Colegiul Național”Onisifor Ghibu”Oradea

Organele de simț-Ochiul și Pielea

Elevi: Vlad Paul

Pop Maia
Titea Daniel
Tulvan Ioana

Ochiul
Organul vederii este ochiul. La nivelul său ajunge lumina
din mediul înconjurător și determină formarea unei
imagini la nivelul receptorilor celulelor nervoase ale
retinei. Ulterior, imaginea este transformată în impulsuri
nervoase care vor fi interpretate de encefal, în principal la
nivelul lobilor occipitali ai emisferelor cerebrale.
Receptorii specifici de la nivelul ochiului sunt celulele cu
conuri și cu bastonașe. În funcție de natura stimulului
(care în acest caz este lumina), aceștia sunt fotoreceptori,
iar în funcție de localizare sunt exteroceptori.
Anatomia ochiului
Ochiul reprezintă o structură sferică, care prezintă
mobilitate parțială, plină cu lichid și inervată de capătul
anterior al nervului optic (nerv cranian orientat spre
emisferele cerebrale). Imaginile generate de receptorii din
retină sunt transmise mai departe în lungul nervului optic,
ale cărui fibre mediale, la nivelul chiasmei optice se
încrucișează. Ulterior, aceste fibre traversează tractul
optic și ajung în lobii occipitali, la cortexul vizual, unde
are loc interpretarea imaginilor. La nivelul fiecărui lob
occipital ajung imagini de la ambii ochi, fapt care asigură
vederea în spațiu.
Pentru ochi, un sinonim anatomic este glob ocular.
Lungimea globului ocular depășește cu puțin lățimea,
având o porțiune anterioară care apare ca o proeminență
în afara sferei.
Peretele globului ocular prezintă 3 straturi (învelișuri):
 extern: rezistent, fibros; cuprinde corneea, sclerotica
(sclera);
Corneea are rolul de a refracta lumina, prezentând
importanță în focalizarea luminii pe retină.
Sclera protejează și menține forma ochiului; la nivelul ei
se atașează mușchii extrinseci ai ochiului. Porțiunea
vizibilă a sclerei se numește „albul ochiului”.
  mijlociu: bogat vascularizat; cuprinde coroida, irisul,
corpii ciliari;
Coroida absoarbe lumina; conține vasele de sânge ale
structurilor oculare.
Irisul este format din două straturi de mușchi neted:
mușchi constrictor (îngustează pupila) și mușchi dilatator
(crește diametrul pupilei). La nivelul său se află un
orificiu denumit pupilă care prin modificări ei, permite
irisului să controleze cantitatea de lumină care o
traversează. Irisul deține pigmenți care dau culoarea
ochilor.
Corpul ciliar modifică forma cristalinului (în procesul de
acomodare) și secretă umoarea apoasă.
 intern: cuprinde retina, la nivelul căreia se află
receptorii pentru vedere.
Retina, stratul cel mai intern al globului ocular, se extinde
anterior până în zona posterioară a corpului ciliar și
absoarbe lumina, o detectează și formează imaginile care
vor fi transmise apoi encefalului.
Ochiul prezintă două compartimente pline cu lichide:
 compartimentul anterior: o regiune din acesta
delimitată de iris și cornee, se numește camera
anterioară. O altă regiune delimitată de iris și
cristalin, se numește camera posterioară. În ambele
camere se află umoarea apoasă (menține forma
 ochiului; menține presiunea intraoculară).
Compartimentul anterior intervine în menținerea
formei ochiului și refractă lumina prin intermediul
umorii apoase.
 compartimentul posterior: cuprins între cristalin și
retină, adăpostește umoarea vitroasă (substanță de
consistență gelatinoasă, care refractă lumina, conferă
forma ochiului, menține presiunea intraoculară,
menține retina atașată de coroidă). Compartimentul
posterior intervine în menținerea formei ochiului și
refractă lumina prin intermediul umorii vitroase.
