ANALIZATORII

Sunt sisteme morfofuncţionale complexe, care recepţionează, transmit şi

transformă în senzaţii specifice excitaţiile din mediul extern şi intern, prin aceste
funcţii participând la realizarea homeostaziei.

Pavlov a atribuit organelor de simţ noţiunea de analizator.

Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente:

1. segmentul periferic (receptorul);

2. segmentul intermediar (de conducere);
3. segmentul central (de integrare).
Segmentul periferic este porţiunea receptoare a analizatorului, reprezentat
de structurile organelor de simţ specializate în recepţie: terminaţii neuronale
dendritice sau celule epiteliale specializate. Aceştia au capacitatea de a transforma
în potenţiale de acţiune diversele forme de energie recepţionate, excitaţiile de
natură fizică (mecanice, electrice, sonore, etc.), chimică (metaboliţi, toxine),
hormonală sau antigenică (virusuri, bacterii, etc.).

Din punct de vedere topographic, receptorii se clasifică în (Teodorescu şi

colab., 1990):

- exteroceptori, care informează asupra caracteristicilor obiectelor şi a

fenomenelor din exteriorul organismului;
- interoceptori sunt:
- visceroceptori: percep modificările interne de la nivel
visceral;
- proprioceptorii: informează asupra mişcării şi poziţiei
corpului sau a diverselor organe.
După natura excitantului receptorii sunt:
 - mecanoreceptori de tact şi presiune, de distensie, kinestezici, acustico-
vestibulari;
- chemoreceptori: gustativi, olfactivi, osmoreceptorii, etc.;
- termoreceptori;
- receptorii electromegnetici.
Segmentul intermediar al analizatorilor este denumit: de conducere, pentru
că prin el sunt direcţionate informaţiile recepţionate spre SNC. Este reprezentat de
căile nervoase ascendente directe: spinotalamocorticală, prin care impulsul circulă
rapid şi de către căile ascendente indirecte: sistemul reticulat activator ascendent
(SRAA), prin care impulsurile nervoase ajung cu o viteză scazută la nivel cortical.

Segmentul central al analizatorilor are funcţie de integrare a informaţiilor

venite din periferie şi este reprezentat de cortex. Informaţiile conduse prin calea
spinotalamocorticală se proiectează într-o zonă corticală specifică, iar cele conduse
pe calea nespecifică sunt proiectate difuz, menţinând tonusul cortical necesar
perceperii stimulilor specifici.

7.1. Analizatorul optic

Analizatorul vizual este constituit din:

- receptor: reprezentat de retina de la nivelul globului ocular;

- segmentul intermediar: este calea optică;
- segmentul central: proiecţia în cortexul occipital.
Ochiul este alcătuit din globul ocular şi organele sale anexe (Olteanu, Lupu,
2000).

Globul ocular este situat în porţiunea anterioară a orbitei. Între el şi orbită se

găseşte o capsulă adipoasă care conţine muşchii extrinseci ai globului ocular.
Diametrul anteroposterior al globului ocular, reprezintă axa sa anatomică.

Structura globului ocular este complexă, fiind alcătuit din:

- perete: constituit din trei tunici suprapuse concentric, în care se află şi

receptorii;
- aparatul optic: medii refringente.
Tunicile globului ocular sunt următoarele:

1. externă, sclero-corneea, prezintă posterior sclerotica opacă, albă-sidefie,

iar anterior corneea transparentă, bombată. Sclerotica este rezistentă,
fiind formată din ţesut conjunctiv, bogat vascularizată şi inervată, are rol
de susţinere şi protecţie a globului ocular. Posterior are o zonă perforată
de vasele şi nervii oculari, iar pe faţa externă se găsesc inserţiile muşchilor
extrinseci ai globului ocular. Corneea, cu o structură epitelioconjunctivă
este polul transparent anterior, avasculară şi bogat inervată. Aparţine
mediilor refringente, fiind o veritabilă lentilă convex-concavă.
2. tunica mijlocie, denumită uvee este vascularizată şi bogat pigmenatată.
Uveea este constituită din trei porţiuni:
- coroida: situată în partea posterioară a globului ocular, este tunica
pigmentară, de culoare brun închis, vasculară, care asigură nutriţia
ochiului, are rol de „cameră obscură” şi în reglarea tensiunii
intraoculare;
- corpul ciliar, situat anterior de coroidă este format din: procesele
ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare sunt ghemuri vasculare
care secretă umoarea apoasă, cu rol în nutriţia cristalinului şi a
corneei (formaţiuni avasculare). Muşchiul ciliar este un muşchi
neted, care prin intermediul ligamentelor suspensoare cu
dispoziţie circulară pericristalin (zonula Zinn) menţine forma de
lentilă biconvexă a cristalinului;
- irisul este porţiunea colorată a ochiului, determinând ochii: căprui,
albaştri, verzi, etc. Este un diafragm cu un orificiu central: pupila, a
cărei orificiu este modificat sub influenţa luminii prin acţiunea
muşchilor netezi circulari (parasimpatic care prin contracţie
micşorează pupila) şi radiari (simpatic: dilatatorul pupilei);
3. tunica internă, retina, este o membrană de origine nervoasă diencefalică,
ce conţine receptorii analizatorului vizual. Este constituită din:
- retina vizuală, senzitivă care posterior prezintă macula luteea
(pata galbenă) cu fovea centralis: este zona de maximă acuitate
vizuală, conţine celule cu conuri pentru vederea diurnă;
- retina oarbă, denumită astfel pentru că nu are elemente
fotosensibile;
- ora serrata este zona de tranziţie între retina vizuală şi retina
oarbă.
 În structura retinei vizuale se află următoarele straturi celulare (Olteanu,
Lupu, 2000):

- stratul celulelor pigmentare situat la exterior, conţine un pigment

brun;
- stratul celulelor fotoreceptoare sau senzitive constituit din celulele cu
conuri şi bastonaşe, care sunt practic neuroni modificaţi. Celulele cu
bastonaţe sunt mai numeroase în regiunea periferică a retinei, în timp
ce în pata galbenă sunt mai puţine, iar în fovea centralis sunt absente.
Sunt adaptate pentru vederea nocturnă, fiind sensibile la lumină, dar
nu pot furniza detalii asupra formei şi a culorii obiectelor şi conţin o
substanţă fotosensibilă ce transformă energia luminoasă în impulsuri
nervoase. Aceasta este rodopsina (purpurul retinian) formată dintr-o
proteină: scotopsina şi un pigment: retinenul, ce dă coloraţia purpurie
şi sensibilitatea la lumină. Celulele cu conuri sunt adaptate la vederea
diurnă, se află într-un număr mai scăzut, au un prag de sensibilitate
mai ridicat şi o acuitate mai mare. Sunt mai numeroase în macula lutea
şi exclusive în fovea centralis. Substanţa sensibilă iodopsina: proteina
fotopsina şi pigmentul retinen. Mai multe celule cu bastonaşe fac
sinapsă cu un neuron bipolar, fiecare celulă cu con face sinapsă cu o
singură celulă bipolară, iar aceasta cu cu o singură celulă multipolară.
- stratul celulelor orizontale;
- stratul neuronilor bipolari fac sinapsă cu celulele receptoare şi este
protoneuronul căii optice;
- stratul celulelor amacrine;
- stratul neuronilor multipolari, deutoneuronul căii optice, axonii lor
constituie nervul optic.
Fig.14. Structura retinei
(colegiultehnicpn.3x.ro/Folder_lucru/Fiziologi.)

Aparatul optic este reprezentat de mediile refringente:

- cornea;
- umoarea apoasă din camera anterioară (cornee-iris) şi posterioară
(iris-cristalin) a ochiului este drenată în venele scleroticii, are funcţie
nutritivă pentru cristalin şi cornee;
- cristalinul este o lentilă biconvexă transparentă, avasculară, elastică,
ce prezintă la exterior cristaloida (capsula) de care se fixează
ligamentul suspensor al muşchiului ciliar, cu rol în acomodarea la
distanţă. Elasticitatea cristalinului scade cu vârsta, reducându-se astfel
şi acuitatea vizuală;
- corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, învelită de o membrană
hialoidă, ce menţine forma globului ocular, are rol de protecţie
(amortizează şocurile oculare) şi trofic retinian. Este secretată de către
procesele ciliare, ocupă zona dintre retină şi faţa posterioară a
cristalinului.
 Organele anexe ale globului ocular sunt anexele de protecţie şi de mişcare
ale globului ocular.

