OCHIUL - UN SISTEM OPTIC COMPLEX

SISTEME DE LENTILE
În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material
plastic, etc.), cu două suprafețe opuse în general curbe, folosită singură sau împreună cu alte
piese similare pentru a concentra sau diverge lumina și a forma imagini ale obiectelor.
Lentilele se bazează pe fenomenul de refracție a luminii, adică schimbarea direcției de
propagare a acesteia la trecerea dintr-un mediu transparent în altul.
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină în:
 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;
 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.

După forma lor, lentilele sunt:

 plan-convexe - bombate spre exterior într-o parte, și plane pe cealaltă parte;
 biconvexe - bombate spre exterior pe ambele părți;
 meniscuri convergente - bombate spre exterior într-o parte, și spre interior pe
cealaltă parte;
 meniscuri divergente - bombate spre exterior într-o parte, și spre interior pe
cealaltă parte, diferența fiind că forma suprafeței bombate este aceeași în ambele părți;
 plan-concave - bombate spre interior într-o parte, și plane pe cealaltă parte;
 biconcave - bombate spre interior pe ambele părți.
(http://fenomene-optice.blogspot.com/2013/04/lentile-subtiri-sisteme-de-lentile_19.html)
 OCHIUL - UN SISTEM OPTIC COMPLEX
Globul ocular prezintă o formă aproximativ sferică, cu doi poli: polul anterior care
este situat în mijlocul feței anterioare și polul posterior, localizat în mijlocul feței posterioare.
Acea linie imaginară ce unește cei doi poli poartă numele de ax optic. În alcătuirea pereților
globului ocular intră trei tunici, dispuse de la exterior spre interior, astfel: externă, medie și
internă (Huţanu, Huţanu, 2008).

