UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚELE COMUNICĂRII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

SPECIALIZED LANGUAGE: BIOLOGICAL AND BIOMEDICAL SCIENCES

LIMBAJ SPECIALIZAT: ȘTIINȚE BIOLOGICE ȘI BIOMEDICALE

LIMBA ROMÂNĂ MEDICALĂ PENTRU ANUL PREGĂTITOR

DORINA CIUREA UNGUREANU

Lector Universitar, Doctor în Filologie

FLORIN DAN UNGUREANU

Prof. Univ. Dr. Chirurgie Generală

BUCUREȘTI 2020
CAPITOLUL 2. SISTEMUL OSOS

Oasele, reprezintă un suport stabil, rezistent și puternic pentru corpul uman,

principala sa funcție fiind aceea de protecție a organelor interne și de apărare
împotriva traumatismelor.
Totalitatea oaselor organismului, în număr de 206, rezultă din cele 270 de oase
ale embrionului care fuzionează între ele, reducându-și astfel numărul.
După forma lor oasele se clasifică în oase lungi, oase late și oase scurte.
Oasele lungi sunt acele oase care intră în structura membrelor superioare și
inferioare, la care predomină lungimea, cum ar fi humerus, radius, ulna sau cubitus,
femurul, tibia și peroneul sau fibula.
Oasele lungi au o parte mijlocie, cilindrică, care predomină prin lungime, se
numește diafiză și care se termină la cele două capete cu cele două epifize, alcătuite
din țesut osos spongios și acoperite de cartilajul articular hialin.

Fig. 11. Oase lungi reprezentate de tibia (stânga) și femurul (dreapta).

2
 Oasele late sunt acele oase la care predomină lățimea și înălțimea, cum sunt
oasele parietale, osul frontal, occipital, sternul, scapula și coxalul. De obicei sunt oase
spongioase, cu o măduvă osoasă abundentă.

Fig. 12. Omoplatul, os lat, vedere anterioară

și posterioară

Fig. 13. Osul coxal, os lat, vedere anterioară și posterioară.

3
 Oasele scurte, sunt oasele ale căror trei dimensiuni sunt aproape egale, cum ar
fi oasele tarsiene și metatarsiene de la picior sau carpiene și metacarpiene de la mână.

Fig. 14. Oasele carpiene și metacarpiene, articulația pumnului.

Fig. 15. Oasele tarsiene, metatarsiene și falangele de la nivelul piciorului.

4
 Există și oase cuprinse în grosimea unui tendon, cum este rotula în tendonul
mușchiului cvadriceps femural. Aceste oase se numesc oase sesamoide.

Fig. 16. Câteva coaste, oase alungite, dispunse de o parte și de alta a toracelui
între coloana vertebrala și stern.

Fig. 17. Omoplatul și clavicula, oase ale centurii scapulare.

5
 Există și o serie de oase alungite, care însă nu au diafiză și două epifize, ca oasele
lungi, cum sunt coastele sau clavicula. Coastele beneficiază însă de cele două tăblii
compacte, internă și externă, care îmbracă practic spongioasa din grosimea lor, două
structuri extrem de rezistente și elastice, cu mare importanță în protecția față de
agenții traumatici.

2.1. Dezvoltarea oaselor

Structura oaselor este reprezentată de osteocite sau celulele osoase stelate,
adulte. Procesul de formare al osului este realizat de către osteoblaste, cu rol de
sinteză osoasă, care construiesc osul. Osteoclastele, pe de altă parte, sunt celulele care
distrug osul, participând în mod permanent la reconstrucția, repararea și la
remodelarea acestuia.
Celulele care participă la osteogeneză, sunt situate atât pe fața externă cât și pe
fața internă a oaselor. Pe fața exterioară a oaselor se află o membrană de protecție
denumită periost, iar pe fața internă a oaselor se află măduva osoasă sau spongioasă.
Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză, prin care țesutul
cartilaginos provizoriu al embrionului se transformă în scheletul osos definitiv al
adultului.