Anexele de protecţie sunt: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi aparatul

lacrimal.

Anexele de mişcare sunt reprezentate de către muşchii extrinseci, striaţi, ai

ochiului (patru drepţi şi doi oblici) şi realizează mişcările globilor oculari bilateral.
Sunt inervaţi de nervii motori: III (oculomotor), IV (trohlear) şi VI (abducens).

Segmentul intermediar constituie calea optică.

Receptorii sunt reprezentaţi de către celulele cu conuri şi bastonaşe,

protoneuronul format din celulele bipolare, iar deutoneuronul din celulele
multipolare din retină.

Axonii deutoneuronului constituie nervul optic - conţine fibre de la un singur

ochi, axonii din porţiunea internă a retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând:
chiasma optică şi trec în tractul optic opus. Axonii din partea externă a retinei
(câmpul temporal) nu se încrucişeaza şi merg în tractul optic de aceeaşi parte.
Tractul optic are în componenţa sa fibre de la ambii globi oculari.

Cel de-al III-lea neuron se află în metatalamus, corpul geniculat extern.

 Fig.15. Structura globului ocular
(colegiultehnicpn.3x.ro/Folder_lucru/Fiziologi.)

Segmentul central este reprezentat de către cortex, lobul occipital, pe

marginile scizurii calcarine este localizată aria vizuală. Aici sunt percepute forma
obiectelor, intensitatea luminoasă a parţilor componente, etc.

Ariile corticale învecinate sunt implicate în procese complexe psihovizuale de

decodare a informaţiei, redându-se astfel imaginea globală a obiectelor.

Tractul optic trimite colaterale şi nucleilor mezencefalici, unde are loc

sinapsa fibrelor reflexului pupilar, reglându-se cantitatea de lumină ce ajunge la
retină.
 Fig.16. Analizatorul vizual, segmentul central
(colegiultehnicpn.3x.ro/Folder_lucru/Fiziologi.)

7.1.1. Psihofiziologia văzului

Funcţia receptorului vizual este de a percepe: luminozitatea, forma şi

culoarea obiectelor.

Ochiul reprezintă un „aparat fotografic” cu teleobiectiv. In componenţa sa

intră (Lieury, 1990):

- sistem de lentile (4 interfeţe ce reflectă lumina);

- sistem de deschidere variabilă: pupila (midriaza - simpatică şi mioza –
parasimpatică);
- filmul fotografic (retina).
Suma algebrică a refracţiilor este „ochiul redus” cu o refracţie de 59 D
(dioptrii), cu focarul real la 17 mm în faţa retinei. O dioptrie este inversul distanţei
focale principale exprimat în metri. Distanţa focală principală este distanţa dintre
lentilă şi focarul principal (depinde de curbura lentilei). Focarul principal este
punctul de refracţie al unui fascicul luminos de raze paralele, emis de o sursă de
lumină situată la o distanţă de peste 6 metri, la trecerea printr-o lentilă biconvexă.

Cea mai mare parte din puterea de refracţie a ochiului este dată de cornee
(suprafaţa anterioară – indicele ei de refracţie este mult diferit de al aerului:
1,38/1). Puterea de refracţie a cristalinului este de 20 D, dar cristalinul este foarte
important în procesul de “acomodaţie” prin elasticitatea sa crescută şi prin
posibilitatea modificării curburii sale.

Razele luminoase se refractă la nivelul interfeţelor oculare (cornee, cristalin

– ambele feţe).

Ochiul emetrop este caracterizat de capacitatea de a-şi concorda puterea de

convergenţă a mediilor transparente în repaus şi lungimea axului antero-posterior
(distanţa focală 17 mm – percepţie clară a obiectelor la peste 6 m). Neconcordanţa
lor defineşte ochiul ametrop: la miopi fasciculul de raze luminoase paralele
focalizează înaintea retinei, la hipermetropi razele focalizează înapoia retinei, în
ambele cazuri imaginea formată este neclară şi necesită corecţie cu lentile
biconcave divergente sau biconvexe convergente – după caz. La astigmatici, prin
neregularitatea suprafeţei curburii corneei sau a cristalinului, există focare diferite
de focalizare pentru razele orizontale şi pentru cele verticale, corecţia se realizează
cu lentile cilindrice.

Acomodaţia reprezintă procesul de creştere a refracţiei cristalinului, pentru

proiecţia pe retină, şi deci vederea clară, a imaginilor mai apropiate de 6 m. Începe
la distanţa de 6 m, „punctul remotum”, până la „punctul proximum” la care este
depăşită capacitatea de acomodare. Puterea de refracţie a cristalinului poate fi
crescută voluntar de la 20 D la 34 D: 14 D „acomodaţia totală”.

Prezbiopia este creşterea cu vârsta a „punctului proximum”, puterea de

acomodaţie scade progresiv (copil: 14D, 45-50 ani: 2D, 70 ani: 0D), prin scăderea
elasticităţii cristalinului (corecţia se realizează cu lentile bifocale).

Fotorecepţia. Văzul reprezintă receptarea şi interpretarea de către creier a

unei cantităţi reduse de unde electromagnetice ondulatorii, corpusculare, cu
lungimile de undă în intervalul: λ=400-750 nm (spectrul uman vizibil). Speciile
animale au diferite spectre vizuale: albina percepe undele ultraviolete ce rămân
invizibile pentru ochiul uman, dar are cecitate pentru culoarea roşie (Karl von Frisch
– 1963).

Mecanismul fotorecepţiei constă în transformarea energiei razelor

luminoase în potenţiale de acţiune, la nivelul receptorilor retiniei (celulele cu conuri
şi bastonaşe), prin modificarea structurii compuşilor fotosensibili.

În celulele cu bastonaşe prin desfacerea rodopsinei sub acţiunea luminii, se

eliberează retinen şi scotopsină, iar prin modificări bio-chimice celulare se
generează potenţialul de receptor. Retinenul este redus parţial în vitamina A
(reacţie reversibilă) şi parţial se leagă de scotopsină, reconstituind rodopsina. Au o
excitare mai redusă şi o convergenţă crescută, fiind responsabile de vederea
scotopică – nocturnă.

În celulele cu conuri sunt trei tipuri de pigmenţi pentru cele trei culori
fundamentale: (roşu, verde şi albastru). Sunt responsabile cu vederea cromată şi
fotopică – în lumină puternică.

Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea de discriminare foveală maximală

(celulele cu conuri fac sinapsă fiecare cu o singură celulă bipolară şi aceasta cu un
singur neuron multipolar). La om are valoarea de un minut (18 minute la peşti, 70
la albină). Periferia retiniană prezintă o acuitate vizuală foarte slabă (numeroase
celule cu bastonaşe) şi o mare sensibilitate la lumina slabă.

Adaptarea vizuală la întuneric şi lumină

Adaptarea la întuneric (în 20 minute), implică o fază rapidă, dar de

intensitate redusă – adaptarea conurilor din foveea centralis – şi faza lentă – de
adaptare a bastonaşelor, la periferia retinei. Deficienţa de vitamina A, afectează în
diverse grade adaptarea la întuneric: hemeralopie, nictalopie.

Adaptarea la lumină necesită un timp mai scurt: 5 minute.

Segmentul central al analizatorului vizual din lobul occipital este zona de

procesare integrativă a informaţiilor venite din periferie şi are o structură
complexă, fiind constituit din ariile:
 - 17 este aria striată vizuală primară cu rol în perceperea formei obiectelor
şi a contrastelor (strălucirii sau întunecării părţilor lor componente);
- 18 aria parastriată, înconjoară aria striată şi are rol în memoria vizuală şi
diferenţierea obiectelor în mişcare de cele statice;
- 19 aria peristriată, are rol comparativ între senzaţiile vizuale prezente şi
cele stocate anterior, în corecţia imaginii şi în orientarea vizuală.
Ariile 18 şi 19 sunt arii psiho-vizuale secundare, cu rol integrativ complex de
decodare a informaţiilor vizuale şi perceperea imaginii globale a obiectelor (Roland,
Gulyas, 1995).

