Necazurile şi izbânda lui Alin

A fost odată, în vremuri de mult apuse, o femeie săracă, dar vrednică şi inimoasă foarte. Şi
această femeie avea un copil pe nume Alin. Când şi-a pierdut bărbatul, Alin nu era decât un pui de om,
încă în leagăn. L-a crescut cu multă trudă, învăţându-l ce e drept şi ce nu-i drept, ce-i frumos şi ce-i
urât, ce se cuvine şi ce nu. Şi tot aşa, şi zi de zi, se silea să-l lumineze şi îl sorbea din ochi de drag ce-i
era. Acum când începe povestea noastră, Alin tocmai împlinea 7 ani. Şi era un copil frumos, ca un bujor
proaspăt înflorit şi mai ascuţit la minte ca orice copil de seama lui.
-- Aline dragă, eu merg în sat după treburi, îi zise maică-sa într-o dimineaţă. Tu să fii cuminte şi
să nu ieşi din casă până nu mă întorc eu.
Era spre sfârşitul iernii, afară încă frig. În sobă focul era pe cale de a-şi da ultima suflare. Cu
gândul să fie cald bine în casă, pe când se va întoarce maică-sa, Alin a vârât vreascuri multe în sobă. O
creangă, uscată bine şi ea, s-a întâmplat să fie prea lungă, şi, după ce-a pus-o, nu a mai putut închide
uşa sobei. A lăsat-o cum era şi s-a întins pe o laviţă, pus pe zăbavă. Şi, uite aşa, a adormit.
Când s-a trezit, s-a speriat din cale-afară. Din sobă au sărit scântei, s-a aprins o scoarţă şi, în
scurtă vreme, s-a aprins toată partea din faţă a casei. S-a adunat lumea şi a început lupta cu focul. Alin
nu mai putea ieşi din casă din pricina flăcărilor şi s-a tras în încăperea din spate, care avea o uşă spre
grădină. Dar această uşă era închisă cu un zăvor şi el nu avea puterea să-l tragă. A început să plângă şi
să strige după ajutor, zadarnic însă, de vreme ce nimeni nu putea pătrunde în casă.
Iată că se întoarse maică-sa.
-- Unde-i Alin, oameni buni?
-- În casă, i s-a răspuns, dar nu mai putem ajunge la el.
-- Aline, puiul mamii, stai că vin la tine!
-- Stai Măriucă, stai, că o să te mistui în flăcări fără folos, au strigat oamenii.
Doi dintre ei au încercat să o oprească. Mai rar însă aşa mamă bună ca Măriuca. S-a zbătut şi s-a
smuls din braţele lor. S-a aruncat de îndată în foc, a trecut prin vâlvătaie, a ajuns la copil, a tras zăvorul
şi au ieşit împreună în grădină.
Alin a scăpat nevătămat, dar maică-sa nu. I s-au aprins hainele şi i-a ars faţa. Tot trupul era
numai o rană.
Oamenii au izbutit să stingă focul şi în câteva zile au refăcut stricăciunile. Numai biata femeie
nu s-a putut reface. S-a chinuit luni de zile, dar încetul cu încetul, durerile au lăsat-o şi rănile au început
să se vindece. Cel mai mult o supărau arsurile de pe faţă şi, mai cu seamă, pleoapele. Pe măsură ce se
vindecau rănile, pleoapele se apropiau şi nu mai vedea decât tulbure de tot. Şi odată cu vindecarea i s-
au lipit pe deplin pleoapele şi şi-a pierdut vederea pentru totdeauna.
Câtă vreme a bolit a fost îngrijită de o soră mai vârstnică, fată bătrână şi singură pe lume, care a
rămas şi pe mai departe lângă ea. Sărmana oarbă splăla rufe pentru străini şi împletea coşuri din nuiele.
Altceva, ce putea face? Ţi se rupea inima văzând-o cum bâjbâie, cu braţele întinse înainte, să nu se
lovească de ceva, sau să facă niscaiva stricăciuni prin casă.
Alin în vremea asta a mai crescut, era sănătos şi sprinten la minte. Ajuta pe unde putea, şi din
când în când îşi scotea măicuţa afară din casă. Şi mergeau aşa, prin curte şi grădină, mână în mână,
mama purtându-şi suferinţa în tăcere, copilul stăpânindu-şi cu greu lacrimile. Cu cât se făcea mai mare,
cu atât mai mult se învinuia că din pricina lui şi-a pierdut maică-sa vederea.
Şi aşa azi, şi aşa mâine, treceau lunile şi anii şi, într-o bună zi, iată că Alin împlineşte 10 ani.
Era în grădină şi se aşeză sub un cireş înflorit. Venise primăvara, dar în sufletul său era încă iarnă. Sta
întins, pradă aducerilor-aminte. Se gândea la câte l-a învăţat maică-sa când era mic. Îşi aducea atât de
bine aminte cum se aşezau seara în grădină şi aşteptau să se facă întuneric. Atunci priveau stelele şi se
minunau de frumuseţea lor. A învăţat unde era carul mare şi unde carul mic, care era steaua polară şi
care steaua ciobanului. Priveau stelele căzătoare şi se uitau cu ochii plini de uimire la puzderia de stele,
mai mari şi mai mici, din calea laptelui şi drumul robilor. Mamei îi plăcea să vorbească despre luceferi.
