OASE

Oasele sunt organe dure, rezistente, au culoarea alb gălbuie. Acestea se articulează
între ele și formează scheletul.

Scheletul îndeplinește următoarele funcții:

-susținere și sprijin al corpului

-protecție și adăpost pentru organe

-rezervă de calciu pentru organism

-oferă inserții musculaturii și ligamentelor devenind pârghii acționate de grupe musculare

(reprezintă elementul pasiv al aparatului locomotor)

Structura unui os lung

În structura oaselor intră două feluri de țesut osos: compact (haversian) și spongios.La
exterior toate tipurile de oase sunt învelite de periost (membrană conjunctivă și vascularizată)

Un os lung este format dintr-o diafiză (corpul osului) și două epifize (capetele osului).În
interiorul epifizelor se află țesut spongios și cu măduvă roșie .Diafiza este formată din țesut
osos compact, în centru aflându-se canalul medular care conține măduvă galbenă la adult și
măduvă roșie la făt.
SCHELETUL UMAN

SCHELETUL CRANIULUI

Neurocraniul (cutia craniană ) 8 Viscerocraniul (oasele feței) 14

-frontal -vomer

-etmoid -maxila

-sfenoid -mandibula

-occipital -zigomatic

-temporal -palatin

-parietal -nazal

-lacrimal

-cornet nazal inferior

SCHELETUL TRUNCHIULUI

-coloana vertebrală (33 sau 34 vertebre)

-osul stern

-coaste (12 perechi coaste )

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR

Centura scapulară

-clavicula

-scapula (omoplat)

Oasele membrului superior liber

-humerus (osul brațului)

-radius și ulna (oasle antebrațului)

-carpiene

-metacarpiene oasele mâinii

-falange
SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Centura pelviană

-2 oase coxale

-osul stern

Oasele membrului inferior liber

-femur (osul coapsei) –cel mai lung os

-patela (rotula)

-tibia și fibula (oasele gambei)

- tarpiene

-metatarpiene oasele piciorului

-falange

SCHELETUL CRANIULUI

Oasele capului formează craniul. Acesta este constituit din 23 oase. Dintre acestea numai
mandibula şi hioidul sunt mobile. Celelalte oase sunt fixe.

Oasele capului se împart în: neurocraniul, în care este adăpostit encefalul, şi oasele
feţei sau viscerocraniul, în care sunt situate unele organe de simţ şi segmentele iniţiale ale
aparatelor digestiv şi respirator.

NEUROCRANIUL

Neurocraniul este denumit așa datorită faptului că adăpostește sistemul nervos central.

Neurocraniul este format din 8 oase: frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipitalul

(nepereche), apoi două parietale şi două temporale. împreună ele formează calvaria sau bolta
craniului şi baza craniului.

OSUL FRONTAL

Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului, deasupra

masivului facial. Este alcătuit din două părţi şi anume, o parte verticală (scuama frontalului)
şi alta orizontală. Osul frontal prezintă o faţă endocraniană, care vine în raport cu creierul, şi
alta exocraniană, care vine în raport cu pielea capului. Pe faţa exocraniană se află două
proeminenţe orizontale aşezate deasupra orbitelor, numite arcadele sprâncenoase. Tot pe faţa
exocraniană, osul frontal prezintă două proeminenţe osoase situate deasupra arcadelor
sprâncenoase, numite bose frontale laterale iar medial se află bosa frontală medială sau
glabela. În interiorul părţii verticale, în dreptul glabelei se găsesc nişte cavităţi săpate
între tăblia internă şi externă a osului, numite sinusurile frontale. Inferior, frontalul se
articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U numit şanţ etmoidal.

Se articulează:

-ȋn porţiunea postero-superioară cu oasele parietale;

-ȋn porţiunea postero-inferioară cu sfenoidul;

-ȋn porţiunea inferioară cu osul nazal, zigomatic, lacrimal şi maxilar.

ETMOID

Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a bazei

craniului, sub porţiunea orizontală a osului frontal. El contribuie la formarea peretelui
cavităţii craniene, precum şi a foselor nazale şi orbitale şi este alcătuită dintr-o parte verticală,
o parte orizontală şi două mase laterale. Partea orizontală este alcătuită dintr-o lamă osoasă
aşezată în şanţul etmoidal al frontalului. Ea are o formă dreptunghiulară şi prezintă un număr
mare de orificii, de unde şi denumirea de lamă ciuruită. Această lamă formează plafonul
cavităţii nazale. Prin orificiile ei trec nervii olfactivi. Partea verticală este împărţită în două
porţiuni: o porţiune numită apofiza crista gali şi o porţiune numită lama perpendiculară a
etmoidului. Masele laterale sunt formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi inferioare ale
lamei ciuruite, în interiorul lor se găsesc săpate nişte cavităţi numite celulele etmoidale.

SFENOID

Osul sfenoid este un os nepereche aşezat în partea centrală a bazei craniului, între
etmoid şi frontal. Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţi: corpul sfenoidului, aripile
mici, aripile mari şi apofizele pterigoide. Corpul sfenoidului are o formă neregulată,
cuboidală. Pe faţa superioară se observă o adâncitură, depresiune - numită şaua turcească, în
care este adăpostită glanda hipofiză. În corpul sfenoidului se găsesc două cavităţi, numite
sinusuri sfenoidale, care comunică cu fosele nazale. Aripile mici sunt două lame osoase de
formă triunghiulară aşezate în plan orizontal. Aripile mari sunt două formaţiuni osoase ce se
desprind de pe feţele laterale ale corpului sfenoidului; ele prezintă trei feţe: o faţă cerebrală,
care contribuie la formarea endobazei; o faţă orbitală, care ia parte la formarea peretelui
extern al orbitei; o faţă temporală, care formează peretele cutiei craniene, între frontal şi
temporal (fosa temporală). Apofizele pterigoide sunt două proeminenţe osoase care se
desprind de faţa inferioară a corpului sfenoidului, îndreptându-se vertical în jos. Fiecare
apofiza pterigoidă este alcătuită din două lame osoase (una internă şi alta externă). Între cele
două lame se găseşte un spaţiu care poartă numele de fosa pterigoidă.

OCCIPITAL

Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi inferioară

a capului. Are două feţe antero-superioare (endocraniană) şi postero-inferioară (exocraniană)
şi patru margini. Faţa endocraniană prezintă fosele cerebeloase, fosele cerebrale, protuberanta
occipitală internă. Faţa exocraniană prezintă protuberanţa occipitală externă, liniile occipitale
superioare şi inferioare. Osul occipital are forma unui segment de sferă, prezentând în partea
sa inferioară un orificiu ovalar - gaura occipitală - care realizează comunicarea între cavitatea
craniană şi canalul rahidian. Occipitalul este alcătuit din patru părţi: partea bazilară, două
părţi laterale şi scuama occipitalului. Partea bazilară sau corpul, apofiza bazilară este situată
anterior față de gaura occipitală. Pe faţa exocraniană se află tuberculul faringian, pe care se
insera aponevroza faringiană (ce formează peretele superior al faringelui), iar pe faţa
endocraniană se observă un şanţ numit clivus, în care se află bulbul rahidian şi puntea. Părţile
laterale sunt două formaţiuni osoase neregulate aşezate lateral, de o parte şi de alta a găurii
occipitale. Pe faţa exocraniană a părţilor laterale se află condilii occipitali. Scuama
occipitalului este situată înapoia găurii occipitale, reprezentând cea mai mare parte a osului
occipital. Ea are două feţe, una endocraniană, care vine în raport cu creierul mare şi cu
creierul mic, şi alta exocraniană, care vine în raport cu pielea şi muşchii capului.