În spatele irisului se află cristalinul, care este un disc
transparent, biconvex, alcătuit din material proteic fibros
dispus în straturi concentrice. Cristalinul refractă lumina
și prezintă importanță în acomodare. El este ancorat ferm
de corpii ciliari prin ligamentul suspensor. Mușchiul
ciliar intrinsec din alcătuirea corpului ciliar, constituie cea
mai mare parte a acestuia care modifică forma
cristalinului cu scopul de a focaliza imaginile. La periferia
irisului, acesta se unește cu corpul ciliar. Restul irisului se
extinde către interior între cornee și cristalin.
Retina prezintă în alcătuirea ei două straturi:
 strat extern: pigmentat, conține melanină, aderă de
coroidă și absoarbe razele de lumină;
 strat intern: sau retina propriu-zisă, strat format din
țesut nervos (3 straturi de neuroni).
Astfel, în imediata apropiere a coroidei se află un strat
de neuroni receptori (conține aprox. 120 de milioane de
celule cu bastonașe și 6-7 milioane de celule cu conuri,
denumire dată de forma lor). Apoi urmează un strat
de neuroni bipolari, implicați în recepționarea
impulsurilor generate de celulele cu conuri și bastonașe.
Următorul strat este alcătuit din neuroni multipolari, ai
căror axoni formează nervul optic.
Structurile accesorii ale ochiului cuprind:
 sprâncenele – protejează împotriva pătrunderii
corpilor străini în pupilă;
 genele – protejează împotriva pătrunderii corpilor
străini în pupilă;
 pleoapele – protejează partea anterioară a ochiului;
 conjunctiva – membrană mucoasă care căptușește
partea internă a pleoapelor și se răsfrânge și acoperă
parțial globul ocular;
 aparatul lacrimal – cuprinde glandele lacrimale,
producătoare de lacrimi care scaldă ochiul și îl
mențin umed.
Fiziologia vederii
În principal, simțul vederii are la bază celulele cu conuri
și bastonașe din structura retinei.
Celulele cu bastonașe se caracterizează prin:
 detectează lumina slabă;
 permit vederea în caz de lumină scăzută;
  în lumină crepusculară, ele realizează vederea și
perceperea contururilor obiectelor;
 în număr mare, se găsesc la periferia retinei; astfel,
retina periferică facilitează în principal detectarea
mișcării și vederea crepusculară.
Celulele cu conuri se caracterizează prin:
 sunt răspunzătoare de vederea diurnă, perceperea
culorilor și a detaliilor;
 prin expunere la suficientă lumină, celulele cu conuri
au acuratețe maximă și permit vederea de aproape și
observarea detaliilor;
 funcționează în lumină puternică;
 sunt concentrate în foveea centrală – depresiune
ușoară aproape de centrul retinei; prin îndepărtarea de
această zonă, scade numărul celulelor cu conuri și
crește al celor cu bastonașe.
Ambele tipuri de celule (cu conuri și bastonașe) sunt
implicate în detectarea mișcării din mediul înconjurător și
folosesc un pigment vizual – rodopsină. Acest pigment
are o parte proteică – opsina – care diferă în celulele cu
bastonașe și între diferite tipuri de celule cu conuri, în
acest fel fiind posibilă diferențierea culorilor și a
intensității luminoase. Restul moleculei de pigment derivă
din vitamina A și este similară în toate celulele. Atunci
când celulele cu conuri și bastonașe sunt stimulate de
energia luminoasă, în rodopsina conținută de
acestea, apar modificări rapide de formă. Acestea
generează impulsuri nervoase neuronilor bipolari și
multipolari, care vor fi apoi transportate pe calea nervului
optic și a tractului optic către cortexul vizual cerebral,
responsabil de interpretarea lor.
Ca urmare a proprietăților optice ale cristalinului,
imaginea de pe retină este inversată, dar percepția în
orientarea ei corectă se face la nivelul cortexului lobilor
occipitali. Locul de origine al nervului optic se
numește disc optic și este lipsit de receptori vizuali,
numindu-se și pata oarbă.
La nivelul ochiului, raza luminoasă parcurge următorul
traseu:
 începe traseul de la corneea transparentă care
acoperă suprafața ochiului;
 apoi traversează pupila, care suferă modificări de
formă dependent de intensitatea luminii și distanța
față de obiectul vizualizat; aceasta se micșorează în
lumină puternică și când obiectul este aproape și se
dilată când lumina este slabă și obiectul este
îndepărtat;
 urmează traversarea umorii apoase;
 apoi traversează cristalinul, structura principală
implicată în focalizarea imaginii pe retină, datorită
elasticității sale;
 apoi traversează umoarea vitroasă.