Erau mai mulţi fraţi, spunea ea, luceafărul de seară, luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de miezul
nopţii, cel mai mare şi mai vârstnic. Dintre toţi avea mai drag luceafărul de seară, cel mai grăbit să
apară pe bolta cerului şi care întrecea în strălucire toate stelele din jur. Dar lui Alin îi plăceau mai mult
stelele cu coadă. Acestea erau stele călătoare, puţine la număr, dar luminoase şi neasemuit de frumoase.
Ele puteau fi urmărite în drumul lor spre soare-apune, în vreme ce stelele căzătoare, cum picau, cum se
pierdeau în negrul nopţii.
La toate acestea se gândea Alin în seara aceea şi la maică-sa pe care a nenorocit-o. Se lăsa
întunericul şi, deodată, înspre asfinţit, a apărut luceafărul de seară, nerăbdător ca totdeauna. Au apărut
apoi celelalte stele, unele mai grăbite, altele mai încete, şi în curând toată bolta cerească era numai
diamante. Sta şi privea Alin, fermecat de ce vedea, dar şi nerăbdător, în aşteptarea unei stele căzătoare.
Ştia că atunci când cade o stea şi te gândeşti la ceva, ţi se împlineşte orice dorinţă. Iar dorinţa lui cea
mai arzătoare era ca măicuţa lui dragă să-şi recapete vederea.
Deodată, ce să vadă? În înaltul cerului a apărut o stea cu coadă, cea mai frumoasă din câte a
văzut el vreodată. Era mare şi strălucitoare şi avea coada lungă şi vaporoasă. Steaua mergea spre
luceafărul de seară şi ajungând în dreptul lui se opri. Şi au stat un pic de păreau că schimbă o vorbă,
după care steaua porni în jos şi coborî ce coborî, până în spatele unui nor răzleţ. Aici se opri din nou, şi
când se uită mai bine, Alin văzu pornind de acolo un mănunchi de raze şi văzu apoi lunecând pe raze o
sanie şi pe sanie o tânără femeie. Sania era toată din argint şi când ajunse pe pământ se opri. Tânăra se
ridică şi se îndreptă spre el. Era negrăit de frumoasă, îmbrăcată într-un veşmânt alb, cusut cu fire de
aur.
-- Sunt Regina stelelor cu coadă şi ştiu cât de dragi ţi-am fost întotdeauna. Luceafărul, la care
ţinea atât de mult maică-ta, şi cu mine ne-am înţeles să vin să-ţi spun că de vrei să o scapi de orbire, va
trebui să mergi până la Vraciul cel bun, care îşi are sălaşul la poalele Muntelui de gheaţă. Acesta o să-ţi
dea leacuri pentru ea. Nu-ţi trebuie călăuză, că muntele se zăreşte şi de aici, da-i hăt departe. Drumul e
primejdios, sunt însă sigură că vei putea ajunge acolo. Te las cu bine şi să ai noroc!
Şi regina stelelor a pierit înainte de a putea spune şi el un cuvânt. Ar fi dorit numai să-i
mărturisească că va pleca de îndată după leacuri. Şi într-adevăr, în ziua următoare şi-a luat rămas bun
de la maică-sa şi de la mătuşică şi a purces la drum. Au încercat amândouă să-l înduplece să rămână
acasă, dar nimic nu l-ar fi putut opri, atâta vreme cât putea nădăjdui să vină în ajutorul mamei sale.
Şi aşa, cum spuneam, porni Alin la drum, către Muntele de gheaţă, al cărui pisc se vedea în
depărtare, printre nori. Şi merse el ce merse, până ce a ajuns într-un loc unde drumul pătrundea într-o
pădure deasă şi întunecoasă. Se opri o clipă, că începu să-i bată inima de frică. Dar se linişti
numaidecât şi porni mai departe.
Şi cum mergea el aşa, numai ce văzu pe marginea drumului un fluture frumos, aşezat pe o
floare. Îi plăceau mult fluturii, îi prindea şi se juca cu ei, apoi le dădea drumul. Încercă să prindă şi
acest fluture, în chip de joacă, dar nu izbuti. Fluturele zbură mai departe şi se aşeză din nou pe o floare,
aşteptându-l parcă. Dădu iarăşi să-l prindă, dar jucăuşul fluture scăpă din nou. Mai încercă o dată şi,
când să pună mâna pe el, fluturele ţâşni mai departe, dar se apropie prea mult de copacii din marginea
drumului şi căzu în plasa unui păianjen. În câţiva paşi Alin ajunse acolo, înainte ca păianjenul, care era
la pândă, să-l înţepe cu venin. Nu i-a fost greu să-l scoată din mrejele plasei.
Alin îl avea acum în mână. Era un fluture frumos, cu aripile galbene, cu margini negre şi cu un
lanţ de pătrăţele albastre înăuntrul lor. Aripile mici aveau fiecare câte o pată roşie şi o prelungire în
spate, precum coada unei rândunici. Era mai mare decât ceilalţi fluturi din neamul lui şi avea trupul
stropit cu aur.
