Căutare

Cursuri - Biologie Barron's - 12. Organele de

simț

12. Organele de simț

Urmărește cursul integral pe YouTube

Cuprins:
12.1. Introducere
12.2. Ochiul
12.3. Urechea
12.4. Gustul
12.5. Mirosul
12.6. Simțul tactil și simțurile înrudite
12.7. Echilibrul

12.1. Introducere

Simțurile organismului cuprind:

văz;

auz;

gust;

tact;

echilibru.

Totalitatea simțurilor au receptori specializați

care permit un răspuns al organelor de simț la
variați stimuli.

În funcție de natura stimulului aplicat,

receptorii se clasifică în:

chemoreceptori – stimul de natură

chimică; de exemplu: celula olfactivă din
mucoasa olfactivă; celula gustativă din
mugurele gustativ;

fotoreceptori – stimul luminos; de

exemplu: celulele cu conuri și cu bastonașe
de la nivelul ochiului;

mecanoreceptori – stimul de natură

mecanică; de exemplu: celulele ciliate din
organul lui Corti (după localizare sunt
exteroceptori); celulele ciliate din maculă și
ampulă din aparatul vestibular (după
localizare sunt proprioceptori).

În funcție de localizare, receptorii se clasifică

în:

exteroceptori – dispuși pe suprafața

corpului;

proprioceptori – în interiorul mușchilor

scheletici, articulațiilor, oaselor; detectează
poziția corpului.

Din punct de vedere structural și funcțional,

simțurile prezintă asocieri strânse cu SN, de
care depind privind interpretarea conștientă a
schimbărilor de mediu pe care le percep.

12.2. Ochiul

Organul vederii este ochiul. La nivelul său

ajunge lumina din mediul înconjurător și
determină formarea unei imagini la nivelul
receptorilor celulelor nervoase ale retinei.
Ulterior, imaginea este transformată în impulsuri
nervoase care vor fi interpretate de encefal, în
principal la nivelul lobilor occipitali ai
emisferelor cerebrale.

Receptorii specifici de la nivelul ochiului sunt

celulele cu conuri și cu bastonașe. În funcție de
natura stimulului (care în acest caz este
lumina), aceștia sunt fotoreceptori, iar în funcție
de localizare sunt exteroceptori.

Anatomia ochiului

Ochiul reprezintă o structură sferică, care

prezintă mobilitate parțială, plină cu lichid și
inervată de capătul anterior al nervului optic
(nerv cranian orientat spre emisferele
cerebrale). Imaginile generate de receptorii din
retină sunt transmise mai departe în lungul
nervului optic, ale cărui fibre mediale, la nivelul
chiasmei optice se încrucișează. Ulterior, aceste
fibre traversează tractul optic și ajung în lobii
occipitali, la cortexul vizual, unde are loc
interpretarea imaginilor. La nivelul fiecărui lob
occipital ajung imagini de la ambii ochi, fapt
care asigură vederea în spațiu.

Pentru ochi, un sinonim anatomic este glob

ocular. Lungimea globului ocular depășește cu
puțin lățimea, având o porțiune anterioară care
apare ca o proeminență în afara sferei.

Completare: Pe imaginea de mai jos se remarcă

sinusul venos scleral care se află la limita
dintre cornee și sclerotică.

Figura 12.1 Ochiul în secțiune longitudinală și

structurile sale anatomice.

