SISTEMUL OSOS

Scheletul cuprinde peste 200 oase si reprezinta suportul morfologic si

functional al muschilor striati scheletici.

Dupa regiuni, scheletul se clasifica in scheletul capului, al trunchiului si cel al

membrelor.

1. Scheletul capului cuprinde:

 Neurocraniul - adaposteste encefalul fiind format din 8 oase, din

care 4 neperechi - frontal, etmoid, sfenoid, occipital si 4 perechi -
2 temporale si 2 parietale;
 Viscerocraniul - contine segmentele periferice ale unor
analizatori si initiale ale aparatelor digestiv si respirator.Este
format din 14 oase din care 2 nepereche
- vomerul si mandibula si 6 pereche - maxilare, palatine, nazale,
lacrimale, zigomatice, cornete nazale inferioare.
2. Scheletul trunchiului cuprinde:

1
 Coloana vertebrala este

constituita din 33-34 vertebre dispuse

astfel: 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare,

5 sacrale - osul sacrum, 4-5 coccigiene

- osul coccis.
O vertebra este alcatuita din: corp vertebral - se articuleaza cu corpul
vertebrelor vecine prin discul intervertebral; arc vertebral - cu 3 apofize: una
spinoasa (situata median) si 2 transverse (situate lateral) pe care se prind
muschii; gaura vertebrala - totalitatea orificiilor suprapuse formeaza canalul
vertebral care adaposteste maduva spinarii.
Prezinta 4 curburi fiziologice dispuse in plan sagital si reprezentate
de lordoze- cervicala si lombara si cifoze- toracala si sacrala.

Coastele sunt in numar de 12 perechi din care: 7 adevarate

 (I-VII) - se articuleaza direct cu sternul prin cartilajul propriu; 3 false

(VIII, IX, X) - se articuleaza cu cartilajul celei a 7-a coaste; 2 flotante

(XI, XII) - libere.

 Sternul este un os lat format din corp, manubriu si apendice

xifoid ce se articuleaza cu claviculele si primele 7 perechi de
coaste.
2
3.Scheletul membrelor este constituit din scheletul centurilor si scheletul
membrelor propriu-zise.
Scheletul membrelor superioare cuprinde: centura scapulara formata
din omoplat(scapula) si clavicula si membrul superior propriu-zis format
din humerus, cubitus (ulna) si radius, oase carpiene - 8, metacarpiene - 5
si falange - 14.
Scheletul membrelor inferioare cuprinde centura pelviana formata din
doua oase coxale care impreuna cu osul sacrum si coccisul alcatuiesc bazinul.
Membrul inferior propriu-zis este format din: femur,
tibia si fibula (peroneul), oasele tarsiene - 7, oasele metatarsiene - 5
si falange - 14, la care se adauga rotula (patela) - un os sesamoid aflat in
grosimea tendonului rotulian.
Rolul sistemului osos
Sistemul osos indeplineste functii deosebit de importante pentru viata
organismului.

1. Datorita rigiditatii lor, oasele dau corpului forma caracteristica,

ii sustin greutatea, constituie

2. locuri de insertie pentru muschi.

3. Participa la formarea unor cavitati de protectie pentru
adapostirea unor organe vitale (encefalul - in cutia craniana,
maduva spinarii - in canalul vertebral, inima, vasele mari,
plamanii - in cutia toracica).
4. Componenta minerala a oaselor constituie un depozit pentru
mentinerea echilibrului fosfocalcic.
5. Maduva rosie din tesutul spongios al epifizelor oaselor lungi,al
oaselor late,al oaselor scurte,etc este organ hematopoietic.
6. In cadrul aparatului locomotor,oasele reprezinta organele pasive
ale miscarii.
7. Asigura statiunea bipeda a omului prezentand anumite
particularitati(curburi ale coloanei vertebrale,cutia toracica si
bazinul mai largi ,talpa piciorului boltita etc,)

Cresterea in lungime si grosime a oaselor

In viata intrauterina, pana in luna a doua, scheletul embrionului este numai

schitat si format din tesut conjunctiv de consistenta membranoasa sau
cartilaginoasa.

Dupa aceasta data si dupa nastere acest tesut sufera procese de osificare
(osterogenoza) care constau din inlocuirea tesutului vechi conjunctiv sau
cartilaginos printr-un tesut osos.

3
Osterogenoza de membrana consta in inlocuirea tesutului conjunctiv fibros
in tesut osos.Este caractesristica oaselor boltii craniene,a mandibulei,a
corpului claviculei.

Osterogenoza endocondrala consta in inlocuirea tesutului cartilaginos in

tesut osos.Este caracteristica oaselor membrelor, vertebrelor, oaselor de la
baza craniului.In dezvoltarea unui os se disting doua faze. In prima faza se
formeaza tesut osos, prin inlocuirea tesutului conjunctiv sau cartilaginos si
se constituie osul primar.In a doua faza se produc fenomene de remaniere si
distrugere, adica de modelare a tesutului osos, care dau structura
caracteristica osului definitiv, constituindu-se osul secundar. Oasele cresc
atat in lungime cat si in latime.

Cresterea in lungime este mai evidenta la oasele lungi, unde se realizeaza cu

ajutorul unor discuri cartilaginoase numite cartilaje de crestere. Ele se afla la
limitele dintre diafiza si epifize si se mentin pana la varsta de 20-24 ani, cand
se osifica complet si deci cresterea inceteaza.Este un proces de osificare
endocondrala.

Cresterea in
grosime se face la
toate formele de
oase, prin periost,
care produce in
mod continuu
osteoblaste,
adaugand astfel os
nou de la
exteriorul spre
interiorul osului
vechi.

Datorita periostului se pot suda partile rupte ale oaselor si se pot face
transplanturi de periost (grefe osoase).

Cresterea oaselor depinde de o serie de factori endocrini (hormoni

hipofizari, tiroidieni, sexuali), vitamine (A, C, D), enzime, precum si o
alimentatie bogata, mai ales in saruri de calciu.

Articulatiile prezinta 3 forme de afectiuni: artroze, artrite si guta.

Aceste afectiuni au o cauza comuna, alterarea elasticitatii mental-emotionale

datorita dezvoltarii in timp a unor insusiri cu caracter negativ.

4
Durerile reumatismale (artrite si artroze) reprezinta rigiditate in atitudini,
mentinute timp indelungat (zeci de ani), ceea ce face ca incidenta acestor
afectiuni sa creasca mai ales la batrani.

Artrita reumatoida
GP: Criticism profund al autoritatii. Se simte lasat deoparte.
GR: Sunt singura mea autoritate. Ma iubesc si ma aprob. Viata este buna.

Articulatie mandibulara (afectiuni)

GP: Suparare. Resentiment. Dorinta de razbunare.
GR: Doresc sa schimb tot ce in mine a creat aceasta situatie. Ma iubesc si ma
aprob. Sunt in siguranta.
Articulatii (afectiuni)
GP: Imposibilitatea de a schimba directia cu usurinta in viata.
GR: Eu curg cu usurinta odata cu schimbarea. Viata mea este ghidata Divin si
intotdeauna merg in aceeasi directie.
Articulatie pumn (afectiuni)
GP: Imposibitate de miscare cu usurinta in tot ceea ce faci.
GR: Ma descurc cu usurinta si bucurie in experientele mele de viata.
Brate (afectiuni)
GP: Incapacitatea si inabilitatea de a imbratisa experientele vietii.
GR: Imi imbratisez experientele vietii cu iubire, cu usurinta si cu bucurie.
Cot (afectiuni)
GP: Schimbari de directie si neacceptarea experientelor noi.
GR: Trec cu usurinta prin noi experiente, noi directii si noi schimbari.
Dureri (osoase, vertebrale)
GP: Furie neexprimata, sedimentata.
GR: Imi exprim emotiile cu bucurie intr-un mod pozitiv.
Luxatii
GP: Furie si rezistenta. Refuzul de a se misca intr-o directie sigura.
GR: Viata ma conduce doar catre ceea ce este mai bun pentru mine. Sunt in
pace.
Maduva spinarii (afectiuni)
GP: Reprezinta cele mai adanci credinte despre sine, cum te sprijini si cum ai
grija de tine.
GR: Spiritul Divin este structura vietii mele. Sunt in siguranta, iubit si sprijinit
total.
Maini (orice afectiune a mainii)
GP: Tot felul de activitati. Tinere si manuire. Mangaiere, piscare, prindere.

5
GR: Aleg sa manuiesc toate experientele mele cu usurinta, iubire si cu
bucurie.
Oase – fracturi
GP: Revolta contra autoritatilor.
GR: In lumea mea sunt singura autoritate, pentru ca sunt singura persoana ce
gandeste in mintea mea. Sunt bine structurat si echilibrat.

Sistemul muscular este alcatuit din totalitatea muschilor care intra in

alcatuirea organismului.
Muschii sunt de trei tipuri:
-muschi striati, care se prind pe schelet si de aceea se mai numesc si muschi
scheletici
-muschi netezi, care se gasesc in peretii organelor interne si se mai numesc
muschi viscerali sau al organelor interne

6
-muschi striati de tip cardiac, adica muschiul inimii, miorcardul
Principalele grupe de muschi scheletici
Muschii scheletici fomeaza peste 40% din greutatea corpului.Numarul
muschilor scheletici este de peste 500.
Dupa regiunile corpului, muschii sunt grupati in: muschii capului, muschii
gatului, muschii trunchiului si muschii membrelor.
1.Muschii capului
Sunt reprezentati de muschii mimicii, muschii masticatori, muschii limbii si
muschii extrinseci ai globilor oculari.
a) Muschii mimicii
Au rol in determinarea expresiei fetei (mimica) si sunt urmatorii:
-muschiul frontal
-muschiul occipital
-muschii grupati in jurul orificiilor nazale, orbitale si auditive
b) Muschii masticatori
Intervin in actul masticatiei (proces mecanic de maruntire si fragmentare a
alimentelor) si sunt urmatorii:
-muschii maseteri
-muschii temporali
c) Muschii limbii
d) Muschii extrinseci ai globilor oculari
Sunt 4 drepti si 2 oblici:
-muschii drept superior si drept inferior
-muschii drept intern si drept extern
-muschii oblic superior si oblic inferior
2.Muschii gatului
Au rol in miscarile capului si sunt reprezentati de urmatorii muschi:
-muschiul pielosul gatului
-muschii sternocleidomastoidieni
3.Muschii trunchiului
Sunt reprezentati de muschii spatelui si cefei, muschii toracelui si
abdomenului
a) muschii spatelui si cefei
-muschii trapezi
-muschii dorsali
b) muschii toracelui
-muschii pectorali
-muschii dintati

7
-muschii intercostali
-diafragmul (muschiul respirator care separa cavitatea toracica de cea
abdominala)
c) muschii abdomenului
-muschii drepti abdominali
-muschii oblici interni
-muschii oblici externi
4.Muschii membrelor
Sunt reprezentati de muschii membrelor superioare si cei al membrelor
inferioare.
Muschii membrelor superioare
a) muschii umarului
-deltoidul
b) muschii bratului
-biceps si triceps brahial
c) muschii antebratului
-muschii flexori si extensori ai degetelor
-muschii pronatori si supinatori ai antebratului
Pronatia este rasucirea antebratului si mainii catre interior astfel incat
degetul mare se apropie de corp
Supinatia este rasucirea antebratului si mainii catre exterior astfel incat
degetul mare se indeparteaza de corp
d) muschii mainii
-muschii flexori si extensori ai degetelor
Muschii membrelor inferioare
a) muschii articulatiei coxo-femurale
-fesierii
b) muschii coapsei
-muschii croitor si cvadriceps femural (pe partea anterioara a coapsei)
-muschii biceps femural (pe partea posterioara a coapsei)
c) muschii gambei
-muschii triceps sural alcatuiti din muschii gemeni (gastrocnemieni) si
solear
-muschii flexori si extensori ai degetelor
-muschii pronatori si supinatori a piciorului
d) muschii plantei (laba piciorului)
-muschii flexori si extensori ai degetelor

8
 TIPURI DE CONTRACTII
Muschii sunt organe active ale miscarii asigurand tonusul, postura,
echilibriul, mimica si miscarile voluntare.Propietatea specifica muschilor
este contractilitatea.Contractilitatea consta in general in scurtarea
muschiului atunci cand asupra lui actioneaza un excitant.In timpul
contractiei musculare, in fibrele musculare au loc procese chimice in urma
carora se elibereaza energie.Cea mai mare parte din energia eliberata se
transforma in caldura iar o mica parte se transforma in energie mecanica.In
fiziologie, prin contractie musculara nu se intelege obligatoriu scurtarea
muschiului, ci producerea unei tensiuni interne.
Dupa variatia lungimii muschiului si a tensiunii musculare, contractiile pot fi
de doua tipuri: contractii izotonice (aceeasi tensiune) si contractii izometrice
(aceeasi dimensiune).

Muschi (afectiuni)
GP: Rezistenta la experiente noi. Inabilitate de a te misca prin viata.
GR: Viata este pentru mine un dans de bucurie.

Distrofie musculara
GP: Nu merita sa cresti.
GR: Las in urma limitarile parintilor. Sunt liber sa fiu cel bun pentru mine asa
cum pot.

Limba (afectiuni)
GP: Incapacitatea de a gusta placerile vietii.
GR: Ma bucur de darnicia vietii.

Bursite
GP: Manie reprimata. Dorinta de a lovi pe cineva.
GR: Iubirea relaxeaza si elibereaza tot ce nu se armonizeaza cu sinele meu.

9
 SISTEMUL DIGESTIV

Aparat (sau tub) digestiv reprezinta totalitatea organelor cu ajutorul

carora se face digestia.
Cunoscand alcatuirea si modul de functionare a sistemului digestiv, vom
intelege mai bine cum, unde si cand actioneaza elementele nutritive.

 Gura si esofagul
10
 Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si
amestecarea ei cu saliva. O enzima din saliva numita ptiaina incepe sa
descompuna amidonul in zaharuri simple. Alimentele sunt apoi
trimise catre fundul gurii si de acolo patrund in esofag; fiind antrenate
mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism - miscari ritmice
de contractare si relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge
bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a
impiedica regurgitarea alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura,
si in acelasi timp pentru a permite eliberarea anumitor
enzime necesare la un moment dat - fiindca o enzima nu poate implini
actiunea alteia - traiectul digestiv este echipat cu sfinctere situate in
punctele importante de jonctiune.

 Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator
segment al traiectului digestiv, fiind asezat mai sus insa de cat se crede in
general. El ocupa spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un
"sac" flexibil, imbracat in muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel
fara incetare forma. Cu exceptia alcoolului, nici o substanta ca atare nu este
absorbita prin peretii stomacului.Alimentele ingerate in mod obisnuit la o
masa parasesc stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Materialele
lichide, ca supele de exemplu, parasesc stomacul mult mai repede; grasimile
insa raman un timp mai indelungat. Un meniu obisnuit, compus
din carbohidrati, proteine si grasimi, este eliminat dintr-
un stomac normal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si
anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un
anumit factor capabil sa faciliteze dizolvarea vitaminei B12si trecerea ei
prin peretii intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este
caracteristic mediul acid; aceasta aciditate este asigurata de catre sucul
gastric.

 Pepsina:
enzima predominanta in stomac; asigura digestia carnii si a altor proteine,
fiind activa numai in mediu acid.

 Renina: produce coagularea laptelui.

 Acidul clorhidric:
este produs ce celulele prezente in peretii stomacului si asigura mediul

11
acid necesardigestiei. Stomacul nu este indispensabil digestiei. Cea mai
mare parte a procesului de digestie are in loc in afara stomacului.

 Intestinul subtire

Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii

intestinului subtire. In lungime de peste sapte metri, intestinul
subtire este segmentul in care are loc savarsirea procesului de digestie cu
absorbtia tuturor elementelor nutritive. Mediul prezent in interiorul lui
este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor intestinali. Mediul
alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si
absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei segmente: duodenul,
care porneste chiar de la orificiul de iesire a stomacului, jejunul (de
aproximativ trei metri lungime) si ileonul (pana la trei metri si jumatate
lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat inainte
prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice care in
mod obisnuit ne referim spunand ca ne "ghiortaie" stomacul. De fapt, asa
cum vazut, responsabil pentru aceste bolboroseli nu este stomacul, insa
probabil ca expresia va persista ca atare.

 Intestinul gros (Colonul)

Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15

ore. Materialele care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a
intestinului gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul
subtire este impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de
jonctiune. Cu exceptia apei, prin peretii intestinului gros sunt absorbite
putine substante. Functia primara a colonului este cea de stocare si
deshidratare. Pe masura ce apa este absorbita, materialul lichid
capata consistenta semisolida, fiindu-i necesare 12 pana la 15 ore pentru a
realiza intreg circuitul intestinal. Spre deosebire de stomac, intestinul
gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a materiilor fecale
este constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principa celuloza -
si substante toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.