OSUL TEMPORAL

Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală a cutiei

craniene și participă la formarea bazei craniului şi a calotei craniene. Osul temporal este
alcătuit din trei părţi; partea pietroasă, timpanică şi scuama temporalului. Partea pietroasă sau
stânca temporalului are două feţe superioare şi două feţe inferioare şi este situată la baza
craniului, între sfenoid şi occipital şi are forma unei piramide. Faţa anterioară a stâncii
temporalului se află pe endobaza craniului, iar faţa inferioară, pe exobaza craniului. Pe faţa
anterioară a osului temporal se observă o mică scobitură - impresiunea trigemenului - în care
se află ganglionul nervului trigemen. Pe faţa posterioară se găseşte orificiul endocranian al
conductului auditiv intern. Faţa inferioară a stâncii temporalului este neregulată, prezentând
depresiunea numită fosă jugulară. Partea timpanică a osului temporal este situată pe faţa
exocraniană a temporalului. Este formată dintr-o lamă osoasă, curbată în sus şi alcătuieşte trei
sferturi din orificiul conductului auditiv extern. Scuama temporalului este o lamă osoasă
aplatizată, are două feţe şi patru margini, de formă aproape semicirculară, situată în partea
superioară a osului temporal. Pe faţa exocraniană a scuamei temporalului se află o
proeminenţă osoasă, numită apofiza zigomatică, şi o depresiune numită fosa mandibulară.
PARIETAL

Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o parte şi de

alta a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului. Prezintă o faţă exocraniană
convexă şi o faţă endocraniană concavă. Pe faţa exocraniană se află bosa parietală şi două
linii curbe. Pe faţa endocraniană, de formă concavă se găsesc fosa parietala şi numeroase
şanţuri, în care sunt adăpostite vasele sanguine. Marginile osului parietal se articulează cu
porţiunea verticală a osului frontal (cu care formează sutura coronară), cu scuama
occipitalului (cu care formează sutura lambdoidă), cu osul parietal de pe partea opusă (cu
care formează sutura sagitată a craniului) și cu scuama osului temporal (cu care formează o
sutură scuamoasă).

VISCEROCRANIUL

Viscerocraniul sau oasele feţei sunt în număr de 14 dintre care 6 perechi (maxila,
osul zigomatic, osul palatin, osul lacrimal, osul nazal, osul cornetelor nazele inferioare ) și 2
neperechi (vomerul, mandibula)

MAXILARUL

Maxilarul este un os pereche care prin articularea cu cel de partea opusă participă la
formarea scheletului osos al cavităţii bucale, al cavităţii orbitale şi al foselor nazale.
Maxilarul se compune dintr-un corp şi apofizele palatină şi piramidală. Corpul maxilarului
are o formă neregulată și prezintă patru feţe: anterioară, superioară sau orbitală, internă sau
nazala şi posterioară. Faţa anterioară vine în raport cu părţile moi ale feţei. Fața superioară
are forma unei lame triunghiulare. Faţa internă ia parte la formarea peretelui lateral al foselor
nazale. Posterior față de apofiza zigomatică se descrie faţa posterioară pe care se găseşte o
proeminenţă numită tuberozitatea maxilară. Cei patru pereţi ai corpului maxilarului
delimitează o cavitate, numită sinusul maxilar, care comunică cu fosa nazală. Apofiza
piramidală are bază, vârf şi trei feţe (superioară, anterioară şi posterioară). Apofiza palatină
este o lamă osoasa care porneşte de pe faţa internă sau nazală a maxilarului şi participă la
formarea palatului dur.

PALATIN

Osul palatin este un os pereche de formă neregulată, aşezat înapoia osului maxilar,
este format dintr-o lamă osoasă orizontală și alta verticală unite în unghi drept. Lama
orizontală se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând treimea posterioară a bolţii palatine.
Lama verticală este de formă aproximativ patrulateră, formează o parte din peretele lateral al
cavităţii nazale.
ZIGOMATIC

Osul zigomatic sau osul malar este un os pereche aşezat în partea superioară şi
laterală a feţei, El are o formă neregulată, prezentând două feţe (una internă şi alta externă),
patru margini şi patru unghiuri. Faţa externă vine în raport cu pielea şi cu muşchii feţei,
formând umărul obrazului. Faţa internă intră în constituţia fosei temporale.

LACRIMAL

Osul lacrimal este un os pereche aşezat pe peretele median al fosei orbitale, are
forma unei lame dreptunghiulare, formând împreună cu apofiza frontală a maxilarului canalul
nazolacrimal.

NAZAL

Osul nazal are forma unei lame dreptunghiulare. Faţa externă a nazalului este
acoperită de piele, iar cea internă formează o parte din peretele superior şi lateral al fosei
nazale.

CORNETUL NAZAL INFERIOR

Cornetul nazal inferior este un os care se prezintă ca o lamelă osoasă de formă

triunghiulară. El este fixat printr-o margine de peretele extern al fosei nazale, iar - cealaltă
margine o are liberă. Între cornetul nazal inferior şi peretele lateral al fosei nazale se află un
spaţiu, numit meatul nazal inferior.

VOMER

Vomerul este un os nepereche aşezat în plan median. Marginea lui superioară se

articulează cu faţa inferioară a corpului sfenoidului. Prin marginea lui inferioară vomerul se
articulează cu lama perpendiculară a etmoidului formând porţiunea osoasă a septului nazal.

MANDIBULA

Mandibula este un os nepereche aşezat în partea inferioara a craniului visceral, fiind

singurul os mobil al scheletului capului. Ea este formată din trei părţi: un corp şi două ramuri.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave aşezate cu convexitatea în partea anterioară. Pe
faţa anterioară, externă a corpului mandibulei, pe linia ei mediană se află o proeminenţă
osoasă, numită simfiza mentonieră iar lateral, câte un orificiu pe unde ies nervii şi vasele
mentale, numit gaura mentonieră. Tot pe faţa anterioară se află pe fiecare parte câte o creastă,
numită linia oblică externă pe care se insera muşchi. Pe fata posterioară, internă a corpului
mandibulei se găsesc: mici proeminențe aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane, numite
apofizele genii superioare şi inferioare pe care se inseră muşchii geniogloşi şi geniohidieni);
câte o creastă osoasa, numită linia oblică internă sau milohioidiană, pe care se insera
muşchiul milohioidian; o depresiune aşezată deasupra liniei milohioidiene, numită foseta
sublinguală, care vine în raport cu glanda sublinguală; o altă depresiune aşezată dedesubtul
liniei milohioidiene, numită foseta submandibulară, care vine în raport cu glanda salivară
submandibulară. Pe marginea superioara a corpului mandibulei se observă opt scobituri,
numite alveole dentare, în care se fixează dinţii arcadei dentare inferioare. Ramurile
mandibulei se prezintă ca nişte lame osoase de formă aproape patrulatere care continuă
corpul mandibulei, formând cu acesta un unghi, numit unghiul mandibulei sau gonion. În
partea superioară se află condilul mandibulei care formează împreună cu cavitatea glenoidă a
temporalului articulaţia temporo-mandibulară.

SCHELETUL TRUNCHIULUI

COLOANA VERTEBALĂ

Coloana vertebrală se formează prin suprapunerea a 33-34 vertebre situate în

porțiunea posterioară a gâtului.

Aceste vertebre sunt împărțite astfel:

-7 vertebre cervicare

-12 vertebre toracale

-5 vertebre lombare

-5 vertebre sacrale

-4 sau 5 vertebre coccigiene

Vertebra are în alcătuirea ei corp, arc, pedicul, gaură.

Corpul vertebral este situat în partea anterioară și este legat prin pediculi vertebrali.

