ELENA ŞAPTE ANCA SAVA

CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE ANATOMIE

2016
 CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE ANATOMIE

ELENA ȘAPTE – Conferențiar universitar, Disciplina

Anatomie, Universitatea ,,Ovidius,, Constanța

ANACA SAVA - Profesor universitar, Institutul de Anatomie,

Universitatea ,,Gr. T. Popa,, Iași

ISBN 978-973-0-22672-0
 CAPITOLUL I

OSTEOLOGIA

ALCĂTUIREA SCHELETULUI

Scheletul corpului este format din: scheletul trunchiului, scheletul membrelor (extremităţilor)
superioare şi inferioare şi scheletul capului (extremităţii cefalice).
Trunchiul osos este format în partea posterioară şi mediană dintr-un schelet axial reprezentat de
coloana vertebrală de care se prind în regiunea toracală coastele, articulate anterior cu sternul.
Scheletul membrului superior este legat de scheletul trunchiului prin centura scapulară,
formată din cele două oase: clavicula şi scapula (omoplatul).
Scheletul membrului inferior se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană, formată din
cele două oase coxale, care împreună cu sacrumul, cu care se articulează în partea posterioară,
formează scheletul bazinului (pelvisul osos).
Scheletul extremităţii cefalice sau craniul se află situat în partea superioară a corpului,
deasupra coloanei vertebrale.

1. COLOANA VERTEBRALĂ
Este situată în partea mediană şi posterioară a trunchiului şi este formată prin suprapunerea a 33
- 34 piese osoase numite vertebre. Vertebrele poartă denumiri împrumutate de la regiunile respective:
- vertebrele cervicale, în număr de 7, formează coloana cervicală;
- vertebrele toracale, în număr de 12, formează coloana toracală (dorsală);
- vertebrele lombare, în număr de 5, formează coloana lombară;
- vertebrele sacrale în număr de 5;
- vertebrele coccigiene în număr de 4 - 5, corespund, împreună cu cele sacrale, pelvisului.
Vertebrele cervicale, toracale şi lombare sunt libere, mobile, independente şi articulate între ele,
numindu-se vertebre adevărate, constituind coloana vertebrală propriu-zisă.
Vertebrele sacrale şi coccigiene, primitiv independente, sunt sudate la adult şi formează două
oase distincte, sacrumul şi coccisul. Fiind oase sudate între ele se mai numesc şi vertebre false.
VERTEBRA CERVICALĂ

VERTEBRA TORACALĂ
 CARACTERE GENERALE ALE VERTEBRELOR ADEVĂRATE

O vertebră adevărată prezintă:

 corp vertebral (anterior);
 arc vertebral (posterior);
 pediculi vertebrali (leagă corpul de arc); prin suprapunerea lor se formează găurile
intervertebrale prin care trec nervii spinali.
 gaura vertebrală (în centru).
Arcul vertebral este format din:
 procese articulare (în număr de 4, 2 superioare şi 2 inferioare) prin care vertebrele se
articulează între ele;
 procese transverse (în număr de 2, dispuse lateral);
 proces spinos (orientat posterior şi median);
 lame vertebrale (unesc baza procesului spinos cu baza proceselor transverse).
Prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naştere canalul vertebral care adăposteşte
măduva spinării.

CARACTERE REGIONALE ALE VERTEBRELOR

VERTEBRA CERVICALĂ

 corpul vertebral este mic, alungit transversal;

 gaura vertebrală este transversală;
 procesul spinos este scurt, cu vârf bifid;
 procesele transverse:
-baza este străbătută de gaura transversară prin care trece artera vertebrală,
-vârful are 2 tuberculi (anterior şi posterior).

VERTEBRA TORACALĂ

 corpul vertebral prezintă lateral 4 suprafeţe costale destinate articulaţiei cu capul coastelor;
 gaura vertebrală este circulară;
 procesul spinos este foarte lung, înclinat inferior, vârf unituberculat;
 procesele transverse prezintă la vârf suprafaţa articulară pentru tuberculul costal.
 VERTEBRA LOMBARĂ

 corpul vertebral este foarte voluminos şi are aspect reniform;

 gaura vertebrală are forma unui triunghi isoscel;
 procesul spinos este patrulater şi aproape orizontal;
 procesele costiforme sau costale sunt omologul coastelor. Sunt poziţionate în locul proceselor
transverse, care sunt reprezentate de mici proeminenţe pe faţa posterioară a proceselor
costiforme, numite procese sau tuberculi accesorii.

CARACTERE INDIVIDUALE ALE VERTEBRELOR

ATLASUL
 este prima vertebră cervicală;
 îi lipseşte corpul vertebral;
 este alcătuit din două mase laterale unite între ele, anterior şi posterior, prin două
arcuri osoase;
 se articulează: superior cu condilii occipitalului, inferior cu axisul, iar arcul anterior cu
dintele axisului.

AXISUL
 este cea de a doua vertebră cervicală;
 corpul axisului prezintă pe faţa lui superioară, un proces vertical numit dintele axisului.

COLOANA VERTEBRALĂ ÎN GENERAL

Are o lungime lungime în medie de 60 - 63 cm la femeie şi 70 - 73 cm la bărbat.

Coloana vertebrală se împarte în patru segmente: cervical, toracal, lombar şi sacrococcigian.
Primele trei segmente reprezintă segmentul mobil al coloanei vertebrale, iar cel de al patrulea
segment reprezintă segmentul fix al coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală nu este rectilinie. Ea prezintă curburi care se produc, unele în plan
mediosagital, curburile sagitale (cifoze şi lordoze) şi altele în plan frontal, curburile laterale
(scolioze).
Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice ca urmare a exagerării curburilor
normale.
COLOANA VERTEBRALĂ
 SACRUMUL

 este situat în partea posterioară a bazinului, inferior coloanei lombare, deasupra coccisului
şi între cele două oase coxale;
 prezintă patru feţe (anterioară, posterioară şi două laterale), o bază şi un vârf;
 Orientare: se pune superior extremitatea mai voluminoasă, iar posterior faţa convexă.
 Faţa pelvină sau anterioară este concavă şi prezintă pe linia mediană o coloană osoasă ce
provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale componente. Lateral există câte 4 gauri
sacrate anterioare;
 Faţa posterioară prezintă:
- creasta sacrată mediană rezultată din unirea proceselor spinoase ale vertebrelor
sacrale;
- creasta sacrată intermediară formată de procesele articulare ale vertebrelor sacrale;
- găurile sacrate posterioare;
- creasta sacrată laterală formată de procesele transverse ale vertebrelor sacrale;
 Feţele laterale prezintă: suprafaţa auriculară a sacrumului destinată să se articuleze cu o
suprafaţă asemănătoare de pe coxal şi tuberozitatea sacrală;
 Baza sacrumului prezintă:
- faţa superioară a corpului primei vertebre sacrate;
- orificiul superior al canalului sacrat;
- o suprafaţă triunghiulară, numită aripioara sacrumului;
- două procese articulare superioare destinate articulaţiei cu ultima vertebră lombară;
 Vârful sacrumului se articulează cu coccisul.

COCCISUL (COCCIGELE)

Coccisul este situat dedesubtul sacrumului, cu care se articulează. Are o formă triunghiulară, cu
baza superior şi prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini, o bază şi un vârf.
SACRUMUL ŞI COCCIGELE
 2. SCHLETUL TORACELUI
Toracele osos este o cavitate formată din: coloana vertebrală toracală, în partea posterioară şi
mediană, coastele şi cartilagiile costale, pe părţile laterale şi sternul, situat anterior şi median.
În toracele osos sunt adăpostite organe importante: inima, plămânii, vasele mari.
STERNUL
Este situat în partea anterioară a toracelui;
Este format din trei segmente: superior - manubriu; mijlociu - corpul sternului; inferior -
apendicele sau procesul xifoid. Prezintă: două feţe (anterioară şi posterioară), două margini laterale şi
două extremităţi (una superioară sau baza şi una inferioară sau vârful).
Faţa anterioară prezintă la nivelul liniei de sudură dintre manubriu şi corp un unghi
proeminent anterior, unghiul sternului ce corespunde celei de a doua articulaţii condro-sternale (reper
pentru numărarea coastelor);
Faţa posterioară sau mediastinală vine în raport cu organele din cavitatea toracică;
Extremitatea superioară sau baza prezintă pe linia mediană un şanţ numit incizura jugulară
sau furculiţa sternală, care se observă sub piele. Ea reprezintă limita dintre gât şi torace. De fiecare
parte a acestui şanţ se găseşte câte o suprafaţă articulară, incizura claviculară destinată articulării cu
extremitatea medială a claviculei.
Marginile laterale prezintă fiecare câte 13 şanţuri, dintre care 7 sunt articulare, numite şanţuri
costale, articulate cu cartilagiile primelor 7 coaste şi 6 nearticulare, numite şanţuri intercostale.
Extremitatea inferioară sau vârful este constituită de apendicele xifoid, care rămâne
cartilaginos până la vârste înaintate.
COASTELE
Sunt arcuri osoase, în număr de 24 (12 perechi) ce se desprind de pe părţile laterale ale
coloanei vertebrale toracale şi care vin să se articuleze în partea anterioară a trunchiului, prin
intermediul cartilajului costal cu sternul.
Primele 7 perechi de coaste se numesc coaste adevărate deoarece se articulează cu sternul prin
câte un cartilaj costal. Coastele 8, 9, 10, se articulează cu sternul prin intermediul cartilajului coastei a
7-a şi se numesc coaste false. Coastele 11 şi 12 rămân independente, neajungând la stern şi se numesc
coaste flotante;
Coastele prezintă două porţiuni: o porţiune posterioară, osoasă, numită coasta propriu-zisă şi
o porţiune anterioară, cartilaginoasă, numită cartilajul costal.
Coastele propriu-zise
Oricărei coaste i se descriu un corp şi două extremităţi: posterioară şi anterioară.
Corpul coastei prezintă: două feţe, una laterală convexă şi alta medială concavă, precum şi două
margini, superioară şi inferioară. Marginea superioară este ascuţită iar marginea inferioară prezintă
un şanţ numit şanţul subcostal.
Extremitatea posterioară prezintă trei porţiuni: cap, gât şi tubercul. Capul coastei prezintă
două suprafeţe articulare, superioară şi inferioară, dispuse în unghi, care se vor articula cu
suprafeţele articulare de pe feţele laterale ale corpului a două vertebre toracale vecine. Colul (gâtul)
coastei delimitează capul coastei de tubercul. Tuberculul costal se articulează cu procesul transvers al
vertebrei toracale corespunzătoare.
Extremitatea anterioară a coastei prezintă o ancoşă în care se prinde cartilajul costal.
Coasta I prezintă corpul coastei cu feţele orientate superior şi inferior. Faţa superioară a acestei
coaste prezintă în porţiunea mijlocie, o ridicătură osoasă numită tuberculul lui LISFRANC. Posterior
tuberculului se află şanţul arterei subclaviculare.
TORACELE OSOS
 3. SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR
Membrul superior sau membrul toracic este format din:
 centura scapulară (îl leagă de trunchiul osos);
 membrul superior liber: scheletul braţului, antebraţului şi mâinii.

CENTURA MEMBRULUI SUPERIOR

 formează scheletul umărului;
 fixează membrul superior de toracele osos prin articulaţia scapulohumerală;
 este formată din două oase: clavicula situată anterior şi scapula situată posterior.

CLAVICULA

 Este orientată transversal, între manubriul sternului şi acromion.

 Prezintă un corp şi două extremităţi.
Corpul claviculei prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi două margini (anterioară şi
posterioară).
Faţa superioară, la cele două extremităţi ale sale, este rugoasă şi la acest nivel prezintă inserţii
musculare.
Faţa inferioară corespunde primei coaste. Prezintă în porţiunea ei mijlocie şanţul
subclavicular.
Marginea anterioară este concavă în treimea laterală şi convexă în două treimi
mediale.Marginea posterioară este şi ea concav-convexă, dar în sens invers decât marginea
anterioară.
Extremitatea medială sau sternală este partea cea mai voluminoasă a osului, rotunjită şi se
articulează cu manubriul sternului şi primul cartilaj costal.
Extremitatea laterală sau acromială este turtită şi se articulează cu acromionul.

SCAPULA (OMOPLATUL)

 este situată la partea posterioară a toracelui;

 prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri;
Faţa posterioară prezintă o puternică lamă osoasă numită spina scapulei, ce împarte această
faţă în două fose: supraspinoasă, situată deasupra sa şi subspinoasă, situată dedesubtul ei.
Spina scapulei se continuă în porţiunea laterală cu o prelungire liberă, numită acromion.
Faţa costală sau anterioară prezintă o concavitate, fosa subscapulară.
Marginea superioară este subţire şi prezintă incizura scapulei.
Marginea medială sau vertebrală este orientată spre coloana vertebrală.
Marginea laterală este orientată spre axilă.
Unghiurile sunt: inferior sau vârful scapulei, superior şi lateral.
Unghiul lateral este cel mai voluminous şi prezintă două elemente: cavitatea glenoidală pentru
articularea cu capul humerusului şi procesul coracoidian.
CLAVICULA

SCAPULA
 SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR LIBER

SCHELETUL BRAŢULUI

HUMERUSUL

Este os lung, pereeche. Formează singur scheletul braţului.

Prezintă: un corp (diafiză) şi 2 extremităţi (epifize).
Corpul prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele: faţa anterolaterală; faţa anteromedială şi faţa posterioară, străbătută oblic de
şanţul nervului radial.
Epifiza sau extremitatea superioară prezintă:
1. Capul humerusului se articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei;
2. Colul anatomic este un şanţ circular, care separă capul de restul epifizei;
3. Tuberculul mare este situat pe partea laterală a capului şi tuberculul mic este situat pe
partea anterioară a epifizei;
4. Şanţul intertubercular sau şanţul bicipital, este vertical şi prin el alunecă tendonul capului
lung al muşchiului biceps brahial.
Epifiza sau extremitatea inferioară este turtită (paleta humerală). Prezintă un condil şi doi
epicondili.
Condilul humerusului prezintă: suprafeţe articulare şi fose.
Suprafeţele articulare:
 Trohleea humerusului are formă de scripete şi se va articula cu scobitura trohleară a
ulnei.
 Capitulul este o proeminenţă rotunjită situată lateral de trohlee. Se articulează cu
radiusul.
Fosele sunt în număr de trei: fosa coronoidiană este situată deasupra trohleei; fosa radială
situată deasupra capitulului şi fosa olecraniană situată pe faţa posterioară a epifizei, deasupra
trohleei,.
Epicondilii sunt două proeminenţe osoase, medială şi laterală care servesc pentru inserţii
musculare.
Pe epicondilul medial se inseră muşchii pronatori ai antebraţului, respectiv flexori ai
antebraţului, mâinii şi degetelor, iar epicondilul lateral dă inserţie muşchilor supinatori ai
antebraţului, respectiv extensori ai antebraţului, mâinii şi degetelor.
HUMERUSUL
 OASELE ANTEBRAŢULUI
Antebraţul are două oase paralele, unul medial, numit ulna, şi altul lateral (în prelungirea
policelui), numit radius. Aceste două oase se articulează prin epifizele lor, rămânând însă distanţate la
nivelul diafizei prin spaţiul interosos.
Diafizele celor două oase sunt prismatic triunghiulare, fiecare prezentând deci trei feţe şi trei
margini. Diafizele se privesc printr-una din marginile lor, mai ascuţită, numită margine interosoasă.

ULNA (CUBITUS)
Ulna este situată în partea medială a antebraţului.
Prezintă: un corp (diafiză) şi 2 extremităţi (epifize).
Corpul prezintă trei feţe şi trei margini.Feţele sunt: anterioară, posterioară şi medială.
Extremitatea sau epifiza superioară este formată din două proeminenţe osoase: una verticală
situată posterior numită procesul olecranian şi alta orizontală şi anterioară numită procesul
coronoidian. Cele două proeminenţe circumscriu o cavitate articulară ce priveşte anterior, numită
incizura trohleară sau marea cavitate sigmoidă ce se articulează cu trohleea humerusului.
Extremitatea sau epifiza inferioară prezintă două formaţiuni: capul şi procesul stiloidian.
Suprafaţa laterală a capului se articulează cu radiusul.

RADIUSUL
Radiusul este situat în partea laterală a antebraţului.
Prezintă: un corp (diafiză) şi 2 extremităţi (epifize).
Corpul este prismatic triunghiular prezentând trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: anterioară,
posterioară şi laterală. Marginile sunt: anterioară, posterioară şi medială sau interosoasă .
Extremitatea sau epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul, colul şi
tuberozitatea radiusului.
Capul se articulează superior cu capitulul humerusului şi lateral cu ulna.
Extremitatea sau epifiza inferioară este comparată cu o piramidă patrunghiulară trunchiată. În
partea medială se află incizura ulnară care se articulează cu radiusul. Partea laterală se prelungeşte cu
procesul stiloidian al radiusului. Faţa posterioară prezintă şanţuri prin care alunecă tendoanele
muşchilor extensori. Baza se articulează cu scafoidul în partea laterală şi cu semilunarul, în partea
medială.

OASELE MÂINII
Scheletul mâinii este format din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul şi oasele
degetelor sau falangele.
Carpul (oasele carpiene) este format din opt oase dispuse pe două rânduri: un rând superior în
care, începând de la police în direcţia degetului mic, se găsesc patru oase: scafoidul, semilunarul,
piramidalul şi pisiformul; în al doilea rând, inferior sau carpian se găsesc în aceeaşi ordine alte
patru oase: trapezul, trapezoidul, osul capitat şi osul hamat (cu cârlig).
Metacarpul (oasele metecarpiene) constituie scheletul palmei şi dosului mâinii. Este format din
cinci oase lungi numite metacarpiene. Numerotarea lor se face latero-medial, de la I la V. Ele se
articulează superior cu carpienele, iar inferior cu primele falange ale degetelor.
Oasele care formează degetele se numesc falange. Se găsesc în total 14 falange, fiecare deget
având câte trei falange, în afară de police care are numai două falange.
RADIUSUL ŞI ULNA
 4. SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR
Membrele inferioare numite şi pelviene, se detaşează de pe părţile laterale ale bazinului. De la
acest nivel, coboară paralel unul cu altul şi iau contact cu solul printr-o bază relativ largă, reprezentată
de regiunea plantară. Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei.
Oasele membrului inferior se împart în oasele centurii membrului inferior şi oasele
membrului inferior liber. Scheletul membrului inferior liber este format, la rândul său, din trei
segmente: scheletul coapsei, gambei şi piciorului.

CENTURA MEMBRULUI INFERIOR

Centura membrului inferior este formată din cele două oase coxale. Acestea se articulează
între ele în partea anterioară, iar posterior se articulează cu sacrumul, formând împreună peretele osos
al unei cavităţi numite pelvis sau bazin (la formarea căruia participă şi coccisul).

