Osteologie generală

Osteologia este ştiinţa despre sistemul osos, care constituie scheletul

dur, alcătuit din 200 – 220 oase (fig. 9). Din ele 33 – 34 sunt oase
impare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale craniului şi sternul.
Celelalte oase sunt pare. Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase),
coloana vertebrală (26 oase) şi cutia toracică (25 oase), şi complementar
– oasele membrelor superioare (64 oase) şi inferioare (62 oase). Masa
totală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului.

Funcţiile osului ca organ

Până nu demult se considera că sistemul osos îndeplineşte numai
funcţii mecanice, ce asigură deplasarea, de unde şi a provenit termenul
de aparat locomotor, care nu corespunde specificului morfofuncţional
al acestuia.

În ultimul timp s-a determinat că sistemul osos îndeplineşte multiple funcţii atât mecanice
cât şi biologice.
Funcţiile mecanice ale sistemului osos: de sprijin, realizată prin
fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi, fascii); de aparat antigravitar,
ce contribuie la respingerea forţelor gravitaţionale, care apasă
asupra corpului; de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor
lungi şi scurte, puse în acţiune de muşchi; de protecţie ce se realizează
datorită formării canalelor osoase (canalul vertebral), cutiei osoase
(craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică, cavitatea bazinului); oasele
protejază de asemenea şi măduva osoasă, situată în interiorul lor.

Funcţiile biologice:
- ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului sărurilor
minerale din organism, contribuind la menţinerea la un nivel constant
– homeostatic – a componenţei ionice a lichidelor din organism
datorită procesului neîntrerupt de histogeneză;
- ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism,
necesare procesului de hematopoieză;
- funcţia hematopoietică;
- depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;
- posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o permanentă
modelare, adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea
ţesutului osos are loc atât de intens, încât la adult el se reînnoieşte pe
deplin timp de 10 ani;

- ţesutul osos participa la histogeneza

ţesutului hematopoetic

Scheletul capului
Caracteristica generală
Totalitatea oaselor capului formează craniul. El îndeplineşte două
funcţii principale: adăposteşte encefalul şi organele de simţ (organul
văzului, auzului, mirosului şi al gustului), precum şi segmentele iniţiale
ale aparatului de import al materiei cum sunt: cavitatea bucală şi cavitatea
nazală (fig. 33). Corespunzător acestor funcţii, craniul este alcătuit
dintr-un etaj superior, neurocraniu, şi altul inferior numit viscerocraniu.
Craniul este structurat din 29 oase din care numai mandibula şi
hioidul sunt mobile.
Neurocraniul (neurocranium) constituie porţiunea superioară şi posterioară
a craniului. Din punct de vedere topografic, este împărţit în două
porţiuni: bolta craniană sau calvaria şi baza craniului. Ele sunt separate
printr-un plan orizontal care trece prin glabelă şi protuberanţa occipitală
externă. Neurocraniul este format din 8 oase: frontalul, etmoidul,
sfenoidul, occipitalul, două oase parietale şi două temporale.
Baza craniului este formată dinainte – înapoi de porţiunea orizontală
a frontalului, de lama ciuruită a etmoidului, sfenoid, porţiunea pietroasă
a temporalelor, porţiunea bazilară şi părţile laterale ale osului
occipital. Faţa superioară a bazei craniului se numeşte endobază, iar
faţa inferioară – exobază.

Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt perechi:
maxila, zigomaticul, nazalul, lacrimalul, palatinul şi două impare – mandibula şi vomerul.