Arcul vertebral este situat posterior, formează peretele posterior al găurii vertebrale și este
alcătuit din procesul spinos care este o proeminență posterioară ce poate fi palpată.

Pediculul vertebral este reprezentat de cele 2 punți care unesc extremitatea fiecărui arc
vertebral cu corpul vertebral.

Gaura vertebrală se formează prin suprapunerea a 2 vertebre, prin aceasta trecând nervul
spinal.Aceasta este delimitată înainte de corpul vertebrei, înapoi de cercul vertebral și lateral
de pediculi vertebrali. Prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale se formează canalul
vertebral care adăpostește măduva spinării.
Vertebrele cervicale (7)

-au corpul mic și alungit transversal

-procesul spinos este scurt și bifid

-gaura vertebrală este triunghiulară și are baza spre corpul veretebrei

-procesele articulare sunt orientate aproximativ orizontal

Vertebra ATLAS

-face parte din vertebrele cervicale dar nu are corp vertebral

-este formată din 2 mese laterale unite între ele printr-un arc anterior și unul posterior

Vertebra AXIS

-prezintă pe fața superioară a corpului vertebral o proeminență verticală care se numește

dintele axisului

Vertebrele toracale (12)

-corpul verebrei este alungit posterior și prezintă 2 scobituri inferioare

-procesul spinos este prismatic, triunghiular având direcția oblic în jos

-procesele articulare sunt verticale și dispuse în plan frontal

Vertebrele lombare (5)

-au corpul voluminos cu diametrul dublu față de cel anteroposterior

-procesul spinos este dreptunchiular aproximativ orizontal

-procesele articulare sunt dispuse în plan sagital

Înafară de vertebrele adevărate cervicale, toracale și lombare există și vertebrele false numite
și vertebrele sacrale.
Vertebrele sacrale (5)

-reprezentate de osul sacru aflat în continuarea coloanei lombare și este un os nepereche

-sunt sudate între ele

OSUL SACRU

-formează cu ultima vertebră lombară unghiul promontoriu

-prezintă în fața anterioară pelviană o față dorsală, 2 fețe laterale, o bază și un vârf

Fața anterioară este concavă, privește înainte și în jos spre pelvis,prezintă 4 linii transversale
care indică locurile de sudură ale celor 5 vertebre. La extremitatea fiecărei linii există o gaură
sacrală pelviană prin care trec ramurile anterioare ale nervilor spinali sacrali.

Fața dorsală este convexă și privește înapoi și în sus.Pe linia mediană a acestei fețe se află
creasta sacrală mediană care se formează prin unirea proceselor spinoase ale vertebrelor
sacrale.

Baza prezintă fața superioară a corpului primei vertebre sacrale orificiul superior al canalului
sacral, aripioarele sacrului și 2 procese articulare care folosesc pentru articulația cu vertebra
L5. Vârful osului sacru prezintă o fețișoară pentru articularea cu coccisul .

Vertebrele coccigiene (4 sau 5)

-formează coccisul

-coccisul prezintă o bază, 2 margini anterioară și posterioară și un vârf care se articulează pe

osul sacru

OSUL STERN

Sternul este un os lat nepereche situat în partea anterioară a toracelui.El este format
din manubriul sternal, corpul sternului și procesul xifoidian. La nivelul marginii superioare a
manubriului sternal se află scobitura jugulară, scobitură care este răspunzătoare de articularea
cu clavicula. La unirea manubriului cu corpul sternal se formează unghiul sternal al lui Louis.

COASTELE (12 perechi)

7 perechi adevărate (unite direct cu sternul)

3 perechi false (articulate indirect cu sternul printr-un cartilaj comun)

2 perechi nearticulate cu sternul (flotante)

Coastele sunt arcuri osteocartilaginoase care se desprind de la nivelul coloanei

vertebrale și se continuă către stern.

Corpul coastei prezintă o față laterală convexă, o față medială concavă și o margine
inferioară pe care trece pachetul vasculonervos intercostal.Primele 7 perechi sunt adevărate
pentru că se articulează prin intermediul cartilajului propriu cu sternul. Perechile 8 9 10 sunt
fale pentru că se articuleză cu sternul prin intermediul coastei 7 iar ultimele două sunt flotante
pentru că nu au cartilaj și nu ajung la stern.

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR

CENTURA SCAPULARĂ

Oasele centurii scapulare sunt scapula şi clavicula; ele se leagã de torace printr-o
singurã articulaţie, situatã între claviculã şi stern; prin cealaltã extremitate, clavicula se leagã
de scapulã. Scapula se articuleazã cu toracele numai prin legãturi musculo-aponevrotice, ceea
ce determinã un înalt grad de mobilitate la nivelul membrelor superioare.

CLAVICULA

Clavicula se formeazã prin osificare de membranã; este un os lung, pereche, de forma

unui S, turtit de sus în jos, aşezat sub piele, la limita dintre gât şi torace.

Orientare: se aşează lateral extremitatea turtită, anterior marginea concavă a acestei

extremităţi iar inferior faţa osului prevăzută cu şanţ.

Are o faţã superioarã, o faţã inferioarã, douã margini, o extremitate sternalã şi o

extremitate acromialã.

Extremitate medialã sau sternalã sternalã este partea cea mai voluminoasã a osului;
prezintã o faţã articularã cu direcţie aproape verticalã pentru stern şi o suprafaţã articularã
orizontalã pentru primul cartilaj costal.

Extremitate lateralã sau acromialã prezintã o faţã articularã pentru acromion.

SCAPULA

Scapula este un os pereche, lat, subţire, de formã triunghiularã, cu baza orientatã în

sus.

Orientare: se aşează posterior faţa prevăzută cu o spină proeminentă, superior marginea

osului mai mică şi mai subţire iar lateral marginea mai groasă şi unghiul cel mai voluminos
(prevăzut cu o cavitate articulară.
Scapula prezintã: douã feţe, trei margini şi trei unghiuri.

Faţa dorsalã priveşte posterior şi lateral; de pe ea se desprinde o lamã osoasã cu

direcţie transversalã numitã spina scapulei, care împarte faţa dorsalã într-o fosã situatã
deasupra, fosa suprasinoasã şi una dedesubtul spinei, fosa infraspinoasã. Spina scapulei se
continuã lateral cu o prelungire de formã triunghiularã aplatizatã în sens cranio-caudal
prezintã numitã acromion.

Acromionul prezintã douã feţe şi trei margini. Faţa superioarã vine în raport cu
tegumentele şi poate fi palpatã sub piele. Faţa inferioarã priveşte articulaţia scapulo-
humeralã. Marginea externã serveşte pentru inserţia muşchiului deltoid. Marginea internã
prezintã o suprafaţã articularã pentru extremitatea lateralã a claviculei. Marginea posterioarã
continuã marginea posterioarã a spinei. Pe vârful acromionului se inserã ligamentul acromio-
coracoidian.

Faţa anterioarã sau costalã a scapulei este concavã, priveşte spre torace, prezintã o
concavitate numitã fosa subscapularã.

Marginea superioarã a scapulei prezintã In partea lateralã incizura scapulei numitã şi

incizura coracoidã.

Marginea medialã a scapulei priveşte spre coloana vertebralã toracalã, se mai numeşte
margine spinalã.

Marginea lateralã a scapulei este orientatã spre axilã, oblic în jos şi înãuntru şi este
mai groasãdecât marginea medialã.

Unghiul lateral al scapulei este cel mai voluminos, este situat superior. Prezintã procesul
coracoidian şi o cavitate articularã numitã cavitate glenoidã, care se articuleazã cu capul
osului humerus formând articulaţia scapulo-humeralã. Unghiul medial este de asemenea
situat superior dar este îndreptat cãtre coloana vertebralã.