COXALUL
Coxalul este un os plan, torsionat, asemănat cu o elice de vapor. E format, până la pubertate, din
trei piese distincte: ilionul, pubisul (pubele) şi ischionul.
Ilionul formează porţiunea superioară a osului, participă la formarea acetabulului şi a aripii
osului iliac. Ischionul cuprinde porţiunea posterioară şi inferioară a osului; prezintă tuberozitatea
ischiadică. Pubisul reprezintă porţiunea antero-inferioară a osului.
Coxalul prezintă două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
Faţa laterală prezintă:
 în porţiunea sa mijlocie o cavitate mare, numită acetabul care se articulează cu femurul;
 dedesubtul acetabulului se găseşte un orificiu mare, numit gaura obturată;
 deasupra acetabulului se găseşte suprafaţa gluteală a aripii osului iliac (se inseră
muşchii fesieri).
Faţa medială este străbătută de o linie oblică, linia arcuată.
Deasupra liniei arcuate se găseşte fosa iliacă.
Dedesubtul liniei arcuate, se găsesc:
 suprafaţa auriculară care se articulează cu osul sacrum;
 o suprafaţă plană ce corespunde acetabulului;
 gaura obturată.
Marginea anterioară este accidentată şi prezintă: spina iliacă anterosuperioară şi . spina
iliacă anteroinferioară.
Marginea posterioară prezintă de sus în jos: spina iliacă posterosuperioară, spina iliacă
posteroinferioară, incizura ischiadică mare, spina ischiadică şi tuberozitatea ischiadică pe care
repauzează omul în poziţie şezândă.
Marginea superioară se numeşte creasta iliacă.
Marginea inferioară se numeşte ramură ischiopubiană. Cele 2 margini inferioare se
articulează şi formează simfiza pubiană.
Unghiurile coxalului sunt: antero-superior (spina iliacă anterosuperioară), postero-superior
(spina iliacă posterosuperioară), antero-inferior (unghiul pubelui) şi postero-inferior (tuberozitatea
ischiadică).
 PELVISUL OSOS
Pelvisul osos sau bazinul este format de cele două coxale, sacrum şi coccige. El este situat cu
aproximaţie la mijlocul corpului adultului.
Are forma unui trunchi de con, cu baza mare superior şi cu baza mică inferior.
Suprafaţa interioară (endopelvină) se caracterizează printr-un relief osos circular numit linia
terminală care delimitează strâmtoarea superioară a pelvisului. Strâmtoarea superioară împarte suprafaţa
internă în 2 porţiuni:
 pelvisul mare situat deasupra liniei terminale şi care aparţine topografic abdomenului (este
format de cele două fose iliace ale coxalelor);
 pelvisul mic sau bazinul obstetrical. Acesta prezintă 2 strâmtori cu deosebită importanţă
obstetricală.
PELVISUL OSOS
 SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR LIBER

SCHELETUL COAPSEI

FEMURUL

Femurul formează singur scheletul coapsei.

Femurul prezintă un corp şi două epifize.
 Corpul prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele sunt: anterioară, laterală şi medială.
Marginile sunt: medială, laterală, şi posterioară.
Marginea posterioară este rugoasă şi se numeşte linia aspră. În porţiunea superioară, linia aspră
se trifurcă. În porţiunea inferioară, linia aspră se bifurcă delimitând o suprafaţă triunghiulară numită
suprafaţa poplitee.
 Epifiza superioară prezintă capul, colul şi două tuberozităţi numite marele şi micul
trohanter. Epifiza superioară este legată de corp prin colul chirurgical.
Capul femural este articular (se articulează cu acetabulul coxalului) şi reprezintă două treimi
dintr-o sferă.
 Epifiza inferioară este formată din două proeminenţe articulare puternice numite
condili. Anterior, cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară numită suprafaţa
patelară, în timp ce posterior condilii sunt separaţi de o fosă adâncă numită fosa
intercondilară.
Condilii sunt în număr de doi, dintre care unul medial sau condilul tibial şi celălalt lateral
sau condilul fibular. Ei se articulează cu tibia şi cu patela (anterior).
Pe feţele laterale prezintă câte o proeminenţă numită epicondilul medial şi respectiv
epicondilul lateral.
FEMURUL
 PATELA

Patela sau rotula este un os de formă triunghiulară situat în tendonul muşchiului cvadriceps
femural, fiind considerată un os sesamoid.
Faţa posterioară se articulează cu femurul.

SCHELETUL GAMBEI

Oasele gambei sunt în număr de două: tibia, osul mai voluminos şi mai puternic, ce suportă
greutatea corpului şi fibula, mai subţire. Aceste oase se articulează proximal şi distal prin epifizele lor,
fiind separate la nivelul diafizelor printr-un spaţiu interosos, în care se găseşte membrana interosoasă.

TIBIA
Tibia este situată în partea medială a gambei.
Prezintă un corp şi două epifize.
Corpul prezintă două uşoare curburi: care îi dau aspectul literei “S”. Corpul prezintă trei feţe şi
trei margini.
Feţele sunt: medială, laterală şi posterioară.
Faţa medială este în raport cu tegumentele, exceptând partea superioară unde se inseră o
formaţiune numită pes anserinus (laba de gâscă), formată din tendoanele muşchilor croitor, gracilis şi
semitendinos.
Marginile sunt: anterioară, medială şi laterală (interosoasă). Marginea anterioară este ascuţită şi
poartă numele de creasta tibiei.
Epifiza superioară este constituită din doi condili: condilul medial şi condilul lateral. Condilii
prezintă o faţă superioară comună sau platoul tibiei şi o circumferinţă. Faţa superioară se articulează
cu condilii femurali. Circumferinţa prezintă, în partea lateral, o feţişoară articulară care se articulează
cu capul fibulei iar, în partea anterioară, tuberozitatea tibiei.
Epifiza inferioară prezintă suprafaţa de articulare cu talusul (în partea inferioară) iar, lateral,
incizura fibulară pentru articularea cu fibula. Medial, epifiza inferioară se prelungeşte cu maleola
medială.
TIBIA
 FIBULA (PERONEUL)
Fibula este situată în partea laterală a gambei. Prezintă un corp şi două epifize.
Prezintă un corp şi două epifize.
Corpul prezintă trei feţe şi trei margini.
Feţele sunt: laterală, medială şi posterioară.
Faţa medială prezintă o creastă longitudinală numită creasta medială pe care se inseră
ligamentul (membrana) interosos.
Marginile sunt: anterioară, laterală şi medială.
Epifiza superioară este reprezentată de capul fibulei, legat de corp printr-un col. Capul prezintă
o feţişoară articulară pentru tibie. Superior, se prelungeşte cu un vârf sau procesul stiloidian.
Epifiza inferioară este formată de maleola laterală sau fibulară. În partea medială, maleola
prezintă o feţişoară articulară pentru tibie şi talus.

OASELE PICIORULUI

Oasele piciorului sunt reprezentate de 26 oase, dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi
oasele degetelor.
Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a piciorului şi este format din şapte
oase scurte dispuse în două rânduri:
a. un rând posterior cu două oase suprapuse: talusul şi calcaneul (inferior);
b. un rând anterior cu cinci oase: navicularul, cuboidul şi trei cuneiforme.
Cele şapte oase ale tarsului formează o boltă concavă inferior, pe care se sprijină întreaga
greutate a corpului.
Metatarsul este format din cinci oase metatarsiene. Numărătoarea lor se face dinspre marginea
medială spre cea laterală a piciorului, de la I la V.
Degetele sunt în număr de cinci, numerotate de la I la V, de la marginea medială la cea laterală a
piciorului. Degetul I poartă numele de haluce, iar degetul V de deget mic.
Oasele care formează degetele se numesc falange. În total sunt 14 falange, fiecare deget având
câte trei falange, cu excepţia halucelui care are numai două falange. Falangele sunt: proximală,
mijlocie şi distală (corespunde unghiei).
FIBULA
 SCHELETUL CAPULUI
Oasele capului se împart în oasele craniului sau neurocraniul în care este adăpostit encefalul
şi în oasele feţei, viscerocraniul sau masivul facial, în care sunt adăpostite unele organe de simţ şi
segmentele iniţiale ale aparatelor digestiv şi respirator.
Oasele neurocraniului sunt în număr de 8, dintre care 4 sunt nepereche (frontalul, etmoidul,
sfenoidul şi occipitalul) şi 4 sunt pereche (2 temporale şi 2 parietale).
Oasele viscerocraniului sunt reprezentate prin oase pereche: maxila, zigomaticul, palatinul,
nazalul, lacrimalul, cornetul inferior şi oase nepereche: mandibula, vomerul şi osul hioid, acesta din
urmă fiind situat la nivelul gâtului. Cu excepţia mandibulei şi hioidului care sunt oase mobile, toate
celelalte oase ale capului sunt fixe.
Sunt oase pneumatice (conţin cavitaţi cu aer).

OASELE CRANIULUI (NEUROCRANIUL)

FRONTALUL
Frontalul este un os plat, pneumatic, nepereche, situat în partea anterioară a craniului.
Prezintă porţiune verticală sau solzoasă şi o porţiune orizontală.
1. Porţiunea solzoasă formează porţiunea anterioară a bolţii craniene şi prezintă două feţe şi
două margini.
Faţa externă sau exocraniană prezintă:
- pe linia mediană, sutura metopică, o sutură care există în viaţa intrauterină (reprezintă
locul de sutură a celor două jumătăţi simetrice ale frontalului);
- de o parte şi de alta a liniei mediane, câte o proieminenţă, eminenţele frontale;
- inferior eminenţelor, câte o proieminenţă alungită transversal, arcul supraciliar;
- între arcurile supraciliare, glabela.
- inferior, marginea supraorbitară ce se termină lateral cu un proces articular pentru osul
zigomatic, numit procesul zigomatic.
Faţa internă sau endocraniană prezintă:
- gaura oarbă de la care pleacă superior, o creastă osoasă, creasta frontalului, pe care se
prinde coasa creierului;
- şanţul sinusului sagital superior ce continuă creasta frontalului;
- fosele frontale, ce corespund eminenţelor frontale de pe faţa externă.
Marginea parietală se articulează cu oasele parietale, formând sutura coronară.
2. Porţiunea orizontală ia parte la formarea bazei craniului şi cuprinde două porţiuni: orbitală şi
nazală.
Porţiunea orizontală prezintă o porţiune mediană sau partea nazală şi două porţiuni
laterale sau părţile orbitale propriu-zise. Pe linia mediană se află o scobitură sub forma de “U”
deschis posterior numită incizura etmoidală în care pătrunde lama ciuruită a etmoidului. Marginile
incizurii conţin semicelule, care pe craniul articulat sunt completate de către semicelule ale etmoidului.
Porţiunea orbitală propriu-zisă prezintă:
- o faţă superioară sau cerebrală;
- o faţă inferioară sau orbitală ce formează bolta orbitei. În partea sa laterală se găseşte fosa
glandei lacrimale în care este adăpostită glanda lacrimală;
Porţiunea nazală este situată între cele două porţiuni orbitale, anterior incizurii etmoidale.
Prezintă spina nazală care se articulează anterior cu cele două oase nazale şi posterior prezintă o
creastă care se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului, participând la formarea septului nazal.
Frontalul conţine două cavităţi pneumatice numite sinusurile frontale.
Sinusul frontal prezintă un orificiu care se deschide în meatul mijlociu.
OSUL FRONTAL
 PARIETALUL

Parietalul este un os lat, pereche, de formă patrulateră, situat de o parte şi de alta a liniei
mediane, la partea superolaterală a craniului. Aparţine numai bolţii cutiei craniene.
Prezintă două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
Faţa externă sau exocraniană prezintă tuberculul parietal (bosa parietală), sub care se găsesc
două linii semicirculare paralele: linia temporală superioară şi linia temporală inferioară pe care se
inseră muşchiul temporal.
Faţa internă sau endocraniană prezintă fosa parietală. Această faţă prezintă o serie de şanţuri
vasculare, eminenţe mamilare şi impresiuni digitale. De-a lungul marginii superioare prezintă
şanţul sinusului venos sagital superior.
Marginile osului sunt:
- sagitală sau superioară, se articulează cu cea de partea opusă, formând sutura sagitală.
- solzoasă, scuamoasă sau inferioară se articulează cu solzul temporalului, aripa mare a
sfenoidului şi mastoida, formând sutura solzoasă (scuamoasă).
- frontală sau anterioară se articulează cu solzul frontalului, formând sutura frontoparietală
sau coronară.
- occipitală sau posterioară se articulează cu solzul occipitalului formând sutura
parietooccipitală sau lambdoidă.
Unghiurile sunt:
- frontal sau anterosuperior (bregma);
- occipital sau posterosuperior (lambda);
- sfenoidal sau anteroinferior (pterion);
- mastoidian sau posteroinferior (asterion).
OSUL PARIETAL
 ETMOIDUL

Etmoidul este un os nepereche şi median, situat în incizura etmoidală a frontalului. Are forma
unei balanţe, fiind format dintr-o lamă verticală, o lamă orizontală şi două mase laterale.
1. Lama verticală este împărţită de lama orizontală în două porţiuni:
a) Porţiunea superioară, mai mică, are formă triunghiulară şi se numşte crista galli. Pe vârful
său se prinde coasa creierului.
b) b) Porţiunea inferioară, mai mare, este numită lama perpendiculară şi participă la
formarea septului nazal împreună cu vomerul şi cartilajul septului nazal.
2. Lama orizontală sau ciuruită este dispusă orizontal în incizura etmoidală a frontalului,
separând cutia craniană de fosele nazale. Faţa superioară a lamei ciuruite este împărţită de
crista galli în două şanţuri, şanţurile olfactive, care adăpostesc bulbul olfactiv. Fiecare şanţ
olfactiv este străbătut de 25-30 orificii ce dau trecere filetelor nervului olfactiv.
3. Masele laterale sau labirintele etmoidale, de formă cubică, sunt atârnate de marginile
laterale ale lamei orizontale. Ele se găsesc situate între cavităţile orbitale şi fosele nazale. Fiecare
labirint prezintă şase feţe: anterioară, posterioară, superioară, inferioară, medială şi laterală.
Faţa anterioară se articulează cu lacrimalul şi maxila.
Faţa posterioară se articulează cu corpul sfenoidului.
Faţa superioară se articulează cu frontalul.
Faţa inferioară corespunde maxilei şi palatinului.
Faţa externă, laterală ia parte la formarea peretelui medial al orbitei.
Faţa internă sau medială ia parte la formarea peretelui lateral al cavităţii nazale. Această
faţă este foarte neregulată şi de pe ea se desprind două lame osoase recurbate (răsucite în
formă de cornet de hârtie), numite cornetul nazal superior şi cornetul nazal mijlociu. Cele
două cornete, superior şi mijlociu, delimitează împreună cu faţa medială a labirintului câte un
spaţiu numit meat nazal. În meatul superior se deschid celulele etmoidale posterioare, iar în
meatul mijlociu se deschid celulele etmoidale anterioare şi mijlocii, sinusul frontal şi sinusul
maxilar.
Etmoidul este un os pneumatic, deoarece labirintul etmoidal conţine cavităţi (cellule) pline cu
aer, al căror ansamblu constituie sinusul etmoidal. Aceste celule se grupează în anterioare,
mijlocii şi posterioare. Celulele anterioare şi mijlocii se deschid în meatul mijlociu, iar cele
posterioare în meatul superior. Pe lângă celulele proprii, labirintul mai conţine semicelule
care sunt completate de semicelulele oaselor cu care se articulează etmoidul.
OSUL ETMOID
 OCCIPITALUL

Occipitalul este un os nepereche şi median, situat la partea posterioară şi inferioară a craniului.

El este traversat de gaura occipitală prin care trec bulbul rahidian, vasele vertebrale şi rădăcina
medulară a nervului accesor.
Prezintă următoarele părţi componente: porţiunea bazilară, situată anterior găurii occipitale;
solzul occipitalului, situată posterior găurii occipitale; două porţiuni laterale.
Privit în totalitate occipitalul prezintă două feţe (exocraniană şi endocraniană), patru margini şi
patru unghiuri.
Faţa exocraniană:
Porţiunea bazilară formează bolta faringelui. Prezintă pe linia mediană, tuberculul faringian.
Solzul occipitalului prezintă protuberanţa occipitală externă de la care pleacă în jos creasta
occipitală externă. De la protuberanţa occipitală externă pornesc transversal trei perechi de linii
curbe: linia nucală supremă, linia nucală superioară şi linia nucală inferioară.
Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali pentru articularea cu atlasul. Anterolateral conţin
canalul hipoglosului, prin care trece nervul hipoglos.
Faţa endocraniană
Porţiunea bazilară este sudată anterior de lama patrulateră a sfenoidului, realizând împreună un
şanţ numit şanţul bazilar sau clivus, în care se găsesc bulbul şi puntea.
Solzul occipitalului prezintă: pe linia mediană protuberanţa occipitală internă; transversal,
două şanţuri pentru sinusul transvers, iar superior se găseşte şanţul sinusului venos sagital
superior. Inferior, se găseşte creasta occipitală internă pe care se prinde coasa cerebelului
(prelungire a durei mater). Cele trei şanţuri împreună cu creasta occipitală internă alcătuiesc eminenţa
cruciformă, care împarte faţa endocraniană a solzului în patru fosete: două superioare, fosele
cerebrale şi două inferioare, fosele cerebeloase.
Marginile occipitalului sunt în număr de patru:
- 2 lambdoide sau parietale, se articulează cu oasele parietale formând sutura lambdoidă;
- 2 mastoidiane sau temporale, se articulează cu temporalul. Această margine prezintă incizura
jugulară, care împreună cu o incizură corespunzătoare de pe temporal formează gaura jugulară prin
care trece vena jugulară internă.
OSUL OCCIPITAL
 SFENOIDUL

Sfenoidul este un os median şi nepereche, situat în partea mijlocie a bazei craniului. Având o
formă neregulată, a fost comparat cu un fluture cu aripile desfăcute. I se descriu un corp şi trei
perechi de prelungiri: două perechi sunt situate pe părţile laterale ale corpului, aripile mici şi aripile
mari, iar o pereche este vertical descendentă, procesele pterigoidiene.
1. Corpul sfenoidului are o formă cubică, prezentând şase feţe.
Faţa superioară prezintă şanţul chiasmatic conţinând chiasma optică, la extremităţile şanţului
chiasmatic se găseşte canalul optic (prin care trece nervul optic) iar posterior se află fosa pituitară
sau hipofizară care adăposteşte glanda hipofiză. Ansamblul a fost numit şaua turcească.
Faţa inferioară corespunde rinofaringelui.
Faţa anterioară participă la formarea peretelui superior al foselor nazale. Prezintă orificiile de
intrare în sinusul sfenoidal.
Faţa posterioară este patrulateră şi se sudează cu porţiunea bazilară a occipitalului, alcătuind un
şanţ larg numit clivus, care adăposteşte bulbul, puntea şi artera bazilară.
Feţele laterale. De la nivelul lor se desprind aripile mici şi aripile mari ale sfenoidului. Deasupra
aripii mari a sfenoidului se află şanţul carotidian.
2. Aripile mici sunt două lame triunghiulare. Faţa inferioară formează partea posterioară a
plafonului orbitei şi delimitează împreună cu aripa mare fisura orbitală superioară.
3. Aripile mari prezentă o bază, un vârf, cinci feţe şi şase margini.
Baza sau rădăcina este străbătută de mai multe orificii:
 gaura rotundă realizează comunicarea cavităţii craniene cu fosa pterigoidă şi este
străbătută de nervul maxilar.
 gaura ovală realizează comunicarea cu fosa infratemporală, fiind străbătută de nervul
mandibular.
 gaura spinoasă.
Feţele aripilor mari sunt: cerebrală (este singura faţă endocraniană); orbitală (contribuie la
formarea peretelui lateral al orbitei); temporală (contribuie la formarea fosei temporale);
infratemporală şi maxilară.
4. Procesele pterigoidiene se implantează pe faţa inferioară a sfenoidului prin două lame
medială şi laterală. Posterior cele două lame formează fosa pterigoidiană.
Sfenoidul prezentă în corpul său, de o parte şi de alta a liniei mediane, câte un sinus sfenoidal
(se deschide în cavitatea nazală).
OSUL SFENOID
 TEMPORALUL

Temporalul este un os pereche, situat la partea inferioară şi laterală a craniului. Este format din
mai multe porţiuni: porţiunea solzoasă, porţiunea pietroasă, porţiunea timpanică, mastoida şi procesul
stiloidian.
1. Porţiunea solzoasă este o lamă circulară.
Faţa temporală sau laterală dă inserţie muşchiului temporal şi are inferior procesul zigomatic
(se articulează cu osul zigomatic formând arcada zigomatică). Acesta prezintă două rădăcini
perpendiculare între ele. Rădăcina transversală, numită şi tuberculul articular (condilul
temporalului), ia parte la formarea suprafeţelor articulare ale articulaţiei temporomandibulare. Între
cele două rădăcini ale procesului zigomatic se găseşte fosa mandibulară sau cavitatea glenoidă care
serveşte la articularea cu mandibula.
2. Porţiunea timpanică este o lamă patrulateră ce alcătuieşte pereţii anterior, inferior şi
posterior ai meatului acustic extern.
3. Porţiunea pietroasă sau stânca temporalului are forma unei piramide triunghiulare cu vârful
orientat anteromedial, prezentând trei feţe, trei margini, o bază şi un vârf.
Faţa anterioară este endocraniană. Ea prezintă următoarele elemente: impresiunea
trigeminală, în care se găseşte ganglionul semilunar al nervului trigemen si hiatusul canalului
facialului, un orificiu ce corespunde genunchiului canalului nervului facial.
Faţa posterioară este endocraniană şi prezintă orificiul de intrare în meatul auditiv intern
prin care trec nervii facial, intermediar al lui WRISBERG şi acusticovestibular.
Faţa inferioară este exocraniană şi prezintă:
- orificiul stilomastoidian reprezentând orificiul inferior al canalului facialului;
- procesul stiloidian care aparţine aparatului hioidian şi pe el se inseră muşchi.
- fosa jugulară în care se află bulbul superior al venei jugulare interne.
- orificiul extern (inferior) al canalului carotidian;
Marginea posterioară se articulează cu occipitalul şi delimitează gaura jugulară prin care trec
vena jugulară internă şi nervii accesor, vag şi glosofaringian.
Vârful stâncii prezintă orificiul intern (anterior) al canalului carotidian.
Baza stâncii este acoperită de mastoidă.
4. Mastoida se continuă inferior cu o prelungire numită procesul mastoidian.