Structura globului ocular

Tunica externă prezintă la nivelul ei două regiuni: corneea transparentă dispusă

anterior, fără vase de sânge-avasculară, transparentă, cu multe fibre nervoase. Posterior
prezintă sclerotica, albă-sidefie, opacă, posterior prin ea iese nervul optic.
Tunica medie-coroida, se mai numește și tunică vasculară, deoarece conține foarte
multe vase de sânge, alături de pigmenții ce provin de la tunica internă-retina. Coroida conține
anterior corpul ciliar, care are în alcătuirea lui mușchii ciliari, procesele ciliare și irisul (mușchi
compus din fibre netede dispuse circular sau radiar) perforat de orificiul denumit pupilă, cu
rol în reglarea cantității de lumină ce pătrunde în interiorul globului ocular. Camera anterioară
reprezintă cavitatea de la nivelul globului ocular, localizată între fața anterioară a irisului și fața
internă a corneei transparente. Camera posterioară este situată între cristalin-fața anterioară a
acestuia și fața posterioară a irisului. Mușchii ciliari sunt suport de prindere, cu ajutorul
ligamentului suspensor, a cristalinului- reprezintă o lentilă biconvexă ce este compusă dintr-o
substanță de consistența gelului, conținut într-o capsulă transparentă, membranoasă. Mușchii
ciliari au funcția de a modifica gradul curburii cristalinului, procesele ciliare îndeplinesc funcția
de secreție a umorii apoase, lichid care umple camerele globului ocular anterioară și
poaterioară. Această umoare apoasă, are rol în hrănirea-nutriția cu ajutorul difuziunii a mediilor
transparente.
 Tunica internă este reprezentată de către retină. Aceasta este o membrană
fotosensibilă, cu rol în recepționarea și transformarea stimulilor luminoși primiți, în influx
nervos. Analizând retina morfologic și funcțional se disting la nivelul acesteia două regiuni:
retina vizuală numită și partea optică și retina oarbă sau pata oarbă, fără rol în fotorecepție.
Aceasta este numită și retina iridociliară, datorită raporturilor pe care le are cu irisul și corpul
ciliar.
Anexele ochiului se împart în anexe de mișcare și anexe de proiecție.
Anexele de mișcare cuprind mușchii extrinseci ai globului ocular, care sunt mușchi
striați, spre deosebire de cei intrinseci care sunt mușchi netezi.
Anexele cu rol de protecție ale globului ocular sunt următoarele: pleoapele,
conjunctiva, aparatul lacrimal și sprâncenele.
Funcția principală a analizatorului vizual este perceperea luminozității, formei și
culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. Recepția vizuală se realizează la nivelul ochiului.
Aceasta poate fi comparat cu un aparat fotografic, format din trei sisteme optice:
 o cameră obscură, respectiv camera posterioară a globului ocular;
 un sistem de lentile, respectiv aparatul dioptric al ochiului;
 o suprafață fotosensibilă, reprezentată de stratul celulelor cu conuri și bastonașe
din retina, unde se desfășoară procesele fotochimice ale recepției vizuale.
În plus, la fel ca la aparatul fotografic, și la nivelul ochiului exista o diafragmă
variabilă, pupila.
Camera obscură - în interiorul globului ocular, razele luminoase nu se reflectă.
Aceasta situație se datorează straturilor de celule pigmentare din structura coroidei și a retinei.
În plus, fiecare con și bastonaș este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor
stratului pigmentar retinian, care conțin melanină, formând o multitudine de mici camere
obscure. Lipsa melaninei, la albinoși, provoaca tulburări ale vederii diurne.
Aparatul dioptric ocular este format din cornee (cu o putere de refracție de
aproximativ 40 dioptrii) și cristalin (cu o putere de refracție de aproximativ 20 dioptrii).
Simplificând, aparatul dioptric al ochiului poate fi considerat ca o singură lentilă convergentă
cu o putere totală de aproximativ 59 dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei. Razele
paralele ce vin de la infinit (o distanță mai mare de 6 m) se vor focaliza la 17 mm în spatele
centrului optic, dând pe retină o imagine reală și răsturnată. Cea mai mare parte a puterii de
refracție a aparatului dioptric ocular aparține feței anterioare a corneei. Motivul principal este
diferența mare între indicele de refracție a corneei (1,38) și cel al aerului (1). Indicele de
refracție al cristalinului este 1,4 în raport cu cel al aerului, dar cristalinul este în mod normal
înconjurat de umoarea apoasă (anterior) și cea vitroasă (posterior), ambele având un indice de
refracție de 1,33, ceea ce face ca puterea de refracție a cristalinului să fie în mod normal mai
mică decât a corneei .
Totuși, cristalinul este important deoarece raza lui de curbură poate fi mult crescută,
realizând procesul de acomodare (Niculescu și colab., 2005).
Reflexul de convergență cuprinde mișcarea concomitentă a celor doi ochi-stâng și
drept, acest fenomen ducând la modificarea vizibilă a axelor optice și observarea corectă a
obiectelor în spațiu.
Procesul se desfășoară prin contracția voluntară a mușchilor extrinseci ai globului
ocular. În modul acesta, imaginile se vor forma pe suprafața maculelor celor doi ochi, indiferent
de ce poziție are obiectul în spațiu sau la ce distanță este situat față de ochi.
Atât ochiul drept cât și cel stâng au propriul lor câmp vizual. Aceste câmpuri se
suprapun doar parțial, regiunea de suprapunere constituind câmpul de vedere binoculară. Prin
analiza corticală și diferențierea impulsurilor proprioceptive generate de mușchii extrinseci în
timpul reflexelor de convergență se asigură aprecierea distanțelor față de obiecte.
Fiecare ochi observă obiectul sub un unghi diferit, generând vederea stereoscopică
în relief (Mohan, Ardelean, 2007).