Peretele globului ocular prezintă 3 straturi

(învelișuri):

extern: rezistent, fibros; cuprinde corneea,

sclerotica (sclera);

Corneea are rolul de a refracta lumina,

prezentând importanță în focalizarea luminii pe
retină.
Sclera protejează și menține forma ochiului; la
nivelul ei se atașează mușchii extrinseci ai
ochiului. Porțiunea vizibilă a sclerei se numește
„albul ochiului”.

mijlociu: bogat vascularizat; cuprinde

coroida, irisul, corpii ciliari;

Coroida absoarbe lumina; conține vasele de

sânge ale structurilor oculare.
Irisul este format din două straturi de mușchi
neted: mușchi constrictor (îngustează pupila) și
mușchi dilatator (crește diametrul pupilei). La
nivelul său se află un orificiu denumit pupilă
care prin modificări ei, permite irisului să
controleze cantitatea de lumină care o
traversează. Irisul deține pigmenți care dau
culoarea ochilor.
Corpul ciliar modifică forma cristalinului (în
procesul de acomodare) și secretă umoarea
apoasă.

intern: cuprinde retina, la nivelul căreia se

află receptorii pentru vedere.

Retina, stratul cel mai intern al globului ocular,

se extinde anterior până în zona posterioară a
corpului ciliar și absoarbe lumina, o detectează
și formează imaginile care vor fi transmise apoi
encefalului.

Ochiul prezintă două compartimente pline cu

lichide:

compartimentul anterior: o regiune din

acesta delimitată de iris și cornee, se
numește camera anterioară. O altă regiune
delimitată de iris și cristalin, se numește
camera posterioară. În ambele camere se
află umoarea apoasă (menține forma
ochiului; menține presiunea intraoculară).
Compartimentul anterior intervine în
menținerea formei ochiului și refractă lumina
prin intermediul umorii apoase.

compartimentul posterior: cuprins între

cristalin și retină, adăpostește umoarea
vitroasă (substanță de consistență
gelatinoasă, care refractă lumina, conferă
forma ochiului, menține presiunea
intraoculară, menține retina atașată de
coroidă). Compartimentul posterior intervine
în menținerea formei ochiului și refractă
lumina prin intermediul umorii vitroase.

În spatele irisului se află cristalinul, care este

un disc transparent, biconvex, alcătuit din
material proteic fibros dispus în straturi
concentrice. Cristalinul refractă lumina și
prezintă importanță în acomodare. El este
ancorat ferm de corpii ciliari prin ligamentul
suspensor. Mușchiul ciliar intrinsec din
alcătuirea corpului ciliar, constituie cea mai
mare parte a acestuia care modifică forma
cristalinului cu scopul de a focaliza imaginile. La
periferia irisului, acesta se unește cu corpul
ciliar. Restul irisului se extinde către interior
între cornee și cristalin.

Retina prezintă în alcătuirea ei două straturi:

strat extern: pigmentat, conține melanină,

aderă de coroidă și absoarbe razele de
lumină;

strat intern: sau retina propriu-zisă, strat

format din țesut nervos (3 straturi de
neuroni).

Astfel, în imediata apropiere a coroidei se află

un strat de neuroni receptori (conține aprox.
120 de milioane de celule cu bastonașe și 6-
7 milioane de celule cu conuri, denumire dată
de forma lor). Apoi urmează un strat de
neuroni bipolari, implicați în recepționarea
impulsurilor generate de celulele cu conuri și
bastonașe. Următorul strat este alcătuit din
neuroni multipolari, ai căror axoni formează
nervul optic.

Structurile accesorii ale ochiului cuprind:

sprâncenele – protejează împotriva

pătrunderii corpilor străini în pupilă;

genele – protejează împotriva pătrunderii

corpilor străini în pupilă;

pleoapele – protejează partea anterioară a

ochiului;

conjunctiva – membrană mucoasă care

căptușește partea internă a pleoapelor și se
răsfrânge și acoperă parțial globul ocular;

aparatul lacrimal – cuprinde glandele

lacrimale, producătoare de lacrimi care scaldă
ochiul și îl mențin umed.

Fiziologia vederii

În principal, simțul vederii are la bază celulele cu

conuri și bastonașe din structura retinei.

Celulele cu bastonașe se caracterizează prin:

detectează lumina slabă;

permit vederea în caz de lumină scăzută;

în lumină crepusculară, ele realizează

vederea și perceperea contururilor obiectelor;

în număr mare, se găsesc la periferia

retinei; astfel, retina periferică facilitează în
principal detectarea mișcării și vederea
crepusculară.