Fluturele stătea acum pe palma lui Alin şi, în loc să zboare, grăi:
-- Mulţam ţie Aline, că de întârziai o clipită mi-ar fi curmat viaţa păianjenul şi s-ar fi ospătat din
mine. Ştiu că îţi sunt dragi fluturii şi ştiu că mergi după leacuri pentru măicuţa ta, care şi-a pierdut
vederea. Cât voi putea, am să te ajut. Sunt regele fluturilor de zi şi de noapte şi am mulţi prieteni printre
vieţuitoarele din pădure.
Îi spuse apoi că în pădurea prin care trecea îşi avea ascunzătoarea o bandă de hoţi care jefuiau şi
ucideau fără milă pe cine întâlneau în cale. Îl sfătui să-l lase pe el să meargă înainte, să nu cadă cumva
în mâinile lor.
Alin avea acum o călăuză şi porni mai departe cu încredere. Dar, după scurtă vreme, se-ntoarse
fluturele spunându-i să se ascundă de îndată în pădure, până vor trece hoţii care veneau înspre el.
Alin se grăbi să se ascundă în tufişurile dintre copacii de pe lângă drum. Inima i se făcu cât un
purice. Şi cum sta el aşa, aşteptând să treacă hoţii, numai ce aude un foşnet, nu departe de locul unde se
pitise. Acolo, ce să vadă? O dihanie de mistreţ, care se holba la el ca la ceva ce n-a mai văzut încă.
Speriat, ieşi din pădure, dar hoţii chiar atunci treceau pe acolo. Şi aşa, au pus mâna pe el.
-- Să-l ucidem, zise unul dintre hoţi. O fi o iscoadă!
-- Mai bine să-l luăm cu noi şi o să vedem pe urmă ce căuta pe aici. Poate o să ne fie de folos
mai încolo, răspunse căpitanul hoţilor.
Căpitanul hoţilor era cocoşat şi tare hâd la vedere. El mergea în fruntea celor plecaţi după jaf şi
acum se întorceau toţi acasă unde îi aşteptau ceilalţi tâlhari. Aveau ca arme arcuri şi săgeţi, iar la
cingătoare câte un cuţit mare.
Şi cum mergeau ei aşa, iată că deasupra lor apăru un croncan, mai negru decât tăciunele, care se
roti o dată, apoi coborî şi se aşeză pe umărul căpitanului, căruia îi şopti ceva la ureche. În acele vremuri
atât de îndepărtate, erau multe vieţuitoare năzdrăvane, precum fluturele, care puteau vorbi cu oamenii.
Acest corb era o iscoadă a hoţilor, năzdrăvan şi el.
Căpitanul a făcut atunci un semn cu mâna şi hoţii s-au oprit. I-a împărţit în două cete care s-au
aşezat de o parte şi de alta a drumului, în spatele copacilor. Pe Alin îl ţinea de mână unul dintre hoţi,
care i-a spus să nu scoată o vorbă că îl ucide căpitanul pe loc. Au apărut pe drum trei neguţători, fiecare
purtând o desagă în care îşi aveau mărunţişurile pe care le desfăceau prin sate şi târguri. Când au ajuns
în dreptul lor, hoţii au tăbărât pe ei şi i-au înconjurat.
-- Luaţi-ne tot ce avem, dar lăsaţi-ne viaţa! Se rugau neguţătorii.
-- Cine ne-a văzut faţa trebuie să moară, răspunse căpitanul.
Singurul dintre hoţi care lua hotărâri era căpitanul. Când dădea o poruncă, ea trebuia îndeplinită.
Nimeni nu ar fi îndrăznit să se împotrivească, altfel ar fi plătit cu viaţa. Aşa se făcu că negocianţii au
fost omorâţi pe loc şi aruncaţi în marginea drumului. Hoţii le-au luat desăgile fără să se mai uite ce era
înăuntru ca să nu piardă vremea, şi au pornit mai departe. Lui Alin i-a intrat spaima în oase, şi tremura
din toate mădularele. Întoarse capul pe furiş şi se uită înapoi. Un cârd mare de corbi se rotea deasupra
leşurilor rămase în urmă. Hoţii îşi vedeau de drum ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Au apucat-o
apoi pe cărări numai de ei cunoscute, până în inima pădurii unde îşi aveau tabăra.
Tabăra hoţilor era aşezată într-un luminiş mare, înconjurat de arbori bătrâni şi înalţi. Hoţii
stăteau în bordeie, pe jumătate îngropate în pământ, făcute din bârne şi crengi, acoperite cu paie. Numai
căpitanul stătea într-o colibă mai mare, din scânduri, în care era şi vatra pe care hoţii îşi găteau
mâncarea. Tot din scânduri era şi un hambar, unde îşi ţineau prada, cât şi grajdul, unde erau caii, şi
şopronul, cu nutreţul pentru ei. Pe lângă toate aceastea mai era în tabără şi o tainiţă din bârne şi
scânduri groase. Numai tainiţa se putea încuia cu zăvor, care se închidea pe dinafară.