Osul frontal (os frontale) este un os impar ce contribuie la delimitarea

cavităţii nazale, a orbitelor, a fosei craniene anterioare şi a fosei temporale.
Este alcătuit din scuama frontalului (squama frontalis), partea
orbitală (pars orbitalis) şi partea nazală (pars nasalis)
Scuama frontală are forma unei lame cu faţa externă convexă şi cea
internă concavă. Pe faţa externă (facies externa) deosebim două tuberozităţi
frontale (tuber frontale), sub care se află arcurile sprâncenoase
(arcus superciliaris), ce se termină de partea medială cu o proeminenţă,
numită glabela (glabella). La limita dintre scuamă şi părţile orbitale ale
osului se află marginea supraorbitală (margo supraorbitalis) pe partea
medială a căreia se observă incizura supraorbitală (incisura supraorbitalis),
iar uneori orificiul supraorbital (foramen supraorbitale) prin care trec
nervii şi vasele omonime. Lateral marginea supraorbitală trece în apofiza
zigomatică (processus zygomaticus).

Osul parietal (os parietale)

este un os pereche de o formă

patrulateră, cu două feţe; externă şi internă. Faţa externă (facies
externa), convexă, prezintă aproape în centrul ei tuberul parietal (tuber
parietale), iar mai inferior două linii temporale: superioară (linea
temporalis superior) şi inferioară (linea temporalis inferior). Faţa internă
(facies interna) este concavă şi prezintă o serie de impresiuni
(impressiones digitatae), şanţuri arteriale şi venoase.

La acest os se deosebesc patru margini şi patru unghiuri: frontală

(margo frontalis), occipitală (margo occipitalis), sagitală (margo sagittalis),
care se articulează cu cea a osului parietal opus, şi inferioară sau scuamoasă
(margo squamosus). Lângă marginea sagitală se află orificiul parietal
(foramen parietale). Unghiul frontal (angulus frontalis) se găseşte
la intersecţia suturii sagitale cu cea coronală. Această intersecţie suturală
se numeşte bregma;
Osul occipital (os occipitale) este un os impar, aşezat la partea
postero-inferioară a craniului. Prin el trece un orificiu larg, foramen
magnum, prin care cavitatea craniului comunică cu canalul vertebral.

În centrul feţei externe se află protuberanţa occipitală externă

(protuberantia occipitalis externa), care reprezintă şi un punct craniometric
– inion (inion).

Părţile laterale au pe faţa inferioară câte un condil occipital (condylus

occipitalis) înzestrat cu o faţetă articulară pentru articulaţia cu I
vertebră cervicală.

Partea bazilară (pars basilaris) se află anterior de orificiul occipital.

Osul sfenoid (os sphenoidale), os impar, situat în partea mijlocie

a bazei craniului, constituit din corp, două aripi mari, două aripi mici

Corpul (corpus) are formă aproximativ cuboidală, cu şase feţe: superioară,

inferioară, anterioară, posterioară şi două feţe laterale.

Pe faţa superioară a corpului se află şaua turcească (sella turcica)

în centrul căreia se determină o depresiune, numită fosa hipofizară
(fossa hypophysialis), care găzduieşte glanda endocrină hipofiza.

Aripile mici (ala minor) se îndreaptă lateral de la partea superioară

şi anterioară a corpului sfenoidal prin două rădăcini, care delimitează
canalul optic (canalis opticus) prin care trece nervul optic şi artera
oftalmică. Spaţiul dintre aripile mici şi mari se numeşte fisura orbitală
superioară (fissura orbitalis superior), prin care trec nervii ocolomotor,
trohlear, abducens şi nervul oftalmic (prima ramură a nervului
trigemen).

Aripile mari (ala major) se desprind de pe feţele laterale ale corpului

sfenoidal; ele participă la formarea fosei craniene mijlocii, orbitelor,
fosei pterigopalatine, fosei temporale şi infratemporale.

Feţele aripii mari sunt: cerebrală (facies cerebralis), orbitală (facies

orbitalis), temporală (facies temporalis), maxilară (facies maxillaris).

Osul temporal (os temporale) este un os pereche cu o structură

foarte complicată ce contribuie la formarea bazei craniului. În interior
conţine organul acustic şi vestibular şi este situat între occipital, parietal
şi sfenoid. În structura lui deosebim partea scuamoasă, partea timpanică
şi piramida sau partea pietroasă

Partea scuamoasă (pars squamosa), are două feţe – una externă

sau temporală (facies temporalis), şi o faţă internă sau cerebrală (facies
cerebralis).

de la partea inferioară a scuamei

porneşte apofiza zigomatică (processus zygomaticus) orientată înainte.
Joncţionează cu apofiza temporală a osului zigomatic formând arcul
zigomatic. Marginea superioară a acestuia este palpabilă, iar la indivizii
slabi chiar vizibilă.