 Ficatul
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in
grasimi.Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste
aproximativ un kilogram si jumatate. Asemeni unei complexe uzine chimice,
12
el poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica,
distrugand si anihiland o serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie
totodata un rezervor de sange si un depozit pentru
inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului (carbohidrat
digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt
prelucrate enzime, colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii
ce asigura coagularea sangelui. Una din principalele functii ale
ficatului este aceea de a produce bila. Sarurile continute in bilacontribuie
la digerarea eficienta a grasimilor, ele actionand asemeni detergentilor,
emulsionand materiile grase.

 Vezica biliara

Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica

biliara. Vezica biliara este un organ cu rol de depozitare, lung de
aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica structura
chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si uneori chiar simpla
vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti constituenti
fluizi ai vezicii biliare tind cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-
numitii calculi biliari.

 Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in
concavitatea formata din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon
cu rol in arderea accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata
in traiectul digestiv, ci direct in circuitul sanguin. O functie importanta
a pancreasului este fabricarea si secretia sucului pancreatic ce contine
unele din enzimele de baza necesare in procesul de digestie: lipaza care
descompune grasimile, tripsina - cu rol in descompunerea proteinelor - si
amiliaza care hidrolizeaza amidonul.

Splina
Bolile de splină apar în primul râ nd de la prea multe griji, muncă mentală
excesivă şi concentrarea obsesivă pe un singur subiect.
Splina joacă un rol esenţial în digestia şi absorbţia substanţelor nutritive.
Ajută la formarea sâ ngelui şi a energiei. Este conectată la muşchi, gură şi
buze, iar un eventual dezechilibru la acest nivel se va manifestă prin
scă derea apetitutului, oboseală inexplicabilă , disconfort abdominal, scaune
moi sau diaree, buze palide, scrâ şnirea dinţilor pe timp de noapte,
menstruaţie foarte abundentă sau senzaţie de oboseală a muşchilor.

13
Ficatul

Furia, resentimentele, frustră rile şi irascibilitatea se numă ră printre factorii

declanşatori ai bolilor de ficat. Stă rile de nervozitate blochează energia de la
nivelul acestui organ.
Deoarece ficatul se află în conexiune subtilă cu tendoanele, unghiile şi ochii,
persoanele cu probleme la ficat vor experimenta adesea simptome precum
înroșirea ochilor, modificarea aspectului unghiilor sau apariţia unor senzaţii
aparent inexplicabile de oboseală .
Atenţie: ficatul prezintă o legă tură importantă şi cu ciclul menstrual, astfel
încâ t durerile excesive din perioada menstruaţiei ar putea indica un eventual
dezechilibru la nivelul acestui organ.
ALERGIILE: sunt rezultatul supararilor interioare, al nemultumirilor fata de
oamenii apropiati si lumea inconjuratoare.
APENDICITA: frica de viata, blocarea curgerii binelui
Anorexie
Cauza mentala: Refuzul propriei vieti. Frica extrema, ura fata de sine si
respingere.
Solutie: Este bine sa fiu eu. Sunt minunat exact asa cum sunt. Aleg sa traiesc.
Aleg bucuria si ma accept.
Anus, hemoroizi
Cauza mentala: Manie in relatiile ce nu doresti sa le eliberezi.
Solutie: Ma eliberez cu usurinta de ceea ce nu mai am nevoie in viata.
Abcese ale anusului, fistula
Cauza mentala: Eliberarea incompleta de „vechituri”. Pastrez resturi ale
trecutului.
Solutie: Iubirea este cea cu ajutorul careia ma eliberez total de trecut. Sunt
liber. Sunt iubire.
Sangerari anorectale
Cauza mentala: Manie si frustrare.
Solutie: Am incredere in procesul vietii. In viata mea se desfasoara doar
actiunea dreapta si buna.
Prurit in zona anala
Cauza mentala: Vinovatie din trecut. Remuscari.
Solutie: Ma iert pe mine insumi cu iubire. Sunt liber.
Dureri in zona anala
Cauza mentala: Vinovatie. Dorinta de pedepsire. „;Nu sunt suficient de bun”
Solutie: Trecutul s-a dus. In prezent, ma iubesc si ma aprob.
Apendicita
Cauza mentala: Frica. Teama de viata, blocand curgerea binelui.
Solutie: Sunt in siguranta si las viata sa curga cu bucurie.
14
BILA: placerea pentru mancaruri fierbinti, iuti, acre, uscate si sarate
deranjeaza functia bilei. De asemenea mania, supararea, frica, activitatea
sexuala excesiva sunt factori de dereglare a bilei.
SISTEMUL RESPIRATOR

In plamani, sangele se incarca cu oxigen si se debaraseaza de surplusul de

bioxid de carbon
In toate organele si celulele are loc permanent distrugerea glucidelor,
proteinelor si grasimilor, descompunerea acestor substante fiind legata
aproape totdeauna de oxidare. Prin oxidare se fixeaza oxigen si se degajeaza
bioxid de carbon. Schimbul acestor gaze intre organism si mediul
inconjurator are loc in plamani, prin respiratie. In inspiratie, cand cutia
toracica se dilata, aerul este "aspirat" in plamani. La inceput aerul inspirat
patrunde in cavitatea nazala, unde se incalzeste, se umezeste si se
debaraseaza de praf; de aceea este foarte important sa se respire pe nas si nu
pe gura. Apoi aerul trece in nazofaringe si laringe. Continuarea laringelui o
constituie traheea, care este un tub cu o lungime de aproximativ 12 cm. De la
trahee pleaca doua ramificatii tubulare (bronhiile mari) care merg la ambii
plamani. In aceste cai respiratorii se secreta mucus, care retine praful ce
patrunde cu aerul. Afara de aceasta, in laringe, trahee si bronhii exista cili
15
vibratili care prin miscarea lor neinterupta contribuie la indepartarea
prafului si a altor particule straine. Bronhiile se ramifica in plamani, in canale
din ce in ce mai fine, care se termina cu niste vezicule cu pereti subtiri,
numite alveole pulmonare. Numarul lor ajunge la cateva milioane. Tocmai in
acestea ajunge in cele din urma aerul. Cu fiecare inspiratie, in cazul unei
respiratii linistite, in alveolele pulmonare ajung 300-400 ml aer. In cazul
intensificarii respiratiei, in plamani patrunde o cantitate de aer de cateva ori
mai mare. In plamani, sangele se imbogateste in oxigen. In acelasi timp,
bioxidul de carbon din sange trece in aerul din alveolele pulmonare. Pe cand
in aerul inspirat exista numai urme de bioxid de carbon (0,03%), in aerul
expirat concentratia acestuia este de aproximativ 3,5%. Afara de aceasta,
prin plamani se elimina zilnic din organism aproximativ 0,3-0,4 l apa. Aerul
expirat este totdeauna bogat in vapori de apa. De aceea in zilele reci se vad in
timpul expiratiei rotocoale de aburi in jurul narilor si gurii. Vaporii de apa
ajungand din plamani calzi in atmosfera rece se transforma in mici picaturi
de apa.
Activitatea plamanilor poate fi mult intensificata
Suprafata totala a alveolelor pulmonare este foarte mare si atinge 150 m2,
adica ea este de 100 de ori mai mare decat intreaga suprafata a corpului
omenesc. Numarul respiratiilor pe minut oscileaza intre 16 si 20; in acest
interval prin plamani trec aproximativ 5-6 l aer, iar in sangele omului ajung
sa treaca aproximativ 0,25 l oxigen. Asa stau lucrurile cand ne gasim in
repaus, daca de exemplu stam culcati sau stam intr-o pozitie comoda.
In timpul lucrului, frecventa respiratiei si amplitudinea miscarilor cutiei
toracice cresc mult si in acest caz prin plamani trec pe minut 20-30 l aer si
chiar mai mult. Acest lucru da posibilitatea sa se imbogateasca aportul de
oxigen in organism, caci necesarul in oxigen creste mult in timpul muncii
intense. Dezvoltarea plamanilor, masura in care se poate mari aportul de
oxigen in organism atunci cand este necesar, se apreciaza deobicei prin
masurarea capacitatii vitale a plamanului. Asa se numeste
cantitatea(volumul) de aer expirata in cursul unei expiratii maxime, dupa o
inspiratie cat mai adanca. La barbat, capacitatea vitala a plamanilor este in
medie de 3500 cm3; la femeie, ea este ceva mai mica. Aceste cifre pot fi mai
scazute la cei care duc un mod de viata sedentar si nu se ocupa cu munca
fizica si cu sportul. La sportivii antrenati, ele sunt mult mai ridicate.
Poate fi dirijata respiratia?
In cursul vietii omului, muschii respiratori (diafragmul si muschii
intercostali) executa cateva milioane de contractii si totdeauna dupa
inspiratie survine expiratia, iar dupa expiratie, inspiratia. Aceasta succesiune
precisa a inspiratiei si expiratiei este asigurata de activitatea sistemului
nervos. Modificarea frecventei si profunzimii respiratiei in timpul miscarilor
16
si a muncii intense este asigurata in special de sistemul nervos. Toate acestea
se petrec de obicei involuntar, fara ca noi sa fim constienti de acest lucru. Dar
pana la un anumit grad noi ne putem dirija respiratia si daca dorim putem sa
ne dezvoltam aceasta aptitudine. Trebuie sa stim sa ne adaptam ritmul
respiratiei la ritmul muncii, de exemplu in timplu mersului fiecare miscare
respiratorie trebuie sa se repete ritmic dupa un anumit numar de pasi. In
timpul lucrului, vorbitului, cantatului, respiratia trebuie sa aiba de fiecare
data alt ritm. De aceea este atat de important sa ne antrenam respiratia.
Trebuie sa respiram aer curat
De obicei in aer exista praf sau alte impuritati, care patrund in plamani. Este
foarte important sa respiram aer curat.
Emfizem (pulmonar)
Cauza mentala: Teama de a accepta viata. Nu merita sa traiesti.
Solutia: Este dreptul meu din nastere sa traiesc din plin si in libertate. Iubesc
viata. Ma iubesc pe mine.

Gripa
Cauza mentala: Frica. Credinta in date statistice. Idei preconcepute.
Solutia: Ma aflu departe de orice conceptie si superstitii de grup, de idei
preconcepute auzite sau mostenite. Sunt eliberat de orice tensiune,
inflamatii, influente si manipulari. Sunt eu insumi in pace.
Halena
Cauza mentala : Atitudini mizerabile, putrede. Ganduri murdare si
respingatoare. Barfe rusinoase si josnice. Manie si ganduri de razbunare.
Solutia: Ma exprim si vorbesc doar cu iubire si tandrete. Ma eliberez cu iubire
de tot trecutul. Inspir si expir numai iubire.
Hiperventilatie
Cauza mentala: Teama. Rezistenta la schimbare. Neancredere in viata.
Solutia: Sunt in siguranta oriunde in Univers. Ma iubesc si ma incred in
procesul vietii.
Laringita
Cauza mentala: Atat de suparat, ca nu poate vorbi. Teama de a vorbi.
Resentimente contra autoritatii. Solutia : Sunt liber sa inteleg ceea ce vreau.
Este bine sa ma exprim. Sunt in pace.
SFORAITUL: refuzul incapatanat de a se desprinde de vechile tipare.
Dormitul cu fata in sus favorizeaza sforaitul.
SINUZITA: iritatie fata de o anumita persoana.

17
TUSEA: cine tuseste tot timpul este o fiinta sufocata de viata. Trece printr-o
stare de mare nervozitate. Se simte strivita de o situatie oarecare. O tuse
ocazionala este un semn de plictiseala sau dorinta de cearta.

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos ne controleaza activitatea de la o miscare la alta , totul, fara
exceptie.
Fara sistem nervos nu exista auz si vedere. Nu este durere si bucurie, dar nu
sunt nici miscari coordonate, ar fi de neanchipuit reglarea unor functii
fiziologice ca digestia sau respiratia fara sa mai vorbim despre importanta
memoriei si a luarii de decizii, despre sentimente, afectivitate, gandire si
vorbire.
Partile sistemului nervos:
Elementele de baza sunt celulele nervoase, numite neuroni

Figura 1. 2-Organizare sistem nervos

.
1.2.1.Alcatuirea neuronului
Corpul celular formeaza substanta cenusie din nevrax si ganglionii somatici
si vegetativi extranevraxiali. El este delimitat de o membrana lipoproteica,
neurilema, are citoplasma-neuroplasma, ce contine organite citoplasmatice
si un nucleu, obisnuit central, cu unul sau mai multi nucleoni. Unele organite
celulare (mitocondrii, complex Golgi, reticul endoplasmatic, lizozomi) sunt
18
prezente si in alte celule, iar altele sunt specifice neuronului-corpusculii Nissl
si neurofibrinele. Corpusculii Nissl (corpi tigroizi) sunt constituiti din mase
dense de reticul endoplasmatic rugos, la nivelul carora au loc sintezele
proteice neuronale.
Neurofibrinele apar ca o retea omogena de fibre care traverseaza intreaga
neuroplasma; au rol in transportul substantelor si de sustinere.
1.2.2.Prelungirile neuronale sunt dendritele si axonul
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice extrem de ramificate, continand
neurofibrile si corpi Nissl spre baza lor. Ele conduc influxul nervos centripet
(aferent), axonul este o prelungire unica, lunga, alcatuit
din axoplasma, in care se gasesc neurofibrile, mitocondrii si lizozomi, este
delimitat de o membrana, axolema, continuarea neurilemei. Axonul se
ramifica in portiunea terminala, ultimile ramificatii fiind butonate (butoni
terminali). Acestia contin, in afara de neurofibrile, numeroase mitocondrii,
precum si vezicule in care este stocata o subsanta (mediator chimic) prin
care impulsul nervos este transmis altui neuron la nivelul sinapsei
interneuronale, axonii conducand impulsul nervos centrifig (eferent).
Fibra axonica este acoperita de mai multe teci: teaca Scwann, teaca
Henle, rolul lor este de
a primi informatii dintr-un anumit punct al organismului si de a transfera
aceste informatii altor celule nervoase care sa declanseze o anumita reactie,
de exemplu contractia anumitor grupuri musculare.
1.2.3.Transmiterea impulsurilor cu ajutorul mediatorilor chimic
Fiecare maciuca terminala se apropie de dendrita altei celule nervoase, dar
nu o atinge in totalitate, formand sinapsa. Cu ajutorul unor substante chimice
de transmitere, neuro-transmitatori, impulsurile trec dintr-o parte a sinapsei
in alta. Cand excitatia atinge maciuca terminala din axon, in anumite conditii
poate sari sinapsa si isi continua drumul dendritele celulei nervoase vecine.
Sistemul nervos are doua parti importante, cu efecte reciproce: sistemul
nervos central , care cuprinde creierul si maduva spinarii si sistemul nervos
periferic, ce cuprinde totul in afara de tesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic are doua componente importante: sistemul nervos somatic
si cel vegetativ.
O sarcina importanta a sistemului nervos somatic este adunarea
informatiilor de la organele de simt si transmiterea lor la sistemul nervos
central, a doua sarcina este transmiterea impulsurilor primite de la sistemul
nervos central la muschii scheletici, producand astfel miscarile comandate.
Sistemul nervos al vietii de relatie (somatic), care asigura echilibrul
organismului cu conditiile variabile ale mediului;

19
Sistemul nervos al vietii vegetative, care regleaza permanent activitatea
organelor interne. Sistemul nervos simpatic intervine permanent, in
mentinerea tonusului anterior si al altor activitati vegetative. Dar rolul sau
important se evidentiaza in special in situatii neobisnuite, periculoase, cand
pune in conditii optime, organismul pentru 'fuga sau lupta'.
Sistemul nervos parasimpatic exercita actiuni mai discrete, dar mult mai
extinse comparativ cu cele ale simpaticului, intervenind in reglarea activitatii
vegetative, in conditii obisnuite de viata. Sistemul nervos vegetativ
coordoneaza functionarea organelor interioare si a glandelor cum ar fi inima,
stomacul, rinichii si pancreasul. Sistemul nervos somatic are doua
componente importante: sistemul senzorial si cel motor. Informatiile venite
din mediul exterior sunt culese de organele de simt. Durerea, impulsurile
tactile, temperatura pielii sunt receptionate prin celule receptoare. Din acesti
receptori impulsurile rezultate in urma excitatiei ajung prin fibrele
nervoase senzitive in sistemul nervos central. Informatiile despre mediul
exterior sunt adunate si transmise prin siruri de semnale, compuse din
milioanele de impulsuri pe minut, spre sistemul nervos central. In timp ce
nervii senzitivi transporta in sistemul nervos central impulsurile venite din
organele de simt, nervii motori transmit comenzile sistemului nervos central
spre muschi si in organele motoare. Manunchiul de fibre motorii si senzitive
ce inpanzesc un organ sau teritoriu bine determinat alcatuiesc nervii.
Diferitele organe si zone sunt "deservite" de nervi diferiti.

20
Din sistemul nervos central pornesc in total 43 de perechi de nervi: 12
perechi de nervi cranieni din creier

si 31 de perechi de nervi din partile laterale ale maduvei spinarii.

