Sunteți pe pagina 1din 173

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA SENTIMENTELOR

Culegere de poveşti

Coordonatori: Prof. Mihaela Balaci


Prof. Ilieş Gabriel

Deva, 2011

Coordonatori: Prof. Mihaela Balaci


Prof. Ilieş Gabriel

Deva, 2011
Acest volum face parte din proiectul educaţional cuprins în Calendarul activităţilor
extraşcolare regionale şi interjudeţeane la poziţia nr. 284, lansat de Centrul Judeţean
de Resurse şi Asistenţă Educaţională Hunedoara.
La realizarea volumului de poveşti „Călătorie în lumea sentimentelor” au contribuit
elevii claselor V-VIII din unităţile şcolare participante la acest proiect.
Echipa proiectului: Petrean Cristina
Oana Mădălina

Mulţumim partenerilor pentru susţinerea proiectului:


Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu” Hunedoara
Editura „Emia” Deva

ISBN: 978-973-0-09790-3
CĂLĂTORIE ÎN VIS

Era o seară târzie de iarnă, iar prinţesa regatului Barandi se îndreapta spre camera sa pentru a se
pregăti de culcare. Prinţesa adormi imediat ce capul i-a atins perna.
Dimineaţa, Eliza –am uitat să vă spunem că aşa se numea prinţesa noastră - s-a trezit şi a
observat că ceva nu e bine. Era într-o căbănuţă dărăpănată, nu în camera sa regală, perfectă pentru ea.
Prinţesa s-a speriat când a văzut o femeie intrând în casă, dar se comportă ca şi cum totul ar fi fost
normal. Domniţa a încercat să vorbească cu femeia, dar aceasta nu o auzea, iar atunci când a încercat să
o atingă, mâna ei a trecut prin umărul femeii. Eliza a ieşit repede din casă şi a fugit în pădure. Odată
ajunsă în pădure, aceasta s-a aşezat pe un butuc, gândindu-se când şi cum s-a schimbat totul,
întrebându-se unde era prinţul ei (avea şi ea un prinţ al ei!)… şi cu gândul la prinţ şi viaţa fericită,
adormi .

În vis, aceasta văzu două femei frumoase. Una era înaltă, îmbrăcată într-o rochie lungă de culoare
roşie. Aceasta avea un păr alb, foarte lung. A doua era mai scundă, cu un păr scurt, până la umeri, de
culoare portocalie, îmbrăcată într-o rochie verde, foarte lungă. Prima s-a apropiat de ea şi i-a spus:
- Eu sunt Dragostea şi am venit să te ajut să te întorci acasă!
- Iar eu sunt Fericirea şi doresc să te văd fericită, înapoi în timpul tău.
- Dar cum aş putea să mă întorc? Sunt pierdută!
- Dacă vei reuşi să faci pe cineva să te vadă, atunci te vei putea întoarce!
- Cum să fac asta dacă nimeni nu mă poate vedea? pufni în plâns prinţesa.
- Dacă vei găsi pe cel care te iubeşte cu adevărat, atunci acela te va putea vedea.
- Acum, iată cadoul nostrum! Acest diamant îţi va arăta cine te iubeşte. Dar ai grijă că dacă în
sufletul tău este vreun sentiment negative, atunci acesta nu te va putea zări.
-Bine, atunci la revedere!
- Adio!
- Adio!
Foarte curând, prinţesa s-a trezit şi a crezut că totul a fost un vis… dar când a văzut în palma sa
diamantul, a înţeles că totul era real.
A pornit de îndată la drum şi a ieşit din pădure, ajungând la un palat. Acolo îşi vede prinţul
mult visat însoţit de o femeie foarte frumoasă, cu un păr negru, scurt, cu ochii verzi, scânteietori. Era
îmbrăcată într-o rochie albastră care atingea pământul. Prinţesa s-a simţit trădată şi a fugit înapoi în
pădure. În acea noapte, s-au arătat alte două femei: una era îmbrăcată complet în negru, cu păr negru şi
ochi asemenea, Gelozia, iar cealaltă, leită celei dintâi, dar îmbrăcată în mov. Cele două i-au spus că
sufletul său este întunecat şi că în curând nu se va mai putea întoarce niciodată acasă.
Gândindu-se bine, prinţesa îşi dădu seama că trebuie să aibă încredere în prinţul său.
Ziua următoare aceasta s-a apropiat din nou de palat vrând să-şi revadă prinţul. De această dată,
gândurile i se îndreptară spre plimbările pe care le făceau împreună, spre vorbele bune pe care acesta le
avea mereu când ea era supărată, spre zâmbetul lui cald şi liniştitor. Ochii prinţesei se luminară şi simţi
o căldură plăcută învăluindu-i inima. În aceeaşi clipă prinţul o zări şi se apropia întrebător spre ea.
Chiar înainte să o întrebe ceva, prinţesa noastră, care a conştientizat că prinţul o văzuse, s-a trezit în
camera ei din castel.
Aceasta s-a ridicat uşor şi a observat că era privită. Acolo erau părinţii săi care păreau foarte
îngrijoraţi:
-Ce s-a întâmplat? întrebă Eliza.
-Te-ai trezit, în sfârşit!
-Cât am dormit?
-Ai dormit… zece zile.
-Cât?
-Da, am fost atât de îngrijoraţi!
-Ei bine, acum m-am întors.
- Da, ai venit înapoi la noi.
După acel vis, prinţesa a înţeles mai bine cât de importante sunt sentimentele pozitive, că
trebuie să ai încredere în oameni şi să apreciezi fiecare clipă petrecută alături de cei dragi. Şi
bineînţeles că se bucură enorm a doua zi, când se întâlni cu prinţul său…

Poveste şi desen: Farcaş Mădălina, Hoch Daniela Rebeca, clasa a VII-a A


Şcoala Generală Aron Densuşianu – Haţeg
Profesori îndrumători: Nădăşan Anca,Trâmbiţoni Cristina
ÎN CĂUTAREA FERICIRII

Trăia demult, într-o ţară îndepărtată, o familie foarte bogată. Bogăţiile lor nu se puteau compara
cu cele ale celor mai înstărite familii existente la vremea aceea.
Aveau terenuri întinse, cu iarba fină şi parfumată, o mulţime de animale printre care şi cai de
cea mai pură rasă, şi ,,o armată’’ de servitori ce le îndeplineau toate dorinţele. Dar cea mai mare
comoară era fiica lor, pe nume Alice. Aceasta avea părul castaniu, iar ochii ei negri semănau cu două
mărgăritare şi buzele-i cărnoase se asemănau cu o piersică coaptă.

În ciuda tuturor lucrurilor pe care le avea, Alice era nefericită. Chiar dacă familia şi prietenii îi
stăteau la dispoziţie, nimic nu o înveselea. Totul i se părea fără haz şi nimeni nu reuşea să o facă să
zâmbească. Prietenii ei îi făceau vizite încercând să-i schimbe dispoziţia. Până şi ea se săturase de
melancolia ce o cuprinsese. Auzise de la cineva că în munţi ar fi trăit un sihastru înţelept ce găsea
răspuns la orice întrebare.
Îşi strânse câteva merinde şi, cu permisiunea părinţilor, plecă spre bătrânul sihastru. După un
drum de trei zile, ajunse în sfârşit la coliba înţeleptului. Sfioasă, bătu la uşă. O voce răguşită îi răspunse
spunându-i să intre. Păşi înăuntru. Era o încăpere strâmtă. Pe foc era un vas unde fierbea o ciorbă cu
miros îmbietor. Într-un colţ, se afla un bătrânel care o privea zâmbind. Lângă el era un câine cu blana
neagră, strălucitoare ce dormea liniştit.
-Ştiu pentru ce ai venit aici! zise sihastrul.
Alice tăcu pentru un moment şi îl privi uimită. Bătrânul continuă:
-Leacul pentru tristeţea ta se află chiar în sufletul tău…doar tu poţi să-l găseşti. Va trebui să
intri în mintea ta şi să-ţi dai seama unde se află fericirea pentru tine. Mai multe persoane se vor ivi în
călătoria ta... Unele te vor ajuta, altele o să-ţi pună piedici. Te vei întâlni cu cele mai mari temeri pe
care le ai şi multe ispite îţi vor da târcoale. Dacă vei reuşi să treci de astea, îţi vei da seama în sfârşit ce
reprezintă fericirea.
-Şi cum voi putea să fac asta?
-Foarte simplu. Vezi pocalul de argint de pe masă? Dacă vei bea licoarea aceea, vei reuşi să
intri în interiorul tău.
-Bine! zise ea luând pocalul şi dintr-o înghiţitură nu mai rămase nimic.
Dintr-o dată se simţi puţin ameţită şi, până să se dumirească, camera şi sihastrul dispărură
rămânând în locul lor doar o mare de nisip. Totul era ca un vis, iar căldura copleşitoare o făcea să
păşească înainte ca să caute o zonă mai răcoroasă. Deodată, de după o dună de nisip apăru o fiinţă hâdă,
cu colţi ascuţiţi, îmbrăcat într-o mantie neagră, cu ochii roşi ce-i scăpărau în soare. Se apropia
ameninţător de Alice, părând că vrea să o atace. Apoi se opri şi îi zise cu vocea-i tunătoare:
-Eu sunt Teama! Dacă vrei să treci de mine, va trebui să-ţi retrăieşti toate temerile pe care le-ai
avut vreodată.
Teama…iar Alice se trezi lângă o pădure întunecată. De după un copac apăru un imens urs
brun. Acesta veni spre Alice. O cuprinse cu ghearele şi o ridică de la pământ. Alice îngheţă…Încă de
mică îi era teamă de urşi. Îşi aminti ce-i spuse bătrânul sihastru, îşi adună toate puterile, spunându-şi că
ursul era doar un produs al imaginaţiei ei. Reuşi să scape din ghearele ursului şi o luă la fugă. Fugind,
se împiedică de o creangă. Se ridică, dar când să plece îşi dădu seama că acea creangă era de fapt un
şarpe veninos, iar din copaci începură să cadă şerpi peste şerpi. Alice zbiera înspăimântată. Da, îi era
frică. Se prinse de o creangă şi îşi aminti că toate acestea erau doar nişte încercări ce puteau să o ducă
la fericire. Se prinse de o altă creangă şi urcă, până ce ultima creangă o duse nu în vârful copacului,
cum se aştepta, ci la o uşă. O deschise şi ateriză pe o căpiţă de fân. Încrezătoare, porni spre lacul ce se
vedea destul de aproape şi-i stătea în cale. Ajunsă acolo, văzu că se aflau două fete pe mal. Păreau
foarte tinere, îmbrăcate în rochiţe înflorate. Aveau ochii albaştri şi părul bălai. Se apropie de ele
sfioasă. Ele o salutară politicos:
-Bună! ziseră fetele. Noi suntem Dragostea şi Prietenia…Noi îţi vom arăta cât de bogată eşti cu
adevărat. Haide! Urcă în barcă!
Alice urcă în barcă alături de cele două. În mijlocul lacului se opriră. O sferă luminoasă apăru
şi, deodată cu ea, secvenţe fericite din viaţa ei. Ea îi văzu pe părinţii ei bucurându-se enorm de clipa
când Alice a venit pe lume, îşi revăzu prietenii şi casa.
Coborî la mal aproape plângând şi dori să le mulţumească, dar când îşi întoarse privirea spre
ele… dispăruseră. Neavând ce face, îşi continuă drumul spunându-şi că niciodată nu-şi va termina
călătoria. In zare se ivi un palat strălucitor. Alice merse până ajunse la poarta castelului. Acolo o
aştepta o femeie încărcată cu multe bijuterii. Purta o rochie din material strălucitor care-i atrăgea
privirea. Femeia se apropie de Alice şi îi zise:
-Pari obosită…Ce-ar fi să te odihneşti puţin în palatul meu? Sau poate ti-e foame. Spunând
acestea, femeia bătu din palme şi o masă plină de bucate apăru în faţa lor. Alice stătu puţin pe gânduri
şi apoi zise:
-Ahh…deci tu trebuie să fii Ispita! Să ştii că nu vei reuşi să mă abaţi de la drumul meu!
-Chiar nu vrei nimic?
Femeia pocni din degete şi o mulţime de bijuterii, comori nemaivăzute apărură înaintea ei.
Alice le refuză pe toate. Într-un final, Ispita se dădu bătută şi spuse oftând:
-Ia-o spre pădure! Mai ai puţin şi vei găsi fericirea...
Alice înaintă spre pădure fugind plină de bucurie, dar odată ce păşi în pădure, tristeţea o
cuprinse din nou. În faţa ei apăru o umbră, tot ce vedea erau doar ochii strălucitori şi ceţoasa-i mantie.
Fiinţa îi atinse fruntea iar pe Alice o învăluiră amintirile triste. Işi dădu seama că acea fiinţă era
Tristeţea. Încercă să-şi aducă aminte de toate imaginile de pe lac şi cele mai frumoase clipe. În cele din
urmă, Tristeţea dispăru…Fiinţa ceţoasă pufni nervoasă şi îi spuse:
-Pentru a-ţi găsi fericirea, ia-o pe cărare!
Alice fugi sperând că de această dată îşi va găsi fericirea cu adevărat. Ajunsă într-o poieniţă,
spre uimirea ei, îl găsi pe bătrânul sihastru. Acesta zâmbi şi o îmbrăţişă călduros. Apoi zise:
-Ai trecut peste toate încercările! Poate că acum ţi-ai dat seama, dar fericirea stă în lucruri
mărunte… fericirea se găseşte chiar în tine.
Alice zâmbi şi îşi dădu seama că era într-un final fericită. După toate încercările care trecură
realizase că nu trebuie să fie tristă. Închise ochii fericită şi se trezi în faţa casei sale. Părinţii şi prietenii
o îmbrăţişară. Aceştia îşi dădură seama că se întâmplase un miracol… Alice zâmbea!

Poveste şi desen: Merian Raluca, Iorgoni Georgiana, clasa a VII-a A


Şcoala Generală Aron Densuşianu – Haţeg
Profesori îndrumători: Nădăşan Anca, Trâmbiţoni Cristina
TĂRÂMUL FERICIRII

Se auzise până la marginile lumii de Tărâmul Fericirii, unde oamenii se bucurau să se


întâlnească pe străzi şi, fericiţi, să se salute în fiecare zi cu drag, să îţi ureze de bine şi de prosperitate.

Nici nu putea fi altfel, pentru că acolo, în Tărâmul Fericirii, locuiau cele mai alese sentimente
responsabile cu starea de bine a oraşului; chiar Împăratul ce domnea peste acest tărâm, era cunoscut ca
Împăratul Fericit, ce locuieşte în Palatul Bucuriei. Râsul său puternic răsuna peste tot, când râdea
Împăratul, râdea tot poporul, iar dacă vedeai lacrimi pe chipul său, era doar pentru că nu se putea altfel,
de atâta râs.
Şi avea acest împărat la palatul lui cavaleri aleşi, neînfricaţi şi cutezători, pregătiţi pentru a
asigura liniştea şi pacea în Tărâmul Fericirii. Tot acolo, la curtea împăratului, locuiau şi fetele lui dragi.
Cea mare se numea Felicia şi când trecea pe aleile palatului nu puteai să nu o auzi deoarece
cânta mereu şi parcă plutea acolo unde apărea. Toţi se opreau să fie părtaşi la starea de bine ce o
înconjura pe frumoasa Felicia, stare de bine ce radia din privirile şi gesturile ei. Te molipsea cu energia
ei, te ridica parcă la cer când te uitai la câtă lumină împrăştie în jur. Pe cea mijlocie toţi o strigau
Darnica. Era sărbătoare când ieşea la plimbare Darnica cu alaiul ei de cadouri şi dulciuri pentru toţi
copiii. Oriunde mergea era primită cu drag şi veselie deoarece ştiau toţi că îţi intra în casă
binecuvântarea şi belşugul. Chiar dacă ţi s-a părut că ai dus lipsă de ceva, atunci când apărea Darnica la
uşă, ţi se umplea sufletul de bogăţie. Cea mică era sufletul şi bucuria Impăratului şi a întregii cetăţi. Ei
i-au spus Inimioara şi aveau atâta grijă de ea, încât nu îndrăzneau să respire de uimire şi admiraţie când
o vedeau.
Inimioara era pe buzele tuturor de dimineaţa până seara. Dacă întrebai de Prinţesa Inimioara, ţi
se răspundea simplu că ai s-o găseşti în fiecare casă şi în fiecare suflet ce locuieşte pe Tărâmul Fericirii.
Toţi îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că le-a dăruit-o şi că a înzestrat-o cu un asemenea caracter. Era
de dorit pentru oricine pentru că ea revărsa de bunătate şi niciodată nu invidia pe nimeni, nu se lăuda cu
frumuseţea ei. Era cuviincioasă cu toţi oamenii, indiferent de starea lor şi căuta întotdeauna să fie de
folos fără să ţină cont de rangul împărătesc din care se trăgea. Le vorbea tuturor cu bucurie şi gingăşie,
glasul ei cristalin îţi umplea sufletul şi te simţeai răsfăţat de câtă atenţie îţi acorda Prinţesa Inimioara.
Ar fi fost vreme îndelungată starea de bine ce domnea pe Tărâmul Fericirii, însă, auzise despre
acest lucru şi Cruella. Ea domnea peste întuneric, acolo unde sunt închise răutăţile, unde sunt ferecate
cele mai rele sentimente.
De când auzise despre Tărâmul Fericirii o cuprinse neliniştea, tulburarea şi disperarea şi nu
făcea altceva decât să urzească răul, să distrugă liniştea şi pacea ce domnea acolo. In inima ei încolţise
ideea de a-şi duce planul malefic la bun sfârşit. Şi iată că, în cele din urmă, în mintea ei diabolică îşi
făurise planul, în cel mai sumbru şi groaznic mod: o va răpi pe Prinţesa Inimioara.
Aşadar, când totul părea a fi ca în basme pentru locuitorii din Tărâmul Fericirii, iată că o
negură grea şi apăsătoare se lăsă peste cetate încât toţi străjerii adormiseră, iar Cruella îşi duse planul
la îndeplinire, fără să se teamă de nimic.
Ziua începuse aşa cum nu a mai fost niciodată, tristeţea şi durerea erau sentimentele ce
copleşeau inimile tuturor însă, cel mai zdrobit era chiar Impăratul. El, cel care făcea să răsune bucuria
în cetate, era acum o umbră fără destin. Degeaba dăduseră sfoară în ţară, să vină cineva cu o veste cât
de mică, nimeni nu ştia nimic, iar Palatul Bucuriei se transforma in Palatul Tristeţii.
Atunci când totul părea fără speranţă, iată că soseşte la curte un tânăr ce nu părea să mai fi fost
văzut prin acele locuri şi ceru să intre la palat.
- Cu ce treburi pe aici? îl întrebă unul dintre străjeri.
- Am auzit de mâhnirea Impăratului şi am venit să vorbesc cu el.
- Cine eşti tu de îndrăzneşti să ceri audienţă la Maria Sa? Nu ai auzit că au fost atâţia alţii
înaintea ta şi nu au făcut altceva decât să supere şi mai rău inima iubitului nostru împărat?
- Te rog să îmi îngădui să intru la Impărat şi nu îţi va părea rău! îndrăzni tânărul cu ochii
frumoşi şi mari în care cerul îşi oglindea azurul de necuprins. La insistenţele politicoase ale tânărului,
străjerul se lăsă convins de bunele lui intenţii şi îl duse la Impărat. Ajuns acolo, tânărul rămase singur
în prezenţa Impăratului, aşteptând o reacţie din partea lui.
- Cine eşti şi ce vrei, tinere? se auzi glasul trist şi apăsat al Impăratului.
- Măria Ta, mă numesc Christian şi am auzit de supărarea ce îţi frîmântă inima şi am venit să te
ajut, dacă îmi vei îngîdui, rosti cu o voce puternică şi sigură tânărul ce stătea neclintit în faţa
Impăratului.
La auzul glasului ce exprima atâta siguranţă, inima Impăratului tresări şi se apropie de el să îl
vadă mai bine. Il privi cu atenţie, îi studie ţinuta ce ascundea un trup puternic, îi mângâie creştetul
capului acoperit cu un păr negru şi strălucitor ca abanosul şi îl întrebă:
- De ce crezi că tu ai să poţi să îmi mângâi inima mâhnită? rosti Impăratul, în timp ce o lacrimă
îi brăzda obrazul. Ce puteri nebănuite ai tu faţă de atâţia viteji care au plecat să îmi găsească Inimioara
ce îmi umplea sufletul de fericire şi care aducea atâta bucurie în toată cetatea?
- Mărite Impărat, nu am puteri nebănuite, nici arme ascuţite ce m-ar putea îndreptăţi să merg
să-ţi caut mângâierea sufletului. Eu am doar credinţa că o astfel de făptură cum este Prinţesa Inimioara
nu poate sta ascunsă pe vecie, nu o poate fereca nimeni oricât de rău ar fi. Şi eu am nevoie de ea, aşa
cum şi Măria Ta are nevoie şi cum ştiu că toţi oamenii o doresc.
- Dacă este aşa precum spui, suspină Impăratul, eu nu pot decât să îţi doresc să ajungi acolo,
unde încă nimeni nu a ajuns şi să ai izbândă deplină! încheie Impăratul pe un ton ce încă mai exprimă o
urmă de speranţă.
Şi iată că se porni Christian în zorii zilei, înarmat cu credinţă şi cu gândul că Dumnezeu îi va
da izbândă în scopul lui de a o găsi şi aduce acasă, în inima Impăratului şi a tuturor oamenilor, pe
Prinţesa Inimioara. Acest gând îi întărea convingerea că nu pleacă la drum degeaba şi că atunci când
călătoria se va sfârşi, bucuria şi fericirea vor domni din nou în Tărâmul Fericirii.
Drumul părea anevoios şi chiar ajunsese într-un loc în care simţea că nu mai are ieşire, simţea
că puterile îl părăseau şi că nu mai găsea motiv de a merge înainte. Aşa abătut încercă să îşi adune
gândurile şi să îţi găsească încă o dată scopul pentru care pornise la un aşa drum, când în spatele său o
voce îl încurajă:
- Nu te lăsa doborât, scopul tău este nobil şi nimeni nu are sufletul tău curat şi dorinţa ta de a o
găsi pe Prinţesa Inimioara! Uimit de glasul ce îl încuraja, Christian se întoarse să vadă cine îi vorbeşte
cu aceste cuvinte frumoase!
- Dar cine eşti tu, prieten drag, şi de ce îmi vorbeşti ca şi când m-ai cunoaşte?
- Eu sunt aici dintotdeauna, însă doar cei ca tine mă pot găsi, numele meu este Curaj şi ai să mă
găseşti ori de câte ori ai nevoie, trebuie doar să priveşti în adâncul sufletului tău şi să nu uiţi de ce ai
plecat în această călătorie.
- Iţi mulţumesc că eşti aici cu mine, tocmai când aveam mare nevoie de tine! Acum întradevăr
ştiu ce mă poartă la acest drum! spuse plin de îndrăzneală şi curaj Christian şi porni să o găsească pe
Prinţesa Inimioara. Pe măsură ce înainta, simţea că este din ce în ce mai aproape să-şi împlinească
scopul. Astfel, ajunse într-un loc în care simţea că îi este tare greu să pătrundă, o negură era întinsă în
faţa ochilor săi ca o barieră de netrecut. Era o forţă de care nu te puteai apropia, ca un câmp magnetic
ce respinge necontenit o altă forţă magnetică.
Incercările lui de a pătrunde în acel loc îl slăbeau, pe măsură ce încerca din răsputeri să îşi
croiască drum prin bariera de negură. Epuizat şi fără pic de energie, Christian era la un pas să renunţe
tocmai când simţea că scopul lui era atât de aproape să se împlinească. Îl copleşi o stare de neputinţă,
îşi lăsă parcă şi trupul într-o stare de om învins şi căzu în genunchi.
Lacrimile fierbinţi curgeau pe faţa lui, se lupta cu sine să nu renunţe dar parcă nu găsea resursele care,
să îi poarte paşii mai departe. In acele clipe de deznădejde, un glas ce i se părea cunoscut îi şoptea să nu
renunţe. Găsi în mintea lui, cu un ultim efort, puterea de a întreba:
- Imi pari cunoscut după voce, însă nu ştiu cum te numeşti şi de ce tocmai acum vii să îmi
vorbeşti?!
- Am fost cu tine în tot acest drum, am fost cu tine la curtea Impăratului să îţi dau puterea să
vorbeşti! Numele meu este Voinţa şi am puterea să te port mai departe, dacă şi tu îţi doreşti acest lucru.
Ce zici, te ridici şi împreună vom putea răzbate acolo unde doar cei puternici pot ajunge?!
- Acum îmi dau seama că ai fost mereu alături de mine şi că până aici tu mi-ai oţelit forţa
minţii şi a sufletului! Aşa este, împreună cu tine voi putea ajunge la Prinţesa Inimioara, pe care o
aşteaptă o lume întreagă. Christian se ridică în picioare şi, cu o forţă nebănuită, păşi înainte prin negura
ce începuse a se retrage din calea acestui om plin de curaj şi voinţă.
Iată-l ajuns acolo unde încă nimeni nu a mai cutezat a ajunge, în ţara Cruellei, în locul în care
Cruella încerca disperată să ascundă bucuria, fericirea şi speranţa oamenilor, pe Prinţesa Inimioara. De
acum un singur lucru mai avea de făcut Christian, să o strige pe nume pe prinţesă şi să-i spună de ce
venise el atâta drum până acolo. Pe când se pregătea să strige numele prinţesei, un glas suav şi delicat îl
făcu să se oprească:
- Christian, ai venit? Te aştept de mult, însă am ştiut că ai să vii într-o zi, pentru că eu nu pot
exista fără voi oamenii, fără ca voi să mă purtaţi în inimile voastre!
-Atunci, hai să mergem spre Tărâmul Fericirii, unde ne aşteaptă Impăratul, surorile tale şi
mulţimi de oameni, că tare ţi-au mai dus cu toţii dorul!
Ajunşi acasă, pe Tărâmul Fericirii, au fost primiţi cu multă bucurie şi o lume întreagă cânta de
fericire că Prinţesa Inimioara îşi găsise din nou locul acolo unde îi era cel mai bine, în inimile
oamenilor.

Poveste şi desen: Ţurcan Tiffany Ingrid, clasa a V-a A


Şcoala Generală Aron Densuşianu – Haţeg
Profesori îndrumători: Nădăşan Anca, Trâmbiţoni Cristina
CAT DE GREU POATE FI?

Capitolul 1. Emoţii prea mari


Mai e puţin şi va începe ora de matematica. Ultimele minute de stres, emoţii şi brusc…
- Unde ma aflu? Cine sunteţi voi? Mai sunt pe Pamant? Ce se întampla cu mine?
- Draga Maria eu sunt unul dintre cele mai frumoase sentimente, sentimentul de prietenie si o sa
te conduc prin toata ţara noastra.
- Dar ce se întampla pe aceasta „planeta”?
- Nu este o „planeta”, te afli într-un oraş plin de bucurii. Insa la marginile lui se afla duşmanii
noştrii, emoţiile si pasiunile negative. Aceştia ne ironizeaza tot timpul vin in oraş şi ne distrug prietenii,
adica sentimentele care exista in fiecare persoana, de iubire, dragoste faţa de parinţi, faţa de ţara şi
sentimentul pe care îl ai şi tu, de prietenie şi amiciţie, adica eu.
Eu sunt un sentiment frumos, am o soţie iubitoare, se numeşte Regina Iubirii şi avem o fiica de trei
sentimente (aşa se numesc anii la noi) pe care o cheama Prinţesa Celor mai Frumoase Vise şi Impliniri.
Ele sunt ochii luminii sufletului meu şi am sentimente puternice pentru ele.
- Chiar îţi iubeşti soţia şi fiica! Dar ce nume frumoase au, şi, din cate ştiu despre ele sunt
sentimente minunate.
- Da, sunt sentimente frumoase.
Capitolul 2. Călătoria fermecată

- Şi acum să-ţi prezint oraşul şi prietenii mei.


- A, bine, sunt curioasă cum arată şi dacă sunt prietenoşi ca şi tine.
- Da, sunt foarte prietenoşi, şi, nu ştiu dacă ai remarcat, dar toţi avem ochii mici şi bulbucaţi. Sunt
si ei la fel ca voi oamenii, au haine, accesorii, au şi ei sentimente, chiar dacă sunt la randul lor
sentimente. Uneori sunt nervoşi dar îşi revin mai repede decat oamenii. A, uite-o pe soţia mea!
- Dragule, ea cine este? Un nou sentiment?
- Nu, este o prietenă venită de pe Pămant.
- Mă bucur de cunoştinţă. Mă numesc Maria şi sunt dintr-un oraş de pe Terra, care se numeşte
Scotcity. Ea cine este?
- Ea este sora mea mai mică, dragostea. Ne-a făcut plăcere să te cunoaştem. Şedere plăcuta la noi.
Nu continuă mult acest tur al oraşului că incepu a turna cu găleata lacrimi.
- Ce se întamplă? De ce plouă aşa tare?
- Nu plouă, hai să urcăm pe scară la un nivel superior unde se află prietena noastră Tristeţea. Se
pare că oraşul a fost atacat din nou.
Ajunseseră. Totul era in foc. Tristeţea era ascunsă dupa un tufiş mare din care mai rămăseseră
cateva crengi fumegande.
- Ce s-a intamplat? Iaraşi am fost atacaţi? întreabă noul meu prieten.
- Păi, să vă povestesc cum a inceput…

Capitolul 3. Infruntarea răului

- Am fost atacaţi de Mînie, Egoism şi Gelozie. Ne-au furat proviziile şi au furat-o pe fiica ta,
Prinţesa celor mai Frumoase Vise şi Întamplări şi pe soţia ta, Regina Iubirii.
- Cum e posibil? Cată răutate pot avea în ei?! Chiar trebuie să facem un război între sentimentele
din oraşul nostru şi cele de la periferia oraşului?
Împreuna cu Maria şi Tristeţea, Regele Prieteniei plecară în căutarea răului. Trecu ceva timp şi
ajunsera la marginea unui desiş de brădet. Era deja seară, iar oboseala îşi facea apariţia pe chipul
Mariei, dar rezista şi se abţinea să nu caşte. Drumul pînă la adversarii lor era plin de capcane şi
întamplări neprevăzute. Cine ar fi crezut ca va fi atat de istovitor? Ziua drumul nu era atat de complicat,
şi copacii nu-şi arătau fioroşii dinţi.
- Mi-e somn şi nu ştiu daca mai pot sa continui.
- Mai rezista puţin, aproape am ajuns.
- Ce doriţi? De ce aţi venit pe taramul nostru? tuna Ura, capetenia sentimentelor negative.
- Am venit după fiica şi soţia mea şi să punem capat razboiului dintre noi.

Capitolul 4. Prieteni pe viaţă

In mintea Regelui Prieteniei au venit cu poştaşul tot felul de ganduri cum să-i facă pe duşmanii lor să
le fie prieteni şi mereu aproape. Liniştea fu tulburată de sosirea altor sentimente negative: Mandria,
Mania, Furia, Ambiţia, Gelozia, Invidia…
- Ce căutaţi aici şi ce vreţi? intrebă cu dispreţ Răutatea.
- Vreau să fim prieteni, să veniţi in oraşul nostru şi să locuim împreuna în pace şi fericire.
- A, nu! Pare un final prea de basm de parca am fi in poveşti cu prinţi şi prinţese.
- Nu vreţi să trăiţi bine, în linişte şi fericire, în armonie cu toata lumea?
- Sigur, recunoaştem ca avem nevoie de voi, sentimentele pozitive pentru a ne mai tempera puţin.
Altfel aproape că am ajuns să ne distrugem între noi. Dar să nu vă aşteptaţi să ne schimbăm obiceiurile
dintr-o data.
- Nici nu ne aşteptam. O să ne schimbăm împreună. Noi vom accepta că existaţi şi vom gasi
metode de a vă linişti. Iar voi veţi vedea cat de bine este să trăieşti în armonie. O să fim prieteni şi o să
ne inţelegem bine toată viaţa!
- Fie cum zici tu!
Capitolul 5. Reîntoarcerea la viaţă

- Trebuie să dorm, sunt prea obosită ca să mai rezist altor întamplări spectaculoase care au loc în
oraşelul vostru fermecat.
- Maria, ce ai păţit? Maria! Maria! Trezeste-te, Maria!
- Au, capul! Cred că am leşinat! Nu mai ştiu ce s-a intamplat cu mine. Am fost intr-un fel de oraş
al sentimentelor. Dar în acel oraş era o ceartă foarte puternică şi multe întamplări neprevăzute.
- Cred că ai avut prea multe emoţii pentru această teză. Daca doreşti du-te la cabinet să-ţi dea o
pastilă să te calmezi.
- A, dar nu este nevoie!
- Bine, sunteţi pregătiţi? întreabă profesoara.
- Nu prea, dar să nu mai pierdem timpul, spuseră copiii în cor.
- Atunci să-i dăm drumul! Să nu aveţi emoţii, decat cele pozitive şi constructive. Succes!
- Mulţumim! ziseră toţi într-un glas.
Pană la urmă nu este atat de grea teza la matematică. Şi nici întalnirea cu propriile noastre
emoţii şi sentimente, dacă reuşim să le cunoaştem şi să le controlăm, să le facem să coexiste în
echilibru şi armonie, fără a ne afecta pe noi, stăpanii lor, oamenii.

Poveste şi desen: Andriş Cristina, Macra Luisa, Tacă Naomi, Vlăiconi Carla, clasa a VII-a A
Colegiul Naţional « I.C.Brătianu » , Structură Şcoala Generală “Ovid Densuşianu” Haţeg
Profesor îndrumător: Trîmbiţoni Cristina
PE TĂRÂMUL SENTIMENTELOR

„Ce zi minunată a fost astăzi şi ce prieten nou şi drăgălaş mi-am făcut!” îşi spunea în sinea sa, foarte
fericit, Flavius. Fusese o zi însorită de vară pe care o petrecuse alergând vesel pe câmpiile din
vecinătatea casei bunicilor săi din localitatea Pui.

„Mâine mă voi întoarce la noul meu prieten, fluturaşul Sclipirici, şi ne vom distra din nou împreună.
Dar până atunci ar fi bine să mă odihnesc, ca să pot ţine pasul cu el în întrecerile pe care le facem. Ce
mult mi-ar place să pot zbura ca şi el, să alerg din floare în floare, peste păduri şi câmpii. Ce fericit e el
că se poate bucura de toate minunăţiile naturii. Pe mâine Sclipirici. Noapte bună!”.
Şi astfel adormi Flavius, cu gândul la prietenul său cel nou şi dorindu-şi să poata zbura ca el, şi
visa… o dimineaţă călduroasă de vară, cerul era albastru, frunzele verzi ale copacilor se mişcau lin în
dansul lor zburdalnic, vântul adia lin atingând cu blandeţe firul lung al apei cristaline. Soarele zâmbăreţ
cu razele lui de aur ajuta bobocii micuţi ai florilor să se deschidă şi să zâmbească spre cerul nepătat de
nori. Jos, pe pământ, pe pajiştea de smarald, umbrele copacilor măreti adaposteau sute de vieţuitoare
neajutorate.
Fluturaşul zbura repede printre obstacolele lumii măreţe. Aripile-i negre roşiatice dădeau cerului o
pată de culoare pe tot acel albastru cristalin. Ajunsese pe o pajişte. Ochii lui mici şi blânzi se minunară
de splendoarea nemaivăzută a pajiştii. Sute de flori viu colorate straluceau sub razele argintii ale
soarelui. Sclipirici se aseză pe o floare albăstruie, însă el nu ştia că aceea era floarea sentimentelor.
Acea floare avea trei boboci. Unul dintre ei era bobocul sentimentului de prietenie, altul bobocul
sentimentului de ură, iar celălalt bobocul sentimentului de dragoste. Fiecare dintre cei trei boboci i-a
spus fluturaşului câte ceva despre fiecare sentiment. Bobocul sentimentului de prietenie îi spuse că este
important să fim prieteni cu toţii, bobocul sentimentului de dragoste i-a spus cât de important este să ne
iubim unii pe alţii, iar bobocul sentimentului de ură i-a spus lucruri care l-au întristat foarte tare pe
fluturaş. Acesta, văzând nu departe de floarea pe care se afla o altă floare frumoasa, de un roşu ca
sângele, se aseză pe ea. Era trandafirul emoţiilor. Dintr-o dată Sclipirici auzi o voce puternică şi gravă.
Era petala cea mai mare a trandafirului care părea a fi o doamnă profesoară, iar petalele mai mici erau
elevii. Fluturaşul aterizase pe trandafir chiar când „elevii” erau în plin test. Doamna profesoară îl opri şi
pe Sclipirici să dea testul, însă el, cuprins de emoţii a plecat repede de pe trandafir. Fiind foarte
emoţionat şi speriat nu mai ştia încotro să o ia, însă zări o floare cu nişte petale subţiri de un alb
imaculat. Era o margareta pe care fluturaşul se aseza sperând să îşi linistească emoţiile care încă nu îi
trecuseră. Margareta era floarea pasiunilor. Sclipirici se bucura tare mult deoarece una dintre pasiunile
sale era cântatul. Acolo pe una dintre petalele margaretei se afla greierele cu vioara sa şi începură să
cânte amândoi. Sclipirici se întreba daca nu cumva o deranjează pe doamna margaretă, dar aceasta i-a
răspuns ca ea este floarea pasiunilor şi că le dă voie să-şi exprime oricare din pasiunile lor.
După ce şi-au încheiat cântecul şi şi-a luat la revedere de la greieraş şi de la margaretă, Sclipirici a
plecat mai departe, spre o altă floare tot de culoare albă: o narcisă. Aceasta era floarea dispoziţiilor.
Aceasta îi spuse că există dispoziţii bune şi proaste pe care le putem avea oricare dintre noi în diferite
zile.
După această vizită pe unele dintre florile de pe pajişte Sclipirici a aflat lucruri noi despre
sentimentele, trăirile afective ale oamenilor.
Şi noaptea se sfârşi, iar visul se încheie. Odihnit şi mulţumit Flavius deschise ochii sub razele de
soare care îi mângâiau pleoapele. „Ce vis frumos! Dorinţa mea s-a împlinit în vis. Se făcea că eu
zburam peste câmpii şi flori precum prietenul meu fluturaşul! Eu am fost Sclipirici în vis! Acum ştiu
cum e să zbori şi am aflat că florile pot fi prieteni buni şi ştiu atâtea poveşti minunate despre
sentimente. Sau, oare, pentru fluturi chiar ele reprezintă sentimentele? Aşa cum noi întalnim în fiecare
zi a vieţii noastre o sumedenie de emoţii, trăiri, sentimente, tot la fel şi fluturii întâlnesc nenumărate
flori în călătoriile lor zilnice. Mă duc să-l caut pe Sclipirici să-i povestesc visul meu şi să ne jucăm -
împreună”.

Poveste şi desen: Băeştean Ana, Chezan Diana, Dănuţi Flavius, Gavrilă Adela,
Sălăşan Mădălina, clasa a VII-a
Colegiul Naţional « I.C.Brătianu », Structură Şcoala Generală “Ovid Densuşianu” Haţeg
Profesor îndrumător: Trîmbiţoni Cristina
NEMULŢUMIRE... DEZAMĂGIRE... IUBIRE...