Hoţii era, cu totul, zece la număr. Toţi erau murdari, îmbrăcaţi ca vai de ei, dar nemaipomenit de
fioroşi. Doar trei erau ceva mai deosebiţi. Unul, ajutorul căpitanului, purta şi el o cocoaşă, şi era cel
mai crâncen dintre toţi. Nu prea lua parte la lupte, dar era singurul cu care se sfătuia câteodată
căpitanul. Celălalt hoţ era cel mai voinic şi se ţinea mai mândru decât toţi. El folosea numai săgeţi
însemnate cu un fir roşu, ca să se ştie că el a răpus animalul vânat, sau omul jefuit, atunci când au tras
mai mulţi asupra lui. Era în duşmănie cu ajutorul căpitanului şi se fereau unul de altul. În sfârşit, cel de-
al treilea hoţ, mai osebit de ceilalţi, era cel mai tânăr şi a fost prins de hoţi copil fiind. Acesta era
singurul care îi făcea din când în când câte un semn de prietenie lui Alin. Îl chema Vasile.
Într-o zi, căpitanul îl chemă pe Alin în coliba în care stătea.
 -- Să îmi spui acuma ce făceai în pădure, unde nu am întâlnit până acum nici un om singuratic.
Alin îi povesti plângând tot ce i s-a întâmplat şi îi mărturisi că era plecat să caute vraciul de sub
Muntele de gheaţă, care îi putea da leacuri pentru maică-sa.
-- Dacă-i aşa cum spui, e bine. Cine vindecă orbirea poate îndrepta şi cocoaşele.
Căpitanul chemă atunci doi hoţi şi le porunci să se ducă după vraci şi să-l aducă în tabără, de
voie, de nevoie. Dacă vin fără el, i-a ameninţat că acolo unde le stau picioarele o să le stea şi capetele.
Pe Alin l-au lăsat în pace. Ziua ajuta la pregătirea mâncării. Seara îl încuiau în tainiţă ca nu
cumva să fugă peste noapte. Unul dintre hoţi primise poruncă de la căpitan să-l înveţe să tragă cu arcul.
Într-o după-amiază, cum sta întins în iarbă şi se prăjea la soarele de primăvară, iată că văzu
fluturele, de care îi era aşa dor, aşezându-se lângă el.
-- Să ştii că nu te-am uitat şi o să te ajut să scapi de hoţi. Numai să fii cu băgare de seamă şi să
nu încerci să fugi. O să fiu tot timpul lângă voi şi când va veni vremea îţi voi spune ce ai de făcut.
Alin era acum mai liniştit. Timpul trecea şi cel care îl învăţa să tragă cu arcul era chiar Vasile,
cu care s-a împrietenit repede. Acesta i-a spus că nu a ucis niciodată pe nimeni. El era cel mai bun
ţintaş, dar trăgea totdeauna alături când hoţii atacau oamenii. Şi el nădăjduia că o să scape odată din
mâinile lor.
Într-o bună zi, iată că apăru croncanul din nou şi îl vesti pe căpitan că a doua zi către amiază
avea să treacă pe drumul cel mare din pădure un poştalion încărcat cu bani. Se pregătiră hoţii şi plecară
dis de dimineaţă, lăsând în tabără să o păzească doar pe unul singur dintre ei. De data aceasta bătaia s-a
lăsat însă cu pierderi pentru hoţi. Poştalionul era însoţit de oşteni, care s-au apărat şi au ucis trei hoţi şi
unul dintre cai. Şi uite aşa, s-au întors cu mult bănet, dar din zece hoţi au rămas numai şapte în viaţă.
Căpitanul turba de necaz şi toţi se fereau din calea lui.
Au mai trecut câteva zile până s-au liniştit lucrurile. În vremea asta Alin şi-a mai făcut un
prieten. Şi cine credeţi că era acest prieten? Un mânz! În grajdul din tabăra hoţilor erau zece cai, printre
care o iapă care avea un mânz. Şi tocmai această iapă a fost ucisă de ostaşii din poştalion. Caii erau
ţinuţi în grajd în timp ce mânzul era lăsat să zburde prin poiană, doar nu era de aşteptat să vrea să fugă.
Mânzul era şi el năzdrăvan. Îi plăcea să stea de vorbă şi să se joace cu Alin. Acum că şi-a pierdut
mama, se mângâia cu gândul că avea un prieten, pe Alin.
Şi iată că într-una din zile apăru iar croncanul şi îi vesti pe hoţi că avea să treacă o diligenţă cu
poştă şi călători, fără pază, dar destul de departe de acolo, aşa că trebuiau să plece a doua zi devreme.
Croncanul a rămas câtva timp în tabără, să se ospăteze. În dimineaţa următoare, hoţii s-au dus la locul
spre care i-a îndrumat pasărea neagră şi au prădat diligenţa. Nu a scăpat cu viaţa decât un copil, care a
fugit, trecând pe lângă Vasile, dar acesta nu l-a nimerit cu arcul. S-a pierdut în pădure, unde nu mai
putea fi urmărit. S-au întors hoţii cu prada, dar căpitanul a rămas pe gânduri. A văzut că săgeata care
trebuia să lovească copilul a trecut cu mult deasupra celui ce fugea. Şi, cum Vasile era cel mai bun
ţintaş, căpitanul şi-a dat seama de înşelăciune şi i-a pus gând rău. Se hotărî să-l pedepsească crunt de
îndată ce se vor întoarce în tabără. Dar fluturele, care îi urmărea, fu mai iute decât ei şi îl vesti pe Alin
de hotărârea căpitanului. Acesta îi spuse prietenului său să se ascundă de îndată în pădure. Şi aşa fu că
atunci când a trimis căpitanul după el, n-au avut de unde să-l ia. Din şapte nu au mai rămas decât şase
hoţi în tabără.