Celulele cu conuri se caracterizează prin:

sunt răspunzătoare de vederea diurnă,

perceperea culorilor și a detaliilor;

prin expunere la suficientă lumină, celulele

cu conuri au acuratețe maximă și permit
vederea de aproape și observarea detaliilor;

funcționează în lumină puternică;

sunt concentrate în foveea centrală –

depresiune ușoară aproape de centrul retinei;
prin îndepărtarea de această zonă, scade
numărul celulelor cu conuri și crește al celor
cu bastonașe. (Completare: Foveea centrală
este o regiune a maculei lutea care
conține exclusiv celule cu conuri.)

Ambele tipuri de celule (cu conuri și bastonașe)

sunt implicate în detectarea mișcării din mediul
înconjurător și folosesc un pigment vizual –
rodopsină. Acest pigment are o parte proteică
– opsina – care diferă în celulele cu bastonașe
și între diferite tipuri de celule cu conuri, în
acest fel fiind posibilă diferențierea culorilor și a
intensității luminoase. Restul moleculei de
pigment derivă din vitamina A și este similară în
toate celulele. Atunci când celulele cu conuri și
bastonașe sunt stimulate de energia luminoasă,
în rodopsina conținută de acestea, apar
modificări rapide de formă. Acestea
generează impulsuri nervoase neuronilor
bipolari și multipolari, care vor fi apoi
transportate pe calea nervului optic și a
tractului optic către cortexul vizual cerebral,
responsabil de interpretarea lor.

Ca urmare a proprietăților optice ale

cristalinului, imaginea de pe retină este
inversată, dar percepția în orientarea ei corectă
se face la nivelul cortexului lobilor occipitali.
Locul de origine al nervului optic se numește
disc optic și este lipsit de receptori vizuali,
numindu-se și pata oarbă.

La nivelul ochiului, raza luminoasă parcurge

următorul traseu:

începe traseul de la corneea transparentă

care acoperă suprafața ochiului;

apoi traversează pupila, care suferă

modificări de formă dependent de
intensitatea luminii și distanța față de obiectul
vizualizat; aceasta se micșorează în lumină
puternică și când obiectul este aproape și se
dilată când lumina este slabă și obiectul este
îndepărtat;

urmează traversarea umorii apoase;

apoi traversează cristalinul, structura

principală implicată în focalizarea imaginii pe
retină, datorită elasticității sale;

apoi traversează umoarea vitroasă.

Bazat pe elasticitatea cristalinului, procesul de

focalizare a luminii, poartă numele de
acomodare. Privind un obiect aflat la
depărtare, cristalinul este aproape plat și devine
convex când obiectul privit este în apropiere.
Mușchii ciliari sunt cei care în principal modifică
forma cristalinului prin acțiunea lor asupra
ligamentului suspensor. Astfel, în cursul
acomodării pentru vederea de aproape are loc
contracția mușchiului ciliar și eliberează astfel
tensiunea din ligamentul suspensor. Prin
urmare, cristalinul devine mai convex datorită
elasticității sale naturale și tendinței sale de a
lua formă sferică.

Mediile refractare ale ochiului sunt:

corneea;

cristalinul;

umoarea apoasă;

umoarea vitroasă.

Acestea focalizează razele de lumină și

determină convergența lor către foveea centrală
a retinei (locul de formare al imaginii).

Câmpul vizual extern este spațiul cuprins cu

privirea de un ochi. Câmpurile vizuale externe
ale celor 2 ochi se suprapun și permit în acest
fel percepția unei imagini tridimensionale.
Mișcările mușchilor extrinseci ai ochiului permit
percepția unei singure imagini. Astfel, în cazul în
care mișcarea ochilor nu se face coordonat,
individul percepe două imagini, în loc de una
singură – afecțiune numită strabism.

Tulburările de vedere

În vederea normală, focalizarea razelor de

lumină se face pe retină.