În vremuri străvechi, pe când doar nobilii erau învăţaţi, iar iubirea nu era foarte importantă,
prinţesa Daiana se îndrăgostise de un biet slujitor, Rareş, care lucra la castel. Iubirea lor era ca un
tango, unde partenerii trebuie să se potrivească ca să simtă acelaşi ritm. Într-o zi, tatăl Daianei, regele, a
aflat de la sfetnicul lui de iubirea fiicei sale faţă de slujitor.

-Cum? Nu e posibil ca fiica mea sa se îndrăgostească de un amărât! Ea trebuie să-mi onoreze


numele, nu să mi-l păteze!
Astfel, biata prinţesa a fost dezmoştenită, dar ei nu-i păsa pentru că iubirea era cea mai
frumoasă comoară pentru ea. În scurt timp s-au căsătorit şi au avut un copil, Tommy, cu ochii ca de
stele şi părul ca abanosul. Era o frumuseţe aparte. Chiar dacă erau săraci, erau fericiţi, pentru că iubirea
ce domnea în acea casă nu putea fi cumpărată cu tot aurul din lume. Cu cât zilele treceau mai repede,
aşa se duceau şi lunile şi anii, iar Tommy creştea cât vedeai cu ochii, iar pe masură ce creştea era tot
mai nemulţumit de situaţia lor şi se enerva de fiecare dată când vedea că parinţii lui sunt fericiţi, el
neînţelegând niciodată de ce mama lui a sacrificat totul pentru iubire…
Într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi le-a spus:
-Mamă, tată, mi-aţi dat o copilărie frumoasă şi deasemenea mi-aţi dat educaţia de care nu orice
copil are parte, dar acum e timpul ca să vă întorc favoarea. Voi sunteţi bătrâni şi nu mai aveţi forţa
necesară pentru a mă întreţine şi din această cauză am decis să plec în lume pentru a strânge bani şi a
vă ajuta.
- O, odrasla mami, noi suntem fericiţi cu tine lângă noi şi nimeni nu te poate înlocui, nici măcar
banii, dar dacă tu vrei să pleci, eu te-oi lasa, numai dacă îmi promiţi ceva...
- Orice mamă!
- Promite-mi că te vei întoarce într-o zi.
- Îţi promit!
Şi aşa, odrasla lor îi sărută de rămas bun şi plecă în lumea mare.
Călătoria lui începe abia de acum. Tommy şi-a luat un jurnal cu el, pentru a-şi aminti toate
greutăţile prin care va trece.
Dacă nu mă credeţi, convigeţi-vă:
“Joi, 15 decembrie:
Au trecut 10 zile de când am părăsit casa părintească. Vremea este urâtă, iar eu sper ca până mâine să
ajung în Italia. Nu ştiu ce voi lucra sau ce voi face, dar mă voi descurca eu cumva.”
“Vineri, 16 decembrie:
Am ajuns în Italia. Lumea de aici nu este aşa cum îmi imaginam eu. Oamenii sunt fără suflet şi fără pic
de milă. Dacă văd un sărac cerşetor pe stradă îl batjocoresc, considerând că fac de râs numele ţării şi n-
are ce cauta aici. Banii se câştigă foarte greu şi încet. Sper ca mâine să strâng mai mult decât azi.”
“Sâmbătă, 17 decembrie:
A doua zi este mai bună. Încep să mă obişnuiesc cu severitatea şi mentalitatea oamenilor de aici.
Vencentio, noul meu prieten, un om bland, care a trecut prin multe greutăţi şi care m-a ajutat să înţeleg
mai bine comportamentul locuitorilor. Este un prieten adevărat.
“Joi, 22 decembrie:
Am ajuns în Franţa, dar din păcate mi-am găsit de lucru foarte greu, iar dacă o voi ţine tot aşa nu cred
că-mi voi îndeplini visul. Sper ca în Spania să îmi fie mai uşor, pentru că pot spune că am tras o
sperietură destul de bună în legatură cu serviciul.”
“Vineri, 23 decembrie:
În sfârşit mi-am gasit de lucru. Lucrez într-o cârciumă. Se caştigă destul de bine, dar nu înţeleg un
lucru: văd în fiecare zi oameni care şi-ar da viaţa pentru alcool, deoarece, zic ei, alcoolul e “leacul”
tuturor problemelor. Eu cred că omit un lucru: paşii pe care mergi în viaţă sunt foarte greu de făcut
uneori, dar există de fiecare dată câte o rafală de vânt care să te împingă de la spate”
“Sâmbata, 24 decembrie
Cred că voi mai sta în jur de patru zile, ca să câştig mai mulţi bani. În plus de asta, aseară, în cârciumă,
a intrat un bătrân, Aldric, avea vreo 70 de ani. Era un bun povestitor, cu o viaţă plină de poveşti
interesante, din care fiecare om poate să înveţe multe lucruri. În primii ani de viaţă a fost „chinuit de
soartă”, învăţând să trăiască cu indiferentă viaţa, apoi realizând că oamenii nu sunt atât de răi şi
indeferenţi pe cât par, dând o a doua şansă vieţii.
“Marţi, 28 decembrie:
Mă îndrept spre Spania, iar frica mea în legatură cu lucrul se măreşte. Sper, Doamne, să fie doar o idee
în capul meu.”
“Duminică, 1 ianuarie
Sunt foarte obosit şi numai de mâine îmi voi cauta de lucru. Sper să nu mă pierd cu firea dacă nu
găsesc. Sper să fiu ca un leu, mereu sigur de propriile mele puteri.”
“Miercuri, 4 ianuarie
Sunt de trei zile aici şi nu mi-am găsit de lucru. Încep să îi înţeleg pe cei ce spun că: “băutura e leacul
tuturor rănilor”. Chiar dacă bătrânul Aldric, mi-a spus foarte clar să nu găsesc în asta o alinare şi ca să-l
citez: ”e mâna Satanei”, tot nu mă pot abţine să o degust şi să-i împărtăşesc visele mele, parcă ruinate.”
“Joi, 5 ianuarie
Un om a venit la mine în timp ce stăteam în cârciumă şi mi-a făcut o propunere interesantă. A spus că
dacă vreau o viaţă mai bună, fără a mă stradui prea mult, să mă întâlnesc cu el mâine în faţă la catedrala
“Sagrada Familia” la ora 14:00. Apoi a dispărut ca o umbră. Probabil mă voi duce, dar oricum la ora
asta numai judec logic.”
“Vineri, 6 ianuarie:
Sunt aproape de “Sagrada Familia” şi nu ştiu dacş fac ceea ce e corect. Am o presimţire proastă în
legătură cu asta.”
Avea dreptate. Nu a făcut ceea ce era corect. Acel om era numit “Călăul” şi era un tâlhar foarte
renumit. I-a spus că el împreună cu prietenii lui pleacă către Franţa şi dacă vrea să vină, să vină. Chiar
dacă ştia că ceea ce va face este greşit şi va regreta, a acceptat. În timpul jafurilor pe care le comiteau,
el se simţea din ce în ce mai prost pentru faptele sale.”
“Marti, 30 ianuarie
O să mă las de tâlhărie. Am strâns deja destui bani şi chiar dacă nu sunt mândru de faptele mele, în
viaţă trebuie să te descurci prin orice mijloc posibil.”
Înspre seară, a prins curaj şi i-a spus:
- Călăule, îţi mulţumesc pentru tot, dar a venit timpul să mă întorc acasă.
- Vino cu noi mâine şi după aceea poţi pleca!
- De ce?
- Pentru ca vom jefui casa unui fost senior şi vei avea mai mulţi bani.
Zis şi făcut. A doua zi el împreună cu Călăul au plecat către casa fostului senior care statea
într-un sat aproape de Nice.
Au intrat în casă, unde l-au vazut pe bătrânul senior stând în faţa sobei pe un fotoliu din piele:
-Vă aşteptam, zise el.
Tommy a rămas fără cuvinte, dar Călăul nu s-a intimidat şi a scos pistolul zicând:
- Ori ne dai toţi banii, ori te omorâm!
Bătrânul se conformă poruncilor.
- Tommy, tu pazeşte-l până mă duc eu să caut banii şi aurul!
Dupa ce plecă Călăul, bătrânul i-a spus cu o voce blândă:
- Şi eu am făcut acelaşi lucru ca tine pentru a mă îmbogăţi şi a ajunge senior. A fost frumos la
început, eram mândru de mine, dar pe parcurs, m-am simţit vinovat pentru toate vietile ruinate din
cauza mea şi crede-mă, nu vrei să trăieşti cu acest sentiment! Eşti un băiat bun doar că ai luat-o pe un
drum greşit. Dacă vrei bani, eu iţi propun ceva: ai grijă de mine până va vrea D-zeu să-mi ia zilele şi îţi
voi lăsa toate bunurile mele.
- Dar cum rămâne cu Călăul?
- Asta nu mai depinde de mine!
Tommy a trebuit pentru a treia oara să-şi ia inima în dinţi şi să-l înfrunte pe Călău.
În momentul când Călăul a intrat în camera unde îl ţinea ca şi prizonier pe bătrân, Tommy i-a
pus cuţitul la gât şi i-a spus să fugă cât îl ţin picioarele. Călăul a surâs :
-Tu? Mă vei omorî pe mine? Ştim amândoi că tu nu poţi omorî nici o muscă, aşa că lasă cuţitul
jos până nu te răneşti!
- De unde ştii tu asta? îl întrebă Tommy.
- Pentru că tu eşti un pămpălău şi n-ai tupeul, dar eu da!
Călăul scoase pistolul din buzunar ca să îl împuşte pe bătrân, dar mare îi fu mirarea când
Tommy l-a injunghiat. Cu ultimul suflu i-a spus:
- Se pare ca te-am subestimat!
Bătrânul senior îi mulţumeşte lui Tommy că l-a salvat şi împreună îl îngroapă pe Calau în inima
pădurii.
În timpul în care Tommy avea grijă de bătrân, în acel mic oraş, cunoscu o fată blondă, pe nume
Laila, de care se îndrăgostea pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. Tommy făcea cunoştinţă pentru
prima dată cu sentimentul iubirii şi simţea că acesta îi umple viaţa.
Într-o zi, în timp ce amândoi se plimbau, Tommy a cerut-o de sotie. Laila i-a spus că îşi doreşte
din tot sufletul să fie soţia lui, dar să renunţe la goana după bani în favoarea iubirii lor vesnice, pentru
că doar aşa vor putea fi fericiţi. Tommy nu i-a dat un răspuns imediat, spunând că are nevoie de timp
pentru a se gândi. Făcuse atâtea sacrificii pentru bani şi acum sa renunţe în favoarea iubirii? Să facă şi
el aceeaşi “greşeala” ca şi mama sa? Ei bine, da! Tommy decide să dea o sansa iubirii şi împreună cu
viitoarea lui soţie se întorc acasă, îndeplinind promisiunea facută mamei sale şi înţelegând
„sacrificarea” ei pentru iubire.
Povestea lui Tommy ne confirmă, odată în plus, că:
În viaţă, te vei izbi de tot felul de obstacole, dar nu trebuie să ne piară zâmbetul de pe buze,
pentru că după orice ploaia apare soarele. Sufletul curat, neîntinat, este cea mai de preţ comoară a
unui om.

Zubali Georgiana, Moş Bianca, clasa a VIII-a


Colegiul Naţional « I.C.Brătianu » Haţeg
Profesor îndrumător: Alimpesc Mihaela
“NUMELE,VĂ ROG!”
“SENTIMENT!”

O nouă zi. Iarăşi mă trezesc dintr-un coşmar. Toată casa e goală... doar eu, pereţii şi câteva
piese de mobilier. Plec la şcoală. Acelaşi sentiment posibil de dispreţ îl văd din partea tuturor, inclusiv
cei consideraţi “prieteni” . Prieten nu era acea persoană pe care te poţi baza mereu? Oricum, aici în
şcoala asta nu prea există aşa numiţii “prieteni adevaraţi”, căci majoritatea te “injunghie” pe la spate.
Cred că sunt o specie pe cale de dispariţie. Dar nu sunt tristă nici un pic că nu sunt remarcată, sunt tristă
că n-am făcut nimic remarcabil. Mult mi-aş dori să găsesc ceva, să fac ceva şi lumea să zică: “Da, ea e!
Ea a schimbat tot!” ,dar nu. Pe scurt: “Azi nu!”. Poate mâine, poate peste o lună, poate peste un an sau
niciodată. Nu-mi pasă.. sau poate îmi pasă? Nu contează asta acum. Contează că azi, după ce o să
termin orele, o să am aşa un “Family Time” . Departe de oraş. Cât de bine! Fix de asta aveam nevoie.
Mai am o oră la şcoală şi începe distracţia! Mii şi mii de întrebări şi posibilităţi despre locul unde vom
merge, ce vom face, cât timp vom sta şi altele se învârtesc prin capul meu, neputându-mă concentra. Se
aude clopoţelul. Feeeericire! Am plecat. Merg grăbită spre casă, ajungând să-mi văd părinţii deja în
maşină, cu foarte multe bagaje….primul gând fiind că mergem la mare în timpul iernii, ceea ce e visul
meu de când eram mică.
Dar nu.. Munte, munte şi iar munte! Ce văd ei aşa de interesant la un munte? Te urci sus, cobori jos şi
cu puţin ghinion îţi rupi şi un picior. Nu mai contează, de ce să mă enervez din astfel de motive? Îi las
în pace..
- Bine aţi venit la pensiunea noastră ! Sperăm să aveţi un timp plăcut ! Pârtia este la 2 km de
pensiune! Octavian vă va conduce la camerele dumneavoastră !
Camerele sunt ok. Albastre şi verzi cu un mobilier din anii 1900 părerea mea. Mă întind pe pat,
imaginându-mi cum ar fi fost la mare... acolo aş fi suportat frigul, dar aici ?!
- Haide, dragă să mergem pe partie! Va fi distractiv! spuse mama îngrijorată deoarece nu
fusesem la masa de prânz.
- Bine... vin!
Da, încercam să fiu pozitivă. Mergeam pe partie tata fiind primul care s-a dat cu schiurile. Perfect! A
urmat sora mea, apoi mama, iar în cele din urmă eu... Frica mă cuprinse cu totul. Şi după un minut de
stat şi de făcut o “strategie”, dar fără să am vreun habar ceea ce urma să se întâmple, cineva m-a
împins. Partieeeeeeeeee! Până la jumătatea drumului a fost foarte bine, mă consideram un maiestru de
ski, văzându-mi părinţii şi sora urcând să se mai dea odată, dar începusem să nu mai pot să-mi
controlez skiurile, mergând în partea stânga. Am căzut, evident, lovindu-mă la picior... Ajunsesem
destul de departe de pârtie deoarece viteza pe care o aveam era destul de mare. Am încercat să merg cât
am putut, dar dintr-o dată am căzut într-un fel de peşteră. Ce bine era dacă acum eram la mare!
Preferam să îngheţ în mare şi să mă găsească cineva peste 1000 de ani decât să păţesc asta. Peştera era
destul de mare. Înfricoşător. Stai, cred că ceva se mişcă. Sigur se mişcă. Frica mă cuprinse mai rău
decât atunci când eram pe skiuri.

- Cine eşti ?! Cum te cheamă?! Ce vrei ?!


- Hmm.. nume zici.. păi eu sunt Uitare Sentiment ! Tu ?
- Nu contează ! Ce vrei de la mine ?
- Nimic ! Aici locuiesc eu ! Eu ar trebui să te întreb ce faci aici !
- Bine, sunt o fată ...
Cioc-Cioc-Cioc. Cineva bate la uşă. Era soţia Uitării, Dragostea Sentiment. Dragostea este
sentimentul cel mai măreţ, care face minuni, care făureşte oameni noi, creează cele mai mari valori
morale. Dragostea este un sentiment unic. Nu este ceva din lumea asta.. nu o simţi fizic.. o simte
sufletul tău faţă de o persoană !
- Haide,”Fata” mănâncă! spuse Dragostea.
- Bine, nu mă numesc fată... Mă numesc Adelina şi sunt din probabil altă lume...
- Să şti că eşti din altă lume, nu pot vedea pe tine ce sentiment eşti!
- Stai, să vezi ce sentiment sunt ? Cum adică ? Ce tot spui acolo ?
- Dragă Adelina, ai ajuns în Sentimentania! Un tărâm în care doar uitându-te din cap până în
picioare la cineva îi vezi sentimentul său caracteristic. De exemplu eu, Dragostea, port acest nume din
cauza sentimentului meu de bază. Nici eu, nici tu, nici Uitare nu ne poate schimba niciodată
sentimentele. Aşa vom fi etern. Haide să-ţi arăt şi pe alţii din lumea noastră!
Ieşind afară din casa lor, am observat cât de frumos era acel tărâm de basm, plin de flori de
toate culorile, prin de culori, dar nu în ultimul rând.. plin de sentimente !
- Să începem să îţi prezint de la distanţă câţiva localnici. De exemplu, el e Ură! Ura este
întotdeauna o ciocnire între mintea noastră şi corpul altcuiva. Ura este viciul sufletelor înguste; ei o
hrănesc cu toate meschinăriile lor şi o folosesc că pretext pentru tiranii josnice. Ura este opusul iubirii,
de aceea, crede-ma nici nu ne prea vorbim. Iar celelalt? Durerea! Agonia unei clipe. Durerea este
rezultatul unei gândiri greşite. Este o eroare în modul de a gândi... Ea? Admiraţia! Adică sentimentul de
a iubi cu mintea. Admiraţia este suprema bucurie a înţelegerii.
- Waw! Ce lume interesantă aveţi! Dar totuşi, tu şi Uitare.. cum aţi ajuns împreună? Sunteţi
cam opuşi!
- Odată, cu mult timp în urmă, toate sentimentele şi calităţile umane se aflau într-un loc secret,
iar noi am început să jucăm “de-a v-aţi ascundea”. Uitare număra, eu m-am ascuns după un tufiş cu
trandafiri şi aşa a început jocul. Cel care câştiga urma să fie “Regele sentimentelor”. A găsit pe toată
lumea în afară de mine. Uitare căutase peste tot, şi deveni deja nervos, când.... a privit către trandafiri.
A intrat în grădină cu flori, şi de nervi şi neputinţă, a început să lovească cu mâinile trandafirii. Din
greşeală... m-a lovit la un ochi. Nici acum nu văd nimic cu acel ochi. El a început să plângă, să ţipe, să
facă lucruri incontrolabile, iar eu l-am cuprins cu dragoste. Mi-a promis că va fi cu mine mereu pentru
că atunci când eu dispar, el să ajute acea persoană să treacă peste sentimentele provocate de mine. Dar
tu vi de pe Pământ? Şti cum să-ţi dai seama ce sentiment are o anume persoană în acel moment?
- Sincer.. nu!
- Uita-te fix în ochii acelei persoane. Şti proverbul pământesc : “ Ochii sunt oglinda sufletului
”? Ei, bine e adevărat!
- Mulţumesc că mi-ai spus. Nu ştiam!
Am pornit înapoi spre casa lor. În drum spre ea, mi-a mai prezentat Bucuria, semnul unei vieţi
reuşite. Am aflat că Bucuria şi Durerea măsoară orele în mod diferit; prima le face secunde, cealaltă
secole.
- Hei, acum poţi să mă duci înapoi pe Pământ? Părinţii mei probabil sunt îngrijoraţi...
- Nu, Îngrijorare e acolo, lângă pod!
- Nu, eu mă referam la părinţii mei că au acel sentiment.
- Aa… haide! Dar să nu uiţi ceea ce ţi-am spus astăzi!
M-a condus până în afară peşterii, ultimele sale cuvinte fiind “ Să ne vizitezi data viitoare!”.
Ceea ce mi-a spus mi-a schimbat modul de a gândi, ştiind că dacă faci ceva remarcabil dezvălui un
adevărat secret! Nu voi spune nimănui despre acest ţinut de basm. Ieşind din peştera întunecată am
strigat “Iată-mi părinţii!” foarte bucuroasă.
- Dragă mea,eşti bine? Unde ai fost? Cu cine vorbeai? Ne-am speriat foarte tare!!
- Păi am fost într-o călătorie în lumea sentimentelor! uitându-mă să văd dacă Dragoste e în
spatele meu.
- Poftim?!
- O să înţelegeţi cândva!

Poveste şi desen: Bociat Adelina, Şerban Bianca, clasa a VIII-a


Colegiul Naţional « I.C.Brătianu » Haţeg
Profesor Coordonator : prof. psiholog Alimpesc Mihaela
FRICA – UN SENTIMENT DOBÂNDIT

Am plecat într-o călătorie acum ceva vreme, când am apărut pe Pământ, cu un scop, pe care
trebuia să-l aflu. Am luat trenul vieţii, din care nu am coborât decât atunci când am văzut o lacrimă
care ardea fără ştire. Am privit văzduhul când era trist şi, cu mâna-mi fragedă, am alungat norii
indecişi.
Am descoperit că mă aflu aici pentru a schimba sentimente, pentru a le-mbunătăţi. Călătoresc
cu trenul vieţii, dar niciodată drumul meu nu e sigur. Am ajuns de la foc, la zâmbet, de la teamă la
curaj, de la melancolie la iubire.

Am cunoscut frica şi…mi-a rămas în suflet. Mi s-a instalat din cauza unei persoane pe care am
întâlnit-o lângă un lac. De fapt, era copil, ca mine. Mi-l amintesc cu surâsul şi privirea pure, care îmi
cereau afecţiune. Ştiam că trebuie să intru în discuţie cu el, dar mi-a luat-o înainte:
- Bună! La ce te uiţi? a zis el nervos.
- Te-am văzut supărată şi îngândurată. Ce ţi s-a întâmplat?
- Ei bine…Tu ţi-ai găsit drumul vieţii?
- Nu! De ce? l-am întrebat prefăcându-mă că nu ştiu despre ce vorbeşte.
- Nici eu…ştiu doar că nu-mi găsesc locul nicăieri. Umblu mereu printre văi şi munţi, căutând
ce-mi aparţine.
- Ei bine!...trebuie să-ţi găseşti locul. Este scopul tău!
- Dar nu-l găsesc! a spus el şi mai întărâtat.
- Ba da! Ai găsit acest loc mirific, ai pătruns în lumea lui. Trebuie să vezi ce-i frumos în
fiecare fiinţă şi…nefiinţă. Te-ai oglindit în acest lac vreodată?
- Nu…
- Priveşte-te! Ce vezi? Vezi lumea ta! Tu şi ea între cer şi apă. Înseamnă că trebuie să pluteşti
în viaţă, să nu te-neci.
- De ce să mă înec?
- Pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu toţi ştiu să se lupte cu valurile apei şi, din păcate,
implicit nici cu cele ale vieţii…
După un timp, mi-a spus tresărind:
- Haide cu mine!
- Unde? spun eu confuză.
Zâmbind, mi-a întins o mână:
- În lumea mea! Nu vreau să-mi continui singur drumul, când ştiu că am atâtea de învăţat de
la tine.
- Dar…
O frică a pătruns în mine. Era bine să-mi schimb dintr-o dată povestea? Atunci l-am văzut vesel
pentru prima oară! Totuşi, această bucurie avea să se termine repede dacă nu mergeam cu el. M-am
gândit un timp, apoi i-am zis:
- Accept! L-am prins de mână, iar împreună ne-am continuat drumul vieţii, fără teamă. Am
împărţit zâmbete tuturor, am şters obraji fierbinţi de lacrimi, am îmbrăţişat
suflete, dar, totodată,am ajuns să cunoaştem fericirea, să ne lăsăm îmbătaţi de ea.
După cum spuneam… am cunoscut frica şi mi-a rămas în gând. Niciodată nu o să ştiu, cu
adevărat, dacă am ales drumul corect, nici nu o să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost singură şi
acum…
Poveste: Macovei Oana Alexandra, clasa a VIII-a
Desen: Gagea Lavinia, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic Lupeni, Structura Şcoala Generală Numărul 2 Lupeni
Profesori îndrumători: Mester Diana, Pîrvu Angelica, Mircea Adrian
SUFLETUL - UN IMENS LABORATOR DE SENTIMENTE

Era odată un congres al oamenilor de ştiinţă care îşi prezentau invenţiile. În cele din urmă, s-a
descoperit cea mai interesantă şi mai atractivă invenţie, dar pe care nu o puteau experimenta decât doi
dintre savanţi.

Astfel, cei doi inventatori s-au urcat în maşină, apăsând butonul magic, care îi va teleporta într-
o altă lume. Călătorind în timp şi în spaţiu, cei doi pasageri au ajuns într-un loc aparte, un laborator
imens, cu tot felul de roboţei. În acest loc, erau prelucrate numeroase materiale şi aliaje, pentru a forma
alte minunăţii. Acestea erau un fel de fiinţe umane, care acţionau în funcţie de circumstanţe. Până au
asistat cei doi călători, au fost create două astfel de fiinţe vii.
Cele două personaje, puse în aceleaşi ipostaze, reacţionau diferit. Oamenii de ştiinţă prezenţi au
încercat să comunice cu ele, însă rezultatul a fost categoric diferit. Unul dintre ei s-a adresat creaturilor:
- Eu sunt un simplu om de ştiinţă, curios din fire, dar prietenos, pot spune. Îmi puteţi
răspunde la câteva întrebări?
- Nu! răspunse foarte supărat unul din personaje. De ce vii tu de pe planeta ta, tocmai să îmi
pui mie întrebări?
- Te rog, iartă-l, el mereu e aşa. Sigur că te vom asculta şi, mai mult decât atât, vom încerca
să şi răspundem, spuse cel de-al doilea personaj.
- Eu nu sunt deloc de acord! Sunt mult prea deprimat să răspund la nişte întrebări banale.
- Îmi cer scuze pentru comportamentul său.
- Nu e nicio problemă.
În acest timp, inventatorii notau tot ce se întâmpla. Deodată, unul dintre personaje s-a oferit să
povestească oamenilor de ştiinţă:
- Acesta este un laborator, în care în urmă cu o sută de ani a fost creat un personaj, care
îndrăgea pe toată lumea, care nu se supăra din nimic, care ajuta de câte ori era necesar şi
dădea sfaturi oricui avea nevoie. Acest personaj sunt eu. Numele meu este Iubire.
- Tu eşti acel sentiment care stă ascuns în sufletele oamenilor!
- Până acum, totul era perfect, acoperit cu dragoste şi prietenie. Dar, de câteva zile, aceşti
roboţei au greşit formula prelucrării, astfel s-a creat dragul meu tovarăş. E un prieten pentru
mine, însă se poartă destul de urât.
- Destul de urât? Incredibil de urât!
- El poartă numele de Ură.
Oamenii de ştiinţă au făcut câteva cercetări, dându-şi seama că această călătorie a lor este într-
un suflet, într-o inimă, unde se creează tot felul de sentimente.
- Ei bine, acest laborator se numeşte suflet, iar de aici izvorăsc toate sentimentele. Pentru ca
aceste divergenţe cu Ura să nu mai existe, noi oamenii trebuie să fim mai buni, să nu ne lăsăm inimile
conduse de minciuni. Astfel, nu se vor mai face greşeli în formula de prelucrare, iar sufletul va fi plin
de bucurie, fericire şi iubire.
Cei doi savanţi şi-au dat seama că una dintre cele mai mari invenţii, pe care o putem controla
noi şi de care depinde viaţa noastră, este sufletul, un imens laborator de sentimente.

Poveste: Cimpoieş Carla Cristina, clasa a VIII-a C


Desen: Matei Cristina, clasa a VIII-a C
Liceul Teoretic Lupeni, Structura Şcoala Generală Numărul 2 Lupeni
Profesori îndrumători Meşter Diana, Pîrvu Angelica, Mircea Adrian
IPOSTAZE ALE SUFLETULUI OMENESC

Omul este poate cea mai curioasă creatură, nu poate sta o clipă în acelaşi cadru, totul fiind ceva
absolut banal pentru el.
Se spune că trăia odată un om, Speranţă Visătorul, care era sătul de viaţa cotidiană pe care o
ducea, părându-i una absolut banală. Aşa că, într-o zi, se hotărî să plece pe alte meleaguri spre a
cunoaşte oameni noi, sperând să găsească viaţa pe care o visa.
A doua zi, după un drum destul de obositor, ajunge în Italia, mai precis în oraşul Veneţia, unde,
vrând să viziteze locurile, ca un turist ce se respecta, el ia o gondolă.

Abia urcat în gondolă, aude un cântec, necunoscut de el până în momentul acela. Nedumerit,
neînţelegând cine ar putea să cânte în acel moment, se uită în stânga şi în dreapta crezând că este vreun
copilaş, dar când priveşte în faţă, vede un bărbat îmbrăcat caraghios, cu o vâslă în mână.
Era chiar gondolierul Orlando cel nebun, ce manevra gondola, cântând, fiindcă avea în sfârşit
un client, toată lumea crezându-l uşor alienat.
După plimbare, călătorul nostru pleacă, parcă şi mai plictisit decât a venit.
Nu merge foarte mult şi ajunge în Spania, ajungând chiar în perioada când au loc coridele,
luptele dintre toreadori şi tauri.
Intrând în arenă, neştiind pe unde să iasă din acel vacarm de nedescris, se loveşte de Grabă, un
toreador, foarte grăbit, care se ridică, se scutură de praf şi, la fel de grăbit, îi spune:
- Mă scuzaţi, nu v-am văzut…
- Cred şi eu, dar de ce fugiţi?
- Este prima mea luptă cu un taur, mai ales într-o arenă. Spre nenorocul meu, taurul cu care
trebuie să mă lupt este cel mai mare şi cel mai rău dintre toţi.
- Văzându-mă, a rupt uşa încăperii în care era ţinut, iar de atunci tot fuge după mine.
- Cred că îl aud! O zi bună!
Călătorul nici nu apucă să-i răspundă, că toreadorul a şi luat-o la sănătoasa.
Văzând că şi aici viaţa are acelaşi curs zi de zi, călătorul pleacă mai departe.
Merge ce merge şi ajunge în Franţa, vrând să viziteze oraşul Paris, supranumit Oraşul
Luminilor.
Urcând în vârful Turnului Eiffel, el dă peste un băiat cu o beretă mov pe cap, parcă venind de
pe altă planetă.
- Bon soir, ce mai faceţi?
- Oh… Salut! Eu sunt Amour.
- Dar de ce vă uitaţi la stele şi nu la luminile care învăluie şi încălzesc oraşul?... un oraş
sublim!
- Luminile le voi vedea mereu, însă seara asta poate fi unică.
- De ce spuneţi asta?
- În seara asta apare o stea specială, de culoare roz, foarte rară. Este steaua iubitei mele, Jolie.
După lungi conversaţii, cei doi se despart cu greu, deoarece călătorul trebuia să plece a doua zi
de dimineaţă, însă o parte din suflet îi rămânea în Franţa.
Chiar dacă era foarte trist, deoarece plecase din Franţa, călătorul nostru ajunge, în sfârşit, şi în
România, ţara despre care auzise foarte multe lucruri bune.
Chiar de când s-a întâlnit cu primul om, primul român, Bunătate, a fost întâmpinat cu pâine şi
sare, aşa cum se cuvine pe meleagurile noastre. Văzând atâta diversitate în culturi şi obiceiuri, hotărăşte
să rămână o bună bucată de vreme aici, să viziteze mândriile ţării: Castelul Peleş, Mănăstirile din
Bucovina şi câte şi mai câte.
După toate vizitele făcute în ţara lui Dracula, călătorul pleacă cu mare greutate, hotărât să mai
vadă şi alte popoare, parcă vrăjit de frumuseţea lumii întregi.
În drumul său spre noutate, călătorul mai zăboveşte şi în Cehia, unde dă peste un păpuşar vestit,
deoarece avea o păpuşă vie.
Vrând să vadă acest lucru, se duce la atelierul păpuşarului Tristeţe, unde îl găseşte pe acesta
plângând pe prispă.
- Bună ziua!
- Pentru mine, cum vedeţi, nu este prea bună…
- De ce?
- Marioneta mea vie a dispărut.
- Cum aşa?
- Am trimis-o la şcoală, dar nu a mai venit acasă.
Surprins de această poveste, călătorul îşi aminteşte că a văzut marioneta în Piaţa Mare a
oraşului. Imediat, călătorul a plecat în Piaţă, unde a găsit marioneta stând la coadă, pentru a intra la
circ, a luat-o şi a dus-o înapoi acasă.
- Mulţumesc, domnule, nu cred că aş mai fi găsit-o fără dumneavoastră.
- Nu aveţi pentru ce, mi-am făcut doar datoria de om.
- Rămâneţi cu bine! Vă urez o viaţă fericită, iar tu, plimbăreţule, să stai cuminte şi să-l asculţi
pe tatăl tău, bine?
- Da. Vă promit!
- Aşa să fie! La revedere!
Şi după această poveste, destul de amuzantă, viaţa călătorului a devenit din una banală, una
plină de aventură. Însă, cum nu toate sunt întotdeauna bune, călătorul nostru, ajuns în Danemarca şi,
dornic de a merge cu vaporul, este capturat de vikingi.
Fascinat de modul de viaţă al vikingilor, călătorul devine prietenul căpitanului vasului care, în
schimbul ceasului cu ecran de cristal al călătorului, îl lasă pe pământ irlandez.
Ajuns pe uscat, întâlneşte un om micuţ de statură, Bucurie, îmbrăcat în haine verzi, cu o
pălăriuţă hazlie, tot verde, de sub care ieşeau nişte plete roşcate.
- Bună ziua!
- Nu te atinge de aurul meu! spuse micuţul.
- Nu înţeleg… ce aur?
- Nu te face că nu ştii! Ştiu că ai venit să-mi furi aurul!
- Iartă-mă, dar eu nu am de gând să-ţi fur nimic.
Spiriduşul, pocnind de două ori din degete şi dându-se peste cap o dată, face să apară o oală
mare, plină ochi cu bănuţi de aur.
- Văd că ai o mică avere aici…
- Şi nici nu ştii ce mai pot să fac…
Spiriduşul, dându-se peste cap şi pocnind din degete o dată, face să apară un curcubeu.
- Dar ce vrei să faci?
- Cred că vrei să mergi acasă… Nu-i aşa?
- Ai perfectă dreptate.
- Atunci, hai, urcă pe curcubeu şi să mergem!
Nu a trecut mult timp şi călătorul s-a trezit acasă, în fotoliul său comod, crezând că totul a fost
doar un vis…
Ridicându-se de pe fotoliu, îşi dă seama că din buzunarul de la haină au căzut câţiva bănuţi de
aur, care semănau cu aceia din oala spiriduşului.
Oare a fost vis sau realitate?... Mă bucur, oricum, că am reuşit să descopăr, în lunga mea
călătorie, atâtea feţe ale sufletului omenesc…
Poveste şi desen: Şelaru Diana, clasa a VIII-a C
Liceul Teoretic Lupeni, Structura: Şcoala Generală Numărul 2 Lupeni
Profesori îndrumători Meşter Diana, Pîrvu Angelica, Mircea Adrian
MAGIA OCHILOR

A fost odată un tânar care era foarte curios. Visul lui era să cutreiere lumea în lung şi- n lat
pentru a putea cunoaşte cât mai multe lucruri. S-a gândit foarte mult timp cum să călătorească şi pentru
că nu era bogat şi-a luat ca mijloc de transport GÂNDUL. A fost o călătorie ca- n poveşti care a durat
zile în şir şi care i-a schimbat viaţa tânarului nostru.

Când a plecat de acasă, tatăl i-a spus, părinteşte, să nu uite niciodată că sentimentele îşi au sediul
în suflet, iar ochii sunt oglinda sufletului. Oglinda era aproape şi şi- a privit atent ochii în ea. Aceste
cuvinte ale tatălui său, despre magia ochilor, păreau lipsite de sens.
Tânărul a pornit într-o călătorie de vis în lumea sentimentelor. Era o altfel de lume decât cea
pământească. Era o lume în care ochii aveau mâini. Primii ochi îintălniţi în cale au fost o pereche de
ochi mari, senini, blânzi, luminoşi şi zâmbitori. Căldura lor îl învăluiră într- o stare de bine şi de linişte
în suflet. Mâinile acestor ochi mângâiau creştetele copiilor şi împarţeau daruri oricărui trecea pe acolo.
Era BUNĂTATEA. Cu multă bucurie şi curaj a pornit mai departe.
Deodata asupra lui s-au oprit nişte ochi vicleni, înguşti cu un zâmbet ce aducea mai mult a rânjet
şi care parcă îl îngheţară. Mâinile acestor ochi se agitau în gesturi inutile. Mai târziu a aflat că era
IPOCRIZIA.
După o zi şi o noapte de mers, Gândul îi spuse şoptit că au nevoie de odihnă. Simţi şi el că
oboseala îl năpădea şi în curând se adânci într-un somn odihnitor, după care îşi continuă drumul în
lumea de vis a sentimentelor. La un moment dat se opri cu privirea asupra unor ochi mari, reci care îşi
ţineau mâinile la spate. Ochii aceştia se plimbau peste creştetul tuturor trecătorilor cu dispreţ şi cu un
zâmbet arogant, de superioritate. Era TRUFIA. Tânărului nu-i plăcu acest tărâm şi a plecat repede mai
departe.
În cale îi apărură alţi ochi din care curgeau şiroaie de lacrimi. Mâinile le ştergeau dar apăreau
altele şi altele. Tânărului îi veni repede o idee şi rugă Gândul să aducă, pentru o vreme, BUNĂTATEA
acolo în speranţa că aceasta va putea face ceva. Dar Gândul îi raspunse tânărului nostru cu blândeţe că
numai Timpul vindecă, dar acesta nu poate fi grăbit. El curge la fel de la începuturile lumii. Şi-a luat
rămas bun şi a plecat mai departe cu durere în suflet pentru că s-a simţit neputincios.
La o răscruce îl întâmpină o pereche de ochi vioi, stralucitori şi veseli. Era FERICIREA. Undele
din aceşti ochi îi săltau sufletul şi o parte din acea fericire trecea prin el. Nu-i venea să mai plece din
acest tărâm, dar CURIOZITATEA nu- i dădu pace şi în cele din urmă îşi continuă drumul.
Merse mult de aceasta dată, până întâlni pe malul unei ape nişte ochi obosiţi, melancolici,
înţelepţi.. Mâinile acestor ochi aveau mişcări lente, grele.
Voi cine sunteţi ?
Noi suntem bătranii zilelor! Am văzut multe căci şi noi am fost odată tineri şi curioşi ca tine!
Acum cugetăm la cele bune şi la cele rele, la ce am întalnit, la ce am făcut. Cel mai mult ne
place să ne gandim la tinereţea noastră.Era MELANCOLIA.
Gândul îl trase de mână pe tânăr
Este timpul să plecăm. Când ajungi ca aceşti ochi trebuie ca ei să reflecte şi înţelepciune. Iar tu,
tinere, mai ai multe de văzut, multe de trăit şi multe lucruri pe care va trebui să le înveţi.
Drumul care te aşteaptă e încă lung şi plin de suprize. Călătoria ta abea a început.
Şi am încălecat pe şa şi v- am spus povestea aşa.

Poveste şi desen: Ancuţa Sabina Blaga, Adriana Dreghici, clasa a VIII-a


Liceul Teoretic Lupeni
Profesor îndrumător: Socolescu Raluca
CIUDATA FORŢĂ A SENTIMENTELOR

O nouă fiinţă mică a apărut pe pământ. O fiinţă care, ca oricare alta sau ca niciuna dintre
celelalte, va avea puterea de a schimba ceva, fie în bine, fie în rău. Are un viitor înainte, are o viaţă
întreagă de trăit…va fi un cadou întreg de sentimente pentru semenii lui, este…un bebeluş.
Îl cheamă Andrei, s-a născut pe 12 decembrie 2010 şi este primul copil al familiei Nedelcu…Îl
aşteptau de atât de mult timp! În timpul vieţii lui va avea atât de multe de cunoscut, de învăţat, de trăit.
În pătuţul lui mic de catifea, bebeluşul dormea. Era deja seară, iar peste tot în casă era o linişte
profundă, de parcă numai el cu părinţii lui existau pe lume. Cu fericirea se amesteca o linişte
apăsătoare, deşi părinţii ştiau că în câteva ore va începe iar un scandal – plânsete, urlete …dar ei erau
fericiţi…aveau un copil.