Bazat pe elasticitatea cristalinului, procesul de focalizare
a luminii, poartă numele de acomodare. Privind un obiect
aflat la depărtare, cristalinul este aproape plat și devine
convex când obiectul privit este în apropiere. Mușchii
ciliari sunt cei care în principal modifică forma
cristalinului prin acțiunea lor asupra ligamentului
suspensor. Astfel, în cursul acomodării pentru vederea de
aproape are loc contracția mușchiului ciliar și eliberează
astfel tensiunea din ligamentul suspensor. Prin urmare,
cristalinul devine mai convex datorită elasticității sale
naturale și tendinței sale de a lua formă sferică.
Mediile refractare ale ochiului sunt:
 corneea;
 cristalinul;
 umoarea apoasă;
 umoarea vitroasă.
Acestea focalizează razele de lumină și determină
convergența lor către foveea centrală a retinei (locul de
formare al imaginii).
Câmpul vizual extern este spațiul cuprins cu privirea de
un ochi. Câmpurile vizuale externe ale celor 2 ochi se
suprapun și permit în acest fel percepția unei imagini
tridimensionale. Mișcările mușchilor extrinseci ai ochiului
permit percepția unei singure imagini. Astfel, în cazul în
care mișcarea ochilor nu se face coordonat, individul
percepe două imagini, în loc de una singură – afecțiune
numită strabism.
Tulburările de vedere
În vederea normală, focalizarea razelor de lumină se face
pe retină.
Cele mai comune tulburări de vedere sunt:
 miopia – formarea imaginii se face în fața retinei;
cauzele pentru care apare această afecțiune sunt date
de: alungirea naturală a globului ocular sau cristalinul
nu se acomodează corect; corecția se face folosind
ochelari cu lentile biconcave.
 hipermetropia – formarea imaginii se face în spatele
retinei; imaginea este neclară deoarece ochiul este
prea scurt sau cristalinul prea plat încât să permită
vederea de aproape; corecția se face folosind ochelari
cu lentile biconvexe.
Astigmatismul – tulburare de vedere cauzată de curbura
neregulată a corneei sau a cristalinului care se traduce
prin incapacitatea individului de a distinge două puncte
apropiate, în anumite părți ale câmpului vizual. Astfel,
curbura neregulată determină difracție, razele de lumină
proiectându-se pe zone variate din retină și se produce o
imagine neclară. Corecția se face folosind ochelari
cu lentile torice (au o curbură specială).
Discromatopsia – tulburare de vedere cauzată de
incapacitatea celulelor cu conuri de a reacționa la anumite
culori ale spectrului de lumină. De exemplu, prin absența
celulelor cu conuri sensibile la culoarea roșie, persoanele
respective nu pot distinge culoare verde de cea roșie. În
general, este o afecțiune genetică, iar femeile sunt
purtătoare ale acestei modificări, însă prezența este mai
frecventă la bărbați.
Odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul pierde din
elasticitate și astfel se diminuează capacitatea de a vedea
la distanțe mici, fenomen denumit prezbitism. Corecția
se face cu ochelari de citit.
 Pielea
Sistemul tegumentar se comune din:
 piele – cel mai important organ al sistemului
tegumentar;
 structuri anexe: păr, unghii și unele glande.
Sunt considerate organe ale sistemului tegumentar:
 epiderm;
 derm;
 foliculul pilos (fir de păr + glande sebacee), care
produce firul de păr; acesta din urmă are funcție
senzitivă, conferă protecție limitată la nivel de cap și
piele; lubrifierea firului de păr este asigurată de
secreția de lipide a glandelor sebacee;
 glanda sudoripară – produce transpirație cu scopul
de a răci corpul prin evaporare;
 unghia, protejează și învelește vârful degetelor;
 receptorii senzoriali – furnizează senzațiile la
atingere, presiune, temperatură, durere;
 fascia superficială (hipoderm) – rol de depozit al
grăsimilor.