Cele mai comune tulburări de vedere sunt:

miopia – formarea imaginii se face în fața

retinei; cauzele pentru care apare această
afecțiune sunt date de: alungirea naturală a
globului ocular sau cristalinul nu se
acomodează corect; corecția se face folosind
ochelari cu lentile biconcave.

hipermetropia – formarea imaginii se face

în spatele retinei; imaginea este neclară
deoarece ochiul este prea scurt sau cristalinul
prea plat încât să permită vederea de
aproape; corecția se face folosind ochelari cu
lentile biconvexe.

Astigmatismul – tulburare de vedere cauzată

de curbura neregulată a corneei sau a
cristalinului care se traduce prin incapacitatea
individului de a distinge două puncte apropiate,
în anumite părți ale câmpului vizual. Astfel,
curbura neregulată determină difracție, razele
de lumină proiectându-se pe zone variate din
retină și se produce o imagine neclară. Corecția
se face folosind ochelari cu lentile torice (au o
curbură specială).

Discromatopsia – tulburare de vedere cauzată

de incapacitatea celulelor cu conuri de a
reacționa la anumite culori ale spectrului de
lumină. De exemplu, prin absența celulelor cu
conuri sensibile la culoarea roșie, persoanele
respective nu pot distinge culoare verde de cea
roșie. În general, este o afecțiune genetică, iar
femeile sunt purtătoare ale acestei modificări,
însă prezența este mai frecventă la bărbați.

Odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul pierde

din elasticitate și astfel se diminuează
capacitatea de a vedea la distanțe mici,
fenomen denumit prezbitism. Corecția se face
cu ochelari de citit.

Figura 12.2 Tulburări comune de vedere.

12.3. Urechea

Organul auzului este urechea. Aceasta

recepționează undele sonore din mediul
înconjurător și le transmite neuronilor din
urechea internă, unde se transformă în
impulsuri nervoase transmise mai apoi
encefalului. Localizarea ariilor auditive majore
este în cortexul lobilor temporali ai emisferelor
cerebrale.

Receptorii specifici de la nivelul urechii interne

implicați în auz (cohleea), sunt celulele ciliate
de la nivelul Organului lui Corti. În funcție de
natura stimulului (care în acest caz sunt
vibrațiile), aceștia sunt mecanoreceptori, iar în
funcție de localizare sunt exteroceptori.

Anatomia urechii

Urechea se compune din:

urechea externă – formată din pavilionul

urechii (Pinna) și canalul auditiv extern
(conduce vibrațiile sonore); orificiul auditiv
extern constituie intrarea în canalul auditiv
extern, iar la capătul proximal al canalului se
află timpanul (membrana timpanică).

urechea medie – conține 3 oase denumite

și oscioare: ciocan (malleus), nicovala
(incus) și scărița (stapes). Capătul
proximal al scăriței este conectat cu
fereastra ovală care se află la rândul ei în
contact cu urechea internă.

Urechea medie este legată de faringe printr-un

tub subțire și lung, denumit trompa lui
Eustachio, cu rol în menținerea unei presiuni
egale de o parte și de alta a membranei
timpanice. Prin expunerea la altitudini mari, în
interiorul urechii medii rămâne captivă o
cantitate de aer la presiune înaltă. Pe calea
trompei lui Eustachio, acest aer ajunge în
faringe și determină „o pocnitură”. În cazul
expunerii la altitudini mici, aerul cu presiune
înaltă urcă în urechea medie prin trompa lui
Eustachio pentru egalizarea presiunilor și
determină astfel o altă „pocnitură”.

urechea internă – formată din cohlee

(structură de forma unui melc), la interiorul
căreia se află perilimfă (un lichid). Prin
vibrațiile acestui lichid, se generează
impulsuri nervoase care determină senzația
sonoră.

Figura 12.3 Structurile anatomice ale urechii.