Cavităţile şi canalele săpate în osul temporal.

Cavităţile şi canalele legate de aparatul vestibulocohlear.
1. Meatul acustic extern sau conductul auditiv extern;
2. Cavitatea timpanică (casa timpanului) adăposteşte urechea medie;
3. Labirintul osos (formaţiuni osoase şi cavităţi care aparţin urechii interne).
4. Meatul acustic intern (conductul auditiv intern), începe pe faţa posterioară a stâncii prin orificiul
acustic intern şi se termină la urechea internă.
5. Celulele mastoidiene sunt cavităţi pneumatice căptuşite de mucoasă. Dintre acestea, una este mare,
antrumul mastoidian.
Canale independente de aparatul vestibulo-cohlear: canalul nervului facial (străbate stânca
temporalului şi conţine nervul facial); canalul carotidian prin care trece artera carotidă internă.
CRANIU – vedere laterală
 OASELE FEŢEI (VISCEROCRANIU)

MAXILA

Maxila sau maxilarul superior este un os pereche situat în centrul feţei. Este formată din două
oase care s-au sudat în timpul dezvoltării embriologice: maxila propriu-zisă şi osul incisiv.
Maxila prezintă un corp şi patru procese.
1. Corpul maxilei prezintă trei feţe, trei margini, o bază şi un vârf. Conţine o cavitate
pneumatică mare, numită sinusul maxilar
Baza maxilei sau faţa nazală este situată medial şi ia parte la formarea peretelui lateral al
cavităţii nazale. Central prezintă orificiul sinusului maxilar sau hiatul maxilar. Anterior de hiatul
maxilar se află incizura lacrimală care împreună cu osul lacrimal formează canalul nazolacrimal.
Faţa anterioară prezintă: gaura suborbitală sau infraorbitală prin care trece pachetul
vasculonervos infraorbital; fosa canină deasupra rădăcinilor celor doi premolari; foseta mirtiformă,
deasupra incisivilor.
Faţa posterioară formează peretele anterior al fosei intratemporale. Prezintă tuberozitatea
maxilei.
Faţa orbitală (superioară) formează planşeul orbitei. Pe ea se găsesc şanţul infraorbital şi
canalul infraorbital ce se deschide prin gaura infraorbitală.
2. Procesul palatin este o lamă osoasă dreptunghiulară, dispusă orizontal. Faţa superioară ia
parte la formarea planşeului cavităţilor nazale. În porţiunea sa anterioară se află orificiul canalului
incisiv. Faţa inferioară face parte din bolta palatină. Marginea posterioară se articulează cu lama
orizontală a palatinului.
3. Procesul frontal ia parte la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale.
4. Procesul alveolar este situat în partea inferioară a osului. Apare o dată cu dentiţia şi
involuează la edentaţi. Prezintă cavităţi conice, numite alveole dentare care servesc pentru
implantarea rădăcinilor dentare. Alveolele sunt separate între ele prin nişte creste osoase numite
septurile interalveolare. Pe faţa anterioară a procesului alveolar se observă proeminenţe determinate
de rădăcinile dinţilor, numite juga alveolaria. Dintre acestea, cea a caninului este mai proeminentă
fiind numită bosa canină.
5. Procesul zigomatic este reprezentat de vârful corpului maxilei ce se articulează cu osul
zigomatic.
MAXILA
 MANDIBULA

Mandibula este un os median şi nepereche, fiind singurul os mobil al craniului care formează
maxilarul inferior. Prezintă un corp şi două ramuri care pornesc de la extremităţile corpului.
1. Corpul mandibulei. Are formă de potcoavă cu concavitatea orientată posterior. Prezintă două
feţe, două margini şi două extremităţi.
Faţa anterioară prezintă pe linia mediană o creastă verticală numită simfiza mentonieră care
reprezintă locul de unire a celor două jumătăţi din care se formează mandibula. Simfiza mandibulară
este limitată inferior de protuberanţa mentonieră. Pe laturile protuberanţei mentale se găseşte câte o
gaură mentonieră prin care trece pachetul vasculonervos mental. În apropierea marginii superioare, la
adulţii dentaţi se găsesc proeminenţe care corespund rădăcinilor dentare, numite juga alveolaria. Cea
mai proeminentă este cea a caninului.
Faţa posterioară prezintă de o parte şi de alta a liniei mediane, patru mici proeminenţe numite
procese (apofize) genii şi care alcătuiesc împreună spina mentonieră. De la spina mentonieră
porneşte, de o parte şi de alta, linia milohioidiană care împarte faţa posterioară a corpului mandibulei
într-o porţiune superioară (corespunde cavităţii bucale) foseta sublinguală în care se găseşte glanda
sublinguală, şi o porţiune inferioară (corespunde gâtului), foseta submandibulară, pentru glanda
submandibulară.
Marginea inferioară prezintă fosa digastrică pentru inserţia pântecelui anterior al muşchiului
digastric.
Marginea superioară, alveolară, arcada alveolară inferioară prezintă alveolele dentare în
care pătrund rădăcinile dinţilor
2. Ramurile mandibulei sunt două lame patrulatere, îndreptate oblic posterosuperior. Prezintă
două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
Faţa laterală este acoperită aproape în întregime de muşchiul maseter. Faţa medială prezintă
gaura mandibulei prin care pătrunde pachetul vasculonervos alveolar (dentar) inferior. Anterior
acestui orificiu se găseşte o proeminenţă numită lingula mandibulei sau spina lui SPIX, reper
important pentru anestezia nervului alveolar.
Marginea superioară este formată din procesul coronoidian (anterior) pe care se inseră
muşchiul temporal şi procesul condilian (posterior) format dintr-o coloană osoasă numită colul
mandibulei şi o proeminenţă elipsoidală numită capul mandibulei sau condilul mandibulei care
serveşte pentru articularea cu temporalul.
MANDIBULA
 PALATINUL

Palatinul este un os pereche, având forma literei “L”, fiind format dintr-o lamă orizontală şi o
lamă verticală unite în unghi drept.
Lama orizontală formează împreună cu procesul palatin al maxilei, palatul osos. Lama
perpendiculară se articulează cu tuberozitatea maxilei şi cu procesul pterigoidian al sfenoidului,
delimitând fosa pterigopalatină.

ZIGOMATICUL

Zigomaticul numit şi osul malar sau jugal, este un os pereche, situat pe partea laterală a feţei.
Prezintă două feţe, patru margini, patru unghiuri şi trei procese.
Faţa laterală este cutanată şi prezintă orificiul zigomaticofacial. Faţa temporală (medială),
contribuie la formarea fosei temporale, superior şi a fosei infratemporale, inferior. Prezintă orificiul
zigomaticotemporal.
Procesul orbital participă la formarea pereţilor lateral şi inferior ai orbitei.

NAZALUL

Nazalul este un os mic, pereche, care ia parte la formarea scheletului piramidei nazale. Prezintă
două feţe şi patru margini.
Faţa posterioară ia parte la formarea plafonului cavităţii nazale.
Marginea superioară se articulează cu frontalul
Marginea medială se articulează cu nazalul de partea opusă.

LACRIMALUL

Lacrimalul este un os pereche, foarte subţire, situat pe peretele medial al orbitei.

CORNETUL NAZAL INFERIOR

Cornetul nazal inferior este un os pereche, fiind o lamelă osoasă răsucită. Este fixat de peretele
lateral al cavităţii nazale, despărţind meatul mijlociu de cel inferior.

VOMERUL

Vomerul este un os nepereche şi median care formează partea posteroinferioară a septului nazal.

HIOIDUL

Hioidul este un os median şi nepereche, situat în partea anterosuperioară a gâtului.

CRANIU - vedere anterioară
 SCHELETUL CAPULUI ÎN ÎNTREGIME
Neurocraniul se prezintă ca un ovoid cu marele ax antero-posterior şi cu extremitatea mai
voluminoasă situată posterior. Este format din două regiuni: calvaria sau bolta craniului şi baza
craniului. Atât calvaria cât şi baza craniului prezintă câte o suprafaţă interioară şi alta exterioară.

EXOBOLTA SAU SUPRAFAŢA EXTERIOARĂ

A BOLŢII CRANIULUI
Exobolta este formată din solzul frontalului, oasele parietale, faţa temporală a aripii mari a
sfenoidului, solzul temporalului şi solzul occipitalului. Toate aceste oase sunt legate între ele prin
suturi: sutura coronară între frontal şi parietal; sutura sagitală între cele două oase parietale; sutura
lambdoidă între parietale şi solzul occipitalului. Pe linia mediană calvaria prezintă antero-posterior:
glabela, sutura metopică, sutura sagitală şi protuberanţa occipitală externă.

EXOBAZA SAU SUPRAFAŢA EXTERIOARĂ

A BAZEI CRANIULUI
Exobaza este o regiune foarte complexă şi datorită aşezării şi legăturilor sale cu faţa şi gâtul, a
fost împărţită în trei zone: anterioară, mijlocie şi posterioară. Această împărţire se face cu ajutorul a
două linii convenţionale; prima uneşte tuberculii articulari ai temporalelor (linia bizigomatică) iar
cealaltă vârful celor două procese mastoidiene (linia bimastoidiană).
a. Zona anterioară sau facială este mascată de viscerocraniu, care se prinde pe ea şi nu poate fi
studiată decât după îndepărtarea acestuia. Ea este formată de etmoid, partea orbitonazală a frontalului
şi de sfenoid.
b. Zona mijlocie sau jugulară prezintă pe linia mediană porţiunea bazilară a occipitalului. Pe
părţile laterale se găsesc patru procese: anterior se află procesul articular al temporalului (tuberculul
zigomatic) şi procesul pterigoidian, iar posterior condilul occipital şi procesul mastoidian.
Antero-lateral se găsesc: orificiul conductului auditiv extern, fosa mandibulară, gaura
spinoasă şi gaura ovală.
Postero-medial se găsesc: orificiul stilo-mastoidian, fosa jugulară, elementele de pe faţa
inferioară a stâncii temporalului, canalul hipoglosului etc.
c. Zona posterioară sau occipitală. Pe linia mediană se găsesc: gaura occipitală, creasta
occipitală externă, protuberanţa occipitală externă. Pe părţile laterale găsim: condilii occipitali,
liniile nucale şi mastoida cu elementele de pe ea.
EXOBAZA
 ENDOBAZA SAU SUPRAFAŢA INTERIOARĂ
A BAZEI CRANIULUI
Endobaza este împărţită în trei etaje (fose): anterior, mijlociu şi posterior.
Fosa anterioară este delimitată posterior de şanţul chiasmatic şi de marginile posterioare ale
aripilor mici ale sfenoidului. Fosa este formată de porţiunile orbitale ale frontalului, de lama ciuruită a
etmoidului, de aripile mici ale sfenoidului şi dintr-o porţiune din faţa superioară a corpului sfenoidului.
Pe linia mediană se află gaura oarbă a frontalului şi crista galli.
Pe părţile laterale se găsesc: lama ciuruită a etmoidului prin care trec filetele nervului olfactiv,
porţiunea orbitală a frontalului, feţele superioare ale aripilor mici ale sfenoidului cu canalele
optice, partea anterioară a feţei superioare a corpului sfenoidului .
Fosa mijlocie este cuprinsă între fosa anterioară şi cea posterioară fiind delimitată posterior de
marginile superioare ale stâncilor temporalului. Fosa este constituită din şaua turcească, în partea
mediană, iar pe laturi de aripile mari ale sfenoidului, solzul temporalului şi faţa anterioară a stâncii.
În aceasta fosă se găsesc pe linia mediană: şanţul chiasmatic, fosa hipofizară şi lama
patrulateră a sfenoidului
Pe părţile laterale se găsesc: şanţurile carotidiene, fisurile orbitale superioare, găurile
rotunde, găurile ovale, găurile spinoase, orificiile interne ale canalelor carotidiene.
Fosa posterioară este formată de faţa posterioară a stâncii şi de occipital.
Pe linia mediană se găsesc: clivusul, gaura occipitală, creasta occipitală internă şi
protuberanţa occipitală internă.
Pe părţile laterale se găsesc: elementele de pe faţa posterioară a stâncii, fosele jugulare,
canalele hipogloşilor, fosele cerebeloase ale occipitalului.

CAVITĂŢILE ŞI FOSELE NEURO ŞI VISCEROCRANIULUI

Masivul facial prezintă o serie de cavităţi care adăpostesc organe (ochiul) sau segmente ale
aparatelor olfactiv, respirator, digestiv, la delimitarea cărora participă mai multe oase. Dintre aceste
cavităţi numai una este mediană, deci nepereche: cavitatea bucală. Celelalte sunt laterale, pereche,
delimitate atât de oase ale feţei, cât şi de oase ale bazei craniului: cavităţile nazale, orbitele, fosele
infratemporale, fosele pterigopalatine.

CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală nu prezintă pe schelet pereţii inferior şi posterior. Ea este limitată anterior şi
pe părţile laterale de către mandibulă şi procesele alveolare ale maxilei şi mandibulei, iar superior de
palatul osos (bolta palatină).
ENDOBAZA
 CAVITĂŢILE NAZALE
Cavităţile nazale sunt situate de o parte şi de alta a liniei mediane, deasupra cavităţii bucale,
inferior bazei craniului şi medial cavităţilor orbitare. Prezintă patru pereţi şi două orificii.
Peretele inferior sau planşeul formează şi bolta cavităţii bucale fiind format anterior de
procesul palatin al maxilei şi posterior de lama orizontală a palatinului.
Peretele superior sau bolta se prezintă ca un şanţ îngust orientat antero-posterior. El este format
din faţa posterioară a osului nazal, spina nazală a frontalului, lama orizontală a etmoidului şi feţele
anterioară şi inferioară ale corpului sfenoidului.
Peretele medial sau septul osos al nasului separă cele două cavităţi nazale. Este format superior
de lama perpendiculară a etmoidului, iar inferior de vomer.
Peretele lateral este oblic infero-lateral, la constituirea sa luând parte şase oase: maxila,
lacrimalul, palatinul, sfenoidul şi etmoidul. Acesta din urmă se articulează cu cornetul inferior, plasat
la partea inferioară a peretelui lateral al cavităţilor nazale. Cornetele delimitează cu peretele lateral al
cavităţii nazale, cele trei meaturi: superior, mijlociu şi inferior. În aceste meaturi se deschid sinusurile
paranazale.
Orificiul anterior al cavităţilor nazale sau apertura piriformă este circumscris de cele două
maxile şi cele două oase nazale. În partea inferioară apertura piriformă este delimitată de spina nazală
anterioară.
Orificiile posterioare ale cavităţilor nazale sau choanele fac comunicarea cu faringele.

ORBITELE
Cavităţile orbitale sunt situate de o parte şi de alta a cavităţilor nazale, superior maxilei şi
inferior bazei craniului. Ele adăpostesc globii oculari şi o parte din anexele lor. Fiecare orbită este
comparată cu o piramidă patrunghiulară, prezentând o bază, un vârf, patru feţe şi patru margini.
Baza sau deschiderea orbitei este delimitată de marginile supra şi infraorbitală.
Vârful orbitei este situat la nivelul extremităţii mediale a fisurii orbitale superioare, la acest
nivel găsindu-se orificiul optic pentru nervul optic şi artera oftalmică.
Peretele superior este format de porţiunea orbitală a frontalului şi, în partea posterioară, de
aripa mică a sfenoidului. În partea sa antero-laterală se găseşte fosa glandei lacrimale.
Peretele inferior este format de faţa orbitală a maxilei. Pe acest perete se găsesc şanţul şi
canalul suborbitar, prin care trece pachetul vasculo-nervos suborbitar. Peretele inferior este subţire şi,
venind în raport cu sinusul maxilar, explică nevralgiile suborbitare în caz de sinuzită maxilară.
Peretele lateral este format de osul zigomatic şi de aripa mare a sfenoidului.
Peretele medial este format de procesul frontal al maxilei, lacrimal, lama orbitală a labirintului
etmoidal şi faţa laterală a corpului sfenoidului.

FOSA INFRATEMPORALĂ
Fosa infratemporală este situată sub fosa temporală. Conţine cei doi muşchi pterigoidieni
(medial şi lateral), vasele maxilare şi nervul mandibular cu ramurile sale.
PERETELE LATERAL AL CAVITĂŢII NAZALE
 CAPITOLUL II
MIOLOGIA
1. MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR
Se împart în 4 grupe: muşchii umărului, muşchii braţului, muşchii antebraţului şi muşchii mâinii.

MUŞCHII UMĂRULUI
Această regiune conţine toţi muşchii care participă la formarea pereţilor axilei. Unii se întind de
la scheletul trunchiului la scheletul membrului superior pe care îl mobilizează.
Muşchii umărului se împart în 4 grupe:
1. grupa anterioară conţine muşchii pectoral mare şi pectoral mic;
2. grupa medială conţine muşchiul dinţat anterior;
3. grupa posterioară cuprinde muşchii peretelui posterior al axilei care sunt în raport cu
scapula: muşchiul subscapular anterior şi supraspinos, infraspinos, rotund mare,
rotund mic şi dorsal mare (posterior);
4. grupa laterală conţine muşchiul deltoid care este abductor al braţului.

MUŞCHII BRAŢULUI

Muşchii braţului sunt repartizaţi în 2 grupe:

1. grupa anterioară cuprinde muşchi flexori ai antebraţului: muşchiul biceps brahial
(are 2 capete musculare), muşchiul coracobrahial şi muşchiul brahial; sunt inervaţi
de nervul musculocutanat.
2. grupa posterioară este reprezentată de muşchiul triceps brahial (are 3 capete
muscular: calul lung, capul lateral și capul medial) care este extensor al antebraţului
şi este inervat de nervul radial.
MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR
 MUŞCHII ANTEBRAŢULUI

Se împart în 3 grupe:
1. grupa anterioară este formată din 8 muşchi dispuşi pe 4 planuri: rotund pronator, flexor radial
al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului, flexor superficial al degetelor, flexor
profound al degetelor, flexor lung al policelui şi pătrat pronator. Aceşti muşchi sunt flexori ai
mâinii şi degetelor şi ponatori şi sunt inervaţi de nervii median şi ulnar.
2. grupa laterală cuprinde 4 muşchi: brahioradial, lung extensor radial al carpului, scurt extensor
radial al carpului şi supinator.
3. grupa posterioară este formată din 8 muşchi dispuşi pe 2 planuri: extensor al degetelor,
extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului, anconeu, lung abductor al policelui,
scurt extensor al policelui, lung extensor al policelui şi extensorul indexului.
Muşchii grupelor laterală şi posterioară sunt extensori ai mâinii şi degetelor şi supinatori. Sunt
inervaţi de nervul radial.