Aşa ceva nu s-a mai întâmplat şi căpitanul nu putea pricepe cum de a aflat Vasile că-i pusese
gând rău. Şi, pe lângă toate acestea, s-a mai întâmplat ceva care l-a scos cu totul din ţâţâni. Sub unul
dintre pomii din marginea taberei, a fost găsit croncanul ucis de o săgeată, şi săgeata era însemnată cu
un fir roşu. Era ultima ispravă a lui Vasile, care furase această săgeată din bordeiul stăpânului ei. Dar,
de unde să ştie acest lucru căpitanul hoţilor? S-a sfătuit cu ajutorul său şi au hotărât să-l spânzure pe cel
pe care-l credeau făptaş. Dar acesta a prins de veste şi a fugit din tabără şi dus a fost pentru totdeauna.
Şi aşa, au rămas numai cinci hoţi din zece, trei morţi şi doi fugiţi.
În vremea asta, s-au întors cei doi hoţi aducând cu ei Vraciul cel bun. Căpitanul l-a chemat la
dânsul şi i-a spus că dorinţa lui este să-l îndrepte şi pe el, şi pe ajutor. Ce să facă bătrânul vraci? I-a
făgăduit că o să pregătească leacurile, numai că pentru asta îi trebuie vreme multă, nu glumă, mai zise
el. Căpitanul primi şi a poruncit ca noaptea să fie închis în tainiţă, unde era închis şi Alin, iar ziua să fie
lăsat să-şi pregătească ierburile de leac.
Dar, bătrânul vraci nu vroia să fie robul hoţilor. Şi-a pus în gând să fugă împreună cu Alin. În
acest scop au început să sape şi în câteva zile au făcut o gaură sub peretele din spatele tainiţei, prin care
un om se putea strecura afară. A fost destul de greu pentru că nu se puteau sluji decât de mâinile lor şi
de un cuţit pe care îl avea vraciul asupra lui. Acum aşteptau clipa potrivită pentru fugă.
În vremea asta, hoţii, care nu mai aveau iscoadă, trebuiau să plece după pradă la întâmplare. Şi
aşa, într-o zi, căpitanul şi gealaţii lui au plecat la drumul cel mare, lăsând un hoţ să păzească tabăra. L-
au încunoştiinţat că aveau să lipsească toată noaptea şi i-au cerut să fie cu ochii în patru, nu care cumva
să se întâmple ceva rău în lipsa lor, că în ultima vreme toate le ieşeau pe dos. Dar, ce să spun, iar a ieşit
cu necaz pentru ei, şi iată cum.
După plecarea hoţilor, când veni seara, cel rămas în tabără i-a închis pe Alin şi pe vraci în tainiţă
şi începu să-şi pregătească mâncarea. Iată însă că, spre mirarea vraciului, a pătruns în tainiţă un fluture.
Acum a aflat bătrânul că fluturele este prieten cu Alin şi era curios să audă ce avea să le spună.
Fluturele l-a întrebat pe vraci dacă avea la el praf de dormit. Acesta avea asemenea prafuri, făcute din
ierburi uscate, şi i-a dat lui Alin cât trebuia să poată adormi un om. După povaţa fluturelui copilul se
strecură afară din tainiţă şi aşteptă până plecă hoţul după apă şi îi puse praful în mâncare. Şi după ce
înghiţi hoţul mâncarea, adormi buştean. Atunci Alin s-a dus la grajd şi a dat drumul cailor. Şi când s-au
văzut caii liberi, o apucară care încotro, spre stăpânii lor adevăraţi. A doua zi când s-au reîntors hoţii,
fără nici o pradă de data asta, n-au mai găsit caii, iar paznicul îi privea ca un hăbăuc.
-- Aşa ţi-ai făcut datoria? Îi zise căpitanul fierbând de mânie.
Dar până să se hotărască ce osândă să-i dea, şi acest hoţ s-a făcut nevăzut. Nici el nu se putea
aştepta la îndurare din partea căpitanului. Şi aşa, au rămas numai patru hoţi în tabără.
În cursul zilei, s-a întors mânzul. Ceilalţi cai aveau unde merge, el însă nu. S-a născut în tabăra
hoţilor şi aici se afla şi singurul său prieten, Alin. Ajutorul căpitanului a luat un par şi a început să-l
bată. L-au oprit însă ceilalţi hoţi, spunându-i că mânzul nu era cu nimic vinovat de cele întâmplate, cu
atât mai mult cu cât s-a întors acasă. Când s-a aflat singur cu Alin i-a spus că a revenit cu gândul că îi
va putea fi de folos. Se făcuse mare şi era acum un cârlna de toată frumuseţea, cu părul de culoare
închisă, ce bătea spre cenuşiu. Alin îi spunea Murgu şi era numai bun de încălecat. Mângâierile
prietenului său l-au făcut repede să uite loviturile primite cu parul.