Unghiul inferior al scapulei este format din unirea marginii mediale cu cea lateralã.

HUMERUS

Osul braţului este reprezentat de humerus, un os lung, alcãtuit dintr-un corp numit
diafizã şi douã extremitãţi numite epifize: una proximalã şi una distalã.

Orientare: se aşează superior extremitatea prevăzută cu un cap sferic, dispus medial,

anterior şanţul profund şi alungit pe care îl prezintă această extremitate.

Epifiza superioarã, situată proximal, se uneşte cu diafiza prin colul chirurgical al

osului. Este formatã din: cap, colul anatomic, şi doi tuberculi.

Capul humeral prezintã o suprafaţã articularã netedã, rotunjitã, de aspectul unei treimi
dintr-o sferã. Priveşte medial n sus şi puţin posterior. Capul humerusului se articuleazã cu
cavitatea glenoidã a scapulei. Pe partea lateralã a capului este situat tuberculul mare iar pe
partea anterioarã a epifizei este situat tuberculul mic. Între cei doi tuberculi se aflã şanţul
intertubercular prin care alunecã tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.

Epifiza sau extremitatea inferioarã a osului humerus este turtitã, fiind mai mare în
sens transversal decât antero-posterior; prezintã un condil şi doi epicondili. Condilul humeral
prezintã suprafeţe articulare şi fose. Suprafeţele articulare sunt destinate radiusului şi ulnei,
fiind reprezentate de: trohleea humerusului şi capitulul humerusului.

În partea lateralã aepifizei distale, lateral de trohlee, se aflã capitulul sau micul cap
humeral ce se articuleazã cu foseta capului radiusului.

În partea medialã a epifizei distale se aflã o faţã articularã în formã de scripete numitã
trohlee, care se articuleazã cu scobitura trohlearã a ulnei. Superior şi medial faţã de trohlee se
aflã o proeminenţã numitã epicondil medial iar superior şi lateral faţã de trohlee se aflã o
proeminenţã numitã epicondil lateral.

Deasupra trohleei, pe faţa anterioarã a epifizei se aflã fosa coronoidã în care pãtrunde
vârful procesului coronoidian al ulnei în mişcãrile de flexie ale antebraţului pe braţ. Deasupra
trohleei, pe faţa posterioãrã a epifizei se aflã fosa olecranianã în care pãtrunde vârful
olecranului în mişcãrile de extensie ale antebraţului pe braţ.

Deasupra capitulului radial se aflã fosa radialã sau supracondilarã în care pãtrunde
circumferinţa capului radiusului în mişcãrile de flexie ale antebraţului pe braţ.

OASELE ANTEBRAȚULUI

Oasele antebraţului: Antebraţul este alcãtuit din douã oase paralele: radius şi ulna.

RADIUS

Radiusul este un os lung, pereche, aşezat în partea lateralã a braţului.

Orientare: se aşează inferior extremitatea cea mai voluminoasă, posterior feţele sale
prevăzute cu şanţuri, lateral procesul descendent al acestei extremităţi.

Este format dintr-un corp (diafizã) şi douã extremitãţi (epifize).

Corpul osului radius are prismatic triunghiular şi prezintã trei margini şi trei feţe. Faţa
anterioarã se întâlneşte cu faţa posterioarã la nivelul marginii mediale sau interosoase. Pe
aceastã margine se inserã membrana interosoasã care solidarizeazã osul radius de osul ulna.
In partea superioarã a diafizei, între faţa anterioarã şi faţa posterioarã, se aflã tuberozitatea
radiusului iar deasupra acesteia este situat colul radiusului.

Epifiza superioarã prezintã capul radiusului. Faţa superioarã a capului radiusului

prezintã o faţetã articularã scobitã denumitã foseta capului radial, care corespunde capitulului
humerusului. Circumferinţa capuluicorespunde scobiturii radiale de pe ulnã şi prezintã în
partea medialã o faţã articularã pentru osul ulna.

Epifiza inferioarã este mai voluminoasã decât cea superioarã şi are formã de prismã
patrulaterã. Faţa lateralã a epifizei inferioare are o prelungire inferioarã denumitã procesul
stiloidian al radiusului. In partea medialã a epifizei inferioare se aflã o faţã articularã scobitã
denumitã incizura ulnarã, care se articuleazã cu capul ulnei. Faţa inferioarã a epifizei
inferioare prezintã o faţã articularã carpianã prin care se articuleazã cu osul scafoid şi osul
semilunar din primul rând de oase carpiene.

ULNA

Ulna sau cubitus este un os lung, pereche, aşezat în partea medialã a antebraţului.
Prezintã un corp şi douã epifize.

Orientare: se aşează inferior extremitatea cea mai voluminoasă, posterior feţele sale
prevăzute cu şanţuri, lateral procesul descendent al acestei extremităţi.

Corpul ulnei are aspect prismatic triunghiular, mai voluminos în partea superioarã.
Are o faţã anteriorã, o faţã posterioarã şi una medialã iar între cele trei feţe prezintã trei
margini. Pe marginea lateralã sau interosoasã se inserã membrana interosoasã.

Epifiza superioarã este mai voluminoasã decât cea inferioarã; prezintã anterior o faţã
articularã scobitã numitã incizura trohlearã, prin care se articuleazã cu trohleea humerusului.
Incizura trohlearãeste mãrginitã superior şi posterior de o proeminenţã numitã olecran.
Anterior şi inferior incizura trohlearã este mãrginitã de o prelungire orizontalã numitã
procesul coronoidian. Pe faţa lateralã sau externã a procesului coronoidian se aflã o faţã
articularã numitã incizura radialã, care se articuleazã cu circumferinţa capului radiusului.

Epifiza inferioarã prezntã douã proeminenţe: capul şi procesul stiloidian. Capul ulnei
are forma unui segment dintr-un cilindru şi prezintã în partea lateralã o faţã articularã pentru
incizura ulnarã a radiusului; inferior se articuleazã cu osul piramidal prin intermediul
ligamentului triunghiular. Procesul stiloidian este situat pe partea medialã a capului ulnei.

OASELE MÂINII

Oasele mâinii Fiecare din cele douã mâini este constituitã din 27 de oase dispuse în
trei grupe:carpul, metacarpul şi falangele.

OASELE CARPIENE

Oasele carpiene sunt 8 oase scurte dispuse pe douã rânduri transversale. Stratul
superior, proximal sau antebrahial prezintã dinspre lateral spre medial patru oase: scafoid,
osul semilunar, piramidal şi pisiform. Rândul inferior, distal sau carpian este alcãtuit dinspre
partea lateralã spre partea medialã din patru oase: trapez, trapezoid, capitat şi osul cu cârlig.
Oasele rândului superior se articuleazã cu epifizele oaselor radius şi ulna iar oasele stratului
inferior se articuleazã cu oasele metacarpiene.

METACARPIENE

Oasele metacarpiene sunt cinci oase alungite care corespund palmei şi dosului
mâinii. Numerotarea lor se face dinspre lateral spre median, de la I la V. Oasele metacarpiene
sunt oase lungi, pereche, ce prezintã un cap, un corp şi o bazã. Baza oaselor metacarpiene se
articuleazã cu oasele carpiene din rândului inferior. Oasele metacarpiene II, III, IV şi V
corespund podului palmei.