Fiziologia auzului

Perceperea vibrațiilor sonore date de un obiect

și transformarea lor în unde sonore se numește
auz. Mediul de propagare al acestor vibrații
este aerul, care conferă undelor sonore:
frecvență, intensitate și timbru.

Frecvența constituie numărul de vibrații ale

aerului într-o unitate de timp. De cele mai multe
ori, exprimarea se face în cicli/ secundă sau
hertzi.

Intensitatea sunetului prezintă variații

dependente de amplitudinea undei sonore.
Exprimarea se face în decibeli.

Timbrul (calitatea) sunetului depinde de

armonicele tonale, care depinde de obiectul
producător de sunet.

Auzul implică anumite acțiuni mecanice care

transformă undele sonore în impulsuri
nervoase. Astfel, undele sonore pătrund mai
întâi în canalul auditiv extern și se lovesc de
timpan. Energia undelor sonore determină
vibrația timpanului, care este transmisă apoi
celor 3 oscioare din urechea medie (ciocan,
nicovală, scăriță). Acestea vibrează secvențial,
odată cu transmiterea undelor sonore.

Figura 12.4 Transmiterea undelor sonoare la

nivelul urechii umane.

Scărița este în contact direct cu fereastra

ovală (se află la intrarea în cohlee), ale cărei
vibrații determină modificări ale presiunii
perilimfei din cohlee. Mai departe, vibrațiile
perilimfei sunt transmise organului Corti din
interiorul cohleei. La nivelul său se află
dendritele neuronilor ai căror axoni alcătuiesc
ramura cohleară a nervilor vestibulo-cohleari
(auditivi). Aceste dendrite vin în contact cu
celule ciliate. Membrană vestibulară a cohleei
delimitează în interior o cantitate de endolimfă
în jurul celulelor ciliate. Astfel, când apar
modificări ale presiunii perilimfei, membrana
tectoria pune în mișcare celulele ciliate și
declanșează impulsuri nervoase. Modificările de
presiune sunt transmise înapoi perilimfei și
determină bombarea ferestrei rotunde, pentru
a micșora (diminua) presiunea. Impulsurile sunt
transmise în lungul ramurii cohleare a nervului
vestibulo-cohlear (VIII) către lobii temporali ai
emisferelor cerebrale, acolo unde are se
desfășoară interpretarea sunetului.

Completări: Helicotrema (se observă pe

imagine) se întâlnește la nivelul cohleei și
permite tranziția de la scala vestibuli la scala
tympani. Atât scala vestibuli, cât și scala
tympani conțin la interior perilimfă. La interiorul
ductului cohlear se află endolimfă. Fereastra
rotundă se deschide la nivelul urechii medii (se
remarcă pe imaginile de mai sus).

Alte simțuri: gust, miros, simțul tactil, simțul

echilibrului.

12.4. Gustul

Simțul gustului (simț gustativ) reprezintă un

simț bazat pe substanțe chimice dizolvate într-
un lichid. După dizolvare, moleculele substanței
sunt identificate de către mugurii gustativi ai
limbii.

Mugurii gustativi se află pe partea dorsală a

limbii, situați pe mici protuberanțe, denumite
papile.

Receptorii specifici de la nivelul mugurelui

gustativ sunt celulele gustative. În funcție de
natura stimulului (care în acest caz sunt soluțiile
chimice), aceștia sunt chemoreceptori, iar în
funcție de localizare sunt exteroceptori.

Gusturile primare sunt în număr de 5, și anume:

dulce – cel mai bine detectat la nivelul

vârfului limbii;

acru – porțiunile antero-laterale ale limbii;

amar – partea posterioară a limbii este mai

sensibilă la molecule care stimulează acest
gust;

sărat – în special, părțile postero-laterale

ale limbii; cel mai bine detectat la nivelul
vârfului limbii;

umami (datorită glutamatului, un

aminoacid) – receptorii se află în apropierea
faringelui.

Acasă Cursuri Grile Simulări Meditații