Au mai trecut câteva zile până să vină din nou fluturele să mai pună ceva la cale cu cei din
tabără. Le-a spus că în hambarul cel mare, banii şi podoabele au fost împărţite şi că se aflau acum în
patru saci, fiecare hoţ având un sac. Cei doi saci ai căpitanului şi ai ajutorului său erau mai mari, ceilalţi
erau mai mici, dar deopotrivă ca mărime. Fluturele l-a sfătuit pe Alin să se strecoare în fiecare noapte în
hambar, să scoată bani şi podoabe din cei doi saci mari şi să îi pună în sacii mai mici. Şi uite-aşa, unii
din saci se făceau mai mici, în vreme ce alţii creşteau. Căpitanul şi-a dat seama de îndată că este furat,
şi el şi ajutorul său.
A mai băgat de seamă căpitanul că cei doi hoţi se întâlneau adeseori şi se sfătuiau, iar când se
apropia de ei se depărtau repede. Până acum se uitau chiorâş numai la ajutorul săau, acum se uitau cu
duşmănie şi la el. Şi era de înţeles, fiindcă hoţii nu încuviinţau purtarea lui din ultima vreme. Căpitanul
simţea că sunt pe cale de a se răzvrăti. Nu mai avea încredere în ei şi era de-acum timpul să se lase de
tâlhării, gândea el, şi să meargă să-şi petreacă zilele în huzur, printre oameni cinstiţi. Nu mai avea
nevoie de cei doi tâlhari.
Şi aşa, după ce se sfătui cu ajutorul său, se hotărâră să-i omoar pe cei doi, cu gândul că după ce
îi va vindeca vraciul să scape şi de acesta şi de Alin.
A doua zi au plecat la vânătoare cu unul din hoţi şi s-au întors fără el, spunând că s-a rătăcit prin
pădure. Dar al doilea nu a mai vrut să meargă cu ei la vânătoare zicând că nu cunoaşte pădurea şi îi este
teamă să nu se rătăcească. Iar peste noapte a dat şi el bir cu fugiţii. Şi cu asta nu au mai rămas în tabără
din cei zece hoţi decât căpitanul şi ajutorul său.
-- A venit vremea să ne vindeci şi pe noi, îi zise în ziua următoare căpitanul vraciului, altfel te
voi trece prin ascuţişul cuţitului.
-- Sunt gata acum căpitane, numai că eu nu am puterea de a vindeca decât pe unul din voi.
Celălalt tot schilod va rămâne. Aştept să vă hotărâţi, răspunse liniştit vraciul.
Cei doi hoţi au deschis ochii mari şi, dintr-o dată, parcă erau faţă în faţă două animale de pradă.
Au scos cuţitele şi au început lupta în mijlocul luminişului. Până la urmă căpitanul i-a făcut de
petrecanie ajutorului său. A rămas ca un năuc, şi aşa, înverşunat cum era, se îndreptă către bătrânul
vraci. Dar atunci se petrecu ceva neaşteptat. Din celălalt capăt al luminişului se auzi un strigăt:
-- Hai, căpitane, să te lupţi şi cu mine!
Era Vasile, care se întorsese. Dar acesta n-a mai avut cu cine se bate. Căpitanul porni către el ca
turbat, dar se împiedică de o rădăcină şi căzu pe cuţit şi acesta îi pătrunse adânc în piept. Şi aşa sfârşi şi
ultimul dintre cei zece tâlhari.
Au rămas acum singuri în tabără cei trei, Alin, vraciul şi Vasile. Murgul stătea cuminte lângă ei.
Tăceau cu toţii, înfioraţi de cele întâmplate. Se gândeau la câte toate, dar Alin era cu gândul numai la
maică-sa. Se uita la vraci şi în ochii lui stăruia aceeaşi rugăminte, pe care bătrânul o ştia atât de bine.
-- Da, Aline, pot să te ajut acum, grăi el. Ca să-şi recapete vederea maică-ta are nevoie de o
alifie pe care o pot face numai dacă am ceară dintr-un fagure de miere luat din grădina Rusaliilor.
Stupul albinelor se află acolo în scorbura unei sălcii bătrâne şi este păzit de o dihanie fioroasă, o
lupoaică, cât un leu-paraleu de mare. Iar Rusaliile când pun mâna pe un om îl schilodesc şi îi iau
minţile. Nu te povăţuiesc să încerci această ispravă.
-- Mă voi duce, răspunse Alin, chiar dacă ar fi ca oasele să-mi rămână acolo.
Atunci bătrânul vraci, înmărmurit de atâta curaj, îi dădu toate îndrumările de care avea nevoie.
I-a spus că va trebui să treacă prin pădurea în care se aflau, apoi peste un câmp întins, până la un şir de
mesteceni care mărgineau grădina Rusaliilor. Apoi i-a mai spus cum să facă să nu dea de Rusalii şi cum
să se ferească de lupoaie. Nu era însă treabă uşoară, mai cu seamă pentru un copil.
Vasile ascultă şi el, cu urechile ciulite, tot ce a spus vraciul.
-- Voi merge cu tine, Aline, să te ajut, îi zise el.