În acel semiîntuneric din camera copilului se putea distinge o siluetă, o umbră care plutea pe
pereţi…Era un om? Era o fantomă?...Silueta se apropia de patul copilului, se uita la bebeluş ca şi când
s-ar fi pregătit să-l atace, dar nu era aşa. Deodată, o voce caldă ,de bărbat, se auzi…dar vocea era prea
dulce ca să poată fi de om.. Putea fi o zeitate.
‒ Andrei, se auzi vocea bărbatului. În zilele de azi sunt multe de înfruntat în viaţă şi trebuie să trecem
peste toate… nu putem avea totul, dar nu putem rămâne nici fără nimic… întotdeauna este ceva de
câştigat. Silueta întinse o mână în sus fluturând-o prin aer. Vino cu mine, îţi voi arăta ceva…nu te
speria, nu ţi se va întâmpla nimic…
În acel timp mama intră în cameră şi aprinse lumina. Bebeluşul nu mai apucă să ,,plece” intr-o
altă lume şi, deşi era treaz, nu era conştient de ceea ce tocmai se întâmplase…
Trecură câţiva ani, iar Andrei ajunse deja la şcoală…Începură să-i apară vise cu ceea ce se
întâmplase în seara aceea, dar nu i se părea ciudat… La exact 7 ani de când se născuse…în noaptea
aceea, silueta apăru din nou, dar de data aceasta Andrei era conştient şi nu dormea. La fel ca în urmă cu
7 ani, silueta rosti aceleaşi vorbe, făcu aceleaşi gesturi…
- De ce? De ce vrei să mă iei? Cine eşti? Am făcut ceva rău?
Băiatul nu era speriat, ci mai degrabă fascinat de acea apariţie paranormală pe care o visase ani
întregi… Andrei se ridică încet în picioare ca şi cum ar fi fost pregătit să plece undeva…voia să plece
cu acel om.
- Am venit acum 7 ani să-ţi arăt multe lucruri care te vor ajuta in viaţă, dar n-am apucat…aşa
că, omul făcu o pauză oftând, am venit din nou. O să-ţi arăt ce înseamnă lumea!
- Dar cine eşti?
- Nu contează cine sunt…contează cine vei fi tu! Bărbatul misterios vorbi cu o voce ciudată, ca
şi cum ar fi fost mândru de cele spuse.
- Păi…mhm….voi veni, dar pentru totdeauna? , întrebă Andrei cu o voce timidă, gândindu-se
la părinţii săi, la prietenii săi ca şi cum şi-ar fi luat adio de la ei…
- Nu…e doar o simplă plimbare. Haide!
Băiatul îi dădu mâna siluetei şi se simţi ca şi cum ar fi plutit prin aer în timp ce totul se învârtea
în jurul lui. Se simţea doar relaxare şi fericire în aer, ca şi cum nimic rău în lume n-ar mai fi existat, ca
şi cum această fericire ar fi fost eternă.
Deodată, senzaţia de relaxare dispăru. Andrei se uită în jur. Era singur şi începuse să fie frig,
era foarte întuneric şi de-abia se distingea o lumină în depărtare…
- Domnule, … domnule! Nenea care m-a adus aici! Unde sunteţi?
Vocea copilului se auzi ca un ecou prin împrejurimi… Încet, încet începu să se lumineze în jur.
Băiatul se afla într-un fel de pădure ciudată, vedea în jur copaci uşor deformaţi, fără frunze; erau maro-
cenuşii, iar pe jos erau frunze moarte… aerul era închis. Deşi era o pădure, nu era prea deasă…
Începu să se plimbe. În jur, tot ce vedea era repetitiv, nu ieşea nimic în evidenţă. Mergea şi
mergea, dar parcă rămânea în acelaşi loc de unde a venit la început. După câteva ore, minute (nu ştia
cât timp a trecut), băiatul văzu un fel de umbră lângă un copac. Copacul era mai mare ca ceilalţi şi
părea să fie într-o stare mai proastă ca ceilalţi copaci. La baza lui era…chiar era o siluetă, tot neagră ca
acel om din camera lui, dar părea să fie ceva diferit la ea…
Băiatul se apropie şi o atinse. Acea vietate, sau ce o fi fost, scoase un mic suspin…
- S-a terminat, se auzi o voce aproape ca de copil. Nu mai e nimic de făcut…am avut de toate şi
pe toate le-am pierdut, am avut un lucru, am avut tot ce-mi doream şi…nu…nu! Silueta începu să
plângă, iar lacrimile sale erau ,,contagioase”. Andrei simţi un sentiment negru în suflet ca o ultimă
frunză ce cade dintr-un copac toamna…
- De ce plângi? întrebă copilul…de ce? Nu sunt aici ca să-ţi fac rău..
Dar acea fiinţă tot plângea…şi plângea..
- Cum te cheamă? întrebă din nou Andrei..
- Mă…mă cheamă…nu ştiu! Am pierdut totul, toate le-am avut… şi iar începu să plângă şi să
mormăie…
Din cer se auzi o voce puternică…parcă era Dumnezeu, o divinitate cu o putere imensă:
- Tocmai ai descoperit primul lucru care pe mulţi îi face să se dea bătuţi. Presupun că vrei să
cunoşti şi altceva, nu?
- Dar cine…?
Se simţi din nou plutind, iar relaxat, dar de data aceasta tranziţia între două lumi sau ce or fi fost
ele fu mai scurtă. Andrei se găsea acum într-o deschidere mare, ca o câmpie…dar nu erau plante, nu
era iarbă…peste tot era foc, iar cerul era închis ca şi cum o ploaie ar sta să vină… Deodată se simţi tras
într-un şanţ unde era un grup de 4-5 oameni foarte murdari şi demoralizaţi. Mai văzuse lucruri de genul
ăsta în filme…era un RĂZBOI..,,Oare o să mor şi eu?” se întrebă Andrei…
- Kennedy, treci la colţul din dreapta, Joshua treci în stânga. Eu, Ashby şi Jonathan vom păzi
fiecare ultima linie care ne-a rămas…Mişcaţi-vă!
În aer începură să se audă bubuituri, peste tot era un zgomot infernal…dar vocea acelui căpitan
era mai presus de toate…
- Căpitane, nu cred că vom mai rezista…au venit cu artileria grea…suntem ultima…linie! Nu
vreau să mor!
- Soldat! Orice ai face… orice s-ar întâmpla aici…nu se va uita în veacuri. Frica este cea mai
puternică armă a duşmanului, iar daca noi ne lăsăm bătuţi…AICI, atunci cei care au murit cu miile
pentru ţară, pentru prietenii noştri de acasă…au murit degeaba! Tot ce au făcut ei este pentru ca noi să
fugim? Nu… pentru că noi nu luptăm pentru bani, noi luptăm pentru onoare şi pentru tot ceea ce iubim
pe lumea asta…Poate că într-o zi, când toate războaiele se vor termina, nepotul tău va veni la
mormântul nostru şi va pune o floare…NOI NU VOM….FI….UITATI!
Discursul le ridică moralul soldaţilor şi Andrei simţi o flacără, o putere în sufletul lui, simţi că
poate să facă orice, să ridice şi munţii…simţi că poate să facă ceva important…
Tancurile ajunseră la vreo câţiva metri de şanţul în care stăteau soldaţii şi începură să tragă…Andrei se
simţi din nou tras şi rămase inconştient pentru un timp…
Se trezi într-un câmp deschis cu flori. Totul în jur era aşa de frumos încât oricine ar fi fost acolo
s-ar fi simţit în paradis. Erau lalele, trandafiri…toate tipurile de flori şi plante, care mai de care mai
frumoase…
Andrei fugea printre flori, bucurându-se că, în sfârşit ajunsese undeva unde nu mai erau locuri
negre, pline de noroi şi de alte lucruri care pentru copilăria lui nu erau atrăgătoare. Era un copil, iar toţi
copiii visează la o lume fără griji…pentru că ei o trăiesc…
Lângă un stejar magnific, la vreo câţiva metri depărtare, era o femeie. Stătea singură, parcă
aşteptând pe cineva care nu venea…Femeia citea o carte, iar din când în când se uita în jur. Părea
supărată…Din spatele copacului, un bărbat destul de mic de înălţime, cu părul negru, îmbrăcat în haine
simple, de epocă, păşea tiptil ca să nu fie auzit…Femeia întoarse capul, dar apariţia bărbatului nu o
bucură, ci mai degrabă o înfurie:
- Cum ai îndrăznit să vii!? După ce mi-ai făcut! De ce ai venit din nou, când ţi-am spus că nu te
mai vreau în viaţa mea. Femeia aproape că începu să plângă, dar era şi furioasă…
- Draga mea, ştiu: am greşit, nu ştiu ce a fost în capul meu. Nu eram eu, adică da, eram eu, dar
mă simţeam diferit şi ciudat. Of, tot ce spun acum e o prostie! Unde voi mai găsi eu pe alta, unde voi
mai găsi pe cineva care-l citeşte pe Jules Verne, unde voi mai găsi pe cineva care are aceeaşi pasiune ca
mine, pe care mulţi o consideră o prostie. Unde voi mai găsi pe cineva atât de frumos, de gingaş şi de
darnic…nu ştiu să descriu, nu pot să-ţi dau soarele sau luna…, dar îţi pot da asta…
Bărbatul scoase o cutiuţă, iar femeia începu să plângă…
- Nu, nu vrei?
- Da, vreau… nu mai întreba!
- Îmi pare rău, draga mea…Cei doi se luară în braţe şi radiau un sentiment ce nu se putea
descrie, dar se putea compara cu o renaştere…cu ceva puternic ca focul, roşu ca trandafirul… Se părea
că Andrei simţea şi el tot ceea ce se întâmpla .
În spatele lui apăru acea siluetă din nou, dar de data aceasta era plină de viaţă şi zâmbea. Era un
moş cu barbă (nu era Moş Crăciun), avea o robă lungă, albă care îi ajungea până la genunchi, iar faţa
lui arăta blândeţe…
- Ce au fost toate astea?
- Andrei, tu ce crezi că au fost acestea?
- Nu ştiu, dar de fiecare dată simt ceva puternic în mine….ca o forţă ciudată.
- Da, Andrei. Tot ce ai văzut sunt sentimente, sentimente pe care le vei întâlni în viaţă, desigur
nu în forma altor persoane, ci in tine! Tristeţea ai întâlnit-o prima, apoi curajul, prietenia şi sacrificiul,
iar la sfârşit cel mai puternic sentiment care poate face războaiele să înceteze, care poate fac
orice…dragostea.
- Mai sunt şi alte sentimente?
- Da, mai sunt. Furia, gelozia…şi multe altele. Această lume este în tine, Andrei, şi poţi intra în
ea de câte ori ai nevoie de o alinare…poţi să te duci în ce lume vrei…poţi să cunoşti orice
sentiment…şi nu uita…dacă vei mai avea nevoie de mine…trebuie doar să dormi şi, desigur, să visezi!
Băiatul se trezi din nou în camera lui…ştiind că din acel moment începe o nouă viaţă.

Poveste şi desen: Nechiţelea Cristian Robert, clasa a VIII-a


Şcoala Generală Nr.1 Uricani
Profesor îndrumător: Todea Sabina
ÎN CĂUTAREA SENTIMENTELOR

A fost odată, cândva, un băiat pe nume Charlie. Acel băiat era încăpăţânat şi neascultător. Într-o
zi cu soare fierbinte, el s-a pregătit să plece, dar nici el nu ştia unde. Nu a spus nimănui unde pleacă,
nici măcar părinţilor lui.
Pregătit şi bine dispus, a plecat pe furiş. Mergea, tot mergea, se mai punea pe pajiştea verde
care forma împreună cu florile multicolore un covor plăcut mirositor. S-a ridicat continuându-şi
drumul cel lung. Mergea căutând ceva aventuros. Asta căuta el, nu altceva. De asta a şi plecat pe furiş,
deoarece părinţii lui nu l-ar fi lăsat să plece unde dorea el din toata inima.

Se însera şi el tot mergea. S-a gândit şi aşa a şi făcut: să se pună lângă un copac verde şi imens
ca să înnopteze acolo. În timp ce el dormea, în natură se auzeau glasurile câinilor înfometaţi. A doua
zi, băiatul se sculă. Soarele era palid, cerul senin şi toate îi inspirau planuri bune băiatului. Merse el ce
merse şi trecură astfel două zile. În următoarea zi, găsi o pădurice plină de păsărele care ciripeau. Dar
ce a mai găsit el oare? Doua tufişuri verzi. Le-a despărţit văzând ceva foarte frumos. Pentru început a
zărit o pajişte verde şi puţin mai încolo o apă limpede, înconjurată de nişte copaci înalţi. Păsările
ciripeau din copac în copac. Era şi o privighetoare ce încânta acel loc însă băiatul nu ştia ce era cu acel
loc.
A lăsat totul şi a intrat acolo. A văzut o zână cu aripile albe şi o baghetă subţire
în mână; avea o rochie lungă până în pământ; era albă. A mai văzut şi trei spiriduşi. Acel loc era
minunat şi plin de magie. Băiatul s-a apropiat de zâna cea minunată, punându-i anumite întrebări
despre acel loc. Zâna îi spunea ca ea şi cei trei spiriduşi ajunseseră acolo întâmplător şi că după trei zile
au observat că au şi puteri magice. Băiatul era bucuros că a ajuns în acel loc pentru că asta îşi şi dorea:
un loc magic şi plin, plin de aventuri. Charlie, după finalizarea discuţiei cu minunata zână, s-a apropiat
de cei trei spiriduşi care se numeau: Tici (cel mic), cel mijlociu Twici şi cel mare Twister. Charlie
vorbea cu toţi trei despre întâmplările lor.
Twister a fost alungat de părinţii lui din cauza că erau haini. Tici a trăit şi el destui ani în chin.
El era pus de părinţii lui să lucreze mereu. Părinţii lui plecau în unele seri în oraş şi mâncau multe
bunătăţi, iar el rămânea singur acasă şi îndeplinea ordinele date de părinţii lui. Sosise şi discuţia despre
Twici. El nu prea fusese chinuit până să ajungă-n acel loc. Lui Charlie îi părea foarte rău de cele
petrecute cu cei trei spiriduşi chinuiţi. Însă Charlie s-a împrietenit foarte bine cu Twister. Acolo, în acel
loc, nu se făcea niciodată noapte, dar lui Charlie şi celorlalţi le era somn. Ei s-au culcat, dar bineînţeles,
Charlie cu Twister dormeau împreună. Acolo, in acel loc, nu erau ore, luni, ani, noapte. Era totul
magic. Cei patru dormeau, dar nu se ştia câte ore dormeau.
Dintr-odată Twister s-a sculat plângând, fugind în braţele zânei care admira somnul lor angelic.
Zâna îngrijorată l-a întrebat ce are de plânge. Plângea cu foc. Twister îi spuse că plânge deoarece a
visat că părinţii lui l-au omorât. Zâna l-a liniştit, iar Twister a adormit în braţele ei de înger frumos.
Când Charlie s-a trezit, văzând că are puteri magice a şi fugit la zână să-i spună. Zâna îi spuse că dacă
stă acolo cu ei ceva timp are puteri. Dintr-odată locul s-a întunecat ceea ce era ceva de mirare, pentru
că în acel loc niciodată nu se întuneca. Dar ce putea să fie?
Au apărut două umbre negre pe pajişte care erau urâte .S-au sculat şi Tici şi Twici speriaţi, apoi
cu toţii au ridicat privirea-n sus văzând cele două marionete înfricoşătoare. Aveau nas lung, picioare
mari, unghii mari la degete. Toţi s-au speriat. Zâna şi cu cei doi se băteau din puteri şi au intervenit şi
spiriduşii revoltaţi. Cei doi erau soţ şi soţie. Au spus cu voce tare că ei îl vor pe Twister înapoi. Cei doi
erau de fapt părinţii lui Twister. Pentru un moment, Twister a spus să-i lase-n pace pe toţi, că el nu va
veni cu ei pentru că sunt nişte fiare rele. Părinţii lui i-au spus să vină pentru că dacă nu îl vor omorî.
Twister s-a întrebat săracul în mintea lui:”Nu au avut atâta timp nevoie de mine şi oare de ce au acum
nevoie de mine?"
Atunci, Charlie a zărit un ponei deoparte fugind spre el. Au stabilit să meargă amândoi după
ajutoare, pentru că lucrurile se agravaseră, zâna se lovise la picior. Băiatul s-a pus pe spinarea poneiului
fugind amândoi. Erau poduri pe care mergeau de-abia , de-abia ; erau subţiri şi jos era foc.
Au ajuns amândoi la o poartă imensă şi neagră. Charlie a bătut la poartă. S-a deschis de una
singură. Ce era oare în spatele ei? Era un moş cu barba albă şi cu mâinile zbârcite. Stătea pe un scaun
mare şi de jur împrejur erau numai cărţi. Charlie s-a dat jos de pe ponei spunându-i tot ce se întâmplă în
acel loc. Bătrânul spuse că este o anumită carte cu anumite puteri care îndeplineau un anumit lucru.
Atunci au început să caute cartea care se numea „Puteri magice". Găsind-o, băiatul era încântat.
Atunci moşul a început să caute ce dorea băiatul. Găsind, i-a arătat lui Charlie. Se spunea că zâna aceea
avea toate puterile posibile. Atunci băiatul a luat cartea şi a mulţumit moşului. Charlie s-a urcat pe
ponei, iar în urma lor porţile s-au închis. Ajunşi, poneiul s-a dus la locul lui, iar băiatul a fugit la zână
arătându-i şi povestindu-i toate cele zise de acel moş. Lăsându-i cartea zânei, a fugit la Twister.
Lacrimile lui se plimbau pe obrazul cel roşu. Cele două marionete stăteau deoparte şi râdeau ca nişte
tembeli. Zâna, după ce a terminat de studiat cartea, a făcut ceea ce era scris, iar cei doi au dispărut.
Lacrimile lui Twister au încetinit, piciorul zânei n-o mai durea şi a revenit totul la normal. Cu toţii s-au
îmbrăţişat deoarece toţi au făcut câte ceva, în special Charlie, şi au reuşit să alunge răul. Charlie a
hotărât să rămână acolo pentru tot restul vieţii lui.
Într-o zi, a apărut şi o fată frumoasă care, probabil, căuta acelaşi lucru ca şi Charlie. Când s-au
văzut, pe loc s-au îndrăgostit unul de celălalt şi au trăit în acel loc magic până la adânci bătrâneţi.

Poveste şi desen: Lungu Alexandra, clasa a a VII a


Şcoala Generală Nr.1 Uricani
Profesor îndrumător: Todea Sabina
MEDALIONUL PIERDUT

A fost odată ca niciodată o familie regală. Locuiau într-un castel uriaş, cu mii de camere. Aveau
toate motivele să fie fericiţi, însă le lipsea un copil. Îşi doreau foarte mult un copil care să alerge pe
holurile castelului, care să dea sens vieţii lor.
Regina, pe nume Anastasia, se ruga la Dumnezeu în fiecare seară să îi trimită un copil. După
mulţi ani, această dorinţă s-a împlinit şi regina Anastasia a rămas însărcinată. Tot regatul era fericit că
se va naşte un copil. Când regele a auzit că soţia lui a rămas însărcinată a dat ordin să i se aducă un
medalion de aur pe care să scrie cu diamante: Anaid.

A sosit şi clipa când micuţa prinţesă trebuia să vină pe lume. Toată lumea era nerăbdătoare să o
vadă, dar unii erau şi îngrijoraţi să nu i se întâmple ceva rău. Regele Arnold se plimba prin castel,
aşteptând cu nerăbdare să îşi strângă în braţe fetiţa. Moaşele au ieşit din cameră, dar nu cu zâmbetul pe
buze, cum se aştepta, ci cu mii de lacrimi pe obraji.
- Ce s-a întâmplat, a întrebat regele?
Una dintre moaşe a lăsat privirea în jos şi a zis:
- Regina Anastasia a murit…
Regele Arnold a îngenuncheat şi a început să plângă. Tristeţea s-a abătut peste regat. Regina
Anastasia a fost îngropată, iar regele Arnold a rămas să aibă grijă de micuţa Anaid.
Anii au trecut şi prinţesa Anaid a crescut. Era foarte frumoasă. Avea părul blond ca razele
soarelui, ochii albaştri ca cerul şi un zâmbet fermecător. În toţi aceşti ani, tatăl ei, regele Arnold, i-a
vorbit despre mama ei, regina Anastasia. I-a arătat poze şi i-a zis cum îşi petrecea timpul rugându-se ca
ea să se nască.
Peste o săptămână, prinţesa Anaid împlinea 18 ani. Tot regatul pregătea o mare petrecere. În
ziua petrecerii a venit multă lume. Toţi doreau să o vadă pe prinţesă. Sosirea prinţesei a fascinat multă
lume.
Rochia ei albastră ca lacrima, buclele ei blonde, buzele roşii şi ochii mari, albaştri i-au făcut pe
prinţii aflaţi la petrecere să se îndrăgostească de ea. Mulţi au invitat-o la dans. Farmecul mişcărilor ei
ascundea parcă o taină. Dansa aşa de frumos!... Tatăl ei i-a dăruit medalionul cu numele ei pe care l-a
păstrat din ziua în care a auzit că va avea un copil.
Prinţesa Anaid nu putea fi fericită în totalitate, deoarece nu avea o mamă. I-a fost foarte greu în
cei 16 ani în care nu l-a avut decât pe tatăl ei.
A doua zi s-a trezit mai devreme şi s-a gândit să meargă să se plimbe prin grădină. Era o
dimineaţă însorită, păsărelele cântau vesele, iar mireasma florilor te ducea într-o lume de vis. Fără să îşi
dea seama, medalionul primit cadou de la tatăl ei s-a deschis şi a căzut în iarbă.
În urma ei un băiat a găsit medalionul. Prinţesa Anaid a fost chemată la micul dejun. Era tristă
şi gânditoare.
- Ce ai păţit, micuţa mea?
- Nimic, tată…
- Atunci, de ce eşti tristă?
- Îmi este foarte greu.
- De ce?
- Deoarece îmi lipseşte mama.
Regele Arnold a luat-o în braţe şi a pupat-o pe frunte. Singura amintire era o poză pe care scria:
„Pentru fiica mea cea mult dorită”. Această poză fusese făcută cu o săptămână înainte ca regina
Anastasia să moară. Anaid îşi petrecea mult timp cu acea poză în mână.
S-a făcut seară, iar prinţesa s-a dus să se culce. Şi-a dat seama că îi lipseşte medalionul. S-a
speriat şi a plecat în grabă să îl caute. Era foarte întuneric, dar nu se gândea decât să găsească
medalionul pierdut. Dinspre fântână s-a auzit o voce.
Anaid a fugit să vadă ce se aude. Vocea se auzea din ce în ce mai tare..
- Bună, prinţesă!
- Cine eşti?
- Sunt cel care are medalionul tău.
Prinţesa s-a apropiat şi cu glas domol a zis:
- Tu… eşti cel acre a găsit medalionul meu?
- Da. Poftim, ia-l!
- Mulţumesc. Spune-mi cum să te răsplătesc.
Îţi voi spune la momentul potrivit.
Şi băiatul misterios a dispărut. Prinţesa Anaid a rămas pe gânduri. Erau atâtea întrebări la care
nu avea nici un răspuns: „ Cine era acel băiat?”, „Cum de i-a găsit medalionul?”, „Cum a ajuns în
regatul ei?”.
A duoa zi, prinţesa s-a trezit devreme şi a mers în grădină, cu gândul că va apărea băiatul
misterios. Însă băiatul nu a apărut. Aşa au trecut două săptămâni în care Anaid ieşea în fiecare zi
aşteptându-l pe acel băiat. Tatăl ei era îngrijorat, deoarece nimic nu mai era ca înainte.
S-a gândit că dacă o va mărita, prinţesei Anaid îi va reveni zâmbetul pe buze. S-a decis să
organizeze un bal mascat, să îi facă o surpriză fiicei lui. Ziua de 12 august a devenit cea mai importantă
zi pentru tot regatul. Prinţi, prinţese, regi şi regine îşi creau cele mai elegante haine, cele mai
misterioase măşti şi cele mai strălucitoare coafuri. Nu mai era mult timp până la balul mascat, iar prinţii
dornici să se căsătorească cu frumoasa prinţesă au participat la mai multe concursuri. Toţi încercau să
demonstreze că sunt puternici, curajoşi şi demni de a o avea de soţie pe prinţesă.
Prinţesa Anaid nu dorea să se mărite, îi stătea gândul doar la băiatul misterios care i-a găsit
medalionul. Speranţa că va sosi şi el la balul mascat nu a murit. În ziua balului, multă lume s-a adunat
la castel. Prinţesele şi reginele aveau rochii elegante, însă nicio prinţesă nu o întrecea pe Anaid, care
avea o rochie albă, strălucitoare şi foarte frumoasă. Părea să fie o zână.
Mulţi prinţi au invitat-o la dans, dar ea nu a dorit să cu niciunul. Încă spera ca băiatul misterios
să apară şi ea să se poată mărita cu el. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Pe uşa castelului a intrat un băiat cu
costumul negru, cu ochii căprui, cu părul negru ca abanosul. Dragoş – aşa îl chema pe băiatul misterios
– a întrebat-o:
- Prinţesă, îmi acorzi acest dans?
Anaid nu putea uita acea voce plăcută.
- Da, sigur că dansez cu tine.
Dansul lor era precum poezia piciorului, precum limbajul ascuns al sufletului. Dansau aşa de
frumos, aşa de lent, simţeau că pluteau, că erau singuri în acea încăpere. Regele Arnold şi-a îndeplinit
misiunea, aceea de a-i reda zâmbetul lui Anaid. Era aşa de fericit să vadă că fiica lui rămasă fără mamă,
care acum avea 18 ani, a găsit băiatul care o va face fericită.
Ceilalţi prinţi erau invidioşi pe Dragoş, deoarece Anaid l-a ales pe el.
Prinţesa a avut parte de o nuntă ca în poveşti. Şi, cum nu în fiecare zi erau nunţi, regele, prinţesa
Anaid şi Dragoş au fost înconjuraţi de multă lume. Prinţi, prinţese, regi şi regine le-au fost alături celor
doi.
Dragoş a luat-o în braţe pe Anaid şi, vesel, i-a zis:
- Când m-ai întrebat cum poţi să mă răsplăteşti pentru că ţi-am găsit medalionul, eu ţi-am spus
că vei afla la momentul potrivit.
- Da…
- Ceea ce îmi doresc este să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.
- Vom trăi fericiţi până la sfârşitul vieţii.
Chiar dacă s-au cunoscut într-un mod ciudat, au călătorit în lumea sentimentelor şi şi-au dat
seama că se iubesc şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Poveste şi desen: Ştefănescu Diana, clasa a VII-a


Şcoala Generală Nr.1 Uricani
Prof. Îndrumător: Pătrăţcoiu Mira
LUMEA ŞI CHIPURILE EI

Aveam doar ochi şi suflet. Pluteam deasupra unei mări întunecate, cufundată în tăcere, lipsită de
orice sunet, de orice clipocit. Era corpul lui Nu, zeul primordial, zeul oceanului.
Dar, dintr-o dată, din adâncurile mării se ridică la suprafaţă un munte, pe vârful căruia creştea
falnică o floare de lotus. Încet, încet, aceasta se desface, iar în mijlocul ei apare Ra, zeul Soarelui.
Lumina îşi face apariţia, iar graniţa dintre lumină şi întuneric se conturează, undeva, la orizont.
Să fie lumină! Şi a fost lumină, iar odată cu ea au coborât în lumea noastră culorile. Lumina şi culorile
ce o alcătuiesc au născut spaţiul, au întemeiat lumea, au scos-o din tenebre, au format formele şi au
insuflat viaţa.

Lumina roşiatică a răsăritului lui Ra a cuprins albeaţa zorilor, semn că începuturile lumii s-au
produs. Marea începe să freamăte, valurile se adună, iar undeva, în adâncuri apar bancuri de peşti
coloraţi. În depărtare se aude un zgomot puternic, iar din mare se ridică pământul. Acesta se înalţă, iar
dintr-o dată, începe să se acopere de jos în sus cu o mantie verde. Nu-mi dau seama ce este, dar sufletul
şi ochii mei se apropie. Văd pădurea de un verde crud. În frunzele copacilor şi pe pajiştile de pe insula
ce tocmai s-a ridicat, mi se arată un chip al unei domniţe care dansează în armonie cu firele de iarbă.
Plutesc...Într-un izvor cu susurul cristalin mi-apare un chip al unui tânăr, care vrea din tot
sufletul să aducă tot ce e mai bun în această lume nou creată.
Privesc în sus. Cerul senin şi lumina caldă a soarelui îmi dezvăluie un alt chip al lumii: este
chipul unei mame care dăruieşte dragoste şi iubire.
De undeva, de pe insulă, se aud sunete jucăuşe. Un alt chip al lumii mi se înfăţişează: este un
chip primitor şi pur al unui copil care este pregătit să primească pe oricine să se joace şi să comunice cu
el.
Dar, norii se adună pe cer, iar vântul începe să bată. Prin perdeaua de ploaie apare un chip nou,
diferit de celelalte: este înfăţişarea unui om încruntat, supărat, care aduce cu el războiul, suferinţa şi
durerea. Răul şi-a făcut apariţia în această lume. Din toate celelalte culori a luat fiinţă negrul, care se
furişează în toate colţurile lumii. Dar, de fiecare dată, din negru se nasc alte culori, cu alte chipuri, mai
vesele, mai triste. Important este că niciodată nu dispar. Apar şi reapar mereu...
De acum, în fiecare culoare zăresc un chip, iar carnavalul de culori dansează veşnic peste
pământ, peste mare, prin zare şi se adună într-un cântec care acoperă şi protejează pământul...

Poveste: Pîrciu Alexandru, clasa a VII-a


Desen: Stan Adrian, clasa a VII-a
Colegiului Economic „Hermes”, Structura Şcoala Generală Nr.7 Petroşani
Profesori îndrumători: Gherlan Monteola, Oatu Andreea
CULORILE SENTIMENTELOR

Dulce şi divin sorb un moment, respir un aer mai limpede ca orice gând şi mă cufund într-o
visare nepământeană. Visez...A fost odată ca niciodată...Timpul zboară ca gândul peste amintirile
uitate, undeva, într-o cămară a sufletului...
Este o dimineaţă sublimă de vară. Copacii se apleacă somnoroşi peste iarba subţire să o sărute.
Zorile lăptoase se întindeau pe cer. Un vânticel fugar amesteca firele de iarbă şi florile.
Din jocul naturii se naşte o fiinţă gingaşă: e o domniţă cu ochii verzi ca smaraldul şi părul negru
ca tăciunele. Trupul ei avea supleţea fumului în văzduh, aşa cum sunt trupurile cereşti. În mâinile sale
ţinea un glob de cristal, în care pete de culoare jucăuşe şi neastâmpărate se chinuiau să iasă. Teama îmi
încătuşează sufletul. Ce să fie?

Mă apropii de fiinţa diafană şi, fără să apuc să vorbesc, mă trezesc în mijlocul petelor de
culoare. Mă uit întrebătoare şi tulburată în jurul meu. Ce credeţi? Eram în Grădina Sentimentelor, unde
tocmai se derula cel mai frumos bal pe care l-am văzut vreodată.
Sentimentele aveau feţe umane. Erau nişte fiinţe nemaivăzut de frumoase. Fac câţiva paşi şi
simt parfumul florilor, care plutea în aer ca un înger cu aripile pufoase.
Rând pe rând, frumoasele domnişoare mi se prezintă:
-Eu sunt Tristeţea, un sentiment care vă ajută pe voi, oamenii să faceţi faţă unei pierderi. Eu
sunt cea care ajută să vindecaţi rana. Fără mine nu aţi putea rezista atunci când pierdeţi pe cineva drag!
Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albastră, cu un păr de aur moale, îmi dădea impresia
înţelepciunii.
-Pe mine trebuie că nu mă recunoşti! Sunt Furia, un alt sentiment care semnalizează oamenilor
că o nevoie a lor nu este împlinită sau o limită personală este încălcată. Tot eu sunt cea care le dau şi
energia necesară pentru a rezolva situaţia.
-Nu te cunosc pentru că eu mă controlez, sunt deschisă negocierilor şi accept să fac
compromisuri. Rochia ta roşie îmi sugerează starea ta de efervescenţă lăuntrică, dinamismul, energia,
forţa şi vigoarea de care dai dovadă.
Obrajii ei ca de bujor s-au aprins şi mai tare şi mii de umbre i-au apărut sub priviri, mai ales că,
o fiinţă miraculoasă, îmbrăcată într-o rochie aurie, şi-a făcut apariţia. Ea întruchipa sentimentul de
armonie.
-Mă numesc Armonia şi port cu mine dorinţa de realizare interioară, speranţa în fericire şi
aspiraţia către desăvârşire.
După ce a spus aceste cuvinte, a început să urce cu paşi de caşmir şi de mătase către albastrul
angelic al cerului. Galbenul rochiei evoca lumina, soarele, bucuria de a trăi, de a iubi şi de a fi iubit.
Între timp, în grădină a început să se audă o muzică domoală, o muzică a astrelor, amestecată cu
vechea muzică a timpului. Timpul şi-a mişcat carul de chihlimbar, iar domniţele au început un pas uşor
de menuet, un dans ameţitor. Copacii păreau împietriţi, străpunşi de razele tămăduitoare ale soarelui.
Dintr-o trăsură cu doi cai albi, a coborât o altă domniţă îmbrăcată într-o rochie roz, ţesută cu mii
de fire de aur. Tandreţea şi timiditatea ei m-au impresionat.
-Eşti atât de frumoasă! i-am spus eu, simţind cum sufletul meu se umple de căldură la vederea
ochilor ei adânci, plini de uitare şi de nopţi de salcâm.
-Sunt Blândeţea, unul dintre sentimentele umane, de care se sparg toate valurile grele ale vieţii.
Eu sunt cea care sprijin Răbdarea, Bunătatea şi Iubirea.
Odată cu spusele ei, soarele, ca o zeitate a naturii, stăpânul demiurgic al cerului, a început să se
plimbe printre copaci şi printre flori, salutându-i cu bunătate.
Profunzimea tuturor acestor sentimente era întruchipată de următoarea apariţie fantastică:
Delicateţea, calitatea supremă şi rară a sufletului omenesc.
-Aduc cu mine Altruismul, Inteligenţa, Generozitatea şi Mărinimia, fără de care sufletul omului
nu ar fi un tot.
În acelaşi moment, un fulger violet înfloreşte pe cer ca o tufă de lilieci nervoşi. Pânzele
cunoaşterii, ţesăturile de inteligenţă şi fascinaţia înţelepciunii s-au aşternut peste întreaga grădină. Iar
Delicateţea, în rochia ei de un violet, furat parcă, din petalele florilor de nu-mă-uita, şi-a ridicat mâinile
evlavioase spre cer. O lumină divină a săgetat cerul, care s-a despicat în două şi ne-a arătat o mândră
fecioară îmbrăcată într-o rochie mai albă ca argintul crinului, iar în păr avea lacrimi ca mărgăritarele.
Era Dragostea, fără de care fiinţa omenească nu ar putea exista.
-Eu sunt Dragostea! Eterna şi pura Dragoste! Sunt darul pe care oamenii l-au primit de la zei,
spuse fecioara cu ochii întunecaţi de unde, sclipitori în lumină, dar profunzi în înţelepciunea lor.
-Rafinamentul, puritatea şi eleganţa ta m-au făcut imediat să te recunosc! Divin sentiment!
Departe de a-l putea descrie şi de a-l putea acoperi cu cuvintele! Cel mai frumos şi profund discurs pe
tema dragostei îl poate face doar arta. Bunicii noştri aveau înţelesuri mai adânci pentru acest sentiment,
cel mai dezinteresat dintre toate sentimentele umane, care impune comportare demnă, dăruire şi
angajare, sentimentul cinstei şi al adevărului, al fermităţii, demnităţii şi dreptăţii. Astăzi, acest
sentiment este, din păcate, lipsit de cuvinte, şi de aceea oamenii devin din ce în ce mai înstrăinaţi.
-Din păcate ai dreptate! Iar uneori, cu părere de rău, mă transform, fără să vreau în Ură, Invidie
şi Dispreţ, sentimente umane negative. Astăzi nu-mi voi arăta aceste feţe! Aici nu pătrund cei care-mi
întorc spatele. Iar eu voi dăinui atâta vreme cât omul va dăinui pe pământ. Eu sunt o veche poveste
veşnic nouă! Eu sunt cea care aduc speranţa, împlinirea şi o rază de lumină în sufletul gol, fără de care,
el s-ar ofili.
Încet, încet noaptea îşi lasă trena lungă peste grădină. Luna, mesaj nedescifrat de niciun gând
poetic, răsare şi luminează feţele sentimentelor. În această nouă lumină pare că toate se unduiesc
neclare, într-un dans fără sfârşit. Timpul şi-a oprit caleaşca.
Simt că zbor...Mă desprind de forma umană şi urc scările de stele.
Universul rotund al zgomotului poveştii albastre trece dincolo de pereţii globului de cristal, iar
eu mă trezesc sub blânda mângâiere a vântului fugar care susura lin ca un izvor de primăvară.
Comoara pe care o port acum în suflet e mult mai preţioasă decât toate bogăţiile din lume. Ea
îmi va lumina şi îmi va călăuzi calea în viaţă.
Poveste: Moldovan Andreea, Panaite Diana, clasa a VI-a
Desen: Bogdan Larisa, clasa a V-a
Colegiului Economic „Hermes”, Structura Şcoala Generală Nr.7 Petroşani
Profesori îndrumători: Gherlan Monteola, Oatu Andreea
CĂLĂTORIE ÎN LUMEA SENTIMENTELOR