6
 Fig. 18. Măduva hematoformatoare.
Osificarea desmală sau osificarea de membrană, dă naștere oaselor bolții
craniene, parțial a claviculelor și a mandibulei. Prin acest tip de osificare este realizată
creșterea în grosime a oaselor, pe seama periostului.
Osificarea encondrală are loc la nivelul membrelor, a oaselor scurte și a oaselor
scurte de la baza craniului, pe baza centrelor de osificare. La nivelul oaselor lungi,
creșterea osoasă se realizează de la nivelul cartilajului de creștere situat între diafiză și
epifize.
Modelul cartilaginos al osului lung, adăpostește apariția centrelor de osificare,
la început la nivelul diafizei și ulterior și la nivelul epifizelor, numite puncte de osificare
primară sau primitivă.
Epifizele, încep procesul de osificare mult mai târziu, după ce ele au ajuns la
dimensiunile definitive. Cartilajele de conjugare sau de creștere, dintre epifize și
diafize, rămân cartilaginoase până la vârsta de 20 de ani. Celulele acestor cartilaje
proliferează numai înspre diafiză, participând astfel la creșterea în lungime a osului.
Creșterea în grosime, se realizează prin zona osteogenă internă a periostului.
După încetarea procesului de osteogeneză, epifizele rămân acoperite de un
cartilaj hialin subțire, numit cartilaj articular, care participă la mobilitatea mișcărilor
articulare și protejează capetele osoase în contact.
După vârsta de 25 de ani, cartilajele de creștere sunt înlocuite de țesut osos
definitiv, prin care epifizele sunt sudate la diafize și procesul de ostogeneză se oprește
definitiv.

2.2. Scheletul capului

Este reprezentat de craniu, alcătuit din neurocraniu, care adăpostește creierul,
respectiv encefalul și viscerocraniul, care adăpostește segmentele periferice,
exterioare, ale organelor de simț, ochi și urechi, precum și primele segmente ale
sistemului digestiv și respirator, respectiv gura și nasul.

7
 Neurocraniul este alcătuit din patru oase nepereche, frontal, etmoid, sfenoid și
occipital, precum și din două oase pereche, temporale și parietale.
Viscerocraniul, este alcătuit din șase oase pereche, maxilare, palatine, nazale,
lacrimale, zigomatice și cornetele nazale inferioare, precum și două oase nepereche,
vomerul și mandibula.

Fig. 19. Mădulva osoasă spongioasă a diafizelor oaselor lungi și late precum și
emergența nervilor spinali în orificiile vertebrale.

2.3. Scheletul trunchiului

Este reprezentat de coloana vertebrală, cu rol de susținere a corpului, de protejare
a măduvei spinării și de executare a mișcărilor complexe ale trunchiului și capului.
Coloana vertebrală are cinci regiuni: cervicală, toracică, lombară, sacrală și
coccigiană.
O vertebră tip se compune din corpul vertebral la partea anterioară și arcul
vertebral, în partea posterioară, racordat la corpul vertebral prin doi pediculi
vertebrali.

8
 Suprapunerea pediculilor vertebrali, delimitează găurile de conjugare sau
orificiile intervertebrale, prin care intră și ies nervii spinali.

Fig. 20. Segment al coloanei vertebrale și o vertebră văzută din față și de sus.

Arcurile vertebrale, prin suprapunere delimitează un canal denumit canalul

vertebral care adăpostește măduva spinării, învelită de o foiță sau o membrană
protectoare, denumită meninge.
Corpurile vertebrale, prin suprapunere pe seama unui disc cartilaginos
intervertebral, se consolidează ca o structură puternică, de rezistență și de susținere a
corpului uman, care formează coloana vertebrală.
Osul sacru, provine din sudarea celor cinci vertebre sacrate, formând un os
nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus și vârful în jos, care se racordează cu
baza coccigelui.
Coccigele, rezultă prin fuzionarea celor 4 sau 5 vertebre coccigiene. Rezultă o
structură elastică, cu mobilitatea diminuată, un vestigiu ontogenetic și filogenetic.

9
 Curburile coloanei vertebrale în plan sagital poartă numele de lordoze, cu
concavitatea posterioară și cifoze, cu concavitatea anterioară.

Fig. 21. Osul sacru, format prin alipirea celor 5 vertebre sacrate într-un singur corp
osos. Sacru este urmat caudal de coccige.