-- Poţi să vii după mine, dacă vrei, însă eu nu te aştept, că sunt grăbit tare. Voi merge călare să
ajung cât mai repede la stupul din grădina zânelor rele.
Murgul necheză de bucurie aflând că îşi va duce prietenul după fagurele de care avea nevoie
vraciul.
Şi aşa, se aşternu drumului Alin, zorit din cale-afară. Trecu peste pâraie, prin poieni şi prin
desişuri, tot mereu spre soare-răsare, aşa cum l-a îndrumat vraciul. Şi merse el ce merse, până ajunse la
marginea pădurii. În faţa lui stătea acum o câmpie întinsă, acoperită cu iarbă înaltă, fără o umbră de
pom sub care să se poată adăposti omul de arşiţa soarelui. Venise vara şi către nămiază era tare cald.
Merse mai departe, cale de o poştă, până când zări mestecenii care împrejmuiau grădina. Ajunse acolo
când soarele era sus pe cer şi când Rusaliile erau plecate la neamuri. Acum putea intra în grădină. Într-o
parte a grădinii era un mesteacăn înalt. De acesta era legată lupoaia cu o funie groasă, care o lăsa să
ajungă până la salcia unde se afla stupul albinelor. Dihania era cumplită la vedere, cu nişte colţi cât
piroanele de mari. Era legată să nu poată porni după vânat.
Când îl văzu, lupoaia începu să urle. Lui Alin îi tremura cămaşa de frică, dar făcu aşa cum l-a
învăţat vraciul. Aruncă boţul de mămăligă cuprinzând praful de adormit pe care lupoaia, flămândă cum
era, îl înghiţi pe nerăsuflate. După scurtă vreme începu să se mişte mai greu, apoi se întinse şi adormi.
Atunci Alin alergă la salcie. Scoase cremenea şi amnarul din traistă, adună câteva vreascuri şi le dădu
foc. Fumul care se ridică pătrunse în scorbură şi alungă albinele de pază. Apoi băgă mâna în scorbură şi
scoase un fagure cu care porni în grabă până la marginea grădinii unde îl aştepta murgul. Dar nici nu au
apucat să o ia din loc că lupoaia se şi trezi şi început să urle în neştire.
Rusaliile erau de-acum acolo. Când au văzut ce s-a întâmplat, au dat drumul de îndată lupoaiei,
care porni mâncând pământul după fugari.
-- Îi simt răsuflarea în spate, grăi murgul.
Alin se uită înapoi şi o văzu apropiindu-se tot mai mult. Alerga mai iute ca murgul pentru că nu
avea nici o greutate în spate. Dar atunci îi veniră în ajutor fluturii. Mii şi mii de fluturi, de zi şi de
noapte, au început să zboare în faţa dihaniei, care nu mai vedea nimic. Aceasta îşi încetini fuga, dar
alerga mai departe călăuzindu-se după miros. Şi nu după multă vreme lăsă fluturii în urmă.
În vremea aceasta, fugarii au ajuns aproape de marginea pădurii cu lupoaia după ei. Murgul a
trebuit să încetinească dintr-o dată goana. Alin, care tocmai privea înapoi, fu aruncat la pământ. Părea
pierdut. Dar tocmai când dihania se apropia şi era gata să se arunce pe el, atunci a ţâşnit dintre copaci,
în faţa ei, Vasile cu cuţitul în mână. Dihania se aruncă asupra lui şi amândoi căzură la pământ, lupoaia
cu cuţitul înfipt în piept, omul cu beregata sfârtecată de colţii fiarei. Aşa au sfârşit cele două făpturi,
omul şi sălbăticiunea, într-o crâncenă şi ultimă încleştare.
Alin se uită la prietenul său dus pe vecie şi plânse încetişor. L-a tras apoi de lângă dihanie, l-a
aşternut sub un copac şi l-a acoperit cu pietre, din care se găseau multe prin împrejurimi. În acest fel i-a
făcut un mormânt şi l-a ferit de corbii cei hrăpăreţi.
Şi cum sta el aşa, descumpănit, iată fluturele din nou lângă el.
-- Am venit să-mi iau rămas bun, Aline. Fluturii de neamul meu nu stau mai mult de câteva luni
pe aceste meleaguri, apoi pleacă pe alte tărâmuri. La anul vor veni urmaşii noştri. Rămâi cu bine şi îi
doresc deplină însănătoşire măicuţei tale.
S-au despărţit ca doi buni prieteni şi Alin o luă înapoi spre tabăra hoţilor. Ajuns acolo, ce să
vadă? Vraciul nu mai era singur. Lângă el se afla un copil, cam de vârsta lui, ceva mai şters la faţă şi
slăbit mult. Era copilul scăpat din diligenţă şi ocrotit de Vasile.
-- Uite, Aline, îi zise vraciul, o să ai un frate pe care-l cheamă Codruţ. A rămas fără părinţi şi a
rătăcit prin pădure, hrănindu-se cu mere pădureţe şi cu frunze de măcriş (crab apple, sorrel). A avut
norocul să cadă aici la vreme potrivită şi trebuie să avem grijă de el. Dar ţie cum ţi-a mers?