Ninge,cu fulgi mari şi pufoşi, ce roiesc ca albinuţele. Coroanele falnicilor brazi şi ale copacilor sunt
acoperite deja de un strat gros de zăpadă, iar covorul imaculat ce s-a aşternut îmbie orice trecător
melancolic la drum.
Profesoara Ella pălăvrăgea de zor despre igiena şi importanţa ei, deşi era ora de spaniolă. Océane
stătea în banca mâncată de vreme şi privea visătoare peisajul de vis, ca de basm , de afară. Nu era
foarte atentă, fiind parcă într-o altă lume, căci în micuţul oraş nu mai ninsese aşa de mulţi ani buni.
”Trrr!„-se auzi gongul salvator. Océane îşi strânse lucrurile grabită şi alerga spre iesire. Reuşind să
scape din îmbulzeala generală ce se crease, trecu pragul şi, rămase pe loc, zâmbind cu gura până la
urechi. Océane era o fată frumoasă, brunetă cu accente de blond pe alocuri şi ochii verzi ca oceanul
limpede. Avea trăsă0turile unei franţuzoaice, trăsatură pe care o moştenise de la mama sa. Iubea marea
şi simţea că face parte din ea, că erau strâns legate, căci semana pe tatal ei, cercetător-scafandru....
Mergând alene pe drumurile şerpuite, simţea cum fiori reci îi treceau pe şira spinării. Luase un 6 la
fizică şi asta îi strica toata buna dispozitie, căci ştia că mama ei o va pedepsi şi nu se va putea bucura de
vremea mirifică, de jocurile cu prietenii săi de skiat şi plecă parcă plutind către casa Clarei, o bătrânică
la care ţinea ca la o bunică, ce o sfătuia în momentele grele.
Ajunsese aproape de casă, deja împodobită cu decoraţiuni de sărbatori, şi, simţi cum un bulgăre
luase direcţia către ea, şi, o străfulgera puternic în spate. Se întoarse pe călcâie, şi, îl văzu pe Alexei, un
băiat foarte rău. Se aştepta să fie el. Simţind cum o cuprinde furia şi ura, ţipă din toată inima:
-Lasă-mă, în pace, nemernicule! şi alergă către căsuţă intrând val-vârtej şi trântind uşa.
-Ce ai păţit, micuţo? se auzi o voce caldă din fotoliul comod din faţa şemineului.
Nu primi răspuns aşa că bătrâna se resemnă şi îi făcu copilei o ciocolată caldă şi nişte fursecuri cu
marmeladă de afine.
-Ştii, îmi doresc, spuse ronţăind un fursec şi sorbind din ciocolată, să plec, să văd Lumea
Sentimentelor, căci unele rănesc atât de rău şi nu le mai vreau. Simţea cum i se înceţoşează privirea şi
pluteşte pe nori, teleportându-se .
Când deschise ochii, trezindu-se parcă dintr-un vis plăcut, se văzu într-un hamac ce plutea în bătaia
vântului, privind întinderea de cristal. Nu realizase că, de fapt, se afla pe o corabie ”Regina
Oceanului”, ce se îndrepta spre misterioasa Lume a Sentimentelor.
-Bună, Océane!se auzi o voce plăpândă,cunoscută.
-Bună, rosti ea speriată.
-Océane, Océane, eu sunt Carla, o veche bucătăreasă a acestui vas, apusă de demult . Vasul acesta
dăinuie de peste 200 de ani, însă niciodată nu şi-a atins destinaţia finală, pentru care era menit.
-Dar ce se....., fata nu apuca să termine gândul, căci fantoma dispăruse.
Océane făcu cunoştinţă cu toţi membrii echipajului, ce păreau încântaţi să o cunoască. Ajutorul de
căpitan, Jo, ce avea peste 150 de ani, fiind pe vapor de la vârsta de 15 ani, avea de gând să o ajute pe
„fiica” lui, căci aşa o considera pe Océane, până ce îşi va îndeplini misiunea. Un impuls îi controla
parcă mintea şi rosti cu putere.
-Jo, pregăteşte cinci dintre cei mai voinici oameni şi coboară ancora. Cred că am ajuns, spuse
Océane.
-Permite-mi să mă opun. Cu tot respectu` da ` suntem în mijlocu` oceanului, plus că nu se vede nici
o insulă în pustiu şi se apropie Furia lui Dumnezeu, spuse Jo, mormăind ceva despre o insulă
blestemată, de zece ani şi de căutare.
-Nu contează, stiu exact ce fac.Ceva îmi spune că am ajuns.
După ce totul era pregătit, coborâră într-o bărcuţă şi, după şase ore de vâslit pe marea tulbure, în cale
le apăru o insulă uimitoare, de dimensiuni fantastice, ce semăna cu o femeie adormită. Coborâră într-un
final şi se plimbau pe nisipul auriu, explorând jungla.
-Am nevoie să mănânc...Nu mai suport viaţa asta, mi-aţi încălcat toate nevoile! rosti unul dintre
membrii echipajului, Lorand.
In momentul acela se întamplă ceva uluitor. Un bărbat de talie joasă apăru lângă membrii
echipajului şi rosti către Lorand:
-Probabil că ai dureri de cap şi ai facut un atac de panică...
-Da` tu de unde sti?
-Uite, eu te voi ajuta să rezolvi problema şi din cauza mea te manifeşti aşa.
-Tu, tu, tu eşti Furia, spuse Océane uimită.
-Da, eu sunt Sentimentul de furie şi vă semnalez când o nevoie a voastră nu este împlinită, tot eu vă
dau energia necesară să rezolvaţi problema.
Şi după ce le explică membrilor echipajului cine este, dispăru brusc.
Jo credea că a ramas tot el căpitan, aşa că hotarî să conducă el expediţia, deşi micuţa erou era acum
conducator mult-iubit de către toţi. Acesta se decise să caute hrană în junglă, deşi Océane credea că
este periculos. După ceva timp de mers printre liane, o femeie ce ramăsese în urmă zări o tufă cu nişte
fructe uriaşe, ce păreau foarte apetisante. Când atinse unul, ceva sau cineva din spatele ei îi şoptea în
ureche:
-Adela, stai, Adela, nu fă asta, eşti în pericol, nu mânca fructele..., nu te lăsa ispitită, sunt otrăvite.
-Da, lasă-mă să mănânc ce vreau! şi brusc îşi schimbă opinia.
-Adela, fii atentă, aceasta este Teama. Ascult-o cu atenţie!
-Eu sunt Sentimentul de Teamă, îţi semnalez că eşti în pericol mâncând fructele şi te ajut să te aperi.
-Mulţ umesc,spuse ea ruşinată, dându-şi seama, că, îi era de-a dreptul teamă să facă acel lucru, fiinţa
sau halucinaţia dispăru.
Jungla era periculoasă, iar unul dintre membrii echipajului era rănit şi se simtea foarte rău. Cu toate
că Océane îl îngrijise cât putu de mult, acesta îşi dădu duhul. Prietenul lui cel mai bun intră şi el într-o
stare ciudată, având dureri de inimă şi nimeni nu înţelegea de ce.
A doua zi, Océane se trezi şi se duse la el. Nu apucă să intre în adăpost, căci, îl auzi pe acesta
discutînd cu cineva.
-Ai suferit o pierdere uriaşă, te înţeleg. Eu te voi ajuta să treci peste şi să îi faci faţă, vindecându-ţi
rana.
Ceilalţi membrii strânşi la uşa adăpostului ascultau povestea fascinantă.
-Tristeţea...Tristeţea..Tristeţea...da, Tristeţea este.
-Eu plec şi sper că ţi-am fost de folos. Sper că ţi-ai dat seama cine sunt.
-Da, multumesc ţie, Sentiment de Tristeţe.
-Uluitor, ce se întamplă, rosti Jo.
-Fantastic, de necrezut, şopti Océane.
Trecuse aproape o saptamană de când se aflau pe insulă, şi, majoritatea credeau că este Lumea
Sentimentelor, unii aveau însă dubii. Când pescuiseră s-au întâlnit cu Bogaţia, sentimentul ce le arăta
nevoia de a avea mai mult peşte, cedând până la urmă şi împărţindu-l cu ceilalţi. In călătorie se
organizau şi concursuri, Océane stimulându-i să facă treaba prin anumite probe. Atunci îşi făcu apariţia
sentimentul de mândrie, căci unii aveau suliţe mai bune ca ceilalţi, dar după aceea le destăinuiau şi
celorlalţi miciile lor secrete. Se mai întâlniseră şi cu alte sentimente, vinovaţia, dragostea, înţelepciunea
şi altele.
Toţi erau multumiţi de realizarea lui Océane, şi spuneau ca acest lucru va rămâne în istorie.
In paşi de dans şi cântec de fericire, aceştia se îmbarcaseră pe vapor. Ceilalţi le urau bun-venit şi îşi
dădeau seama că Sentimentul de Bucurie era cu ei, căci celebrau lucrurile bune din viaţă. Ei realizau,
şi, că sentimentele pozitive le înving mereu şi pe cele negative.
Océane închise brusc ochii şi se trezi pe patul comod din casuţa Clarei, privind uimită la fulgii ce se
lipeau de geam, parcă vrând să intre înăuntru.
Clara se aşeză lângă ea şi spuse:
-Ei bine, cum a fost călătoria în Lumea Sentimentelor?
-Bunico, am învăţat foarte multe.
Avem nevoie de sentimente, acestea sunt esenţiale, chiar dacă nu toate ne sunt plăcute.Trebuie să ne
exprimăm sentimentele în mod adecvat. Dacă nu ar exista sentimentele, totul ar fi un haos. Una este să
spui că simti ceva cu adevărat, iar alta este să o şi faci.

Poveste:Vereş Emeşe, clasa a VIII-a


Desen: Pinczeş Adela, clasa a VIII-a
Liceul de Informatică Petroşani ( Structura Şcoala Generală “C.Sylva” Petroşani)
Prof. Îndrumător: Goran Vasile, Oatu Andreea
PUZZLE-UL DE SENTIMENTE

Închid ochii, întind mâna şi fac un pas...


Ajung pe o scară de nori şi zăresc la capătul ei o lumină vie . Mă cuprinde o stare de mirare şi
emoţie ce-mi dau un avânt nemărginit . Ce poate fi mai frumos ?
Mai fac un pas şi zăresc de o parte şi de alta mii de stele ce îmi arată calea printr-o scânteie
melodică .
Doamne, de unde atâta spectacol ? De unde atâta graţie ?
Ridic privirea şi zăresc un curcubeu ce işi întinde braţele spre mine şi mă atrage în tranşă . Mă
las purtată de val şi mă trezesc într-o inimã mare .
Îmi dau seama că am ajuns în casa sentimentelor şi….ceva în mine tresare . Privesc în jur şi
asemăn locul cu un puzzle în care toate piesele sunt puse la locul lor .
Ating încet un porumbel şi simt o linişte şi o pace sufletească ce îmi străbate toată fiinţa .
Ating curcubeul şi totul se îmbraca în culoare, ating luna şi văd spaţiul, ating iarba, florile,
vântul ….şi văd natura, ating un nou născut şi văd puritate. O lacrimă îmi cade în palmă şi privind-o
văd în ea fericire .
Un fir de vânt mă împinge uşor şi alunec în lumea copiilor . Aici căsuţele din turtă dulce
dansează, bastonaşele de zahăr cântă, ursuleţii, prinţesele şi trenuleţul sunt note muzicale, iar copiii cu
zâmbetul lor cald aplaudă. Simt că totul îmi aparţine. Totul e plin de minunate stări şi trăiri sufleteşti.
Aici mă joc şi tresalt de bucurie, sunt în lumea mea şi e atât de bine.
Ridic privirea şi îmi zăresc părinţii. Un sentiment de bucurie amestecat cu iubire mă înconjoară şi îmi
dă aripi. Zbor la ei şi mă las ocrotită de palmele blânde .
Ţin strâns în palmă toate aceste piese de puzzle şi nu vreau să le dau drumul .
Zăresc un nor de fum şi mă tem, dar toată teama dispare când deschid palma şi îmi privesc sentimentele
preferate .
Privesc în jur şi îmi dau seama că mai sunt atâtea piese, atâtea sentimente...
Doamne, din ce buchet ai scos atâta dragoste ?!
Ating din greseală răul şi mă cuprinde un sentiment de ură şi dispreţ care mă face să plâng.
Acum, lacrima ce îmi cade în palmă, e plină de durere … Dar deschid din nou palma şi sentimentele
frumoase mă învaluie din nou cu o ceaţă parfumată.
Un înger îmi arată calea şi sunt mai încrezatoare, acum înteleg că fiecare piesă din puzzle are
rostul ei. Le pun la loc şi totul prinde contur .
Am văzut şi am simţit, m-am emoţionat şi m-am bucurat, am căzut şi m-am ridicat.

Poveste: Diaconescu Andreea, clasa a VI-a


Desen: Niţă Florina, clasa a VIII-a
Liceul de Informatică, Structura Şcoala Generală “C.Sylva” Petroşani
Profesori îndrumători: Goran Maria, Oatu Andreea
POVESTEA NESFÂRŞITĂ A SENTIMENTELOR

Se povesteşte că odată, în vremuri îndepărtate, exista un tărâm nemaivăzut, neîntrecut în


frumuseţe, care era împărţit în trei împărăţii: Împărăţia Iubirii, Împărăţia Furiei şi Împărăţia
Mândriei. Zadarnic au încercat cei trei împăraţi să se înţeleagă. De fiecare dată totul se termina cu o
luptă aprigă, din care nici unul nu ieşea învingător. Le fusese scris să nu se poată înţelege decât în ziua
în care un suflet curat le va înţelege menirea.

Foarte departe de aceste tărâmuri, pe când bulgărele de aur se cobora încet spre culcare, într-
un sat aflat în apropierea unor izvoare dătătoare de sănătate, un băieţel, pe nume Victoraş, a plecat către
locul, numai de el ştiut, lacul cu nuferi tăcuţi, lângă care obişnuia să stea uneori când era cuprins de
supărare. Aşezându-se pe iarba moale şi măcinat de gânduri, a adormit.
S-a deşteptat curând lângă un palat, străjuit de o creatură cu nenumărate feţe care, văzându-l
pe băiat, a început să scoată sunete înspăimântătoare. Fără să-şi piardă curajul, Victor a bătut la poarta
palatului şi aceasta, spre marea sa uimire, s-a deschis încet, parcă invitându-l să-i descopere tainele.
Potecile pavate cu diamante şi scările bătute în smaralde care mai de care mai strălucitoare l-au purtat
către o încăpere a cărei frumuseţe este greu de descris în cuvinte. Aici, abătut şi parcă îmbătrânit
înainte de vreme, stătea un împărat. Deşi era înconjurat de iubire, inima lui nu se putea bucura pe
deplin.
Aţi ghicit, Victor ajunsese în Împărăţia Iubirii.
S-a apropiat de împărat şi i-a zis:
-Mărite împărate, ai o împărăţie frumoasă cum alta nu mai există şi totuşi nu eşti fericit. Care
este cauza supărărilor Măriei-tale?
-Hei, hei, băiete, zise împăratul, tare aş fi fericit dacă m-aş înţelege şi cu împăraţii din
împărăţiile vecine. Dar de fiecare dată când încercăm să ne împăcăm sfârşim prin a ne război.
- Măria–ta, dă-mi un obiect la care ţii foarte mult şi voi încerca să pun capăt acestei
neînţelegeri, zise băiatul dorindu-şi cu toată fiinţa lui să-l ajute.
Auzind asta, împăratul îi dădu Scutul de aur cu care reuşea, de fiecare dată să astâmpere furia
oricui şi să respingă vorbele pline de mândrie.
Victor a luat scutul, i-a mulţumit împăratului şi s-a îndreptat spre regatul Furiei, după cum
fusese îndrumat .
Merse el cât merse şi după trei zile şi trei nopţi a ajuns la o intrare străjuită de un vânt neobosit
care a început să sufle cu putere la vederea sa. La fel ca prima dată, Victoraş nu s-a speriat şi a pătruns
înăuntrul palatului. Aici, în locul diamantelor erau gheare de lup iar locul smaraldelor era luat de
întunericul unei păduri dese. Împăratul stătea pe un tron decorat cu capete de dragon care făceau să-ţi
îngheţe şira spinării.
Amintindu-şi de promisiunea făcută, băiatul şi-a făcut curaj şi i-a povestit împăratului de ce a
ajuns în împărăţia lui. I-a mai spus că îşi dorea să aducă linişte în cele trei regate. A mai adăugat că,
pentru a-şi duce la îndeplinire dorinţa, împăratul va trebui să-i dea şi el un obiect la care ţine foarte
mult. Deşi părea stăpânit de o răutate nemăsurată, la auzul celor spuse de Victor, împăratul nu s-a
lăsat mult rugat şi i-a dat Sabia albastră, cu care putea potoli furia oricui printr-o singură fluturare în
vânt.
Mulţumit şi fericit, băieţelul s-a îndreptat spre cea de-a treia împărăţie, Împărăţia Mândriei.
Drumul a fost de trei ori mai anevoios însă, în cele din urmă, a ajuns la o poarta de nouă ori mai înaltă
şi mai grea, străjuită de însuşi astrul de foc. Ferindu-se cu dibăcie din calea săgeţilor fierbinţi ale
acestuia, a intrat pe o alee pavată cu rubine şi a ajuns la nişte scări acoperite cu petale trandafirii. Spre
marea sa surpriză, Victoraş a dat aici nu peste un împărat, aşa cum se aştepta, ci peste o împărăteasă, cu
părul de aur, cu obrajii ca rubinele şi o rochie strălucitoare de-ţi lua ochii.
Văzându-l, împărăteasa l-a întrebat:
- Cine eşti şi cu ce drept îmi calci regatul?
- Sunt Victoraş, spuse cu glasul pierdut băiatul, şi am venit să vă aduc solia de bună înţelegere
de la cei doi vecini ai Înălţimii – voastre. Apoi i-a povestit şi ei despre dorinţa celor doi împăraţi de a
trăi în înţelegere şi, la fel ca şi înainte, i-a cerut împărătesei un obiect care îi era foarte aproape de
suflet.
Mirată şi în acelaşi timp emoţionată, împărăteasa i-a dat toiagul bătut în pietre preţioase,
bucuroasă că, după atâţia şi atâţia ani, duşmănia dintre cele trei regate va lua sfârşit.

Nu apucă bine toiagul dăruit de împărăteasă că, dintr-o dată, cerul a început să schimbe culori
ca de curcubeu, natura scotea sunete din ce în ce mai neobişnuite iar din cele trei talismane, săgeţi
argintii se îndreptau vrând parcă să despice cerul în bucăţi. O secundă, două, trei şi totul aşteptai să se
prăbuşească. Dar nu dură mult şi o linişte adâncă se coborî peste tot.
O lumină argintie s-a aşternut peste cele trei împărăţii şi în mijlocul ei, Victoraş stătea liniştit,
parcă deşteptat dintr-un somn adânc, lângă lacul cu nuferi tăcuţi. Cele trei regate dispăruseră iar în
locul lor se ridica o singură împărăţie care unea toate sentimentele la un loc, împărăţia numită
SUFLET.

Poveste: Nealcoş Miruna Andreea, Mihai Cristian, Nagy Raymound, clasa a VII-a
Desen: Trofin Mădălina, clasa a VII-a
Liceul de Informatică, Structura Şcoala Generală “C.Sylva” Petroşani
Profesori îndrumători: Berger Draga, Oatu Andreea
O PERLĂ…

Totul a început într-o zi de toamnă, plină de veselie şi tristeţe, o toamnă cu ură şi iubire .
Toamna este ca o călătorie în care nu avem nevoie de bilet, de bani sau de mâncare, avem nevoie doar
de o secundă, o secundă în care să simţi totul, dar nimic, o călătorie în adevărata noastră fiinţă, care nu
depinde de nimic în afară de noi, în care să ne ascultăm inima, nu doar să o auzim.
Într-o asemenea toamnă a început şi povestea lui Andrei care s-a născut din iubirea a doi
oameni. Era un băieţel ca toţi ceilalţi, doar că simţea emoţiile mai puternic decât alţii, avea acel ceva
care îl făcea deosebit de restul copiilor. Într-una din nopţi visul l-a purtat pe Andrei într-o călătorie
minunată… Se făcea că era pe puntea unui vapor, un paradis pe apă, de aceea se numea Perla
Atlanticului.

Se plimba alene lăsându-se mângâiat de briza călduţă de toamnă, când văzu în spatele
geamurilor un stand de cărţi. Intră timid şi, în fata ochilor, a văzut o zână, o fată frumoasă, cu ochii
verzi, părul castaniu, cu buzele roşii ca doua mere proaspet culese din gradină. A simţit un fior cald în
tot corpul, privirile li s-au întâlnit şi, atunci a fost ca o explozie, s-a întâmplat acel legământ al inimii.
-Cu ce vă pot ajuta, aţi dori o carte ? a întrebat politicos Dragostea, căci aşa se numea această
frumuseţe de fată.
-Da, aveţi o carte cu poezii de Eminescu ?
-Sigur, avem două exemplare …
-Le cumpăr pe amândouă, e preferatul meu, are acel ceva ….. Plăti cărţile şi se retrase discret.
Ajungând în cabina lui şi-a dat seama că a lăsat cele două cărţi pe masa din librărie, s-a întors repede,
era prea târziu, librăria s-a închis, dar cărţile erau tot acolo, neatinse. A doua zi a revenit, dar magazinul
era tot închis. După câteva zile a întâlnit-o pe Ea şi prinzând curaj a invitat-o la o plimbare pe punte.
Dragostea şi Andrei au admirat strălucirea lunii şi sub vraja ei buzele lor s-au unit, ca două valuri care
vin din părţi opuse şi se întâlnesc pentru a trăi iubirea.
Ziua următoare însă avea să se întâmple ceva, ceva peste care Andrei nu va trece uşor. A zărit-o pe
Dragostea cu un alt baiat …. râdeau, se ţineau de mână, îşi zâmbeau .
Andrei era foarte trist, zilele şi le petrecea plimbându-se pe punte, iar nopţile gândidu-se la ea, nu o
putea uita, făcea parte din sufletul lui. Într-o zi se apropie de el un tânăr cu un aspect deloc plăcut, mai
negricios, dar cu o privire ca o lamă de cuţit, cu sprăncenele împreunate şi buze groase, care, cu o voce
groasă, îi spuse că se numeşte Ura şi că îl urmăreşte de câteva zile ştiindu-i chinul cel macină. Îi
propuse lui Andrei să pună la cale o răzbunare împotriva băiatului cu care s-a plimbat Dragostea.
Andrei a acceptat şi printr-o înşelăciune au făcut ca băiatul să fie debarcat în primul port.
Plecarea băiatului de pe vapor nu l-a făcut fericit pe Andrei, căci a văzut-o pe Dragostea foarte
tristă şi abătută. Îl durea sufletul când o vedea aşa, nemaiputând răbda indiferenţa fetei a oprit-o şi
aceasta cu lacrimi în ochi i-a povestit lui Andrei motivul tristeţii sale. Băiatul care a fost debarcat era
fratele ei. Andrei, înghiţinu-şi amărăciunea, îi mărturisi fetei tot ce a făcut pentru că a fost ros de
gelozie, căci o iubea din tot sufletul.
Zilele se scurgeau, vaporul plutea undeva în mijlocul Atlanticului când s-a întâmplat
nenorocirea, un motor a explodat. Panica s-a răspândit repede, oamenii săreau în apă, toată lumea ţipa,
iar vaporul lua din ce in ce mai multă apă. Era beznă, se vedeau doar câteva lanterne şi lumina albă a
lunii. Andrei fugea spre o barcă de salvare, o barcă plină cu emoţii, Andrei a cunoscut Fericirea,
fericirea că a ajuns în barcă, a cunoscut Remuşcarea, că nu a putut să ajute mai mulţi oameni, a simţit o
sumedenie de emoţii. Deodată ţipetele nu se mai auzeau, vaporul se rupse şi se scufundă, Perla
Atlanticului … e doar a Atlanticului.
E zi, lumina soarelui îi trezeşte pe toţi, dar erau atât de mulţi, barca plutea şi încet- încet se lăsa
înghiţită de ape, aşă că trebuiau, unii care nu puteau vâsli, lăsaţi în urmă, primul a fost Răutatea.
-Vă rog, nu mă abandonaţi !
-Iţi vom da o vestă de salvare, dar nu te mai putem ţine, baftă!
-Nu, întorceţi-vă, nu mă lăsaţi, nu mă puteţi lăsa!
Şi barca se îndepărta uşor de Răutate, plutind încet pe valurile, parcă supărate.
Următorul a fost Ura, şi el lăsat în urmă, la mila apei. Şirul zilelor se pierdură, realitatea
devenea vis şi totul se întuneca până când…..Andrei se trezi pe o insulă împreună cu Dragostea,
despre care credea că a fost înghiţită de apele reci ale oceanului. S-au regăsit prin mâna destinului şi
au rămas împreună trăindu-şi povestea de iubire. Şi ca orice poveste şi povestea lor a trebuit să se
termine odată. A sosit clipa când Dragostea a trebuit să-l lase singur pe Andrei, nu înainte de a-i scrie
câteva rânduri de despărţire :
Dragă Andrei,
Dacă citeşti aceste rânduri, sigur eu nu mai sunt lângă tine, vreau să ţii minte ceva şi să laşi
această scrisoare şi copiilor şi nepoţilor tăi, şi aşa să facă şi ei.
A trăi înseamnă a afla, a afla înseamnă a cunoaşte, a cunoaşte înseamnă a trăi şi a trăi înseamnă
ca într-o zi să mori fără a cunoaşte totul.
Te iubesc şi nu uita, că binele învinge întotdeauna răul.
A ta pe veci,
Dragostea!
Răutatea, se zice, că şi acum pluteşte împreună cu Ura prin aer, printre oameni, iar Perla
Atlanticului, va rămâne a Atlanticului pe veci .
Primele raze ale soarelui tomnatic mângăiau obrajii lui Andrei, care deschise ochii rupându-se
din lumea fascinantă a visului. Începea o nouă zi.

Poveste: Ciuciu Raul, clasa a VII-a


Desen: Igna Iulia, clasa a VIII-a
Colegiul Tehnic Agricol « Alex. Borza », Geoagiu
Profesor îndrumător: Teodora Cismaşiu
JURNAL PENTRU SUFLET

Pe drumul dintre Oneşti şi Bârlad, ofiţerul Moldovan din armata română se întorcea triumfător
pe roibul său, bucuros că războiul se sfârşise şi nu mai era mult până la Crăciun, căci era a doua
duminică de la lăsarea postului. Se gândea la momentul în care va ajunge acasă şi avea să fie răsplătit
cu cozonaci şi mămăligă, cu vin fiert şi dulceaţă de nuci verzi, aşa cum se întâmpla de fiecare dată.

Drumul era destul de lung şi timpul suficient pentru un popas pe malul Siretului, la
hanul « Frunza craiului ratăcitor », din satul Tătăneşti, unde găseai cel mai bun vin din Moldova.
Merita să faci o oprire, chiar şi fără să-noptezi, dar puterile nu-l mai ţinură până acolo şi hotărî să
oprească la prima casă, că o pauză era binemeritată, căci şi calul gâfâia, nu mai era tânăr, şi-l lăsaseră
de mult puterile. De-abea mai purta trupul stăpânului pe şeau cea veche, de care Moldovan nu se putea
despărţi, căci l-a purtat pe tatăl lui şi pe străbunicul lui în alte războaie, din alte vremuri. Se spunea că a
fost primită de familia lui, de la regele Carol I, drept multumire pentru serviciile aduse Casei Regale.
Încă se mai vedea blazonul cusut în piele, dar nu asta o făcea atât de specială, ci faptul că era o
moştenire de familie. După ce descălecă în faţa casei, o bătrână îl întâmpină, modestă în straiele ei şi
galbejite de ţărancă.
- Sărut mâna mătuşico!
- Bună să-ţi fie inima străine ! N-ai să-i dai Milei un bănuţ, că tare mi-e teamă că focul nu va
căta să vază soba mea .
Cuvintele ei îl puseră pe gânduri şi o lacrimă străbătu faţa-i aspră, apoi, tulburat, întinse mâna în care
ţinea ultimii bani pe care-i mai avea.
- Să-ţi fie de folos Mila, că poate ţi s-a îndura sufletul să mă primeşti la dumneata.
- Fii fără de grijă, că unde-i hrănită o gura, nici a doua nu moare de foame. Bătrâna, deşi aşa de
săracă, îi oferi tot ce avea ea mai bun, adică singura ei pătură şi aceasta din trestie, veche de mai bine
de treizeci de ani.. Zorile se iviră de mult pe când Moldovan era gata de plecare. Sărută mâna Milei şi
se îndepărtă hotărât să se abată spre Dealul Morii, la Vultureni, să o vadă pe cea mai dragă bunică, pe
care o alinta Bunătate. Moldovan a admirat-o întotdeauna pe bunica lui, deoarece aceasta a moştenit o
avere demnă de luat în considerare, dar a dăruit-o săracilor, hotărând să trăiască modest ca toţi din sat,
purtând straiele cernite de văduvă, pe care singură şi le făcuse în toamna anului 1905, când soţul ei a
fost ucis. Vestea aproape a paralizat-o, dar mulţumită familiei a trecut cu bine peste această tragică
întâmplare.
Sosirea nepotului îi pricinui o nespusă bucurie. De-ndată ce intră în casă îi pregăti acestuia
sarmale în foi de viţă, o ulcică de lapte şi brânză proaspătă de oaie. El nu veni cu mâna goală, îi aduse
medaliile bunicului. Acesta a fost speranţa şi curajul familiei, pentru că el nu a renunţat niciodată să
spere că va salva vieţi. Şi aşa a şi fost, deoarece în timpul atacului de noapte în care murise, el a luat
locul unui alt soldat bolnav. A avut curajul să se sacrifice pentru alţii, pentru el, cei din jur erau mai
importanţi. Mereu îi spunea nepotului său Moldovan, că speranţa şi curajul mor ultimele în sufletul
unui razboinic adevărat. Aşa a fost şi ultima cale pe care a ales-o el. Timpul parcă se oprise în loc,
amintirile fuseseră depănate la gura sobei, dar mai rămăseseră multe de spus despre bunicul căci ,,O
noapte şi o zi nu sunt de ajuns pentru a blagoslovi o viaţă ,, Moldovan se trezi din nostalgia amintirilor
şi se hotărî să-şi urmeze calea.
De la Vultureni paşii i se îndreptară spre Motoşeni, o aşezare uitată de Dumnezeu, unde găsi o
mare gâlceavă iscată între vestiţii satului, Lăcomia şi Mândria, vechi prieteni de harţă. Lăcomia nu se
dădea în lături de la nimic pentru a-şi satisface poftele, şterpelea ce apuca şi de unde apuca. In schimb
Mândria sau Lauda de sine cum îi mai spuneau sătenii, se fălea, cât era ziulica de lungă cu ce avea, dar
când vedea că nimănui nu-i pasă, Mândria se prefăcea in Furie, căci tocmai ea,,,Cea mai preţioasă
comoară“, cum se credea, nu era băgată în seamă, în ciuda încercărilor disperate de a se face remarcată,
iar când Furia lua la ochi pe cineva, doar popa şi Bunul Dumnezeu îl mai scăpau din mâna ei.
Moldovan intră la Siceritate acasă, fiindcă soţul ei era fierar şi îi era dator cu două perechi de
potcoave pentru cal. Sinceritatea, cum îi era şi numele, nu putea să mintă, căci vinovăţia îi otrăvea
sufletul şi nu se mai putea vindeca nicicum. Soţul ei o rugă să spună că nu era acasă, era prea obosit
pentru a mai face ceva, dar ea nu putu să-i îndeplinească rugămintea, căci ar fi însemnat să mintă. Îi
spuse lui Moldovan că datoria nu putea să fie plătită în aceea zi, dar se oferi bucuroasă să-l găzduiască
până în zori, când tot ce-a fost promis va fi respectat. Moldovan acceptă să rămână peste noapte în casa
fierarului, iar în zori acesta îşi onoră datoria, iar oaspetele său, luându-şi rămas bun de la ei, a pornit
spre casa părintească căci dorul de familie şi locuri dragi nu-i mai dădeau stâmpăr şi Crăciunul bătea la
uşă.

Poveste: Teletin Alexandra, clasa a VII-a


Desen: Igna Iulia, clasa a VIII-a
Colegiul Tehnic Agricol « Alex. Borza », Geoagiu
Profesor îndrumător: Teodora Cismaşiu
VARĂ FĂRĂ SFÂRŞIT

Aceasta este povestea unei fete, pe nume Maia. Maia era o fată minunată, silitoare, iubitoare şi
ascultătoare. Părinţii ei muriseră, iar ea a rămas în grija mătuşii ei, Olivia. Totul a început într-o vară a
cărui sfârşit nu-l ştie nimeni. Maia a hotarât să-şi petreacă vacanţa de vară la bunici. Locul în care
locuiau bunicii ei era un loc aparte...Era magic, locul în care se simţea ca într-o poveste, locul unde
pentru ea visele deveneau realitate.

A ajuns acolo într-o zi încălzită de razele soarelui şi înviorată de inocenţa şi puritatea


sufletelor unor fiinţe cunoscute, dar totuşi subestimate de toată lumea. Este vorba despre sufletele
copiilor, care sunt mereu curate şi inocente, ele nu ştiu să facă rău, ele doar visează la mai bine. Atunci
când a ajuns, a simţit ceva ciudat şi neobişnuit în atmosferă, o nelinişte plutea în aer. Avea sentimentul
că ceva rău o să se întample. Ca de fiecare dată, revederea cu bunicii a fost pentru Maia plină de
bucurie. Bunica şi Maia se aşezară la masă, dar Maia părea preocupată şi se gândea la altceva. Bunica
observă şi o întreabă:
-Maia, ce se întâmplă cu tine? La ce te gândeşti?
-De când am venit am simţit că ceva e în neregulă. Am sentimentul că ceva se va petrece , dar
nimic bun.
-Ooo, Maia...nu eşti singura care simte şi crede asta.Toţi simţim la fel din acelaşi motiv. Au
venit în oraş trei fete...
-Cum se numesc?
-Ura, Răutatea şi Gelozia.
Poate că m-aş putea împrieteni cu ele. Sunt sigură că nu sunt aşa de rele cum zice toată lumea.
Adică, nimeni nu s-ar simţi în largul lui dacă ar fi considerată o persoană rea, fără măcar să i se dea o
şansă. Toată lumea le-a dat o şansă, ba chiar mai multe, dar de fiecare dată a fost la fel, zise bunica.
-Ce vrei să spui?
Fiind nou- venite în oraş, toată lumea le-a dat atenţie, celelalte fete au încercat să se
împrietenească cu ele şi la inceput totul a mers bine.Se arătau vesele şi binevoitoare. Dar nu a durat
mult şi cele trei fete, venite de nu se ştie de unde, au început să bârfească în stânga şi în dreapta, nimeni
nu scăpa de vorbele lor.
Maia s-a gândit toată noaptea la povestea bunicii şi nu putea nicidecum să pună geană pe
geană.A doua zi se plimba călare pe caluţul ei primit în dar, când, deodată le văzu pe cele trei fete
misterioase. Purtarea fetelor era exact aşa cum a prevenit-o bunica. Maia ştiind despre ce e vorba nu le-
a destanuit nimic, nicio taină a ei. Aşa că noaptea a putut dormi liniştită, ştiind că nu a suflat o vorbă
fetelor.
În urmatoarea dimineaţa Maia a mers la piaţă să facă cumpărăturile cerute de bunica ei, dar a
observat că toată lumea o privea cu suspiciune. Şi-a dat seama imediat despre ce era vorba. Cele trei
fete, Ura, Răutatea şi Gelozia au bârfit-o în tot oraşul. A lăsat cumpărăturile şi s-a aşezat pe o bancă
uitată de lume şi de vreme. Se gândea la părinţii ei, la zilele frumoase petrecute alături de ei în
copilarie, cum călăreau împreună pe malul marii şi cât de fericiţi erau. Maia a cunoscut un nou
sentiment: Melancolia. Melancolia...oare ce simţi atunci când eşti melancolic? Oare la ce te gândeşti?
Ce trăiri încerci? O mulţime de întrebări fără răspuns pentru Maia. Ea se afla la vârsta întrebărilor, totul
e doar un tablou prăfuit la care nimeni nu s-a mai uitat de mult. Dintr-o dată Maia simte o atingere
uşoară pe umăr. Se uită în spate şi văzu o fată de vârsta ei, îmbrăcată într-o rochie de un alb stalucitor
care îi spuse:
- Nu fi tristă, ele doar aşa ştiu să se comporte. Nu o lua personal.
- Cine eşti tu? întrebă Maia.
- Eu sunt Speranţa!
- Îţi multumesc pentru tot. Mi-ai făcut ziua mai bună!
- Sunt bucuroasă să aud asta! Oricând te poţi baza pe mine!
Acum a cunoscut speranţa şi prietenia. Prietenia aduce un zâmbet acolo unde ura aduce o lacrimă.
Maia termină de făcut cumpărăturile, i le duse bunicii şi plecă să se plimbe în parc. Zări doi
copilaşi, mai mici decât ea, cum se jucau şi împărţeau totul în mod egal. ”Oare de ce nu poate toată
lumea să fie atât de bună şi amabilă?”. Pentru că noi trăim în lumea reală, în lumea adulţilor. În viaţa
reală ca să supravieţuieşti trebuie să te lupţi şi ca să te poţi lupta trebuie să fii puternic şi pentru asta
trebuie să fii realist. Realitatea e crudă şi de multe ori ne izbim de ţărmurile ei, dar viata merge înainte
şi pe măsură ce depăşeşti un nivel al ei, e tot mai greu să le treci pe următoarele. Maia ştie asta şi de
aceea nu se lasă descurajată.
În timp ce se uita la acei copii şi se minuna de prietenia care îi lega, un băiat se aşeză pe bancă,
lânga ea şi spuse:
- Toată lumea ar trebui să ia exemplu de la copii, sa vadă cât de pur şi de curat este tot ceea ce
fac!
- Da...dar oamenii sunt prea ocupaţi să se urască, nu au timp să privească tot ceea ce e bun în
jurul lor şi pâna la urmă strică tot!
- Eu sunt Mihai!
- Eu sunt Maia!
În secunda în care privirile lor s-au întâlnit amândoi se pierdeau în ochii celuilalt. El era un
baiat înalt cu parul blond-auriu ca spicele de grâu în bătaia soarelui şi ochii albastri ca marea. Ea era o
fată frumoasă cu părul castaniu, ochii verzi ca smaraldul şi buze roşii şi dulci ca două cireşe coapte. S-
au îndragostit pe loc. Erau perechea perfectă. Se potriveau în tot:aveau aceleaşi gânduri, aceleaşi păreri,
aceleaşi vise. Maia cunoscuse cel mai perfect dintre sentimente:iubirea. Iubirea e cel mai profund, cel
mai pur şi perfect sentiment. Iubirea nu trebuie explicată, ea se simte şi rămâne mereu în inima noastră.
Tot restul vacanţei şi-au petrecut-o împreună, îndrăgostindu-se din ce în ce mai mult pe zi ce trecea.
Erau două suflete într-unul, două cărţi într-o copertă. Aceasta e povestea Maiei. O poveste în care a
învăţat să trăiască după propriile reguli şi să nu se lase niciodată învinsă de cei care sunt împotriva ei,
să lege prietenii şi să găsească iubirea adevarată.
O vară fără sfârşit care nu a început şi nu s-a terminat niciodată cu adevărat.
Poveste: Ganea Miruna, clasa a VII-a
Desen: Igna Iulia, clasa a VIII-a
Colegiul Tehnic Agricol « Alex. Borza », Geoagiu
Prof. Îndrumător: Teodora Cismaşiu
CURIOZITATEA UNEI PRINŢESE

Era odată, de mult, în vremuri îndepărtate o frumoasă prinţesă pe nume Isabelle, o fată cu părul
blond ca razele soarelui, cu mici şuviţe negre ca abanosul şi cu ochii căprui. Aceasta trăia într-un tărâm
care nu prea era cunoscut de mulţi. In acel tărâm nu se ştia ce sunt sentimentele. Era la ora de română
predată de doamna Elizabeth. Ea a gasit o frază în care spunea :“Un sentiment o pătrunse şi se trezi…”.