Schema procesului de convergență

Acomodarea reprezintă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța
la care privim un obiect. Acomodarea se datorează elasticității cristalinului, aparatului
suspensor al acestuia și mușchiului ciliar. Organul activ al acomodării este mușchiul ciliar.
Când ochiul privește la distanță, mușchiul ciliar este relaxat, iar zonula Zinn tensionată.
Aceasta pune în tensiune cristaloida, comprimând cristalinul. Ca urmare, raza de curbură a
acestuia crește, iar puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 dioptrii. Aceasta
este acomodarea la distanță, care permite ochiului emetrop să vadă clar, fără efortul mușchiului
ciliar, obiecte situate la distanțe mai mari de 6 metri. Când privim obiecte aflate la o distanță
mai mică de 6 metri, mușchiul ciliar se contractă si relaxează zonula lui Zinn. Tensiunea din
cristaloidă scade, iar datorită elasticității cristalinul se bombează. Ca urmare, puterea de
convergență crește la valoarea sa maximă, de 34 dioptrii la copil. Astfel, la această vârstă,
cristalinul are o putere totală de acomodare de 14 dioptrii.
Cu cât trec ani, puterea de convergență scade, deoarece cristalinul devine mai gros şi
mai puțin elastic, în parte și datorită denaturării proteinelor constituente. Din acest motiv
puterea de acomodare a cristalinului scade de la 14 dioptrii la 2 dioptrii în jurul vârstei de 50
de ani și la 0 dioptrii la 70 ani. Deci, cristalinul practic nu se mai acomodează nici pentru
vederea la aproape și nici pentru vederea la distanță, situație numită presbiopie (presbiție).
Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect, cu efort acomodativ
maximal, se numește punct proxim. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar, fără
efort de acomodare, se numește punct remotum. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25
cm, iar punctul remotum la 6 m de ochi.
Acomodarea este un act reflex, reglat de centrii corticali si de coliculii cvadrigemeni
superiori, care, prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului oculo-motor
din mezencefal comandă contracția mușchiului ciliar.
La reflexul de acomodare vizuală participă și centrii corticali din ariile vizuale primare
și asociative, iar la răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci al
globului ocular. Când privim în departare, mușchii circulari ai irisului se relaxează și diametrul
pupilar crește (midriază), iar când privim de aproape are loc reacția opusă, urmată de mioză.
Efectul midriatic este ajutat și de simpaticul cervico-toracal ce produce contracția fibrelor
radiare ale irisului.
Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. El necesită un efort de acomodare
permanent, indiferent de distanța la care privește. Acomodarea pentru vederea de aproape
începe încă de la infinit și ce epuizează înainte de atingerea distanței de 25 cm, ducând la
îndepărtarea punctului proxim. Hipermetropia se corectează cu lentile convergente.
Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 cm. Pentru a vedea clar, miopul
aproprie obiectul privit. În acest mod, razele ce sosesc pe suprafața corneei au un traseu
divergent și, în consecință, se vor focaliza la distanțe mai mari de 17 mm de centrul optic, pe
retina acestora. Acomodarea începe sub distanța de 6 m și poate continua până la distanțe mai
mici, de 25 cm, ducând la aproprierea punctului proxim.
Miopia se corectează cu lentile divergente (Niculescu și colab., 2005).
 Corectarea viciilor de refractie
Astigmatismul nu deranjează decât rareori și rezultă dintr-o curbură inegală a corneei,
manifestându-se printr-o vedere distorsionată a imaginilor. Astigmatismul este un viciu de
refracție datorat existenței mai multor raze de curbură ale suprafeței corneei având un meridian
cu putere de convergență anormală, corneea va determina formarea unor imagini retiniene
neclare pentru punctele aflate în meridianul spațial corespunzător. Astigmatismul se corectează
cu lentile cilindrice, dar la cei care suferă de astigmatism, raza curburii nu este la fel pe două
axe perpendiculare, cel mai adesea axa orizontală și verticală. Acomodarea, sau adaptarea, care
permite ochilor să vadă la fel de bine la distanță și de aproape, este corectă pe o axă, dar nu și
pe alta, deci imagnea este clară pe o axă și încețoșată pe cea perpendiculară acesteia. În general,
astigmaticii sunt așa din naștere. Foarte rar, astigmatismul derivă dintr-o cicatrice pe cornee
(de origine accidentală sau survenită în urma unei intervenții chirurgicale) sau dintr-o
modificare a cristalinului (Larousse, 2011).
BIBLIOGRAFIE
1. Huţanu Elena, Huţanu Irina (2008). Biologie pentru clasa XI-a, Bucureşti:
Editura didactică şi pedagogică RA.
2. Larousse (2011). Encicplopedia Medicală a familiei – creierul şi organele de
simţ, Bucureşti: Editura Adevărul Holding împreună cu Editura RAO.
3. Mohan G., Ardelean A. (2007). Enciclopedie de biologie, Editura ALL.
4. Niculescu C., Cârmaciu R., Voiculescu B., Sălăvăstru Carmen, Niţă C., Ciornei
Cătălina (2005). Anatomia şi fiziologia omului – Compendiu, Bucureşti: Editura Corint.
5. http://fenomene-optice.blogspot.com/2013/04/lentile-subtiri-sisteme-de-
lentile_19.html