Alin povesti cu amănuntul tot ce i s-a întâmplat, după care vraciul s-a apucat să pregătească
alifia pentru maică-sa. A luat din fagure numai partea unde matca îşi avea ouăle, întrucât numai acea
parte a fagurelui are puterea de a vindeca. A mai adăugat în amestec şi nişte prafuri din ierburi bine
uscate, şi a pus totul la dospit, la soare. Când fu gata alifia, i-a dat-o lui Alin şi i-a spus cum s-o
foloseacă.
În vremea aceasta cei doi copii au legat o prietenie strânsă. Alin era numai cu câteva luni mai
mare decât Codruţ, dar era mult mai copt, ca unul care s-a lovit de mai multe în viaţă. Au hotărât să se
facă fraţi de cruce şi să nu se mai despartă niciodată.
Când sosi clipa să se despartă de vraci, acesta l-a luat pe Alin la o parte şi i-a şoptit mai mult la
ureche:
-- Cât ai fost plecat eu am făcut curăţenie aici. Am dărâmat tainiţa şi din scândurile ei am făcut o
ladă în care am pus tot avutul hoţilor, şi bani şi podoabe. Lada am îngropat-o acolo unde a fost tainiţa.
Nimeni afară de noi nu ştie de această comoară. Mie îmi trebuie linişte aşa că mă întorc la sălaşul meu
de la poalele muntelui. Cât despre tine, Aline, eşti prea mic ca să ştii a folosi bănetul. Lasă totul aici şi
când vei fi mare să te întorci şi să faci în aşa fel ca numai cei vrednici să tragă folos din bogăţia de
acolo. Eu vă las cu bine, mai zise el, şi nădăjduiescă că maică-ta îşi va recăpăta vederea neîntârziat.
După plecarea vraciului au rămas cei doi copii singuri în tabără, cu murgul. Alin se simţea mai
plin de curaj şi cu mai mult simţ de răspundere. Avea acum pe cineva în grijă. Înainte de a pleca spre
casă s-a dus până la ascunzătoarea unde Vasile a stat după ce a fugit de la hoţi. Ştia unde să o caute şi a
găsit-o uşor. Era de cealaltă parte a pădurii unde tâlharii nu ajungeau niciodată, cale de câteva ceasuri
de mers pe jos. Acolo erau mai multe stânci şi între ele o înfundătură în care se putea adăposti un om.
Pe culcuşul de cetină de brad care se afla în ascunzătoare Alin găsi o săgeată cu vârf de os şi cu una din
aripioarele de la celălalt capăt ruptă. De aceea, se vede că Vasile nu a luat-o cu el. Era tot ce a rămas
acolo de la prietenul său. Alin o luă drept amintire şi porni înapoi spre tabără. Şi cum mergea el aşa,
iată că se trezi pe neaşteptate cu o namilă (hulk) de mistreţ în faţă. Colţii îi avea mari, ochii îi erau mici
şi se uita cu ciudăţenie la el. Era acelaşi mistreţ de care s-a speriat când l-au prins hoţii. Acum însă ştia
să se stăpânească. Aşteptă să vadă ce va face sălbăticiunea, gata să se urce în copacul de lângă el. Dar
animalul plecă în tăcere mai departe, iar Alin îşi văzu de drum.
În tabără îl aştepta Codruţ, plângând şi tremurând de frică.
-- Să nu mă mai laşi niciodată singur...
Alin îl linişti cum putu şi se pregătiră de plecare.
În ziua următoare dis-de-dimineaţă chemă murgul, îl încălecă, luă pe Codruţ în faţă şi porniră
spre casă. Şi au mers ei aşa, pe cărările pe care numai hoţii umblau înainte, până au ajuns la drumul cel
mare din pădure. Mergeau la pas că nu îi fugărea nimeni. Şi cum mergeau ei aşa, către amiază au ajuns
la marginea pădurii, iar seara erau în faţa casei părinteşti. Mama lui Alin era singură şi nu şi-a dat
seama cine intră în casă decât atunci când copilul ei drag i se aruncă plângând în braţe.
-- Ce bine îmi pare că te-ai întors acasă, puiul mamii. Văd şi cu ochii închişi că te-ai făcut mai
mare, spuse ea mângâindu-l pe obraz.
-- Ai să vezi mai bine peste câteva zile, măicuţă dragă, îi răspunse Alin.
Şi aşa, după cum l-a povăţuit vraciul, a început să-i pună alifie peste pleoape, şi dimineaţa şi
seara. Au început pleoapele să se dezlipească şi maică-sa şi-a recăpătat curând vederea. O adevărată
minune, nu alta. Iar pentru Alin a fost izbânda cea mare după atâtea necazuri.
-- Dragul mamii, dragul mamii, ce mare bine mi-ai făcut, repeta într-una Măriuca. Nu-i venea
să-şi creadă ochilor. Dar pe cine ai lângă tine? Mai întrebă ea.
-- E Codruţ, cu care m-am înfrăţit în tabăra hoţilor. Şi îi povesti mai departe întâmplările prin
care a trecut. O să ai acuma doi copii care o să aibă grijă de tine şi o să fim şi bogaţi, adăugă el.
I-au trebuit lui Alin zile multe să istorisească prin câte a trecut. Şi nici că mai atingea pământul
de fericit ce era!