Ea o întrebă pe doamna profesoara:


-Ce e acela un sentiment?
-Draga mea, Iza – aşa o alinta profesoara pe prinţesă - nimeni de aici nu ştie! Doar cei de pe
tărâmurile depărtate de noi ştiu ce e Acela un sentiment.
-Deci, mă voi duce până acolo să văd ce e sentimentul.
-Nu! Domnisoară! Nici sa nu îţi treacă prin minte aşa ceva!
Doamna Elizabeth nici nu ştia că ea, acum, are un sentiment de furie. Prinţesa plecă în cameră,
trântind uşa în urma ei.
-Nu! Nici să nu te gândeşti…! Bla! Bla! o imită Isabelle. Oricum, eu o să mă duc pe celălalt
tărâm! şi se puse cu capul in pernă.
Dintr-o dată s-a trezit având nişte aripi, zburând uşor şi lin printre norii grei de pe cerul întunecat.
S-a oprit. Isabelle a văzut pe cineva. Acel cineva era un băiat înalt, brunet, cu ochii negri ca şi
cărbunele. Ea coborî pe pământul catifelat plin de firicele subţiri de ghiocei cu clopoţei argintii si
delicaţi, de lăcrămioare îmbrăcate cu haine albe si de toporaşi ce li se închinau.
Atunci, ea a avut un sentiment ciudat. Simţea un gol în stomac. Era dragostea pentru un băiat. S-
au privit ochi în ochi. Nici unul nu spunea absolut nimic. Aici se putea spune că e “dragoste la prima
vedere”.
-He…ei! E..eu sunt Robert. Tu?
-Bună! Eu sunt Isabelle.
-Nu te-am mai văzut pe aici. Eşti nouă?
-Da. Se poate spune si aşa.
-Haide sa îţi prezint locurile!
-Bine.
A dus-o prin livada lui, prin parcul ce a revenit la viaţa dupa o iarnă grea, prin oraş, la biblioteca
oraşului şi la muzeu.
-Uau! E minunat! Aş vrea să pot trăi aici pentru totdeauna!
-Nu cred că ai vrea!
-Ce poţi să spui că nu e perfect la oraşul acesta? întreabă Isabelle neştiind că simte un sentiment
de bucurie.
Robert nu a mai apucat să mai spună nimic, pentru că fata îl şi luă de mână şi s-au mai dus o dată
prin parc şi s-au aşezat pe o bancă.
Ea era aşa de fericită, iar cei de acasă erau aşa de agitaţi de dispariţia ei.
Lângă tânărul Robert se mai aşeză o frumoasă fată, pe nume Sara. Şi ea era frumoasă, dar nu atât
de frumoasă precum era Isabelle.
-Ce mai faci, prinţule? întrebă Sara.
-Eşti prinţ? întrebă Isabelle uimită.
-Da, sunt. Nu ţi-am spus?
-Nu! Şi eu sunt prinţesă! adăugă Isabelle.
-Da? Unde? întrebă Robert.
-În tărâmul tocilarilor…şopti Sara.
-Nu…În Tărâmul Necunoscut.
-Aaa…bine.
Şi primăvara voioasă trecu, trecu şi vara călduroasă şi urmă toamna.
-E mai bine ca să pleci, Isabelle! spuse Robert.
-De ce? Mă simt bine aici!
-Ştiu asta dar…
Şi nu a putut să mai continue caci Isabelle spuse:
-Înţeleg! Nu mai vrei să mai stau în preajma ta. Ei, bine, să ştii că eu nu voi pleca.
-Nu, draga mea, nu înţelegi. Când toamna începe, toţi ce ne-am născut pe acest tărâm vom
devenii nişte fiare crude, care revin la forma de om doar în primăvară.
-Nu credeam că vrei atât de mult să plec! Inventezi poveşti ciudate deja.
-Nu inventez nimic!
Isabelle nu vroi să plece şi nu plecă. Ea a rămas acolo până în 15 septembrie.
-Uite! Vezi, Robert? Nimeni nu e fiară!
-Bine. Azi nu e nimeni fiară. Aşteaptă până mâine să vezi ce ciudăţenii vei vedea.
Se făcu 17 septembrie. Vara se termină de mult. Începu un vânt puternic. Norii negri si grei se
adunara la un loc! Tărâmul frumos pe care îl ştia Isabelle se distruse. Prin parcul frumos de astă-vară
nu mai era curat, băncile erau rupte şi oamenii civilizaţi nu mai existau.
O fiara urâta se îndreptă spre prinţesă. Nu prea părea a avea intenţii bune cu ea. Isabelle începu
să ţipe. Avea un sentiment necunoscut de ea până atunci. Acel sentiment de frică. Atunci, se ascunse
după un colţ al unei case. Începu sa se roage neîncetat să prindă iar aripi şi să zboare acasă.
Aşa s-a şi întâmplat. Ea a prins aripi şi a început sa zboare. Era cam greu să zboare printre norii
negri. Atunci, a simţit o furie nemaipomenită. Era furioasa că nu putea zbura printre nori. Şi-a făcut
curaj şi a început să zboare peste, sub, lângă sau chiar prin ei.
Dupa câteva ore de zbor, îşi văzu tărâmul. A simţit o fericire care nu putea fi stăpânită. A ajuns
la castelul în care locuia. Toţi pe lângă care trecea îi zâmbeau şi îi spuneau : “Bine ai venit!”. A ajuns la
cea de care îi era cel mai drag din tot castelul, a ajuns la profesoara ei de română, Elizabeth.
-Isabelle! Unde ai fost tot acest timp?
-Elizabeth, am fost pe acel Tărâm al Sentimentelor. A fost groaznic!
- Da? Dar ce este acela un sentiment?
-Uite, acum simţi un sentiment de fericire că m-ai revăzut, cred.
-Desigur, draga mea!
- Sunt mai multe sentimente: cele pozitive sunt fericirea, dragostea. Iar cele negative sunt: frica,
furia, gelozia şi mai multe.
Isabelle le promise celor din castel că nu v-a mai pleca din el pentru că a vazut un frumos băiat
pe nume Eduard, un servitor de-al ei de care nici nu ştia până ce l-a văzut la bucătărie.
Toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

~SFÂRŞIT~

Poveste şi desen: Achim Andreea, clasa a V-a A


Colegiul Naţional “Aurel Vlaicu”, Structura Şcoala Generală “Dominic Stanca” Orăştie
Profesor îndrumător: Negrea Mihaela
SENTIMENTUL DE DRAGOSTE

Era o zi frumoasă de vară.Vântul sulfa un aer cald peste pământ. Soarele îl încuraja cu razele
sale calde. Florile dansau şi albinele adunau polen pentru a face dulcea miere.
Pe lângă aceste minunăţii mai era şi balul verii pe care toţi sătenii din regatul Noria îl aşteptau.
Mai puţin o persoană. Adică, prinţesa Nicole care nu avea pic de dragoste şi fericire în inimă. În fiecare
an ea interzicea această sărbătoare, dar locuitori din Noria sperau ca de data aceasta să fie şi ea de acord
cu acest festival.

Dar din păcate nu a fost aşa. Prinţesa nici nu a apucat să audă de această sarbatoare că a şi
interzis-o. Localnicii s-au întristat când au auzit această veste.
-Nu! În nici un caz nu am să las nişte oameni amărâţi să facă această sărbătoare! Haide Evil,
vom merge să ne facem somnul de frumuseţe, zise prinţesa către motanul ei.
La ora doisprezece noaptea, în camera prinţesei, se auzi două perechi de clopoţei. Când se trezi,
prinţesa văzu o femeie frumoasă, cu păr de aur şi doi ochi de smarald.
-Cine eşti tu? Şi termină cu clopoţeii ăia, că o să-l trezeşti pe Evil!
-Nu te teme, el nu ne poate auzi. Eu sunt zâna sentimentelor trinitale. Adică trei sentimente:
frumuseţea, fericirea şi mândria. Haide, vino cu mine!
Şi ea deschise o poartă imensă şi intrară amândouă în ea. Se auzeau mulţi clopoţei. La un
moment dat ieşiră din lumea lor în altă lume. Acolo, printesa văzu o copilă care sărea coarda şi cânta
“Maricica”.
Îşi dădu seama că ea era defapt acea fetiţă care nu se putea opri din râs. Şi pe chipul ei, apăru un
zâmbet mic.
-Zâmbeşti!? întrebă sentimentul.
-Nu, nu zâmbesc ! Uite, trebuie să plecăm! Acum!
-De ce?
Şi dintr-o dată apăru o femeie bătrână care se îndrepta furios spre acea copilă. Zâna făcu o
vrajă şi apăru într-o altă poveste.
- De ce m-ai adus aici?
- Păi, tu ai zis să plecăm. Ei, uite am plecat!
De data aceasta era altfel. Acea mica fetiţă stătea şi cânta la pian. Se auzea un glas fermecător
de privighetoare, care era atât de frumos încât şi florile de la geamul încăperii erau copleşite de acest
cântec minunat.
Prinţesa Nicole îşi amintii de acest cântec şi începu să-l cânte şi ea. Era o simfonie superbă între
cele două fete.
Nu trecu mult timp că se opri din cântat şi auzi ceva. Era strigătul unui om bătrân.
- Nicooole! Unde eşti?
- Bunicule! Ce mai faceţi?
- Bine draga mea, sunt bine. Ţi-am adus un cadou.
Şi scoase dintr-o cutie un pisoi alb ca neaua cu ochii verzi ca iarba şi era foarte neastâmpărat.
Când văzu fetiţa se bucură şi râse aşa de tare, încât luă pisoiul în braţe şi îl îmbrăţişa cu cel mai mare
drag. Îi mulţumii bunicului cu o îmbrăţişare şi un sărut pe obraz şi apoi întrebă:
-Bunicule, oare ce nume să-i pun?
-Păi, e mic, rău, nestâmpărat…
-Asta e! O să-i pun numele de Evil.
Când auzi prinţesa i se lumină faţa de fericire. Dar nu trecu mult şi se şterse acel zâmbet.
- Vreau acasă! Acum!
Şi intrară amândouă într-o poartă şi plecară iar în lumea reală. În această lume era o fată care
făcea curat prin casă. La un moment dat a apărut iar bătrâna ţafnoasă.
-Auzi, Nicole ce-au zis oamenii? M-au întrebat daca pot să-i las să îşi facă festivalul verii. Auzi
ce prostie! şi femeia începu să râdă.
-Da, dar poate că au dreptate. Poate că ar trebui să-i las de data aceasta. Ce zici bunico? întrebă
fetiţa.
Femeia se opri din râs şi scoase un glas furios care zicea:
-Ascultă, Nicole nu am să-i las niciodată să îşi facă această sărbătoare stupidă şi urâtă care nu
are nici un sens în viaţa reală. Ai înţeles?
-Da, bunico! am înţeles.
Prinţesa Nicole părea că se întristeză la fiecare cuvânt pe care îl grăia bătrâna şi privirea ei nu
mai era ca şi înainte
-Du-mă înapoi în regat! grăi prinţesa.
Zis şi făcut. Zâna o duse pe prinţesa Nicole înapoi în regat.

Poveste şi desen: Judea Alexandra, clasa a V-a A


Colegiul Naţional “Aurel Vlaicu”, Structura Şcoala Generală “Dominic Stanca” Orăştie
Profesor îndrumător: Negrea Mihaela
UN FINAL FERICIT

Într-un mic oraş din Franţa, trăia într-o bibliotecă veche un om bătrân cu fiul său. Mama
băiatului a murit cu cinci ani în urmă iar fiul, se numea Eduard şi nu mergea la scoală din cauza
banilor. Tatăl său, Octavian, muncea toată ziua în bibliotecă. El l-a învăţat pe Eduard să citească şi să
scrie, chiar şi să socotească.
Acum, având unsprezece ani, Eduard avea permisiunea să meargă mai departe de casa
lor, biblioteca. Băiatul nu avea niciun prieten, deoarece ei locuiau într-un cartier sărac, numit ,,Casa
Gunoaielor", iar Eduard şi tatăl său erau săraci. Singurii copii care mai veneau pe-acolo erau câţiva
şcolari care împrumutau pentru câteva zile o carte, cu câţiva bani. De acolo veneau banii bibliotecarului
Octavian şi a lui Eduard.
Dar acum a venit Crăciunul! Toţi locuitorii Franţei erau plini de energie şi bucuroşi. Copiii
admirau jucăriile fermecătoare din vitrinele magazinelor, doar Eduard era trist ca în fiecare zi. Pentru el
nu exista Crăciunul. În inima lui se afla doar un singur sentiment, de tristeţe.
Băiatul stătea pe o treaptă de la un magazin şi îngheţat de frig a adormit.
Mintea lui îi juca feste. Visa că este bogat şi poate să îşi dorească şi el un brad de Crăciun,
cozonac şi alte bunătăţi, dar mai ales că el, mama şi tatăl lui erau împreună din nou într-o casă
călduroasă.
În acel moment băiatului i s-a luminat faţa şi inima lui zburda de fericire. Parcă ar fi facut o
călatorie spre lumea sentimentelor, doar că acele sentimente erau de fericire, bucurie şi dragoste. Ceea
ce nu i se mai întamplase până acum.
Frigul rece şi vijelios îl trezise. Faţa lui îngheţase de frig. O fetiţă alături de mama ei l-au
văzut. Nici ele nu erau într-o situaţie mai bună, dar totuşi fetiţa continua să spere că totul va fi bine.
Atunci ea l-a întrebat:
-De ce stai aici, în frig?
-Acasă la mine e la fel de frig, doar uneori primim câteva lemne pentru a ne face foc să ne
încălzim.
-Ce păcat! interveni mama fetei.
-Dar tu de ce stai afară în frig? întrebă baiatul.
-Nici la mine nu e cald acasă dar dragostea mamei mă încălzeşte.
-Ce-ai zice să veniti la noi? Putem să ne jucam împreună de Crăciun?
-Bine.Venim, spuse mama fetei văzând ce bine se înţeleg.
Băiatul era din ce în ce mai fericit. Spera ca acest Crăciun să fie de neuitat.
Ajugând acasă, au petrecut Crăciunul împreună cântând colinde şi mâncând câteva
prăjiturele pe care mama fetiţei a dorit să le împartă cu ei.
Dar această bucurie nu a luat sfârşit atunci. Spre fericirea copiilor, cei doi părinţi s-au logodit,
iar ei au rămas împreună.
Băiatul s-a bucurat mai ales că a cunoscut şi a călătorit prin lumea bucuriei şi a fericirii şi de
atunci Eduard a învăţat să zâmbească.

Poveste şi desen: Vintan Oana, clasa a V-a A


Colegiul Naţional “Aurel Vlaicu”, Structura Şcoala Generală “Dominic Stanca” Orăştie
Profesor îndrumător: Negrea Mihaela
SUFLET DE CĂŢEL

Într-o zi de toamnă mă întorceam de la şcoală.


Dintr-o dată, am văzut pe stradă un căţeluş zgribulit. Avea un bot rece şi umed, iar ochii lui
străluceau ca perlele. Parcă îmi spunea să mă îndur de el şi să îl iau acasă. Coada era încovoiată în jurul
lui, avea o blană maro şi urechile ciulite.
Sărăcuţul de el cu greu îndura acel frig aspru al toamnei. Era şchiop şi îi era foame. I-am dat o
bucată de pâine pe care a savurat-o cu plăcere, uitându-se la mine cu nişte ochi de parcă voia să-mi
mulţumească.

Nu puteam să las un suflet aşa de trist singur, în mijlocul toamnei reci. M-am decis să îl duc
acasă pentru a-l îngriji şi a-l ajuta să simtă din nou ce înseamnă fericirea.
Cînd am ajuns acasă, mama mi-a dat voie să îl ţin, dar trebuia să îl îngrijesc singur. L-am numit
„Bobi”.
I-am pus un bandaj la picior şi i-am dat în fiecare zi câtă apă şi câtă mâncare dorea. Parcă mi s-a
luat o piatră de pe inimă când am văzut ce fericit a fost. A devenit cel mai bun prieten al meu.
Primăvara, când piciorul i s-a vindecat, a venit timpul să îi scot bandajul. Putea să meargă şi să
alerge din nou. Mergea fericit prin iarba verde şi mătăsoasă sub razele călduroase ale soarelui, dând din
coadă vesel. Parcă se născuse a doua oară.
Acum ne-am împrietenit atât de mult, încât, oriunde merg, el vine cu mine, parcă protejându-mă
de orice pericol mi s-ar putea întâmpla.
Niciodată nu o să uit acest căţel, care mi-a înseninat, pentru câteva clipe, viaţa.

Poveste: Negru Vlad, clasa a VI a, Susan Bianca, clasa a VII-a


Desen: Negru Vlad, clasa a VI a
Grup şcolar “N. Olahus” - Structura Şcoala Generală “Dr. A. Vlad” Orăştie
Profesor îndrumător: Pascu Maria
CĂŢELUŞUL MEU

Rex... acesta e numele lui. Un sufleţel care mă iubeşte enorm, iar eu, la rândul meu îl ador. Pot
să zic că e cel mai bun prieten al meu.

Nişte ochişori căprui care mă fixează de fiecare dată când vin de la şcoală şi care mă aşteaptă
nerăbdători la poartă, ori de câte ori întârzii.
N-am să uit niciodată că mi-a salvat viaţa şi poate că, din cauza asta, suntem atât de
nedespărţiţi.
Într-o seară ploioasă, pe când mă întorceam de la ziua unei prietene, obosită, am trecut strada
în mare grabă, căci l-am văzut pe Rex aşteptându-mă în faţa casei. Dar când am ajuns pe la jumătatea
drumului , o maşină se apropia de mine cu viteză, şi el, dându-şi seama că nu am observat-o, a început
să latre, iar eu am reuşit să scap cu viaţă.
După aceasta, orice s-ar fi întâmplat, eu n-am uitat că a fost cel mai important prieten pentru
mine, într-un moment deosebit şi i-am trecut cu vederea micile pozne.

Poveste şi desen: Susan Bianca, clasa a VII-a


Grup şcolar “N. Olahus”, Structura Şcoala Generală “Dr. A. Vlad” Orăştie
Profesori îndrumători: Pascu Maria, Susan Mirela
INCENDIUL

Doar două minute ne mai rămăseseră, ca să ieşim din flacăra mortii în care ne aflăm. Fumul se
împrăştiase peste sat, iar acum se ridică spre cerul fără de margini. Casele ardeau, focul trecând de la
una la alta. Oamenii fugeau înebuniţi.

Alergam împreuna cu fratele meu, fără să privim înapoi. Din satul bunicilor nu mai rămânsese
mare lucru.
Deodata… vai… ceva se mişca lângă o casă deja făcută scrum… Ne-am oprit, ne-am apropiat.
Era un copilaş de vreo doi anişori, care plângea lânga mama lui, întepenită pe pământul rece. L-
am luat în braţe şi m-a cuprins cu mânuţele, lipindu-şi feţisoara udă de lacrimi de obrazul meu. Nu mai
puteam păşi parcă, inima îmi bătea să îmi spargă pieptul…
-Ce-o să facem acum cu acest copilaş? mă întreba fratele meu.
- Îl vom duce acasă si-l vom îngriji.
Andrei a devenit fratele nostru şi, când a împlinit trei ani, la aniversarea lui l-am văzut pentru
prima data râzând din toată inima. Sufletul lui a fost sfărămat, iar amintirea mamei îi înlăcrima ochii.
Dar golul din suflet se va umple în fiecare zi cu iubirea noastră, a celor din jurul lui.

Poveste: Negru Vlad, Popa Roxana, clasa aVI-a; Susan Bianca, clasa a VII-a
Desen: Popa Roxana, clasa aVI-a
Grup şcolar “N. Olahus” - Structura Şcoala Generală “Dr. A. Vlad” Orăştie
Profesor îndrumător: Pascu Maria
RAZĂ DE SOARE

“Mda…de la o vârstă fragedă am cunoscut ce-i suferinţa, am ajuns la o vârstă când a trebuit să
cunosc iubirea…am iubit, dar am fost înşelată şi minţită. Nu am cerut niciodată imposibilul, doar să fiu
iubită.
Acum, sunt un suflet pustiu printre norii întunecaţi şi furtuni, căutand o rază de soare.
De ce în jurul meu sunt doar suflete reci? De ce ura pluteste prin răcoarea văzduhului?
Dar tu…tu…ochii tăi strălucitori şi gingaşi…când mă priveşti parcă…parcă…”
Tarrr…tarrr…tarrrr…
-Gata! M-am trezit…ehh…o nouă zi. Ce vis ciudat, parcă era real! De ce îi spuneam băiatului
acela povestea vieţii mele?!
Băiatul acela…ce frumos era şi ce ochi avea ! Parcă, atunci cand mă privea, deodată viaţa mea era roz.
Cat voi trăi îl voi numi pe băiatul din vis, Rază de Soare.
Mda…doar un vis! E tarziu, dacă nu mă grăbesc voi pierde trenul.
Repede, repede mă îmbrac , îmi fac bagajul, îmi iau rămas bun de la mătuşa mea şi plec.
In drum spre gară gandul meu era doar la acel vis.
-Ehhh…vise…mi-am spus cu amărăciune.
Călătoria va fi lungă. În compartimentul unde îmi găsisem locul apăreau fel de fel de feţe: un
individ pe care l-am numit Întunecatul înjura şi mereu scuipa coji de seminţe, o fată dezordonată,
probabil cu numele Teroarea , se agita în dreapta şi în stanga şi facea gesturi necuviincioase. Sufletul
mi-a înghetat. M-am ghemuit în colţisorul meu şi am încercat să rezist, dar cei doi erau prea stresanţi.
Peste cateva minute ajungea într-o gară. Atunci am hotărat:
-Mă voi întoarce acasă. Ştiu că măcar acolo, mătuşa mea mă aşteaptă cu puţină dragoste într-un
colţ de inimă.
Acum, stau pe peronul gării, aşteptand următorul tren spre casă. Cu geamantanul în mană şi
foarte hotărată am spus:
-Gata! Tot mai bine este acasă. Prea multi oameni pe care i-am întalnit au aceeaşi ură care
otrăveşte tot ce înconjoară…bătăi, crime, furturi, tutun, droguri…deja-i prea mult rău!
-Eşti sigură că toţi simt la fel? şopti o voce calmă.
Brusc tresar şi parcă undeva…candva…am mai auzit acea voce.
-Aşa-i. Ai mai auzit-o! Aminteşte-ţi unde şi cand! spuse hotărat băiatul.
Un fior se rătăceşte-n mine şi-mi face corpul să tremure.
-Vocea…visul…nu se poate!
-Priveşte-mă!
-Nu. Nu e posibil! Şi încet îmi întorc capul spre el! Uşor, o lacrimă îmi curge pe obraz.
-De ce plangi?
-Visez iar?! Nu se poate…ochii tăi…parcă…parcă luminiţa aceea din ochii tăi…tu eşti Rază de
Soare pe care îl caut! Nu ! Este imposibil! Tu…tu esti băiatul din vis. Dar, cum?!
-Sssssttt…nu mai spune nimic! Doar aşează-mi-te alături şi ţine-mi capul strans la pieptul
tău…îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă valul de ură care creşte-n jur!
Convinsă de Rază de Soare, am răspuns îndemnurilor lui; l-am îmbraţişat şi întreaga lume a
luat o altă înfăţişare: era mai luminoasă, mai armonioasă, mai prietenoasă…

Poveste şi desen: Rază Mădălina, clasa a VIII-a


Şcoala Generală cu cls. I-VIII ,,Avram Iancu” Baia de Criş
Profesor îndrumător: Paşca Salvina
ÎNTRE VIS SI REALITATE

Îmi adun gandurile şi,împreună cu valizele, le iau în maini şi pornesc pe drumul lung şi
anevoios al maturizarii, al sentimentelor. Aşa pornesc eu, o fată normală, banală chiar, pentru unii, eu,
Alice, într-o călătorie menită să-mi schimbe viaţa. Asta îmi doresc, deşi nu sunt “Alice în Ţara
Minunilor”.
Îmi iau rămas bun de la părinţii, ce m-au condus cu lacrimi în ochi pană pe peronul gării. Îmi
vor lipsi, dar noutatea acestei călătorii îmi ţine gandurile ocupate. Urc in tren, le fac cu mana, apoi mă
aşez cuminte pe locul meu din compartiment. Sunt gata! Sunt gata pentru necunoscut, pentru
imprevizibil…sunt gata pentru o noua viaţă.

În compartimentul în care mă aflu, atmosfera este marcată de mister, de mirosul dulceag al


imprevizibilului. Ignor fiorii de pe şina spinării şi încerc să mă las absorbită de miscarea ,deşi din de în
ce mai aprigă a trenului. În zadar, căci inevitabilul de-abia acum se contura.
Din umbră, o voce baritonală, dominatoare schiţează un salut izvorat parcă din tenebrele
infernului. Încerc să îmi păstrez cumpătul ,dar simt deja cum broboane de sudoare mi se rostogolesc pe
chip, deconspirandu-mi teama. Posesorul vocii mi se adresează cu o voce familiară, ieşită din comun:
-Bună, Alice! Ştiu că în momentul de faţă ţi-ai înghiţit cuvintele, dar doar ascultă! Îmi spuse cu
un suras ,sumbru ce se contura în întunericul cenuşiu al cotlonului în care se afla.
-Probabil te întrebi cine sunt, urmă el cu aceaşi nonşalanţă în glas…Îti voi răspunde sincer. Mă
cunosti! deşi nu realizezi asta…încă. Sunt Malo Maleficus…Da! Cel mai mare coşmar al lumii…Răul
întruchipat…Dar stai, nu te panica…În cazul tău sunt doar…un ghid…să zicem, îmi spuse cu un aer de
superioritate, însoţit de un ras malefic.
-Draga mea, continuă el, îţi voi fi ghid în călătoria vieţii tale. De ce? Simplu! Doar eu te pot
ajuta să vezi părţile reale ale oamenilor din viaţa ta, îţi voi dezvălui partea întunecată a lucrurilor. Voi fi
mereu langă tine, în mintea ta.
Spunând aceste cuvinte, dispăru. Încă şocată fiind, am încercat să mă aşez. Înainte să schiţez o
mişcare, dintr-o rază de soare, se desprinse o picătura de lumină, din care răsări înaintea mea o fată,
luminoasă ca o zi de vară, părea un înger.
-Eu sunt Speranţa, rosti ea, glasul părandu-i un clinchet de clopoţei. L-ai cunoscut pe Malo…În
mod normal am fi inamici de moarte, dar in cazul tău, trebuie să cooperăm. Esti la inceput de drum, esti
prea naiva si nu vezi lumea asa cum este ea de fapt. Daca Malo, îţi va arăta răutatea oamenilor, eu voi
încerca să scot la iveală bunătatea şi speranţa. Te aşteaptă un drum greu...Alice. Spunand acestea,
dispăru.
Profund înspăimantată, decid să mă întorc. Cobor la prima oprire şi chem un taxi spre casă. Nu
vreau să mă maturizez, nu încă. Totul e mult prea complicat. Dar ceva îmi spune că Malo şi Speranta
nu mă vor uita prea curand.
De fapt m-au marcat deja. În sufletelul meu se dă o luptă intre a crede necondiţionat tot ce văd
ori a analiza la rece fiecare detaliu.
Văd acum reala faţă a unor aşa-zişi prieteni. Doreau doar să mă amăgească, nu să-mi fie prieteni
Nu cad însă în disperare, deoarece Speranţa, fata cu glasul de clopotel, îmi spune mereu că binele
învinge, iar cel ce speră şi luptă are doar de caştigat.

Poveste şi desen:Todor Patricia, clasa a VIII-a


Şcoala Generală cu cls. I-VIII ,,Avram Iancu” Baia de Criş
Profesor îndrumător: Paşca Salvina
ÎNTÂLNIND SENTIMENTE....

Mihai este un copil de unsprezece ani. Un elev silitor, de nota zece, deoarece învăţa
întotdeauna, dar niciodată nu s-a gândit să ia un zece şi pentru comportament.
La şcoală, lovea colegii mereu, înjura, îşi bătea joc de profesori. Acasă, când mama sau tatăl său
îl întrebau cum a fost la şcoală, minţea în legătură cu comportamentul, dar se mândrea cu notele sale.
Într-o zi, prietenul său cel mai bun, Andrei, nu şi-a învăţat o lecţie şi a început să o facă în clasă.
Mihai, când l-a văzut, l-a invitat să iasă afară în curtea şcolii, dar Andrei l-a refuzat. Atunci Mihai a
început să-l jignească şi l-a lovit. După acest incident, cei doi nu au mai vorbit unul cu celălalt.

A doua zi, toţi colegii lui Mihai îl ocoleau. Nimeni nu l-a mai băgat în seamă şi atunci el a căzut
pe gânduri. „Oare de ce nu mai vorbeşte nimeni cu mine? Ce s-a întâmplat cu ei? Ce au cu mine?”.
Mihai i-a întrebat pe toţi prietenii lui de ce nu mai vorbesc cu el, dar nimeni nu i-a răspuns.
În acea noapte, Mihai s-a culcat cu gândul la cele întâmplate azi. Când a adormit, în visul său a
apărut un înger. Acesta l-a întrebat:
„- Vrei să-ţi arăt de ce eşti ocolit de ceilalţi sau ţi-ai dat seama singur?”
Mihai nu a răspuns, ci l-a urmat pe înger. „Am ajuns!” a grăit îngerul. Tot ce vedea Mihai erau
pereţii unei cutii negre. Privea nedumerit, dar îngerul i-a spus:
„- Ştii ce simbolizează această cutie? Sufletul tău care este închis tuturor lucrurilor bune!”
Mihai tot nu a înţeles aşa că îngerul s-a hotărât să-l ducă într-un loc în care pe pereţi apăreau
imagini cu Mihai înjurând în timp ce arunca cu pietre într-un câine, Mihai minţindu-şi părinţii, Mihai
bătându-şi colegii, Mihai jignindu-şi profesorii...se privea dezamăgit şi înţelegea treptat ce i se
întâmplase, pur şi simplu nu se recunoştea!
„- Ce e de făcut? întrebă Mihai.”
„- În sufletul tău, vei găsi răspunsul!!!” şi îngerul îşi luă zborul spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Mihai se trezi din somn. Se simţea hotărât să-şi schimbe comportamentul. Nu dorea să se ştie
copilul al cărui exemplu nu ar fi fost niciodată de urmat. Primul pas pe drumul cel bun a fost să le
mărturisească părinţilor greşelile sale. Aceştia s-au supărat, dar, cu înţelepciune, l-au sfătuit să
continuie în a recunoaşte că a greşit pentru că astfel, reuşea să îndrepte tot ce făcuse rău.
Ajuns la şcoală, Mihai a cerut iertare profesorilor şi colegilor pe care îi apostrofase. Uimiţi,
aceştia i-au întins o mână prietenească şi i-au zâmbit. Sufletul lui Mihai era mai fericit ca niciodată.
A întâlnit în parc, pe drumul său înspre casă, căţelul pe care îl lovise cu câteva zile în urmă. A
scos resturile pacheţelului pus de mama şi i le-a întins. Acesta se apropie temător, le înfulecă şi îl privi
pe Mihai ca şi când şi-ar fi dorit să-i devină prieten. Băiatul îl luă acasă şi, cu acordul părinţilor,
deveniră prieteni de nedespărţit.
De atunci, Mihai a înţeles că purtându-te bine cu ceilalţi, oferindu-le înţelegerea şi bunătatea ta,
le vei primi, la fel, înapoi şi vei fi fericit.

Poveste şi desen: Dezso Noemi, clasa: a V-a


Colegiul Naţional „ A. Iancu”, Structura Şcoala Generală „Mircea Sântimbreanu” Brad
Profesor îndrumător: Oprea Gianina Livia
POVESTEA LUI MIHAI

Am să vă spun o poveste care trebuie să o ţineţi minte toată viaţa. Este vorba despre un băiat pe
nume Mihai care nu a ascultat de părinţi şi a sfârşit rău.
Luni, de dimineaţă, s-a trezit somnoros din pat pentru a merge la şcoală. S-a îmbrăcat şi a plecat
la drum. Când a ajuns la şcoală era deja trecut de ora 8:00, aşa că s-a decis să lipsească de la prima
oră. A doua oră intră supărat în clasă. Profesoara îl întreabă de ce a lipsit de la prima oră. El a zis că
nu are chef să vorbească, asa că s-a dus supărat la el în bancă. Toată ziua la şcoală a stat în banca lui
şi nu a vorbit cu nimeni.

La sfârşit, pe când să meargă acasă, prietenul său cel mai bun, Cosmin, s-a dus la el să îl întrebe
de ce a fost supărat toată ziua.
Mihai a început să ţipe la prietenul său şi s-a dus acasă. Mama lui a încercat şi ea să vorbească
cu el să vadă de ce este supărat, dar nici pe ea nu a ascultat-o.
S-a dus în camera lui şi a adormit. Dintr-o dată, s-a trezit pe o câmpie plină de flori. Acolo a
văzut un om stând pe iarbă şi culegând flori. S-a apropiat de el şi l-a întrebat cine este. Omul a zis că
este bunătatea. Mihai, auzind una ca asta, a început să râdă. Bunătatea îl întreabă:
-De ce râzi? Ce ţi se pare amuzant?
-Păi, este ceva imposibil.
-De ce crezi asta? Eu sunt un sentiment. Sentimentul de bunătate. Iar aici suntem în mintea ta.
-Dar este imposibil ca eu să vorbesc cu sentimentul meu.
-Ba este. Spune-mi de ce ai fost azi supărat la şcoală?
-Dar de unde ştii că am fost supărat?
-Păi sunt în mintea ta. Văd tot ce ţi se întâmplă.
-Păi, înseamnă că ştii că părinţii mei nu mai sunt împreună?
-Da. Ştiu. Şi tu de asta eşti supărat? Din cauza asta eşti răutăcios cu toată lumea?
-Da. Pentru că nu mai rezist. Mereu când vreau să iau legătura cu tata, mama nu mă lasă. Eu nu
mi-am mai văzut tatăl de la vârsta de 5 ani.
-Dar ai încercat să o întrebi pe mama ta de ce nu te lasă?
-Da. Dar de câte ori îi aduc aminte de tata, începe să plângă şi merge în camera ei.
Dintr-o dată, cerul s-a întunecat şi a început să tune şi să fulgere. În sufletul lui Mihai se dădea o
luptă între bine şi rău. Era foarte greu pentru el să nu-şi mai fi văzut tatăl de 6 ani şi să nu aibă voie
să vorbească cu el. În faţa lui a apărut sentimentul de răutate împreună cu minciuna. Bunătatea
dispăruse din senin.
-Tu cine eşti? a întrebat Mihai.
-Eu sunt sentimentul tău de răutate. Eu ţi-am zis să faci toate lucrurile rele din totdeauna.
-Dar de ce ai făcut asta?
-Păi c-am asta este meseria mea.
-Ei bine, de acum încolo nu am să te ascult. Mi-am dat seama că este rău ceea ce fac. M-am
decis să ascult de părinţi şi de partea mea bună din minte.
Mihai a învins răutatea din capul lui şi de atunci nu a mai fost rău. A vorbit şi cu mama lui şi au
hotărât să se împace cu tatăl său. Aşa familia lui Mihai a fost din nou normală.

Poveste şi desen:Vasiu Catalina Ioana, clasa a V-a


Colegiul Naţional „ A. Iancu”, Structura Şcoala Generală „Mircea Sântimbreanu” Brad
Profesor îndrumător: Oprea Gianina Livia
UN VIS CIUDAT

Am să vă spun o poveste despre un baiat numit Alin. Acesta era un băiat


indiferent care nu era nici bun nici rău. Uneori făcea şi bine, dar alteori, făcea şi rău.
Într-o noapte furtunoasă, cerul era negru, din loc în loc se vedea câte o lumină. Erau fulgerele. Alin a
adormit cu greu, dar când a adormit a visat că a ajuns pe un tărâm urât plin de lucruri rele. Înspăimântat,
dar cu pic de curaj, Alin merge pas cu pas pe cărarea ce i-a apărut în față. Deodată o urâţenie, cu cap
mare ca şi al unui balaur, cu trupul de tigru şi labele de elefant, i-a ieşit la Alin în cale. Alin înspăimântat
a vrut să fugă, dar urâţenia l-a prins din spate și i-a spus ca este ura şi răutatea. Alin s-a întrebat de ce
i-a apărut lui in vis acest animal urât. Urâţenia i-a spus ca a venit sa-i arate ce e bine sa facă pentru el. I-
a arătat răul făcut de el şi spunându-i lui Alin că e bine ce a făcut şi să facă asta în continuare. Dar Alin,
şi-a amintit cele spuse de mama lui ,,Dragul mamei, să fii bun şi milostiv că mult în viaţa vei izbăvi!’’ În
momentul acela Alin a fugit şi a lăsat ura şi răutatea în urmă.

Mergând în continuare și scăpând de urâţenie în faţă i-a apărut invidia şi minciuna. Alin nu a
dorit să meargă cu ea, ştiind ce se va întâmpla, dar urâţenia aceasta l-a urmat. Alin fiind atent la urâţenia
ce-l urma,nu a văzut că în fața sa a apărut o groapă. El a căzut în ea, iar cand s-a ridicat din locul în care
a căzut, a vazut ca în jur totul era foarte frumos, minunat şi a mai observat că urâțenia nu-l mai urmărea.
Rdicându-se şi paşind înainte i-a apărut înaintea sa bunătatea şi iubirea, întruchipând o zână minunată.
Alin a acceptat să meargă cu ea, aceasta arătându-i cele bune si făcându-l pe Alin să creadă că bunătatea
şi iubirea sunt cele care trebuie urmate. Şi mergând înainte o rugă pe Zâna bunătaţii şi iubirii să vină cu
el. Zâna acceptând i-a arătat lui Alin şi pe sora sa respectul şi politeţea.
Cele două surori i-au spus cum trebuie sa fie un om cu sentimente bune: sufletist, milos, civilizat,
modest, respectuos, politicos, cu mult bun simţ, paşnic şi trebuie să fie un om care răneşte sentimentele
altora. Alin le-a spus zânelor că ar vrea să ştie mai multe lucruri despre bine. Atunci în faţa lor se
deschise o câmpie cu iarba ca smaraldul şi cu multe flori multicolore care îi îndemna să calce încet-
încet pe ele şi să continue drumul spre bine. Acolo s-au întâlnit cu zâna cu suflet milos şi sufletistă, cu
zâna ajutorului şi cu toate zânele care înfaţişau sentimentele bune. Printre ele se găsea şi zâna cea rea a
răutaţii. Băiatul văzând-o le-a anunţat pe zânele bune, care au gonit-o dintre ele. Zânele i-au mulţumit
lui Alin pentru ajutor, dar ca să fie sigure că este un om bun au hotarât să-l încerce. I-au pus în faţă o
zână cu flori, copaci şi iarbă lângă ea, dar care vorbea doar lucruri rele şi una cu o rochie neagră, urâtă
şi toate rupte, care avea nevoie de ajutorul lui. Alin a ales pe zâna care vorbea frumos şi avea nevoie de
ajutorul său. Fiindcă a ales zâna bună, surorile i-au dăruit lui Alin o viaţă plină numai de culori
frumoase care înseamna binele, iar răul care îl înconjura l-au alungat. Zânele au fost tot timpul aproape
de băieţel când avea nevoie.
Când se trezi îi povesti mamei sale întîmplarea sa. Mama a fost impresionată de fiul său pentru
că a înţeles ce este binele, că el este important în viaţă şi că el învinge răutatea.
Din acea zi Alin a fost un băiat bun, exemplu pentru toţi copii din jurul său!