La nivelul cortexului vizual occipital imaginea obiectelor este răsturnată, dar

prin procesul de învăţare, în timp, se realizează o imagine reală a obiectului privit.

Cortexul vizual cuprinde 200 milioane neuroni dispuşi radiar în coloane şi

care din punt de vedere funcţional sunt:

- simpli, localizaţi preponderent în aria 17;

- complecşi, dispuşi în ariile 17, 18, 19;
- hipercomplecşi, situaţi în ariile psiho-vizuale 18 şi 19.
David Hubel şi Torsten Wiesel au demonstrat modul în care câmpurile
receptoare sunt analizate tot mai complex, într-o coloană de straturi din ce în ce
mai profunde din corpii striaţi sau din cortexul occipital. Hipercoloanele sunt celule
specializate ce reacţionează la diverse constante: direcţie, mişcare; realizându-se o
restrângere a unei trăsături vizuale. Astfel percepţia vizuală este prelucrarea
analitică a informaţiilor luminoase, determinând astfel, percepţia formelor, prin
detectarea orientării, lungimii liniilor şi a marginilor.

Detectarea formelor obiectelor, aria 17, se realizează prin sesizarea strălucirii

şi întunecării părţilor lor componente. Fenomenul se realizează prin proiectarea
punct cu punct a retinei la nivel cortical occipital: macula are o suprafaţă de
reprezentare corticală foarte extinsă; în zona extramaculară apar celulele cu
bastonaşe, discriminarea formelor este tot mai slabă la acest nivel, dar creşte
sensibilitatea la lumină. Astfel zona retiniană centrală este analizatoare a formelor
şi culorilor, iar cea externă este doar semnalizatoare. Se produce o coordonare
între vederea foveală şi cea periferică, deşi noi avem impresia vederii panoramice,
vederea noastră este ca vizitarea unei case pe timp de noapte cu o lanternă al cărei
fascicol luminos este de 2 grade.

Harline şi Ratliff, utilizând resursele microelectronofiziologiei, au demonstrat

mecanismele percepţiei contururilor, ce stau la baza unor fenomene foarte
generale în funcţionarea psihologică şi anume contrastele, prin amplificarea
diferenţială neuronală.

Claritatea este determinată de un fascicol fin de lumină, care stimulează doar

o celulă. Celula luminată este “excitată” şi emite un potenţial bioelectric rapid,
celula vecină neluminată este “inhibată” potenţialul ei bioelectric fiind mai lent.
Dacă sunt luminate două celule vecine, potenţialul lor este mediu, fiecare celulă
fiind în acelaşi timp “excitată” şi “inhibată” de vecina ei. Se furnizează astfel un
model de contur (limita dintre clar-neclar). În ansamblu, inhibiţia laterală
determină un mecanism de amplificare diferenţială, care prin contrastul
determinat evidenţiază conturul, redând clar obiectul în raport cu fondul.

Tendinţa umană de percepţie organizată (stelele de pe bolta cerească nu

sunt percepute ca puncte luminoase izolate ci ca imagini de animale, personaje,
etc.), este explorată de către psihologi şi aplicată într-o serie de teste psihologice
(Rorschach). Psihologii gestaltişti de la începutul secolului XX, au fost cei care au
semnalizat această capacitate umană de a percepţie a formelor chiar şi acolo unde
ele nu există. Prin formă înţelegând strucura unică, neanalizată ce ni se impune.
Filosofii matematicieni din preajma lui Pitagora, vedeau formele geometrice ca
entităţi divine („pătratul de aur”). Gestaltiştii au fost şi ei victime ale acestei
fascinaţii a formelor (W. KÖHLER), crezând în existenţa „formelor bune” (gestalt-
uri) ca echilibre ale câmpurilor psihologice. Câţiva cercetători din acest grup au
încercat să dărâme acest mit prin construirea unor ipoteze în acest sens:

- legea proximităţii: punctele apropiate tind să fie văzute (percepute)

aparţinând aceluiaşi grup (constelaţiile);
- legea similarităţii: părţi sau puncte similare (de aceeaşi culoare) tind să fie
văzute ca aparţinând aceluiaşi grup;
- legea simetriei: simetria imaginează cea mai bună formă.
 Dincolo de aceste ipoteze, experimentele pe imagini retiniene stabilizate
(Pritchard, 1961) arată caracterul stabil, regulat al formelor. Experimentul constă
în studiul văzului fără mişcări ale globului ocular, prin montarea unui proiector
miniatural pe o lentilă de contact, fixat la cornee. Subiecţii afirmă că văd dispărând
părţi din figurile prezentate, însă nu la întâmplare, în zone mici, ci se şterg părţi
întregi ale figurii, ca într-o interpretare a figurii (de exemplu se percepe vizual un 3
în locul literei B). Un chip uman se şterge pe părţi: ochi, nas, gură, etc. sau se şterg
suficiente litere dintr-un cuvânt, pentru a forma alte cuvinte (corpuri: corp+uri),
asemeni unor programe complexe asamblate, plecând de la subprograme, la baza
cărora stă, conform cercetărilor recente, mişcarea globilor oculari în explorarea
vizuală.

Mişcările globilor oculari, asigurate prin activitatea musculaturii extrinseci,

sunt multiple, cele mai importante din punct de vedere psihologic sunt mişcările de
tip convergent: „sacadele oculare”. Studiul sacadelor (Bushwell, 1935; Yarbus,
1967; Lévy-Schoen, 1973) a demonstrat că percepţia vizuală este rezultanta
coordonării a două sisteme distincte: identificarea şi localizarea.

Identificarea se realizează prin circuitul căilor vizuale ce pleacă de la retină,

se proiectează la nivelul talamusului (corpii geniculaţi laterali) şi de aici la nivel
occipital. Astfel are loc procesul de învăţare şi de recunoaştere a formelor.
Acuitatea foveei este de 1 minut (permite discriminarea a două puncte de la 1,5
mm la 5m; în periferia extremă punctele trebuie să fie echidistante la 15 cm,
acuitatea vizuală a foveei este de 100 de ori superioară periferiei extreme. Ablaţia
cortexului vizual occipital (experimental la animal) determină incapacitatea totală
de discriminare a formelor sau de recunoaştere a celor învăţate, cu păstrarea
capacităţii de deplasare şi de prindere a obiectelor în mişcare (activitatea
sistemului retino-tectal).

Localizarea se realizează pe calea sistemului retino-tectal: căile vizuale din

periferia retiniană se proiectează în tuberculii cvadrigemeni şi în nucleii
oculomotori pentru a comanda sacadele oculare.

Dacă un obiect este vizualizat de mai multe ori se produce o învăţare a

traseelor oculare în efortul de optimizare a mişcărilor globilor oculari, o adevărată
strategie oculară. Norton şi Stark au sugerat că în explorarea unei figuri se
stochează:

- informaţii senzoriale (oblice, verticale, culori, etc.) ale fiecărei fixări;

- informaţii motorii ale direcţiei şi amplitudinii sacadelor oculare la un
traseu.
Această concepţie permite interpretarea capacităţilor copilului eşalonate pe
vârtă de a copia figurile geometrice, cu creşterea în vârstă, aplică programe tot mai
complexe: la 3 ani copiază cercul, la 4 ani pătratul, la 5 ani rombul.