21
Sistemul nervos central-Creierul si maduva spinarii formeaza "procesorul
central" al sistemului nervos. Acesta primeste din organele de simt si din
receptori impulsurile sosite prin nervii senzitivi, le filtreaza si le analizeaza,
apoi prin nervii motori transmite concluzii, obligand muschii si glandele
sa reactioneze corespunzator la impulsurile primite.
Figura 1.4 -Coloana vertebrala.
Coloana vertebrala- segmentul axial al scheletului
trunchiului- este alcatuita din 33-34 vertebre. Vertebrele
sunt dispuse metameric (una deasupra alteia) si sunt
impartite, dupa regiunile carora le apartin, in vertebre:
cervicale(7), toracale(12), lombare(5), sacrale(5) si
coccigiene(4 sau 5).
Coloana vertebrala prezinta, in plan sagital (antero-
posterior), 4 curburi fiziologice: cervicala, toracala,
lombara, sacrala. Aceste curburi cresc rezistenta si
elasticitatea coloanei vertebrale, mentinand pozitia
normala a corpului.

Figura1.5-Alcatuirea unei vertebre.

22
Fiecare vertebra este formata dintr-un corp vertebral in partea ventrala, si
un arc vertebral, in partea dorsala. Gaura vertebrala este cuprinsa intre arc si
corp. Prin suprapunerea vertebrelor se formeaza un canal in care se gaseste
maduva spinarii. Arcul vertebral poseda cate trei prelungiri- apofize.
Are trei parti principale: trunchiul cerebral, aflat in prelungirea maduvei
spinarii pe care se afla cele doua emisfere cerebrale, creierul
mare(cereberum), locul gandirii constiente iar sub cele doua emisfere, in
spate, se gaseste a treia parte, creierul mic (cerebellum).
Desi multi nervi senzitivi se termina la nivelul creierului si multi nervi
motori pornesc, de aici, totusi majoritatea celulelor din creier, sunt inter-
neuroni cu rol in filtarea, analizarea si depozitarea informatiilor. Un rol
important al creierului este pastrarea informatiilor sosite de la organele de
simt. Creierul poate readuce mai tarziu aceste informatii pentru a fi folosite
in luarea de decizii. De exemplu durerea resimtita la atingerea plitei incinse
intra in memorie, este readusa ori de cate ori ne gandim sa atingem sau sa nu
atingem plita.
I.1.6. Emisferele cerebrale
Sunt structuri nervoase, cunoscute si sub numele de creierul mare sau
cerebrum. Acestea sunt mai dezvoltate la om decat la orice alt animal si sunt
esentiale pentru gandire, memorie constienta si procesele mentale.
Reprezinta cea mai voluminoasa parte a encefalului. Emisferele sunt unite la
baza printr-un fascicul gros de fibre nervoase, denumite corp calos. Desi
fiecare reprezinta imaginea in oglinda a celeilalte, ele au functii complet
diferite si conlucreaza prin intermediul corpului calos.

23
Figura 4
Structura emisferelor cerebrale (Figura 4) este reprezentata de substanta
alba si substanta cenusie. Substanta alba la exterior, este alcatuita din trei
tipuri de fibre :
Ø de proiectie, ascendente (senzitive) si descendente (motorii), prin care
cortexul este conectat cu celelalte structuri ale SNC;
Ø comisurale, care fac legatura intre cele doua emisfere,conectandu-le la
baza lor prin: comisura alba anterioara, corpul calos si trigonul cerebral.
Ø de asociatie care fac legatura intre zone ale aceleasi emisfere.
Substanta cenusie formeaza la interior ganglionii bazali (corpii striati), iar la
exterior, scoarta cerebrala.
Ganglionii bazali sunt mase de substanta cenusie, asezate la baza
emisferelor cerebrale, lateral si deasupra talamusului, fiind
reprezentati de nucleii caudat si lentiform. Nucleii bazali sunt
pozitionati pe traseul cailor extrapiramidale, fiind conectati intre ei, dar si cu
nucleii mezencefalici, diencefalici si cu cortexul cerebral. Nucleii bazali
intervin in reglarea motilitatii automate, a comenzilor voluntare corticale,a
tonusului muscular, pe care-l inhiba. Aceste celule formeaza un sistem
complex de control, care coordoneaza activitatea musculara, ceea ce permite
corpului sa indeplineasca diferite tipuri de miscari liber si inconstient. Acest
24
tip de activitate musculara este implicat in balansarea bratelor in timpul
mersului, in expresia fetei si in pozitionarea membrelor inainte de ridicarea
in picioare sau de mers.
Cortexul cerebral (scoarța cerebrala) este un strat gros de aproximativ 3 mm
de materie cenusie cu aspect cutat reprezentand suprafata exterioara a
creierului. Aceasta parte a creierului a devenit atat de dezvoltata la oameni
incat a necesitat plieri repetate pentru a avea loc in craniu. Depliata, ar
acoperi o suprafata de 30 de ori mai mare.
Intre pliuri exista cateva santuri adanci, care impart fiecare din cele doua
emisfere ale cortexului in patru zone numite lobi (Figura 5). Fiecare din
acesti lobi indeplineste una sau mai multe functii specifice. Lobul temporal
serveste pentru auz si miros, lobul parietal pentru pipait si gust, lobul
occipital pentru vaz, iar cel frontal pentru miscare, vorbire si gandirea
superioara.

Figura 5

25
Parkinson
Cauza mentala: Teama si dorinta intensa de a controla tot si pe toti.
Solutia: Ma relaxez stiind ca sunt in siguranta. Viata este aici pentru mine si
am incredere in procesul vietii.
Nervi (afectiuni nervoase)
Cauza mentala: Blocarea comunicarii si a receptivitatii.
Solutia: Comunic cu usurinta si cu bucurie.
Cadere nervoasa
Cauza mentala: Centrarea pe sine. Infundarea canalelor de comunicare.
Solutia: Imi deschid inima si creez comunicare cu iubire. Sunt insiguranta.
Totul e bine.
Nervozitate
Cauza mentala: Teama. Anxietate. Graba. Lupta. Neincredere in viata.
Solutia: Sunt intr-o calatorie nesfarsita in eternitate si mai am destul timp.
Comunic cu inima mea. Totul e bine.
Meningita
Cauza mentala: Ganduri inflamate si ura fata de viata.
Solutia: Renunt la toate culpabilizarile si accept sa primesc linistea, calmul si
bucuria vietii.
Hiperactivitate
Cauza mentala: Teama. Te simti sub presiune si innebunit.
Solutia: Sunt in siguranta. Toata presiunea se dizolva. Sunt suficient de bun.
Epilepsie
Cauza mentala: Mania persecutiei. Respingerea vietii. Sentimentul unui mare
efort. Auto-violenta.
Solutia: Aleg sa vad viata eterna plina de bucurie. Sunt etern, bucuros si in
pace.
Echilibru (pierderea sa)
Cauza mentala: Gandire imprastiata. Necentrare.
Solutia: Ma centrez in siguranta si accept perfectiunea vietii mele. Totul este
bine.
Dementa
Cauza mentala: Refuzul de „a cadea la pace” cu lumea asa cum este ea. Furie
si lipsa de speranta.
Solutie: Ma aflu in locul meu perfect.
Dureri de cap
Cauza mentala: Nerecunoasterea propriei fiinte. Autocriticism. Frica.
Solutie: Ma iubesc si ma accept. Ma vad asa cum sunt intradevar si tot ce fac
privesc cu bucurie. Sunt in deplina siguranta. Sunt in pace.
Cefalee
Cauza mentala: Invalidarea sinelui. Criticarea sinelui. Teama.
Solutie: Ma iubesc si ma aprob. Ma vad pe mine si tot ceea ce fac cu iubire.
Sunt in siguranta.

26
 SISTEMUL URINAR ( EXCRETOR )

Sistemul excretor este alcă tuit din:

 rinichi (în numă r de doi);
 că ile urinar
Rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală , de o parte și de alta a coloanei
vertebrale, în regiunea lombară .
Rinichii au o formă asemă nă toare cu aceea a unui bob de fasole (reniformă ),
culoarea brun-roșcată , greutatea fiecă rui rinichi este în jur de 120g.
Rinichiului i se descriu două fețe - anterioară și posterioară , două margini -
una laterală convexă și una mediană concavă , care prezintă hilul renal, și doi
poli - superior și inferior.
Prin hilul renal intră artera renală și nervii renali, ieșind vena renală , că ile
urinare și vase limfatice.

27
Polul superior vine în raport cu glanda suprarenală .
Rinichiul este alcătuit din două pă rți: capsula renală și țesutul sau
parenchimul renal.
Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliș fibro-elastic, care acoperă
toată suprafața rinichiului și care aderă la parenchimul subiacent (aderă la
țesutul de sub el).

Parenchimul renal este alcă tuit dintr-o zonă centrală , numită medulară, și o
zonă periferică , numită corticală.
Medulara prezintă , pe secțiune, niște formațiuni de aspect triunghiular,
numite piramidele lui Malpighi în numă r de 6 pâ nă la 18, ele sunt orientate cu
baza spre periferie, că tre corticală . Vâ rfurile acestor piramide sunt rotunjite
și poartă numele de papile renale. Se poate observa în secțiune cu ajutorul
unei lupe mici orificii în vâ rful piramidelor, prin care urina se scurge
în calicele renale. Piramidele Malpighi prezintă niște striații longitudinale
fine, care reprezintă canalele renale drepte numite tuburi colectoare. Fiecare
tub colector își are orificiul de scurgere în papilă .

28
O piramidă Malpighi renală împreună cu țesutul înconjură tor din corticală
alcă tuiesc un lob renal. La râ ndul să u, lobul renal se împarte în unită ți mai
mici numite lobuli renali.
Corticala conține atâ t corpusculul renal câ t și tubii colectori.
Nefronul reprezintă unitatea anatomică și funcțională a rinichiului . În
alcă tuirea unui nefron intră două pă rți: corpusculul renal și tubul urinifer
(sistemul tubular).
Corpusculul renal e format din capsula Bowman și glomerulul renal.
Capsula Bowman reprezintă porțiunea inițiala a nefronului. Ea este situată în
corticală și are forma unei cupe cu pereții dubli. În adâ ncimea cupei se
află glomerulul renal care este un ghem format din capilare, la care sosește
o arteriolă aferentă și de
la care pleacă o arteriolă
eferentă.
În fiecare nefron, în
capsula Bowman
pă trunde o ramificație a
arterei renale (desprinsă
din aorta abdominală ) -
arteriola aferentă . Din
aceasta se formează
glomerulul. Capilarele
glomerurale se unesc și Alcă tuirea nefronului
formează arteriola
eferentă care se capilarizează din nou la nivelul pereților tubulari (restul
tubului urinifer).
În continuarea capsulei se află tubul contort proximal, care este un tub
încolă cit, situat în corticală . El se continuă cu ansa Henle, formată dintr-un
braț descendent care trece în medulară , de unde pleacă un braț ascendent ce
se reîntoarce în corticală . Brațul descendent are calibrul mai mic decâ t cel
ascendent care, ajuns în corticală , se continuă cu tubul contort distal, acesta
are o porțiune rectilinie și una contortă . Limita dintre cele două porțiuni este
marcată de prezența unei structuri de tip particular numită macula densa.
Mai mulți tubi contorți distali se deschid într-un tub colector.
Căile urinare
Că ile urinare sunt reprezentate de:
 calicele renale mici;
 calicele renale mari;
29
  bazinet;
 ureter;
 vezica urinară ;
 uretra.
Calicele renale mici sunt situate la vâ rful piramidelor Malpighi și confluează
în trei calice renale mari: superior, mijlociu și inferior. La râ ndul lor, calicele
renale mari se unesc și formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi și
cu vâ rful spre ureter.
Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care unește vâ rful bazinetului cu
vezica urinară .
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, fiind porțiunea cea mai
dilatată a că ilor urinare. Ea acumulează urina, care se elimină în mod
continuu prin uretere, și o evacuează în mod discontinuu ritmic, de 4-6 ori în
24 de ore, prin actul micțiunii. Vezica urinară este așezată în pelvis și are o
formă globuloasă .
Uretra este un conduct care, la bă rbat, e mai lungă decâ t la femeie. Ea este
segmentul evacuator al aparatului urinar, prin care urina este eliminată din
vezică în timpul micțiunii.
La bă rbat, este un organ comun atâ t aparatului urinar, câ t și celui genital,
servind pentru micțiune și pentru ejaculare.
La femeie, uretra este un organ care servește numai pentru eliminarea urinei
din vezică ; este prevă zută cu un sfincter intern, neted, la joncțiunea/legă tura
cu vezica urinară , și cu un sfincter extern, striat.
Rinichii sunt principalele organe ale excreției. Aceștia elimină prin urină
substanțele toxice nefolositoare și o parte din să rurile din sâ nge, împreună
cu o cantitate de apă .
Vascularizația rinichiului este foarte bogată . Artera renală (provine din aorta
abdominală ) se împarte în ramuri care pă trund între piramidele renale,
formează apoi mici ,,arcuri" la baza piramidelor, la limita dintre corticală și
medulară ; din divizarea acestora în corticală provin arteriolele aferente care
se capilarizează formâ nd fiecare câ te un ,,ghem" de capilare, numit glomerul.
Arteriola care iese din glomerul (eferentă ) se capilarizează în jurul tubilor
uriniferi, apoi sâ ngele trece în venule și vene care merg paralel cu arterele și
formează în final vena renală , care iese din rinichi și se varsă în vena cavă
inferioară .
În fiecare rinichi se gă sesc cam 1 milion de nefroni, ,,unită ți de cură țire" a
sâ ngelui, la nivelul că rora se formează urina.
30
Formarea urinei
Formarea urinei este un proces complex care se desfă șoară în trei faze:
 filtrarea glomerulară ;
 reabsorbția tubulară ;
 secreția tubulară .
Filtrarea glomerulară - filtrarea sângelui (mai exact, plasma sâ ngelui este
filtrată ) se face prin pereții subțiri ai capilarelor glomerulare, în capsula
nefronului. Micile ,,filtre" naturale sunt selective, din plasma sanguină
neputâ nd trece proteinele, prețioase pentru organism. Trec însă o mare
cantitate de apă , glucoză , aminoacizii, să ruri minerale, dar și substanțe
nefolositoare, toxice (uree, acid uric).
Se formează astfel urina primară care este de fapt plasma deproteinizată
(fară proteine; proteinele nu au putut trece deoarece sunt molecule mari)
care intră în tubul urinifer. Cantitatea de urină primară este de 180 l pe zi!
Pe măsură ce urina primară înaintează de-a lungul segmentelor tubului
urinifer, ea suferă modificări ale compoziției sale. Au loc următoarele procese:
Reabsorbția reprezintă faza în care are loc întoarcerea în sâ nge a unei mari
cantită ți de apă și de substanțe utile organismului, conținute în urina
primară (ultrafiltratul glomerular), cum sunt glucoza și aminoacizii, (altfel
spus, are loc trecerea acestor substanțe din tubii uriniferi înapoi în sâ nge).
Deci în această etapă se recuperează anumite substanțe utile organismului
din urina primară .
Secreția tubulară este procesul invers celui de reabsorbție. În procesul de
secreție tubulară sunt preluate substanțele din capilarele ce înconjoară tubii
și trecute în lichidul urinar aflat în lumenul tubului urinifer (mai exact are
loc secreția de că tre celulele tubului urinifer a unor substanțe, cum este
amoniacul, substanță toxică , care intră în tubul urinifer și care va fi eliminat).
În urma reabsorbției și secreției tubulare se formează urina finală în
cantitate de aproximativ 1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor
în tuburile colectoare ale urinei și prin orificiile din vâ rful piramidelor renale
ajunge în final în bazinet (un minirezervor de urină ), de aici urina finală va
ajunge prin că ile urinare (uretere) în vezica urinară (un rezervor mai mare).
Eliminarea urinei
Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin
contracția musculaturii înspre vezica urinară unde se acumulează . Câ nd
aceasta se umple (300-400 ml), musculatura pereților ei se contractă și urina
este eliminată , prin uretră , la exterior (are loc micțiunea).

31
Rinichii intervin în menținerea echilibrului mediului intern. De exemplu,
câ nd mă nâ nci foarte să rat, rinichiul elimină surplusul prin urină , menținâ nd
astfel concentrația normală a să rurilor în sâ nge. Dacă bei prea multă apă ,
rinichiul elimină surplusul. Dacă bei apă puțină , se mă rește reabsorbția ei
pentru a nu modifica conținutul de apă al plasmei sanguine.