Poveste şi desen:Gliga Sorina, Stoica Raluca, clasa a V-a B


Colegiul Naţional „ A. Iancu”, Structura Şcoala Generală ,,Mircea Sântimbreanu’’Brad
Profesor îndrumător: Oprea Gianina Livia
PRIMUL CADOU

Fulgii strălucitori de nea coborau lin pe pământul maroniu, formând un covor alb ca şi spuma
laptelui. Copacii îmbrăcaţi în noua lor haină se aplecau sub presiunea greutăţii, parcă închinându-se în
faţa trecătorilor.

Ema, o fetiţă de opt anişori, stătea în faţa unei uşi de la o casă dărăpănată. După ce mama ei
murise în urma unui accident, când ea avea doi ani, tatăl ei s-a recăsătorit, crezând că poate aşa, mica
făptură nu îşi va mai aduce aminte. Deoarece familia nu avea bani, tatăl a fost nevoit să plece într-o altă
ţară. Când mama ei vitregă a văzut că au rămas singure, a început să o bată pentru orice cuvinţel pe
care îl considera nepotrivit. Fetiţa era bătută foarte des si rareori se întâmpla să mănânce cele trei mese
ale zilei. Nu i se permitea să meargă la şcoală. Mama ei o punea să cureţe toată casa într-o oră. De
obicei, fetiţa putea face faţă acestei provocări, însă acum, înfometată, depăşise timpul. Nervoasă, mama
se răsti, o bătu din nou şi o aruncă afară. Chipul blajin al Emei era murdar, iar părul blond cârlionţat,
acum era negru ca şi fumul. Stătea afară şi nu spunea nimic. Micul sufleţel, odinioară plin de pace şi
iubire, acum era înconjurat de ură şi răzbunare. Tristă şi supărată, se aşeză pe scările îngheţate de
spiritul rece al iernii. După un scurt timp, adormi înfometată şi însetată, fiindu-i prea frig ca să mai stea
trează. În timp ce dormea, visă că plecase să găsească o comoară nepreţuită, fără să ştie, însă, spre ce
fel de comoară îşi îndrepta gândul, sufletul şi paşii. Ştia doar că acea comoară îi va folosi ca să plece
din casa în care trăia şi să găsească un loc mai bun, poate unul din minunatele locuri despre care aflase
din poveştile citite de mama ei. În timp ce mergea, cerul îşi deschise porţile şi lăsa să cadă fulgii albi ce
vesteau sosirea Crăciunului. Ema se sperie când, dintr-o dată, auzi pe cineva vorbind. Se speriase,
pentru că nu vedea pe nimeni. Întorcându-şi privirea văzuse în spatele ei un copac. Acesta era cel care
vorbea, iar micuţa fetiţă nu se speriase pentru că ştia din poveşti că şi copacii pot vorbi.
- E Crăciun, e Crăciun! anunţa bucuros copacul.
La auzul acestor cuvinte, toată pădurea era în mişcare. Care mai de care, animale ieşeau din
pădure. Chiar şi florile vorbeau. Ema, speriată pentru că nu înţelegea ce se întâmplă, fugi şi se adăposti
într-un tufiş. Stătea şi se gândea.
- Crăciun? Cine este acela? Un alt animal? Un om? Un eveniment?
Cum stătea ea aşa, din spatele ei se auzi ceva.
- Salut, mititico? Cum te numeşti?
- Ema! spuse ea tremurând de frică.
- Frumos nume. Eu sunt Zâmbet-Larg-Întotdeauna. Dar de cine ţi-e frică? De mine?
- Da! spuse ea parcă în şoaptă.
- Să nu-ţi fie! Eu vreau să fiu prieten cu toţi. Eu încerc să aduc zâmbetul pe chipul tuturor,
arâtându-le lucrurile minunate ale vieţii.
- Bine. Dar, Zâmbet-Larg-Întotdeauna, pot să vă întreb ceva?
- Da, desigur! spuse el.
- Ce este Crăciun?
- Crăciunul este un eveniment. Se spune că demult, demult, s-a născut Fiul lui Dumnezeu, Iisus.
De atunci, toată lumea sărbătoreşte naşterea Lui, împodobind bradul, cântând colinde. Şi se mai spune
că a fost odată un moş bătrân, Moş Crăciun, care aduce copiilor cuminţi multe, multe cadouri.
- Ce frumos! Şi eu aş vrea ca Moş Crăciun să-mi dea un cadou,dar, oricum, acum trebuie să plec.
- Unde?
- Ăăă, poate nu ar trebui să-ţi spun. Este secretul meu. Şi totuşi... Eu sunt mai tot timpul tristă.
Astăzi m-am gândit să plec să găsesc o comoară, dar nu ştiu ce fel de comoară. Ştiu doar că trebuie să o
găsesc neapărat, aşa că trebuie să plec.
- Atunci vin cu tine!
Şi uite aşa cei doi ieşiră din tufiş şi plecară să găsească comoara. Prima dată trecură prin pădurea
împodobită. În timp ce mergeau, cineva strigă din spate. Era Simba - puiul de leu şi Mititel - ghiocelul,
prietenii maimuţei Zâmbet-Larg-Întodeauna.
- Salut, prieteni! V-o prezint pe Ema.
- Salut, spuseră amândoi.
- Unde mergeţi? întrebă Mititel.
- Ne ducem să căutăm o comoară, spuse Ema.
- Atunci, venim şi noi, spuse Simba.
Şi uite aşa porniră toţi trei, veseli, ajungând în peştera de cleştar.
- Ce se aude? întrebă Ema.
- Salutare! Un nou membru? Săraca fată! spuse Foculeţ, un dragon răutăcios.
După el mai veniră doi: Greieraş si Urăsc, un greier şi un trandafir.
- Cine sunteţi voi? întrebă Ema nedumerită.
- Nişte persoane foarte rele, spuse Mititel cu bunătate. Haide să mergem să o găsim pe Zâna-
Zorilor şi ea îţi va spune ceea ce cauţi tu de fapt.
- Ha, ha, ha! De la bătrâna aia naivă şi neştiutoare nu o să afli nimic, spuse Urăsc.
- Ema, vino cu noi, spuse Greieraş. Te ducem noi la marele leu, Charlie, şi îţi va spune el totul. El e
puternic şi te poate ajuta.
- Simba, îmi pare rău, dar merg cu ei. Au dreptate. Poate puternicul Charlie mă ajută să scap de tot
răul din viaţa mea şi să găsesc acea comoară. În plus, voi mi-aţi povestit de prietenul vostru, Moş
Crăciun, dar nici măcar el nu se mai gândeşte la mine. Nu am primit nici un cadou de când mama mea
a trebuit să plece de lângă mine, spuse ea plină de amărăciune.
Însă, când porni cu ei simţi un sentiment de regret. În adâncul sufletului ei ceva îi spunea că nu este
bine ce a ales. Totul era confuz şi fetiţa nu înţelegea de ce simţea asta, dar totuşi nu se opri şi merse mai
departe cu ei, până ajunseseră la regatul lui Charlie.
În timpul acesta, Mititel, Zâmbet-Larg-Întodeauna şi Simba merseră s-o cheme pe Zâna-Zorilor
şi, împreună, plecară la palat. Când au ajuns acolo, Zâna-Zorilor o văzu pe Ema şi îi spuse:
- Ema, eu sunt Zâna-Zorilor. Eu te-am vegheat de când ai venit aici. Ştiu că ţi-e greu, dar tu nu vrei
să stai aici.
- Nu-i mai băga prostiile astea în cap, spuse Charlie.
- Nu-i adevărat! spuse ea.
- Ho, ho, ho!
- A venit Moş Crăciun! spuse Urăsc îngrijorat de sosirea bunului Moş Crăciun.
Un Moş bătrân, bătrân, cu barbă albă, lungă, intră în palat cu un cadou în mână. Venise cu sania lui
trasă de reni.
- Moş Crăciun? întrebă Ema.
- Da, chiar eu sunt. Ema ştiu că ţie ţi-e foarte greu, dar trebuie să o ierţi pe mama ta. Aceasta este
semnificaţia Crăciunului. Nu crezi că am dreptate?
Ema stătea şi se gândea. Ce să facă? Să stea cu Foculeţ, răutăciosul, cu Urăsc, cel plin de ură, cu
Greieraş, mereu plin de tristeţe sau cu Simba, cu ochii plini de dragoste, cu Zâmbet-Larg-Întodeauna,
mereu plin de bucurie şi cu Mititel, plin de bunătate? Nu ştia încă ce să aleagă. Privindu-i, însă, pe
fiecare în parte sentimentele lor li se citeau pe chipuri. În preajma lui Foculeţ, Urăsc şi Greieraş nu se
simţea în largul ei, nu putea fi împlită şi mulţumită, iar zâmbetul îi dispăruse. Însă când rosti că vrea să
rămână cu Simba, inima începu să-i bată cu putere şi îşi dădu seama că e alegerea potrivită. Într-un pas
alergător, Ema îi îmbrăţişă, iar inima i se umpluse de fericire.
- Ema, ai făcut alegerea cea bună, aşa că nu te-am uitat şi ţi-am adus un cadou, îi spuse Moş
Crăciun.
Ema îl îmbrăţişă şi pe el şi pe Zâna-Zorilor şi desfăcu repede cadoul. În el găsi figurinele
prietenilor săi: Mititel, Zâmbet-Larg- Întodeauna, Simba, Zâna-Zorilor şi a lui Moş Crăciun. Apoi, Moş
Crăciun a plecat pentru a duce şi celorlalţi copii cadourile mult dorite.
Fiind la sfârşit, mi-ar plăcea tare mult să vă spun că Ema s-a trezit şi a acceptat-o pe mama, dar nu
aşa se termină povestea. Din cauza frigului de afară, micul sufleţel s-a stins în tăcerea nopţii, îngheţat
de suflarea rece a iernii. Mama ei vitregă a fost închisă, iar tatăl ei a rămas paralizat din cauza şocului.
Şi totuşi, Ema a făcut alegerea cea mai bună, aceea de a lăsa ca sentimentele rele să fie învinse de
cele bune. Aceasta era, de fapt, comoara pe care o căuta – o comoară spirituală înspre care o îndemna
sufletul său. A înţeles semnificaţia Crăciunului, l-a întâlnit pe Moş Crăciun şi a murit cu gânduri de
iertare, ajungând în ţara magică a lui Mititel, Simba, Zâmbet-Larg-Întodeauna, Zâna-Zorilor şi nu în
cele din urmă, Moş Crăciun, cu un bilet special semnat de Portarul Lumii Veşnice, care cuprindea viaţa
ei... O viaţă în care a apucat să cunoască binele şi răul, frumosul şi urâtul, dar, lăsându-se condusă de
vocea interioară ce venea din sufletul ei curat, a ales iertarea. Aşa a câştigat împăcarea şi liniştea
sufletească, zâmbetul şi, nu în ultimul rând, a cunoscut prietenia adevărată.

Poveste şi desen: Ciobanu Adelina, clasa a V-a


Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu”, Hunedoara
Profesor îndrumător: Fodor Oana
CORZILE SUFLETULUI

Mâna maestrului atingea în mod divin coardele harpei, făcând să răsune în eter acordul unei
muzici feerice, care te îmbiau la meditaţie.
Am închis ochii, am coborât în interiorul meu şi am rămas mută de uimire când am zărit cu
ochii minţii ‚,harpa’’ sufletului meu care vibra şi ea la auzul acelor acorduri.

M-am apropiat şi nu mică mi-a fost mirarea când corzile sufletului au început să-mi vorbească:
- Să ne trăieşti ,,Mică Prinţesă’’; eu sunt coarda Iubirii. După cum vezi, sunt cea mai subţire,
cea mai gingaşă şi firavă coardă. Te rog să fii atentă la vibraţiile mele; îmi doresc ca tot ceea ce atinge
sufletul tău să se transforme într-un imn al dragostei care să atingă orice suflare vie. Chiar dacă mulţi
mă ating într-un mod brutal, eu nu pot decât să ,,mlădiez’’ aceste atingeri.
- Şi eu mă închin înaintea stăpânei mele. Eu sunt coarda Milei. Sunt la fel de sensibilă ca surata
mea Iubire. Sunt întotdeauna atentă la ceea ce se întâmplă în jurul tău şi încerc să-ţi transmit acele
sentimente de milă care te împing la acţiuni de ajutorare a celor ce te înconjoară. Te rog să ai grijă de
mine, pentru că astfel îţi vei păstra calităţile umane.
- Eu, chiar dacă nu sunt prima, fac parte integrantă din armonia sufletului tău. Ah, am uitat să
mă prezint: coarda Toleranţei. Împreună cu suratele mele, încerc să-ţi ofer acel echilibru sufletesc care
îţi asigură tot confortul psihic de care ai nevoie în dezvoltarea ta ca fiinţă umană. Încearcă, dar ţine cont
şi de acordurile mele.
-Eu, chiar dacă sunt un pic mai groasă, am menirea de a-ţi transmite sentimente de încredere în
tine şi în capacităţile tale. Datorită rezistenţei mele, în situaţii dificile ai reuşit să obţii acele rezultate
neaşteptate care ţi-au adus satisfacţii. Deci, încredere totală.
- După cum vezi, mică Prinţesă, îmi spuse o voce groasă de bass, nici eu nu puteam lipsi din
armonia acestor corzi. Eu, sunt vocea conştiinţei, care veghează ca mintea ta să fie în permanenţă
funcţională. Poţi să te bazezi pe mine, pentru că voi încerca să fiu protectoare cu firavele mele surate,
pentru ca împreună, să-ţi putem asigura armonia sufletului.
Nici nu mi-am revenit bine din uimirea şi surprinderea mea, când dintr-un colţ întunecat se
auziră nişte voci înnăbuşite, care încercau să-mi atragă atenţia:
- Mică Prinţesă, mică Prinţesă, chiar dacă nu suntem pe harpa sufletului tău, ştii... şi noi putem
vibra în tine şi să te ajutăm să acţionezi. A, da, noi suntem opuse suratelor noastre, ceea ce ne face de
multe ori de dorit de către mulţi. Noi suntem: ură, răutate, laşitate, nepăsare...si după nevoi ne putem
forma în ceea ce se cere. Putem chema câte ajutoare vrei. Nu e nevoie sa redăm armonia perfectă. Deci,
nu e nevoie de prea multă osteneală! Dar, să ştii că un pic suntem cam supărate: nu ne-ai pus până
acum la treaba! Vrei să ruginim, să ne pierdem faimoasele calităţi? Dar, aşteptăm! Să ştii că avem
sunete grave, ceea ce face să tremure tot în jurul nostru şi să trezim groază şi teroare. Cu aceste
,,calităţi’’ mulţi au reuşit să stăpânească şi chiar să cucerească lumea. Deci, dacă ai nevoie de noi,
suntem prezente, gata să te ajutăm...
Am deschis ochii şi priveam din nou mâinile maestrului atingând harpa. Atunci am înţeles: de
mine depindea ce sentimente vibrau mai puternic – cele negative sau cele pozitive- Ascultând armonia
sunetelor harpei, mi-am promis că voi atinge doar corzile sensibile ale sufletului meu, făcând astfel
lumea din jurul meu, una plină de armonie, care să fie minunată pentru toţi copiii.

Poveste şi desen: Dioszegi Cristina, clasa a a VIII-a


Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu”, Structura Şcoala generală Nr.2 Hunedoara
Profesori îndrumători: Goicovici Fabiola, Tănase Anca , Zdrâncu Adela
COMOARA DE DINCOLO

Totul începu într-o zi de toamnă, când un băieţel pe nume Ionuţ îşi puse în minte să plece de
acasă într-un ţinut îndepărtat, pentru a găsi comoara nepreţuit de valoroasă şi misterioasă despre care se
zvonea în toată lumea.
Dimineaţa, înaintea răsăritului, Ionuţ se duse în grajd şi îmbrăcă vechea armură de luptă a
tatălui său. Îşi luă sabia, încălecă pe calul său alb ca fulgul de nea şi plecă în căutarea acesteia, pe un
drum din pădure.
Jos, de-a lungul drumului, erau nuci bătrâni şi groşi, acoperiţi de frunziş încă des, dar atins de
asprimea vânturilor tomnatice şi oarecum istovit. Nu erau două frunze la fel, dar toate lăsau în ochi
simţirea dulce a unui verde care bate în galben. Iarba păşunilor părea că şi-a muiat vârful în aurul verii,
pentru a fi ocrotită de brumă.

Tot mergând înainte dădu de o poartă mare din cărămidă pe care era scrijelit:
”Dacă nu ai curaj , nu îndrăzni să intri!”
El îşi luă inima în dinţi şi deschise poarta. Dintr-o dată, se trezi într-o lume paralelă care era înconjurată
de copaci înalţi până la cer şi o mulţime de flori şi gâze.
Tot mergând, pe băiat îl prinse noaptea. Descălecă sub o salcie, a cărei ramuri semănau cu nişte
mâini ocrotitoare de ploaie şi de vânt. Cerul plin de nori şi stele strălucitoare ca soarele era liniştit, ceea
ce-l făcu pe băiat să aţipească.
Dimineaţa, se duse la izvor ca să se spele şi să-şi umple sticla de apă.
Ionuţ încălecă pe cal şi o luă la galop. Tot mergând, vede o fată înaltă de vreo trei metri ,
pe nume Cezara Ruşinoasa. Băiatul o rugă să îi spună unde se află comoara pe care o căuta. De ruşine,
fata se ridică în picioare şi îşi băgă capul între frunzele copacului. Ionuţ îşi scoate sabia şi dintr-o
lovitură tăie copacul în două. Neavând încotro, Cezara se aplecă spre el şi îi spuse:
”Trebuie să ieşi din pădure, să treci peste Abisul Nimănui, pentru a intra în peştera care-ţi va
ieşi în cale. La capătul peşterii vei găsi un zid mare, iar în spatele zidului se află un palat de gheaţă.”
Copilul îi mulţumeşte mult. Se suie pe cal şi îşi continuă drumul prin frunzele răvăşite care
dansează în văzduh şi cad asemenea unor fulgi de nea. Ajungând la Abisul Nimănui , vede un pod de
lemn nu prea solid. Se urcă pe cal şi începe să o ia la galop pe pod. În urma lui podul se dărâmă aşa de
repede, încât îşi pierdu echilibrul şi căzu, dar norocul său a fost că trecuse deja abisul.
La intrarea în peştera cea mare şi întunecată ca un cer de noapte fără stele ori fără lună, zăreşte
o femeie pe nume Laura Fricoasa. Laura Fricoasa ţipa de mama focului, deoarece un păianjen micuţ
urca pe mâna ei. Ionuţ se apropie şi o întrebă dacă o poate ajuta cu ceva. Ea îi spuse că dacă va omorî
păianjenul, îi va fi recunoscătoare toată viaţa. Băiatul, bun la suflet, se încumetă să o ajute. Îşi scoase
mănuşa şi îl strivi pe bietul păianjen care îi provocase atâta teamă femeii.
După ce o scăpă de necaz, Ionuţ o rugă să îl conducă la ieşirea din peşteră. Fiind obligată de
promisiunea făcută, femeia îi acceptă oferta.
Străbătând ei peştera, dintr-o dată o mulţime de lilieci trecură pe lângă ei, scoţând sunete extrem
de înfiorătoare. În loc de felinar, Ionuţ ţinea în mână un diamant strălucitor ca o stea, diamant pe care îl
primise de la tatăl său ca să-i lumineze calea.
Pe la mijlocul peşterii văzură un bătrânel mic de statură, urât şi plin de riduri care cânta de zor
la acordeon, în faţa unui foc aproape stins. Alături, era un porc mai mare decât el. Ionuţ se opri lângă el
şi îl întrebă dacă ştie cum să iasă din peşteră. Bătrânelul, al cărui nume era Florin cel Fericit, îi spuse că
nu ştie să-i explice, doar să-l conducă.
Băiatul încălecă din nou pe cal, iar Florin cel Fericit se urcă pe porcul său. Cei trei porniră spre
castelul de gheaţă. Când ieşiră din peşteră, dădură de un zid ce bloca drumul spre castel. În faţa zidului
se afla un zmeu pe nume Iulian cel Urâcios, care proteja castelul de oameni. Când îl zări pe Ionuţ,
zmeul alergă spre el ameninţător şi pe loc se iscă între ei o confruntare pe viaţă şi pe moarte.
Zmeul îşi scoase buzduganul de lemn cioplit şi un scut de os. Ionuţ îşi scoase sabia sa
fermecată, cu mânerul de aur şi lama din argint, al cărei tăiş se zicea că poate despica munţii în două.
Mai scoase şi scutul din oţel.
Băiatul dădu o lovitură de îi rupse buzduganul şi îi zdrobi scutul, apoi îl doborî la pământ. Când
omorî zmeul, tot zidul care înconjura castelul dispăru, iar gheaţa care proteja palatul se topi într-o
clipită.
Ionuţ alergă repede către palat. Deschise poarta... intră în Sala Tronului... pe masa cea mare era
o un cufăr din aur. Băiatul îl deschise nerăbdător...şi ce să vezi?
Înăuntru era plin de bani şi obiecte nepreţuit de scumpe. Dar pe fundul cufărului era un ou. Acel
ou era primul şi ultimul ou de dragon din univers, despre care se spunea că cine îl deţine este
nemuritor.
Şi nu era doar atât. Pe lângă toate celelalte comori, o găsi pe cea minunată . Una care le întrecea pe
toate... Cartea.
Cartea avea să îl înveţe mult mai multe lucruri, mult mai folositoare decât banii. Cartea avea să-
l înveţe să-şi exprime sentimentele. Cartea avea să-l înveţe cum să fie de folos celor din lumea lui. Cum
să îi ajute pe cei care nu se pot apăra singuri sau nu au curajul de a o face. Cum să îi ajute să îşi învingă
teama sau sfiala, să fie fericiţi chiar dacă viaţa nu e mereu uşoară, să iubească, biruind ura care îngheaţă
inimile oamenilor. Cu ajutorul ei toţi oamenii puteau trăi în armonie şi se puteau ajuta reciproc.
Porni spre casă. Un sunet îl trezi şi îşi dădu seama că e timpul să se ridice şi să meargă la
şcoală. Totul se petrecuse în lumea imaginaţiei sale.

Poveste: Dumitru Răzvan, clasa a V-a E


Desen: Tănasă Andreea, clasa a V-a E
Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu”, Structura: Şcoala generală Nr.2 Hunedoara
Profesori îndrumători: Goicovici Fabiola, Tănase Anca , Zdrâncu Adela
AVENTURĂ ÎN LUMEA SENTIMENTELOR

A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Era un tânăr înalt, cu părul bălai ca
spicul grâului, cu ochii senini ca cerul și strălucitori ca lumina soarelui și cu buzele roșii ca apusul. El
trăia într-un sat, la poalele munților, alături de bătrânii săi părinți, niște oameni săraci, dar cu inimă de
aur.

Intuia el dorința cea mai arzătoare a iubitei lui mame, chiar dacă nu aducea niciodată vorba
despre acest lucru. Ea și-ar fi dorit, știa el bine, o noră care să aducă cu ea liniște și iubire în casă
pentru fiul ei drag și mulțumire pentru ei. De aceea, tânărul era trist, iar odăițele erau la fel, rezonând
cu suferința lui generoasă. Se gândea că nimeni vreodată nu s-ar îndrăgosti de el pentru că nu era bogat
și credea că iubirea pe care o simțea cu fiecare părticică din el nu ar fi de ajuns pentru aleasa inimii lui.
Cât era ziua de lungă, stătea în cămăruța lui şi îşi petrecea timpul citind povești de iubire și suferind în
tăcere. Nu înțelegea ce simte. De la cel mai molipsitor optimism care îl cuprindea văzându-și dragii
părinți sănătoși, trecea apoi la cea mai neagră deznădejde.
La marginea satului trăia o mare vrăjitoare. La ea se gândi și tânărul băiat. A pornit repede la
drum, îndreptându-se spre casa ei. Nu știa prea multe despre cotoroanță, doar că avea un trecut
înfiorător și era foarte rea, dar era singura persoană care, credea el, l-ar putea ajuta. Aceasta făcu multe
rele oamenilor din ținut, până când, cuprinsă de remușcări și hulită de toți, se retrase în castelul său,
trăind izolată. Și tot merse el, tot merse, din zori și până seara, căci palatul vrăjitoarei era peste nouă
mări și nouă țări. Iar când pășea, florile, copleșite fiind de tristețea bietului băiat, încercau să-l
înveselească puțin și înfloreau în toată splendoarea lor, cântând astfel:
Dor să ai, băiat bălai.
Iubirea când găsești,
Cu drag tu s-o primești!
Aceste vorbe l-au făcut să fie mai încrezător și grăbi pasul cu hotărâre. Iar în colțul buzelor stângace
chiar îi înflori un palid zâmbet.
Ajunse și la casa vrăjitoarei. Bătu de trei ori la poartă și îi deschise stăpâna, o arătare de femeie,
cu părul încâlcit, nepieptănat de când se știe, cu fața ridată și ochii pierduți, adânciți în orbite. Feciorul
nostru îi cere ajutorul. Spre mirarea sa, ea îl ajută fără să-i ceară nimic în schimb, doar i se vor mai
șterge din păcatele tinereții și va avea parte de o bătrânețe liniștită. Aceasta îl trimite în Lumea
Sentimentelor din care, îi spuse ea, nu va mai putea ieși până când nu-și va găsi dragostea adevarată.
Pornește din nou la drum, mergând prin colbul galben așezat pe cărările bătucite de ani și
ascultând fiecare ciripit de pasăre din care el înțelegea că iubirea și bogăția nu sunt pentru el. Din
desișul pădurii, îi sare în față o mogâldeață nepământeană, un spiriduș. Purta o pălărie gigantică, verde
care îi atârna până la glezne, avea o barbă albă lungă și afișa un zâmbet sincer, prietenesc. Creatura îi
spuse:
- Hei, tinere! Cum te cheamă?
- Pe mine? zise el uitându-se în jur, mirat de atitudinea prietenoasă, plină de căldură a străinului.
Mă numesc Florin.
- Aici nu te poți numi așa!
- Cum? Așa mă strigă toți! Mi l-a dat măicuța...
- Aici, în Lumea Sentimentelor, toți purtăm nume de sentimente.
- Cum așa?
- Pe mine mă cheamă PRIETENIA! și zicând acestea, îl luă pe băiat de mână. Iar tu, zise el
uitându-se mai cu atenție la înfățișarea delicată a băiatului, tu... cred că ești... IUBIREA!
- IUBIREA? Păi ea e în cărți, am văzut-o acolo... Iar eu sunt real, nu vezi??
- Nu. Trebuie să crezi! Pentru că există și e un sentiment nemaipomenit.
- Știu ce este sentimentul, l-am trăit. E atunci când ești trist.
- Ha ha... n-ai văzut nimic. Poți trăi o mulțime de sentimente. A ști ce înseamnă un sentiment
înseamnă mai întâi a-l trăi. Pentru aceasta se cere să deschizi ochii asupra lumii din jurul tău, asupra
celor de lângă tine, mai înseamnă să pătrunzi în misterele culorilor, formelor și luminii... Și toate
acestea te așteaptă! De acum încolo nu mai ești singur!
Nu l-a lăsat singur PRIETENIA. Căldura mâinilor ei și privirea mângâietoare îl făceau să trăiască
un sentiment nemaiîntâlnit până atunci: încrederea că totul va fi bine. Împreună porniră la drum, urcând
și coborând văi unde susurul apei de izvor era singurul lucru care tulbura încântătoarea liniște. La un
moment dat, cei doi prieteni (că de-acum erau prieteni, nu-i așa?)
ajung la un copac înalt, cu un trunchi gros, ale cărui crengi pline cu frunze de culoare roz atârnau și
făceau o umbră dulce pământului. Avea acest arbore o scobitură din care ieșeau niște făpturi mici cu
aripi. Erau frumoase, grațioase cu părul lung de mătase, însă erau oarbe. Țipau întruna:
Nu e acesta drumul cel bun!
Nu e acesta drumul cel bun!
Drumul cel bun ți-l arăt eu acum.
IUBIREA, vrăjit de frumusețea lor, se lăsă condus de ele, de ÎNDOIELI, în ciuda protestelor
PRIETENIEI. Flăcăul nostru era cuprins de șovăieli. Și parcă drumul spre dragostea lui era tot mai
departe. PRIETENIA nu l-a lăsat nici de data aceasta. L-a însoțit cu devoțiune, fără să se gândească
măcar o clipă la pericolul care îi pândea la tot pasul. Pentru că ea știa bine această lume și era sigură că
apucară pe un drum greșit. Merseră ei ce merseră, zi de vară până-n seară, până ce deteră de o pădure
deasă ca peria și întunecată ca noaptea, unde razele de lumină nu puteau străbate nici măcar cernite.
PRIETENIA știa că locul acesta era stăpânit de URĂ, un zmeu dintre cei mai fioroși și mai nemiloși ce
au existat vreodată în această lume. El o ținea prizonieră pe FERICIREA, sora cea mică a
PRIETENIEI, cea mai frumoasă fată din tot ținutul. Deși tânăra nu-l iubea, zmeul se încăpățâna să
creadă că într-o zi îl va lua de soț. PRIETENIA îi spuse IUBIRII că sora lui e sechestrată de fiară, dar
nu crede că o va putea salva vreodată, pentru că URA e cea mai nimicitoare ființă din câte există.
Au ajuns la palatul zmeului. Acest loc era de o întunecime înspăimântătoare, de parcă niciodată
vreo rază de soare n-ar fi pătruns acolo. URA, un uriaș cu brațele groase de atâta antrenament la sală,
cu pieptul dezvelit, cu părul cleios și încâlcit, îmbrăcat în zdrențe, tună și fulgeră la vederea celor doi:
- Voi, cum de ați îndrăznit să-mi călcați proprietatea? Veți fi prizonierii mei până când tu,
pământeanule, vei putea să-mi înfrângi puterea. Iar tu, PRIETENIE, știi bine că nimeni și nimic nu mă
poate învinge!
Prima încercare la care e supusă IUBIREA a fost să arunce un buștean imens de la un colț al
pădurii la altul. Cum IUBIREA era un băiat isteț, în locul bușteanului aruncă o pietricică, cu praștia,
departe, în timp ce PRIETENIA ascunse bușteanul sub pălăria lui verde ca iarba, pălărie
care se făcu și mai mare decât era. URA, auzind vâjâitul pietrei și foșnetul frunzelor, crezu că era
bușteanul. Mirat de puterea IUBIRII, aceasta îi zise că celelalte două încercări vor fi mult mai grele, și
trecu la fapte. Îl puse pe băiat să-i aducă lumina în unghiul lui cel întunecos, știind că acest lucru este
aproape imposibil, fiindcă nimeni nu reușise. În cele din urmă, puterea PRIETENIEI cu surâsul
IUBIRII s-au pus pe treabă, înlăturând desișul des al pădurii, rupând crengile deasupra locului unde se
afla URA, iar razele timide de lumină răzbăteau, pe rând, luminând fața uriașului, al cărui ochi nu o
suportau. Zmeul îi ceru apoi să-i aducă un corn al unui centaur până se va lumina de zi. Era greu, dar
nu imposibil, așa că au trecut la fapte repede, construind o capcană pentru centaur, bine ascunsă sub
frunziș. Au păzit ei cât au păzit, iar când noaptea era pe sfârșite, a venit centaurul și aceștia l-au prins.
Auzind urletele fiarei, FERICIREA se arătă la fereastră, iar cum se ivi, fereastra se lumină, așa că eroii
noștri se holbară la ea ca la o minune, căci tare era frumoasă FERICIREA. Florin, băiatul nostru, simți
un fior prin tot corpul, iar inima începu să-i bată cu putere. Se îndrăgosti pe loc.
Bineînțeles că URA nu s-a ținut de cuvânt și nu i-a eliberat pe cei doi. I-a aruncat în temniță,
spunându-le că a glumit când le-a promis lucrul acesta. Noaptea, PRIETENIA începu să-și strige cu
jale sora, plângând cu lacrimi amare. URA se trezi și, la auzul tânguielilor, se simți ciudat. Pentru
prima oară simțea milă. Iar strigătul disperat al PRIETENIEI: Te iubesc, FERICIRE! îl făcu să se
îndrepte glonț spre camera fetei și s-o elibereze, simțind o strângere de inimă la gândul cât de mult o
iubește și el. Este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă de nimeni. De aceea nici cei doi eroi
ai noștri n-au înțeles nici până astăzi de ce au fost eliberați imediat. Iar URA s-a mirat foarte când și-a
dat seama că a fost învinsă de niște cuvinte aparent inofensive.
PRIETENIA, IUBIREA și FERICIREA au părăsit Lumea Sentimentelor luând cu ei, în lumea
reală, o fărâmă de ÎNȚELEPCIUNE și SPERANȚĂ de mai bine. Neîncrezătorul Florin își transformă
numele de "Iubire" într-o poveste de dragoste alături de aleasa lui, care îi oferi și cea mai mare bogăție:
șansa de a iubi și de a fi iubit. Cei doi îndrăgostiți au făcut o nuntă mare și au trăit fericiți și se aude că
cei doi trăiesc și acum, printre noi, iar momentele de IUBIRE și de FERICIRE din viața fiecăruia
dintre noi ne sunt dăruite de ei...
Poveste: Nedelca Mădălina, Jalbă Roxana, Dragoş Maria, Lăscuţ Laurenţiu,
Marton Cristina, clasa a VIII-a D
Desen: Marton Cristina Gabriela
Grup Şcolar de Telecomunicaţii şi Lucrări Publice Hunedoara
Profesori îndrumători: Matyas Gabriela, Huţanu Tiberia, Furcă Mirela
CĂLĂTORIILE LUI MIHĂIŢĂ

Într-o zi ploioasă de toamnă, natura posomorâtă stătea şi privea stropii de cristal ce umezeau
pământul. În oraşul Deva oamenii stăteau în case la căldura şemineului sau unii dintre ei dormeau, cum
era şi cazul unui băieţel de numai 8 ani pe care îl chema Albu sau mai précis Albu Mihăiţă.
Acest băiat învaţa la ,,Colegiul Naţional Decebal” fiind cel mai inteligent din clasă. El este
apreciat de toata lumea din liceu: elevi, profesori şi directori. Lui îi place foarte mult să citească şi să
scrie fel de fel de povestiri. Deci, în aceea zi ploioasă înainte de a se pune în pat, Mihaiţă a băut un ceai
cald de sunătoare. După aceea stând aşa în pat şi gândindu-se la noua lui jucarie de Crăciun, brusc, îl
luă somnul. Şi dormea acest băiat, după o zi grea de şcoală, dormea buştean. Dar oare ce era în mintea
lui acum după ce a adormit? Ştie doar el şi Dumnezeu, care îi stătea de strajă la capul patuţului micuţ.
Haideţi sa intrăm şi noi, pentru un timp în visul acestui mic Einstein.

Într-o zi de dimineaţă se pregătea să plece în lume să descopere noi lucruri deosebite şi mari
enigme şi mistere ale întregului glob. Se îmbarcă pe tren şi porni o nemaipomenită aventură, în drumul
lui spre Germania. Stătea el aşa în tren şi în staţia de la Timişoara urcă un bătrânel posomorât, sărac şi
bolnav, în tren. Conductorul când îl vazuse, îl scoase afară din vagon. Bătrânelul îi ceru ajutorul
tânărului Mihăiţă să îl convingă pe conductor să îl lase, pentru că are bilet, spunându-i că ştie ce suflet
bun are. Mihăiţă reuşi într-un final să-l convingă pe conductor să-l lase pe săracul bătrân să intre în
vagon.
-Poftiţi lângă mine domnule! Spuse Mihăiţă cu un glas dulce.
-Multumesc foarte mult, draguţ băieţas! Dar acum pot să mă adresez cu Mihăiţă, nu-i aşa?
-Da domnule …… dar de unde îmi ştiţi numele ?
-Băieţas drag, eu sunt de fapt MILA, deghizată într-un om, şi fapta pe care ai făcut-o tu merită
răsplătită! Rămâi cu bineee….
Mihăiţă rămase uimit de curajul pe care l-a avut alături de acest bătrânel, şi îşi spuse că va face
câte o faptă bună de fiecare dată când va fi nevoie. După ce au trecut graniţa, pasagerii trenului în
frunte cu Mihăiţă se deteră jos ca să viziteze Szeged-ul.
Coborât din tren, Mihăiţă zărise un parc de distracţii. Acolo a văzut o fetiţă neajutorată, fără
părinţi care cauta prin coşurile de gunoi. Aceasta era SARACIA. Băiatul văzând-o a mers la ea şi i-a
dăruit 2 euro.
-Poftim, săracuţă fetiţă, să-ţi iei de mâncare ce doreşti tu!
-Multumesc draga Mihăiţă! Şi pentru fapta asta eu te voi răsplăti, copil cu suflet bun! Să te
comporţi tot aşa toata viaţa ta, pentru că eu voi avea grijă de tine…..
Mihăiţă rămăsese din nou uimit. După terminarea orelor de vizită trenul plecă mai departe. La
urmatoarea staţie, la Budapesta, pasagerii coborau să viziteze oraşul. Acolo încă o întâmplare i s-a
petrecut tânărului Albu. Acolo dete de un băiat care era foarte bogat şi fericit, ce împărţea la toţi
oamenii banii, în cinstea zilei lui de naştere. Mihăiţă stătea şi se uita la acesta. Bogatul i-a dat şi lui
Mihăiţă o bacnota dar acesta a refuzat. Maghiarul reprezenta DORINŢA DE A ÎMPARŢI CU
CEILALŢI.
În capul micuţului nişte voci rosteau cuvintele: ,,Bravo, Mihăiţă, încă un gest pe care ţi-l voi lua
în considerare şi pentru care te voi răsplăti. S-o ţii tot aşa”. Trenul plecă şi din staţia aceasta, şi s-a mai
oprit odată până în Germania. În Slovacia a întalnit, PROSPERITATEA, un băiat foarte sărac la
început, ambiţios şi cu mult curaj, care a ajuns preşedintele Slovaciei. Şi într-un final a ajuns în
Germania în care a stat 4 zile şi s-a jucat cu o fetiţă de înălţimea lui, curajoasă, care spunea încontinuu
că îşi doreşte să crească mai mare, că nu o deranjează ce spun ceilalţi copii despre ea şi că ştie că este
frumoasă şi cuminte. Aceasta fetiţă îi inspira micuţului Mihăiţă o emoţie de bucurie, de împlinire, de
mulţumire, şi se simti PUTERNIC. Într-o piaţă largă, un băieţel îmbrăcat în haine cu multe culori,
spunea tuturor trecătorilor tot ceea ce vedea la ei, că sunt relaxaţi, că sunt nervoşi, că sunt grabiţi, şi
primea mulţumiri din partea tuturor. Îi făcea să se simtă bine faptul că li se spuneau lucrurile adevărate,
aşa cum sunt ei. Atunci Mihăiţă şi-a dat seama că nu contează cât de grav este ceea ce vrea să spuna, ci
faptul că spune lucrurile adevărate. În acel moment se simţi RESPONSABIL, pentru că el o minţise pe
mămica, şi trebuia să îi spună că la şcoală l-a lovit pe colegul lui de bancă; mai mult decât atât, simţi că
trebuie să-şi ceară iertare de la colegul lui. Înainte de a pleca, trecu pe lângă o gradină plină de flori, şi
vru să culeagă câteva. Dar imediat ce păşi în grădină, simţi că îl prinde de mână o fetiţă mai mare, care
semăna foarte mult cu mămica lui. Şi mâna ei era caldă, nu îl strângea, şi simţea că îl ridică în aer, că
pluteşte. Nu îi era teamă, pentru că ea îl ţinea de mână şi îi cânta. Se simţi liniştit şi în SIGURANŢĂ.
-Trezeşte-te Mihăiţă, trezeşte-te, ai dormit 3 ore!
-Aaaa…..
- Da, 3 ore, şi încă n-ai mâncat de seară .
Şi tânărului Albu îi stătea gândul doar la visul anterior, nu la spusele mamei.