Din sistemul tegumentar, în mod special pielea, intervine
în funcții asociate cu menținerea homeostaziei și
supraviețuirea organismului. O funcție cu importanță
majoră a pielii este protecția.
Pielea prezintă următoarele caracteristici:
 cel mai important organ al sistemului tegumentar;
 cel mai mare organ al corpului;
 greutatea ei reprezintă circa 15% din greutatea
totală a corpului;
 constituie o barieră protectivă și autoregenerantă între
organism și mediu.
Funcțiile pielii au un caracter esențial și variat. Sistemul
tegumentar și implicit pielea, prezintă următoarele
funcții:
 de protecție: împotriva pierderii sau absorbției de
lichide, împotriva pătrunderii microorganismelor, a
unor factori cu caracter iritant mecanic și fizic.
Funcția de protecție este susținută prin acțiunea a trei
bariere de la nivelul pielii care sunt:
- suprafața pielii – constituie o barieră fizică în calea
infecțiilor;
- epidermul, prin stratul său extern
de cheratină (proteină) formează un strat impermeabil în
calea substanțelor cu caracter hidrosolubil;
- epidermul prin membrana sa bazală constituie o
barieră mecanică a structurilor ce se află imediat sub el.
O formă particulară de protecție este
atribuită melaninei (secretată de melanocite). Aceasta
constituie un pigment ce intervine în protecția pielii
împotriva razelor de soare ultraviolete. Astfel, o cantitate
mare de melanină întunecă pielea, iar în cazul unei
incapacități de a produce melanină, duce la instalarea
afecțiunii denumită albinism.
 de reglare a temperaturii: prin înlăturarea căldurii
prin evaporare, radiație, convecție și conducție. La
suprafața pielii, căldura se poate pierde și prin
transpirație. De asemenea, pielea poate conserva
temperatura prin diminuarea transpirației și
vasoconstricția la nivel sangvin. Glandele din piele
contribuie și ele la reglarea temperaturii prin excreția
de apă, lipide, ioni (Na+) sub formă de transpirație.
 metabolică: sinteza de vitamina D din precursori
acumulați la nivelul pielii, în prezența razelor de
soare ultraviolete. Obținerea moleculelor precursoare
se poate face din lapte sau alte alimente. La nivelul
rinichilor are loc procesul de definitivare a sintezei de
vitamina D.
 de absorbție: în cazul unor vitamine liposolubile (A,
E, K) aplicate pe piele. De asemenea, la nivelul
glandelor pielii sunt eliberați hormoni steroizi care
mai apoi sunt reabsorbiți de către țesuturile
tegumentare.
 de comunicare: stimulii cu proveniență externă (din
mediul înconjurător) acționează asupra unor receptori
 specializați (să perceapă presiunea, durerea, atingerea
și temperatura) de la nivelul tegumentului care vor
transmite informația către SNC.
Cele mai importante funcții ale pielii, sunt:
 de protecție a țesuturilor subiacente;
 intervine în reglarea temperaturii corpului;
 primește stimuli din mediul înconjurător;
 sintetizează vitamina D.
*evaporare – transformarea unui lichid în vapori;
*radiație – constă în transferul de căldură de la nivelul
suprafeței corpului spre alte obiecte atunci când acestea
au o temperatură mai mică decât cea a tegumentului; de
exemplu, corpul pierde căldură când se află lângă un
perete rece, chiar dacă între cele două corpuri este prezent
un aer intermediar.
*conducție – constituie o modalitate prin care căldura se
transmite între două medii în contact, aflate la o anumită
diferență de temperatură, transfer care se face prin
ciocniri între particulele învecinate, din aproape în
aproape, în toată masa mediului. Transferul apare între
suprafața corpului uman și diferite obiecte din mediul
înconjurător (corp-aer, corp-apă). De exemplu, când
punem piciorul pe o piatră rece, tegumentul pierde
căldură.
*convecție – convecția apare atunci când moleculele de
aer ating corpul și primesc căldură prin conducție.
Ulterior, aceste molecule de aer sunt îndepărtate și sunt
înlocuite de alte molecule care la rândul lor primesc
căldură de la suprafața corpului. Procesul aduce constant
alte molecule de aer sau apă în contact cu corpul. Curenții
de aer (de exemplu, vântul) accentuează acest
proces. Comparativ cu transferul căldurii prin conducție,
corpurile nu intră în contact.