MUŞCHII MÂINII

Mâna prezintă un aparat muscular complex putând executa mişcări extrem de fine. Pe faţa
posterioară a mâinii se găsesc numai tendoanele muşchilor extensori. Pe faţa anterioară, muşchii se
grupează în 3 regiuni:
1. grupa laterală reprezentată de muşchii degetului mare care formează eminenţa tenară;
2. grupa medială reprezentată de muşchii degetului mic care formează eminenţa
hipotenară;
3. grupa mijlocie formată de tendoanele muşchilor flexori şi muşchii lombricali şi interosoşi.
Ei realizează abducţia şi adducţia degetelor, flexia şi extensia falangelor.
Muşchii mâinii sunt inervaţi de nervii ulnar şi median.
PLEXUL BRAHIAL
 INERVAŢIA MEMBRULUI SUPERIOR

Membrul superior este inervat de ramurile colaterale şi terminale ale plexului brahial. El se
formează din anastomoza ramurilor anterioare ale ultimilor 4 nervi spinali cervicali (C5, C6, C7, C8)
şi primul nerv toracal (T1).
Ramurile colaterale ale plexului brahial inervează muşchii umărului.
Ramurile terminale sunt:
 nervul musculocutanat inervează muşchii regiunii anterioare a braţului;
 nervul ulnar inervează o parte din muşchii regiunii anterioare a antebraţului şi o parte din
muşchii mâinii;
 nervul median inervează o parte din muşchii regiunii anterioare a antebraţului şi o parte din
muşchii mâinii;
 nervul radial inervează muşchii posteriori ai braţului şi posteriori şi laterali ai antebraţului;
 nervul axilar inervează muşchiul deltoid.

VASCULARIZAŢIA MEMBRULUI SUPERIOR

Vascularizaţia arterială
Este asigurată de arterele subclaviculare dreaptă şi stângă.
Artera subclaviculară se continuă de la jumătatea claviculei cu artera axilară. Aceasta, la
marginea inferioară a muşchiului pectoral mare, se continuă cu artera brahială. Artera brahială se
întinde până la plica cotului şi vascularizează braţul.
La plica cotului, artera brahială se împarte în 2 ramuri: unul medial, artera ulnară şi, unul
lateral, artera radială. Acestea vascularizează antebraţul şi, la nivelul mâinii, formează 2 arcade
palmare, superficial și profundă.

Vascularizaţia venoasă
Membrul superior are un drenaj venos dublu: superficial şi profund.
Venele superficiale sunt vizibile sub piele şi se abordează în puncţii şi injecţii intravenoase. La
nivelul braţului se formează 2 vene mari, vena bazilică şi vena cefalică.
Venele profunde acompaniază arterele aceleiaşi regiuni şi au nume similar. Sunt câte 2 pentru
fiecare arteră (venele ulnare, venele radiale, venele brahiale), cu excepţia venei axilare care e unică.
ARTERELE MEMBRULUI SUPERIOR
 2. MUŞCHII MEMBRULUI INFERIOR
Se repartizează în 4 grupe: muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei şi muşchii
piciorului.

MUŞCHII BAZINULUI

Se mai numesc şi muşchii şoldului şi se întind de la bazin la extremitatea superioară a

femurului. Se împart în 2 grupe:
 grupa anterioară cuprinde muşchii psoas mare şi iliac care sunt flexori ai coapsei pe
bazin şi au rol important în mers;
 grupa posterioară cuprinde muşchii fesieri (mare, mijlociu şi mic) care sunt
abductori şi extensori ai coapsei şi muşchii pătrat femural, obturatori, gemeni (intern
şi extern).

MUŞCHII COAPSEI
Topografic, se dispun în 3 regiuni:
 regiunea anterioară cuprinde muşchii croitor şi cvadriceps femural care este format din 4
capete musculare şi este extensor al gambei; sunt inervaţi de nervul femural;
 regiunea medială cuprinde muşchii adductori ai coapsei (adductor lung, scurt şi mare,
pectineu şi gracilis); sunt inervaţi de nervul obturator;
 regiunea posterioară cuprinde 3 muşchi: biceps femural, semitendinos şi semimembranos
care sunt flexori ai gambei; sunt inervaţi de nervul ischiadic.

MUŞCHII GAMBEI

Se împart în 3 grupe:
 grupa anterioară (muşchiul tibial anterior) realizează flexia dorsală a piciorului şi
extensia degetelor;
 grupa laterală (muşchii peronieri);
 grupa posterioară (muşchii gastrocnemieni, muşchiul solear) realizează flexia plantară
a piciorului şi flexia degetelor;
Sunt inervaţi de ramurile nervului ischiadic.

MUŞCHII PICIORULUI
Sunt dispuşi în 2 regiuni:
 muşchii dorsali ai piciorului care realizează extensia degetelor;
 muşchii plantari ai piciorului care realizează flexia, abducţia şi adducţia degetelor.
Sunt muşchi scurţi cu rol în menţinerea bolţii piciorului.
MUŞCHII MEMBRULUI INFERIOR
 INERVAŢIA MEMBRULUI INFERIOR
Este asigurată de plexurile lombar şi sacrat.

PLEXUL LOMBAR
Se formează din ramurile anterioare ale primilor 3 nervi spinali lombari (L1, L2, L3) şi parţial
ramul anterior al celui de-al patrulea nerv spinal lombar (L4).
Dă următoarele ramuri terminale:
 nervul ilio-hipogastric;
 nervul ilio-inghinal;
 nervul obturator inervează muşchii adductori ai coapsei;
 nervul femural inervează muşchii anteriori ai bazinului şi coapsei.

PLEXUL SACRAT

Se formează din unirea ramurilor anterioare ale nervilor spinali lombari 4 şi 5 (trunchiul
lombosacrat) cu ramurile anterioare ale primilor 3 nervi spinali sacraţi (S1-S3).
Dă ramuri colaterale care inervează muşchii bazinului.
Din plexul sacrat se desprinde un singur ram terminal, nervul ischiadic.
Acesta iese din bazin, merge pe faţa posterioară a coapsei şi, la nivelul fosei poplitee se înparte
în 2 ramuri: nervul peronier comun şi nervul tibial.
Nervul ischiadic inervează muşchii posteriori ai coapsei iar ramurile sale toţi muşchii gambei şi
piciorului.

VASCULARIZAŢIA MEMBRULUI INFERIOR

Vascularizaţia arterială
Este sigurată de artera iliacă externă care trece pe sub ligamentul inghinal şi se continuă cu
artera femurală.
Artera femurală vascularizează coapsa şi se îndreaptă spre faţa posterioară a genunchiului
unde se continuă cu artera poplitee.
Artera poplitee străbate fosa poplitee şi se împarte în 2 ramuri: artera tibială anterioară şi
artera tibială posterioară. Împreună vascularizează gamba şi piciorul.
Vascularizaţia venoasă
Membrul inferior are un drenaj venos dublu: superficial şi profund.
Venele superficiale sunt vizibile sub piele. Se formează 2 vene mari, vena safenă mică
(externă) şi vena safenă mare (internă).
Venele profunde acompaniază arterele aceleiaşi regiuni şi au nume similar. Prezintă valve.
Sunt câte 2 pentru fiecare arteră (venele tibiale anterioare şi posterioare), cu excepţia venelor
poplitee şi femurală care sunt unice.
ARTERELE MEMBRULUI INFERIOR
 3. MUŞCHII CAPULUI ŞI GÂTULUI
MUŞCHII CAPULUI
După acţiunea pe care o îndeplinesc, se împart în: muşchii mimicii (pieloşi) şi muşchii
masticatori.

Muşchii mimicii
Sunt situaţi imediat sub piele (pieloşi, cutanaţi), sunt grupaţi în jurul orificiilor şi sunt inervaţi
de nervul facial (VII).
Exemplu: muşchiul epicranian (fronto-occipital), muşchiul orbicular al ochiului, muşchiul
nazal, muşchiul orbicular al gurii, muşchiul buccinator, muşchiul zigomatic, muşchiul platysma.

Muşchii masticatori
Acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare şi sunt inervaţi de nervul trigemen (V).
Sunt în număr de 4 perechi:
 muşchiul temporal este cel mai puternic ridicător al mandibulei şi retropulsor (proiectează
mandibula înapoi);
 muşchiul maseter este ridicător al mandibulei;
 muşchiul pterigoidian lateral este propulsor (proiectează mandibula înainte) şi, în contracţie
alternativă, diductor (efectuează mişcarea de lateralitate);
 muşchiul pterigoidian medial este ridicător al mandibulei.

MUŞCHII GÂTULUI

Sunt grupaţi în: muşchii regiunii anterioare a gâtului şi muşchii regiunii posterioare
(muşchii cefei).

Muşchii regiunii anterioare a gâtului

Se împart în:
 muşchiul platysma (pielosul gâtului);
 muşchiul sternocleidomastoidian (când se contractă unilateral, rotează capul şi îl înclină
lateral de aceeaşi parte; când se contractă bilateral, face extensia capului);
 muşchii suprahioidieni (digastric, stilohioidian, milohioidian şi geniohioidian) sunt coborâtori
ai mandibulei şi ridicători ai osului hioid şi laringelui în deglutiţie;
 muşchii subhioidieni sau infrahioidieni (omohioidian, sternohioidian, sternohioidian şi
tirohioidian) fixează osul hioid şi favorizează acţiunea muşchilor coborâtori ai mandibulei;
 muşchii scaleni sunt laterali şi profunzi, flectează capul lateral şi ridică coastele;
 muşchii prevertebrali sunt mediali şi profunzi şi produc mişcarea de flexie anterioară a
capului.
MUŞCHII CAPULUI ŞI GÂTULUI
 4. MUŞCHII TRUNCHIULUI

MUŞCHII SPATELUI ŞI CEFEI

 muşchii şanţurilor vertebrale produc extensia coloanei vertebrale şi a capului;

 muşchii migraţi ai spatelui aparţin membrului superior şi spatelui: muşchiul trapez,
muşchiul dorsal mare, muşchiul romboid, muşchiul ridicător al scapulei.

MUŞCHII ANTERO-LATERALI AI TRUNCHIULUI

Aparţin toracelui şi abdomenului.

Muşchii toracelui se împart în muşchi extrinseci (pectoral mare, pectoral mic, dinţat anterior)
şi muşchi intrinseci (respiratori): muşchii intercostali interni şi externi, muşchiul diafragm, muşchii
dinţaţi posteriori. Ei sunt inspiratori (intercostali externi, diafragm) sau expiratori.

Muşchii abdomenului sunt muşchi laţi care formează pereţii antero-laterali şi posterior ai
abdomenului.
Muşchii antero-laterali ai abdomenului sunt dispuşi pe trei straturi:
 stratul superficial: muşchiul oblic extern;
 stratul mijlociu: muşchiul drept abdominal şi muşchiul oblic intern;
 stratul intern: muşchiul transvers abdominal.
Aponevrozele lor anterioare se întretaie pe linia mediană formând linia albă, un rafeu fibros care se
întinde de la apendicele xifoid la simfiza pubiană.

Muşchii posteriori ai abdomenului sunt: muşchiul pătratul lombelor, muşchiul iliopoas.

MUŞCHII ANTERIORI AI TRUNCHIULUI
 CAPITOLUL III
SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos este alcătiut din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic (nervii
cranieni şi nervii spinali).

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central este situat în interiorul cutiei craniene (encefalul) şi în interiorul
canalului vertebral (măduva spinării). Sistemul nervos intracranian este alcătuit din trunchiul cerebral,
cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale.

MĂDUVA SPINĂRII
Este situată în interiorul canalului vertebral. Este delimitată, superior, de un plan convenţional
care trece prin gaura occipitală, sub decusaţia piramidelor şi, inferior, de un plan care trece la nivelul
vertebrei L2, unde se termină prin conul medular. Conul medular se continuă cu o formaţiune
conjunctivă subţire care coboară până la nivelul vertebrei coccigiene a doua, numită filum terminale.
Rădăcinile nervilor spinali lombari şi sacraţi, în drumul lor spre găurile intervertebrale, coboară alături
de filum terminale şi alcătuiesc împreună coada de cal. Lungimea măduvei spinării este, în medie, de
43cm la femeie şi 45 cm la bărbat.
Configuraţie externă
Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit antero-posterior. Prezintă o proeminenţă
cervicală unde îşi au originea nervii plexului brahial şi o proeminenţă lombară unde îşi au originea
nervii plexului lombar.
La suprafaţa măduvei se observă mai multe şanţuri longitudinale care marchează limita dintre
cordoanele substanţei albe.
Faţa anterioară prezintă:
 pe linia mediană, un şanţ larg şi adânc numit fisura mediană anterioară;
 lateral, de fiecare parte, se află şanţurile laterale anterioare, corespunzătoare locului de ieşire
a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali;
 între fisura mediană anterioară şi şanţul lateral anterior se delimitează cordonul anterior.
Faţa posterioară prezintă:
 pe linia mediană un şanţ median posterior, mai îngust şi mai puţin adânc decât fisura mediană
anterioară.
 lateral, de fiecare parte, se află şanţurile laterale posterioare, corespunzătoare locului de
intrare a rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali.
 între şanţul median posterior şi şanţurile laterale posterioare se delimitează cordoanele
posterioare. În regiunea măduvei cervicale, cordonul posterior este divizat în fasciculele Goll
şi Burdach prin şanţul intermediar posterior.
Pe feţele laterale, între şanţurile laterale anterior şi posterior, se află cordoanele laterale.
 Configuraţie internă (structură)

Măduva spinării este formată din substanţă cenuşie dispusă în centru şi substanţă albă dispusă
la periferie.
Substanţa cenuşie este constituită din corpul neuronilor, dispusă sub formă de coloane şi are,
pe secţiune transversală, aspectul literei H. Bara transversală a H-ului formează comisura cenuşie iar
porţiunile laterale sunt subdivizate în coarne: anterioare, laterale şi posterioare.
Comisura cenuşie prezintă în centru canalul ependimar care conţine lichid cefalorahidian.
Comunică superior cu ventriculul IV cerebral.
Coarnele anterioare (ventrale) sunt mai late şi mai scurte şi conţin 2 tipuri de neuroni
somatomotori: neuroni alfa şi gama. Axonii acestor neuroni formează rădăcinile anterioare ale nervilor
spinali. Axonul neuronului alfa merge la muşchiul striat şi realizează o formă specială de sinapsă
numită placă motorie iar axonul neuronului gama se distribuie părţii contractile a fusului
neuromuscular.
Coarnele posterioare (dorsale) conţin neuroni ai căilor senzitive care au semnificaţia de
deutoneuron (al doilea neuron al căii).
Coarnele laterale sunt vizibile în regiunea cervicală inferioară, toracală şi lombară superioară
şi conţin neuroni vegetativi simpatici.
Substanţa albă este dispusă sub formă de cordoane în care găsim fascicule acendente,
descendente şi de asociaţie.

NERVII SPINALI

Nervii spinali conectează măduva spinării cu receptorii şi efectorii.

Sunt în număr de 31 perechi: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacraţi şi 1 coccigian.
Nervii spinali sunt formaţi din 2 rădăcini:
 Rădăcina anterioară, motorie, conţine axonii neuronilor somatomotori din cornul anterior şi
ai neuronilor visceromotori din cornul lateral.
 Rădăcina posterioară, senzitivă prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal la nivelul căruia
sunt localizaţi neuronii somatosenzitivi şi viscerosenzitivi.
Cele două rădăcini se unesc şi formează trunchiul nervului spinal care este mixt. Acesta iese la
exteriorul canalului vertebral prin gaura intervertebrală. După un scurt traiect se desface în ramurile
sale: anterioară, posterioară, meningeală şi comunicantă albă.
Ramurile anterioare, prin anastomozare între ele, formează o serie de plexuri: cervical, brahial,
lombar, sacrat. La nivel toracal ele se dispun sub forma nervilor intercostali.
SISTEMUL NERVOS CENTRAL
MĂDUVA SPINĂRII
 TRUNCHIUL CEREBRAL
Aşezare
Trunchiul cerebral este situat în etajul posterior al cutiei craniene, în continuarea măduvei
spinării şi anterior de cerebel.
Este format de jos în sus de bulbul rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefal.

Configuraţie externă
Trunchiul cerebral are aspectul unei coloane longitudinale, întretăiată în partea mijlocie de un
cordon transversal, puntea lui Varolio. Înferior de punte se găseşte bulbul care continuă măduva
spinării iar, superior, mezencefalul care se continuă cu diencefalul.
Faţa antero-laterală a trunchiului cerebral este culcată pe endobază şi corespunde unui şanţ
numit clivus.
Cele trei porţiuni ale trunchiului cerebral sunt legate de cerebel prin pedunculii cerebeloşi
astfel: bulbul prin pedunculii cerebeloşi inferiori, puntea prin pedunculii cerebeloşi mijlocii iar
mezencefalul prin pedunculii cerebeloşi superiori.

Bulbul rahidian (măduva prelungită)

Are ca limită inferioară planul convenţional care îl separă de măduvă şi trece sub decusaţia
piramidală. Limita superioară este şanţul bulbo-pontin.
Faţa anterioară a bulbului prezintă:
 pe linia mediană prezintă fisura mediană anterioară care în partea superioară se termină
prin foseta oarbă VICK d’AZYR iar inferior este întreruptă de decusaţia piramidală (dată de
încrucuşarea piramidelor bulbare);
 lateral, piramidele bulbare, 2 cordoane longitudinale de substanţă albă;
 în şanţul bulbopontin, deasupra piramidelor bulbare, se găseşte originea aparentă a nervului
abducens (VI);
 lateral de piramidele bulbare sunt şanţurile colaterale anterioare în care se găseşte originea
aparentă a nervului hipoglos (XII).
Feţele laterale sunt delimitate între şanţurile colaterale anterioare şi cele posterioare. Sunt
formate din cordoanele laterale ale bulbului iar în porţiunea antero-superioară prezintă oliva
bulbară. În şanţul bulbopontin se găsesc originile aparente ale nervilor facial (VII),
intermediar Wrisberg (VII bis) şi acusticovestibular (VIII).
Faţa posterioară are aspect diferit în jumătatea inferioară faţă de cea superioară.
Porţiunea inferioară păstrează aceeaşi configuraţie cu cea a măduvei:
 pe linia mediană, şanţul median posterior;
 lateral, şanţurile colaterale posterioare în care îşi au originea aparentă nervii
glosofaringian (IX), vag (X) şi accesor (XI);
 între cele 2 şanţuri se delimitează cordoanele posterioare împărţite în fascicolul Goll, situat
intern şi fascicolul Burdach, situat extern.
În porţiunea superioară, fascicolele Goll şi Burdach devin divergente şi delimitează un spaţiu
triunghiular numit calamus scriptorius (constituie trigonul inferior al fosei romboide, planşeul
ventriculului IV cerebral). Fascicolul Burdach se continuă cu pedunculul cerebelos inferior.
 Puntea
Este separată inferior de bulb prin şanţul bulbopontin şi superior de mezencefal prin şanţul
pontopoduncular (pontomezencefalic).
Faţa anterioară prezintă:
 pe linia mediană, şanţul bazilar unde stă trunchiul bazilar;
 lateral, piramidele pontine;
 la limita dintre piramidele pontine şi pedunculii cerebeloşi mijlocii se află originea aparentă a
nervului trigemen (V).
Feţele laterale sunt acoperite de pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Faţa posterioară prezintă trigonul superior al fosei romboide.
 pe linia mediană se află fisura mediană posterioară;
 lateral coloanele longitudinale;
 în partea inferioară a acestora se găseşte o proeminenţă numită coliculul facialului în
profunzimea căruia se află nucleul nervului abducens;
 în ungiurile laterale se găseşte aria vestibulară corespunzătoare nucleilor acustici şi
vestibulari.