OASELE DEGETELOR

Oasele degetelor Cele cinci degete ale fiecãrei mâini sunt numerotate dinspre lateral
spre medial de la I la V şi sunt constituite din 14 falange dispuse câte trei pentru fiecare
deget, mai puţin degetul I, policele, care are doar douã falange. Sunt numite prima, a doua şi
a treia falangã, dinspre metacarp spre extremitatea degetului. Falanga proximalã este alcãtuitã
din bazã, corp şi cap. Baza falangelor proximale se articuleazã cu capul oaselor metacarpiene
iar capul falangelor proximale cu falanga mijlocie. Falanga medialã este alcãtuitã din bazã,
corp şi cap. Baza falangei mediale se articuleazã cu capul falangei proximale iar capul
falangei mediale cu falanga distalã. Falanga distalã are un corp foarte redus, o bazã şi o
tuberozitate terminalã dispusã ca o potcoavã, ce corespunde unghiei.

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Oasele membrului inferior se împart în oase ale centurii pelviene şi oase ale
membrului inferior liber.

CENTURA PELVIANÃ

Centura pelviana este formatã din douã oase coxale. Fiecare os coxal provine din
unirea a trei oase: ilion, ischion şi pubis.

OSUL SACRU

Osul sacru este un os nepereche, median situat la partea posterioarã a bazinului,

dedesubtul coloanei vertebrale lombare, deasupra coccisului, între cele douã oase coxale.
 Sacrumul este orientat oblic în jos şi înapoi, formând cu coloana lombarã un unghi
obtuz deschis posterior numit promontoriu de 120º - 130º, cu o mare importanţã obstetricalã
şi antropologicã.

Orientare: se pune superior baza iar posterior faţa convexă.

Sacrumul se formeazã prin sudarea celor cinci vertebre sacrate şi prezintã o bazã, un
vârf şi patru feţe: una anterioarã sau pelvinã; una posterioarã şi douã feţe laterale.

Faţa anterioară (pelvinã) a osului sacru:

-priveşte anterior şi inferior;

-este concavã de sus în jos;

-prezintã patru linii transversale care corespund locului de sudurã a celor cinci corpuri
vertebrale;

-are patru perechi de gãuri sacrate anterioare situate la extremitãţile liniilor transversale; prin
aceste gãuri ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.

Faţa dorsalã a osului sacru priveşte posterior şi în sus şi este convexã în sens sagital.
Pe linia medianã prezintã o creastã sacratã medianã formatã prin sudarea proceselor spinoase
ale vertebrelor sacrate; lateral de creasta sacratã medianã se aflã câte un şanţ longitudinal
numit şanţul sacrat care continuã în jos şanţurile vertebrale. În afara şanţurilor sacrate aflã de
fiecare parte câte o creastã sacratã intermediarã rezultatã din sudarea proceselor articulare ale
celor cinci vertebre sacrate. Lateral de crestele sacrate intermediare se gãsesc patru perechi de
gãuri sacrate posterioare prin care trec ramurile posterioare ale nervilor sacraţi; urmeazã
lateral crestele sacrate laterale formate prin sudarea proceselor transverse.

Extremitãţile inferioare ale crestelor intermediare formeazã coarnele sacrate. Între

coarnele sacrate se aflã orificiul inferior al canalului sacrat numit hiatusul sacrat.

Feţele laterale ale osului sacru au formã triunghiularã cu baza în sus. Fiecare faţã
prezintã: o faţetã articularã de formã auricularã prin care se articuleazã cu osul iliac.

Baza osului sacru priveşte superior şi prezintã o suprafaţã ovalarã medianã care
corespunde feţei superioare a primei vertebre sacrale. Inapoia acestei suprafeţe se aflã
orificiul superior al canalului sacrat şi înapoia acestuia se gãseşte extremitatea superioarã a
crestei sacrale.lateral faţã de suprafaţa ovalarã se aflã câte o suprafaţã triunghiularã numitã
aripioara sacrului. Inapoia aripioarelor sacrate se gãsesc douã procese articulare superioare
care se articuleazã cu procesele articulare ale ultimei vertebre lombare. În partea posterioarã a
bazei sacrumului seaflã orificiul superior al canalului sacral.

Vârful osului sacru se articuleazã cu baza osului coccis.

OSUL COCCIS

Osul coccis este un os rudimentar, format prin sudarea celor 4 – 5 vertebre

coccigiene. Prezintã o bazã şi un vârf.

Baza osului cocis se articuleazã cu vârful osului sacru; la nivelul ei se gãsesc coarnele osului
coccis care se leagã prin ligamente de coarnele osului sacru.

Vârful osului coccis este dispus oblic anterior şi priveşte inferior.

Oasele membrului inferior se împart în oase ale centurii pelviene şi oase ale
membrului inferior liber.

Centura membrului inferior (pelvianã) este formatã din cele douã oase coxale. Acestea
se articulează între ele în partea anterioară iar posterior se articulează cu osul sacru
participând împreună cu osul coccis la alcătuirea bazinului osos (pelvis osos).

OSUL COXAL

Coxalul este un os lat, voluminos, torsionat, asemănător cu elicea unui vapor. Fiecare
os coxal provine din unirea a trei oase: ilion, ischion şi pubis, care se sudează definitiv între
ele la vârsta de 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi.

Orientare: se aşează posterior marginea care prezintă o scobitură mare, lateral faţa
prevăzută cu o cavitate emisferică (acetabulul), iar inferior partea osului care prezintă o gaură
mare dispusă transversal.

ILION

Osul iliac (ilion) formeazã partea superioarã a osului coxal şi reprezintă mai mult din
jumătatea lui. Este alcătuit din:

-aripa osului iliac, situatã superior,

-corpul osului iliac, situat inferior.

ISCHION

Osul ischion reprezintã partea inferioarã şi posterioarã a osului coxal; este alcãtuit
din:

-corp, situat superior, participă la formarea acetabulului constituind porţiunea postero-

inferioară a acestei cavităţi;
-o ramurã, care continuă corpul; se îndreaptă anterior, participând la delimitarea găurii
obturate.

La limita dintre corpul şi ramura osului ischion se află tuberozitatea ischiatică.

OSUL PUBIS

Formeazã partea anterioarã şi inferioarã a osului coxal.

Este alcãtuit din: corp, situat superior; o ramurã superioarã, o ramurã inferioarã.

-Ramura superioarã pleacă anterior, coteşte în unghi ascuţit (unghiul pubisului) şi se continuă
cu ramura inferioară;

-Ramura inferioarã a pubelui se uneşte cu ramura ischionului şi formeazã împreunã ramura

ischio-pubianã care participã la delimitarea gãurii obturate

Cele douã ramuri ale osului pubis se unesc în unghi aproape drept, cu deschiderea
orientatã posterior; unghiul corespunde simfizei pubiene.

Corpurile celor trei oase, ilion, ischion, pubis, fuzioneazã deasuprã gãurii obturate.

Osul coxal prezintã:

-2 feţe (faţã medialã, faţã lateralã),

-4 margini, (o margine anterioarã, una posterioarã, una superioarã, una inferioarã),

-4 unghiuri.

Faţa medialã prezintã:

-linia arcuatã sau linia nenumitã sau creasta strâmtorii superioare (Rouviere), îndreptatã oblic,
de sus în jos şi dinapoi înainte;

-fosa iliacã, situatã deasupra liniei arcuate;

-faţa articularã auricularã pentru osul sacru, situatã sub linia arcuatã, în partea superioarã şi
posterioarã;

-creasta pectinealã, situatã pe ramura superioarã a osului pubis;

-gaura obturatã situatã dedesubtul liniei arcuate.

Faţa lateralã prezintã:

-suprafaţa glutealã a aripii osului iliac numitã şi fosa iliacã externã, situatã în partea
superioarã, în regiunea aripii osului iliac, deasupra acetabulului;

-linia glutealã posterioarã;

-linia glutealã inferioarã;

-linia glutealã anterioarã;

-gaura obturatã, încadratã de pubis şi ischion, situatã sub acetabul.