Structura pielii
Pielea se împarte în două straturi mari:
 epiderm – stratul extern, subțire;
 derm – stratul interior, mai gros, alcătuit din celule
ale țesutului conjunctiv.
Porțiunea în care celulele celor două straturi vin în contact
se numește joncțiune derm-epiderm și are un aspect
ondulat.
Imediat sub derm se găsește un țesut subcutanat, bogat în
grăsime și țesut areolar – fascia superficială (hipoderm).
Acesta nu este inclus în straturile pielii, ci aparține de
țesuturile subiacente.
EPIDERMUL
Epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos, cu
celule strâns unite între ele, lipsit de vascularizație, dar
care prezintă câteva terminații nervoase. Funcția sa
principală este de a proteja țesuturile care se află sub
epiderm. Acolo unde pielea este mai subțire (cea mai
mare parte din corp), epidermul este împărțit în 4 straturi,
iar acolo unde pielea este mai groasă (palme, tălpi),
epidermul este împărțit în 5 straturi.
De la profund spre suprafață, epidermul se împarte în:
 strat bazal (strat germinativ);
 strat spinos;
 strat granulos;
 strat lucid – apare doar în pielea groasă, adică la
nivelul palmelor și al tălpilor;
 strat cornos.
A. Stratul bazal al epidermului (stratul germinativ),
cel mai profund, dispus pe membrana bazală, este alcătuit
din celule cubice sau cilindrice distribuite într-un singur
strat, care se divid intens (regenerarea epidermului).
Celulele nou rezultate migrează către stratul următor
odată ce au ajuns la maturitate.
Celulele care se găsesc în stratul bazal (germinativ) al
epidermului, pot fi:
 melanocite (sintetizează melanina) – sunt
numeroase;
 cheratinocite (produc cheratină – impermeabilă) –
tipul predominant din epiderm;
 celulele Merkel (prezintă sensibilitate la atingere) –
constituie un tip de receptor senzitiv; receptori
senzitivi de alte tipuri se remarcă și în derm;
 celule dendritice epidermice – aparțin de sistemul
imunitar.
Celulele stratului bazal sunt singurele din alcătuirea
epidermului care primesc nutrimente pe calea vaselor
sanguine din derm. Stimulii, cum ar fi, căldura, frigul,
presiunea sau alții, sunt nevoiți să străbată epidermul în
drumul lor către receptorii senzitivi din derm. Însă,
receptorii pentru atingere (celulele Merkel) împreună cu
cei pentru durere se extind și în epiderm și sunt stimulați
mai ușor comparativ cu ceilalți receptori.
B. Stratul spinos al epidermului, denumire dată de
aspectul spinos al preparatelor histologice cu
cheratinocitele (produc cheratină) din alcătuirea sa. Așa-
numiții „spini” reprezintă punctele în care celulele
stratului spinos aderă între ele pe calea desmozomilor
(joncțiunilor aderențiale). Celulele stratului spinos nu au
o diviziune atât de intensă. Stratul spinos
conține numeroase cheratinocite, însă puțină
cheratină.
C. Stratul granulos al epidermului, format din celule
aplatizate, dispuse pe 3-5 rânduri, la nivelul cărora se
observă granule cu cheratohialin (substanță preliminară
în sinteza cheratinei), dar și cheratină. Celulele moarte vor
fi înlocuite de cheratină și cheratohialin.
D. Stratul lucid al epidermului, se observă doar la
nivelul pielii groase. Are celule strâns unite între ele, cu
citoplasmă clară, prezintă cheratinocite (care în
majoritatea cazurilor sunt moarte), nu sunt prezenți
nuclei. În celule se află o substanță transparentă
– eleidină, care rezultă din cheratohialin și care în final se
va transforma în cheratină.
E. Stratul cornos al epidermului, este stratul cel mai
superficial, în alcătuirea căruia intră 25-30 de rânduri de
celule pavimentoase moarte clare și aplatizate, care se
descuamează continuu. Citoplasma celulelor este înlocuită
aproape în totalitate cu cheratina intracelulară care va da
un caracter impermeabil suprafeței epiteliului, iar celulele
vor forma o barieră în calea infecțiilor și leziunilor de
natură mecanică. Rezistența stratului cornos este dată
de cheratinocitele unite între ele prin desmozomi.