Mezencefalul
Este limitat inferior de şanţul pontopoduncular şi superior de chiasma optică.
Pe faţa anterioară prezintă pedunculii cerebrali care au direcţie divergentă iar intre ei se
delimitează fosa interpedunculară unde îşi au originea aparentă nervii oculomotori (III). Superior
se găseşte glanda hipofiză şi chiasma optică.
Pe faţa posterioară prezintă coliculii cvadrigemeni, 2 superiori şi 2 inferiori, separaţi între ei
printr-un şanţ în formă de cruce. Coliculii superiori sunt legaţi de corpul geniculat lateral, iar cei
inferiori, de corpul geniculat medial.
Sub coliculii inferiori, se află originea aparentă a perechii a patra de nervi cranieni
(trohlear), singurul cu originea pe faţa posterioară a trunchiului cerebral.

Vetriculul IV cerebral este o cavitate ce conţine lichid cefalorahidian situată între faţa
posterioară a bulbului şi punţii (anterior) şi cerebel (posterior). Pe faţa posterioară a bulbului şi punţii
se găseşte o suprafaţă de formă rombică, fosa romboidă, care formează planşeul ventricului IV. În
unghiul superior se află apeductul lui Sylvius, un canal prin care ventriculul IV comunică cu
ventriculul III cerebral.

Configuraţie internă (structură)

Trunchiul cerebral este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie. Substanţa albă se află la
exterior, exceptând faţa posterioară a mezencefalului unde coliculii cvadrigemeni sunt formaţi din
substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este localizată central.
Substanţa albă. Trunchiul cerebral este străbătut de căi ascendente ale sensibilităţii şi căi
descendente ale motricităţii fascicule de asociaţie.
Substanţa cenuşie. Este împărţită în nuclei (grupuri de celule) datorită încrucişării fibrelor
ascendente şi descendente. Nucleii sunt de 2 tipuri: nuclei proprii ai trunchiului cerebral şi nuclei
echivalenţi ai coarnelor din măduva spinării.
TRUNCHIUL CEREBRAL – vedere anterioară
TRUNCHIUL CEREBRAL – vedere posterioară
 CEREBELUL

Cerebelul sau creierul mic este situat în etajul posterior al cutiei craniene, posterior de trunchiul
cerebral şi inferior de emisferele cerebrale. Între el şi emisferele cerebrale (lobii occipitali) se găseşte o
prelungire orizontală a durei mater numită cortul cerebelului.

Configuraţie externă
Cerebelul are formă ovoidă cu diametrul mare transversal. Este alcătuit dintr-o porţiune
mediană denumită vermis şi două părţi laterale numite emisfere cerebeloase.
Prezintă 3 feţe: superioară, inferioară şi anterioară care participă la formarea tavanului
ventriculului IV cerebral.
Legăturile cerebelului cu trunchiul cerebral se fac prin cele 3 perechi de peduncului cerebeloşi.
Pe suprafaţa externă a cerebelului se observă o serie de şanţuri care delimitează între ele lobi
sau lobuli care măresc suprafaţa cerebelului. Lobii sunt în număr de 3: anterior, posterior şi
floculonodular.
Pe linia mediană a feţei superioare se află vermisul superior iar pe faţa inferioară, în
profunzimea unui şanţ numit valecula, se află vermisul inferior.

Configuraţie internă (structură)

La exterior se află un strat de substanţă cenuşie care formează scoarţa cerebelului. Aceasta
este formată din 3 straturi celulare: molecular, intermediar şi granular.
Substanţa albă se găseşte în interior şi trimite prelungiri spre scoarţa cerebeloasă dând
aspectul unei coroane de arbore (arborele vieţii).
În interiorul masei de substanţă albă se mai găsesc zone de substanţă cenuşie ce formează
nucleii profunzi ai cerebelului. În vermis se află nucleul fastigial, iar in emisfera cerebeloasă nucleii
globos, emboliform şi dinţat.
Prin conexiunile sale aferente şi eferente, cerebelul este conectat cu scoarţa cerebrală motorie şi
analizatorii şi asigură controlul aspra echilibrului, tonusului muscular şi coordonarea mişcărilor.
CEREBELUL
 DIENCEFALUL

Diencefalul este situat în prelungirea trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale.

Este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă şi anume: talamus, metatalamus,
subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Aceste mase de substanţă nervoasă sunt dispuse in jurul
ventriculului III cerebral.
Ventriculul III cerebral este o cavitate îngustă ce conţine lichid cefalorahidian. Anterior şi
lateral comunică cu ventriculii laterali I şi II prin orificiile Monro iar posterior comunică cu ventriculul
IV cerebral prin apeductul Sylvius.
Diencefalul prezintă 2 feţe: o faţă bazală şi o faţă posterioară acoperită de emisferele cerebrale.
Faţa bazală prezintă următoarele structuri anatomice:
 chiasma optică (încrucişarea celor 2 nervi optici) ce mărgineşte anterior faţa bazală;
 tracturile optice sunt 2 cordoane de substanţă albă ce pornesc de la chiasma optică şi se
termină la corpii geniculaţi laterali;
 tuber cinereum şi infundibulul de care este legată glanda hipofiză;
 corpii mamilari.
Faţa posterioară prezintă:
 glanda epifiză (pineală) care are forma unui con de pin culcat pe coliculii cvadrigemeni
superiori;
 talamusul.
Talamusul. Este format din 2 mase de substanţă cenuşie de formă ovoidală, situate de o parte şi de
alta a ventriculului III. Este un centru senzitiv care are conexiuni cu trunchiul cerebral, cu cerebelul şi
cu csoarţa cerebrală.
Metatalamusul. Este format din corpii geniculaţi mediali şi laterali situaţi înapoia talamusului.
Corpul geniculat medial reprezintă releul talamic al căii auditive iar cel lateral, releul talamic al căii
vizuale.
Epitalamusul. Este situat posterior ventricului III şi are în structura sa glanda epifiză (pineală).
Hipotalamusul. Reglează activitatea viscerală, a sistemului nervos vegetativ şi funcţiile endocrine.
Este situat sub talamus.
În vecinătatea chiasmei optice conţine neuroni cu proprietăţi neurosecretorii; secretă vasopresina
(hormonul antidiuretic) şi oxitocina care ajung în hipofiză.
 EMISFERELE CEREBRALE

Configuraţie externă
Emisferele cerebrale au forma unui ovoid cu axul mare orientat antero-posterior. Prezintă 3
feţe: laterală, medială şi inferioară.
Suprafaţa externă a emisferelor este brăzdată de numeroase şanţuri, unele adânci numite fisuri
(scizuri) delimitează lobi, altele mai puţin adânci, şanţuri intergirare, delimitează girusuri
(circumvoluţii).
Faţa externă
Este convexă şi prezintă 3 scizuri:
 scizura centrală Rolando începe pe faţa medială şi are direcţie verticală;
 scizura laterală Sylvius începe pe faţa inferioară şi are direcţie oblică în sus şi posterior;
 scizura perpendiculară externă (şanţul parieto-occipital) se găseşte posterior.
Aceste scizuri împart faţa externă în 4 lobi:
 lobul frontal situat anterior de scizura centrală;
 lobul parietal situat posterior de scizura centrală şi superior de scizura laterală;
 lobul temporal situat inferior de scizura laterală;
 lobul occipital situat posterior de scizura perpendiculară externă.
Lobul frontal are 4 girusuri: frontal superior (F1), frontal mijlociu (F2), frontal inferior (F3) şi precentral
(F4).
Lobul parietal are 3 girusuri: parietal superior, parietal inferior şi postcentral.
Lobul temporal are 3 girusuri: temporal superior (T1), temporal mijlociu (T2) şi temporal inferior (T3).
Lobul occipital are 3 girusuri: occipital superior , occipital mijlociu şi occipital inferior.
Faţa medială
Faţa medială a emisferelor cerebrală se observă mai bine după secţionarea corpului calos
(formaţiune de substanţă albă ce leagă cele două emisfere).
Această faţă prezintă mai multe şanţuri:
 scizura caloso-marginală (şanţul cinguli);
 scizura centrală Rolando;
 scizura calcarină;
 scizura perpendiculară internă.
Aceste şanţuri delimitează 3 lobi şi 2 girusuri: lobul paracentral (în jurul originii scizurii
centrale), lobul cuneus (între scizura calcarină şi scizura perpendiculară internă), lobul
precuneus, girusul frontal intern şi girusul cinguli.
Faţa inferioară (bazală)
Este formată din faţa inferioară a lobilor frontal, temporal şi occipital. Aceştia sunt separaţi
de scizura laterală Sylvius.
La nivelul lobului orbitar (situat anterior) se găseşte şanţul olfactiv care adăposteşte bulbul şi
tractul olfactiv. La nivelul lobului temporo-occipital (situat posterior de scizura laterală) se găseşte
rinencefalul (creierul olfactiv).
EMISFERELE CEREBRALE – faţa laterală
EMISFERELE CEREBRALE – faţa medială
EMISFERELE CEREBRALE – faţa inferioară
Configuraţie internă (structură)
Ca şi la cerebel, substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală, şi în
profunzime, formând nucleii bazali (corpii striaţi). Substanţa albă înconjoară ventriculii cerebrali.
În interiorul emisferelor cerebrale se găsesc ventriculii laterali I şi II care conţin lichid
cefalorahidian. Ei comunică cu ventriculul III prin orificiile Monro.
Nucleii bazali (corpii striaţi) reprezintă un segment important al sistemului extrapiramidal şi
sunt situaţi lateral de talamus. Sunt reprezentaţi de nucleul caudat şi nucleul lentiform.
Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de inregrare a activităţii sistemului nervos. În
scoarţă se găsesc mai multe tipuri de neuroni: piramidali, granulari, fusiformi.
Substanţa albă este formată din fibre de proiecţie, comisurale şi de asociaţie. Fibrele de
proiecţie unesc în ambele sensuri scoarţa cu centrii subiacenţi. Fibrele comisurale unesc cele 2
emisfere formând corpul calos. Cele de asociaţie unesc regiuni ale aceleiaşi emisfere cerebrale.

Ariile corticale
După funcţia lor, ariile corticale pot fi clasificate în: arii de proiecţie aferente (receptoare,
senzitive), arii de proiecţie eferente (efectoare, motorii) şi arii de asociaţie.
Ariile senzitive sunt:
 aria sensibilităţii generale (aria somestezică) este localizată în girusul postcentral din lobul
parietal. Centrii sunt localizaţi după silueta răsturnată a corpului (homunculus senzitiv);
 aria vizuală se găseşte în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine;
 aria auditivă se află în girusul temporal superior;
 aria gustativă este localizată în girusul postcentral, porţiunea inferioară;
 aria olfactivă se află în lobul temporal pe faţa internă.
Ariile motorii sunt următoarele:
 aria somatomotorie se află în girul precentral din lobul frontal; la acest nivel se formează un
homunculus motor.
 ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului.
Centrii limbajului se află în girusul frontal inferior iar cei ai scrisului în girul frontal mijlociu.
ARIILE CORTICALE
 Vascularizaţia encefalului
Vascularizaţia arterială a encefalului este dată de arterele vertebrale (care se unesc şi
formează trunchiul bazilar) şi arterele carotide interne. Pe faţa inferioară a encefalului ele se unesc şi
formează un poligon arterial numit poligonul Willis.
Obliterarea ramurilor poligonului arterial (tromboze sau embolii) determină ischemie iar
ruptura lor (în caz de ateroscleroze sau hipertensiune arterială) produce hemoragie cerebrală. Acestea
determină hemiplegie sau alte tulburări cerebrale.
Sângele venos este colectat de sinusurile durei mater: sinusul sagital superior, transvers,
sinusul cavernos. Aceste sinusuri sunt preluate de vena jugulară internă.

Meningele
Meningele sunt 3 membrane conjunctive de protecţie care învelesc măduva spinării şi
encefalul: duramater, arahnoida şi piamater.
Duramater constituie membrana exterioară, groasă, formată din ţesut fibros.
Arahnoida este bogat vascularizată şi este situată sub duramater.
Piamater înveleşte la suprafaţă măduva şi encefalul, este o membrană vasculară subţire. Între
piamater şi arahnoidă se găseşte spaţiul subarahnoidian unde circulă lichid cefalorahidian.

NERVII CRANIENI

Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi. Cu excepţia primelor 2 perechi, ei aparţin

trunchiului cerebral (aici se află originea reală, nucleii terminali şi originea aparentă). Ei intră sau ies
din cutia craniană prin orificii ale bazei craniului iar teritoriul lor de inervaţie se găseşte la nivelul
capului.
Nervii cranieni sunt:
 perechea I: nervul olfactiv;
 perechea II: nervul optic;
 perechea III: nervul oculomotor;
 perechea IV: nervul trohlear;
 perechea V: nervul trigemen;
 perechea VI: nervul abducens;
 perechea VII: nervul facial;
 perechea VIII: nervul vestibulocohlear (acusticovestibular);
 perechea IX: nervul glosofaringian;
 perechea X: nervul vag (pneumogastric);
 perechea XI: nervul accesor (spinal);
 perechea XII: nervul hopoglos.
Clasificarea funcţională a nervilor cranieni
Din punct de vedere funcţional, nervii cranieni sunt:
 nervi senzitivi (conţin numai fibre senzitive): perechile I, II şi VIII;
 nervi motori (conţin numai fibre motorii): perechile III, IV, VI, XI şi XII;
 nervi micşti (conţin fibre senzitive şi motorii): perechile V, VII, IX şi X.
Nervii III, VII, IX şi X au în structura lor şi fibre parasimpatice.
ORIGINILE APARENTE ALE NERVILOR CRANIENI
 I. Nervul olfactiv
Nervul olfactiv (nervul mirosului) conţine axonii celulelor senzoriale din mucoasa olfactivă
situată în partea superioară a cavităţii nazale. Străbat orificiile lamei ciuruite a etmoidului şi merg la
bulbul olfactiv unde fac sinapsă cu celulele mitrale.
II. Nervul optic
Nervul optic (nervul văzului) este format din axonii neuronilor multipolari ai retinei. Din
orbită, nervul optic trece în cutia craniană prin canalul optic unde se încrucişează cu cel de partea
opusă şi formează, la baza diencefalului, chiasma optică.
III. Nervul oculomotor
Este alcătuit din fibre somatomotorii şi fibre visceromotorii ( parasimpatice).
Fibrele somatomotorii au originea reală în nucleul oculomotorului din mezencefal şi
inervează cea mai mare parte a muşchilor extrinseci ai globului ocular. Fibrele vegetative
parasimpatice merg la muşchii corpului ciliar şi muşchiul sfincter al irisului. Aceste fibre formează
calea reflexului pupilar (micşorează pupila la lumină).
Originea aparentă se află în fosa interpedunculară, pe faţa anterioară a mezencefalului. Iese
din craniu prin fisura orbitară superioară.
IV. Nervul trohlear
Este nerv motor şi are originea reală în nucleul trohlearului din mezencefal. Este singurul
nerv care are originea aparentă pe faţa posterioară a mezencefalului, sub coliculii cvadrigemeni
inferiori. Iese din craniu prin fisura orbitară superioară şi se distribuie muşchiului oblic superior al
globului ocular.
V. Nervul trigemen
Este un nerv mixt cu un teritoriu mare de distribuţie la nivelul capului.
Fibrele senzitive au originea reală în ganglionul semilunar Gasser care se găseşte pe faţa
anterioară a stâncii temporalului. Axonii acestor fibre formează rădăcina senzitivă a nervului trigemen
şi merg la nucleii terminali din trunchiul cerebral.
Fibrele motorii au originea reală în nucleul masticator din punte.
Originea aparentă se găseşte la limita dintre piramida pontină şi pedunculul cerebelos
mijlociu.
Nervul trigemen se divide în 3 ramuri terminale care pornesc de la nivelul ganglionului
semilunar: nervul oftalmic, nervul maxilar şi nervul mandidular.
Nervul oftalmic
Constituie prima ramură periferică a nervului trigemen, este senzitivă. Pătrunde în orbită prin
fisura orbitară superioară şi dă ramuri care inervează senzitiv tegumentul frunţii şi pleoapei superioare,
mucoasa cavităţii nazale, mucoasa sinusurilor.
Nervul maxilar
Constituie a doua ramură periferică a nervului trigemen, este senzitivă. Iese din craniu prin
gaura rotundă, trece prin fosele pterigopalatină şi infratemorală şi pătrunde în orbită prin fisura orbitară
inferioară. Merge pe peretele inferior al orbitei şi se termină la nivelul găurii suborbitare prin mai
multe ramuri. Inervează tegumentul regiunii temporale, pleoapa inferioară, bolta palatină, gingia şi
dinţii superiori.
Nervul mandibular
Este o ramură mixtă. Iese din craniu prin gaura ovală şi, în fosa infratemporală se împarte în
mai multe ramuri. Prin fibrele senzitive inervează: buza inferioară, pavilionul urechii şi conductul
auditiv extern, mucoasa linguală, gingia şi dinţii inferiori.
Fibrele motorii inervează muşchii masticatori (temporal, maseter, pterigoidieni).
NERVUL TRIGEMEN
 VI. Nervul abducens
Este nerv motor. Originea reală este în nucleul abducensului din punte. Originea aparentă este
în şanţul bulbopontin. Inervează muşchiul drept extern al globului ocular.
VII. Nervul facial
Este nerv mixt care are şi fibre parasimpatice.
Fibrele motorii au originea reală în nucleul motor al facialului din punte.
Fibrele senzitive (gustative) au originea reală în ganglionul geniculat de pe traiectul nervului
unde se găseşte protoneuronul. Deutoneuronul se găseşte în nucleul solitar din bulb.
Fibrele parasimpatice provin din nucleii salivator superior şi lacrimal din punte şi inervează
glandele lacrimale, submandibulară şi sublinguală.
Originea aparentă este în şanţul bulbopontin. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii
(pieloşi). Fibrele senzoriale culeg informaţiile gustative de la corpul limbii.
VIII. Nervul vestibulo-cohlear
Este senzitiv şi este format dintr-o componentă vestibulară care are pe traseu ganglionul Scarpa
(se termină în nucleii vestibulari din bulb) şi o componentă cohleară care are pe traiect ganglionul
Corti şi se termină în nucleii cohleari din punte.
Iese din stânca temporalului şi se îndreaptă spre bulb.
IX. Nervul glosofaringian
Este nerv mixt, are şi fibre parasimpatice.
Originea reală a fibrelor motorii se află în nucleul ambiguu din bulb.
Fibrele senzitive (gustative) au originea reală în ganglionii de pe traiectul nervului unde se
găseşte protoneuronul. Deutoneuronul se găseşte în nucleul solitar din bulb.
Fibrele parasimpatice provin din nucleul salivator inferior din bulb şi ajung la glanda
parotidă. Originea aparentă este în şanţul retroolivar. Iese din craniu prin gaura jugulară. Fibrele
motorii inervează muşchii faringelui. Fibrele senzoriale culeg informaţiile gustative de la rădăcina
limbii.
X. Nervul vag (pneumogastric)
Este nerv mixt, are şi fibre parasimpatice.
Originea reală a fibrelor motorii se află în nucleul ambiguu din bulb.
Fibrele senzitive au originea reală în ganglionii de pe traiectul nervului unde se găseşte
protoneuronul. Deutoneuronul se găseşte în nucleul solitar din bulb.
Fibrele parasimpatice provin din nucleul dorsal al vagului şi se distribuie organelor din
torace şi abdomen.
Originea aparentă este în şanţul retroolivar, sub nervul IX. Iese din craniu prin gaura
jugulară. Fibrele motorii inervează muşchii laringelui şi faringelui. Fibrele senzoriale culeg
informaţiile gustative de la rădăcina limbii.
XI. Nervul spinal (accesor)
Este nerv motor. Este format din 2 rădăcini, una bulbară, cu originea în nucleul ambiguu şi
una spinală, cu originea în cornul anterior al măduvei cervicale. Iese din craniu prin gaura jugulară
şi inervează muşchii sternocleidomastoidian şi trapez.
XII. Nervul hipoglos
Este nerv motor. Originea reală este în nucleul motor al nervului din bulb. Originea aparentă
se află în şanţul preolivar. Inervează musculatura limbii.
 CAPITOLUL IV
ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR
Aparatul respirator este constituit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea
schimburilor dintre oxigenul din aerul atmosferic şi dioxidul de carbon rezultat din procesele
metabolice ale organismului.
Din punct de vedere funcţional, aparatul respirator este alcătuit din căi respiratorii şi plămâni.
Căile respiratorii au rol în conducerea aerului şi sunt reprezentate de: cavităţile nazale, faringe,
laringe, trahee şi bronhii. Topografic, ele se împart în extrapulmonare (cavităţile nazale, faringele,
laringele, traheea şi bronhiile principale) şi intrapulmonare.