AFECTIUNI LA SUPRARENALE: inseamna indiferenta, ignoranta fata de

sine, anxietate.
Infectii urinare
Cauza mentala: Abtinerea de la urinare. Opozitie si respingere a sexului sau a
iubirii. Invinovatirea tuturor.
Solutia: Renunt la tiparele din mintea mea care au creat aceste conditii. Sunt
bucuros sa ma schimb. Ma iubesc si ma accept.
Litiaza renala
Cauza mentala: Gramezi de manie, nedizolvate.
Solutia : Dizolv cu usurinta toate problemele trecutului.
Nefrita
Cauza mentala: Reactie exagerata intr-un esec sau o dezamagire.
Solutia: Doar actiunile corecte isi gasesc loc in viata mea. Totul este bine.
PIETRELE LA FIERE SI RINICHI: apar datorita consumului de zaharuri,
amidon concentrat, care impiedica eliminarea din corp a depozitelor de
calciu organic. Cauza este judecarea oamenilor si supararea pe soarta.
RINICHI: reprezinta capacitatea de a exprima, de a exterioriza tot ceea ce
este in sine. Cel care nu-si exprima talentele, capacitatile, dorintele sau
credintele sale, se expune la tulburari renale. Tot ceea ce este reprimat, frica
si teama slabesc rinichii.
Daca orgoliul individului nu este mare in rinichi se formeaza nisip, iar pentru
nivel mare se formeaza pietre, care pot fi eliminate. Daca insa nivelul trufiei
este periculos pentru urmasi incepe formarea de pietre ce nu trebuiesc
indepartate, pietre de forma coralica.
Litiaza renala mai apare cand individul are probleme de manie nerezolvate
de mult timp. Persoanele certarete si care sunt de multe ori dezamagite sau
frustate vor avea probleme cu rinichii.
Rinichi
Cauza mentala: Criticism. Dezamagire, nereusita. Rusine. Reactii ca cele ale
unui copil mic.
Solutia: In viata mea are loc numai actiunea dreapta Divina. Extrag numai
binele din fiecare experienta a mea. Este bine sa cresc.

32
 SISTEMUL CARDIOVASCULAR

Sistemul ciculator este format din inimă , vasele sangvine şi limfatice care
alcă tuiesc o unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor
organismului.

33
 Inima este un organ musculos,cavitar, tetracameral, care pompează
ritmic în artere sâ ngele pe care îl primeste prin vene. Deşi la om câ ntă reşte
aproximativ 300 g şi are mă rimea pumnului unui adult, inima efectuează o
activitate uriaşă , zilnic contractâ ndu-se de peste 100000 de ori şi pompâ nd
peste 7200 de l de sâ nge. Secţionâ nd inima, se constată că este construită din
două atrii şi două ventricule, separate complet prin septurile interatrial şi
iterventricular. Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile
atrio-ventriculare prevă zute cu valve, care se deschid doar intr-un anumit
sens, spre venticule: stâ ng (biscupidă ) şi drept (triscupidă ).
Structura histologică a inimii
Inima este alcă tuită din tei straturi concentrice: endocard, miocard şi
epicard.
Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală
ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de
reticulină ,
fibre
elastice,
rare celule
conjuctive
şi
numeroase
terminaţii
nervoase
senzitive.

Miocardul este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace,

orientate circular în peretele atriilor, şi din fibre oblic-spiralate în ventricule.
In peretele inimii. În afara celulelor miocardice, mai există celule specializate
în generarea şi conducerea impulsurilor de contracţie acestea constituie
ţesutul excitoconductor nodal.
Epicardul este o membrană epitelio-conjuctivă subţire ce acoperă suprafaţa
cardiacă şi constituie foiţa viscerală a pericardului. Între foiţele pericardului
se gă seşte cavitatea pericardică cu o lamă subţire de lichid, care favorizează
alunecarea în timpul activitaţii cardiace.
Vascularizaţia inimii, extrem de bogată este asigurată de cele două artere
coronare care se desprind de la originea aortei şi se împart în ramuri care nu
se anastomozează între ele.Obstrucţia unei coronare sau a ramurilor sale
provoacă necroza teritoriului cardiac deservit.

34
Inervaţia extrinsecă a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice şi
parasimpatice formâ nd plexul cardiac. Fibrele simpatice provin din
ganglionii paravertebrali cervicali şi exercită efecte stimulatoare asupra
miocardului şi vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din
nervii vagi, nervează predominant nodulii sinoatrial şi atrioventricular şi au
ca efect diminuarea activitaţii cordului.
Proprietaţile muşchiului cardiac
Miocardul care din punct de vedere structural este un muşchi striat are
proprietaţi comune cu muşchii striaţi, dar şi o serie de proprietă ţi
caracteristice.
-Ritmicitatea este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare
a impulsurilor contracţiile generate de nodul sinoatrial. Aceste impulsuri
sunt urmarea unor modifică ri metabolice care au loc în sistemul
excitoconductor.
-Conductibilitatea este proprietatea miocardului în specil a ţesutului nodal
de a conduce unde de contracţie de la nivelul nodului sinoatrial în întreg
cordul.
-Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a ră spunde printr-o
contracţie la stimuli adecvaţi.
-Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atuci câ nd
este stimulat adecvat.
Contracţiile miocardului se numesc sistole iar relaxă rile diastole.
VARICELE: prestarea unei munci care nu-i place.
Tromboza coronara
Cauza mentala: Te simti singur si infricosat. „Nu sunt suficient de bun. Nu fac
destul. N-am sa reusesc niciodata.”
Solutia: Sunt una cu toata viata. Universul ma sprijina in intregime. Totul este
bine.
Tensiune arteriala
Cauza mentala: Probleme emotionale nerezolvate de mult timp.
Solutia: Ma eliberez cu bucurie de trecut. Sunt in pace.
Inima (afectiuni)
Cauza mentala: Lipsa iubirii si a sigurantei.
Solutia: Inima mea bate in ritmul iubirii.
– Afectiuni ale inimii (tensiune)
Cauza mentala: Stagnarea unor probleme emotionale. Pierderea bucuriei.
Impietrirea inimii. Credinta in stres si incordare.
Solutia: Bucurie! Bucurie! Bucurie! Permit cu iubire bucuriei sa curga prin
mintea, trupul si experienta mea.
– Atac de cord
Cauza mentala: Stocarea bucuriei inimii in favoarea banilor sau a pozitiei
sociale.
Solutia: Aduc inapoi bucuria in centrul inimii mele. Exprim mereu numai
iubire pentru toti.
35
 SISTEMUL ENDOCRIN

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine, care la

rândul lor secretă hormoni, pentru a coordona activitatea
organismului. Sistemul endocrin are rol de comunicare şi coordonare şi se
bazează în exercitarea funcţiilor sale pe hormoni, fiind controlat de către
sistemul nervos.

O glandă este un organ situat în corp, care sintetizează o substanţă pentru

eliberarea hormonilor sau a laptelui matern, adeseori printr-un flux sanguin
(glandele endocrine) sau prin cavităţile din interiorul corpului său de la
suprafaţa acestuia glandele exocrine).

ENDOCRIN, EXOCRIN. Glandele sunt organe care produc o secreţie şi se

clasifica în exocrine şi endocrine, în funcţie de mediul în care îşi expulzează
secreţia. Glandele exocrine elimina substanţele pe care le produc în tubul

36
digestiv, urinar, genital sau în exterior (piele). Este cazul glandelor
sudorale, lacrimale, salivare, stomacale, intestinale, mamare şi altele.
Glandele endocrine nu au o conductă de eliminare. Ele îşi trimit produsele
de secreţie direct în sânge. Exista însă glande cu caracter mixt, precum
pancreasul sau ovarele.
Glandele endocrine sunt: hipofiza, epifiza, hipotalamusul, tiroida,
paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul endocrin, ovarele şi
testiculele.
1. Hipofiza (glanda
pituitară)
Are greutatea de 0,5 grame.
Este formată din trei lobi,
anterior, mijlociu şi
posterior, ultimul fiind
conectat la hipotalamus.
Este denumită şi “glanda
şefă” datorită rolului
important pe care îl au unii din
hormonii secretaţi de ea în
controlul secreţiei celorlalte glande ca şi a legăturii directe pe care o are cu
centrul de control al sistemului nervos – hipotalamusul. Hipotalamusul
asigura acest control secretând factorii stimulant şi inhibant al secreţiilor
hipofizare.
Hormonii secretaţi de hipofiză sunt:
- Hormonul somatotrop: este hormonul de creştere;
- Oxitocina favorizează naşterea prin stimularea contracţiilor musculaturii
uterului şi alăptarea;
- Hormonul tireotrop sau tireotropina stimulează dezvoltarea organismului;
- Hormonii gonadotropi controlează funcţia glandelor femeişti şi bărbăteşti.
Glanda hipofiză secretă şi hormonul antidiuretic (ADH sau vasopresină),
implicat în absorbţia apei la nivelul rinichilor. Absenţa vasopresinei duce la
apariţia diabetului insipid, boală manifestată prin nevoia frecventă de a
urină şi prin senzaţia continuă de sete.
Hormonul tireotrop (TSH) stimulează sinteza şi secreţia de hormoni
tiroidieni, iar cel adenocorticotrop (ACTH) activează metabolismul lipidic,
glucidic şi proteic.

37
 3. Epifiza
Are formă conică şi
are ca principal hormon
secretat melatonină, care
acţionează inhibator
asupra glandelor sexuale
şi are efect
hipoglicemiant.

3.Hipotalamusul componentă a sistemului nervos central este considerat

şi glandă endocrină deoarece secretă hormoni care asigura controlul nervos
al hormonilor secretaţi de hipofiza
şi implicit şi al celor al altor
glande endocrine.
Din limba greaca = sub talamus,
este o regiune a creierului
mamiferelor (de dimensiunea
unei alune) localizat sub talamus,
fiind o arie importanta a regiunii
centrale a diencefalului, avand ca
functie determinate procese
metabolice si alte activitati
anatomice. Hipotalamusul leaga
sistemul nervos de sistemul
endocrin sintetizand secretia neurohormonilor, fiind necesar in controlarea
secretiei de hormoni a glandei peturiare, printre ele eliberarea hormonului
gonadotropina.

Neuronii ce secreta GnRH sunt legati de sistemul limbic care ajuta la

controlarea emotiilor si a activitatii sexuale. Hipotalamusul controleaza
deasemenea temperatura corporala, foamea si setea.

4. Tiroida
Este cea mai voluminoasă glanda cu secreţie internă (25-30 g); ea se afla
în regiunea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a traheei. Macroscopic
este formată din doi lobi şi o porţiune intermediară – istm.Tiroida, glanda
38
situată în regiunea
gâtului intre trahee şi
laringe produce şi
secretă trei hormoni
tiroxina (T4) şi
triiodotironina (T3) –
importanţi pentru
creşterea şi
dezvoltarea normală
şi armonioasa a
organismului, cu
efecte pe
metabolismul
glucidelor, proteinelor
şi lipidelor cu producere de energie, calcitonina fiind cel de-al treilea
hormon tiroidian, rolul principal fiind prevenirea creşterilor de calciu seric
peste limita normală.

5. Paratiroidele
Sunt patru glande mici aflate în partea posterioară a tiroidei şi care secretă
hormonii: parathormonul şi calcitonina care au rol în menţinerea echilibrului
(absorbţia şi fixarea) fosforului şi a calciului organismului. Hiperfuncţia
acestor glande determină decalcifierea osoasă, iar hipofuncţia lor conduce
le dezvoltarea defectuoasă a dinţilor şi întârzieri mintale.
6. Timusul
Este un organ cu funcţie limfoidă şi endocrina, situat în etajul superior al
cutiei toracice, retrosternal; el se dezvolta până la vârsta de doi ani, după
care rămâne staţionar până la 14 ani, când începe să involueze, dar nu
dispare complet şi rămâne fără importanţă fiziologică.
Timusul îndeplineşte două funcţii: organ limfoid şi glanda endocrină.
Alături de splină, măduva oaselor, ficat, ganglioni limfatici, timusul
generează “limfocite T” sau timocite, care contribuie la imunitatea
organismului prin elaborare de anticorpi.
Funcţia endocrină este mai puţin
cunoscută, însă prin hormonul sau
secretat favorizează:
- creşterea şi dezvoltarea
organismului prin acţiunea asupra
cartilajelor de conjugare, calcifierea
oaselor, apariţia dentiţiei, reglarea
metabolismului calciului;
- dezvoltarea normală a organelor
şi glandelor genitale, maturarea

39
sexuală care se definitivează la pubertate, când începe şi involuţia
timusului.

7. Glandele suprarenale
Sunt în număr de două, aşezate la polul superior al fiecărui rinichi, în nişte
spaţii numite lojile glandelor suprarenale; au o greutate de câte 10 – 12 g.
Glanda suprarenală este constituită la exterior dintr-o capsula fibroasă, iar
în interior din parenchimul glandular, care este structurat în două zone:
– zona corticală, corticosuprarenala, de origine mezodermică;
– zona medulară, medulosuprarenala, de origine cetodermica.
Corticosuprarenala secretă un număr mare de hormoni care, după
acţiunea lor biologică predominantă, se pot împărţi în trei grupe:
1. Hormonii glucocorticoizi (cortizonul şi hidrocortizonul) intervin în
metabolismul glucidic, lipidic, protidic şi mineral; în principal ei produc o
stimulare a gluconeogenezei hepatice şi în acelaşi timp o scădere a ritmului
de degradare a
glucozei celulare
– ei sunt factorii
hiperglicemianţi.
Reglarea
glucocorticoizilor
se realizează prin
secreţia ACTH
hipofizar.
2. Hormonii
mineralocorticoizi
(aldosteronul şi
dezoxicorticoste
ronul) intervin în
reglarea
metabolismului
hidromineral şi
indirect a
volumului
sanguin.
3. Hormonii sexuali (estrogenii, androgenii şi progesterona) au funcţii
asemănătoare cu cei secretaţi de gonade, însă sunt produşi în cantităţi mai
mici.
Medulosuprarenala secretă doi hormoni : principali: adrenalina şi
noradrenalina.

9. Ovarele → au o activitate dublă: endocrina şi exocrina.

Activitatea exocrină este realizată prin producerea de ovule (ovulaţia), de
celule germinale (ovogeneza, gametogeneza), iar cea endocrina, prin
secreţia de hormoni.

Produc hormonii sexuali ai femeii, incluzând hormonii steroizi: estrogenul şi

progesteronul, precum şi inhibina.
40
Estrogenul şi progesteronul
reglează funcţiile ovariene
şi dezvoltarea sânilor la
pubertate. Estrogenul
ajută la dezvoltarea
ovulelor. Progesteronul
este necesar în menţinerea
şi dezvoltarea sarcinii,
dacă acesta s-a produs.
Estrogenul :
– produc dezvoltarea şi
creşterea glandei mamare
la fete în pubertate;
– determina caracterele
sexuale secundare la fete;
– apariţia şi evoluţia normală a ciclului menstrual;
– stimulează contracţiile uterului.
Progesteronul, ca şi hormonii estrogeni, face parte din grupul hormonilor
steroizi (asemănători hormonilor din corticosuprarenala).
Acţiunea biologică principală a acestui hormon se exercita asupra tractului
genital, pe care îl pregăteşte pentru nidaţia oului şi menţinerea sarcinii.
Menţionăm că hormonii progestationali mai pot fi secretaţi şi de placenta.
Reglarea secreţiei de hormoni ovarieni se realizează de către hipofiza
anterioară, hipotalamus şi sistemul limbic.

10. Testiculul
Activitatea exocrină este realizată de ţesutul seminal, care produce
spermatogeneza, şi activitatea endocrină este realizată de ţesutul
interstiţial care secretă hormonii androgeni.
Partea endocrină a testiculului este reprezentată de celulele interstiţiale
Leydig, care se găsesc în ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorţi;
totalitatea celulelor interstiţiale formează aşa-numita glanda interstiţială
care secretă testosteronul.
Rol :
- produce dezvoltarea organelor genitale masculine şi menţine integritatea
morfo-functionala a acestora;
- induce dezvoltarea somatică
a caracterelor secundare
specifice sexului masculin
(îngroşarea vocii, dezvoltarea
musculaturii şi a scheletului, a
pilozităţii faciale, de pe piept,
regiunea axială, de pe linia
albă supraombilicala etc.);
- are o acţiune anabolizantă
protidica şi lipidica, stimulând
dezvoltarea musculaturii;
- determina osificarea
cartilajelor de conjugare.

41
Hipotiroidie
Cauza mentala: Renuntare. Te simti fara speranta. Intepenire.
Solutia: Creez o viata noua cu noi reguli care sa ma sustina.

Hipertiroidism
Cauza mentala: Dezamagire extrema de a nu fi in stare sa faci ceea ce vrei sa
faci, adesea, satisfacandu-i pe altii, nu pe tine.
Solutia: Imi folosesc puterea in scopuri adecvate. Iau propriile mele decizii.
Ma realizez eu insumi.

Probleme glandulare
Cauza mentala: Proasta distributie a ideilor primite si transmise. Ascunderea
sinelui.
Solutia: Am toate ideile si activitatile ghidate Divin, de care am nevoie. Sunt
perfect asa cum sunt. Ma iubesc si ma accept in totalitate.

– Glanda pituitara (hipofiza)

Cauza mentala: Ganduri distorsionate, incorecte.
Solutia: Mintea si corpul meu sunt intr-un echilibru perfect. Imi supervizez
gandurile.

– Glanda tiroida
Cauza mentala: Umilire. „Nu voi face niciodata ceea ce doresc sa fac. Cand va
veni si randul meu ?”
Solutia: Merg dincolo de vechile limitari si acum imi permit sa ma exprim
liber si creativ.

-Diabet
Cauza mentala: Tanjind dupa ceea ce ar fi putut sa aiba sau sa fie. Nevoia
exagerata de a controla totul. Regrete adanci. „Nimic dulce nu a ramas”.
Solutie: Acest moment este plin de bucurie. Acum aleg sa experimentez si sa
gust partea dulce a vietii.