La locul de origine a procesului zigomatic se găseşte

tuberculul articular (tuberculum articulare); posterior de tubercul
se află fosa mandibulară (fossa mandibularis), care se articulează cu
condilul mandibulei.

Partea timpanică (pars tympanica) prezintă o lamă de forma unui

jgheab ce delimitează anteroinferoposterior orificiul auditiv extern
(porus acusticus externus) şi meatul acustic extern (meatus acusticus
externus).

Partea pietroasă (pars petrosa) are formă piramidală cu o faţă anterioară,

alta posterioară şi una inferioară; în conformitate cu aceste feţe
distingem şi trei margini: superioară, anterioară şi posterioară.

Pe faţa posterioară a piramidei se află orificiul auditiv intern (porus

acusticus internus), care trece într-un canal, meatul auditiv intern
(meatus acusticus internus), pentru nervii facial şi vestibulocohlear.

- apofiza stiloidă (processus styloideus) se află postero-lateral de

fosa jugulară, a cărui lungime variază; pe el se inseră trei muşchi: stiloglos,
stilofaringian şi stilohioidian;

Apofiza mastoidiană (processus mastoideus) corespunde bazei

piramidei temporalului şi ia naştere în perioada postnatală. Această
apofiză se dezvoltă sub influenţa tracţiunii muşchiului sternocleidomastoidian
care se insera pe ea.

Osul etmoid (os ethmoidale) este un os impar care aparţine atât

bazei craniului cât şi craniului visceral, luând parte la formarea cavităţii
nazale şi a orbitelor. El este alcătuit din: lama perpendiculară, lama cribroasă
şi labirintele etmoidale

Lama perpendiculară (lamina perpendicularis) este constituită din

două porţiuni – una superioară, situată deasupra lamei ciuruite, numită
creasta cocoşului (crista gali); cealaltă este situată sub lama ciuruită
ce participă la formarea părţii superioare a septului nazal.

Lama cribroasă (lamina cribrosa) este situată în incizura etmoidală

a frontalului, străbătută de numeroase orificii, prin care din cavitatea
nazală trec în cavitatea craniului nervii olfactivi.
De o parte şi de alta a lamei perpendiculare se afla labirintul etmoidal
(labyrinthus ethmoidalis) constituit din sinusuri etmoidale cu pereţi
subţiri (celullae ethmoidales) care comunică între ele şi cu cavitatea nazală.

Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt perechi:
maxila, zigomaticul, nazalul, lacrimalul, palatinul şi cornetul nazal
inferior, şi două impare – mandibula şi vomerul.

Maxila (maxilla) are o formă neregulată fiind formată din corp şi

patru apofize: frontală, zigomatică, alveolară şi palatină (fig. 41).
Corpul maxilei (corpus maxillae). În profunzimea corpului se află o
cavitate pneumatică, numită sinus maxilar (sinus maxillaris), care prin
hiatul maxilar (hiatus maxillaris) comunică cu cavitatea nazală (meatul
nazal mediu). Pe corp deosebim patru
feţe: 1) anterioară (facies anterior), cu marginea infraorbitală (margo
infraorbitalis), inferior de care se află orificiul infraorbital (foramen
infraorbitale); 2) infratemporală (facies infratemporalis), care prezintă tuberozitatea maxilei
(tuber maxillae) cu multiple orificii alveolare
(foramina alveolaria); prin care trec nervi şi vase la molarii superiori, şi
şanţul palatin mare (sulcus palatinus major); 3) orbitală (facies orbitalis)
prezintă şanţul infraorbital (sulcus infraorbitalis), care anterior
se transformă în canalul infraorbital (canalis infraorbitalis), în care se
află orificii pentru vasele şi nervii dinţilor superiori; 4) nazală (facies
nasalis), pe care se observă hiatul maxilar, şanţul lacrimal (sulcus lacrimalis)

Osul palatin (os palatinum) participă la formarea cavităţii nazale,

cavităţii bucale, orbitei şi fosei pterigopalatine. Este alcătuit din două
lamele – una orizontală şi alta perpendiculară, unite aproape în unghi
drept (fig. 42). Lama orizontală (lamina horizontalis), unindu-se cu
lama omonimă de partea opusă, formează treimea posterioară a palatului
dur.