Lecturarea are o importanţă deosebită în procesele cognitive educaţionale. Se

realizează prin cele două sisteme complementare: localizarea ţintei într-un vast
spaţiu (retina periferică) şi recentrarea globilor oculari (sacadele oculare prin
sistemul retino-tectal) pentru ca ţinta să fie în vederea foveală. Experimentele de
înregistrare a mişcărilor globilor oculari (video) au demonstrat că în timpul citirii se
produc salturi şi pauze oculare: sacade şi fixări oculare (O'Reagan şi Lévy-Schoen,
1978). Prin sacade (salturi) privirea este direcţionată înaintea ţintei (cuvântului). Ele
sunt de ordinul: 20 ms (milisecunde) între cuvinte şi 80 ms la schimbarea rândului.
Fixările sunt intervale de durata a 250 ms şi se apreciază că doar în timpul lor se
captează informaţie. Astfel într-o secundă există aproximativ: 3 fixări (proces
general, nu neapărat legat de lectură); într-o oră existând aproximativ 10.000 de
“captări vizuale”. Chiar şi cu o bună acuitate vizuală vederea este eficace doar sub
un unghi de 2 grade (1 grad de fiecare parte a centrului de fixare) şi nu toate fixările
sunt la fel de eficace, aceasta explică numărul mare de sacade, întoarcerile şi
regresiile întâlnite în lecturare.
Un alt aspect fiziopsihologic al lecturării este fenomenul mascării (Rossi,
1975), în care o figură şterge tot sau o parte din cealaltă, şi fenomenul integrării, în
care un rol decisiv îl are timpul necesar prelucrării informaţiei vizuale: dacă o
informaţie intervine în timpul prelucrării primei, ea este integrată (succesivul este
perceput ca simultan într-un interval de succesiune de 100 ms). Pe acest fenomen
se bazează cinematografia (desenele animate ale lui Walt Disney şi Tex Avery se
succed cu o frecvenţă de 24 imagini/secundă, dând iluzia unei mişcări fine şi
detaliate, desenele animate japoneze ce au o frecvenţă de 8 imagini/secundă, sunt
percepute ca având o mişcare sacadată). Integrarea percepţiilor depinde şi de
cunoştinţele achiziţionate anterior. Aldebert Ames a creat experimental situaţii
conflictuale între imaginea retiniană şi cunoştinţele anterioare (camera Ames: este
o încăpere ce prvită printr-un mic orificiu pare dreptunghiulară, dar în realitate este
trapezoidală-trucată, conflictul apare când în respectiva încăpere se amplasează un
copil şi un câine, în două părţi diferite; copilul din partea mai apropiată de ochi va
părea nespus de mare faţă de câine şi invers la scimbarea locurilor). Astfel de
fenomene sunt exploatate de către cinematografie (tehnica „decorului pictat”:
Méliès, în care o scenă este filmată printr-un mic orificiu decupat în decorul pictat,
care pare imens), şi de către prestidigitatori.

Iluziile vizuale sunt percepţii vizuale eronate. Ele sunt de factură

spectaculoasă, vedem luna la fel de mare ca soarele, vedem galben la câteva
lungimi de undă de verde, vedem fuzionând imagini care se succed cu o anumită
viteză (24 imagini/secundă). Nu vorbin despre percepţia noastră vizuală asupra
lumii ca despre o imensă iluzie, pentru că am învăţat felul nostru perceptiv,
propriile noastre referinţe ne sunt a doua natură. Cele mai numeroase experimente
psihologice s-au axat aspra iluziilor „optico-geometrice”, uşor de reprodus şi de
cuantificat. În acest domeniu se remarcă două fenomene optico-psihologice:
asimilarea şi contrastul.

Iluziile de contrast (Delboeuf şi Titchener) se bazează pe experimentele de

micro-electrono-fiziologie a văzului în sistemele cu caracter general de amplificare
diferenţiată. Un cerc înconjurat de alt cerc (Delboeuf) sau de mai multe (Titchener)
pare mai mic şi invers.

Iluziile de asimilare apar prin asimilarea unei părţi întregului: experimentul

lui Müller-Lyer: două săgeţi de aceeaşi dimensiune, par diferite în funcţie de
orientarea extremităţilor (convergente: mai scurtă sau spre divergente: săgeata ne
dă iluzia că este mai mare).

Aceste fenomene se explică prin mişcărea exploratoare a globilor oculari

(Jean Piaget): o verticală este supraestimată, în comparaţie cu orizontala de aceeaşi
lungime, datorită concentrării exploratorii a fixărilor oculare la nivelul
extremităţilor verticalei. Se poate aprecia astfel că lungimea imaginii mentale va fi
direct proporţională cu media statistică a distribuţiei fixărilor. Kaufman şi Richards
au arătat că în centrul de greutate al unghiurilor densitatea fixărilor este mai mare
(iluzia Müller-Lyer, eroarea creşte cu mărimea vârfurilor de săgeată).
 Stereoscopia sau vederea binoculară spaţială poate aprecia profunzimea
obiectelor din mediul înconjurător. Este posibilă prin convergenţa centrată a celor
doi globi oculari, mişcarea oculară conjugată. Cele două imagini formate sunt
fuzionate la nivel central prin participarea circuitelor neuronale din corpii geniculaţi
laterali şi din cortexul occipital. Imaginea bidimensională de pe retină este
transformată în imagine tridimensională la nivel de scoarţă occipitală vizuală,
datorită: profunzimii.

Distanţa interpupilară normală a adultului este de 64 mm, astfel că acelaşi

obiect este privit sub două unghiuri diferite de către ochiul drept şi cel stâng. Aceste
diferenţe de detalii obţinute pe cele două macule realizează impresia de relief a
obiectelor privite. Şi în acest fenomen al vederii tridimensionale sunt implicate atât
componentele morfo-funcţionale înnăscute, cât şi cele dobândite prin procesul de
învăţare din primii ani de viaţă (mărimea aparentă a obiectelor, perspectiva,
distribuţia umbrelor şi a luminilor, luminozitatea şi tonalitatea cromatică, conturul,
etc.). În stereoscopia vizuală intervin şi mişcările capului, cu rol în oferirea de
informaţii despre distanţe (persoanele monooculare pot percepe corect
profunzimea imaginilor prin mişcarea extremităţii cefalice).

Percepţia umană asupra spaţiului este oscilantă între: perspectivă şi

constanţă.

Perspectiva spaţială a fost descrisă iniţial de către Leonardo da Vinci şi

Descardes, prin experimentele cu lentile convergente care la traversarea de către
un fascicol luminos, formează o imagine diminuată a obiectului pe un ecran, funcţie
de depărtarea de obiect (exemplu: de la mari înălţimi obiectele şi persoanele par
miniaturale).

Sistemul vizual uman corectează informaţia retiniană prin indicii de

constanţă (informaţii suplimentare):

- perspectiva ca indice al îndepărtării liniilor, culorilor, etc.;

- umbrele ce indică raportul spaţial al obiectelor sau forma lor;
- paralaxa mişcării (un autovehicol ce rulează cu o viteză crescută, crează
impresia că se deplasează lent dacă este departe).
 Aceşti indici sunt clasificaţi în funcţie de vederea binoculară şi monoculară.

Vederea binoculară este secundară dublării numerice a organului vizual.

Fibrele nervului optic ce vin din jumătatea temporală a fiecărui ochi merg în
emisfera cerebrală de aceeaşi parte (homolateral/ipsolateral), iar fibrele din
jumătatea nazală se încrucişează la nivelul chiasmei optice, pentru a ajunge în
emisfera opusă (heterolateral/contralateral). Fiziologia acestei anatomii constă în
analiza în aceeaşi emisferă a uni obiect plasat lateral (un obiect situat în partea
laterală dreaptă imaginea sa proiectată va proveni dinspre partea nazală a ochiului
drept şi dinspre partea temporală a ochiului stâng). Astfel în aceeaşi emisferă ajung
două imagini diferite ale aceluiaşi obiect, care se suprapun parţial în funcţie de
distanţă-disparitate (disparitatea retiniană). Cu cât obiectul este plasat mai
aproape, cu atât disparitatea acestor imagini este mai mare. Prin capacitatea unor
neuroni binoculari de a răspunde doar la anumite unghiuri de disparitate
(indicatorii spaţiali), vederea noastră nu este dublă (excepţie: alcoolemia crescută).

Percepţia unei imagini unice se realizează prin dominanţa oculară

(experimentul de aliniere a degetului cu braţul întins la o ţintă depărtată, cu ambii
ochi deschişi, când se închide alternativ un ochi, alinierea se păstrează doar pentru
ochiul dominant); dominanţa emisferică (stânga la dreptaci) şi prin mecanismele de
sinteză ale neuronilor complecşi (Hubel şi Wiesel) pentru punctele de pe curba de
convergenţă oculară: horoptera.