-o cavitate mare numitã acetabul, situatã în partea mijlocie a feţei laterale a osului; mãrginitã
de sprânceana cotiloidã sau acetabularã. Partea articularã a acetabulului are formã semilunarã
şi constituie faţa lunatã; fundul acetabulului constituie partea nearticularã, numitã fosa
acetabularã.

Marginea anterioarã este formatã dintr-o porţiune verticalã ce aparţine ilionului şi o

porţiune orizontalã ce aparţine pubelui. Cele douã margini determinã un unghi de 140 º.
Marginea anterioarã prezintã:

-o proeminenţã numitã spina iliacã antero-superioarã, sub care se aflã

-o micã scobiturã (incizura nenumitã) situatã sub spina iliacã antero-superioarã;

-spina iliacã antero-inferioarã;

-o a doua incizură, pe unde trece muşchiul ilio-psoas; de la această incizură urmează

schimbarea de direcţie a marginii;

-eminenţa ileo-pectinee este situată sub a doua incizură, are aspect rotunjit, corespunde
joncţiunii pubelui cu ilionul;

-suprafaţa pectinealã, situată mai jos, este mãrginitã anterior de creasta obturatoare şi
posterior de creasta pectinealã a pubelui, care continuă linia arcuată de pe faţa medială a
osului;

-tuberculul pubian pe este situat la vârful suprfaţei pectineale, este numit şi spina pubisului.
Pe el se inseră extremitatea inferioară a ligamentului inghinal.

Marginea posterioară este formatã de ilion şi ischion. Are direcţie aproape verticală,
prezintã de sus în jos:

-spina iliacã postero-superioarã, situată la unirea cu marginea superioară, serveşte ca inserţie

ligamentelor articulaţiei sacro-iliace;

-o mică incizură nenumită, intercalată între extremitatea posterioară a tuberozităţii iliace şi

suprafaţa auriculară,

-spina iliacã postero-inferioarã, serveşte ca inserţie ligamentelor articulaţiei sacro-iliace;

-marea incizurã ischiadicã prin care trec:muşchiul piriform, nervul ischiadic, nervul gluteal
superior, nervul gluteal inferior, vasele ischiadice, vasele ruşinoase interne;
-spina ischiadicã sau mica spină ischiadică, pe care se inseră muşchiul gemen superior (pe
faţa laterală a micii spine ischiadice), muşchiul ridicător anal (pe faţa laterală a spinei) şi
ligamentul sacro-spinos (pe vârful spinei);

-mica incizurã ischiadicã prin care trece muşchiul obturator intern şi pachetul vasculo-nervos
ruşinos intern;

-tuberozitatea ischiadicã. Este o proeminenţă rugoasă, voluminoasă, care serveşte ca punct de

sprijin în poziţia şezândă. Pe ea se inseră:

-pe faţa sa medială muşchii ischio-cavernos şi transvers perineal superficial,

- pe faţa laterală muşchiul adductor mare,

-în partea posterioară muşchii gemen inferior, pătrat femoral, semitendinos, semimembranos
şi capul lung al bicepsului femoral.

Marginea superioarã constituie creasta iliacã, între spina iliacă antero-superioară şi spina
iliacă postero-superioară. Are douã buze: una externã şi una internã, între care se delimiteazã
un interstiţiu pe care se inseră muşchiul oblic intern şi o buză medială pe care se inseră
muşchii transvers abdominal, pătratul lombelor şi iliac.

Marginea inferioarã este cuprinsã între unghiul pubelui şi tuberozitatea ischiaticã. Este
alcătuită din ramura ischionului şi ramura inferioară a osului pubis, fiin numită şi ramură
ischio-pubiană.

Pe faţa medialã a unghiului pubelui, imediat sub unghiul pubian se aflã faţa articularã
pubianã care se articuleazã cu cea de pe partea opusã formând simfiza pubianã.

Pe marginea inferioară se inseră muşchii adductor mare şi adductor scurt, corpii cavernoşi şi
aponevroza perineală mijlocie.

Explorarea manuală: Tuberculul pubian se găseşte pe marginea cranială a osului

pubis, la distanţă de aproximativ 2 cm de simfiză, care proemină ventral.la femei tuberculul
pubian este situat la locul de joncţiune a labiilor mari cu muntele lui Venus iar la bărbat la
nivelul orificiului extern al canalului inghinal.

Unghiurile osului coxal sunt:

-antero-superior, reprezentat de spina iliacă antero-superioară,

-postero-superior, reprezentat de spina iliacă postero-superioară,

-antero-inferior reprezentat de unghiul pubian,

-postero-inferior, format de tuberozitatea ischiadică.

BAZINUL OSOS

Pelvisul sau bazinul osos este situat cu aproximaţie la jumãtatea corpului, se formeazã
prin articularea oaselor coxale între ele cât şi cu osul sacru.

Bazinul este împărţit de o strâmtoare numită de obstetricieni strâmtoarea superioară a

bazinului, în două etaje: unul superior numit bazinul mare şi unul inferior, bazinul mic.

Bazinul mare are pereţi osoşi numai în partea posterioară şi în părţile laterale,
corespunzătoare foselor iliace interne. Anterior, peretele abdominal se întinde până la simfiza
pubiană. În sus, la omul viu, bazinul mare comunică larg cu cavitatea abdominală. În jos, se
continuă cu bazinul mic prin strâmtoarea superioară.

Strâmtoarea superioarã a bazinului este formatã anatomic din linia terminalã.

Linia terminalã pleacã de la promontoriu şi se continuã într-o parte şi în cealaltã cu

linia arcuatã a osului coxal, cu creasta pectinealã şi tuberculul pubic, pãnã la simfiza pubianã,
unde se întâlneşte cu cea de pe partea opusă.

Planul strâmtorii superioare este oblic, orientat superior (în sus) şi anterior (înainte).

Între planul oblic al strâmtorii superioare şi planul orizontal se formeazã un unghi de

50º-70º numit unghiul de înclinaţie al pelvisului.

Planul strâmtorii inferioare este oblic, priveşte în jos şi înainte şi este mai puţin
înclinat. El formează cu planul orizontal un unghi de circa 10 . Axul care leagă centrul
planului strâmtorii superioare cu centrul planului strâmtorii inferioare constituie axul
pelvisului.

Strâmtoarea superioarã prezintã:

-diametrul promonto-subpubian, între promontoriu şi marginea superioarã a simfizei pubiene,

cu valori medii de 11,5 cm;

-diametrul promonto-retropubian, între promontoriu şi faţa posterioarã a simfizei pubiene, cu

valori de 10,5-11cm;

-diametrul transversal maxim, situat între cele mai depãrtate puncte ale liniei arcuate, cu
valori medii de 13,5 cm;

-diametrul transversal clinic, folosit de fãt în timpul naşterii, are valori de 12,5-13 cm. şi se
intersecteazã cu diametrul promonto-retropubian la mijlocul acestuia;

-diametrele oblice, în numãr de douã, cuprinse între articulaţia sacro-iliacã dintr-o parte şi
eminenţa ilio-pubianã din partea opusã, constutuir în majoritatea cazurilor diametrul de
angajare (intrare) a fãtului în pelvisul mic.

Circumferinţa superioarã sau baza mare a pelvisului osos este formatã de: baza osului sacru,
creasta iliacã, marginea anterioarã a osului coxal, buza anterioarã a simfizei pubiene.
Diametrele bazei mari a pelvisului sunt diametrul bispinos anterior şi diametrul bicrest.

-diametrul bispinos anterior (diametrul biiliac superior) este cuprins între spinele iliace
antero-superioare şi are valori medii de 23-25 cm.