Poveste şi desen: Alic Mihnea, Nicolae Elena, clasa a VI-a B


Colegiul Naţional “Decebal” Deva
Profesori îndrumători: Niţu Gloria, Boglea Ribiana
SENTIMENTE

Era odată o fetiţă pe nume Cătălina. Ea avea 13 ani şi era atât de tristâ încât pe oriunde ar fi
trecut florile plângeau, iar pomii îşi închinau crengile în faţa ei. Părinţii au încercat să o înveselească,
au angajat cei mai buni clovni să o amuze, dar niciunul nu a reuşit. Ea se juca doar cu vecinul său, un
băiat care îi spunea încontinuu că este urâţică, copiii nu vor să se joace cu ea, este singură şi nimeni nu
o lăuda. Tatăl ei făcu o ultima încercare, văzând-o atât de tristă. Trimise fetiţa la matuşa sa de peste
hotare, să-şi petreaca vacanţa de vară.

De cum ajunse, fata, îşi lăsă bagajele, se înfăşură în cearceaful de pe pat şi începu să citească
din cartea pe care o primise de ziua ei. Trecură ore...chiar zile până când copila hotărî să părăsească
odaia. Un băiat, Robert, care o observase în câteva zile la fereastra camerei şi auzind din poveşti că fata
e mereu tristă, dori să facă cunoştinţă cu ea. Şi aşa într-una din zile o vizită. Cea mai încantată se văzu a
fi matuşa fetei pe uşa căreia nu mai intrase de mult ţipenie de copil. Băiatul a fost condus în camera
fetei. La prima vedere băiatul descoperi o fată cu ochii căprui, părul castaniu ce i se arcuia uşor peste
urechi, buzele subţiri şi chipul trandafiriu. Fata era uimită, de asemenea ochii băiatului erau negri şi
adânci, obrajii săi erau roşii, iar părul drept şi şaten. Băiatul îi spunea glume şi făcea giumbuşlucuri
care o amuzau la culme pe matuşa. Îi spunea fetei că este atât de frumuşică, cine nu şi-ar dori o vecină
ca ea. Dupa mult timp de încordare, fetei i se zări un zâmbet pe faţă. Îi devenise drag acest băiat, şi-şi
dorea pe zi ce trecea să petreacă mai mult timp cu el.
O vizită în fiecare zi şi uneori o ducea pe culmea dealului să admire apusul sângeriu. Într-una
din zile în timp ce Cătălina culegea flori, Robert îi făcu cunoştinţă cu sora lui mai mică, de 5 ani, o
fetiţă micuţă, blondă, cu codiţele împletite, care de cum o văzu, şi începu să o întrebe cum o cheamă,
câţi ani are, de unde vine, cât stă la ei. După câteva zile în care fetiţa nu înceta cu întrebările, îi arătă
cartea pe care o citea. Fetiţa cea mică se aprinse şi mai tare, întrebând-o câte pagini are cartea, câte
personaje sunt în ea, la ce capitol a ajuns şi ce se întâmplă mai departe. Cătălina părea tot mai voioasă
şi mai curioasă să ştie şi ea ce urmează în poveste, şi începu să-i citească micuţei prietene.
Într-o seară răcoroasă, când frunzele verzi dădeau să se roşească, vântul şuiera tot mai nervos, băiatul
dori să o viziteze pe fată, să-i povestească ce i se-ntâmplase în acea zi. Dar la poarta fetei se afla o
maşină scumpă, iar Cătălina îmbracată elegant se întorcea înapoi la părinţi. Degeaba a încercat baiatul
să o prindă din urmă, maşina înainta iar el rămase în urmă.
Ajunsă acasă fata găsi în buzunar o scrisoare de la Robert. Repede se aşeză la birou şi îi scrise şi
ea, despre cum e la ea acasă, cum arată camera ei, unde merge la şcoală. Îi povesteşte cum întalnirea cu
vecinul său posomorat nu o mai întristează, ci se simte curajoasă să-i şteargă şi lui lacrimile de pe
obraji.
Şi totuşi într-o dupa-amiază, vecinul său se muta, împreună cu familia lui, într-un alt oras, şi în locul lui
veni o fetiţă şatenă, creaţă, cu ochii verzi, ce se mişca încetuţ ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze pe
nimeni. După ce petrecură câteva minute uitându-se una la cealaltă, şi-au dat seama că ea venea tocmai
din satul matuşii sale. Atunci fetiţa începu să-i povestească, pe un ton calm ce parcă o adormea, cât de
frumos s-au roşit frunzele copacilor, cât de vioi au răsărit brânduşele, cât de frumos răsare şi apune
soarele, cât de bine miros prăjiturile matuşii ei. Cătălina prindea tot mai mult drag de fetiţă, şi o asculta
cu mare placere, gândindu-se ca abia aşteaptă să vină iar vara, să meargă înapoi la matuşa ei.
Dupa ce începu şcoala, Cătălina se plimba printre colegii ei ca niciodată, îi întreba despre
lucrurile lor preferate, cum se joacă, unde stau şi ce vecini au. Devenise dintr-o dată cea care propunea
jocurile şi împarţea responsabilităţile.

Poveste şi desen: Tudose Daiana, Nicolae Elena, Susan Andreea, clasa a VI-a
Colegiul Naţional “Decebal” Deva
Profesori îndrumători: Niţu Gloria, Boglea Ribiana
PRINŢUL INFERNUS

A fost odată ca niciodată un regat trist, aş putea spune, lipsit de sentimente, deoarece poporului
îi era interzis să aibă aşa ceva. Aşa a poruncit prinţul care conducea. Acest prinţ se numea Infernus. Era
un om rău, ticălos, care i-a interzis chiar şi soarelui să mai răsară.

Într-o zi, veni la el un servitor:


- Stăpâne, Stăpâne! Am să-ţi dau o veste!
- Spune odată! zise Infernus răstit.
- Stăpâne… se spune că celălalt regat…
- Care regat?
- Acela, Stăpâne, ce-i condus de Amir…
- A, blestematul cela!
- Pune în joc tot regatul său şi mâna fiicei sale, ca să nu mai spun de toţi banii şi tot aurul care poate
exista, dacă…
- Dacă ce?
- Dacă reuşeşte cineva să scoată sabia înţepenită într-o piatră imensă!
- Ce uşor! râse Infernus ironic. Poţi pleca acum! Iar în sinea lui îşi zise: „Aşa deci… Ce naiv… Am să
pornesc mâine în zori, deoarece e cale lungă.”
Zis şi făcut. Abia se miji de ziuă când prinţul purcese la drum. Înainte de a ieşi pe poarta
castelului, o bătrânică îl opri şi îi şopti:
- Prinţule… fi cu băgare de seamă ce-ţi spun eu acum…
- Ce vrei, babo?
- Vai, fiule, eşti atât de umbrit de răutate…Dar totuşi ascultă ce-ţi spun: schimbă-te, fiule, ajută orişice
vieţuitoare ce-ţi va ieşi în cale, cândva îţi va fi de folos. Ascultă sfatul unei bătrâne trecute prin viaţă.
- Hai, băbuţo, dă-mi pace! Numai de tine nu-mi arde acum.
Prinţul plecă. Nu după mult timp ajunse într-o pădure. Acolo se întâmplau lucruri extrem de
ciudate. Pădurea era împărţită în patru regiuni. În fiecare regiune era câte un anotimp: în prima era
primăvară, în a doua vară, în a treia toamnă, iar în a patra era iarnă.
- Ce ciudat. Mai bine mă grăbesc, gândi prinţul.
În prima regiune, unde era primăvară, îl întâmpină o căţeluşă:
- Fecior bun, te rog, ajută-mă. Puii mei sunt înfometaţi. Rupe o bucată din pâinea ta şi dă-o lor.
- Ai vrea tu, marş! Eu nu împart nimic cu nimeni, totul e doar pentru mine!
Prinţul plecă mai departe. Ajunse curând în a doua regiune, unde era vară.
- Soare! Nu!
Fugi repede la umbra unui copac. Îşi scoase sticla cu apă şi bău. Lângă el apăru un arici.
- Prinţ bun şi frumos, fie-ţi milă şi dă-mi şi mie puţină apă.
- Nu am de ce să-ţi dau absolut nimic, tu nu ai ce să-mi dai în schimb.
Şi plecă mai departe. În a treia regiune era toamnă. Un copil apăru, ca din senin şi îi spuse:
- Domnule, te rog, ajută-mă să fac focul, mi-e foarte frig.
- Aşteaptă mult şi bine! Eu nu sunt fraier să-i ajut pe alţii…
Din nou plecă. În a patra regiune era iarnă şi un ger cumplit. Un mic melc i se adresă:
- Bunule om, du-mă, te rog, până la familia mea. Până voi ajunge eu… probabil voi îngheţa.
Prinţul nici nu se obosi să se uite la el şi plecă mai departe. Dar… ceva se întâmplase. Se afla
într-un loc unde era frig, dar nu zăpadă, înnorat, dar nu ploua, colorat, dar totuşi aşa de trist. Era o
toamnă târzie. Infernus se trezi îmbrăcat în haine de cerşetor, cârpite şi foarte subţiri pentru nemilosul
ger, iar sacul cu merinde parcă se evaporase.
- „ Ce se întâmplă? Nu mai am nici mâncare, nici apă şi voi îngheţa de frig” zise Infernus în gândul
său. Se aşeză jos şi începu să tremure de frig, iar foamea îi strângea stomacul.
Pe lângă el trecu căţeluşa cu o bucată mare de pâine caldă în gură. Se opri în dreptul lui, îl privi,
apoi îi spuse:
- Eu sunt Generozitatea, îmi place să dăruiesc celui care are nevoie. Împart cu tine din bucata mea,
chiar dacă tu n-ai vrut să ne dai nici o fărâmă din pâinea ta. Poate într-o zi o să te schimbi şi tu...
Infernus a luat pâinea şi a mâncat-o. Cu fiecare îmbucătură pe care o luă, zgârcenia din sufletul
său se stingea. Nu a terminat bine de mâncat, căci căţeluşa a şi plecat. „ Atât de bine mi-ar prinde
acum puţină apă…” gândi prinţul.
Ca din senin apăru ariciul cu o sticlă de apă limpede de izvor.
- Numele meu este Altruismul, cel care face un bine celorlalţi fără nici un interes. Îţi ofer această apă
care-ţi va stinge setea şi nu-ţi cer nimic în schimb.
Prinţul mulţumi şi bău, iar la fiecare înghiţitură, egoismul său se evaporă. Până termină de băut
sticla de apă, rămase din nou singur. „ Vai, ce frig mi-e!” spuse prinţul tremurând.
Lângă el apărură copilul şi melcul. Copilul ţinea în mâini o cutie de chibrituri şi nişte lemne, iar
melcul căra un pulover gros.
- Tu n-ai avut sufletul să ne ajuţi, spuse băiatul, dar noi nu ne-am supărat. Eu sunt Umanitatea şi ştiu că
în fiecare om este un strop de bunătate, de omenie care abia aşteaptă să fie scos la suprafaţă. Iar el este
Compasiunea, cel care înţelege suferinţa prin care treci şi îi este milă de nenorocirea ta. Fă-ţi focul cu
lemnele acestea, ia puloverul pe tine şi încălzeşte-te. Dimineaţă vei fi la Amir.
- Vă mulţumesc, le răspunse prinţul. Se puse lângă foc şi, până adormi, toată răutatea, înfumurarea şi
indiferenţa se topiră.
Dimineaţa, într-adevăr, se trezi la curtea lui Amir. S-a dus fără zăbavă să scoată sabia din piatră.
A tras cu toată forţa, dar în zadar. Sabia nu voia să iasă. Deznădăjduit, dădu să plece, dar chiar atunci
apărură lângă el sentimentele pe care le întâlnise în drumul său, care îi şoptiră:
- Nimic nu se rezolvă cu forţa. Foloseşte-te de simţire!
Prinţul încercă din nou să scoată sabia, dar de data aceasta a pus în gesturile sale câte un pic de
grijă, de blândeţe, de bunătate şi de înţelegere şi trase uşor sabia din piatră.
- Imposibil! spuse Amir. Fiule, ia regatul meu, mâna fiicei mele şi toate comorile. Vai, dar eu unde voi
mai sta?
- Tătucă, eu am un regat şi destule averi. Îţi iau doar fata, o voi face cea mai fericită soţie din lume.
Ajuns în regatul său, prinţul eliberă soarele şi dădu dreptul oamenilor de a simţi şi a-şi exprima
sentimentele. De-acum înainte, prinţul este cel mai împlinit om, deoarece generozitatea, altruismul,
umanitatea şi compasiunea îl călăuzesc în fiecare moment.
Poveste: Petresc Mădălina, clasa a VII-a
Desen: Codre Denisa, clasa a VII-a
Colegiul Tehnic”Transilvania” Deva
Profesor îndrumător: Sebestyen Anca
DESTINUL SE PICTEAZĂ CU SENTIMENTE

Niciodată nu vor exista definiţiile exacte pentru ce se întâmplă în minţile noastre şi, cu atât mai
puţin, în a mea…dar, fiecare are propria sa minte şi fiecare are lumea sa. Nici nu sesizăm cum
sentimentele ne conduc subconştientul, iar acesta conduce conştientul, fără să ne dăm seama. Poate de
aceea suntem ceva mai evoluaţi decât animalele, pentru că noi, oamenii, nu avem doar instinct.
Constat că, încet, încet, învăţ să pictez, învăţ să folosesc şi să combin culorile, fără să ajung
mereu la inculoarea neagră a suferinţei şi singurătăţii.
Dar mă păcălesc singură dacă cred că eu conduc pensula, aşa că m-am gândit să cunosc aceste
sentimente, care se zice că-mi conduc viaţa.
Pentru început, voi face o pauză care îmi va schimba viaţa pentru puţin timp. În loc să fiu cea
care pictează, voi deveni pictura.

Şi păşesc… poate în gol, de fapt nici nu ştiu unde o să ajung, dar sunt curioasă…Urmează o
clipire şi sunt înconjurată de un alb gol şters, apoi simt un pas micuţ şi o voce care-mi iese în cale.
Acea voce are o formă… de om, dar fără alte linii, fără alte umbre sau contur, doar o margine a culorii
verzi.
Parcă are mâini, picioare şi un cap cu ochi, gură şi urechi. E mare, dar blând, adult, dar copil.
- Bună!
- Bună, îi răspund uşor, cine eşti?
- Eu?… Mă numesc Grija din Iubire.
Încep să râd uşor…
- Dar de ce râzi? Aaa, tu eşti prea mare să mai înţelegi asta.
- Nu! Înţeleg…dar îmi aminteşti de mine când eram mică.
- De unde şti că nu eşti? mă întrerupe parcă puţin mai serios şi dispare.
Privesc în jur şi chiar a dispărut, dar albul parcă nu mai e atât de gol…Parcă încep să ştiu în ce
direcţie să o iau, dar deocamdată e doar instinctul.
Mai merg puţin, apoi mă întâlnesc iar cu Grija din Iubire, care acum e însoţit de o altă formă,
una mică, firavă, albă- de ghiocel, dar parcă superioară lui.
- Bună, îmi spune cu glas subţire şi ochi blânzi forma cea albă.
- Bună… dar tu unde ai dispărut mai înainte? mă adresez formei verzi, apoi schimb brusc subiectul şi
mă adresez iar formei albe. Tu cine eşti?
- Eu sunt Prietenia…
- Dar eşti diferită de prietenia pe care o ştiu eu…
- Dacă cauţi printre amintiri, mă vei găsi exact aşa.
Amândoi se evaporară în „aerul” ce mă înconjoară, lăsând în urmă o atmosferă mai sigură,
făcându-mă să văd pe unde să o iau şi ştiu că nu este instinctul.
Încet, încet, prind curaj şi mă întâlnesc cu forme de culori elementare, ce sunt forme ale Iubirii,
care începe să fie combinată, înmulţită, dizolvată în mai multe nuanţe.
- Oh, bună! Nu ne-am mai văzut de mult!
- Oh, tu eşti originala! Dragostea Tradiţională…
- Da…
Apoi încep să apară toţi, chiar şi cele mai sumbre culori care m-au atacat pe la spate…
Se pare că oricât încerc să schimb, să fug, culorile care-mi displac fac parte din mine. Am
învăţat că nu pot decât să accept, iar astfel Suferinţa a încetat să apară.
Acum mă întâlnesc cu nuanţe de toate felurile, experimentez, încerc, eşuez, excelez, dar în toate
cu inocenţă şi naivitate….Poate aşa sunt toţi cei ca mine, dar eu am ceva în plus. De când am pânza,
sunt şi un săgetător cu patru feţe pe care le-am conştientizat cu înaintarea paşilor şi schimbarea
peisajului: albă- de gheaţă, dar cea mai primitoare, portocalie- de foc, dar cea mai rece, verde- smarald
cu ochii rupţi din soare şi roz- de flori de cireş cu nuanţe albăstri, movii, gălbenii, verziu, roşiatice şi
altele, dar nu negru…
Ies să văd din ansamblu şi, deşi tabloul pare să fie mai clar, mai desluşibil, cu contur, eu sunt
atât de aeriană, de schimbătoare, de dezordonată, încât atrag orice altă fire, încurc posibilele tablouri
ale celorlalţi, iar în orice pereche de ochi devin cea mai dificilă conştientă şi inconştientă…
Dar sentimentele-mi sunt pensulele şi cu ele îmi pictez destinul…

Poveste şi desen: Rarinca Daniela, clasa a VIII-a


Colegiul Tehnic”Transilvania” Deva
Profesor îndrumător: Manea Raluca
TĂRÂMUL SENTIMENTELOR

Dintotdeauna mi-am dorit să ştiu ce se întâmplă cu sentimentele noastre şi cum apar. De aceea
m-am decis ca, împreună cu prietenele mele Roseta şi Ridesa să facem o călătorie pe Continent în
Tărâmul Sentimentelor.

Când am ajuns în acea lume, am fost uimite. Am văzut vietăţi în formă de inimă, probabil că
acelea erau cele care creau sentimentele şi emoţiile asociate fericirii, am văzut vietăţi roşii, acelea
făceau să apară sentimentele de ruşinare şi vietăţi negre, cu siguranţă ele creau sentimentele de ură şi
dispreţ.
Am încercat să vorbim cu cele în formă de inimă şi ne-am convins cum fac să apară dragostea şi
iubirea. Cele de culoare roşie ne-au făcut să ne ruşinăm cînd ne-am apropiat de ele, iar cele de culoare
neagră ne-au făcut să ne certăm, dar ne-am împăcat cu ajutorul vietăţilor în formă de inimă.
După puţină vreme, a apărut un om, mai bine zis o vietate, care era pe jumătate în formă de
inimă, un sfert de culoare neagră, iar restul, de culoare roşie. El ne-a explicat de ce apar aceste
sentimente şi ce s-ar întâmpla dacă nu le-am avea.
Ne plimbam din ce în ce mai uimite pe Tărâmul Sentimentelor. Priveam în jur şi nu ne venea să
credem că există o astfel de lume. Peisajul nu era peisaj! Sau ceea ce înţelegeam eu prin acest cuvânt
până în momentul de faţă... Copacii printre care mergeam erau- unii de culoare roşie, alţii galbeni, iar
trei dintre ei deveniseră multicolori. Fructele lor au început să plutească prin aer şi au format deasupra
noastră un curcubeu ale cărui flori păreau ireale.
Deodată, toate florile- sau, mă rog, ceea ce consideram eu a fi flori- s-au ridicat în zarea
portocalie şi au început să se răsucească, formând un fel de vârtej care se mişca din ce în ce mai repede.
Din dansul lor haotic s-a întrupat o fiinţă minunată ce răspândea în jur linişte şi bucurie. Acesta ne-a
spus:
- Bine aţi venit pe Tărâmul Sentimentelor! Eu sunt Regina Sentimentelor şi vreau să vă spun că doar
voi aţi fost alese pentru această călătorie. Motivul? Visele voastre unice despre linişte, bucurie, pace şi
fericire.
Apoi s-a întors spre cel care ne învăţa şi i-a spus:
- Condu-le, te rog, pe tărâmul nostru şi arată-le esenţa existenţei umane. La revedere, dragele mele!.
După care a dispărut la fel de repede cum a apărut.
La plecare, însoţitorul nostru ne-a răsplătit vizita cu multe inimioare magice şi a spus că, dacă le
purtăm la gât, se vor împlini toate dorinţele pe care ni le vom pune. A fost minunat. Acea fiinţă ne-a
mai spus să nu mai spunem nimănui ce am văzut acolo, căci de vor afla şi restul oamenilor, nu va mai
fi la fel de magic.
Seara, înainte de a adormi, mi-am pus o dorinţă şi m-am cufundat liniştită în lumea viselor.

Poveste: Radoviciu Felicia, clasa a VI-a


Desen: Rarinca Daniela, clasa a VIII-a
Colegiul Tehnic”Transilvania” Deva
Profesor îndrumător: Ilie Iuliana
VISE CU ARIPI

E o zi plictisitoare de toamnă târzie: cu pene, scame de fulgi şi monotonia asta aberantă care îmi
deşiră în gol toate gândurile. Cuvintele mi se învârt în cap ca un titirez... Am să vă spun o poveste în
care nu întâlnim însă nici prinţi sau prinţese, nici chiar dragoni cu aripi de foc, nici Cenuşărese de
catifea sau pitici cu bărbi de zahăr.

E o poveste mai neobişnuită, aşa că nu va începe în nici un caz cu a fost odată ca niciodată şi toate
formulările acelea. Povestea mea începe cu o amintire, de fapt cu amintirea unei călătorii. O călătorie în
plin soare...
Stăteam într-o zi la geamul ferestrei mele şi priveam fascinată norii, ascultam în surdină muzica
mea preferată şi invidiam pe ascuns frunzele care dansau alene prin aer la braţul vântului de apus. M-
am gândit că n-ar fi rău să-mi pregătesc un ceai cu scorţişoară aşa că mă îndrept cu paşi mărunţei către
bucătărie. Deodată geamul a fost izbit de perete şi o umbră imensă se ridică de pe trotuar, deranjă
periculos de insistent draperiile albastre de mătase şi intră în final în casă şi se aşeză la masa din
sufragerie, lungindu-se cu nonşalanţă cu picioare de fum pe covorul roşu.
Mii de ace îmi furnicau în braţele încleştate pe clanţa uşii şi inima pulsa cu putere. Nori de
adrenalină se izbeau de tavanul camerei... Priveam şi nu înţelegeam nimic, doar adierea vântului aducea
cu sine arome de portocal dulce. Apoi am înţeles: era o invitaţie la vals, eu şi arătarea aceea fără chip
de prezentare. Valsam în neştiire pe braţele Regelui Umbrar (cum mi-am permis să-l numesc) –
visătorul pe care orice fată ar dori să-l însoţească iar o frunză aluneca silenţios de pe pervaz. M -a privit
o clipă în ochi cu priviri de smarald apoi mi-a întins o mână cu nervuri: ” Vino, mi-a zis, cu glas stins
de soprană. Să mergem într-o călătorie. Încrederea ta e un paşaport spre fericire. Urmează-mă în lumea
de dincolo de stele. Ia-mă de braţ şi vom decola spre nicăieri. Vântul îţi va fi partener de nădejde şi
jumătate de vis”. Era naivitatea în forma cea mai bogată cu putinţă.
O maşină mă aştepta în mijlocul străzii, bineînţeles era o maşină în formă de frunză. M-am
urcat şi am atins coada aspră , din aceasta a ieşit fum, au răsărit flăcări şi ea s-a ridicat ca o frunză,
desigur, în aer. Recunosc, la început mi-a fost teamă ( dar nu atât de mult ca să nu merite menţionată).
Nu au trecut nici zece minute şi am uitat de spaimă, tot ce simţeam acum era o supremă libertate şi
bucurie, zburam ca Aladin pe covorul său fermecat.
Câtă vreme am plutit în derivă acolo sus, părea că timpul stătea pe loc. Ceasul îşi înţepenise
clipele pe cadranul de sticlă, dar din fericire aici, sus, totul era de vis, peisajul îşi rotea mereu chipurile.
Vedeam nori cu saci plini de stropi ce îmi zâmbeau răutăcios, stele ce-mi trăgeau cu ochiul a prietenie
şi îngeri de cristal ce îmi ofereau sfaturi pentru aniversarea mamei. Apoi am sesizat ceva de
neînchipuit: pluteam deasupra oceanului... Hm... Câtă vreme frunza mea nu va rămâne fără flăcări,
totul va fi minunat, va fi bine, dar după exact două secunde de gând s-a şi întâmplat: frunza a mai scos
câteva scântei şi niscaiva fum, a dat din coadă de trei ori şi a plonjat cu mine cu tot în apă. Ce a urmat
nu e greu de închipuit, mai ales că nu prea ştiu să înot.
Deşi îmi era o groază teribilă, am avut totuşi timp să fac câteva observaţii, pe care normal că le
împărtăşeam doar particulelor de aer în cădere, în rest nu mai era nimeni prin jur cu chef de
conversaţie: »Ciudat lucru, îmi spuneam, cum am gândit că frunza ar putea rămâne fără combustibil, ea
a .... Ia stai, poate că tocmai cuvântul nu e problema, la urma urmei fără el ar ieşi cu totul altă
propoziţie. Şi poate că frunzele, la fel ca şi celelalte lucruri , fiinţe sau fenomene reacţionează la fel la
dorinţele noastre. Dar nu cred că mai am timp de observaţii, acum...”.
Sper că ştiţi ce a urmat, mai ales că nu sunt cea mai bună înotătoare de pe planetă. Păream
sigură pe situaţie, dar asta doar pentru a salva cea mai penibilă aparenţă, frustrarea de a nu fi terminat
un lucru până la capăt. Cât despre biata maşinuţă, ce să mai spun, era genul acela ce se mulţumea cu
puţin, aşa că... Am avut totuşi noroc că am făcut acele observaţii mai devreme, pentru că acum nu mai
aveam deloc timp de visare, trebuia să fac ceva, cât mai repede, altfel oceanul acesta plin de viaţă şi
mai ales tupeu ar fi profitat din plin de slăbiciunea noastră şi ne-ar fi înghiţi de îndată ( pe mine şi
frunzuliţa de catifea ce era din ce ce mai neajutorată, dar şi îngâmfată, cât încape în traista ei de
verdeaţă).
Măcar mai avea un strop de luciditate după ce printr-o intervenţie majoră şi-a chemat în ajutor o
nepoată de scoarţă (de frate) ca să ne remorcheze din acel peisaj înfricoşător. Mi-aş fi dorit să fi avut
mai multe flăcări, ca să putem trece fără gânduri ostile oceanul, dar ghinion...se pare că acel nu hotărât,
pesimismul acela de început al călătoriei, acel, « ce-ar fi dacă s-ar răsturna drobul de sare »,
funcţionează impecabil uneori. Era cât pe ce să mă răstorn din biata maşinărie ce semăna acum, tunată,
cu o barcă extravagantă de salvare, normal din cauza furiei ce mă stăpânea.
Asta este, prietenii nu ţi alegi mereu, uneori trebuie să îi însoţeşti în aventuri neserioase pentru a
face dovada sentimentelor ce ne vor lega, e un proces invers, o convertire a firii umane dinspre ce nu e
spre ce ar putea să răsară. În orice caz, nu puteam face altceva, nu mai aveam pe cine să învinovăţesc,
mă săturasem deja şi parcă îmi era milă de copilotul meu vegetal, aşa că am închis pentru o clipă ochii
şi am încercat să îmi amintesc cum a început totul... Navigam, navigam iar prietena mea mă privea cu o
tristeţe nedesluşită. Cred că ar fi vrut ca totul să fi fost altfel, cel puţin cred că iniţial plănuise altceva şi
era normal să fie dezamăgită de această mică pană de combustibil. Poate că uneori, prea mult
entuziasm strică, te face să pierzi din vedere esenţialul... Şi totuşi nu era totul pierdut, speranţa înflorea
încă pe chipul nostru. Înălţimile erau atât de serioase de parcă mă cuprinea şi ameţeala, eram euforică şi
foşnetul uscat al maşinii mijea a satisfacţie.
Am mai plutit un timp şi oceanul a dispărut în urma noastră cu un ultim val de spaimă... Am
luat, cred o decizie înţeleaptă, am învăţat să renunţ la a spune nu la începutul oricărui lucru pe care am
de gând să-l fac, de aceea cred că în ziua următoare gândurile mele au ţâşnit ca şi gloanţele unui pistol
în plin atac. Am bătut cu sfială la uşa domnului Umbrar, deznădejdea mea folositoare, apoi am căutat
adresa frunzei în cutia poştală a viselor şi am plecat împreună spre grădina de vară a oraşului. Aici am
întâlnit împreună lebede cu chef de conversaţie, lupi cu spirit de echipă şi brainstorming la atac,
veveriţe talentate la împachetat depresii şi mai ales am întâlnit Pasărea Paradisului, o minune cu aripi
ce ne-a ţinut o frumoasă prelegere despre dragoste şi puterea de a învinge cele mai de temut spaime din
noi. La sfârşit ne-a dat câte o pană pentru amăgit zilele ploioase de toamnă, nopţile fără vise, vacanţele
fără prieteni şi mai ales zborul către înălţimile abrupte ale sufletelor.
Cred că la finalul acestei călătorii, zâmbetul care mi-a rămas pe chip preţ de multe secunde e
cea mai de preţ dovadă a faptului că uneori nu e nevoie de vise pentru a fi fericit, cât mai ales de aripi
care să te ridice la stadiul de plutire, pentru că dincolo de norii cei mai înspăimântători ai naturii sunt
cei pe care îi purtăm în sufletele noastre şi care ne întunecă dreptul de a visa.
Poveste şi desen: Muntian Parascheva, clasa aVIII-a
Şcoala Europeană „Andrei Şaguna” Deva
Profesori îndrumători: Marc Mihaela Emilia, Cârjoi Dan
LUMEA SENTIMENTELOR

Ştim că pe lume fiecare om poate avea sentimente. Ele pot ţine diferite durate de timp, de
exemplu:o viaţă, o lună, o zi, o oră sau doar un minut.
Mihaela, o fetiţă de zece ani îşi avea mama bolnavă la pat. Era foarte tristă. Ea o ajuta în toate şi
se gândea întotdeauna ce se va mai întâmpla în viaţa ei.
Într-o noapte, la fereastră, în camera fetiţei o lumină mare pătrunse. Parcă ningea cu stele aurii,
iar razele calde mângâiau obrajii fetei.
- Mihaela, eu sunt îngerul tău păzitor! Am venit să-ţi dau o veste: există o plantă mică pe vârful
Muntelui Dragostei care vindecă orice boală. Dar pentru a o lua trebuie să faci o călătorie lungă şi
destul de primejdioasă. Eu îţi voi îndruma calea, spuse îngerul şi dispăru.
Fetiţa pleacă lăsând-o pe mama ei în grija mătuşii sale care venise de departe.

Merse cinci zile şi ajunsese lângă un lac cristalin care era imposibil de trecut. Stătu ea, se gândi
şi observă o floare multicoloră care o striga:
- Mititico, te rog, ajută-mă! Tristeţea m-a doborât şi nu mă mai pot ridica!
- Cum adică? întrebă fata.
- Uite, vezi pădurea acea întinsă? E toată a Regelui Lacrimă, care de fapt este sentimentul
Tristeţe.
- Ciudat! Dar unde mă aflu?
- Bine ai venit în Lumea Sentimentelor. Eu sunt Bucuria.
- Mulţumesc! Să ştiţi că sunteţi foarte frumoasă, drăguţă şi aveţi patru petale de culoarea
albastră ca şi un diamant care sclipeşte în faţa soarelui.
- Îţi mulţumesc! Eşti tare simpatică şi uite parcă m-am înveselit dintr-o dată! Pentru bunătatea ta
vei primi propriul tău nor care te va duce unde doreşti. Dar dacă intervine un sentiment el trebuie să
stea.
- Vă mulţumesc tare mult! spuse fata.
Şi aşa pluti pe faldurile norului alb ca neaua, până când ajunse în faţa unui castel imens. Era al
Invidiei, focul care arde întotdeauna.
- Ce cauţi pe tărâmurile mele?
- Uite, caut planta care o poate ajuta pe mama care este bolnavă.
- O, mai ai doi munţi de trecut! Dar până atunci mă vei ajuta cu ceva pentru că ai călcat pe
meleagul meu! Trebuie să tai toată pădurea pentru a-mi da lemne ca să ard cât mai bine.
Un an munci fata cu greu, apoi îl strigă pe Invidie.
- Îţi mulţumesc! Acum trebuie să mergi tot în faţă! spuse focul cel invidios.
Mihaela mai pluti ce pluti şi ajunse în faţa unei grădini imense. Şi acolo un sentiment deschise
poarta şi ieşi întâmpinând-o. Era Dreptatea.
- Bun venit! Intră! Cred că eşti obosită şi îţi este tare foame.
Fata intră şi stătu acolo câteva zile. Când dădu să plece, fără să-şi dea seama, din greşeală, luase
cu ea un şerveţel plin de nestemate care se agăţase de coşuleţul ei.
- Furi! spuse Dreptatea. Vino să tai toată via din grădinile mele pentru ceea ce ai făcut.
Şi aici muncise cam trei luni apoi, a fost răsplătită cu daruri, pentru că Dreptatea înţelesese că
ea nu făcuse nimic.
Plecă şi ajunse în palatul Bunăstării, care era un soare cald şi primitor. Aici nu avu probleme
pentru că Bunătatea era tare fericită. Parcă era mama ei. Şi aici a fost răsplătită cu daruri. Soarele a avut
şi ajutor în casă, de aceea ea a primit multe bunătăţi.
În sfârşit, ajunse pe vârful Muntelui Dragostei, unde acest sentiment îi zise:
- Micuţo, drum lung ai parcurs pentru mama ta. Poftim această plăntuţă, o meriţi! Ţi-ai dovedit
dragostea!.
După câteva secunde se trezi acasă lângă mama şi mătuşa ei. Mama se făcu bine şi trăiră fericite
alături de mătuşa fetei care se mută împreună cu ele, iar de darurile sentimentelor se bucurară întreaga
viaţă pentru că le-au fost de folos.

Poveste şi desen: Raicu Teodora, clasa a VI-a D


Şcoala Europeană"Andrei Şaguna" Deva
Profesori îndrumători: Savonea Delia Maria, Cârjoi Dan
CĂLĂTORIE ÎN LUMEA SENTIMENTELOR

Este iarnă. Afară se aşterne o pătură de zăpadă pe case. Fulgii se lipesc de geamul lângă care
stau cu un creion în mână, gândindu-mă la compunerea pe care trebuie să o scriu. Soba mă încălzeşte la
picioarele mele foarte reci, nu de mult scoase din botinele înzăpezite. Dupa o bătaie în zăpadă, mai ales
acum, stând lângă sobă, am adormit.
Brusc m-am trezit la graniţa unei alte lumi. M-am dus mai aproape. În faţa mea erau nişte porţi
uriaşe, de culoarea aurului. Părea foarte pustiu, am auzit apoi paşi…cineva venea spre mine, însa nu
ştiam din ce direcţie. Pe umărul meu, am simţit, după câteva secunde o mână caldă. Fiorii m-au cuprins
şi cu tremur m-am uitat să văd cine era. Părea un înger care îmi zâmbea foarte călduros. Parca m-am
mai liniştit….M-am întors deci, şi am întrebat plină de curiozitate, cine era. Cu o voce foarte calmă mi
se şopteste: ,,Iubirea’’. Nu întelegeam încă foarte bine unde mă aflu şi ce se întamplase.

Iubirea m-a luat de mână şi mi-a explicat unde mă aflam. Îmi spunea că puţinele persone care
ajung aici au ocazia şi un mare privilegiu de a cunoaşte sentimentele personificate, toate sentimentele
pe care un om le poate trăi. Eu eram încă foarte mirată, nu mai văzusem niciodată o fiinţă atât de
deosebită. Iubirea mi-a spus că nu le voi întâlni pe toate şi că nu va fii cu mine peste tot unde voi
merge şi că orice sentiment aş cunoaşte, să nu uit că iubirea este legătura perfectă a unităţii, ea acoperă
o mulţime de păcate. În iubire nu există teamă, ci iubirea perfectă alungă teama. Plină de speranţă, îmi
zâmbeşte şi îmi spune să înaintez.
Nu apuc să merg mult şi o altă persoană face o plecăciune în faţa mea. M-am uitat în spate după
Iubirea, dar nu mai era, dispăruse precum un abur. Şoptesc foarte încet, ca şi cum ar fi doar un gând că
el ar trebui să fie ,,Respectul’’. Privirea i se ridică uşor din pământ şi îmi spune că aşa este. M-am
simţit foarte bine. Respectul m-a luat de mână cu mare grijă şi m-a condus până la intrarea în primul
oraş numit ,,Cel Plăcut’’. Acolo erau celelalte sentimente plăcute precum: Credinţa, Sinceritatea,
Devotamentul, Responsabilitatea dar şi multe altele la fel de deosebite. Respectul m-a condus prin
oraş…Fiecare sentiment avea propria casuţă facută ca-n poveşti.
Deşi acasă era o iarnă destul de geroasă, aici, în oraşul Cel Plăcut era o vară toridă. Totul era
înflorit şi viu colorat, fluturii zburau de colo-colo, cu aripi multicolore, soarele zâmbea iar razele sale
puternice îmi gâdilau părul meu bălai. Deşi Respectul m-a plimbat prin tot oraşul, grădina care mi-a
plăcut cel mai mult a fost cea a Responsabilităţii, deoarece acest sentiment este cel mai preocupat de
lucrurile ce trebuie făcute. Florile din grădină purtau discuţii interminabile, albinele zumzăiau fericite
prin oraş, totul părea ireal. După o plimbare mână-n mănă cu Respectul, a venit timpul să vizităm şi
celălalt oraş, care se numea ,,Răul’’. Respectul mi-a adresat nişte cuvinte de despărţire, avertizându-mă
că indiferent cine se va ocupa de mine în acest oraş, să nu pun nimic la suflet….importante sunt
concluziile. M-a asigurat de asemenea că atunci când va fii momentul potrivit, totul va reveni la
normal. Totul era confuz…
Am păşit astfel, luându-mi ramas bun de la Respect, păşind în celălat oraş. Am avut senzaţia
că odată ce am paşit în acest oraş nu mai era cale de întoarcere. Contrastul dintre cele două oraşe era
foarte evident. Aici soarele era mereu trist şi cerul întunecat . Mi-aş fii dorit să mă întorc în Cel Plăcut,
căci eram speriată, dar în acel moment, cineva m-a prins de mână…Întorcându-mi privirea, am văzut
un personaj trist, cu un chip întunecat şi ochii în lacrimi. Era exact cine credeam: ,,Tristeţea’’.
Plimbându-mă cu ea prin oraş mi-a aspus că este supărată pe toata lumea, că nu are nici un
lucru bun în viaţă, că nu merită să existe. Ascultând-o, mi s-a făcut milă de ea şi am încercat să o
încurajez, dar mai degrabă mă descuraja ea pe mine. Nu ştiam cum să reacţionez ştiind că nu pot face
nimic pentru a- i fi de ajutor….