CAVITATEA NAZALĂ

Cavitatea nazală este formată din 2 spaţii simetrice numite fosele nazale, situate sub baza
craniului şi deasupra cavităţii bucale. Ele sunt separate de septul nazal şi comunică anterior cu
exteriorul prin 2 orificii numite narine iar, posterior, cu nazofaringele prin alte 2 orificii numite
choane.
Intrarea în cavitatea nazală este protejată de nas (piramida nazală). Nasul este alcătuit dintr-un
schelet osteocartilaginos, muşchi pieloşi dispuşi în jurul orificiului nazal şi înveliţi de tegument. În
interior, fosele nazale sunt acoperite de mucoasa nazală care în partea superioară este de tip olfactiv
(conţine neuroni bipolari).
În cavitatea nazală se deschid sinusurile paranazale (frontal, maxilar, sfenoidal, celulele
etmoidale).

FARINGELE

Este al doilea segment al tubului digestiv. La nivelul acestuia se încrucişează calea digestivă cu
cea respiratorie (va fi studiat la aparatul digestiv).

LARINGELE

Este un organ cu dublă funcţie: respiratorie şi fonatorie. Are formă de trunchi de piramidă
triunghiular cu baza în sus. Baza comunică cu faringele printr-un orificiu delimitat anterior de epiglotă.
Vârful laringelui se continuă în jos cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Cartilajele
laringelui sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid şi cartilajul cricoid) şi pereche (cartilajele
aritenioide). Epiglota închide orificiul superior al laringelui în timpul deglutiţiei. Cartilajul tiroid are
forma unei cărţi deschise spre posterior. Pe cartilajele laringelui se prind muşchi striaţi.
Aspectul interior al laringelui: pe pereţii laterali se află 2 perechi de pliuri cu direcţie antero-
poaterioară care se numesc corzile vocale şi care delimitează orificiul glotic. Corzile vocale au rol
fonator (produc sunete).
CĂILE RESPIRATORII
 TRAHEEA
Este un organ sub formă de tub care continuă laringele până la vertebra toracală T4 unde se
împarte în cele 2 bronhii principale. Are o lungime de 10 – 12cm.
Este formată din mai multe inele cartilaginoase incomplete posterior legate prin muşchi.

BRONHIILE
Traheea se împarte în cele 2 bronhii principale stângă şi dreaptă. Acestea pătrund în plămâni
prin hilul pulmonar şi se ramifică intrapulmonar formând arborele bronşic. Structura lor este
asemănătoare cu a traheei.

PLĂMÂNII
Sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt situaţi în cavitatea toracică.
Cavitatea toracică se împarte în 3 segmente: 2 spatii laterale, numite pleuro-pulmonare şi
unul central, numit mediastin în care se găsec: inima, vasele mari, traheea, esofagul.

Configuraţia externă a plămânilor

Plămânul prezintă 2 feţe, externă şi internă, 3 margini, o bază şi un vârf.
Faţa externă este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această faţă se găsesc şanţuri
adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi. Plămânul drept are 2 scizuri şi 3 lobi: superior,
mijlociu şi inferior, iar cel stâng are o scizură şi 2 lobi: superior şi inferior.
Faţa internă (mediastinală) este plană şi vine în raport cu organele din mediastin. Pe această
faţă se află hilul pulmonar pe unde intră sau ies din plămân vasele, nervii şi bronhia principală.
Baza plămânului este concavă şi vine în raport cu diafragmul şi, prin intermediul acestuia cu
organele din abdomen (baza plămânului drept vine în raport cu lobul drept al ficatului iar baza
plămânului stâng cu stomacul şi lobul stâng al ficatului.
Vârful plămânului depăşeşte în sus prima coastă şi vine în raport cu organele de la baza
gâtului.

Structura plămânilor
Plămânii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli, ramificaţiile vaselor, nervi şi vase
limfatice.
Arborele bronşic rezultă din împărţirea bronhiei principale. Aceasta se divide în bronhii
lobare (3 drepte şi 2 stângi). Bronhiile lobare se împart, la rândul lor, în bronhii segentare (plămânul
drept are 10 segmente iar cel stâng are 9). Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care
deservesc lobulii pulmonari iar acestea se împart în bronhiole terminale ce se continuă cu
bronhiolele respiratorii. Acestea se continuă cu un săculeţ alveolar format din alveolele pulmonare.
Alveolele pulmonare participă la schimbul de gaze împreună cu o bogată reţea de capilare ce se
găseşte în jurul lor.
PLĂMÂUL DREPT
PLĂMÂNUL STÂNG
 Vascularizaţia plămânilor
Plămânii au o vascularizaţie dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice, ramuri din aorta toracică. Aduc
sânge cu oxigen.
Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Începe în ventriculul drept prin trunchiul
arterei pulmonare care se împarte în cele 2 artere pulmonare şi duce la plămân sânge încărcat cu CO2.
Sângele oxigenat este preluat de cele 4 vene pulmonare şi transportat în atriul stâng.

Inervaţia plămânilor
Inervaţia plămânilor este realizată de sistemul nervos vegetativ prin plexul pulmonar. Ramurile
parasimpatice provin din nervul vag şi sunt brobhoconstrictoare iar cele simpatice provin din
ganglionii simpatici simpatici toracali 2-5 şi din nervii cardiaci (sunt bronhodilatatoare).

PLEURA
Fiecare plămân este învelit într-o seroasă numită pleură. Aceasta are o foiţă parietală care
căptuşeşte pereţii toracelui şi o foiţă viscerală care acoperă plămânul. Între cele 2 foiţe se o cavitate,
cavitatea pleurală, în care se găseşte o lamă fină de lichid pleural.
 CAPITOLULV
ANATOMIA APARARULUI CARDIOVASCULAR
ANATOMIA CORDULUI
Inima este aşezată în cavitatea toracică, în mediastinul anterior. Are forma unui con turtit culcat
pe diafragm. Axul mare este dispus oblic în torace: baza este orientată superior, posterior şi la dreapta.
Este învelită de pericard. Vârful inimii se proiectează în spaţiul V intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară.

Configuraţie externă
Inima prezintă 3 feţe, o bază şi un vârf.
 Faţa sternocostală este orientată anterior şi are raporturi cu sternul şi coastele. Prezintă şanţul
coronar anterior care desparte atriile de ventricule. În partea mijlocie e acoperit de originea
arterei pulmonare şi a arterei aorte. Lateral se găsesc cele 2 auricule (urechiuşe). Tot pe această
faţă se găseşte şi şanţul interventricular anterior, situat la limita dintre cele 2 ventricule.
Acesta formează la vârful inimii incizura vârfului inimii.
 Faţa diafragmatică priveşte inferior, către diafragm. Prezintă şanţul interventricular
posterior şi şanţul coronar care îl continuă pe cel de pe faţa sternocostală.
 Faţa pulmonară este rotunjită şi corespunde plămânului stâng
 Baza priveşte spre esofagul toracic şi coloana vertebrală. Aparţine atriilor. Este străbătută de
şanţul interatrial care delimitează 2 câmpuri. Câmpul stâng corespunde atriului stâng şi prezintă
orificiile celor 4 vene pulmonare. Câmpul drept corespunde feţei posterioare a atriului drept.
 Vârful priveşte anterior, la stânga şi în jos şi aparţine în întregime ventriculului drept.

Configuraţie internă
Cordul este împărţit în 4 cavităţi: 2 atrii şi 2 ventricule, fiecare atriu comunicând cu ventriculul
corespunzător prin orificiul atrioventricular respectiv.
Atriile sunt cavităţi situate la baza cordului, separate prin septul interatrial. Sunt mai mici decât
ventriculele şi cu pereţi mai subţiri. Constituie compartimentele în care soseşte sângele la inimă.
Ventriculele se află spre vârful cordului şi au formă piramidală. Sunt separate de septul
interventricular. Baza ventriculelor este situată spre atrii şi este ocupată de 2 orificii: orificiul
atrioventricular şi orificiul arterial.
Orificiul atrioventricular face comunicarea atriului cu ventriculul respectiv şi este prevăzut cu
valva atrioventriculară corespunzătoare. Fiecare valvă este împărţită în mai multe valvule
(cuspide). Pe faţa ventriculară a acestora se inseră cordajele tendinoase. Orificiul arterial face
comunicarea ventriculului drept cu trunchiul arterei pulmonare şi a celui stâng cu aorta. Este
prevăzut cu 3 valvule sigmoide.
CORDUL – configuraţie externă
 Atriul drept. Are formă cubică şi prezintă 6 pereţi:
 peretele lateral prezintă muşchi pectinaţi;
 peretele medial este alcătuit de septul interatrial şi prezintă o depresiune numită fosa ovală
(corespunzătoare orificiului Botallo din timpul vieţii intrauterine);
 peretele superior prezintă orificiul venei cave superioare (avalvular);
 peretele inferior prezintă orificiul venei cave inferioare prevăzut cu valva lui Eustachio.
Anterior se află orificiul sinusului venos coronar prevăzut cu valva lui Thebesius;
 peretele posterior este liber;
 peretele anterior prezintă orificiul atrioventricular drept prevăzut cu valva atrioventriculară
dreaptă sau tricuspidă.

Atriul stâng. Are formă cubică şi prezintă 6 pereţi:

 peretele lateral prezintă orificiul de pătrundere în auriculul stâng;
 peretele medial corespunde septului interatrial;
 peretele posterior prezintă cele 4 orificii de deschidere ale venelor pulmonare;
 peretele anterior prezintă orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valva atrioventriculară
stângă sau bicuspidă (mitrală);
 pereţii superior şi inferior sunt liberi.

Ventriculul drept
Este format din cavitatea ventriculului propriu-zis (partea de recepţie a sângelui) şi conul
arterial (partea de evacuare).
Are forma unei piramide cu 3 pereţi, o bază şi un vârf.
Pereţii ventriculului drept prezintă 3 muşchi papilari care sunt legaţi prin cordaje tendinoase de
cuspidele valvei atrioventriculare.
Baza ventriculului drept prezintă 2 orificii:
 orificiul atrioventricular drept;
 orificiul trunchiului polmonar.
Atriul şi ventriculul drept constituie inima dreaptă, cu sânge venos, sosoit din circulaţia sistemică,
ce este trimis la plămâni.

Ventriculul stâng
Prezintă 2 pereţi, o bază şi un vârf. Peretele medial este reprezentat de septul interventricular iar
cel lateral prezintă 2 muşchi papilari anterior şi posterior.
Vârful ventriculului stâng corespunde vârfului inimii.
Baza ventriculului stâng prezintă 2 orificii:
 orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valva mitrală;
 orificiul arterei aorte.
CORDUL – atriul şi ventriculul drept
CORDUL – atriul şi ventriculul stâng
 Structura inimii
Cordul este alcătuit din 3 elemente: epicardul, miocardul şi endocardul.
Epicardul este format din foiţa viscerală a pericardului seros. Acoperă cordul iar la baza acestuia
se răsfrânge pe vasele mari.
Miocardul sau muşchiul inimii constituie elementul contractil cu funcţie de pompă. Este stratul cel
mai gros. Cuprinde miocardul contractil şi miocardul embrionar. Miocardul contractil are o structură
specială alcătuită dintr-o reţea de fibre musculare cu striaţie dublă: longitudinală şi transversală.
Miocardul embrionar cuprinde:
 nodulul sinoatrial situat în atriul drept;
 nodulul atrioventricular situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
 fasciculul atrioventricular care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în 2 ramuri care
coboară în ventricule. Acestea se divid formând reţeaua Purkinje.
Endocardul căptuşeşte încăperile inimii.

Pericardul constituie membranele de înveliş ale cordului. Este de 2 tipuri:

 pericardul fibros care protejează inima;
 pericardul seros care are 2 foiţe: foiţa parietală acoperă faţa profundă a pericardului fibros şi
are forma unui sac rezistent care stă pe diafragm; foiţa viscerală acoperă complet exteriorul
inimii şi formează epicardul.

Vascularizaţia inimii
Este un organ bogat vascularizat.
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele coronare stângă şi dreaptă care au originea
în aorta ascendentă. Dau ramuri colaterale care sunt de tip terminal.
Sângele venos este colectat de sinusul coronar situat în şanţul coronar şi care se deschide în
atriul drept.

Inervaţia inimii
Este realizată de fibre nervoase vegetative. Acestea provin: cele parasimpatice din nervii
cardiaci (din nervii vagi) şi cele simpatice din simpaticul cervical.
 ARBORELE VASCULAR

Este format din: artere, vase prin care sângele circulă de la inimă spre ţesuturi şi organe,
capilare, vase cu calibru foarte mic şi vene, vase prin care sângele este readus la inimă.
În alcătuirea arborelui vascular se disting 2 teritorii de circulaţie: circulaţia mare sau sistemică
şi circulaţia mică sau pulmonară.
Circulaţia mică
Începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare care transportă spre plămân sângele
cu CO2. Se împarte în cele 2 artere pulmonare.
Sângele cu O2 este colectat de cele 4 vene pulmonare, 2 drepte şi 2 stângi care se deschid în
atriul stâng.
Circulaţia mare
Începe în ventriculul stâng prin artera aortă care transportă sângele cu O2 şi substanţe nutritive
spre toate organele şi ţesuturile. De la nivelul acestora, sângele cu CO2 este preluat de venele cave,
superioară şi inferioară, care îl duc în atriul drept.

ARTERA AORTĂ

Prezintă 3 porţiuni: aorta ascendentă, crosa aortei şi aorta descendentă, subîmpărţită în toracică şi
abdomonală.
Aorta ascendentă începe în ventriculul stâng şi are o lungime de 5-6cm. Din aorta ascendentă se
desprind arterele coronare.
Crosa aortei este o porţiune curbă din care se desprind 3 ramuri. Dinspre dreapta spre stânga
acestea sunt: trunchiul arterial brahiocafalic, artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă.
Trunchiul arterial brahiocafalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară
dreaptă.
Ambele artere carotide comune urcă la nivelul gâtului şi, în dreptul cartilajului tiroid, se bifurcă
în artera carotidă externă şi artera carotidă internă.
Artera carotidă externă irigă gâtul şi viscerele feţei şi se ramifică în:
-ramuri colaterale: artera tiroidiană superioară, artera linguală, artera facială, artera faringiană
ascendentă, artera occipitală, artera auriculară posterioară;
-ramuri terminale: artera temporală superficială şi artera maxilară.
Artera carotidă internă străbate ascendent regiunea profundă a gâtului, lateral de faringe şi intră
în cutia craniană prin canalul carotidian. Nu dă ramuri la nivelul gâtului, vascularizează creierul şi globul
ocular prin ramurile sale: a. oftalmică, a. cerebeloasă anterioară, a. cerebrală medie, a. coroidiană, a.
comunicantă posterioară. Artera carotidă internă participă la formarea cercului arterial al creierului -
poligonul Willis - de la baza encefalului.
Artera subclavie are originea în trunchiul brahiocefalic, în dreapta, şi în arcul aortic, în
stânga. În traiectul său, încalecă domul pleural şi vârful plămânului, ajunge la baza gâtului în regiunea
laterală, pe faţa superioară a primei coaste şi trece pe sub claviculă, de unde se continuă cu artera axilară.
Artera subclavie vascularizează encefalul (prin artera vertebrală care intră în craniu prin gaura occipitală),
regiunea gâtului, umărului, membrul superior şi peretele toracic.
ARTERA AORTĂ – porţiunea toracică
ARTERELE CAROTIDE
 Aorta descendentă toracică
Aorta descendentă toracică este situată în mediastinul posterior, pe flancul stâng al coloanei
vertebrale, din dreptul vertebrei T4, unde continuă arcul aortic şi până la hiatusul aortic al diafragmului.
În torace, aorta dă ramuri parietale şi ramuri viscerale.
Ramurile parietale sunt ultimele 10 perechi de artere intercostale posterioare. Ramurile
viscerale sunt: arterele bronşice, arterele esofagiene, arterele pericardice, arterele mediastinale, arterele
frenice superioare.

Aorta descendentă abdominală

Aorta descendentă abdominală este situată retroperitoneal, anterior şi la stânga coloanei
vertebrale şi are ramuri parietale, viscerale şi terminale.
-Ramurile parietale sunt 4 artere lombare care vascularizează muşchii spatelui, muşchii laţi ai
abdomenului, maduva spinarii.
-Ramurile viscerale neperechi sunt: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară şi artera
mezenterică inferioară.
Trunchiul celiac ia naştere de pe faţa anterioară a aortei, imediat sub diafragm şi se ramifică
în trei ramuri prin care vascularizează: stomacul, esofagul, duodenul, ficatul, splina şi pancreasul.
Trunchiul celiac are ca ramuri: artera gastrică stangă; artera hepatică comună; artera lineală sau splenică.
Artera mezenterică superioară îşi are originea în aortă la 1-2 cm. sub originea trunchiului
celiac, retropancreatic. Din artera mezenterică superioară se desprind ramuri care vascularizează
pancreasul, intestinul subţire şi prima parte a colonului.
Artera mezenterică inferioară ia naştere la 4-5 cm superior de bifurcaţia aortei şi
vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, colonul sigmoid şi partea
superioară a rectului.
-Ramuri viscerale perechi sunt: artera renală şi artera testiculară sau ovariană. Artera renală transportă
către rinichi 30% din sângele circulant. Artera testiculară respectiv artera ovariană vascularizeaza gonadele.
-Ramurile terminale ale aortei abdominale sunt arterele iliace comune dreaptă şi stângă. Artera iliacă
comună se bifurcă în: artera iliacă externă care vascularizează membrele inferioare şi artera iliacă internă
(hipogastrică) care vascularizează pereţii pelvisului şi viscerele pelvine: vezica urinară, uterul, rectul,
organele genitale externe.

Vascularizaţia arterială a membrului superior

Vascularizaţia membrului superior este asigurată de artera subclaviculară. Din aceasta se
desprind: artera vertebrală care vascularizeaza creierul, un trunchi tirocervical (pentru glanda tiroidă,
trahee, laringe) şi artera toracică internă (mamară) care coboară în torace deservind peretele
toracelui, glanda timus, pericardul.
Artera subclavie devine artera axilară cand trece în regiunea axilară. Ea dă ramuri pentru
regiunea umărului şi a toracelui superior şi, la marginea inferioară a muşchiului pectoral, se continuă cu
artera brahială (vezi capitolul II).

Vascularizaţia arterială a membrului inferior (vezi capitolul II).

 VENELE MARII CIRCULAŢII
Venele marii circulaţii drenează sângele în două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară.