Stratul cornos este alcătuit din celule care provin din
producția de celule a stratului bazal. Odată cu apropierea
lor de suprafața corpului, se încarcă cu cheratină și mor,
astfel încât înlocuirea celulelor din epiderm se face de
jos în sus.
Stratul cornos se îngroașă ca urmare a reacției la fricțiune,
fenomen denumit hipercheratoză, cu instalarea calusului
(bătătura).
DERMUL
Dermul este cel de-al doilea strat ca importanță al pielii,
care comunică cu primul pe calea membranei bazale.
Totodată, unirea dintre epiderm și derm se face și prin
unele elemente fibroase specializate, precum și prin unele
geluri de natură polizaharidică. În acest fel nu este
permisă înaintarea în derm a moleculelor de dimensiuni
mari, a microorganismelor.
Funcțiile principale ale dermului sunt: asigură nutriția
epidermului; conferă rezistență.
Dermul trimite spre epiderm unele prelungiri – papile
dermice – care formează creste ce intervin în ancorarea
celor două straturi ale dermului.
Cele două straturi ale dermului sunt:
 stratul papilar – conține țesut conjunctiv lax,
areolar, ce prezintă macrofage, vase de sânge
 (numeroase, asigurând nutriția epidermului),
fibroblaste, receptori senzoriali și alte celule;
 stratul reticular – conține glande sebacee,
sudoripare, vase de sânge cu diametru mare, fibre
conjunctive cu traiectorii multiple.
La nivelul ambelor straturi se remarcă receptori pentru
durere, presiune, temperatură, tact (receptori tactili).
O mare proporție din rezistența mecanică a pielii este
asigurată de către derm. Acesta asigură protecție
împotriva leziunilor și reprezintă un rezervor de apă și
electroliți.
În plus, tot la nivelul dermului se află și:
 foliculi piloși – cărora le sunt atașați mușchii erectori
ai firului de păr. Sunt mușchi netezi care permit
orientarea perpendiculară pe piele a firelor de păr în
condiții de stres și frig intens;
 glande sebacee;
 fibre musculare;
 receptori senzitivi;
 numeroase vase de sânge.
Anexele pielii
Anexele pielii se definesc ca fiind structuri specializate ce
provin din piele, în mod special de la nivelul epidermului
și care îndeplinesc variate funcții în organism.
Astfel, printre anexele pielii se numără:
  firul de păr;
 unghiile;
 glandele.
Firul de păr
Distribuție: pe întreaga suprafață a corpului, excepție
făcând pleoapele, palmele, tălpile, buzele.
Funcție: senzitivă, protectoare.
Alcătuire:
 un ax ce ajunge la exteriorul pielii și
 o rădăcină în interiorul unui folicul pilos.
Foliculul pilos este format dintr-un grup de celule
epidermice care se extind în derm și formează astfel o
mică structură tubulară (teaca radiculară internă și
externă). La baza sa se află bulbul (o zonă mai dilatată),
la nivelul căruia pătrund: țesut conjunctiv, vase de sânge
(hrănesc celulele din stratul bazal) și nervi, pentru a
forma papila dermică.
Fiecărui fir de păr îi sunt asociate:
 o glandă sebacee;
 un mușchi erector al firului de păr;
 terminații nervoase.
Prin proliferarea celulelor din stratul bazal (germinativ) al
epidermului, rezultă firul de păr. Aceste celule se
întâlnesc în bulbul firului de păr. Procesul se desfășoară
astfel: pe măsură ce se formează noi celule, acestea le vor
împinge pe cele precedente de-a lungul foliculului și
facilitează astfel creșterea firului de păr. Celulele din
urmă se vor cheratiniza și vor muri, contribuind astfel la
formarea axului firului de păr. În mod regulat, acesta se
rupe și este înlocuit continuu ca urmare a proceselor de
creștere de la nivelul foliculului descrise anterior.
Alopecia – afecțiune care rezultă ca urmare a creșterii
deficitare sau chiar absența firului de păr.