-diametrul bicrest, între punctele cele mai depãrtate ale crestei iliace cu valori medii 27-29
cm

Bazinul mare comunicã larg în partea superioarã cu cavitatea abdominalã şi aparţine

topografic cavitãţii abdominale. În partea inferioarã bazinul mare se continuã cu bazinul mic.

Bazinul mic denumit în clinică şi canal pelvian, constituie bazinul obstetrical şi este mãrginit
superior de strâmtoarea superioarã (apertura pelvis minoris superior).

Pereţii bazinului mic sunt formaţi:

-anterior de faţa posterioară a simfizei pubiene,

-posterior şi superior de osul sacru,

-lateral de gaura obturată şi membrana obturatoare.

Limita inferioarã a bazinului mic este strâmtoarea inferioarã.

Strâmtoarea inferioarã a pelvisului osos (apertura pelvis minoris inferior) este formatã:

-anterior de marginea inferioarã a simfizei pubiene,

-posterior de vârful osului coccis,

-lateral de tuberozitãţile ischiatice.

Pelvisul mic prezintă relieful strâmtorii mijlocii.

Diametrele strâmtorii inferioare sunt diametrul transversal, diametrul antero-posterior

şi diametrele oblice.

-diametrul transversal sau biischiadic uneşte feţele mediale ale celor douã tuberozitãţi
ischiatice, are valori de 11-12 cm şi reprezintã cel mai important diametru în timpul trecerii
fãtului;

-diametrul antero-posterior sau cocci-subpubian uneşte vârful coccigelui cu marginea

inferioarã a simfizei pubiene şi mãsoarã 9,5 cm. În timpul naşterii (expulzia fãtului) ajunge
12,5cm.

Axul care uneşte centrul planului strâmtorii superioare cu centrul planului strâmtorii
inferioare se numeşte axul pelvisului. El este reprezentat de o linie curbă, paralelă cu curbura
sacrului, iar concavităţii lui – care priveşte în jos şi înainte – îi corespunde anterior simfiza
pubiană.

Strâmtoarea mijlocie este formatã:

-posterior de linia transversalã dintre vertebrele sacrate 4 şi 5;

-lateral de marginea superioarã a ligamentelor sacrospinoase şi de spinele ischiatice;

-anterior de o linie ce trece de la spinele ischiatice la treimea inferioarã a fetei posterioare a

simfizei pubiene.

Diametrul cel mai important al strâmtorii mijlocii în timpul trecerii fătului este cel bispinos
(transversal), care măsoară 11-12cm.

Pe lângă diametrele celor trei strâmtori, în obstetrică se mai utilizează un diametru al

excavaţiei pelviene care poate fi măsurat pe viu (la femei), diametrul promonto-subpubian ce
se întinde de la promontoriu la marginea inferioară a simfizei pubiene. Acest diametru se
măsoară prin tuşeu vaginal şi are în condiţii normale 12 – 13cm.

Pe faţa posterioară a pelvisului se poate delimita: rombul lombo- sacral posterior descris de
Michaelis, care permite aprecierea dimensiunilor şi simetriei bazinului. Rombul este delimitat
:

-superior de procesul spinos al vertebrei lombare a 5-a,

-inferior de extremitatea superioară a pliului interfesier,

-lateral de două puncte simetrice reprezentate de spinele iliace postero-superioare.

Diametrul transversal împarte rombul în două triunghiuri: superior, cu înălţimea de 4

cm şi inferior, cu înălţimea de 7 cm.

La bãrbat bazinul are diametrele verticale mai mari decât diametrele transversale şi
unghiul de înclinaţie mai accentuat. La femeie bazinul osos are diametrele transversale mai
mari, unghiul de înclinaţie accentuat, promontoriul mai puţin accentuat şi unghiul pubian mai
mare. In timpul sarcinii, datoritã laxitãţii ligamentare, bazinul osos şi mãreşte diametrele.

OASELE MEMBRULUI INFERIOR LIBER

Oasele extremitãţii libere a membrului inferior sunt: osul femur, situat la nivelul
coapsei; oasele tibia şi fibula de la nivelul gambei; oasele piciorului şi osul sesamoid numit
rotula.
OSUL COAPSEI

FEMUR

Osul femur este singurul os al coapsei; este un os lung, pereche, format dintr-un corp
şi douã epifize.

Corpul are formã de prismã triunghiularã, cu trei feţe şi trei margini:

-o faţã anterioarã, rotunjitã;

-o faţã lateralã;

-o faţã medialã, liberã de orice inserţie muscularã..

La locul de întâlnire a feţelor lateralã şi medialã se formeazã marginea posterioarã

numitã şi linia asprã a femurului.

Epifiza superioarã are forma a 2/3 dintr-o sferã şi se articuleazã cu faţa lunatã a
acetabulului osului coxal, formând articulaţia coxo-femuralã. Capul femurului este mãrginit
de colul anatomic. La locul de unire a colului cu corpul se aflã o proeminenţã lateralã
îndreptatã în sus, numitã trohanterul mare. In partea postero-inferioarã a colului se aflã
trohanterul mic. Inferior faţã de trohanterul mare şi mic se situeazã colul chirurgical al
femurului.

Epifiza inferioarã prezintã o proeminenţã medialã, mai lungã, numitã condil femural
medial (condilul tibial) şi o proeminenţã situatã lateral, condilul femural lateral (condilul
peronier). Anterior cei doi condili converg spre o suprafaţã articularã numitã faţa patelarã iar
posterior sunt separaţi de fosa intercondilarã. iar deasupra se situeazã planul popliteu.
Condilii se articuleazã cu rotula şi cu tibia, formând articulaţia genunchiului. Feţele laterale
ale fiecãrui condil sunt accidentate. Prezintã câte o proeminenţã numitã epicondilul lateral şi
respectiv epicondilul medial.

PATELA

Rotula sau patela este cel mai mare os sesamoid din corp; se dezvoltã în partea
anterioarã a articulaţiei genunchiului, în tendonul muşchiului cvadriceps femural. Rotula are
formã triunghiularã, cu baza în sus şi vârful în jos; prezintã: o bazã, o faţã anterioarã şi una
posterioarã; o margine medialã şi una lateralã; un vârf. Faţa posterioarã sau articularã a
rotulei are douã versante despãrţite printr-o creastã.

OASELE GAMBEI
 Sunt reprezentate, ca şi cele ale antebraţului, de două oase care se articulează
proximal şi distal prin epifizele lor fiind separate la nivelul diafizelor printr-un spaţiu
interosos în care se află membrana interosoasă.

TIBIA (Tibia)

Tibia constituie principalul os de sprijin al gambei; este un os lung, pereche, situat

medial la nivelul gambei.

Orientare: inferior se aşează epifiza mai mică, medial prelungirea ei, iar anterior marginea
cea mai ascuţită a osului.

Corpul tibiei (corpus tibiae) are formã de prismã triunghiularã, prezintã:

-trei feţe şi: medialã, lateralã şi posterioarã,

-trei margini: anterioară, medială, interosoasă .

Faţa posterioarã (facies posterior) prezintã în partea superioarã a diafizei o linie

oblicãpe care se inseră muşchiul solear.

Faţa laterală (facies lateralis) este mai evidentă în porţiunea superioară, unde prezintă
un şanţ longitudinal în care se inseră muşchiul tibial anterior.

Faţa medială (facies medialis) este plană şi netedă, în contact cu pielea, nefiind
acoperită de muşchi decât în porţiunea superioară, unde se inseră o formaţiune fibroasă
denumită pes anserinus (laba de gâscă), formată din tendoanele muşchilor croitor, gracilis şi
semitendinos.

Marginea anterioarã (margo antrerior) este ascuţitã, se mai numeşte creasta tibiei şi
proeminã sub piele.

