris= organ erectil, impar, omologat cu penisul, are o lungime de 5-6 cm, ca si
penisul, prezinta gland, corp si radacina atasata de ramurile ischio-pubiene.
 Bulbii vestibulari= doua organe analoage corpului cavernos al uretrei la barbat,
situati la baza labiilor mari.
Vascularizatia este asigurata de ramuri ale arterei rusinoase interne. Venele se
deschid in vena iliaca interna, iar limfaticele dreneaza limfa in ganglionii inghinali
superficiali.
Inervatia organelor genitale externe este somatica si vegetativa. Cea somatica este
data de nervul rusinos intern si nervul ilio-inghinal, iar cea vegetativa de plexul
hipogastric.

MAMELA este formata din glanda mamara si diferite parti moi (tesut conjunctiv,
adipos) care o inconjoara. Este o glanda pereche, anexa a aparatului genital feminin,
situata pe peretele toracic anterior, in intervalul dintre coastele III-VII, de origine
cutanata (ectodermala).
Mamela este vascularizata de arterele intercostale (II-IV), cat si de artera toracica
interna, ramura din artera subclavie. Venele sunt colectate din vena toracica interna.
Limfaticele ajung in ganglionii axilari.
Inervatia mamelei este asigurata de nervii intercostali (II-IV).
Glandele mamare, desi prezente la ambele sexe, au dimensiuni si semnificatii
morfofunctionale complet deosebite. La barbat, glandele reprezinta organe
rudimentare, cu o structura putin complexa,
La femeia adulta, insa, glandele mamare au o structura complexa, hormono-
dependenta, avand o deosebita importanta biologica si patologica. Ele asigura secretia
de lapte, alimentul esential al nou-nascutului, si sunt, de asemenea, sediul a
numeroase procese patologice, dintre care cancerele sunt cele mai importante.
Fiecare glanda mamara este formata dintr-un numar de 10-25 lobi glandulari
separati prin tesut conjunctiv in care, in timpul pubertatii, s-a depozitat tesut adipos.
Fiecare lob glandular este o glanda tubulo-acinoasa ramificata.
Canalele acestor glande sunt colectate de ducte mai mari, numite canale galactofore,
care se deschid la nivelul mamelonului.
In structura canalelor galactofore se gasesc celule mioepiteliale, care se contracta
sub actiunea oxitocinei, favorizand ejectia laptelui.

II. Aparatul genital masculin

Este alcătuit din:
a) organele genitale interne (testicule, conductele excretoare şi glandele anexe)
b) organele genitale externe (penisul, scrot).
Testiculul, organ pereche, este glanda genitala masculina ce indeplineste doua functii:
1. Spermatogeneza, fomarea celulelor sexuale (spermii), ce se desfasoara la nivelul
tubilor seminiferi contorti;
2. Functia endocrina, prin care celulele interstitiale Leydig ale parenchimului
testicular secreta hormonii androgeni (testosteronul), ce determina maturizarea
organelor sexuale si stimuleaza evolutia caracterelor sexuale secundare masculine.
Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea la extremitatea
anterioară a perineului şi care alcătuiesc scrotul.
La adult, testiculul are o formă ovală, prezentând o faţă medială, una laterală, o
margine anterioară, alta posterioară şi două extremităţi: superioară şi inferioară. pe
extremitatea superioară şi pe marginea posterioară a testiculului se află epididimul.
Acesta are un cap, un corp şi o coadă. Ca structură, testiculul prezintă o capsulă
conjunctivă numită albuginee şi un ţesut propriu testiculului.
Albugineea este o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi
rezistentă, este acoperită la exterior de foiţa viscerală a unei membrane seroase,
numită vaginală.
Ţesutul propriu al testiculului este format din tubi seminiferi contorţi, glanda
interstiţială a testiculului şi ţesut conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi.
Tubii seminiferi contorţi încep la periferia lobului testicular sub forma unor funduri de
sac. Ei se unesc într-un singur canal, numit tub seminifer drept. Tubii seminiferi drepţi
se anastomozează între ei la nivelul mediastinului testicular formând o reţea
caniculară, numită rete testis (reţeaua Haller). Din această reţea iau naştere 12-15
conducte numite canale eferente care formează capul epididimului. Fiecare canal
eferent se deschide separat într-un canal unic şi întortocheat care formează corpul şi
coada epididimului, a cărui lungime este de 4-6 m. Canalul epididimar se continuă cu
canalul deferent.
Testiculul este irigat de artera testiculară. Sângele venos este colectat de cele două
vene testiculare. Nervii provin din plexul hipogastric.

Conductele spermatice sunt intratesticulare şi extratesticulare.