Principalii indicii de constanţă perceptivă din vederea monoculară sunt:

1. Umbra: apare prin interpoziţionarea unui alt obiect între sursa de lumină şi
obiect, se pot realiza luminări ascunse care să inducă în eroare.
2. Interpoziţionarea obiectului mascat între observator şi obiectul ce îl ascunde
privirii.
3. Paralaxa mişcării constă în imaginea retiniană ce se mişcă rapid faţă de viteza
constantă a obiectului, atunci când acesta este situat aproape de ochi.
4. Concentraţia texturii reprezintă percepţia densităţii luminoase ce diminuează
prin îndepărtare (Gibson – psihologul percepţiei, Leonardo da Vinci – „pictorul
luminilor şi al umbrelor”).
Simţul cromatic reprezintă capacitatea analizatorului vizual de percepţie şi
decodare cromată. Culorile sunt:
 - spectrale sunt lumini monocromatice (o singură lungime de undă) care
determină culori pure: roşu 700 nm, portocaliu 600 nm, galben 580 nm,
verde 530 nm, albastru 500 nm, violet 450 nm;
- prin absorbţie sunt culori determinate de către lungimile de undă
reflectate de corpuri (pictura).
Exemplu: galbenul este o culoare primară în pictură, între culorile spectrului
este rezultanta unui amestec de verde şi roşu.

Actualmente s-au impus două teorii psiho-fiziologice de percepţie cromatică:

teoria tricromatică şi teoria culorilor complementare.

Teoria tricromatică (Thomas Young şi Hermann von Helmholtz). T. Young

(fizician) – a fost inspirat de Newton care spunea că o există o multitudine de
receptori cromatici (percepem aproximativ 128 de nuanţe de culori). Prin
experimentele fizice care se bazau pe amestecul de culori spectrale, Young a
demonstrat că se pot obţine toate culorile pornind de la trei culori (principiul
tricromatic).

Hermann von Helmholtz – fiziolog, reluând teoria lui Young a stabilit culorile
fundamentale: roşu, verde şi albastru. Ulterior aplicaţia majoră a acestei teorii o
reprezintă televiziunea în culori, sistemul RVA.

Teoria culorilor complementare (Ewald Hering – fiziolog) a introdus o ipoteză

diferită: aceea a unui număr de patru culori fundamentale cu patru tipuri diferite
de receptori, organizându-le în două cupluri: roşu – verde şi albastru – galben.

Daltonismul (John Dalton), în patologie, reprezintă cecitatea la roşu/verde.

Cecitatea la cuplul galben/albastru este rarisimă.

S-au realizat experimente fizico-chimice asupra pigmenţilor: purpura

retiniană/rodopsina (celulele cu bastonaşe), cu un maximum de absorbţie: 500
nm (albastru-verde), este implicat în mecanismul vederii crepusculare. S-au
descoperit pigmenţii: roşu, verde şi albastru (dar nu galben) (cf. Cornu).

Granit, 1941, (Noebel pentru medicină) a realizat primele experimente

micro-electronofiziologice, demonstând existenţa a două sisteme dominatorii ce
nu reacţionează decât la lumină (răspuns alb/negru) şi modulatorii ce reacţionează
la roşu, verde şi albastru. S-a demonstrat că o stimulare luminoasă în albastru şi
verde declanşează un potenţial pozitiv şi unul negativ prin stimularea în galben sau
roşu (validează teoria Hering).

Se impune o teorie mixtă (Young şi Hering):

- trei tipuri de receptori (conuri şi sisteme asociate);

- combinaţia receptorilor pentru verde şi roşu determină senzaţia de
galben (culoare pură);
- sistemul antagonic roşu/verde, galben/albastru prezintă o perioadă
refractară (saturarea în albastru a receptorului, produce în lumină albă
inversiunea potenţialului bio-electric şi interpretarea ca senzaţie de
galben.
Sindroamele psihovizuale sunt produse de afectarea ariilor corticale vizuale
secundare 18 (parastriată) şi 19 (prestriată).

Etiologia:

- traumatisme cerebrale;
- tumori cerebrale;
- infecţii;
- intoxicaţii;
- tulburări circulatorii care determină în timp, atrofii ale ţesutului cerebral;
- degenerescenţe senile.
Sindroamele psihovizuale se clasifică în: sindroame de deficit şi sindroame
de excitaţie.

Sindroamele de deficit sunt reprezentate de către agnoziile vizuale, care se

definesc ca fiind anomalii de percepţie vizuală (sau doar a anumitor caractere ale
percepţiei: a formei sau a culorii obiectelor, etc.), în condiţiile păstrării integrităţii
căilor senzoriale (a globului ocular). Agnoziile se clasifică în:

- agnozia vizuală totală care constă în imposibilitatea recunoaşterii unui

obiect cu ajutorul vederii şi este sinonimă cu cecitatea psihică;
- agnoziile paţiale sunt:
- prosopagnozia este agnozia pentru fizionomia umană,
bolnavii identifică persoanele numai după timbrul vocii sau
după ticurile verbale, după miros sau alte detalii, dar nu prin
vedere. Pentru obiectivarea prosopagnoziei se foloseşte
testul „figurilor celebre”: se ia o revistă şi se cere pacientului
să identifice o persoană foarte cunoscută pe care ar trebui să
o cunoască, de exemplu preşedintele ţării. Astfel este pus în
situaţia de a nu utiliza alte simţuri pentru recunoaştere
(miros, auz, simţul tactil);
- agnozia pentru obiecte cuprinde:
o agnozia pentru culori, constă în imposibilitatea de
alege culorile şi de a le asocia cu un obiect;
o agnozia pentru imagini, constă în imposibilitatea de a
recunoaşte un obiect desenat;
- agnozia pentru simboluri se manifestă pentru elemente
geometrice (cerc, pătrat, triunghi, etc.) sau pentru cuvântul
scris, când poartă denumirea de alexie (bolnavul nu poate
citi). Alexia poate fi izolată sau asociată afaziei (imposibilitea
de a vorbi datorită unor leziuni centrale) sau cu alte tulburări
de citire, scriere şi vorbire;
- agnozia spaţială constă în pierderea capacităţii de localizare
a obiectelor în spaţiu. Clinic se prezintă sub forma
următoarelor sindroame:
▪ tulburări de localizare: pacientul vede şi
recunoaşte obiectul, dar nu poate aprecia
direcţia sa şi distanţa faţă de obiect, iar dacă
trebuie să-l deseneze nu poate, deoarece nu are
o reprezentare completă a acestuia;
▪ agnozia corporală, în care pacientul nu poate
distinge dreapta de stânga sa şi nici anumite
părţi componente ale corpului său;
▪ tulburări de orientare: pacientul nu se poate
orienta în cameră, nu se poate îmbrăca sau nu
poate deschide uşa (aspect pseudodemenţial);
▪ agnozia spaţială unilaterală, în care pacientul nu
poate identifica obiectele aflate într-o jumătate
a câmpului său vizual;
 - apraxia vizuală, în care pacientul nu poate desena din
memorie un obiect simplu (un scaun sau masa, etc.);
- apraxia oculară constă în imposibilitatea pacientului de a
urmări cu privirea obiectele. Deplasarea de la un obiect la
altul se face greoi, în ciuda motilităţii oculare păstrate,
adesea prin mişcări ale capului. Se asociază cu tulburări ale
simţului spaţial şi ale atenţiei vizuale.
Sindroamele de excitaţie sunt reprezentate de către:

- metamorfopsiile care sunt reprezentări vizuale deformate din punct de

vedere al mărimii, numărului şi cu alterări ale culorilor. Asociază frecvent
ameţeli şi tulburări de orientare temporo spaţială;
- halucinozele sunt tulburări senzoriale de scurtă durată, care constau în
reprezentări fără obiect. Pacientul este conştient de acestea şi nu asociază
stări psihopatice sau alterări ale conştienţei;
- halucinaţiile vizuale sunt reprezentări fără obiect real, de care pacientul nu
este conştient. Pot fi simple, se numesc fotopsii (străfulgerări) sau complexe
(personaje, animale, etc.). Pentru un diagnostic corect se parcurg următorii
paşi:
- anamneza amănunţită pentru aflarea condiţiilor în care apare
simptomatologia;
- examenul oftalmologic complet pentru excluderea unui diagnostic
oftalmologic, prin relevarea stării de integritate anatomică a globului ocular;
- examenul neurologic pentru evidenţierea tuturor tulburărilor de percepţie;
- investigaţiile paraclinice pentru obiectivarea leziunilor organice suspicionate
(radiografie de craniu, computer tomografie, rezonanţa magnetică nucleară,
electroencefalograma, angiografii, etc.);
- examenul psihiatric dacă se suspicionează o dublă etiologie (psihică şi
organică).