Factorii care duc la instalarea alopeciei sunt :
 genetici;
 leziuni ale scalpului;
 variate boli;
 carențe alimentare;
 hormoni;
 tratamente medicamentoase.
Iritațiile pot să stimuleze sau să reducă creșterea firului de
păr. Atunci când iritațiile sunt însoțite de creșterea
fluxului sanguin, este stimulată creșterea firului de păr.
Încă înainte de naștere are loc formarea părului când
rezultă fire de păr moi, foarte subțiri, pe pielea fătului, ce
poartă numele de lanugo. Cea mai mare parte dintre ele
vor dispărea în perioada prenatală și sunt înlocuite după
naștere cu fire mai rezistente, pigmentate. La pubertate, în
zonele axilară și pubiană apar fire de păr mai groase care
poartă numele de pilozitate terminală.
Unghiile
Alcătuire: se formează prin multiplicarea celulelor aflate
într-un pliu al epidermului, înfundat în derm. Celulele din
alcătuirea sa produc cheratină care se distribuie ca o placă
pe un pat al unghiei în care se află vase de sânge. Capătul
proximal al unghiei este parțial acoperit de cuticulă. În
apropierea acesteia, se află o zonă semicirculară de
culoare albicioasă, denumită lunula.
Celulele de sub cuticula de la baza unghiei produc
proteine care intră în alcătuirea unghiei. Înainte de
moartea lor, acumulează cheratină care va constituit de
fapt unghia. Imediat sub marginea liberă a unghiei, practic
la capătul distal al patului unghial, se află hyponychium,
un pliu de piele care are rolul de a împiedica accesul
substanțelor externe sub unghie.
Distribuție: la nivelul degetelor de la mâini și picioare.
Funcție: de protecție, conferă rezistență structurală
vârfurilor degetelor.
Glandele
La nivelul pielii se găsesc următoarele categorii de
glande:
 glande sudoripare: eccrine și apocrine;
 glande sebacee.
A. Glandele sudoripare – cele mai numeroase și se
împart în: glande sudoripare eccrine și glande sudoripare
apocrine.
- Glande sudoripare eccrine se caracterizează printr-o
distribuție pe toată suprafața corpului, produc transpirație
(sudoare) apoasă, transparentă, eliminată prin ducte și
astfel intervin în reglarea echilibrului termic.
- Glande sudoripare apocrine se caracterizează prin
eliminarea secreției în ducte la care se adaugă și porțiuni
din celulele secretoare, în forma unor vezicule. Sunt
glande de dimensiuni mai mari, cu o predominanță în
zonele axilare și inghinale, a căror produs de secreție
este o substanță albă, translucidă, odorantă. Aceasta
constituie mediul de cultură propice pentru variate
bacterii care vor produce substanțe cu miros caracteristic.
Activarea glandelor sudorale apocrine se face prin stimuli
emoționali și sexuali.
Tot din categoria de glande apocrine, dar cutanate (nu
sudoripare), fac parte: glandele ceruminoase și glandele
mamare.
Glandele ceruminoase se află în canalul auditiv, produc
cerumen (ceara). Acesta din urmă are o consistență
vâscoasă, captând substanțele străine și microorganismele
înainte ca acestea să înainteze către urechea internă.
Glandele mamare sunt un tip de glande apocrine
specializate, modificate în sensul secreției de lapte.
B. Glandele sebacee – secretă sebum (cu proprietăți
antibacteriene), în general, în interiorul foliculului pilos.
În alcătuirea sebumului intră în principal lipide și
substanțe uleioase care fac părul să fie suplu, pielea
moale, flexibilă și previne totodată pierderile de apă în
exces.
Din punct de vedere al alcătuirii, glandele sebacee sunt
glande alveolare simple ramificate. Ele pot fi încadrate
și ca glande holocrine deoarece secreția lor rezultă
prin dezintegrarea celulelor.
Acneea este o afecțiune a glandelor sebacee.
 Bibliografie
https://platform.ginamed.ro/cursuri/biologie-
barrons/sistemul-tegumentar#block_490f34d4-
8c7e-430d-8426-3b468c86b7cf
https://platform.ginamed.ro/cursuri/biologie-
barrons/organele-de-simt