Vena cavă superioară

Vena cavă superioară adună sângele din jumătatea supradiafragmatică a corpului, de la cap, gât,
membre superioare şi torace. Este situată în etajul superior al mediastinului anterior. Ia naştere prin
unirea venelor brahiocefalică dreaptă şi brahiocefalică stângă.
Vena cavă superioară vine în raport la dreapta, prin intermediul pleurei mediastinale,
cu faţa mediastinală a plămânului drept (pe care lasă un şant), la stânga vine în raport cu aorta ascendentă
şi traheea iar posterior cu pediculul pulmonar drept. În apropierea locului de vărsare în atriu, primeşte ca
afluent vena azygos; se varsă în atriul drept.
Venele brahiocefalice. Trunchiurile venoase brahiocefalice se formează la baza gâtului prin
unirea venei jugulare interne cu vena subclavie. În unghiul venos drept se varsă ductul toracic.
Vena jugulară internă. Adună sângele venos din craniu, orbită, unele regiuni profunde ale
feţei şi organe cervicale. Se formează la nivelul găurii jugulare din baza craniului. Străbate apoi
descendent regiunile gâtului mergând lateral de artera carotidă comună formând, împreună cu nervul
vag, mănunchiul vasculonervos al gâtului. Vena jugulară internă are ca afluenţi: vena facială, vena
linguală, venele tiroidiene superioare, sinusurile durei mater. Principalii afluenţi ai sinusurilor durei mater
sunt venele encefalului.
Vena jugulară externă colectează sângele venos de la nivelul capului şi gâtului şi se varsă în
unghiul venos dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena subclaviculară colectează sângele de la nivelul membrului superior (vezi capitolul II).
Vena azygos îşi are originea în abdomen şi se varsă în vena cavă superioară. Colectează sângele
venos din pereţii trunchiului, de la nivelul coloanei vertebrale şi măduvei spinării.

Vena cavă inferioară

Vena cavă inferioară adună sângele venos din jumătatea inferioară a corpului: abdomen, bazin,
membre inferioare. Se formează prin unirea venelor iliace comune dreaptă şi stângă şi urcă spre
diafragm, fiind situată la dreapta arterei aorte abdominale.
Străbate sanţul venei cave inferioare de la nivelul ficatului şi, prin orificiul venei cave
inferioare din muşchiul diafragm, ajunge în torace unde se varsă în atriul drept. Afluenţii venei cave
inferioare sunt: venele hepatice; venele renale care drenează rinichii; venele gonadale (testiculară sau
ovariană).
Venele hepatice drenează sângele care a irigat ficatul, unde a fost adus prin vena portă.

Vena portă
Se formează prin unirea venelor mezenterică superioară şi mezenterică inferioară (care
colectează sângele din tubul digestiv, ficat, pancreas şi splină). Începe cu o reţea capilară în peretele
tubului digestiv şi glandelor sale anexe şi se termină cu o reţea de capilare sinusoide în lobulul hepatic,
formând un sistem venos port. Vena portă intră în ficat prin hilul hepatic şi asigură vascularizaţia
functională a ficatului.
AORTA ABDOMINALĂ ŞI VENA CAVĂ INFERIOARĂ
 CAPITOLUL VI
ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV
Este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şi ulterior absorbţia lor. În
acelaşi timp, la nivelul ultimului segment al tubului digestiv, rectul, se realizează eliminarea resturilor
neabsorbite, prin actul defecaţiei.

CAVITATEA BUCALĂ
Este primul segment al tubului digestiv, fiind subîmparţită de arcadele alveolo-dentare în
vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este limitat de arcade, pe de o parte, buze şi obraji, pe de altă parte. În
vestibulul superior se deschide canalul excretor al glandei parotide, în dreptul molarului II superior.
Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele alveolo-dentare,
în sus de bolta palatina, care o separă de fosele nazale, în jos de planşeul bucal pe care se află corpul limbii
şi glanda sublinguală. Posterior, comunică cu faringele prin istmul gâtului.
Bolta palatină este formată în partea anterioară de palatul dur osos, iar posterior, de palatul
moale — vălul palatin, o formaţiune musculo-membranoasă, care prezintă în centru lueta (omuşorul),
iar lateral de acesta se remarcă amigdalele palatine. Planşeul bucal este format din muşchii
milohioidieni şi digastrici întinşi între mandibulă şi osul hioid.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care are rol în masticaţie, deglutiţie, în
fonaţie, în supt şi de organ de simţ. Limba prezintă un corp situat în cavitatea bucală şi o rădăcină,
spre faringe. Între aceste două părţi există şanţul terminal în forma de V.
În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi striaţi şi o mucoasă. Scheletul
osteofibros este format din osul hioid de care se prind septul limbii şi o membrană întinsă de la
hioid spre limbă. Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii, şi extrinseci, care vin de pe structuri
vecine cavitaţii bucale. Muşchii limbii sunt inervaţi de nervul hipoglos. Mucoasa linguală are în
structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos necheratinizat. Mucoasa prezintă papile
gustative: circumvalate, fungiforme, foliate. Toate acestea au în structura lor muguri gustativi.
Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La om
există doua dentiţii, una temporară (dentiţia de lapte), care numară 20 de dinţi, şi cea de-a doua,
permanentă, 32 de dinţi. Dinţii prezintă coroană, col şi rădăcină. Coroana, de culoare albă, este vizibilă în
cavitatea bucală. Rădăcina este inclusă în alveolă. Colul este regiunea mai îngustă, situată între
rădăcină şi coroană. În coroana dintelui se află camera pulpară, care, la nivelul rădăcinii, se continuă cu
canalul dentar.

FARINGELE
Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C6,
unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, cu lungimea de 15 cm.
Cavitatea faringelui este divizată în trei etaje:
• nazofaringele — comunică anterior cu fosele nazale prin choane, iar pe pereţii laterali se află
orificiul trompei Eustachio ce realizează comunicarea cu urechea medie;
• bucofaringele — comunică anterior cu cavitatea bucală, superior cu nazofaringele şi, inferior,
cu laringofaringele;
• laringofaringele — comunică în sus cu bucofaringele, în jos, cu esofagul şi înainte cu laringele.
În structura faringelui se află o aponevroză, muşchi şi o mucoasă. Muşchii faringelui sunt
striaţi, grupaţi în constrictori şi ridicători.
CAVITATEA BUCALĂ
 ESOFAGUL

Este un canal musculos prin care bolul alimentar trece din faringe spre stomac. Limita lui
superioară corespunde vertebrei C6 iar cea inferioară, orificiului cardia, prin care esofagul se deschide
în stomac. Lungimea sa este de 25cm.
În structura esfagului se distinge la exterior o adventice formată din ţesut conjunctiv lax.
Urmează tunica musculară care în treimea superioară este striată iar inferior este netedă. Tunica
submucoasă conţine glande esofagiene secretoare de mucus care favorizează alunecarea bolului
alimentar spre stomac. Tunica mucoasă are culoare albicioasă şi este formată din epitelui
pluristratificat pavimentos nekeretinizat.

STOMACUL
Se prezintă ca o prţiune dilatată a tubului digestive, fiind situate în partea superioară a cavităţii
abdominale, între ficat şi splină. Se proiectează în hipocondrul stâng. Are o lungime de 18-25cm.
Are forma literi J. Prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară), 2 margini denumite curburi
(curbura mare, convexă şi curbura mică, concavă) şi 2 orificii (unul superior, cardia, comunică cu
esofagul şi unul inferior, pilorul, care comunică cu duodenul).
Faţa anterioară vine în raport cu lobul stâng al ficatului şi cu peretele abdominal anterior; faţa
posterioară vine în raport cu splina, corpul pancreasului şi polul superior al rinichiului stâng. Cele două
feţe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se reflectă pe organele
vecine, formând ligamente. De pe marea curbură se reflect pe diaphragm, splină şi colonul transvers
(ligamentul gastro-colic) iar de pe mica curbură, pe ficat (ligamentul gastro-hepatic).
Stomacul prezintă două porţiuni: una superioară, porţiunea verticală, care cuprinde corpul
stomacului şi fundul gastric şi o porţiune orizontală, inferioară care la stânga are antrul piloric iar
la dreapta canalul piloric (se termină la nivelul sfincterului piloric).
În structura stomacului, la exterior se află peritoneul. Sub peritoneu se găseşte stratul
muscular, format din fibre longitudinale la exterior, fibre circulare la mijloc şi fibre oblice profund.
Stratul muscular conţine plexul nervod Auerbach. Urmează stratul submucos în care găsim vase,
nervi şi plexul submucos Meissner. Stratul mucos, situat la interior, are culoare roşie şi este format
din epiteliu cilindric simplu. Mucoasa conţine glandele gastrice mai numeroase la nivelul fundului
gastric, corpului şi în jurul pilorului. Glandele de la nivelul fundului gastric şi corpului secretă
pepsinogen şi acid clorhidric iar cele de la nivelul pilorului secretă mucus şi gastrină.
Vacularizaţie. Stomacul este vascularizat de ramuri din trunchiul celiac, ram din aorta
abdominală. Ele formează două arcade arteriale, una pe marea curbură şi una pe mica curbură.
Inervaţie. Inervaţia stomacului este asigurată de ramuri parasimpatice din nervul vag şi ramuri
simpatice din plexul celiac. Aceste fibre nervoase formează plexul Meissner în submucoasă şi plexul
Auerbach în musculară.

INTESTINUL SUBŢIRE

Este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul gros, fiind format din
duoden şi jejuno-ileon. Acesta din urmă este mobil, datorită mezenterului, care este o formaţiune ce
aparţine peritoneului şi care leagă jejuno-ileonul de peretele posterior al abdomenului. Lungimea
intestinului subţire este de circa 4-6 m, iar calibrul, 2-3 cm la jejuno-ileon şi 4 cm la duoden.
STOMACUL
 DUODENUL
Este prima porţiune, fixă a intestinului subţire, având formă de potcoavă, care conţine capul
pancreasului. Se întinde de la orificiul piloric până la flexura duodeno-jejunală. Prezintă patru porţiuni.
În porţiunea a doua a duodenului se deschid canalul coledoc şi canalul principal al pancreasului. La
locul de deschidere al acestor două canale există sfincterul Oddi.

JEJUNO-ILEONUL
Este porţiunea liberă, mobilă a intestinului subţire şi se întinde între flexura duodeno-jejunală şi
orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde şi
numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 anse în forma de U, numite anse intestinale.

Structura intestinului subţire

La exterior se găseşte peritoneul, care, la nivelul duodenului, îl acoperă numai anterior, în timp ce
la jejuno-ileon îl înveleşte în întregime. Sub peritoneu, se află stratul muscular format din fibre netede,
dispuse longitudinal la exterior şi circular la interior. El conţine plexul nervos Auerbach. Stratul
submucos este format din tesut conjunctiv lax şi conţine vase sangvine, foliculi limfatici şi plexul
submucos Meissner. Mucoasa prezintă niste proeminenţe cilindrice, numite vilozitaţi intestinale.
Acestea sunt în numar de 5 milioane, realizând o suprafaţă de 50 m2. La suprafaţă, au un epiteliu
unistratificat, în care predomină celulele cu platou striat (margine în perie). Sub epiteliu se află fibre
musculare netede — muşchiul vilozitar care favorizează absorbţia. În centrul vilozitaţii se află tesut con-
junctiv, o arteriolă, o reţea capilară, o venulă şi un vas limfatic numit chilifer central. La baza vilozităţilor
intestinale se află glandele intestinale Lieberkuhn, care au structură asemănătoare mucoasei
intestinului subţire şi care secretă sucul intestinal. Glandele Brunner sunt prezente numai în
submucoasa duodenului şi secretă mucus.

Vascularizaţia intestinului subţire

Vascularizaţia arterial este asigurată de ramuri din artera mezenterică superioară: artera pancreatico-
duodenală inferioară, arterele jejuno-ileale.

INTESTINUL GROS

Intestinul gros continuă jejuno-ileonul şi se deschide la exterior prin orificiul anal. Lungimea sa
este de 1,50 m, calibrul lui diminuând de la cec spre anus. La origine are un calibru de 7 cm, iar
terminal, de 3 cm. Intestinul gros este mai scurt, dar mai volu-minos decât intestinul subţire şi se
dispune sub formă de cadru (cadrul colic).
Intestinul gros este subîmpărţit în cec, colon şi rect. La rândul său, colonul prezintă mai multe
segmente: colonul ascendent, transvers, descendent şi sigmoid.

Cecul şi apendicele vermiform

Cecul este prima porţiune a intestinului gros şi are forma unui sac. Ocupă fosa iliacă dreaptă. Pe
faţa medială a cecului se află orificiul ileo-cecal, prin care ileonul se deschide în cec. Sub acest orificiu
se află orificiul apendiculo-cecal, prin care apendicele se deschide în cec.
DUODENUL ŞI PANCREASUL
INTESTINUL GROS
 Colonul

Începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Din fosa iliacă dreaptă,
urcă spre faţa viscerală a ficatului - colonul ascendent; la acest nivel, coteşte, formând flexura colică
dreaptă, de la care începe colonul transvers, care străbate cavitatea abdominală până la nivelul
splinei. Ajuns la acest nivel, coteşte din nou, formând flexura colică stângă, dupe care coboară spre
fosa iliacă stângă, colonul descendent. Ultima porţiune a colonului, în formă de ,,S", coboară în bazin
— colonul sigmoid - unde, în dreptul vertebrei S3, se continuă cu rectul.

Structura colonului
La exterior, se află peritoneul, care se comportă diferit. El înveleşte în întregime cecul. La nivelul
colonului ascendent şi descendent, peritoneul înveleşte numai faţa anterioară, în timp ce, la nivelul
colonului transvers şi sigmoid, înveleşte în întregime colonul, după care se reflectă pe peretele posterior al
cavităţii abdominale, formând mezocolonul transvers respectiv mezosigmoidul, care asigură mobilitate
acestor segmente ale intestinului gros .
Stratul muscular este format din fibre musculare netede, longitudinale la exterior, circulare la interior.
În stratul muscular există plexul nervos Auerbach. Stratul submucos e format din tesut conjunctiv lax şi
conţine vase de sânge, foliculi limfatici, cât şi plexul submucos Meissner. Tunica mucoasă e format din
epiteliu unistratificat cilindric, care are în structura sa celule cu platou striat. Aparatul glandular e reprezatat
din glande Lieberkuhn, asemănătoare structural cu cele de la nivelul intestinului subţire.

Rectul

Rectul începe la nivelul vertebrei S3 şi sfârşeşte la nivelul orificiului anal.

Prezintă două segmente: unul superior, situate în cavitatea pelvină, mai dilatat, numit ampula
rectală, şi altul inferior, care străbate perineul, numit canalul anal. Ampula rectală are 10-12cm lungime
şi 5-6cm calibru; canalul anal are 3cm lungime şi 2-3cm calibru.
În interiorul ampulei rectale se află plicile transversale ale rectului. În interiorul canalului anal se află
6-10 plici longitudinale unite la bază prin valvule anale.
La exterior se află peritoneul care acoperă numai faţa anterioară a ampulei rectale. Sub peritoneu se
află stratul muscular format din fibre longitudinale la exterior şi circulare la interior. În jurul canalului
anal, fibrele circulare netede formează sfincterul anal intern. Acesta este înconjurat de sfincterul extern
al anusului, format din fibre musculare striate.
Stratul submucos este format din ţesut conjunctiv lax şi este bogat în vene a căror dilatare duce la
formarea hemoroizilor. Stratul mucos este format din epiteliu cilindric simplu. Canalul anal are epiteliu
stratificat keretinizat.

Vascularizaţia intestinului gros

Ceco-apendicele, colonul ascendent şi jumătatea dreaptă a colonului transvers sunt vascularizate de
ramuri din artera mezenterică superioară.
Jumătatea stângă a colonului transvers, colonul descendent şi sigmoid şi rectul sunt vascularizate de
ramuri din artera mezenterică inferioară.
 GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

GLANDELE SALIVARE

Glandele salivare secretă saliva care are rol în digestia bucală. Există doua categorii de glande sali-
vare: mici, situate pe mucoasele palatine, ale buzelor, obrajilor, limbii, şi mari, perechi, care îşi varsă
produsul de secreţie în cavitatea bucală, prin intermediul unor canale excretoare. Acestea sunt
glandele parotide, submandibulare şi sublinguale.
Glanda parotidă este cea mai voluminoasă şi se găseşte sub conductul auditiv extern. Produsul de
secreţie se varsă printr-un canal în vestibulul cavitaţii bucale.
Glanda submandibulară se găseşte sub planşeul bucal. Îşi varsă produsul de secreţie printr-un
canal care se deschide sub limbă.
Glanda sublinguală se află sub limbă unde se deschide şi canalul său excretor.

FICATUL

Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situat în partea dreaptă, sub diafragm,
proiectându-se la suprafaţă în hipocondrul drept şi epigastru. Lobul său stâng ajunge până în
hipocondrul stâng. Are o consistenţă fermă, o culoare brună şi forma unui ovoid tăiat oblic. Prezintă o
faţă superioară, una inferioară, o margine inferioară îngustă şi o margine posterioară, mai lată, care se
continuă cu faţa superioară.
Faţa superioară, diafragmatică, este divizată în doi lobi, stâng şi drept, de ligamentul suspensor
al ficatului, întins de la faţa superioară a ficatului la diafragm.
Faţa inferioară, viscerală, este parcursă de trei şanţuri, dintre care două sunt longitudinale, iar al
treilea transvers şi prezintă hilul ficatului, locul de intrare şi ieşire al elementelor pediculului hepatic
(intră artera hepatică, vena portă şi ies căile biliare).
Şanţul longitudinal drept prezintă anterior vezica biliară iar posterior vena cavă inferioară.
Cele trei şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în patru lobi: stâng, drept, pătrat şi caudat.

Structura ficatului
La exterior, ficatul este acoperit de peritoneu, care se răsfrânge pe structurile vecine formând
ligamente. De pe faţa superioară peritoneul se răsfrânge pe diafragm, formând astfel ligamentul
falciform, iar de pe faţa inferioară se răsfrânge pe stomac.
Sub peritoneu, se află capsula fibroasă a ficatului, de la care pleacă septuri care pătrund în
parenchimul hepatic. Între aceste septuri se delimitează lobulii hepatici, care sunt unităţi anatomice şi
funcţionale ale ficatului. Lobulii sunt vizibili cu ochiul liber şi se prezintă ca nişte granulaţii cu un
diametru de cca 2 mm.
La întâlnirea a trei lobuli există un spaţiu, care conţine o arteră, o venă şi un canalicul biliar.
Lobulul hepatic este format din celule hepatice numite hepatocite, dispuse în cordoane, dintr-o venă
centrolobulară, din canaliculele biliare intralobulare şi din capi-larele sinusoide.
Fiecare celulă hepatică vine în contact cu capilarele sinusoidale — polul vascular, şi cu canaliculul
biliar intralobular — polul biliar. Celula hepatică îşi varsă produşii de secreţie în canaliculele biliare.
Sinusoidele lobulului hepatic reprezintă locul de joncţiune a sângelui arterial, adus de artera
hepatică cu sângele portal, adus de vena portă. Venele centrolobulare părăsesc lobulul pe la baza lor,
formând venele hepatice care sunt tributare venei cave inferioare. Ele părăsesc ficatul la nivelul
marginii posterioare.
FICATUL
 Vascularizaţia ficatului
Ficatul are o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera hepatică, ramură din trunchiul celiac, care
aduce la ficat sânge încărcat cu O2.
Vascularizaţia funcţională este realizată de vena portă, care începe prin capilare la nivelul tubului
digestiv şi sfârşeşte prin capilare la nivelul ficatului. Vena portă se formează venelor mezenterică
inferioară, splenică şi mezenterică superioară. Aduce la ficat sânge încărcat cu substanţe nutritive
rezultate în urma absorbţiei intestinale.

Căile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretată continuu de celulele hepatice, ajunge în duoden
numai atunci când ajung aici produşii digestiei gastrice. Căile biliare prezintă două părţi:
una intrahepatică, alta extrahepatică.
Căile biliare intrahepatice sunt situate în ficat şi încep prin canaliculele biliare
intralobulare. Sfârşesc prin cele două canale hepatice stâng şi drept.
Canalul hepatic comun se formează din unirea, la nivelul hilului, a celor două
canale hepatice, stâng şi drept. Are o lungime de circa 5 cm.
Căile biliare extrahepatice cuprind un canal principal (canalul hepatocoledoc) şi un
aparat diverticular format din vezica biliară şi canalul cistic.
Canalul coledoc ţine de la locul unde, în canalul hepatic comun, se deschide canalul
cistic şi până la nivelul duodenului. Are o lungime de circa 6 cm. Se deschide împreună
cu canalul principal al pancreasului în a doua porţiune a duodenului, la acest nivel
existând sfincterul Oddi.
Canalul cistic leagă calea biliară principală cu vezica biliară. El are o lungime de 3
cm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila în perioadele interdigestive spre vezica
biliară.
Vezica biliară este un rezervor în care se depozitează bila în perioadele interdigestive
şi se concentrează prin absorbţia de apă şi electroliţi, de către epiteliul vezicii biliare.
Vezica biliară este situată pe faţa viscerală a ficatului.