7.1.2. Testarea simţului vizual

Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea ochiului de a vedea obiectele
apropiate sau îndepărtate.

Măsurarea acuităţii vizuale la distanţă se realizează uzual cu ajutorul

optotipului. Probele fac apel la diferite scări pentru:

- adult;
 - copil;
- subiect analfabet.
La adult, scara de acuitate cea mai utilizată pentru vederea de departe este
cea care prezintă litere de dimensiuni descrescătoare. Subiectul fiind plasat la 5
metri de scală, este pus sa citească testul cu fiecare ochi pe rând, fără lentile
corectoare, apoi cu lentilele corectoare care par cele mai adecvate pentru vederea
sa. Literele cele mai mari corespund unei acuităţi de 1/10, iar cele mai mici unei
acuităţi de 10/10.

Pentru măsurarea acuităţii vizuale de aproape, testul cel mai utilizat este cel
al lui Parinaud. Citit la o distanţă de 33 centimetri, el face apel la lectura
fragmentelor unui text scris cu litere din ce în ce mai mici.

La copii înaintea vârstei şcolare şi la subiecţii analfabeţi, măsurarea acuitaăţii

vizuale este identică cu cea a adultului, dar se utilizează cifre, desene sau litera E
orientată în diferite sensuri şi a cărei orientare subiectul trebuie să o indice.

Testarea simţului cromatic se realizeză cu ajutorul unor imagini colorate

standardizate: Planşele Ishihara (autorul testului, Shinobu Ishihara a fost
oftalmolog şi profesor al Universităţii din Tokio), (Flueck).

Testarea simţului cromatic, respectiv a capacităţii unui individ uman de a

percepe diferenţele dintre culori este obligatorie pentru stabilirea aptitudinii în
profesiile ce implică un simţ cromatic normal (şofer, etc).

Discromatopsia este deficienţa de vedere a culorilor, care se manifestă prin

incapacitatea de a percepe diferenţele dintre unele sau toate culorile (exceptând
alb, negru şi nuanţe de gri) pe care alţi oameni le pot vedea, în special nuanţe de
roşu şi verde. Este un termen generic care acoperă toată gama de deficienţe.
Fig.17. Model optotip
Planşa 1

Şi cei cu vedere normală şi cei cu deficieţe

ar trebui să vadă numărul 12.

Planşa 2

Cei cu vedere normală ar trebui să vadă

numărul 8.
Cei cu anomalie roşu-verde ar trebui să
vadă 3.
Daltoniştii n-ar trebui să poată vedea nici
un număr.
 Planşa 3

Cei cu vedere normală ar trebui să vadă

numărul 29.
Cei cu anomalie roşu-verde ar trebui să
vadă 70.
Daltoniştii n-ar trebui să poată vedea nici
un număr.

Planşa 4

Cei cu vedere normală ar trebui să vadă

numărul 5.
Cei cu anomalie roşu-verde ar trebui să
vadă 2.
Daltoniştii n-ar trebui să poată vedea nici
un număr.

Fig.18. Planşele Ishihara

(Daniel Flueck, Color Blindness Test by Dr Shinobu Ishihara)

Există un test mai sensibil de depistare a discromatopsiilor, realizat de către

Jean Jouannic cu imagini precum cea de mai jos. În spatele grilei cu dungi albe
persoanele cu vedere normală vor vedea o literă, iar discromaţii cel mai probabil nu
vor distinge nimic.
 Fig.19.Testul Jean Jouannic pentru depistarea discromatopsiilor

(Luis J. Vidaurri Leal, M.D. & Dra. Kathi Wegiel de Vidaurri, O.D., Color Blindness Tests)

7.2. Analizatorul vestibulo-cohlear

Este constituit din analizatorul auditiv şi cel vestibular.

7.2.1. Analizatorul auditiv

Analizatorul auditiv recepţionează sunetele din mediul ambiant şi le

decodifică în semnale nervoase, pe care le transmite SNC, unde se naşte senzaţia
auditivă.

Sunetele sunt vibraţii ondulatorii, transmise printr-un mediu elastic: apă, aer,
etc. au câteva proprietăţi fundamentale (Lieury, 1990):

1. Intensitatea: amplitudinea;
2. Înălţimea: frecvenţa;
3. Timbrul: vibraţiile armonice supraadăugate.
Aceste calităţi, într-un anumit interval, le conferă proprietatea de excitant al
analizatorului auditiv. Urechea umană percepe sunetele cu o frecvenţă cuprinsă
între: 20 – 20.000 cicli/secundă, cu o acuitate auditivă între: 1000 – 3000
cicli/secundă.
 Segmentul periferic al analizatorului auditiv este constituit din :

- urechea externă;
- urechea medie;
- urechea internă.

Fig.20.Părţile anatomice ale analizatorului auditiv

(drweather.files.wordpress.com/2009/10/)

Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern, cu rol
în captarea şi direcţionarea sunetelor spre urechea medie.

Urechea medie este situată în stânca temporalului, este limitată spre urechea
externă prin membrana timpanică, iar spre urechea internă de: fereastra ovală şi
fereastra rotundă. La nivelul ei se găseşte un lanţ de trei oscioare: ciocanul, nicovala
şi scăriţa, cu rol în modularea transmiterii sunetelor. La acest nivel sunetele se
transmit atât prin lanţul de oscioare, cât şi pe cale aeriană, prin modificarea
presiunii aerului în urechea medie, prin vibraţiile timpanului. Astfel se explică de ce
în perforaţiile membranei timpanice, auzul doar diminuă şi nu dispare.

Urechea internă se află în stânca osului temporal, labirintul osos, constituit

din: vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi cohleea osoasă. În interiorul
labirintului osos se găseşte labirintul membranos, constituit din: utriculă şi saculă:
vestibulul membranos şi canalele semicirculare membranoase, împreună formând
aparatul vestibular, specializat în menţinerea echilibrului corpului şi capului. În
melcul membranos (canalul cohlear), se află receptorul analizatorului auditiv.

Canalul cohlear, denumit şi cohleee, este dispus sub formă de spirală, răsucit
în jurul unui ax central: columelă (modiol). De la columelă se desprinde spre
lumenul cohleei o lamă osoasă spirală, care la vârful melcului lasă o fereastră:
helicotrema. Lama osoasă se continuă cu o membrană groasă: membrana bazilară.
Aceasta separă lumenul melcului în două rampe: vestibulară (superioară),
timpanică (inferioară). În interiorul lor se află perilimfa, un lichid cu compoziţia
asemănătoare cu a lichidului cefalorahidian (LCR).

În interiorul canalului cohlear care conţine endolimfa, la nivelul membranei

bazilare se află organul Corti. Aici au sediul celulele receptoare auditive, dispuse
bistratificat:

- stratul intern constituit dintr-un singur rând celular;

- stratul extern format din 3-4 rânduri celulare.
Celulele receptoare au o formă alungită şi la polul apical prezintă cili ce
străbat o membrană subţire, reticulară şi se inclavează în membrana tectoria.
Impulsurile nervoase sunt preluate de către dendritele neuronilor din ganglionul
spiral Corti din columelă (protoneuronul căii). Axonii săi formează componenta
auditivă a nervului VIII (vestibulo – cohlear). Deutoneuronul se află în nucleii
cohleari bulbo – pontini. Impulsurile ajung în mezencefal, centrii unor reflexe
auditive (întoarcerea capului şi a ochilor în direcţia sursei sonore) şi în corpul
geniculat medial din metatalamus (al III-lea neuron).