CANCERUL LA PROSTATA: apare datorita lipsei dorintei de a trai, care

loveste in prima chakra. Cancerul stopeaza dorinta de a-ti ucide propriul
suflet.

AFECTIUNI LA SUPRARENALE: inseamna indiferenta, ignoranta fata de

sine, anxietate.

42
 SISTEMUL LIMFATIC

Fiecare celulă a organismului este scufundată într-un lichid din care își
aruncă deșeuri. Acest mediu trebuie să aibă o compoziție stabilă pentru a
garanta starea bună și funcționarea perfectă a celulelor. Echilibrul să u se
bazează pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta
colectează excedentul de limfă , fluid incolor eliberat de sâ nge, care se
acumulează în țesuturi, și îl aduce la inimă . Limfa transportă substanțele
nutritive și preia deșeurile celulare. Ea are drept sarcină transportul lipidelor
și al moleculelor liposolubile, din intestin pâ nă în sâ nge.
Conține proteine, grăsimi, săruri minerale, iar compoziția sa se apropie de
cea a plasmei, din care a rezultat.
Compoziția și aspectul să u diferă
totuși după regiunea în care se
gă sește. Astfel, în intestine, limfa
conține multe gră simi și are un
aspect laptos. În ficat, ea este
bogată în proteine.
Sistemul limfatic conține vase
limfatice, ganglioni și organele
limfoide repartizate în diverse
regiuni ale corpului.
Amigdalele, apendicele
vermicular și splina sunt
organe limfoide. Ele servesc
drept depozit pentru celulele de
aparare, cum ar fi limfocitele,
care pot astfel să intervină la
apariția unei infecții.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomeră ri celulare de formă rotunjită , cu
diametrul de 10-15mm, distribuiți sub formă de ciorchini de-a lungul vaselor
limfatice. Fiecare ganglion este compartimentat în mai mulți foliculi limfatici
bogați în globule albe, cum sunt limfocitele și macrofagele. Limfa care
pă trunde în ganglioni este filtrată de foliculi limfatici și debarasată de
eventualii să i agenți infecțioși.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abundă celulele
de aparare. De formă rotunjită , ele sunt acoperite de o mucoasă . Se întâ mplă
frecvent ca ele să se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest
caz angajate într-o luptă încrâ ncenată împotriva bacteriilor ofensive.

43
Ganglionii pot atunci să -și mă rească volumul și să fie palpați la nivelul
gâ tului, ceea ce înseamnă că vin în ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat între intestinul subțire și cel gros. Cu o lungime de 8
cm, are și el foliculi limfatici, care îi permit să ajute organismul la combaterea
infecțiilor. Are totuși un rol minor, iar absența sa nu perturbă cu nimic
echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situată în partea de sus a abdomenului și
câ ntă rește cam 150g la adult. Funcția sa principală este distrugerea
globulelor roșii utilizate, dar ea joacă un rol important în sistemul imunitar.
Splina cuprinde minusculii foliculi repartizați în două grupe: unii sunt
compuși din limfocite imature, iar ceilalți din limfocite mature. Celulele
defensive ale foliculelor asigură funcțiile imune ale splinei, producâ nd
anticorpi.
Circulația limfei se face dinspre țesuturi spre sâ nge, prin intermediul
valvelor și datorită contracției mușchilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa
este captată în țesuturi de capilarele limfatice, al că ror perete îl stră bate, și
condusă la ganglioni. După ce a fost filtrată , ea este evacuată spre spațiile
interstițiale. Capilarele limfatice o colectează din nou pentru a o direcționa
spre inimă . Limfa stră bate tuburi din ce în ce mai importante: vase,
trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului
limfatic, care deversează limfa în sâ nge la nivelul venelor situate la baza
gâ tului. Limfa drenează astfel mediul intern, jucâ nd rolul de supapă de
„preaplin”.
Structura sistemului limfatic seamană cu cea a sistemului sanguin: ea
cuprinde în același timp vase și organe. Analogia se oprește aici pentru că , în
sistemul limfatic, aceste două pă rți sunt total independente una de alta.
Vasele limfatice vehiculează limfa spre inimă , în timp ce organele limfatice
servesc la stocarea limfocitelor care asigură apă rarea organismului.
Rețeaua limfatică este constituită în primul râ nd din vase prezente în toate
țesuturile, între celulele și capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central,
oasele, dinții și mă duva osoasă sunt lipsite de sistem limfatic.
Altă specialitate a rețelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de uși
care se deschid și se închid în funcție de presiunea existentă în
compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedică refluarea limfei. Odată
ajunsă în capilarele limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice și se
îndreaptă spre inimă . Aceste vase seamană mult cu venele. Vasele limfatice
superficiale urmează același itinerar ca venele superficiale, iar vasele
profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor crește progresiv pe masură ce limfa se apropie de inimă .
Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale
44
gâ tului drenează limfa de la nivelul capului si al gâ tului. Vasele regiunii
abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi
stomacul, ficatul, pancreasul și intestinele, spre ganglionii limfatici ai
abdomenului. Apoi intră în acțiune ganglionii care-și încep activitatea de
epurare. Odată debarasată de particulele sale nocive, limfa pornește din nou
spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulația venoasă .
Cele mai mari vase din această rețea formează așa-numitele trunchiuri
limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în două canale.
Cele două canale deversează limfa filtrată în circulația venoasă , la baza
gâ tului, la punctul de joncțiune dintre vena jugulară internă și vena
subclavie.
Spre deosebire de circulația venoasă , circulația limfatică funcționează fară a
fi pompată . Aceasta e pusă în mișcare de contracțiile mușchilor scheletici. Ea
se scurge variindu-și debitul în funcție de presiunile provocate de cavitatea
toracică la fiecare inspir. Totuși, sistemul cardio-vascular participă în mare
parte la această circulație, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc
toate vasele, fie că sunt sanguine, fie limfatice, comunicâ nd acestora din
urmă vibrațiilor primelor. Pulsațiile arterelor contribuie astfel direct la
progresia limfei. Contracțiile mușchilor netezi, situați în pereții canalelor
limfatice, favorizează revarsarea finală a limfei în circulația venoasă . Din
această cauză ea nu se scurge la fel de ușor și rapid ca sâ ngele. O activitate
fizică nu poate decâ t să amelioreze circulația sa și deci drenajul subsțantelor
nocive. Sistemul limfatic are mai multe funcții esențiale comune cu sistemul
sanguin. Cele două sisteme participă activ la homeostazie, echilibrul
mediului intern. Ele reprezintă o modalitate de transport al principiilor
nutritive și al deșeurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele
dispun de mecanisme de apă rare împotriva infecțiilor.
Amigdalita: reprezinta consecintele starilor de teama, a emotiilor reprimate.
Apendicita :Cauza mentala: Frica. Teama de viata, blocand curgerea binelui.
Solutie: Sunt in siguranta si las viata sa curga cu bucurie.
Edem:Cauza mentala: De ce sau de cine nu te poti desprinde ? Ce iti este
teama sa pierzi ?
Solutia: De buna voie ma eliberez de trecut. Este bine pentru mine sa-l uit.
Sunt liber acum.
Boala Hodgkin
Cauza mentala: Vina, critica, si frica teribila ca nu esti suficient de bun. O
intrecere nebuneasca in a-ti dovedi tie insuti, simultan cu pierdera bucuriei
vietii in aceasta cursa infernala, ca nu esti bun, pana cand sangele nu mai
poate sprijini fiinta.
Solutia: Sunt pe deplin fericit sa fiu eu insumi. Sunt suficient de bun exact asa
cum sunt. Ma iubesc si ma accept pana in adancul fiintei. Sunt insasi expresia
bucuriei si ea ma ridica. Divinitatea ma sustine. Sunt in pace.
45
 Individul nu este etern, doar reproducerea sexuală poate perpetua
viața. Fiecare individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de
organe care intervin în sexualitate și în producerea de celule sexuale.
Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adă postește viața în
devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca și că ile genitale, adică
trompele uterine, uterul și vaginul.
La bă rbat, organele de reproducere toate sunt, în principal, externe. Rolul lor
în sexualitate este atâ t evident, încâ t aproape uită m că anatomia lor
ră spunde în primul râ nd exigenților reproducerii și perpetuă rii speciei.
Fiecare individ moștenește de la pă rinții să i câ teva caractere fizice,
forma feței, culoarea pă rului sau o afecțiune congenitală … Uneori
asemă narea este foarte evidentă . Alteori, este mai discretă sau chiar
invizibilă , în ceea ce privește funcționarea organelor noastre.
ADN-ul, sau acidul dezoxiribonucleic, este principalul constituent al
cromozomilor și suportul chimic al eredită ții. Aceasta moleculă foarte
specială posedă două proprietă ți remarcabile. În primul râ nd, ea se
reproduce identic la fiecare diviziune celulară . Datorita acestui mecanism,
două celule provenind dintr-o celula-mamă conțin copii conforme ADN-ul
să u. În al doilea râ nd, ADN-ul conține programul de fabricație a moleculelor
esențiale: proteinele. O genă este un segment de ADN care deține
instrucțiunile care permit sinteza unei anumite proteine. Enzimele,
anticorpii, și hormonii sunt proteine.
46
 Fiecare celulă a organismului conține un patrimoniu genetic, adică
același ansamblu de gene. Totuși, ea nu-l folosește în totalitate. De la
dezvoltarea embrionară , în momentul diferențierii celulelor, anumite gene
sunt inactivate. Teoretic, o celulă a pielii poate fabrica pigmentul care ne
colorează ochii. Dar ea a fost destinată unui rol specific pielii și nu o va face.
Patrimoniul genetic al unui individ este unic. Pentru specia umană , fiecare
celulă conține 23 de perechi de cromozomi. Ansamblul ar conține astfel
aproximativ 35000 gene. Fiecare dintre aceste gene poartă informația legată
de un caracter și fiecare are o localizare precisă pe unul sau altul dintre
cromozomi.
Toate aceste gene există în mai multe versiuni, denumite alele, iar
genomul nostru conține o combinație originală de alele. Astfel, trei versiuni
ale aceleiași gene codifică grupele sanguine ale sistemului ABO.
În timpul fecundă rii, oul mostenește dintr-un lot cromozomi materni.
Fiecare caracter ereditar este deci guvernat de un cuplu de alele. Acestea pot
fi identice — pă rinții pot aparține aceleiași grupe sanguine — sau diferite. În
acest caz, caracterul exprimat poate să reflecte prezența numai a uneia
dintre cele două alele, numită dominantă , și să o mascheze pe a celeilalte,
numită recesivă . Câ nd efectele celor două alele prezente coexistă , ele sunt
codominante. Astfel, câ nd ai grupă sanguina AB, ai moștenit cele două alele
codominante A și B.
Particularită țile noastre individuale nu pot fi imputate în întregi
ascendenței unuia sau altuia dintre pă rinții noștri. Majoritatea caracterelor
observabile sunt guvernate de mai multe gene. Pentru un caracter dat,
copilul poate fi diferit de cei doi pă rinți ai să i dacă prezintă o combinație de
gene originală . Culoarea pielii, de exemplu, este rezultatul unui asemenea
compromis. În alte cazuri, partea eredită ții este dificil de deosebit. Ești gras
pentru că manâ nci prea mult sau pentru că ai moștenit o genă predispozantă
pentru obezitate. Este deseori dificil de ră spuns la acest tip de întrebare, că ci
factorii sunt multipli și nu întotdeauna cunoscuți.
Oricum ar fi, ereditatea joacă un rol major. Ea explică și anumite tipuri de
patologie, bolile ereditare sau congenitale, care sunt legate de prezența uneia
sau a mai multor gene defectuoase. S-au descoperit 5000: hemofilie,
daltonism, albinism, mucovoscidoza, miopatii… Identificarea genei care
reprezintă cauza nu permite întotdeauna repararea defectului sau, dar poate
deschide calea unui diagnostic prenatal, sau a unei terapii genetice, care
încearcă să corijeze gena defectată .

Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adă postește

viața în devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca și că ile
genitale, adică trompele uterine, uterul și vaginul. Aceste organe sunt
localizate foarte jos în bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul și
funcționarea aparatului genital se modifică de-a lungul vieții. Între pubertate
și menopauza, modifică rile corpului au loc în ritmul ciclului menstrual, care
47
se manifestă prin apariția de menstruații la aproximativ 28 de zile.

Adă postește în abdomen de o parte și de alta a uterului, două glande

mici, ovarele, guvernează fecunditatea femeii. Rolul principal este de a
asigura dezvoltarea și expulzarea ovulelor. Ele reglează , de asemenea,
derularea ciclului menstrual și sarcina, producâ nd hormonii sexuali feminini.
Ovarele, care nu mă soară mai mult de 2,5-4 cm, sunt fixate de peretele
bazinului prin mai multe ligamente. Netede și de consistență moale la tâ nara
fată , ele se rigidizează și au un aspect sidefat și ridat la femeie. Sunt
constituite din două straturi: în centrul ovarului, zona medulară , formată
dintr-un țesut conjunctiv bogat vascularizat; ea este înconjurată de un înveliș
exterior gros, care ocupă două treimi din glandă . Aceasta are multiple
alveole, foliculi, în care se maturizează ovulele.

48
 În fiecare lună , un folicul eclatează și eliberează , întâ i dintr-unul, apoi
din celă lalt ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pâ nă în uter
prin una din trompele uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope,
acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasat între
ovare, care se continuă printr-un conduct strâ mt și lung de 10 cm. Ovulul
colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contracțiile mușchilor netezi
care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar în forma
de pâ lnie, de lungimea de 6-8 cm.

Partea superioară a uterului adă postește cavitatea uterină , care

primește oul fecundat. În partea de jos se termină tubul printr-un tub îngust
care iese în vagin colul uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape
orizontal. Trei perechi de ligamente îl leagă de abdomen.

Peretele uterin, este foarte gros, este constituit dintr-o tunică de

mușchi netezi. Deosebit de extensibil, acest perete se deformează , fă ră a se
rupe, în timpul sarcinii. Fața interna este tapetată cu o mucoasă bogată în
glande și vase sanguine, ce constituie endometrul. După pubertate, în fiecare
lună , endometrul crește în grosime în timp ce uterul se pregă tește să
primească un ou. În absența fecundă rii, stratul superficial, al endometrului se
desprinde în final și este evacuat în momentul menstruației.

Mucoasa colului uterin secretă glera cervicală , substanță vâ scoasă care

obturează orificiul să u extern. Este un mediu de supraviețuire pentru
spermatozoizii care ajung la el după ce trec prin vagin. Acesta primește
penisul în timpul actului sexual și sperma după ejaculare. Intervine deci în
același timp în sexualitate și în funcție de reproducere.

Vaginul are un perete suplu, acoperit pe fața sa internă de o mucoasă

fină . Avâ nd o profunzime de 7-10 cm, el formează un fund de sac împrejurul
colului uterin. La cealaltă extremitate, vulva regrupează partea externă a
organelor genitale ale femeii. La femeia virgină , o membrană fină , himenul,
separă vaginul de vulvă . El este rupt la primele raporturi sexuale.

Deschiderea vulvei este o fantă care se întinde de la muntele lui Venus

la anus. Vulva este marginită de două pliuri ale mucoasei interne, buzele
mici, care sunt parțial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se
unesc pentru forma capusonul clitorisului. În timpul raporturilor sexuale,
două perechi de glande secretă un lichid care lubrifiază interiorul vulvei.
Buzele mici și cele mari se umflă , ca și clitorisul, care este un mic organ
erectil. În fine, în timpul nașterii, vulva trebuie să se destindă pentru a lă sa să
treacă fă tul.

49
 Aparatul genital masculin cuprinde glande sexuale sau testicule, care
produc spermatozoizi destinați fecundă rii ovulelor feminine, că i genitale,
care permit transportarea lor și care sunt însoțite de organe anexe, ca și un
organ copulator, penisul.