Curburile coloanei vertebrale în plan frontal se numesc scolioze și pot avea

convexitatea pe stânga sau pe dreapta iar în plan sagital se numesc lordoze sau cifoze.

2.4. Scheletul toracelui

Are trei componente principale: posterior coloana vertebrală, anterior sternul
și lateral coastele.
Sternul, este un os lat triunghiular, situat anterior, pe linia mediană a toracelui.
Este format din manubriu, corp și apendicele xifoid, o structură, parțial mobilă, care
rămâne la stadiul de cartilaj până la vârsta de 4o de ani.
Coastele, sunt oase lunguiețe, ca niște arcuri osteo-cartilaginoase, situat pe cele
două părți laterale ale toracelui, angrenate anterior la stern și posterior la vertebrele
coloanei vertebrale.
10
 Racordarea la stern se face prin intermediul unui cartilaj costal.
Există de fiecare parte a toracelui câte 12 coaste, dintre care primele 7 perechi
sunt coaste adevărate, datorită articulației fiecăreia dintre ele la nivelul sternului prin
intermediul cartilajului costal.

Fig. 22. Oasele anterioare ale toracelui reprezentate de claviculă și de stern.

Perechile VIII, IX și X, sunt denumite coaste false, deoarece se articulează cu

sternul, prin intermediul cartilajului coastei a VII-a, contribuind astfel la realizarea
rebordului costal.
11
 Ultimele două coaste nu au cartilaj și nu ajung până la stern, fiind numite coaste
flotante sau libere. Comprimarea prin apăsare lentă a acestora, dau o senzație
comparabilă cu apăsarea unei clape a unui pian.

2.5. Scheletul membrelor

Scheletul membrului superior, este format din scheletul centurii scapulare și
scheletul brațului, antebrațului și al mâinii. Centura scapulară leagă membrul superior
de trunchi, fiind formată din două oase, clavicula și scapula sau omoplatul.
Clavicula, un os alungit de forma literei S, se articulează lateral cu omoplatul iar
medial, cu manubriul sternal. Acest os delimitează extremitatea cefalică, compusă din
cap și gât, de trunchiul propriu-zis sau de torace.
Scheletul brațului este alcătuit din humerus, al antebrațului din radius și cubitus,
iar al mâinii, din 8 oase carpiene, 5 metacarpiene și 14 falange, înțelegând că pentru
police, există numai două falange.

Fig. 23. Oasele brațului și ale antebrațului, osul humerus, osul radius și osul cubitus.

12
 Scheletul membrelor inferioare, este format din centura pelviană și scheletul
membrului inferior liber propriu-zis.

Fig. 24. Oasele coapsei și ale gambei, femurul, tibia și peroneul.

Centura pelviană, care asigură articulația dintre trunchi și membrul inferior,

este formată din oasele coxale, care anterior se articulează între ele formând simfiza
pubiană, iar posterior cu sacrul pentru a forma pelvisul osos.

Fig. 25. Osul coxal, format prin unirea a 3 oase: ilion, ischion și pubis, văzut din
diferite incidențe.
13
 Osul coxal este rezultatul fuzionării între ele a trei alte oase numite ilion, ischion
și pubis, fuziune datorată adaptării la stațiunea bipedă, de preluare a greutății
corporale și pentru a se asigura mobilitatea locomoției.
Femurul asigură suportul osos al coapsei, oasele gambei sunt tibia și peroneul
iar ale piciorului, calcaneul, astragalul, precum și oasele tarsiene în număr de 7 , 5 oase
metatarsiene și 14 falange. Rotula, este un os sesamoid cuprins în grosimea tendonului
cvadricepsului femural.

Fig. 26. Oasele centurii scapulare ale toracelui, bazinului, ale centrurii pelviene și ale
membrelor.
14
Întrebări
1. Care este rolul scheletului?
2. Câte oase sunt în corpul uman? Cum se clasifică ele?
3. Care sunt oasele lungi/late/scurte?
4. Ce sunt osteocitele/osteoblastele/osteoclastele?
5. Cum se dezvoltă oasele?
6. Ce este osificarea desmală/encondrală?
7. Care sunt componentele scheletului toracelui? Detaliați!
8. Care este scheletul membrelor superioare/inferioare și ce rol are?

15