Căile excretoare intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepti si
reteaua testiculara, constituind primele doua segmente ale cailor spermatice.
Căile excretoare extratesticulare sunt canalele eferente, canalul epididimar,
canalul deferent, ejaculator si uretra.
Canalul deferent continua canalul epididimar si are o lungime de 50 cm, pleaca de la
coada epididimului, terminandu-se la baza prostatei, prin portiunea ampulara (mai
dilatata), care se uneste cu ductul excretor al veziculei seminale, formand ductul
ejaculator care strabate prostata si se deschide in uretra prostatica, la nivelul colicului
seminal. Canalul deferent prezinta trei portiuni:
1. Epididimo-testiculara, situata in bursele scrotale;
2. Inghinala, cand strabate canalul inghinal
3. Pelviana, situata in pelvis, se termina cu particula ampulara a canalului deferent.
Canalul deferent este format din trei tunici:
a) Tunica conjunctiva externa;
b) Tunica musculara cu trei straturi de fibre netede (circulare, longitudinale la mijloc
si din nou circulare la interior);
c) Tunica interna, mucoasa (epiteliu prismatic).

Glandele anexe sunt reprezentate de: vezicula seminala, prostata si glandele bulbo-
uretrale.
Vezicula seminala este un organ pereche, situat deasupra prostatei, intre vezica
urinara si rect, lateral de ampulele deferentiale. Are rol secretor, produsul adaugandu-
se lichidului seminal.
Vezica seminala are forma ovoidala, lunga de 4-5 cm si lata de 2 cm. Ea este un tub
intortochiat, cu multe sinuozitati unite prin tracturi fibroase, dandu-I un aspect
vezicular (alveolar).
In interior, cavitatea veziculei seminale este neregulata, cu lumenul compartimentat
in mai multe diverticule, formate de plici ale mucoasei si care comunica unele cu
altele.
Peretele veziculei este format din:
i. Tunica conjunctiva externa
ii. Tunica musculara (strat longitudinal la exterior si circular la interior)
iii. Mucoasa epiteliala, cubica, cu celule secretoare.
Vascularizatia este asigurata de artera deferentiala, artera vezicala inferioara si
artera rectala mijlocie. Venele formeaza plexul seminal care se deschide in plexul
vezico-prostatic. Limfaticele merg spre ganglionii iliaci.
Inervatia este data de ramuri ale plexului hipogastric.

Prostata este un organ glandular (functie exocrina), impar, situat in jurul portiunii
initiale a uretrei, produsul de secretie participand la formarea spermei. Este localizata
in cavitatea pelviana, in loja prostatica, cuprinsa intre vezica urinara (superior), rect
(posterior), perineu (inferior) si simfiza pubiana (anterior).
Uretra strabate prostata vertical (aproape de fata anterioara), iar cele doua canale
ejaculatoare o strabat oblic, dinapoi-inainte, deschizandu-se in uretra prostatica.
Prostata are forma unui con turtit, cu varful indreptat in jos si inainte, si i se
descriu: o baza, varful, fata anterioara si fata posterioara.
Prostata este alcatuita dintr-o stroma conjunctivo-musculara si un parenchim
glandular, predominant. Stroma formeaza la exterior o capsula conjunctivo-
musculara groasa, care trimite spre interior septuri conjunctivo-musculo-elastice,
impartind parenchimul glandular in lobuli. Un lobul corespunde unei glande
prostatice. Lobulii glandulari (20-30) se deschid printr-un numar mai mic de orificii in
uretra prostatica.
Substanta glandulara (parenchimul) este formata din glandele periuretrale, mici,
mucoase, situate in tesutul din jurul uretrei, si glandele prostatice propriu-zise (30-50),
de tip tubulo-alveolar, lungi si puternic ramificat.
Prostata secreta un lichid lactescent, care se adauga spermei cu miros caracteristic
si reactie usor alcalina, favorizand mobilitatea spermiilor.
Vascularizatia este asigurata de ramuri ale arterei prostatice, cat si ale arterei
vezicale inferioara si arterei rectale mijlocii. Venele se deschid in plexul vezico-
prostatic tributar venei iliace interne. Limfaticele ajung la ganglionii iliaci.
Inervatia apartine plexului hipogastric.

Glandele bulbo-uretrale sunt doua formatiuni glandulare ovoide, de dimensiunile

unui sambure de cireasa, situate de o parte si de alta a bulbului uretral. Se deschid,
prin doua canale, in uretra sponginoasa. Secreta un lichid clar, vascos, asemanator cu
cel prostatic, care se adauga lichidului spermatic.

Organele genitale externe

Penisul, organ genital si urinar