Situate la fă t în abdomen, testiculele coboară în pungi externe —

bursele — înainte de naștere sau la puțin timp după . Aceste două mici glande
ovoide câ ntă resc 20 de grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici,
lobulii, separați de pereții subțiri. Fiecare lobul conține mici insule de celule
— celulele lui Leybdig — care produc un hormon masculin, testosteronul.
Celulele produc acest hormon din timpul vieții intrauterine, apoi își întrerup
activitatea pâ nă la pubertate. În această perioadă , reluarea producției
hormonale induce apariția caracterelor sexuale masculine secundare
(pilozitate, musculatură , timbrul vocii, libido).
Testosteronul guvernează , de asemenea, geneza spermatozoizilor.
Aceștia sunt elaborați în tubi seminiferi, canale foarte fine prezente în numar
mare în testicule. Fiecare tub este înconjurat de o teacă tapetată de celule
contractile, celulele lui Sertoli. Celulele sexuale se ascund între celulele lui
50
Sertoli. Ele sunt produse la periferia tubului seminifer, în stare imatură .
Împinse de contracțiile celulelor lui Sertoli, migrează prin peretele tubului
spre lumenul central maturizâ ndu-se progresiv. La finalul acestui proces,
care este continuu și se reînnoiește neîncetat, spermatozoizii sunt eliberați în
cavitatea tubului.
Tubii seminiferi converg pentru a forma o retea de mici conducte
sinuoase care colectează spermatozoizi. De aici pleacă 10 pâ na la 12 canale
care ajung la canalul colector unic, adă postit într-un mic organ alungit de
marimea testiculului: epididimul. Aici sunt stocați spermatozoizii.
După ce ramâ n un timp în epididim, spermatozoizii trec într-un alt
conduct: canalul deferent. Lung de 40 cm, acesta se termină printr-o
umflatură , la nivelul careia primește secrețiile unei mici vezicule seminale. El
se continuă apoi prin canalul ejaculator, care se deschide în uretră .
Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent și
cel ejaculator este denumit și spermiduct.
La bă rbat aparatul genital și cel urinar sunt asociate. De fapt uretra
este un conduct care colectează urina în vezică și o evacuează la exterior. Ea
traversează prostata, o glandă mică în formă de castană . În momentul
ejaculă rii, reflex provocat de stimularea sexuala. Canalul ejaculator
deversează în uretră un lichid seminal în care se află spermatozoizi. Prostata
secretă un lichid acid care conține zinc, acid citric și albumină și care se
amestecă cu lichidul seminal pentru a forma spermă .
Uretra se prelungește pe aproximativ 8 cm în penis pentru a se
deschide la extremitatea glandului. Este inserată în țesut spongios și
încadrată de două tuburi laterale denumite corpi cavernoși. Proprietă țile
corpilor cavernoși conferă penisului proprietă ți de erecție. Acest mecanism
de origine vasculara are loc sub controlul nervos, în general în cursul
stimulă rii sexuale. Arterele penisului se dilată și sâ ngele afluează în corpul
cavernos, care se umfla și se întă rește. Întreruperea erecției se poate
produce câ nd stimularea încetează sau după ejaculare. În cele două cazuri,
sâ ngele refluează și se reîntoarce în circulația generală .
IMPOTENTA: Apare din cauza geloziei, a supararilor si a dispretului fata de
femei. Aceasta agresiune se dezvolta si programul de autodistrugere
afecteaza sistemul urogenital. Daca barbatul a fost deseori suparat pe femei,
a gandit rau despre ele, el este un viitor impotent.
Leucoree :Cauza mentala: Credinta ca femeia este fara putere fata de sexul
opus. Manie la adresa partenerului. Solutia : Imi creez toate experientele.
Eu sunt puterea. Ma bucur de feminitatea mea. Sunt libera.
Menstruatie (probleme)
Cauza mentala: Respingerea propriei feminitati. Vina. Teama. Credinta ca
organele genitale sunt pacatoase si murdare.
Solutia: Imi accept intreaga mea putere ca femeie si accept toate procesele
corpului meu ca fiind normale si naturale. Ma iubesc si ma aprob.

51
 ORGANELE DE SIMȚ
Organele de simt – ochii, urechile, gura, nasul, pielea – aduna informatii
despre lumea exterioara, pe care creierul le poate procesa si decide ce sa faca
mai departe cu ele. Unele specii supravietuiesc cu ajutorul unor simturi
(cainele cu mirosul, liliecii cu auzul), dar simtul care ne face pe noi umani
este vederea. Aproximativ 80% din ceea ce proceseaza creierul se datoreaza
lucrurilor pe care le vedem. Poate ca nu intotdeauna simtim, mirosim sau
ascultam, insa cu exceptia orelor in care dormim, noi procesam permanent
informatia receptata vizual.
Cea mai mare diferenta intre organele de simt si celelalte organe este
ca o proasta functionare a acestora nu are implicatii care sa ne ameninte
viata, ci mai degraba s-o deterioreze.
Organele senzoriale au roluri functionale de protectie (vedem culoarea
rosie a semaforului, simtim mirosul de fum, simtim gustul laptelui stricat).
Ele sunt responsabile pentru calitatea vietii noastre. Felul in care
functioneaza organele noastre senzoriale ne permite sa traim anumite
experiente si sa trimitem semnale stimulatoare creierului.
Ochii
Pentru a capata forma pe care o au, globii nostri oculari contin foarte
mult fluid. Acest fluid circula in jurul ochiului si este filtrat de un invelis care
este ca un ecran. In spatele globului ocular se gaseste foarte multa grasime,
ceea ce ne impinge ochii inainte.
Partile componenete ale ochiului:
 pleoapele
 corneea
 umoarea apoasa
 irisul
 pupila
 cristalinul
 corpul vitros
 retina
 sclera
 mambrana vasculara
 nervul optic
Pleoapele au rol de protectie exterioara a ochiului.
Corneea este o membrana transparenta care acopera partea
anterioara a ochiului. Ea nu are vase sangvine, insa poseda o putere mare de
refractie si intra in sistemul optic al ochiului. Corneea se invecineaza cu
membrana exterioara netransparenta a ochiului – sclera.
Umoarea apoasa, sau camera anterioara a ochiului, reprezinta un
spatiu intre cornee si iris. Aceasta este umpluta cu lichid intraocular.

52
 Irisul reprezinta dupa forma un cerc cu o gaura in mijloc (pupila).
Irisul este constituit din muschi, datorita carora marimea pupilei se schimba.
Ea intra in sistemul vascular al membranei ochiului. Irisul este responsabil
pentru culoarea ochilor. Irisul are aceeasi functie ca si diafragma in aparatul
de fotografiat: regleaza fluxul de lumina.
Pupila reprezinta o gaura in iris. Marimea acesteia depinde de obicei
de cantitatea de lumina care ajunge la ea. Cu cat patrunde mai multa lumina
in ochi, cu atat pupila este mai mica; invers, ea se mareste la intuneric.
Cristalinul este o lentila naturala a ochiului. Este transparent, elastic – poate
sa-si schimbe forma aproape instantaneu regland focalizarea, datorita caruia
omul vede bine atat aproape, cat si departe. Cristalinul, la fel ca si corneea,
intra in sistemul optic al ochiului.
Corpul vitros este o substanta transparenta gelatinoasa, amplasata in
partea posterioara a ochiului. Corpul vitros mentine forma globului ocular,
participa la schimbul de substante intraocular si intra in sistemul optic al
ochiului.
Retina este constituita din fotoreceptori (acestia sunt sensibili la
lumina) si celule nervoase. In celulele-receptor amplasate in retina are loc
transformarea energiei luminii (fotoni) in energie electrica a tesutului
nervos, adica reactia fotochimica.
Sclera este o membrana exterioara netransparenta a globului ocular,
care trece in partea anterioara a globului ocular in corneea transparenta. 6
muschi oculomotori se fixeaza de sclera. In ea se gasesc terminatii nervoase
si capilare.
Membrana vasculara – acopera sectiunea posterioara a sclerei, de care
adera retina. Membrana vasculara este responsabila pentru alimentarea cu
sange a structurilor intraoculare. In cazul afectiunilor retinei, membrana
vasculara deseori este implicata in procesul patologic. In membrana
53
vasculara nu sunt terminatii nervoase, de aceea in cazul afectiunii acesteia
nu apar dureri, care semnaleaza de obicei anumite neregularitati.
Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminatiile
nervoase sunt transmise creierului.
Funcţiile principale ale ochiului:
 sistemul optic, care proiecteaza imaginea;
 sistemul de primire si “codare” a informatiei primite pentru creier.
Ochiul poate fi numit un aparat optic complicat. Sarcina lui principala
este de a transmite imaginea corecta nervului optic.
In ce priveste ochii, exista diferente foarte mari intre om si animale. In
primul rand, oamenii au ochii plasati mai aproape decat majoritatea
animalelor, ceea ce ne da o profunzime a perceptiei. In schimb, pierdem
vederea periferica.
Pentru a vedea, ochiul ia informatia din sursele exterioare si o
transmite creierului. Informatia trece prin cornee si prin iris. In spatele
irisului se afla cristalinul, care seamana cu lentilele unui aparat foto. Aceasta
parte remarcabila a ochiului nu numai ca isi schimba forma pentru a focaliza,
dar si filtreaza o parte a spectrului luminos care poate afecta ochiul. Corneea
protejeaza cristalinul de zgarieturi. Corneea si cristalinul focalizeaza lumina
sub forma unei imagini inversate in partea din spate a ochiului, pe retina.
Odata ce a ajuns la retina, imaginea se transmite prin nervul optic la creier,
dar este rotita cu 180 de grade, in asa fel incat creierul s-o receptioneze in
pozitia fireasca.

Urechile
Partile componente ale urechii:
Urechea externa:
 pavilionul
 conductul auditiv
Urechea medie:
 timpanul
 trei oase: ciocan, nicovala si scarita
Urechea interna:
 labirintul vestibular (format din vestibul si 3 canale semicirculare)
 cohlee (cochilia)
 perisori
 nervul acustic
Functile urechilor:
Urechile au atat rol de organe ale auzului, cat si ale echilibrului.
Partea exterioara a urechii, pavilionul, actioneaza ca un captator de sunete.
Ea localizeaza sunetul (de fapt, de aceea avem doua urechi, ca sa ne dam
seama de unde provine sunetul). Odata ce sunetul patrunde in ureche,
creierul poate decide in functie de ceea ce am auzit.
54
 Pentru ca noi sa auzim, sunetul calatoreste printr-un ansamblu de
structuri – fiecare avand rolul sau in producerea
sunetului. Timpanul transforma sunetul in vibratii ce pun in miscare cele trei
oase (ciocanul, nicovala si scarita) din urechea medie, care contine mult fluid
si multi nervi. Oscioarele transmit vibratiile prin membrana ferestrei ovale in
fluidul din urechea interioara. In acel moment se produce o miscare in
urechea interna si fluidul vibreaza, punand in miscare niste perisori mici din
ureche. Nervul acustic recunoaste aceasta miscare ca pe o conexiune electrica
menita sa transmita mesaje creierului. El transforma, deci, informatia in
impulsuri electrice pentru creier. Asa auzim noi sunetul. Daca avem prea
multa ceara in ureche, putem bloca undele sonore sa ajunga la timpan, ceea
ce face ca oasele acelea sa nu se miste si de aceea nu auzim.
Cochilia este o cavitate umpluta cu endolimfa, un lichid care primeste undele
sonore transmise din aer prin urechea externa si medie. Cochilia are o forma
spiralata si contine membrana bazilara, a carei rezonanta este diferita pe
lungimea sa, depinzand de frecventa undelor sonore. La suprafata
membranei bazilare se afla un strat celular cunoscut sub numele de organul
lui Corti. Acesta este aparatul neurosenzorial ce transforma informatia
sonora in curent bioelectric si care este format din celule senzoriale (cili).
Vibratiile care trec prin canalul cochiliar pun in miscare membrana bazala si
cea tectoriala, care vor actiona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste
celule vor porni, prin nervul acustic, semnalele catre creier, unde acestea din
urma vor fi transformate in senzatii auditive.
De fapt, urechea preia undele sonore – o forma de energie mecanica – si le
transforma in energie electrica pe care o poate intelege creierul. Capacitatea
noastra de a auzi depinde de perisorii aceia din ureche. Daca celulele din ei
55
mor, ne pierdem auzul, cel mai probabil din cauza sunetelor prea puternice
sau a lipsei de alimentare cu sange. Daca sunetele depasesc 80 de decibeli,
muschiul scaritei se contracta si blocheaza transmiterea undelor sonore,
pentru a proteja auzul.
Avem doua frecvente pe care auzim sunete: frecventa inalta, pe care oamenii
o pierd prima si care ne ajuta sa auzim fosnitul frunzelor sau soaptele si
frecventa joasa, care ne ajuta sa recunoastem vorbirea. Aproximativ 60%
dintre oamenii de peste 65 de ani isi pierd o parte din auz, iar 40% au nevoie
de amplificare.
In afara de auz, urechea ne ajuta sa ne orientam in spatiu si sa ne mentinem
echilibrul, atat in momentele in care stam, cat si in cele in care suntem in
miscare.
In ureche se afla si labirintul vestibular, compus din trei canale care au axe
diferite. Canalele semicirculare functioneaza ca un giroscop si ne mentin
echilibrul. Ele sunt cele care se ocupa de miscarea de rotatie, mai precis ne
dau informatii despre locul in care ne aflam in spatiu. Labirintul vestibular
este unul din cele patru elemente care compun sistemul nostru de echilibru.
(Celelalte trei sunt vederea – care poate ajuta la corectarea problemelor de
echilibru, proprioceptia – care ne spune unde suntem in spatiu, si cerebelul –
care face legatura intre partile ce ne ofera echilibrul). Daca doua dintre cele
patru elemente ale echilibrului nu functioneaza, suntem mereu ametiti.
Problemele de echilibru cresc odata cu varsta si 70% dintre oameni au
ameteli.
In canalul urechii exista glande care secreta ceara, iar aceasta opreste praful
si apa ce ar putea patrunde in ureche si ar putea s-o afecteze. Ceara
reprezinta un sistem de protectie perfect pentru omul care isi petrecea mult
timp pe afara. Dupa ce a captat substante periculoase, ceara este eliminata in
canalul extern al urechii, acolo unde se usuca si de unde ar trebui sa cada
singura. Cel mai rau lucru pe care il putem face este sa folosim betisoare de
urechi, deoarece ele imping ceara si mai adanc, iar acest lucru ingreuneaza
auzul; in plus, exista si riscul sa sparga timpanul.
Pielea
Analizatorul cutant, sau pielea din punct de vedere structural, axâ ndu-ne
pe straturile sale anatomice: epiderm, derm, hipoderm și pe anexele
pielii. Pentru a înțelege cum și unde se percep aceste senzații este important
să cunoașteți structura analizatorului cutanat, format din epiderm, derm și
hipoderm, pentru a înțelege poziționarea receptorilor și pentru a percepe
pielea ca organ complex cu multiple roluri de protecție. Pielea are de
asemenea rol în termoreglare și în metabolismul vitaminei D etc. Deci este

56
important să o priviți în ansamblul ei, pe toate cele trei straturi (epiderm,
derm, hipoderm) și nu doar ca analizator cutanat.
Sistemului tegumentar este un sistem format din:
 piele
 anexele acesteia: păr, unghii și unele glande asociate.
Pielea (analizatorul cutanat) este de multe ori percepută ca orice altceva în
afară de un organ, dar aceasta este chiar cel mai greu organ al corpului
omenesc, câ ntă rind aproximativ 4 kg.
Pielea constituie un înveliș cu rol protector, prezentâ nd în același timp și
o funcție senzitivă, prin sensibilitatea tactilă , termică , dureroasă , presională
și vibratorie.
Pe lâ ngă funcția senzitivă , pielea mai îndeplinește urmă toarele roluri:
 Reprezintă o barieră protectivă între organism și mediul
extern(împiedică pă trunderea unor microorganisme, a apei și a unor
radiații)
 Termoreglare, prin secreția produsă de glandele sudoripare
 Intervine în echilibrul acido-bazic, prin eliminare de acid lactic
 Are un rol important în metabolismul vitaminei D, deoarece la
nivelul pielii se produce aceasta prin expunerea la lumina soarelui
 Absorbția unor vitamine liposolubile (A, E, K) și chiar a unor
medicamente (pe bază de corticosteroizi, de asemenea, liposolubili)
 Sinteza unor substanțe: keratina, melanina.
Structura pielii:
Este alcă tuită , de la suprafață spre profunzime, din trei straturi :
 Epiderm
 Derm
 Hipoderm (țesut subcutanat)

57
Epidermul
Este format dintr-un țesut epitelial pluristratificat keratinizat. Este un
țesut avascular (nu conține vase de sâ nge), nutriția sa fiind asigurată de
straturile subiacente.
Straturile care alcă tuiesc epidermul sunt, din profunzime spre suprafață ,
urmă toarele:
 bazal,
 spinos,
 granulos,
 lucid
 cornos.
Un aspect interesant este faptul că stratul lucid este prezent doar în zonele
corpului cu piele groasă , cum ar fi în talpă , sau palmă , el lipsind în zonele cu
piele subțire.
Între aceste straturi ale epidermului se gă sesc și o serie de celule, cu diferite
funcții:
1. melanocitele, care sintetizează melanina, pigmentul care dă culoare
pielii, și protejează celulele împotriva radiațiilor ultraviolete
2. cheratinocitele, tipul predominant de celule din epiderm, care produc
cheratina,
3. celulele tactile sau celulele Merkel, care sunt un tip de receptor
senzitiv, intrâ nd în componența discurilor Merkel,
4. celulele dendritice Langerhans, cu rol în imunitate.
Capacitatea regenerativă a epidermului este de-a dreptul impresionantă ,
omul pierzâ nd în timpul vieții în jur de 16 kg numai de la acest nivel.
Dermul
Este de fapt o pă tură formată din țesut conjunctiv dens, dar în același timp
felxibil. Aici se gă sesc vase de sâ nge și limfatice, terminații nervoase și anexe
cutanate: foliculi piloși și glande sebacee, sudoripare, fibre musculare.
Dermul comunică strâ ns cu epidermul, fiind unit cu acesta prin intermediul
unor elemente fibroase, care împiedică pă trunderea unor substanțe de
dimensiuni mari sau a microorganismelor. De asemenea, există niște
proiecții înspre epiderm numite papile dermice, care contribuie la ancorarea
celor două straturi.
Dermul este alcă tuit din două straturi:
 Superficial avem stratul papilar, puternic vascularizat, format din
țesut conjunctiv lax, receptori senzitivi, fibre elastice. La acest nivel se
gă sesc și papilele dermice, fiind mai evidente pe suprafața degetelor
unde formează niște proeminențe numite creste papilare, a că ror
întipă rire dă naștere amprentelor, care au importanță în mă rirea
suprafeței de contact a degetelor, pentru a putea prinde mai bine
obiectele. Știați că: încrețirea degetelor este un reflex (lucru evidențiat
de faptul că odată cu tă ierea nervilor de la nivelul degetelor, acestea nu

58
 se mai încrețesc) pentru a îmbună tă ți controlul și a descuraja
alunecarea în mediile ude
 Stratul profund se numește stratul reticular, și este format din țesut
conjunctiv dens, care contribuie în proporție de 80% la grosimea
dermului.
Hipodermul
Nu este o componentă propriu-zisă a pielii; se mai numește țesut subcutanat
sau subcutis, dar prezintă aceleași caracteristici protective. Este format
din țesut conjunctiv lax, bogat în gră sime.
În hipoderm se află :
 bulbii firlui de pă r,
 glomerulii glandelor sudoripare
 anumiți corpusculi senzitivi.
Hipodermul formează fascia superficială , acoperind fascia groasă și densă a
țesutului muscular scheletal subiacent.
Anexele pielii
Sunt structuri care provin, în special, din epiderm, avâ nd variate funcții.
După structura lor, există :
 anexe cornoase reprezentate de firele de păr și unghii,
 anexe glandulare care sunt de fapt glandele sudoripare și sebacee.