PANCREASUL

Este o glandă anexată tubului digestiv, având atât ofuncţie exocrină, cât şi una endocrină. Are o
greutate de circa 80 g şi o lungime de 15-20 cm. I se descriu pancreasului un cap, un corp şi o coadă.
Capul pancreasului este porţiunea laţită a glandei înconjurată de duoden.
Corpul pancreasului se află posterior de stomac.
Coada pancreasului ajunge până în vecinătatea splinei de care este legată printr-un ligament.
Pancreasul exocrin este format din acini care secretă sucul pancreatic, de la care în final pleacă
două canale: principal Wirsung şi accesor Santorini, care se deschid în duoden.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Lagerhans, care sunt răspândite în ţesutul exocrin
şi constituie 1-3% din volumul glandei. Sunt mai numeroase în coada pancreasului. În structura
insulelor se descriu celule alfa care secretă glucagonul şi celulele beta care secretă insulin, hormoni ce
reglează metabolismul glucidelor.
CĂILE BILIARE
 CAPITOLUL VII
APARATUL RENAL
Este format din rinichi şi căile urinare.

RINICHII
Rinichii sunt aşezaţi în cavitatea abdominală, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în
regiunea lombară.

Configuraţie externă
Rinichii au o formă asemănătoare cu aceea a unui bob de fasole (reniformă), culoarea brun-roşcată,
lungimea de aproximativ l2cm, lăţimea de 6 cm şi grosimea de 3 cm; greutatea fiecărui rinichi este în jur
de 120 g.
Rinichiului i se descriu două feţe — anterioară şi posterioară, două margini — una laterală convexă şi
una medială concavă, care prezintă hilul renal, şi doi poli — superior şi inferior.
Faţa anterioară a rinichiului drept vine în raport cu faţa inferioară a ficatului, duodenul şi unghiul
drept al colonului.
Faţa anterioară a rinichului stâng vine în raport cu: splina, faţa posterioară a stomacului, unghiul
stâng al colonului.
Prin hilul renal intră artera renală şi nervii renali şi ies vena renală, căile urinare şi vase limfatice.
Polul superior vine în raport cu glanda suprarenală.

Structura rinichiului
Rinichiul este acătuit din două părţi: capsula renală şi ţesutul sau parenchimul renal.
Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliş fibro-elastic, care acoperă toată suprafaţa rinchiului
şi care aderă la parenchimul subiacent.
Parenchimul renal este alcătuit dintr-o zonă centrală, numită medulară, şi o zonă periferică, numită
corticală.
Medulara prezintă, pe secţiune, nişte formaţiuni de aspect triunghiular, numite piramidele lui
Malpighi. În număr de 6 până la 18, ele sunt orientate cu baza spre periferie, şi vârful către corticală.
Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite şi poartă numele de papile renale.
Corticala conţine atât corpusculul renal, cât şi tubii colectori.
Nefronul reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului. În alcătuirea unui nefron intră
două părţi: corpusculul renal şi un sistem tubular. Corpusculul renal e format din capsula Bowman şi
glomerulul renal.
Capsula Bowman reprezintă porţiunea iniţială a nefronului. Ea este situată în corticală şi are
forma unei cupe cu pereţii dubli. În adâncimea cupei se află glomerulul renal care este un ghem
format din circa 50 de capilare, la care soseşte o arteriolă aferentă şi de la care pleacă o arteriolă
eferentă.
În continuarea capsulei se află tubul contort proximal care este un tub încolăcit, situat în
corticală. El se continuă cu ansa Henle, formată dintr-un braţ descendent care trece în medulară, de
unde pleacă un braţ ascendent ce se reîntoarce în corticală. Braţul descendent se continuă cu tubul
contort distal.
Mai mulţi tubi contorţi distali se varsă într-un tub colector. Tubii colectori străbat piramidele
Malpighi şi, la vârful acestora, se deschid în calicele mici.
RINICHIUL
 Vascularizaţia rinichiului este asigurată de artera renală, ramură din aorta abdominală şi
pătrunde în rinichi prin hil. Din ea se desprind arterele interlobare, care merg printre piramidele
Malpighi. Ajunse la baza piramidelor Malpighi, arterele interlobare devin artere arcuate şi merg la
limita dintre medulară şi corticală. Din arterele arcuate pornesc, în corticală, arterele interlobulare,
din care se desprind arteriolele care ajung la glomerulul renal. Din acesta iese arteriola eferentă.
Venele au un traiect invers arterelor şi se varsă în venele renale şi apoi în vena cavă inferioară.

CĂILE URINARE

Sunt reprezentate de calicele renale mici şi mari, bazinet, ureter, vezica urinară şi uretră.
Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi şi confluează în trei calice renale
mari: superior, mijlociu şi inferior. La randul lor, calicele renale mari se unesc şi formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi şi cu vârful spre
ureter.
Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care uneşte vârful bazinetului cu vezica urinară.
Vezica urinara este un organ musculo-cavitar, fiind porţiunea cea mai dilatată a căilor urinare. Ea
acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere şi o evacuează în mod discontinuu,
ritmic, de 4-6 ori în 24 de ore, prin actul micţiuii. Vezica urinară este aşezată în pelvis şi are o formă
globuloasă.
Anterior are raport cu simfiza pubiană. La bărbat are raport posterior cu rectul; la femeie are
raport cu uterul.
Uretra este un conduct care, la bărbat, e mai lungă decât la femeie. Ea este segmentul evacuator al
aparatului urinar, prin care urina este eliminată din vezică în timpul micţiunii.
La bărbat, este un organ comun atât aparatului urinar, cât şi celui genital, servind pentru micţiune şi
pentru ejaculare. La femeie, uretra este un organ care serveşte numai pentru eliminarea urinei din
vezică; este prevazută cu un sfincter intern, neted, la joncţiunea cu vezica urinară, şi cu un sfincter
extern, striat.

SPLINA
Splina aparţine sistemului sanguin. Este un organ limfoid şi are rol în producerea de limfocite.
Configuraţie externă
Se află aşezată în partea superioară stângă a cavităţii abdominal, (în etajul supramezocolic), în
loja splenică.
Are formă ovală, prezentând 3 feţe, 3 margini şi 2 extremităţi.
Faţa externă este convexă şi vine în raport cu diafragmul (faţa diafragmatică).
Faţa antero-internă este în raport cu stomacul (faţa gastrică) şi prezintă hilul splinei prin care
trec vasele şi nervii.
Faţa postero-internă este în raport cu rinichiul stâng (faţa renală).
Este învelită de peritoneu; acesta o leagă de organele învecinate prin : ligamentul gastrosplenic,
dintre stomac şi splină, ligamentul pancreaticosplenic, dintre splină şi coada pancreasului.
Structura splinei. Splina are o structură caracteristică, fiind alcătuită din: capsula fibroasă şi
parenchimul splenic.
Capsula fibroasă se găseşte la suprafaţa splinei. Ea trimite spre interior trabecule, care
împart organul în formaţiuni, numite lobuli splenici. Capsula fibroasă împreună cu toate trabeculele
care pornesc din ea formeaza stroma conjunctivă. Aceasta dă splinei elasticitate şi contractilitate;
acestea permit schimbările de volum care caracterizează acest organ. În ochiurilele stromei se
găseşte o reţea formată din fibre de reticulină şi din celule reticuloendoteliale
CĂILE URINARE
 CAPITOLUL VIII
APARATUL REPRODUCĂTOR
APARATUL GENITAL FEMININ
Este format dintr-o glandă mixtă - ovarul , din căi genitale şi organe genitale externe.

OVARUL
Situat în cavitatea pelvină, este un organ pereche, cu funcţie mixtă, exocrină, producând ovulele, şi
endocrină, secretând hormoni: estrogeni şi progesteronul. Are forma unui ovoid turtit. Prezintă două
feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa laterală se află pe peretele lateral al cavitătii pelvine,
ocupând fosa ovariană; faţa medială este acoperită de pavilionul trompei. Pe extremităţile superioară şi
inferioară se prind o serie de ligamente, prin care ovarul este legat de organele vecine.
Structural, ovarul este acoperit la suprafată de un epiteliu simplu, sub care se găseşte un înveliş
conjunctiv — albugineea ovarului. În interior, se află parenchimul glandular, cu două zone: medulara şi
corticala.
Zona medulară conţine vase sangvine şi limfatice, cât şi fibre nervoase vegetative.
În zona corticală se află foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie.
Se descriu foliculi primordiali, foliculi primari, foliculi secundari (cavitari), evolutivi şi foliculi maturi
(terţiari, de Graaf). În fiecare lună, începînd cu pubertatea şi până la menopauză, un folicul
secundar devine folicul matur, care este cel mai voluminos. Acesta conţine în interior ovocitul.
După eliminarea ovocitului, foliculul ovarian matur se transformă în corp galben, care are rol secretor,
secretând progesteronul.
Corpul galben devine în final corp alb care are ţesut cicatricial.
Vascularizaţia ovarului este asigurată de artera ovariană, ramură a aortei abdominale, şi de o ramură
ovariană din artera uterină. Venele sunt reprezentate de vena ovariană dreaptă, care se varsă în vena cavă
inferioară şi de vena ovariană stângă, care se deschide în vena renală stangă. O parte din sângele venos
al ovarului ajunge în vena uterină.

CALEA GENITALĂ
Trompele uterine
Trompele uterine sunt conducte musculo-membranoase întinse de la ovare până la uter, cu care
comunică prin orificii numite ostii uterine. Extremitatea laterală a trompelor conţine un orificiu care se
deschide în cavitatea abdominală. Au o lungime de 7-12 cm.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri tubare ce provin din artera ovariană şi uterină. Venele sunt
omonime arterelor.
Uterul
Este situat în cavitatea pelviană, între vezica urinară şi rect; este un organ musculos, cavitar şi impar.
Uterul este interpus între trompele uterine şi vagin. Are formă de pară, cu extremitatea mare
orientată superior. Prezintă: corpul şi colul uterin, între care există o porţiune mai strâmtă, numită
istmul uterin. Pe colul uterin (cervix) se inseră vaginul.
În structura uterului, la exterior, distingem o tunică seroasă - perimetru -, întâlnită numai la nivelul
corpului uterin, o tunică musculară, numită miometru, formată din musculatură netedă, şi o
tunică mucoasă - endometru - care căptuşeşte cavitatea uterină. Acest strat este considerat stratul
funcţional al uterului şi este cel care prezintă modificări structurale atunci când se elimină o dată cu
sângerarea menstruală. În ciclul următor, se reface.
Vascularizaţia este asigurată de arterele uterine, ramuri din artera iliacă internă. Din artera uterină se
desprind şi ramuri pentru vagin, trompe uterine şi ovare. Venele uterine se deschid în vena iliacă internă.
OVARUL
UTERUL
 Vaginul
Este un conduct musculo-conjunctiv, lung de 7-9 cm, median şi impar, care, prin extremitatea
superioară, se inseră pe colul uterin, iar, prin cea inferioară (orificiul vaginal), se deschide în vestibulul
vaginal, spaţiu delimitat de cele două labii mici.
În structura vaginului există un strat muscular format din fibre netede, iar la interior se află o mucoasă
formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat.

ORGANELE GENITALE EXTERNE

Vulva
Are forma unei fante, alungită în sens sagital şi marginită lateral de către două repliuri cutanate,
labiile mari şi mici.
Labiile mari sunt acoperite de tegument şi sunt prevăzute cu păr şi glande sebacee mari. În partea
anterioară a labiilor mari există un relief median, acoperit de păr şi numit muntele pubian sau al lui
Venus.
Labiile mici sunt două cute simetrice, situate medial de labiile mari. Spaţiul mărginit de labiile mici se
numeşte vestibul vaginal, în care, anterior, se deschide uretra, iar posterior, vaginul. Vulva prezintă şi
organele erectile: clitorisul şi bulbii vestibulari. Clitorisul este situat median şi are o lungime de 5-6 cm.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase interne; venele se deschid în vena iliacă
internă.

Mamela
Este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi care o înconjoară. Glanda mamară este o glandă
pereche, anexă a aparatului genital feminin, situată pe peretele toracic anterior, în intervalul dintre coastele
III-VII.
La femeia adultă, glandele mamare prezintă o structură complexă, având importanţă biologică şi
patologică. Ele asigură secreţia de lapte, alimentul esenţial al nou născutului, şi sunt, de asemenea,
sediul a numeroase procese patologice, dintre care cancerele sunt cele mai importante.

APARATUL GENITAL MASCULIN

Este format din testicul, din conducte spermatice, prostata, glande bulbouretrale şi organele
genitale externe.

TESTICULUL
Testiculul este glanda genitală masculină care îndeplineşte două funcţii:
• spermatogeneza, formarea celulelor sexuale ( spermatozoizi), care se desfăşoară
la nivelul tubilor seminiferi contorţi;
• funcţia endocrină, prin care celulele interstiţiale ale parenchimului testicular secreta
hormonii androgeni (testosteronul), care determină maturizarea organelor sexuale şi
stimulează evoluţia caracterelor sexuale secundare masculine.
Testiculul este situat în bursa scrotală, o pungă cutanată.
Fiecărui testicul îi este anexat un organ alungit, epididimul, care face parte din conductele
seminale. El are forma unei virgule, aşezat pe marginea posterioară a testiculului. Conţine canalul
epididimar, care se continuă cu canalul deferent. Testiculul este învelit la suprafată de o membrană
conjunctivă de culoare albă-sidefie, numită albuginee, rezistentă şi inextensibilă. Parenchimul testicular
e străbătut de septuri conjunctive care delimiteaza lobulii testiculului.
APARATUL GENITAL MASCULIN
 Lobulii testiculului sunt in numar de 250-300 pentru fiecare testicul şi sunt formaţi din 2-3 tubi
seminiferi contorţi în care se desfăşoară spermatogeneza.
Tubii seminiferi contorti sunt continuaţi de tubii drepti, care reprezintă primul segment al căilor
spermatice. Ei se deschid în reţeaua testiculară de la care pleacă canalele eferente, 10-15, care ajung în
canalul epididimar.
Vascularizaţia testiculului şi epididimului este asigurată de artera testiculară, ramură din aorta
abdominală. Venele se varsă în vena cavă inferioară.

CĂILE SPERMATICE
Căile spermatice sunt conducte de eliminare a spermiilor şi a lichidului spermatic. Ele sunt
intratesticulare şi extratesticulare.
Căile intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepţi şi reţeaua testiculară.
Căile extratesticulare sunt: canalele eferente, canalul epididimar, canalul deferent, ejaculator
şi uretra. Canalul deferent continuă canalul epididimar, terminându-se la baza prostatei, unde se uneşte
cu canalul veziculei seminale, formând canalul ejaculator. Acesta se deschide în uretră.

GLANDELE ANEXE
Vezicula seminală
Este un organ pereche, situat deasupra prostatei, lateral de canalele deferente. Are rol secretor,
produsul adăugându-se lichidului seminal.
Prostata
Este un organ glandular exocrin, impar, situat în jurul uretrei, sub vezica urinară. Produsul ei de
secreţie participă la formarea spermei.
Vascularizaţia este asigurată de artera prostatică, ramura din artera iliacă internă. Sângele venos este
colectat de vena iliacă internă.
Glandele bulbo-uretrale
Sunt două formaţiuni glandulare ovoide, de dimensiunile unui sâmbure de cireaşă. Se deschid în
uretră. Secretă un lichid clar, vâscos, asemănător cu cel prostatic, care se adaugă lichidului spermatic.

ORGANELE GENITALE EXTERNE

Penisul
Organ genital şi urinar, este situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. Prezintă rădăcina
penisului şi o porţiune liberă, corpul penisului, care, la extremitatea sa anterioară, se termină cu o parte
mai voluminoasă, numită gland. Rădăcina este fixată, prin cei doi corpi cavernoşi, de oasele bazinului.
Corpul penisului are formă uşor turtită.
Glandul prezintă în vârful său orificiul extern al uretrei.
Structură. Penisul este format dintr-un aparat erectil şi învelişuri. Organele erectile sunt reprezentate de
doi corpi cavernoşi şi un corp spongios, care, umplându-se cu sânge, determină erecţia.
Penisul este învelit de piele, care se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii pubiene.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă; venele se deschid în vena
ruşinoasă internă şi, de aici, în vena iliacă internă.
Scrotul
Formează partea organelor genitale externe în care sunt localizate testiculele. Fiecare bursă este
situată sub penis şi este formată din mai multe tunici concentrice, care se continuă cu structurile
peretelui anterior abdominal.
 BIBLIOGRAFIE

1. * * – Terminologia Anatomica. Federative Committee on Anatomical Terminology. Thieme

Stuttgart-New York, 1998.
2. BORDEI P., ULMEANU D. - Osteologie. Tipografia Univ. “Ovidius”, Constanţa, 1995.
3. BORDEI P., ILIESCU D., ŞAPTE ELENA - Sheletul corpului uman. Ovidius University Press,
Constanţa, 2004.
4. CHEVREL J.P.- Anatomie clinique. Le tronc. Ed. Springer-Verlag, Paris, 1994.
5. CHEVREL J.P., FONTAINE C.- Anatomie clinique. Tęte et cou. Ed. Springer-Verlag, Paris,
1996.
6. COSMA N., FRASIN Gh., FRÎNCU D., MATEI M., SCUTARU D., BORDEI P. – Osteologie,
Litografia I. M. F. Iaşi. 1988.
7. DIACONESCU N., ROTTENBERG N., NICULESCU V. - Noţiuni de anatomie practică,
Ed.Facla, Timişoara, 1979.
8. DIACONESCU N., ROTTENBERG N., NICULESCU V. - Anatomia capului şi gâtului, vol.I,
Litografia I. M. F. Timişoara, 1988.
9. GRAY’S ANATOMY – 37th Edition. Churchill Livingstone, 1989.
10. IAGNOV Z., REPCIUC E., RUSSU I. - Anatomia omului. Aparatul locomotor. Ed. medicală,
Bucureşti, 1962.
11. IANCU I., FRASIN GH., COTRUTZ C. - Osteologia. Litografia I.M.F. Iaşi, 1981.
12. OLIVIERS G. - Anatomie. Schemas de travaux pratiques: Osteologie et artrologie, Edition
Vigot, Paris, 1984.
13. PAPILIAN V. - Anatomia omului, vol. I, Aparatul locomotor, Ed. BIC ALL., Bucureşti, 1993.
14. PASAT I. – Anatomia capului şi gâtului. Ed. did. şi ped., Bucureşti, 1995.
15. PATURET G. – Traite d’Anatomie humaine, Tome I, Ed. Masson et Cie, Paris, 1951.
16. RANGA V. - Tratat de anatomia omului, vol. I, Ed. medicală, Bucureşti, 1990.
17. ROBACKI R. - Anatomia funcţională a omului, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1985.
18. ROUVIERE H. - Anatomie humaine descriptive, topographique et fonctionnelle, Tome 1, Tete
et Cou, Ed. Masson, Paris, 1997.
19. ROUVIERE H., DELMAS A. - Anatomie humaine descriptive, topographique et fonctionnelle,
Tome 3, Membres, System nerveux central, Ed. Masson, Paris, 1997.
20. ȘAPTE ELENA, PETRU BORDEI – Anatomia sistemului osos, Ovidius University Press, 2006,
ISBN-10 973-614-301-5, ISBN-13 978-973-614-301-4
21. Elena Şapte, Anca Sava, Dumitru Păduraru, Osteologia şi artropologia extremităţii cefalice,
Editura Pim, 2014, 309 pag., ISBN 978-606-13-2211-4
22. TESTUT L. - Traité d’Anatomie humaine, Ed. G.Doine, Paris, 1928.
ISBN 978-973-0-22672-0