Osul nazal (os nasale) (fig. 43,b) are o formă aproximativ dreptunghiulară,
variabilă de la individ la individ; împreună cu procesul frontal
al maxilei formează scheletul osos al piramidei nazale.
Osul lacrimal (os lacrimale) (fig. 43,c) prezintă creasta lacrimală
(crista lacrimalis), anterior de care trece şanţul lacrimal (sulcus lacrimalis),
care împreună cu şanţul omonim al apofizei frontale a maxilei
formează fosa sacului lacrimal (fossa sacci lacrimalis).

Vomerul (vomer) formează partea posteroinferioară a septului nazal

Osos

Osul zigomatic (os zygomaticum) (fig. 43,d) are o formă patrulateră,

care prin apofizele frontală, temporală şi prin apofiza zigomatică a maxilei
uneşte oasele craniului cerebral şi facial, consolidând craniul facial. Osul
prezintă feţele laterală temporală, orbitală şi două apofize – frontală (processus
frontalis), care joncţionează cu apofiza zigomatică a osului frontal,
şi temporală (processus temporalis), care împreună cu apofiza zigomatică
a osului temporal formează arcul zigomatic (arcus zygomaticus).

Mandibula (mandibula) este unicul os mobil al craniului, fiind

constituit din corp dispus orizontal, pe care sunt fixaţi dinţii şi două
ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei temporomandibulare
şi inserţia muşchilor masticatori (fig. 44). Aceste
două porţiuni se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibulei
(angulus mandibulae), pe faţa externă a căruia se află tuberozitatea
maseterică (tuberositas masseterica), iar pe cea internă – tuberozitatea
pterigoidă (tuberositas pterygoidea).

Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află

protuberanţa mentală (protuberantia mentalis), mărginită lateral
de o proeminenţă, numită tubercul mental (tuberculum mentale).
Posterior de tubercul, la nivelul spaţiului dintre molarii unu şi doi,
se află orificiul mental (foramen mentale), ce prezintă orificiul de
deschidere a canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul
omonim.
Ramura mandibulei se termină cu două apofize – una anterioară,
apofiza coronoidă (processus coronoideus), şi alta posterioară, apofiza
condilară (processus condylaris). Între ele se află incizura mandibulei
(incisura mandibulae).

Apofiza condilară este alcătuită din cap (caput mandibula) şi col

(collum mandibulae); pe faţa anterioară a colului se află foseta pterigoidiană
(fovea pterygoidea) pentru inserţia muşchiului pterigoid
lateral.

Osul hioid (os hyoideum) este situat între mandibulă şi laringe.

Este alcătuit din corp (corpus) de la care pornesc coarnele mari (cornua majora) şi coarnele
mici (cornua minora) (fig. 45).
Osul hioid prin intermediul
membranelor, ligamentelor şi
muşchilor este suspendat la
oasele craniului şi unit cu laringele.

Orbita (orbita) prezintă o cavitate

Piramidală. Fiecare orbită prezintă patru pereţi (fig.
48): peretele superior alcătuit anterior de partea orbitală a frontalului şi
posterior de aripa mică a sfenoidului; peretele medial este constituit de
osul lacrimal, lama orbitală a etmoidului, apofiza frontală a maxilei şi
corpul sfenoidului; peretele lateral este format de faţa orbitală a osului
zigomatic şi a aripilor mari ale sfenoidului; peretele inferior este format de feţele orbitale ale maxilei
şi
osului zigomatic.