Nasul – organ al mirosului

Nasul este organul nepereche asezat in mijlocul fetei. Acesta are 2 fose
nazale care sunt captusite de mucoasa nazala ce are glande care produc
mucus si perisori. Partea sa superioara fiind olfactiva si avand suprafata de
2,5 cm patrati. Aceasta parte olfactiva contine celule receptoare cu cilii ce
reprezinta neuroni cu dentrite si axoni. Axonii strabat un os ciuruit (etmoid)
si fac sinapsa cu alti neuroni dintr-o umflatura numita bulb olfactiv.
Neuronii din bulbul olfactiv formeaza prin axonii lor nervii optativi care
transmit impulsul nervos in aria olfactiva din lobul temporal, dand senzatie
de miros.
Conditiile pentru a avea senzatie de miros sunt ca substantele sa fie
odorante, volatile, sa aiba o anumita concentratie, sa aiba o anumita viteza de
circulatie in aer, dar si ca mucoasa nazala sa aiba umiditate optima.

Punctele olfactive sunt situate in partea superioară a foselor nazale,

identificarea olfactivă realizâ ndu-se la nivel molecular. Partea inferioară a
foselor nazale este destinata respiraţiei, incă lzirii şi filtrarii aerului.

59
Mirosul este rezultatul întâ lnirii dintre
molecule ale unei substanţe şi celule
specializate ale nasului. Moleculele de miros
sunt purtate prin aer în toate direcţiile, iar
atunci câ nd ajung la nas declanşează senzaţia
de miros.
O singură moleculă amestecată într-un milion
de molecule de aer, fă ră miros, poate da
naştere senzaţiei de miros. Nasul omenesc
poate face diferenţa între 10000 de tipuri de
mirosuri. Epiteliul olfactiv, cel care este
responsabil pentru detecţia mirosului, este constituit din peste 25 de
milioane de celule receptoare ale mirosului, celulele olfactive.

Fiecare dintre celulele receptoare are pâ nă la 25 de cili, care au rolul de a

agă ţa moleculele de miros şi a transmite informaţia mai departe că tre creier.
Partea creierului care procesează mirosul este foarte aproape de partea care
este responsabilă cu memoria şi emoţiile. Acesta este motivul principal
pentru care ni se întâ mplă adesea să simţim un anume miros şi să legă m
acest miros de o anume amintire. Pâ nă la vâ rsta de 20 de ani pierdem
aproximativ 20% din capacitatea de a mirosi. Pâ nă la 60 de ani, pierdem
aproape 60% din această abilitate.

LIMBA - GUSTUL

Limba este un organ musculo-membranos, de forma conică , foarte

mobil, care participă la alcă tuirea peretelui inferior al cavitatii bucale. Limba
este organul gustului. Limba nu poate fi vazută în intregime chiar dacă gura
este larg deschisă . Ea e formată din doua segmente: corpul şi radă cina.Corpul
limbii prezintă două feţe (faţa dorsală sau superioară şi faţa inferioară ), două
margini, un vâ rf şi o baza.

Cum se formează gustul ?

Limba este acoperită cu o mucoasă .

Aceasta este alcatuită din papile
gustative care la râ ndul lor sunt
alcă tuite din muguri gustativi în
care se gă sesc receptorii(celule
gustative).Mugurii gustativi se
gă sesc în centrul acestui sistem.
Presă rate pe suprafaţa limbii se
gă sesc mici proeminenţe denumite
papile. In interiorul acestora se află
mugurii gustativi, Un adult are
60
aproximativ 9.000 de muguri gustativi, mai ales pe faţa superioară a limbii,
dar există un numă r redus pe palat şi pe faringe.

Fiecare mugure gustativ este alcă tuit din grupuri de celule receptoare
şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine microvili care ajung la suprafaţa
limbii prin porii fini ai papilelor. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru
gusturi de bază : dulce, acru, să rat şi amar; Acestea sunt preluate de nervul
gustativ şi duse la creier în aria gustativă unde se formează senzaţia de gust.

Rolul limbii :

Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec

cu saliva şi ajutor în masticaţia şi deglutiţia hranei la nivelul faringelui. La om
are un rol important în vorbire, formarea sunetelor articulate. De asemenea
joacă un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, să rat,
gras) acestepapile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaţa limbii, cu
excepţia gustului amar care este mai bine reprezentată la baza limbii.

Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este
limitat atâ t ca aspect, câ t şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine
informaţii despre lumea înconjură toare decâ t oricare alt simţ. In fapt, rolul
exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi bă utura, ajutat în
mod considerabil de mult mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează
cele patru gusturi de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. In
consecinţă , pierderea gustului - din orice motiv - reprezintă o problemă mai
mică decâ t pierderea simţului mirosului.

Mirosul corpului
Cauza mentala: Teama. Nu-ti place propria persoana. Frica fata de ceilalti.
Solutia: Ma iubesc si ma aprob. Sunt in siguranta acum si pentru totdeauna.
Echilibru (pierderea sa)
Cauza mentala: Gandire imprastiata. Necentrare.
Solutia: Ma centrez in siguranta si accept perfectiunea vietii mele. Totul este
bine.
Cataracta
Cauza mentala: Incapacitate de a vedea inainte cu bucurie.
Solutie: Viata este eterna si plina de bucurie.
Miopie
Cauza mentala: Frica de viitor. Neincredere in ceea ce urmeaza.
Solutia: Cred in procesul vietii. Sunt in siguranta.
NASUL: te deranjeaza ceva sau cineva pe care nu poti sa-l suporti. Toate sunt
semanle ale corpului tau care-ti spun ca nu este bine ce faci, ca nu trebuie sa
te lasi afectat. Nasul reprezinta intuitia si cunoasterea de sine, fiind legat de
charka frontala.

61
 SÂNGELE
Caracteristici:
 este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele
figurate reprezinta celulele, iar plasma este substanta fundamentala;
 reprezinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna
circa 5l de sange pentru un individ de 70 kg greutate;
 se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat,
tesut subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l;
 culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis
pentru sangele oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat;
 reactia este slab alcalina pH-7,35;
 temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat;
 densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.

Alcatuire: Sangele este alcatuit din plasma si elemente figurate.

1. Plasma: reprezinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos,
care poate fi separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in
conditiile in care se impiedica procesul de coagulare prin
amestecarea sangelui cu o substanta anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din
punct de vedere chimic, plasma contine 90% apa si 10% reziduu uscat (9%
substante organice si 1% substante anorganice).
Substantele organice sunt reprezentate prin:
 proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni,
enzime, anticorpi,etc.),
 glucide (glucoza),
 lipide (acizi grasi, trigliceride, colesterol),
 compusi azotati (uree, creatinina, acid uric),
 acid lactic, etc.
Dintre toate, cele mai importante sunt proteinele, deoarece:
 mentin pH-ul, au rol de sisteme tampon, comportandu-se ca acizi sau
ca baze;
 albuminele transporta diferite substante;
 gamaglobulinele sunt suportul chimic al anticorpilor;
 participa la hemostaza si coagulare ( protrombina si fibrinogenul, etc. )
 participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si
enzimele pe care ii transporta;
 sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism.
Substantele anorganice sunt reprezentate prin saruri aflate in stare
disociata: Na+, Clˉ, HCO3ˉ, etc.

62
2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule rosii (eritrocite,
hematii), globule albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).
 Globule rosii (eritrocite, hematii):
 cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface
proteinele uzate, etc.), cu forma de disc biconcav, cu diametrul de
aproximativ 7,5 μ, in numar de 4-6 milioane/ mm3 sange;
 raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt
distruse (hemoliza) in diferite organe, dar mai ales in spina;
 ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul
maduvei hematogene (maduva osoasa rosie) sub influenta stimulatoare a
unui hormon produs de catre rinichi, numit eritropoietina. In mod normal
intre eritropoieza si hemoliza exista unechilibru, care asigura mentinerea
constanta a numarului de globule rosii.
 numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de
depozit sau poate creste definitiv (poliglobulie, in cazul persoanelor care
locuiesc la altitudine sau in anumite situatii patologice);
 numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din
cauza ca hematiile se produc intr-un ritm prea lent (daca nu exista materia
prima- proteine, fier) – anemie eritropoietica, fie din cauza ca se distrug
intr-un ritm prea alert (in caz de infectii, transfuzii incompatibile, etc.)
- anemie hemolitica;
 hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita
din hem (pigment ce contine fier bivalent Fe ) si globina (contine grupari
2+

aminice). Datorita fierului, hemoglobina se poate combina cu oxigenul

formand oxihemoglobina, iar datorita gruparilor aminice se poate combina
cu dioxidul de carbon formand carbohemoglobina. Aceste doua combinatii
sunt labile si se pot desface cu usurinta. In conditii patologice, hemoglobina
se poate combina ireversibil cu o serie de substante: cu monoxidul de carbon
formeaza carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substante toxice
formeaza methemoglobina. Daca aceste combinatii afecteaza o cantitate
mare de hemoglobina se poate ajunge la moarte prin asfixie celulara (la
celule nu mai ajunge oxigenul necesar, deoarece nu are cine sa-l transporte).
 Globule albe (leucocite):
 sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de
aproximativ 5-10000/ mm3 sange, mobile (pot emite pseudopode si trece in
tesuturi prin diapedeza), cu rol esential in imunitate

63
 toate leucocitele se produc in maduva osoasa, cu exceptia limfocitelor
si a monocitelor, care se produc si in organele limfopoietice (splina,
amigdale, ganglioni limfatici, timus);
se clasifica in:
à neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14
microni; au in citoplasma granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri,
traverseaza prin diapedeza peretii capilarelor, acumulandu-se in tesutul
afectat si digera microorganismele prin fagocitoza; reprezinta 65% din
totalul leucocitelor;
à acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si
diametru de 10-14 microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens
in rosu cu coloranti acizi, numarul creste in boli parazitare si alergice,
reprezinta 1-3% din totalul leucocitelor;
à bazofile: sunt celule sferice cu
nuclei lobati, diametrul de 10-12
microni, au in citoplasma granule
care se coloreaza in albastru cu
coloranti bazici, contin enzime si
substante vasodilatatoare, numarul
lor creste in stadiile tardive ale
inflamatiilor, reprezinta 0,5% din
totalul leucocitelor;
à monocite: sunt celule sferice, cu
diametrul de 12-24 microni, cu
nuclei ale caror forme variaza de la
rotunda la lobata, migreaza in
tesuturi unde se transforma in macrofage si fagociteaza bacterii si resturi
celulare, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor;
à limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni,
produc anticorpi, substante cu rol in imunitatea naturala a organismului, au
o durata de viata cuprinsa intre cateva ore si cativa ani, reprezinta 25-35%
din totalul leucocitelor.

Plachete sanguine (trombocite):

 sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu,
adera la suprafata endoteliilor vasculare lezate si elibereaza factori ce
intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva hematogena din
megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana, dupa care
sunt distruse de splina. Numă rul: 150000 – 300000/mm3. Dimensiuni: 2-4 μ

64
Hematopoieza: reprezinta procesul de formare a celulelor sangvine.
Elementele figurate se formeaza continuu din celule speciale,
hematopoietice, care provin din sacul vitelin al embrionului uman si
migreaza apoi in ficat. In cursul dezvoltarii fetale, celulele hematopoietice
migreaza in maduva osoasa. Dupa nastere, ficatul inceteaza sa mai produca
elemente figurate. Acest proces este de doua tipuri: eritropoieza (formarea
eritrocitelor) si leucopoieza (formarea leucocitelor).
Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon
numit eritropoietina secretat de rinichi. Secretia de eritropoietina creste de
cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi sau la alte organe este
insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite marirea cantitatii de
oxigen necesar tesuturilor.

Hemostaza si coagularea sangelui:

Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica
a vasului lezat si prin devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale.
Hemostaza are loc in doua faze:
1. Hemostaza temporara (primara) – formarea dopului
plachetar. In momentul aparitiei unei leziuni vasculare se declanseaza
un proces de vasoconstrictie, iar trombocitele adera la marginile plagii,
se aglutineaza si formeaza dopul plachetar, care opreste temporar
sangerarea.
2. Hemostaza definitiva – coagularea sangelui: are loc in trei
faze:
 se formeaza tromboplastina, cu participarea unui numar
mare de factori ai coagularii, plasmatici si trombocitari;
 se formeaza trombina, prin actiunea tromboplastinei
asupra protrombinei;
 se formeaza cheagul (trombusul), prin transformarea
fibrinogenului solubil in fibrina insolubila si aglomerarea elementelor
figurate in ochiurile retelei formata de catre fibrina.
Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub
actiunea unei enzime – plasmina.

Grupele de sange:

Hematiile prezinta pe suprafata lor aglutinogenele A si B (antigene). In

plasma exista aglutininele (anticorpii) α si β, corespunzatori aglutinogenelor
A si B. Consecinta prezentei acestor antigene si anticorpi este aparitia
grupelor sanguine.

65
 fenotip genotip pot dona la pot primi de la
O(I) ll toate grupele O(I)
A ( II ) LA LA; LA l; A ( II ) ; AB A ( II ); O ( I );
( IV );
B ( III ) LBLB ; LB l; B ( III ); AB B ( III ); O ( I );
( IV );
AB ( IV ) LA LB AB ( IV ) toate grupele

Factorul Rh:

Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie

factorul Rh. Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi.
Acestia pot fi homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu prezinta
aceste antigene sunt Rh negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd.
Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi, deoarece gena pentru Rh negativi
este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in cazul transfuziilor si al
mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod normal, in timpul
sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de
antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi
expus actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva
acestuia. Anticorpii respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza
eritrocitelor fatului. In consecinta,copilul se naste anemic(maladia hemolitica
a noului-nascut), necesitand inlocuirea sangelui Rh+ cu sange Rh−.

SANGELE: zaharul, sarea, iaurtul si mancarurile acre au o actiune toxica

asupra sangelui, mai ales cand sunt folosite in exces. De asemenea, ura si
mania genereaza toxine in corp. Ceaiul de radacini de brusture este mijlocul
cel mai eficace de epurare a sangelui. Pentru toate problemele sangelui este
util sa se consume zilnic salata de cruditati.
Probleme ale sangelui
Cauza mentala: Pierderea bucuriei, a inspiratiei, a circulatiei ideilor.
Solutia: Idei si ganduri noi circula liber cu bucurie in fiinta mea.
Tensiune arteriala
Cauza mentala: Probleme emotionale nerezolvate de mult timp.
Solutia: Ma eliberez cu bucurie de trecut. Sunt in pace.
Leucemie
Cauza mentala: Inspiratie ucisa brutal. „Care-i rostul ?”
Solutia : Merg dincolo de limitarile mele din trecut in libertatea lui „acum”.
Este bine si sigur sa fiu eu.

66
 CELULA
Este unitatea elementara a materiei vii, aflata in echilibru cu mediul
inconjurator si cu capacitatea de autoreglare si adaptare la conditiile de
mediu.

Proprietatile celulei
1. Celula are o structura complexa care o mentine in stare de echilibru in
timp, adica reprezinta un sistem biologic deschis care consuma energie pe
seama mediului inconjurator
2. Proprietatea de autoreproducere
Celula are o capacitate de crestere, dezvoltare. diferentiere si reintoarcere la
stadiul initial. Din aceasta proprietate rezulta urmatoarea:
3. Ciclizarea
Reprezinta capacitatea celulei de a parcurge diferite stadii evolutive in mod
ciclic (succesiv)
4. Proprietatea de a utiliza energia chimica in procese care asigura
dezvoltarea, reproducerea si metabolismul materiei vii.