Cortexul auditiv, zona de proiecţie pentru axonii neuronilor din ganglionul

geniculat, este localizat în lobul temporal, girusul temporal superior (aria auditivă
primară). În porţiunea posterioară a girusului temporal se află ariile de asociaţie,
aici sunt înţelese sunetele prin integrarea informaţiilor de la alte arii senzoriale;
lezarea acestei arii în emisferul stâng, determină afazia Vernicke.
 Fig.21. Anatomia analizatorului auditiv
(upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/, File:Anatomy of the Human Ear.svg, derivate
work by Bornaz Sebastian)

7.2.1.1 Psihofiziologia auzului

Sistemului auditiv transformă suntele în impulsuri nervoase pe care creierul

le interpretează rezultă ca sunete. Sunetul este descris ca o vibraţie de substanţă:
aer, apă, lemn sau orice alt material.

Din punct de vedere fizic, sunetul se defineşte ca orice perturbaţie (energie

mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei unde. În această
definiţie se includ şi vibraţii la frecvenţe din afara domeniului de sensibilitate al
urechii umane: infrasunete (sub 20 Hz) şi ultrasunete (peste 20 kHz).

Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzaţia produsă asupra

organului auditiv de către vibraţiile materiale ale corpurilor şi transmise pe calea
undelor acustice. Urechea umană este sensibilă la vibraţii ale aerului cu frecvenţe
între 20 Hz şi 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest
interval depinde mult de amplitudinea vibraţiei, de vârsta şi de starea de sănătate
a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibraţiile nu mai pot fi percepute. Odată
cu vârsta, intervalul de sensibilitate se micşorează, în special pentru frecvenţele
înalte, care devin inaudibile.

Sunetele sunt captate de către urechea externă prin pavilion şi transmise

prin conductul auditiv extern membranei timpanice, aceasta le transformă în
vibraţii rezonatoare. Apoi sunt transmise prin mişcarea oscioarelor din urechea
medie până la fereastra ovală. Vibraţiile tălpii scăriţei pe membrana ferestrei ovale
produc unde ce se propagă în perilimfa din rampa vestibulară şi apoi prin
helicotremă în perilimfa din rampa timpanică, determinând şi vibraţii ale
endolimfei. Undele propagate se amplifică pe măsură ce se depărtează de fereastra
ovală. Amplitudinea maximă este atinsă mai aproape de baza melcului pentru
sunetele înalte şi mai aproape de vârf pentru sunetele joase, apoi amplitudinea lor
scade rapid. Membrana bazilară este comprimată prin amplitudinea maximă a
sunetului, prin mişcarea membranei tectoria faţă de membrana reticulară, se
deformează cilii auditivi, generând astfel potenţiale de acţiune în nervii auditivi.

Înregistrarea potenţialelor cohleare arată că segmentul bazal al melcului

răspunde la toate tipurile de stimuli sonori, iar vârful produce răspunsuri
microfonice numai la sunetele cu frecvenţă joasă.

Sistemul auditiv funcţionează şi noaptea, în timpul somnului, fiind conectat

cu sistemul activator ascendent rămânând astfel funcţional şi în timpul somnului,
permiţând trecerea rapidă a organismului în stare de alertă în urma unei stimulări
sonore adecvate (soneria ceasului deşteptător).

Auzul deţine un rol deosebit de important în însuşirea limbajului la copil,

dezvoltarea proprietăţilor cognitive şi a dezvoltării socio-afective (Olteanu, Lupu,
2001).

Cea mai importantă implicaţie psihologică a auzului este însă funcţia

limbajului. Comunicarea reprezintă o parte semnificativă a vieţii noastre, cu un rol
important în relaţiile interumane, socializare. Lipsa comunicării afectează calitatea
vieţii.

Auzul are rol în recepţionarea de informaţii auditive din mediul înconjurător,

cu importanţă în păstrarea homeostaziei, totodată poate induce plăcerea sau
senzaţii dezagreante (frica); impresiile sunetelor provenind de la mediile
înconjurătoare îmbunătăţesc calitatea vieţii noastre.

Percepţia sunetelor depinde şi de structura psihologică a individului,

expectaţia sa, bazată pe experienţa anterioară memorizată. Prin stimulare acustică
experimentală s-a demonstrat că la dreptaci sunetele recepţionate de către
urechea dreaptă (conduse în emisferul stâng sunt mai bine percepute în cadrul
limbajului (atât cele inteligibile, cât şi cele neinteligibile), decât sunetele captate de
urechea stângă la cei cu dominanţa limbajului în emisferul drept. Sunetele non-
verbale, muzica, sunt mai bine percepute în celălalt emisfer. Interpretarea
lingvistică a sunetului este posibilă doar la nivelul emisferului dominant.

Dacă un sunet acţionează un timp mai îndelungat asupra urechii umane,

apare fenomenul de adaptare şi invers, dacă există un microclimat fără excitaţii
sonore, urechea umană îşi poate creşte sensibilitatea sonoră.

La acţiunea unui timp îndelungat a unui excitant sonor foarte putenic, la

nivelul organului Corti sunt induse modificări degenerative ce duc la hipoacuzie şi
surditate.

Hipoacuzia este incapaciatea de a percepe şi înţelege stimulii acustici, fiind

consecinţa transformărilor fiziologice şi patologice de la nivelul sistemului auditiv.
Hipoacuzia reprezintă diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci
când acuitatea auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet, vorbim de
surditate.

Hipoacuzia de percepţie este diminuarea acuităţii auditive în care transmisia

este bună, dar percepţia este defectuoasă.
Cauzele şi simptome hipoacuziei de percepţie sunt de la o leziune a cohleei (organul
auzului situat în urechea internă), până la afectarea fibrelor nervoase din nervul
auditiv sau a căilor auditive centrale (care pornesc din urechea internă şi merg până
la encefal). Afectarea cohleei poate avea diferite cauze: subiectul poate suferi de o
prezbiacuzie (hipoacuzie prin îmbătrânire), de o fractură de stâncă (partea internă
a osului temporal) sau de boala lui Meniere, zgomotele emise cu o intensitate mai
mare de 90 decibeli (traumatisme sonore) şi luarea de medicamente ototoxice
(antibiotice ca: aminozida, aspirina, diuretice) pot de asemenea să lezeze cohleea.
Atunci când sunt afectate fibrele nervoase din nervul auditiv sau căile auditive
centrale trebuie căutat, în principal, un neurinom acustic (tumoră benignă a
nervului auditiv), o infecţie (meningită cerebrospinală) sau un accident vascular
(tromboza arterială sau spasm).

Hipoacuzia de transmisie este o diminuare a acuităţii auditive din cauza unei

atingeri a conductului auditiv extern, a urechii externe sau a urechii medii (care
conţine oscioarele). Cauzele unei hipoacuzii de transmisie sunt mai ales otitele
cronice, care pot afecta timpanul şi/sau oscioarele, şi otospongiozele (unul dintre
oscioare, scăriţa, vibrează din ce în ce mai puţin până devine imobil). Otitele acute
afecteaza mai ales copiii, iar otospongioza, femeile.

Surditatea (cofoza), lipsa senzaţiei auditive, este de două tipuri:

- de percepţie (nervoasă), prin afectarea cohleei sau a nervului auditiv.

Dacă cohleea şi nervul auditiv au fost complet distruse, persoana are
surditate definitivă.
- de transmisie (aeriană), prin diminuarea transmisiei la nivelul
mecanismului de transmisie, dacă cohleea şi nervul auditiv sunt intacte,
însă sistemul de oscioare este afectat, undele sonore, mai pot fi transmise
pe cale osoasă (oasele craniului). Redobândirea funcţiei auditive se face
prin înlocuirea scăriţei (în anchilozarea ei) cu o proteză;
- în unele situaţii pierderea auzului se poate datora atât afectării
transmiterii sunetelor cât şi afectării neurosenzoriale (surditatea mixtă).
Deteriorarea funcţiei auditive poate avea la bază multe motive. În cazurile în
care afecţiunile analizatorului auditiv nu se pot trata pe cale medicamentoasă sau
chirurgicală se recurge la protezarea auditivă.