Marginea lateralã sau interosoasă (margointerossea) este de asemenea ascuţitã şi

formeazã creasta interosoasã pe care se inserã membrana interosoasã.

Epifiza superioarã este o masã voluminoasã constituitã din doi condili: condilul tibial
medial şi condilul tibial lateral. Condilii prezintã o faţã superioarã comunã alcãtuitã la rândul
ei din douã suprafeţe articulare de formã concavã ce corespund condililor femurali. Între
aceste două feţe articulare se aflã eminenţa intercondilarã (eminentia tibiae) numită şi spina
tibiei. Anterior şi posterior de eminenţa intercondilarã se gãsesc douã suprafeţe rugoase
numite:

-aria intercondilarã anterioarã (area intercondylaris anterior) pe care se inseră ligamentul

încrucişat anterior,

-aria intercondilarã posterioarã (area intercondylaris posterior) pe care se inseră ligamentul

încrucişat posterior al articulaţiei genunchiului.
 Circumferinţa sau marginea infraglenoidalã prezintã în partea postero-lateralã o
feţişoarã articularã pentru capul fibulei.

În partea anterioarã, la locul de unire a condililor tibiali cu corpul tibiei se gãseşte

tuberozitatea anterioară a tibiei care se poate explora manual, pe linia mediană a gambei, la 4-
5 cm sub vârful patelei.

Epifiza inferioarã este mai puţin dezvoltatã decât cea superioarã. Ea prezintã urmãtoarele
elemente:

-o faţã articularã superioarã (facies articularis superior);

-o faţã articularã inferioarã (facies articularis inferior) care se articuleazã cu osul talus;

-o faţã posterioarã, convexã, care prezintă o depresiune prin care alunecă tendonul muşchiului
flexor lung al halucelui;

-o faţã lateralã ce prezintã incizura fibularã prin care se articuleazã cu fibula;

-o faţã medialã ce se prelungeşte cu un proces puternic numit maleola medialã (malleolus

medialis), vizibilă sub piele. Maleola medialã prezintã o faţã articularã pentru talus.

FIBULA

Fibula sau peroneul este un os lung, pereche, subţire, situat în partea lateralã a
gambei.

Orientare: se aşează inferior epifiza turtită, medial faţa articulară pe care o prezintă această
epifiză, posterior marginea epifizei care prezintă o fosaă.

Fibula este alcătuităvdintr-un corp şi douã epifize.

Corpul are formã de prismã triunghiularã, cu trei feţe şi trei margini. medialã, lateralã
şi posterioarã.

Faţa medialã (facies medialis) prezintã o creastã longitudinalã numitã creasta medialã,
pe care se inserã ligamentul interosos.

Faţa lateralã (facies lateralis) serveşte ca inserţie muşchilor peronieri laterali, ale căror
tendoane alunecă prin partea inferioară a acestei feţe.

Faţa posterioară (facies posterior) este evidentă în porţiunea superioară a diafizei,

restul confundându-se cu faţa medială.

Marginea anterioară (margo anterior) dă inserţie muşchiului extensor lung al degetelor

şi septului muscular anterior.
 Marginea laterală (margo lateralis) dă inserţie muşchiului solear şi septului muscular
lateral.

Marginea medială (margo medialis) la extremitatea sa caudală este în contact cu

marginea interosoasă.

Epifiza superioarã, reprezentatã de capul fibulei (capul fibulae), prezintã medial o

feţişoarã articularã pentru tibie.

Epifiza inferioarã este formatã de o proeminenţã turtitã din afarã înãuntru, vizibilã sub
piele numitã maleola lateralã (malleolus lateralis), care coboarã mai mult decât maleola
medialã. Maleola lateralã se articulează cu tibia şi osultalus.

OASELE PICIORULUI

Oasele piciorului, în număr de 26, sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi falangele.

TARSUL

Tarsul reprezintã segmentul posterior al piciorului; este constituit din şapte oase
tarsiene: talus, calcaneu, navicular, cuboid şi trei oase cuneiforme, dispuse în douã rânduri:

-rândul posterior, format din două oase suprapuse: osul talus situat deasupra şi osul calcaneu
situat dedesubt,

-rândul anterior, format de osul navicular, osul cuboid şi cele trei cuneiforme.

Tarsul este mai îngust posterior decât anterior iar oasele tarsului posterior sunt mai
voluminoase. Cele şapte oase tarsiene formeazã o boltã concavã în jos pe care se sprijinã
întreaga greutate a corpului.

METATARSUL

Metatarsul este format din cinci oase metatarsiene. Numãrãtoarea lor se face dinspre
marginea medialã spre marginea lateralã a piciorului, de la I la V. Oasele metatarsiene sunt
oase lungi; prezintã o bazã, un corp şi un cap orientat anterior. Primele trei oase metatarsiene
se articuleazã cu cele trei oase tarsiene cuneiforme iar metatarsienele IV şi V se articuleazã
cu osul cuboid.

OASELE DEGETELOR

Degetele sunt în numãr de cinci, numerotate dinspre marginea medialã spre marginea
lateralã a piciorului de la I la V. degetul I poartã numele de haluce (hallux) iar degetul V de
deget mic (digitus minimus). Oasele care formeazã scheletul degetelor membrului inferior se
numesc falange.; sunt câte 14 falange pentru fiecare picior, fiecare deget având câte trei
falange: mai puţin halucele, care are doar douã falange. Falangele sunt asemãnãtoare celor de
la mânã cu deosebirea cã cele de la picior au dimensiuni mai reduse. Falanga proximalã este
turtitã transversal.Falanga mijlocie este scurtã, fiind formatã aproape numai din bazã şi cap.
Falanga distalã este micã, se terminã în formã de potcoavã şi corespunde unghiei.

Piciorul la om este foarte bine adaptat staţiunii bipede îndeplinind funcţia de susţinere
a corpului şi de mişcare; adaptarea la aceste funcţii se face printr-o boltã plantarã
caracteristicã.

Bolta plantarã are trei stâlpi de sprijin reprezentaţi de: tuberozitatea posterioarã a
calcaneului, de capul metatarsienelor I, II, III antero-medial şi de capul metatarsienelor IV şi
V antero-lateral. Stâlpii sunt uniţi prin douã arcuri longitudinale: arcul lateral format de
calcaneu, cuboid şi metatarsienele IV şi V şi arcul medial format de calcaneu, talus, cele trei
cuneiforme şi primele trei metatarsiene. Calcaneul reprezintã deci stâlpul posterior comun
pentru cele douã arcuri, în timp ce anterior arcurile diverg spre ceilalţi doi stâlpi.

Arcul longitudinal medial este mai înalt şi nu intrã în contact cu suprafaţa de sprijin a
plantei; se numeşte arcul de mişcare. Arcul longitudinal lateral este mai puţin boltit, atinge
suprafaţa de sprijin şi se numeşte arcul de sprijin.

Arcurile longitudinale sunt unite prin arcuri transcersale, mai înalte posterior şi mai
turtite anterior.

Asamblarea oaselor tarsului contribuie la alcãtuirea scobiturii formate de bolta

plantarã.

Feţele dorsale ale oaselor tarsului sunt în general mai largi ca cele plantare.
Trabeculele osoase din interiorul tarsului şi metatarsului sunt dispuse paralel cu arcurile bolţii
plantare întãrind arhitectural bolta.

Scãderea tonusului muşchilor şi slãbirea aparatului ligamentar al piciorului duc la

turtirea bolţii şi apariţia piciorului plat. Purtatul tocurilor înalte, prin modificarea distribuţiei
greutãtii corpului slãbeşte aparatul de susţinere a bolţii şi poate duce la deformãri.