Structura celulei
Celula este formata din:
-membrana care o separa de mediul inconjurator si care ii delimiteaza
continutul (citoplasma si nucleul)
67
-citoplasma la randul ei cuprinde o serie de elemente vizibile la microscop
numite organite celulare: mitocondriile, reticulul endoplasmatic, aparatul
Golgi si lizozomii
-nucleu

Structura chimica a celulei

Celula contine o serie de substante in cantitate variabila: apa, proteine,
lipide, glucide, electroliti (sodiu, potasiu, magneziu, clor), fier (in special in
hematii) care intra in structura hemoglobinei.

Schimburile dintre celula si mediu

- extracelular: aceste schimburi sunt controlate de membrana celulara care
este permeabila pentru anumite substante. Permeabilitatea membranei este
selectiva permitand trecerea numai anumitor particule. In mediul
extracelular, celulele vor elimina compusii necesari organismului cum ar fi:
hormonii si enzimele, precum si produsi care nu mai sunt de folos.

Procesele de schimb ala diferitelor substanta se realizeaza prin doua tipuri

de transport:
-transportul membranar (activ, pasiv): asigura schimbul dintre celula si
mediul extracelular prin transversarea membranei. Acest transport poate fi:
- pasiv - in care transportul se realizeaza fara consum de energie
- activ - cu schimb de energie.
-transportul in masa este procesul prin care celulele inglobeaza sau elimina
particule de natura diferita. Procesul se bazeaza pe formarea unei vezicule in
membrana celulara. Exista doua tipuri de transport in masa:
- endocitoza - in care transportul se face din mediul extracelular in
celula;
- exocitoza - in care transportul se face din interiorul celulei in mediul
extracelular.

Diviziunea celulara
Exista 3 modalitati prin care se poate realiza diviziunea celulara: mitoza,
meioza si amitoza.
- mitoza este modalitatea cea mai frecventa de diviziune a celulei. Prin acest
tip de diviziune rezulta o distributie egala a cromozomilor si ale celorlalte
elemente celulare.
- meioza reprezinta modalitatea de diviziune ale celulelor gametogene
(ovocite si spermatozoizi). In acest caz, materialul genetic (si a
componentelor celulare) este injumatatit (numar haploid).
-amitoza este modalitatea rar intalnita de diviziune prin care rezulta celulele
cu distributie inegala a matrrialului genetic precum si al componentelor
celulare. Este specific dezvoltarilor tesuturilor tumorale.

68
Ce este ADN-ul?

Acidul dezoxiribonucleic (ADN) este o

molecula ce se gaseste in celulele tuturor
organismelor. Aceasta molecula stocheaza
informatia genetica codata, necesara
cresterii si metabolismului zilnic, are o
influenta majora asupra aspectului fizic si
asupra functionalitatii organismului. Informatia genetica este transmisa, prin
intermediul ADN-ului, de la o generatie la alta, si difera de la individ la
individ. Inca nu se stie cat de multa informatie genetica se transfera, dar
exista o asemanare foarte mare intre ADN-ul uman si ADN-ul celorlalte fiinte.
Aceasta asemanare demonstreaza existenta mostenirii genetice si a evolutiei.
In interiorul celulei se gaseste nucleul celular care contine 46 de cromozomi.
Cromozomii sunt alcatuiti dintr-o spirala formata dintr-o molecula de acid
dezoxiribonucleic. Jumatate de ADN provine de la mama, iar restul de la tata.
Ovulul contine 23 de cromozomi, spermatozoidul contine alti 23 de
cromozomi. Din unirea ovulului cu spermatozoidul apare setul complet de 46
de cromozomi. Acestia sunt grupati in perechi si se copiaza inainte de
diviziunea celulei.
In ciuda lungimii si a complexitatii ei aparente, molecula de ADN este foarte
simpla. ADN-ul arata ca o scara rasucita si incredibil de lunga. Denumirea
oficiala este “dublu elicoidal”. Partile laterale ale scarii sunt formate din
lanturi de molecule de glucide si fosfati, treptele sunt formate din baze care
se unesc cu glucidele lanturilor. O treapta este compusa din 2 baze unite.
Exista 4 tipuri de baze: adenina (A), guanina (G), citozina (C) si timina (T).
In ADN, bazele au perechi specifice. O baza adenina se imperecheaza doar cu
o baza timina. O baza guanina se va imprechea doar cu o baza citozina.
Acesta imprechere a bazelor se numeste imperechere complementara.

Desi ADN-ul uman este alcatuit din

aproximativ 3 miliarde de baze, mai
mult de 99% dintre ele sunt identice
la toti oamenii. Aranjamentul lor
defineste informatia disponibila
pentru formarea si intretinerea
organismului, tot asa cum literele din
alfabet pot fi aranjate in cuvinte si
propozitii.
Indiferent de structura organismului
(animal, planta, om etc.) in care se
afla, ADN-ul are aceleasi componente
si substante chimice. Singurul lucru
care face diferentierea dintre ADN-ul
69
unui om si cel al unei plante e ordinea bazelor. Aceasta succesiune a bazelor
se numeste cod genetic.
Desi cea mai mare parte din ADN se gaseste in cromozomii din nucleu, el mai
poate fi gasit si in mitocondrii. Acest material genetic se numeste ADN
mitocondrial. Mitocondriile sunt organite complexe, prezente in celulele
tuturor organismelor aerobe, ele produc energie printr-un proces numit
fosforilarea oxidativa. Acest proces foloseste oxigenul si glucidele pentru a
crea adenozin trifosfat, principala sursa de energie a celulei. Mitocondriile au
si alte roluri. Mitocondria regleaza autodistrugerea celulelor (apoptoza). Ele
sunt necesare si pentru producerea unor substante, cum ar fi colesterolul si
hemul (componenta a hemoglobinei).
ADN-ul mitocondrial are 37 de gene, toate fiind esentiale pentru
functionarea mitocondriala normala. 13 gene contin instructiunile producerii
enzimelor necesare procesului de fosforilarea oxidativa. Celelalte gene contin
instructiunile necesare producerii ARN-ului de transfer si a ARN-ului
ribozomal.
Acidul ribonucleic (ARN) e o molecula polimerica. Este implicat in diverse
functii biologice (codarea, decodarea, reglarea genelor etc.). ADN-ul si ARN-
ul sunt acizi nucleici, care, impreuna cu proteinele si carbohidratii constituie
cele 3 macromolecule esentiale vietii. ARN-ul este ansamblat sub forma unui
lant de nucleotide, dar, spre deosebire de ADN, acest lant nu este dublu, de
regula. Organismele celulare folosesc ARN-ul mesager pentru a transmite
informatia genetica care controleaza producerea proteinelor.
Multi virusi poseda un genom ARN pentru a-si stoca informatia genetica.
Unele molecule de ARN au un rol activ in celula prin catalizarea reactiilor
biologice, prin detectarea si reactionarea la stimulii celulari. Procesul de
sintetizare a proteinelor e o functie universala prin care moleculele ARN
regleaza productia proteinelor in ribozomi. Acest proces foloseste ARN-ul de
transfer pentru a trimite aminoacizi ribozomului, iar apoi ARN-ul ribozomal
va folosi aminoacizii pentru a produce proteine.
Molecula de ADN este ideala pentru transferul informatiei genetice intre
celulele. In momentul intalnirii dintre spermatozoid si ovul, moment in care
este produsa prima celula care va forma ulterior intregul organism,
organismul primeste codul genetic complet ce va fi utilizat de celule pentru
tot restul vietii sale.
Prima celula se va divide in 2, apoi in 4, apoi in 8 etc. Desi organismul devine
adult, unele celule continua sa se divida (celulele pielii, de exemplu). In mod
normal, in urma diviziunii celulare rezulta o copie perfecta, atat a celulei cat
si a moleculelor de ADN. O celula imperfecta moare sau este distrusa. In
cazuri rare, celulele cu defecte supravietuiesc si pot provoca o gama larga de
probleme (cancer).
Procesul de copiere a ADN-ului se face prin despicarea pe lungime a
moleculei de ADN, lasand astfel bazele atasate una de alta, dar fara perechea
opusa. In fiecare celula exista nucleotide disponibile. Acestea sunt alcatuite
70
dintr-un monozaharid, un fosfat
anorganic si o baza azotata. Deoarece
adenina se cupleaza doar cu timina,
iar guanina se uneste doar cu
citozina, prin imbinarea dintre baze,
glucide si fosfate este produs
nucleotidul. Nucleotidele se pot
combina cu bazele potrivite de-a lungul lantului ADN (formand astfel spirala
dubla).

Ce sunt genele?

Un cromozom este format din mai multe gene. Portiunile de ADN care contin
informatii vitale pentru functionarea celulara se numesc gene. Genele
determina multe dintre caracteristicile si atributele unui organism (felul in
care metabolizeaza alimentele, modul de functionare a sistemului imunitar,
chiar si caracteristicile comportamentale). Genele sunt cele care regleaza
productia de proteine. Genele sunt complexe in sensul ca nu au nevoie doar
de un cod care sa le spuna cum sa functioneze. Ele au si aspecte structurale
care regleaza modul lor de functionare. Se poate spune ca poseda un
intrerupator care declanseaza sau opreste diferite functii. De exemplu, o
gena va fi activa doar in anumite celule, doar pentru anumite perioade de
timp. La oameni, numarul bazelor ce formeaza o gena poate ajunge la cateva
milioane. Oamenii au intre 20 000 si 25 000 de gene.
Majoritatea genelor sunt identice la toti oamenii, dar un mic procent dintre
ele difera de la individ la individ. Aceste gene se numesc alele. Ele sunt forme
diferite ale aceleasi gene ce au mici diferente in secventa bazelor ADN. Aceste
mici diferente produc trasaturi fizice unice in fiecare individ.
Familiile de gene
O familie de gene e formata dintr-un grup de gene care au in comun
caracteristici importante. De regula, genele dintr-o familie au o secventa
similara de nucleotide. Gene diferite pot fi grupate intr-o familie datorita
faptului ca proteinele produse de ele lucreaza sau participa impreuna la
acelasi proces.
Clasificarea genelor in familii permite cercetatorilor sa descrie relatia dintre
ele. Familia de gene poate fi folosita pentru a aproxima functiile genelor
necunoscute folosind similaritatile cu genele cunoscute. Aceste similaritati
pot indica chiar si unde si cand devine activa o gena. Familiile de gene pot
oferi detalii ce pot duce la identificarea genelor ce provoaca anumite boli.
Uneori nu se cunosc suficient de multe date despre o gena pentru a fi
adaugata unei familii. In alte cazuri, gena se incadreaza in mai multe familii.
Nu exista criterii formale care sa defineasca clasificarea genelor. Sistemele de
clasificare continua sa evolueze pe masura ce aflam lucruri noi despre gene
si despre relatiile dintre ele.
71
Ce sunt cromozomii?

In nucleul celulei, molecula ADN este

“impachetata” in niste structuri-
filament numite cromozomi. Fiecare
cromozom este compus din ADN
infasurat in jurul unor proteine
numite histoni. Cromozomii nu sunt
vizibili in nucleul celulei – nici macar
la microscop – atunci cand celula se divide. Dar ADN-ul care formeaza
cromozomii devin atat de compact incat este vizibil la microscop. O mare
parte din cunostintele despre cromozomi au fost obtinute prin observarea
diviziunii celulei.
Fiecare cromozom are un punct de constrictie numit centromer, care
imparte cromozomul in 2 parti. Partea mica se numeste “bratul p”, iar partea
mare se numeste “bratul q”. In functie de locul in care este plasat centromul
pe cromozom, cromozomul are o anumita forma, si poate fi folosit pentru a
indica locatia anumitor gene.

Cati cromozomi au oamenii?

Celulele umane contin 23 de perechi

de cromozomi, adica un total de 46 de
cromozomi. 22 de perechi se numesc
autosomi, ele arata la fel atat la
barbati cat si la femei. Cea de a 23-a
pereche, cromozomii sexuali, difera la
barbat si la femeie. Femeile au 2
cromozomi X, in timp ce barbatii au un cromozom X si unul Y. Cei 22 de
autosomi sunt numerotati dupa marime. Ceilalti doi cromozomi, X si Y, sunt
cromozomii sexuali. Imaginea in care cromozomii umani sunt ordonati pe
perechi se numeste cariotip.
ADN-ul si codarea proteinelor
Proteina e o molecula complexa ce se gaseste din abundenta in organism.
Proteinele pot fi:
– proteine structurale.
– proteine mesager.
– enzime.
Ele au un rol important in formarea pielei si a parului sau in controlarea unor
functii diverse prin intermediul hormonilor. Proteinele pot mari viteza unei
reactii sau pot indeplini functii importante, cum ar fi crearea hemoglobinei.
De la ADN pana la proteine e o un traseu lung. E ca atunci cand scriem o
scrisoarea unui prieten ce locuieste departe de noi. Ganditi-va la toate
etapele prin care trece acea scrisoare inainte de a fi livrata in mana
72
prietenului. Intai se scrie scrisoarea, iar apoi trebuie expediata pentru ajunge
la destinatie. Acesta e modul (simplificat) in care ADN-ul interactioneaza cu
proteinele. Prima etapa e un proces numit “transcriere”, informatia
importanta din gena este “inscriptionata” pe o molecula. Aceasta molecula se
comporta ca un mesager ce distribuie informatia catre alte parti ale celulei.
Celula primeste informatia, iar apoi urmeaza un proces numit “traducere”.
Daca ne gandim iar la scrisoare, sa ne imaginam ca prietenul nostru vorbeste
o limba diferita de a noastra, deci scrisoare trebuie tradusa pentru a putea fi
inteleasa. Exact asta se intampla in procesul de “traducere” a informatiilor
trimise de ADN. Inainte ca celula sa urmeze instructiunile primite, trebuie sa
inteleaga informatia. De acest lucru se ocupa ribozomii. Ribozomii au rol de
“traducator”, ei “traduc” codul mesagerului in formatul proteinic
corespunzator. Odata descifrat mesajul, proteina poate fi directionata catre
acele zone ale celulei sau a organismului ce necesita informatia respectiva.
Fiecare gena produce o “scrisoare” unica ce e responsabila cu producerea si
livrarea proteinelor din organism. Aceste proteine au o gama speciala de
forme si o alcatuire chimica ce le permite sa indeplineasca multe dintre
functiile ce sustin si mentin organismul in stare de functionare.
Replicarea ADN-ului
Replicarea este esentiale pentru toate functiile organismului (reproducere,
intretinere, cresterea celulelor, oaselor, tesuturilor si organelor). Pentru a se
replica, molecula de ADN se “desface” intr-un sir de baze fara perechi.
Fiecare din cele 4 bazele ale ADN-ului se pot imperechea doar cu o anumita
baza-pereche. Pe masura ce nucleotidele se unesc cu bazele fara pereche, ele
construiesc o noua secventa ADN ce imita secventa originala. Rezultatul final
e o secventa de ADN indentica cu cea care s-a “desfacut” initial.
Celulele din corpul nostru se copiaza pentru a produce piele noua sau celule
sanguine. Atunci cand apare o eroare de copiere, exista sisteme de siguranta
ce remediaza problema, altfel celula este marcata pentru distrugere. Daca o
celula supravietuieste unei mutatii, pot aparea avantaje pentru organism.
Acesta este unul din conceptele esentiale ale evolutiei.
Ce este epigenomul?
Exista modificari ale ADN-ului care nu afecteaza secventa ADN. Aceste
modificari sunt produse de compusi chimici ce pot regla activitatea unei
gene, si sunt numite modificari epigenetice. Epigenomul cuprinde toti
compusii chimici care influenteaza activitatea genelor genomului. Acesti
compusi nu fac parte din secventa de ADN, dar sunt atasati ADN-ului.
Modificarile epigenetice
„supravietuiesc” diviziunii celulare,
uneori pot rezista timp de generatii.
Influentele mediului, cum ar fi dieta si
expunerea la poluanti, pot afecta
epigenomul.

73
Modificarile epigenetice determina activarea genelor si producerea unor
proteine necesare in anumite celule sau inhibarea lor. De exemplu,
proteinele ce se ocupa de dezvoltarea oaselor nu vor fi produse in celulele
musculare. Modificarile epigenetice variaza de la individ la individ, in cadrul
tesuturilor diferite ale aceluiasi individ, si chiar si in celule diferite.
O modificare epigenetica des intalnita este metilatia. Grupuri metilice
(molecule mici compuse dintr-un singur atom de carbon si trei atomi de
hidrogen) se ataseaza unui segment de ADN. Gena de care se ataseaza
gruparea metilica este dezactivata, productia de proteine fiind oprita.
Modificarea genei gresite sau esuarea modificarii ei, produce o activitate
anormala sau o lipsa completa de activitate, care duce la probleme genetice.
Aceste probleme pot fi cancere, probleme de metabolism si probleme
degenerative.

74