Atunci când sunetele sunt prea intense sau inconfortabile, sunt percepute ca
zgomote. Prin zgomot se înţelege un sunet lipsit obiectiv sau subiectiv de o
încărcătură informaţională. Zgomotul deranjează prin senzaţia neplăcută pe care o
produce sau prin efectul negativ asupra transmiterii de informaţie. Orice zgomot
poate fi perceput ca sunet util dacă i se atribuie o valoare informaţională.

Expunerea la zgomot de o anumită intensitate (peste 85dB), pentru o

anumită perioadă de timp, poate cauza deteriorări fizice şi psihologice la nivelul
organismului uman, determinând diminuarea calităţii vieţii prin boli ale
analizatorului auditiv (în diverse grade: de la oboseala auditivă, hipoacuzie, până la
cofoză – surditate şi boli generale: hipertensiune arterială, nevroză, etc.). Se mai
pot întâlni următoarele simptome: oboseală marcată, insomnie, irascibilitate,
scăderea memoriei şi a capacităţii de concentrare, tulburări comportamentale şi
alterarea stării generale a persoanei.

Dacă pierderea auzului nu este diagnosticată şi tratată la timp, aceasta poate

determina sau poate contribui la apariţia depresiei, a izolării sociale şi la pierderea
independenţei, în special la vârstnici.

Particularităţi ale auzului la copil

Simţul auzului are un rol deosebit de important în captare a informaţiei

auditive din mediul ambiant, care va stimula dezvoltarea creierului nou-născutului,
cu influenţe şi asupra dezvoltării fizice ulterioare, încât bebeluşul va putea să stea
în şezut, se va putea muta de pe o parte pe alta şi va putea merge.

Simţul auzului este complet dezvoltat în jurul vârstei de o lună. La 5 luni,

sugarul percepe direcţia din care vin sunetele şi reacţionează rapid la sunetele noi,
de asemenea îşi va recunoaşte şi numele, fiind atent atunci când i se spune pe
nume.

7.2.1.2. Testarea simţului auditiv

Diagnosticul afectării funcţiei auditive se bazează pe un examen atent al

urechii, completat de o serie de explorări ale funcţiei auditive, pentru a evalua
gradul pierderii auzului (examen acustic cantitativ). Alte teste indică localizarea,
natura şi tipul de hipoacuzie (de transmisie, de recepţie nervoasă sau mixtă).
 Examenul urechii se realizează cu ajutorul otoscopului, un instrument pentru
vizualizarea conductului auditiv şi a timpanului, şi se caută semne ale unei infecţii
a urechii.

Etiologia hipoacuziei se stabileşte prin testări suplimentare. Acestea sunt

redate în continuare.

Audiometria este un procedeu de investigare a funcţiei auditive, ce

determină pragul minim auditiv pentru diferite frecvenţe, la ambele urechi.
Rezultatele sunt apoi comparate cu ceea ce este considerat auz normal.

Testele de discriminare sunt efectuate pentru a evalua capacitatea

pacientului de a sesiza deosebirile dintre cuvintele similare. Pacientul trebuie să
distingă între cuvinte similare monosilabice. În cazul unei hipoacuzii de transmisie,
capacitatea de discriminare este normală, spre deosebire de hipoacuzia de
percepţie.
Timpanometria este examenul care permite punerea în evidenţă a modului
în care timpanul reacţionează la modificarea presiunii în conductul auditiv. Testul
constă în introducerea unei sonde dotate cu microfon în urechea pacientului şi în
modificarea presiunii în canalul auditiv, în timp ce pacientul ascultă diferite
zgomote. Rezultatele anormale ale timpanometriei indică o hipoacuzie de
transmisie. Examenul nu necesită participarea activă a pacientului şi este utilizat în
mod obişnuit la copii.
 Fig.22. Audiogramă de aspect normal

Proba Rinne este un test ce permite diferenţierea dintre hipoacuzia de

transmisie şi de cea de percepţie. Testul compară auzul pe cale aeriană şi cel pe
cale osoasă la aceeaşi ureche, cu ajutorul diapazonului.
 Pacienţii cu hipoacuzie de percepţie necesită investigaţii suplimentare
pentru a cauta alte afecţiuni, precum boala lui Meniere sau tumori cerebrale.

Potenţialele evocate auditive de trunchi cerebral (PEA) este un test care

măsoară impulsurile nervoase din trunchiul cerebral. Rezultatele sunt anormale la
pacienţii cu hipoacuzie neurosenzorială sau cu tumori cerebrale.

7.2.2. Analizatorul vestibular

Receptorii săi sunt localizaţi în urechea internă, în labirintul vestibular

(membranos). Funcţia sa constă în detectarea senzaţiilor legate de echilibru. Se
furnizează segmentelor superioare informaţii legate de poziţia, mişcările corpului
şi ale capului în spaţiu. Pe baza lor se comandă de la nivel central declanşarea de
reflexe necesare menţinerii echilibrului şi a poziţiei verticale. Se asociază
informaţiile venite de la receptorii musculari, cutanaţi, optici, auditivi.

Canalele semicirculare membranoase, comunică cu utricula, sunt orientate

în cele trei direcţii spaţiale. Fiecare prezintă la bază o dilataţie: ampula, ce conţine
organul receptor: creasta ampulară. Celulele receptoare sunt de tip ciliat şi sunt
acoperite de o masă gelatinoasă: cupula, ce se deplasează cu deplasarea
endolimfei. La nivelul polului bazal al celulelor receptoare se găsesc dendritele
nervului VIII – ramura vestibulară.

Utricula şi sacula conţin macula (aparatul otolitic). Celulele receptoare de la

nivelul său conţin numeroşi cili, unul de dimensiuni mai mari: kinocilul şi care
proemină într-o membrană reticulară gelatinoasă. În ochiurile acestei membrane se
găsesc otoliţii (microcristale de carboant de calciu) – statoconii. În jurul şi la baza
celulelor receptoare se găsesc dendrite ale nervului VIII – ramura vestibulară.
Protoneuronul căii: dendritele neuronilor din ganglionul vestibular (Scarpa).
Axonii formează ramura vestibulară a nervului VIII. Deutoneuronul în nucleii
bulbari, de unde pornesc colaterale spre cortexul cerebelos din arhicerebel
contribuind la coordonarea echilibrului static şi dinamic, spre măduva spinării,
modulând tonusul musculaturii scheletice şi ajustând postura şi spre nucleii
nervilor cranieni: III, IV, VI, ce inervează musculatura oculară extrinsecă. Al 3-lea
neuron se află în talamus, de aici proiecţia corticală este în lobul temporal.

Psihofiziologia analizatorului vestibular. În repaus fibrele nervoase conectate

cu celulele ciliate conduc continuu impulsuri cu o frecvenţă de 100 pe secundă.
Când cilii sunt înclinaţi spre kinocil, frecvenţa impulsurilor creşte, înclinarea în
direcţia opusă scade frecvenţa acestor impulsuri. Prin modificarea poziţiei capului,
masa statoconiilor înclină cilii sunt transmise spre creier semnale corespunzătoare
pentru reglarea echilibrului.

În fiecare maculă celulele ciliate sunt orientate diferit, unele sunt stimulate
de înclinarea capului anterior, altele de înclinarea capului posterior şi altele de
înclinarae laterală a extremităţii cefalice. Fiecare transmite un anumit tip de semnal
pentru fiecare poziţie, caracteristicile semnalului informează creierul asupra
orientării capului.

Canalele semicirculare conţin endolimfa, deplasarea sa cu mişcarea capului,

stimulează organul senzitiv prin înclinarea cupulei în direcţia kinocililo rdetermină
depolarizarea celulelor ciliate, informaţiile fiind transmise prin nervii vestibulari
către SNC şi acesta este informat asupra modificărilor gradului şi direcţiei de rotaţie
a capului în cele trei planuri spaţiale.

Distrugerea completă a aparatului vestibular şi chiar în cazul pierderii tuturor

informaţiilor proprioceptive, individul mai are posibilitatea de a-şi regla echilibrul
prin informaţiile sosite pe calea analizatorului vizual. Cele mai fine mişcări liniare
sau de rotaţie ale corpului, determină modificări ale imaginilor retiniene, iar
acestea sunt transmise centrilor echilibrului, permiţându-se menţinerea lui cu
condiţia ca ochii să fie deschişi, iar mişcările efectuate să fie lente.