,, -Alina…Alina, trezeşte-te!’’. Ochii mei s-au deschis încet, scăldaţi de lacrimi. Creionul era
pe jos, iar eu stăteam cu capul pe masa. Visasem.
Dupa cum mă sfatuise Respectul, am tras nişte concluzii : Iubirea este foarte importantă
pentru păstrarea păcii şi a frumosului, sentimentele plăcute te ajută să te simţi bine. Celelalte
sentimente pe care le întâlnisem în vis în oraşul Răul nu fac nimic altceva decât să te descurajeze, să
devii negativist.
Poveste şi desen: Lucaci Diana, clasa a VIII-a
Şcoala Europenă ,,Andrei Şaguna’’ Deva
Profesori îndrumători: Barb Daniela, Cârjoi Dan
SALVAREA SENTIMENTELOR

O zi de vară, o zi în care drăgăstoasa lumină şi căldură se revărsau asupra monotoniei lumii.


Ora de vârf adusese cu ea arşiţa deşertului, dar era învinsă de puritatea apei reci ca şi sufletul unui
ucigaş de sentimente. Toţi şi toate se ascundeau după betonul încă rece din umbră şi degustau din
răcoarea întunericului. Seara se lasă tot mai greu, iar soarele abia se pitea în undele graţioase ale mării.
Cerul s-a schimbat, devenind dintr-un albastru ferm, o culoare seratică ce se întuneca după fiecare
minut ce trecea. Florile ce pastelau întregul câmp se pregăteau de o noapte în care lumina lunii şi a
stelelor să reverse praf aurit asupra lor. Frumuseţea de tablou a peisajului nu era tulburată de venirea
cromaticii întunecate, ci primea un plus de farmec.

Eu intrasem în răcoroasa casă. Mâinile-mi şi faţa-mi murdare fuseseră observate de profesoara


vieţii mele, mama. După un scurt duş răcoritor, savurasem din mâncarea ce era pregătită pa măsuţa
bătrână, ţinută pe picioare doar din voinţa tatei. Peticită şi şubredă, pe ea scriam şi mâncam zilnic.
Imediat după terminarea cinei, fugisem la ferestruia împânzită de trecerea timpului din odaia mea şi
priveam cum lacul ce oglindea lumina lunii se contopea cu cerul şi nu le mai deosebeai deloc. Mă
pusesem în pat şi, ca orice copil, visam multe lucruri cu ochii deschişi. Stăteam şi meditam, când dintr-
o dată se auziră două ciocănituri puternice în uşa de la cameră. Speriată fiind, mă apropiai tiptil ca un
iepure pufos ce încerca să scape de prădător. Când deschisei uşa, ochii mei deveniră exoftalmici ca şi
broaştele ce toată seara îmi cântau serenade cu vocile înfundate de zumzetul insectelor. Holul meu
dispăruse! De fapt, întreaga mea casă dispăruse! În locul acesteia apărură nişte scări placate cu granit
care se întindeau până la o altă uşă, aceasta fiind din paie uscate. Pe măsură ce urcam, întâlneam lucruri
foarte ciudate: copaci pietrificaţi, flori sticloase şi păsări fără pene. Într-un sfârşit, ajunsei şi deschisei
uşa. Eram într-un loc, despre care nu ştiam nimic. Curioasă, ca şi o exploratoare pricepută, pornii în
căutare de indicii pentru a elucida acel mister ce-mi dădea fiori. Desculţă fiind, simţeam cum ceva îmi
atingea picioarele ferm şi graţios. Când m-am uitat mai bine, am observat milioane de fiinţe minuscule
ce parcă mă slăveau. Mersei mai departe, confuză, să descopăr necunoscutul înnegurat. Locul acela îmi
dădea frisoane. Deodată, ceva mi-a atins cu o mănă grea umărul meu gingaş. M-am întors şi o persoană
îmbrăcată într-o rochie neagră cu părul din lanţuri ruginite mă privea fix. Eram îngrozită de ce vedeam.
Buzele-i însângerate murmurau ceva ce nimeni nu putea înţelege. Ochii îi avea ca o felină ce te priveşte
fals şi aşteaptă în orice moment să te atace. Gâtul îi era scurt şi îmbătrânit, iar mâinile, ca cele ale unui
bărbat, erau pătate cu smoală. Umerii erau acoperiţi cu tatuaje hieroglifate, iar peste acestea noroiul se
întărise deja. În mâini ţinea nişte flori arse făcute aproape scrum. Eu eram întotdeauna veselă şi fericită.
Râdeam şi doar sentimente de dragoste aveam faţă de ceilalţi. Privirea-mi era angelică şi conştiinţa
nepătată. În momentul în care am întâlnit această arătare, mintea mi s-a întunecat, privirea mi s-a
înnegurat şi simţeam nevoia de a face rău. Era ca şi cum mi-am controlat sentimentele, emoţiile şi
totodată, corpul de copilaş firav. Cu cât ea se apropia mai mult de mine, cu atât deveneam mai
malefică. Îmi şopti dizgraţios la ureche cu gura ei plină, de parcă în acel moment ar fi ieşit din pământ:
- Dacă vei veni cu mine, Stăpână, vei fi fericită pentru totdeauna!
- Dar cine eşti şi de ce mă numeşti aşa? Întrebai eu nedumerită.
- Eu sunt Bunătatea şi acum fă ce-ţi spun, iar acest lucru te va duce spre bine!
Chiar dacă nu o prea vedeam în postura de „Bunătate”, vorbele ei mă atrăgeau ca un magnet în
întunecata-i capcană. Când să fiu prinsă ca o pasăre sălbatică în colivie, ceva mă smulsese din braţele
putrede ale lighioanei aceleia. Când mă uitai mai bine, o frumuseţe nemaivăzută mă ţinea. Avea părul
ca un lan aurit de grâu, faţa netedă să albă ca laptele, buzele de un roz ca cel al zmeurei, mâini firave şi
fine, umerii dezgoliţi şi curaţi şi degetele precum tulpinile florilor. Zâmbetul imaculat te umplea în
interior de fericire. Rochia ei era făcută dintr-un voal din diferite nuanţe de roz pe care erau încrustate
diamante. Ura dată de acea fiinţă dispăruse din mine când o privii. Parcă se scursese ca şi timpul, rapid
şi pe nesimţite.
- Cine eşti?
- Eu sunt Bunătatea. Veselia, Fericirea, toate lucrurile şi sentimentele pozitive ţin de mine, Stăpână!
- Şi tu?! Încă o „Bunătate” şi încă o persoană care mă numeşte aşa?! Sunt confuză!
- Păi nici nu trebuie să fii altfel! Aceea era Răutatea! Toate sentimentele negative, lucrurile întunecate
şi triste ţin de ea. Este o linguşitoare şi e rău de cine cade în capcana ei, Stăpână!
- Dar totuşi, de ce îmi spui în acest fel? De ce mă numeşti Stăpână?
- Deoarece tu conduci acest tărâm al bunătăţii şi totodată pe mine.
- Ce vrea, de fapt, acea fiinţă de la mine?
- Înainte să vii tu, lumea aceasta era stăpânită de rău. De când eşti tu, puterile i-au slăbit, au început
să se usuce. Se foloseşte de mine pentru a se încărca de energie şi de tinereţea ta. Doreşte doar
putere.Cu ajutorul tău, o putem închide în Închisoarea de Labirint. Nu va mai putea scăpa niciodată de
acolo. Nici dacă ar dori cineva să o ajute să iasă, nu va putea, deoarece este cea mai strictă.
- Dacă această faptă îmi va salva tărâmul, accept!
Când spusei aceste cuvinte, copacii începură să îşi clatine crengile cu frunzele strălucitoare, covorul
de flori se mişca într-o parte şi în alta, iar palidul soare prinsese o strălucire ca niciodată. Poate din
cauza iubirii cu care am cuvântat acestea. Bunătatea şi-a deschis palmele şi mi-a zis:
- Uite, acestea sunt cristale de noroc. Când vei avea nevoie de ele, doar suflă-le din palme, iar ele te
vor ajuta. Stai! Mai ai nevoie de ceva. Voalul ce-mi acoperă capul este încărcat cu sentimente din
mine. Tu ai putere asupra lui, deoarece reprezinţi toate lucrurile bune şi pe mine. Când o vei atinge
cu acesta, ea se va topi în lumina întunericului, iar liliecii cu aripi din lanţuri vor ieşi din ea şi vor
cădea în Închisoare. Tot răul va pieri.
- Am înţeles!
- Să ai succes şi fie ca soarele zilei şi luna nopţii să îţi poarte de grijă!
Am plecat cu încredere în puterile mele, dar parcă tot mă mai înfiora acea orătanie.
- Bunătate! Bunătate! M-am gândit la ideea ta grandioasă. Voi veni cu tine unde vei dori tu!
Apăru dintr-un praf grizat şi rosti următoarele:
- Mă bucur că ţi-ai dat seama, aşa că hai apropie-te Stăpână, mai mult!
Când am ajuns la doar doi paşi de ea şi când am vrut să scot voalul, m-a prins cu ghearele ei
lungi şi mă ţinea strâns. Bunătatea simţi că ceva este în neregulă cu mine şi veni să mă ajute. O
prinse pe Răutate, îi smulsese câteva lanţuri din păr, aceasta ţipând ca şi un animal înjunghiat.
Răutatea o legase cu funii împietrite de un copac, iar de acolo nu avea să mai scape fără ajutorul
meu. Se vedea că îi crescuseră puterile acelei arătări de pe urma mea.
- Să vedem acum unde rămânseserăm, Stăpână!
Venea spe mine, privindu-mă ameninţător. Eram îngrozită, dar nu puteam să mă pierd cu firea.
Suflai cristalele de noroc, iar acestea o prinseseră, ţinând-o strâns. Atunci eu mersăi cu voalul bunătăţii
la ea şi o atinsăi pe faţă. Începuse să ţipe şi să se scurgă pe pământul rece. Liliecii zburaseră din ea şi
căzură în Închisoarea de Labirint, acolo de unde nu mai aveau să iasă vreodată. Totul s-a luminat. Parcă
întreg tărâmul zâmbea. Am dezlegat-o pe bunătate şi am pus voalul curat pe cap. Şi-a revenit într-o
clipită şi mi-a şoptit:
- Ai făcut un lucu extraordinar, Stăpână! Cu ce te putem răsplăti?
- Cu fericire şi dragoste! Doar atât doresc. Vreau să-mi reîncarc energiile pozitive. Vă mulţumesc
tuturor. Acum cred că vă spun adio, dar poate ne vom mai revedea!
Îmi apăru din nou o uşă în faţă. Părăsisem acel tărâm cu lacrimi în ochi. Parcă avea să-mi fie dor
de toate acele lucruri bune. Când m-am trezit, viaţa mea devenise normală. Dar mă gândesc acum şi
cred că toată acea dragoste de pe tărâmul meu, pe care nu o mai întâlnisem vreodată se producea în
inima mea. Nici nu ştiam cât de aproape este acel loc de mine. Aşa se întâmplă cu toţi cei buni. Nu
realizăm cât de aprope stăm tot timpul de unele lucruri de care credem că ne-am despărţit. Această
experienţă mi-a deschis ochii şi mi-a arătat că pe lângă această lume pe care o vedem, există un alt
tărâm, un tărâm pe care îl simţim!

Poveste şi desen: Popa Bianca, clasa a VIII-a


Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” Deva
Profesori îndrumători: Popa-Ion Amelia, Jorza Andreea
SENTIMENTELE PIERDUTE ALE LUI MARTIN

Într-o zi a existat un cuplu de tineri ce a lucrat cu cei din lumea măgică. Un vrăjitor numit Atron a
încheiat un jurământ cu cuplul, acesta constând în obligaţia cuplului format din Adriel şi Sam să facă
mai mult de un copil la prima naştere, altfel Atron îi va face să sufere.
Peste câteva luni Adriel a nascut un singur copil, şi anume, un băieţel. După alte câteva zile, când
Adriel s-a întors din maternitate, cuplul era înspăimântat de faptul că vrăjitorul avea să afle că nu au
putut să se ţină de jurământ. Fiind tineri, Adriel având douazeci şi opt de ani şi Sam treizeci de ani, nu
ştiau ce să facă dacă copilul avea să păţească ceva din cauza jurământului încălcăt.

Peste o săptamână, toată familia era fericită mai ales Adriel şi Sam, deoarece erau convinşi că
vrăjitorul a trecut cu vederea peste situaţia jurământului încălcăt, dar, spre nenorocul lor, nu, nu a făcut
aceasta. În clipa următoare, pământul a început să se cutremure, luminile pâlpâiau toate şi aparatele
electrocasnice au luat-o razna. S-a deschis un portal din care a ieşit vrăjitorul cu care au încheiat
jurământul, spunându-le:
- Sunt eu, Atron, unul dintre cei mai puternici vrăjitori. Ooo, dar ce avem aici un băieţel, ce drăguţ
e! cum îl cheamă?
- Îl cheamă Martin .
- Martin, ce nume frumos! Dar stai puţin, văd un singur copil. Parcă trebuia să fie doi. Nu credeţi?
- Să nu te atingi de el!
- O doamne, nu sunt un barbar, am spus că veţi regreta, nu că va păţi băiatul ceva, dar luaţi aminte,
că de puterea mea e mai bine să vă feriţi . Hocus-pocus, sentimentele băiatului vostru, îl vor părăsi…în
lumea sentimentelor se vor regăsi. Şi dintr-un pocnit de degete, vraja şi-a făcut efectul, sentimentele lui
Martin l-au părăsit şi s-au dus într-o lume populată doar de ele însele.
- Acum treaba mi-am facut-o, şi pe mine nu mă veţi mai vedea. Şi într-o clipă Atron a dispărut.
- Adriel, copilul e bine? Zise mama.
- Da, dar parcă nu reacţioneză la nimic, răspunse tatăl.
Anii au trecut şi Martin nu a mai plâns şi nici nu a mai râs. Când Martin a avut 3 ani şi a început să
meargă la grădiniţă, nici un copil nu a vrut să-i fie prieten deoarece era mereu indiferent şi nepăsător,
nu era mulţumit, dar nici nemulţumit. Nici atunci când a început să meargă la şcoală nimeni nu era
interesat să-l cunoască şi lumea îl poreclea- Indiferentul sau Lipsitul de Sentimente. Deşi învăţa bine şi
era chiar invidiat, pentru el nu însemna nimic.
După câţiva ani, Martin a fost aproape de vârsta de treisprezece ani, iar mama lui i-a spus :
- Martin dragule, ai aproape treisprezece ani acum! Ieşi afară şi mai interacţionează cu alţi copii, fă-
ţi şi tu nişte prieteni.
- Dar de ce? Am la petrecerea de ziua mea suficienţi invitaţi.
- Unchiul Bob, mătuşa Sanda,vărul tău Andrei, restul rudelor tale au treabă, şi ceilalti veri ai tăi sunt
deja majori şi au treabă, merg în oraş cu prietenii şi prietenele şi nu au timp să vină la ziua ta.
- Crede-mă mamă, sunt îndeajuns cei care pot veni la ziua mea.
A venit şi ziua petrecerii, ziua în care viaţa lui Martin avea să se schimbe.
- Martin, de ce nu te duci la petrecere, distrează-te, petrece-ţi copilăria.
- Aaa, bine.
- Sam, sunt îngrijorată. Au trecut treisprezece ani. Dacă nu-l putem schimba la loc?Nici eu nici tu n-
avem puteri magice. Ce putem face?...
- Voi nu aveti puteri magice, însă eu da.
- Zenon, şeful lumii magice, cu ce treabă ai venit la noi?
- Am venit pentru Martin, am aflat ce i-a făcut Atron la naştere şi îl pot schimba.
- Atunci schimbă-l, te rugăm!
- Mă tem că nu e aşa simplu. După cum ştiţi, sentimentele lui Martin s-au dus în lumea
sentimentelor. Eu îl pot duce pe Martin acolo dar el trebuie să facă restul.
- Cum adică?
- Va trebui să meargă într-o călătorie să-şi găsească sentimentele.
- Deci trebuie să merg într-o călatorie?
- Martin, trebuie să mă asculţi! Eşti prea mic să mergi într-o asemenea călatorie, e prea periculos.
- Ba deloc! lumea sentimentelor este un loc paşnic locuit doar de sentimentele lui Martin. Trebuie să
iei cheia asta, iţi va deschide o poartă ce te duce direct în lumea sentimentelor, ca o uşă.
- Ok! ce am de pierdut?
- Martin, nu!
- Mămă, te-am tot auzit pe tine şi pe tata că vreţi să mă schimb la loc. Asta e şansa, am plecat.
Martin a apucat cheia din mâna lui Zenon, a deschis poarta şi a plecat.
- Martin!
- Nici o grijă! Martin se va întoarce imediat, trebuie doar să-şi găsească sentimentele. Ele sunt ca
oamenii şi va fi uşor. Lumea sentimentelor e o lume mică.
După o călatorie, Martin se trezeşte într-o câmpie largă şi liniştită. Când Martin se uită în jur, observă
o persoană roz care părea să iubească şi să îndrăgească tot ce vede în jur. Când l-a zărit pe Martin l-a
salutat şi s-a prezentat.
- Bună!
- Bună, cine eşti tu?
- Eu sunt Iubirea, iubesc şi ador tot ce văd.
- Hei, ce-i cu norul acela întunecat de-acolo şi parcă vine spre noi?
- A, da, este Ura. Un sentiment aşa ca mine doar că eu iubesc tot, el urăşte tot, eu sunt roz, el e negru.
- Ahhh. Urăsc tot ce e în faţa mea şi ce e în spatele meu! Hei, ce-i aia? Ah Iubire îl urăsc, urăsc
străinii şi pe cei ce seamăna între ei, trebuie să-i distrug.
- Se apropie, ar trebui să plecăm!
- Prea târziu, sunt eu, Ura!!
- Bună Ura, nu ştiu dacă ţi-am mai zis, dar te iubesc. Acesta îl îmbrăţişează, deoarece Iubirea iubeşte
orice, bun sau rău.
- O, nu, prea multă iubire, nu pot să suport asta o să explo...
Iar Ura a dispărut.
- Cum ai facut asta?
- Să fac ce?
- Ai distrus Ura !
- Cum aşa? Mie, îmi place să iubesc, nu să distrug.
- Mda ... am observat...
- Haide să te duc la prietenii mei.
Martin şi cu Iubirea au mers într-o ascunzătoare în care se mai aflau trei persoane, mai bine zis
sentimente. Bunătatea, o persoană albastru deschis, ce e bună cu orice şi oricine, Veselia, o persoană
galbenă ce e întotdeauna bucuroasă, voioasă şi veselă, şi Curajul, o persoană verde ce nu are frică de
nimic.
- Bună, numele meu este Martin.
- Bună, eu sunt Curajul.
- Eu sunt Veselia.
- Iar eu, Bunătatea.
- Am o întrebare: de ce vă ascundeţi? Nu încercaţi să vă luptaţi cu celelalte sentimente rele? Nu că
mi-ar plăcea razboiul, dar trebuie să vă apăraţi.
- Problema e că eu sunt prea bun ca să fac rau cuiva, iar Iubirea iubeşte tot, restul sunt sentimente
negative ce urăsc şi ar distruge tot.
- Hei, chiar şi aşa ei sunt depăşiţi numeric.
- Cum aşa?
- Am văzut-o pe Ură, a fost distrusă, şi ghici de cine?... de Iubire; deci dacă o persoană ca Iubirea a
distrus cu uşurinţă pe una ca Ura eu cred că puteţi câştiga.
- Dar Bunătate,noi oricum nu suntem persoane, noi suntem sentimente, oamenii au o mulţime de
sentimente, noi suntem făcuţi numai dintr-un singur sentiment şi nu ne putem schimba aşa uşor.
- Nu contează; cine e cu mine?
- Eu sunt! Spuse Curajul.
- Sunt aşa de vesel, mai ales când ştiu că vom fi iarăşi liberi şi nu vom sta în ascunzătoare.
- Haide Iubire şi tu, Bunătate.
- Bine. Spuseră cei doi.
- Oi fi eu prea bun, dar vreau ca totul să fie bine.
- Foarte bine, să mergem.
Când Martin pleacă urmărit de sentimente, nici nu au ieşit bine şi au văzut:
- Ce se întâmplă? Ceva nu e bine.
- Asta pentru că noi conducem.
- Eu sunt Supărarea, iar ea e Frica.
- Frica nu ar trebui să fie bună, dar, stai... este neutră.
- Sentimentul de frică este neutru, dar Curajul e de partea cea buna. Ei bine, Frica e de partea noastră.
Frica este o persoană mov şi îi este frică de tot, iar Supărarea este suparată pe tot ce există şi nu îi
convine de nimic, de aceea este de un albastru foarte închis.
- Haideţi Sentimentelor, pe ei! Lupta dintre Martin împotriva Fricii şi Supărării a început. Curaj a
prefăcut-o în fum pe Frică, dar Supărarea a făcut acelaşi lucru cu Bunătatea.
- Ha! ha! ha! sentimente nătânge.
- Nuu!!! urlă Curajul.
Curajul a mers spre ce a mai rămas din Bunătate.
- Tu, Bunătate ai fost cea mai bună prietenă a mea. Te voi răzbuna!! spuse Curajul.
Curajul merge spre Supărare şi o face scrum, lovind-o cu putere.
- Îmi pare rău Curaj, dar se mai întâmplă.
- Vezi, de asta ne ascundem, ca să prevenim astfel de evenimente.
- Îmi pare rău! a fost prietenul tău, spuse Martin.
- Nu contează o mai avem doar pe Răutate, ea singură împotriva noastră, noi suntem patru, vom reuşi,
trebuie să mergem să o găsim şi să punem capăt tiraniei.
- Cred că e prea târziu, îşi dădu cu părerea Martin.
- De ce spui asta? îl întrebă Curajul.
- Pentru că, se pare că ne-a găsit ea pe noi, răspunse Martin.
- Salutare, după cum ştiţi eu sunt Răutatea conducătoarea şi cea mai puternică dintre toate
sentimentele din această lume.
Răutatea este cel mai puternic sentiment de aici. Ea este făcută numai din sentimentul de Răutate şi
de aceea este de un roşu sângeriu.
- Renunţă, Supărare! suntem mai mulţi ca tine, spuseră ei, făcând un zid de apărare din corpurile lor.
- O…, da?
Din stânga şi din dreapta Răutăţii au ieşit două mâini mari care i-au strâns pe celelalte trei sentimente
făcându-le scrum.
- Renunţă, omule! Eşti neajutorat şi eşti singur, în schimb eu sunt numai din Răutate, deci nu am
milă.
-Greşeşti, înainte nu am simţit nimic, nici nu-mi păsa dacă găseam sentimentele sau nu, dar acum îmi
pasă, sunt fericit că mi-am găsit sentimentele şi trebuie să le spun mamei şi tatălui meu că-i iubesc şi că
le mulţumesc că m-au făcut şi că sunt un băiat bun. Deoarece sunt bun, trebuie să te distrug şi să fac
această lume din nou frumoasă. Mi-e frică însă, dacă nu pot reuşi? dar am căpătat curaj, ştiu că totul
va fi bine, dar sunt supărat că tu ai distrus această lume.
Deasupra lui Martin, s-a făcut un curcubeu ce avea culorile tuturor sentimentelor distruse în luptă,
curcubeul a învăluit-o pe Răutate şi pentru că nu a putut suporta atâtea sentimente, nu a rezistat.
- Nuu, nu, se poate! eu sunt cel mai puternic de aici! şi Răutatea a dispărut transformându-se în
scrum.
Lumea sentimentelor s-a refăcut, iar Martin a ieşit să vadă schimbarea din rău în bine.
- În sfârşit! Hei, trebuie să plec înapoi la părinţii mei să le demonstrez că am sentimentele, că mi le-
am recuperat.
Martin a deshis o uşă din lumea sentimentelor spre lumea umană şi s-a întors la părinţii lui.
- Martin te-ai şi întors? spuse mama, îmbrăţişându-l cu lacrimi în ochi.
- Cum adică?
- Păi numai ce ai plecat şi te-ai şi întors! cum de totul a fost aşa de rapid? Martin, oare simţi ceva?
- Da, da, vă iubesc mult de tot şi îmi pare rău că nu am fost niciodată mulţumit. Nici nu ştiţi ce bine e
să ai sentimente până în momentul în care le pierzi şi le găseşti după o perioadă luungăă.
Când Martin s-a întors, toţi au fost fericiţi că s-a schimbat şi el a mai aflat că timpul de la ei şi cel din
lumea sentimentelor diferă. Astfel, poate să stea cât vrea în lumea sentimentelor, deoarece nu trebuie
să îi fie teamă că va întârzia la ceva important din lumea umană. Zenon i-a lasăt lui Martin cheia, el
putând să meargă oricând în lumea sentimentelor. Toţi au fost fericiţi de schimbarea lui Martin, care a
început să-şi facă prieteni. Totodată, consiliul vrăjitorilor a oprit orice pact cu oamenii şi aşa
sentimentele bune le-au învins pe cele rele. Sau poate că nu???

Poveste şi desen: Ardelean- Muntean Nicuşor, Ancuţescu Veronica, clasa a VIII-a


Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” Deva
Prof. Îndrumatori: Popa-Ion Amelia, Jorza Andreea
SPERANŢA … NU MOARE NICIODATĂ!

Sentimentele. Ce sunt sentimentele? Trăiri omeneşti, emoţii, temeri. Fiecare trăim cu sentimente în
sufletul nostru. Fie pozitive, fie negative. Uneori sentimentele negative sunt învinse de cele pozitive.
Haideţi să vedem cine va câştiga în povestea aceasta.
Ningea. Era un frig de îngheţau pietrele şi nici un om nu vedeai pe stradă. Fulgii de nea
odihnindu-se pe pământul rece şi rigid asemenea viselor. La un colţ de stradă se auzea o tuse isterică,
poate un om al străzii, cine ştie. Licăriri de lumină veneau din colţul întunecat şi tusea devenea tot mai
puternică. Era un copil, un biet copil ce stătea pe nişte aşternuturi zdrenţuite, hainele fiindu-i pline de
zăpadă.

- Ce-i cu tine aici, copile? îl întrebă. Abia dacă mai dădea semne de viaţă.
- Nu am casă, răspunse copilul. Hoinăresc pe la câte un colţ. Dar tu cine esti?! E al tău colţul
acesta? întrebă confuz copilul.
-Vai! Am uitat să mă prezint. Sunt Speranţa. Eu dau speranţă oamenilor, îi ajut să treacă peste
lucrurile rele şi îi fac să creadă că totul va fii bine. Vin de pe Tărâmul Sentimentelor. Dar tu? întrebă
tânăra. Cine eşti? De unde vii?
- Eu...eu sunt Victor. Stau aici, acolo dar nici unde. Mi-am pierdut familia acum un an într-un
naufragiu al unui vas de croazieră. Din momentul acela nu mai ştiu nimic de ei.
-Îmi pare rău...îi spuse Speranţa cu durere în glas. După câteva momente de tăcere îl întrebă:
- Ce ţi-ai dori cel mai mult să ai în momentul acesta?
- Familia mea! îi răspunse copilul, izbucnind în plâns.
- Dar nu plânge! îl liniştii Speranţa. Copilul îşi ridică capul şi se uită la ea cu ochii plânşi şi de un
albastru atât de intens, încât Speranţa avu impresia că se va scufunda într-un ocean.
- Mă ajuţi? te rog! Te implore, ajută-mă să îi gasesc! strigă copilul cu o voce rugătoare.
- Da! Te voi ajuta, răspunse Speranţa înduioşată, iar Victor o lua în braţe. Dar trebuie să-mi
răspunzi la o intrebare.
- Da! Fac orice, zise Victor.
- Ce sentimente cunoşti? îl intrebă.
- Aa..iubire , frică , dezamăgire.
- Gata, îmi sunt îndeajuns. Dar însemnătatea acestor sentimente o cunoşti? întrebă Speranţa.
- Da...le trăiesc în fiecare zi, spuse trist Victor.
- Bine , haide să le cunoşti mai bine pe tărâmul sentimentelor.
- Nuu! Dar ce? strigă Victor. Nu mai avea ce sa spună. Erau deja în culoarul vieţii. Copilul ţipa
să i se dea drumul.
- Lasă-mă să plec! O implora copilul.
- Dar nu tu ai vrut să te ajut să-ţi regăseşti familia? întrebă Speranţa.
- Păi… ba da...
- Atunci când vei afla ce sunt sentimentele cu adevărat şi îmi vei dovedi că meriţi , îţi vei revedea
familia.
- Bine... dar nu-mi vei face rău, nu? întrebă Victor cu teamă si speranţă în glas.
- Nu, copilul meu. Nu-ţi voi face nici un rău.
Aşa a şi fost. Au mers pe culoarul vieţii. Un culoar lung, covor roşu, candelabre vechi, ce
aruncau flăcări în încăperea întunecată. Au ajuns şi la poarta sentimentelor. Ca de obicei, bătrânul
Angelius, o aştepta pe Speranţa. Angelius era străjerul porţii, om bătrân, cărunt dar cu un zâmbet ce te
înduioşa.
- Ce faci frumoasă, Speranţa? Iar cutreieri tărâmul oamenilor? întrebă bătrânul.
- Bună Angelius. Am adus un tânăr muritor. El e Victor.
- Bună Victor, zise Angelius.
- Buna, spune copilul puţin forţat.
- Ce te aduce aici, Speranţa? întrebă bătrânul.
- Am venit să-i arăt prietenului meu fiecare sentiment.
- Bine draga mea. Puteţi trece pe Tărâmul Sentimentelor,încuviinţă el.
- Să ne revedem cu bine, Angelius! Să mergem Victor!
Şi aşa au ajuns pe tărâmul celor care ne transmit fiecare sentiment şi emoţie. Speranţa s-a gândit să
se plimbe puţin cu Victor prin împrejurimi. Mergeau ei, când deodată un sentiment de teamă, îl
cuprinse pe Victor. Nu-l băgă în seamă şi trecură mai departe. De după un copac ieşi o arătare ce
semăna cu un iepure (urechi lungi şi dinţi alungiţi). În ochii lui Victor se citea frica.
- Stai liniştit,Victor. E doar sentimentul Frica. Nu trebuie sa te temi. Cum îi spuse Speranţa acele
cuvinte, aratarea cu urechi lungi dispăru. Şi-au continuat drumul întâlnindu-se cu Fericirea ce dansa şi
se simţea bine. Cu ea era un tânăr arătos ce o privea ca pe o zeiţă pentru frumuseţea ei nemaipomenită.
- Ce faci dragă Speranţa? întrebă ea, continuându-şi dansul.
- Am un musafir. Îi prezint fiecare sentiment.
- Aha! Te las cu bine; plec să fac fericiţi oamenii. Şi plecă transmiţându-i euforia ei şi lui Victor.
Mergand ei s-au întâlnit şi cu Bunătatea ce îi explica Urii că nu e bine să-i facă pe oameni să se
urască.
- Sunt interesante sentimentele, dar eu când imi voi revedea familia? întrebă nerăbdător Victor.
- Când vei inva.. şi nu apucă să-şi termine vorbele.
- Ce faceţi voi? apăru Răutatea.
- Oo, nu.. Nu se poate.. Iar tu Răutate? zise Speranţa.
- Da. Iarăşi eu, spuse mândră ea.
- Pleacă acum! se auzi o voce. Era Dragostea, sentimentul care îi face pe oameni să fie mai buni,
mai frumoşi.
- Da, da. Iar tu Dragoste? Spuse indignată Răutatea.
- Pleacă am spus, Răutate!
Speranţa se gândea cum să-l scoată pe Victor din peisaj.
- Să mergem Victor!
- Nu,nu. El nu pleacă. Şi Răutatea îl trage pe Victor lângă ea. Îţi doreşti să-ţi revezi familia fără să
mai inveţi nimic din prostiile Speranţei? îl intrebă maliţios Răutatea.
- Da! Vreau! spuse el agitat.
- Atunci să plecăm, dragul meu!
- Nuu! strigară Speranţa şi Dragostea.
- Hai lăsaţi-mă! Spune Victor ce vrei? Să mergi cu mine sau cu ele? spune iritată Răutatea.
- Cu tine Răutate! Cu tine! răspunse el.
- Sper să-ţi dai seama cât de mult greşeşti, adaugă deznădăjduită Speranţa.
-Nu greşesc, a strigat Victor şi duşi au fost.
Au trecut luni şi Victor făcea tot mai mult rău oamenilor. Îi rănea, îi jignea, se purta urât. Într-o
zi, Speranţa şi Dragostea au auzit strigăte de după un colţ. Au fugit repede acolo. Era Victor. Lovea o
femeie.
- Ce faci Victor? strigă Speranţa.
- Rănesc oamenii! Sunt rău. Aşa îmi voi recupera familia.
- Dar Victor! Tu crezi că atunci când iţi vei vedea familia ei te vor iubi aşa rău cum ai devenit?
Nu te vor iubi! Trebuie să fii bun, iubitor şi tolerant cu toţi.
Cuvintele Speranţei l-au atins adânc în suflet pe copil, astfel încât a izbucnit în plâns.
- Nu vreau să fiu rău! Vreau să fiu bun şi să-mi regăsesc familia. Îi iubesc şi îi vreau alături de
mine.
Şi atunci se întâmplă un lucru extraordinar : un hău se apropria cu repeziciune de ei.
- Nuu! Nuu! urlă din străfundul inimii Speranţa. Doar atât a mai putut spune.
Speranţa se trezii. Era înconjurată de Bunătate, Fericire, Dragoste, Veselie, Toleranţă şi încă 3
persoane pe care nu le cunoştea şi nu în ultimul rand, de Victor.
- Mulţumesc! Mulţumesc, Speranta! Tu m-ai ajutat să cred că va fii totul bine! Şi iată că sunt bun
si iată-mi familia! Am reuşit să trec peste tot. Mulţumesc! şi o strânse în braţe pe scumpa lui Speranţa.
Însă în mainile lui Victor rămăsese doar aerul. Ea se prefăcu într-un porumbel multicolor, asemenea
sentimentelor. Acesta îşi luă zborul în albastrul pastelat al văzduhului.
Şi uite aşa, Victor a înţeles că pentru a gasi fericirea şi a avea parte de dragoste trebuie să treci
peste frică, “să spui nu” urii şi să învingi curajos răutatea. Aşadar, Dragostea a învins Răutatea,
Speranţa i-a făcut pe toţi să aibă încredere şi binele a învins răul!

Poveste şi desen: Moroşan Tamara, clasa a VIII-a


Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” Deva
Prof. Îndrumători: Popa-Ion Amelia, Jorza Andreea
AVENTURA LUI ALEXANDRU

Era în anul 1996, în vechiul internat îmbătrânit de timp şi sufocat de pânze de păianjen. Sub un
teanc de cărţi prăfuite stătea micul Alexandru, un copil slăbuţ, cu faţa abătută mereu şi ochii plini de
griji. Stătea cu singurul său prieten Trevor, un şoricel slăbuţ şi micuţ. Citea o carte de matematică, fiind
singurul copil care a mai rămas în acel orfelinat ponosit.
Pe la ora 13:26 întră pe uşă o namilă de om de vreo doi metri, cu faţa plină de riduri, cu mustaţa
groasă. Purta o robă folosită de vreo cinci-şase ani, iar mâinile lui bătătorite trădau trecutul său. Era
domnul Corbu Andrei, directorul internatului.

Cu o voce gravă şi serioasă, el îi spune băiatului că internatul se va închide şi că trebuie să îl


dea afară. Micul Alexandru, cu toţi cei zece anişori ai lui, se gândea înfiorat unde va merge. El era
singur pe lume şi orfelinatul era toată lumea lui, toată viaţa lui, tot ce cunoscuse el în acest Univers
mare. Auzise de la răposata lui mamă că, undeva prin oraşul Calonia, avea un tată pe care nu l-a văzut
niciodată.
În ultima sa noapte la orfelinat, băiatul se tot foia în pat până când, la un moment dat, a adormit
şi în visul său a văzut-o pe mama sa care i-a spus:
― Fiule, trebuie să îţi urmezi calea destinului tău. Pentru a fi cu adevărat fericit, trebuie să îl
găseşti pe tatăl tău.
Chipul mamei sale emana o iubire profundă.
Visul i-a fost întrerupt de o bătaie în uşă. Copilul se trezeşte speriat, deschide uşa şi în faţa lui
stătea domnul Corbu, nepăsător:
― Copile, trebuie să pleci!
Şi cu atâta nepăsare, nemilosul director îl scoase afară în miezul nopţii.
Alexandru plecă înpăimântat cu o mică trăistuţă în care avea doar o singură carte (aceeaşi carte
de matematică), un sandviş şi pe Trevor, singurul lui prieten. Micuţul păşea stingher, gândindu-se la
cele spuse de mama sa.
Copilul intră sfios în pădurea de brazi care răsărise ca din senin în calea sa. Deodată se auzi un
sunet ciudat care îl înfioră pe Alex. Începu să fugă până ce ajunse lângă un copac mare şi cioturos
unde găsi o scorbură şi se culcă.
A doua zi se trezi şi văzu în faţa sa un bărbat îmbrăcat tot în verde, cu o pălărie întoarsă şi o
pană colorată în vîrful ei, pantaloni rupţi în genunchi, geaca tot murdară, papucii învechiţi şi rupţi şi ei.
Faţa lui era aspră şi încruntată
― Ce faci aici singur, copile? îl întrebă omul cu glas milos şi blînd.
― Am fost dat afară din orfelinat.
― Cum te cheamă?
― Alexandru.
― Ar fi mai bine să mergem la căldură. Vino cu mine.
Au plecat împreună până ce ajunseră la o cabană frumoasă din lemn, cu câteva căsuţe mai mici
unde erau un purceluş, o căprioară şi un căţeluş.
Trecuseră deja şase luni de la acea zi de decembrie. Micul Alexandru muncise toată iarna ca să
îl ajute pe Andrei, căci aşa se numea pădurarul, şi acum el se înzdrăvenise.
Într-o zi, cei doi se hotărâră să plece la vânătoare de vulpi. Băiatul învăţase că fiecare animal
poate fi folositor într-un fel. Pe la ora 14:05, în timp ce încercau să prindă o vulpe, Alexandru fusese
surprins de un vulpoi care l-a muşcat. Andrei sosi imediat şi, când a vrut să se uite la rană, fu uimit să
vadă o stea în trei colţuri.
― De unde ai acest semn? l-a întrebat el cu uimire.
― Este un semn din naştere. Mama mi-a spus că îl moştenesc de la tata, spuse băiatul cu o
tristeţe ce i se putea citi pe chip.
Andrei zâmbind, îşi dă jos bluza şi Alexandru fu mirat să observe acelaşi semn.
― Adică tu eşti tata?
― Aşa se pare!
Din acel moment, sufletul unui copil a învăţat să strălucească din nou. Nu mai era un copil, ci
era „acel” copil, Alexandru... copilul pentru care sentimentele au căpătat culoare.

Poveste şi desen: Adrian Marian, Andrei Rusu, clasa a VIII – a


Grupul Şcolar de Arte şi Meserii „Ion Mincu” Deva
Profesor îndrumător: Nicolae Mateş
CRĂCIUNUL MEU ÎN DOUĂ LUMI

Este seară. În casa familiei Coman este linişte. Mâine e Ajunul Crăciunului. Cu nasul lipit de
fereastra rece şi îngheţată, micuţa Ana se gândeşte la viaţa sa complicată şi insuficientă pentru a-şi
îndeplini toate visele. Vede cum fulgii greoi şi reci acoperă totul în jur. Gerul puse stăpânire peste tot
oraşul. E tristă. Nimic din ce şi-ar dori ea cu ardoare nu se îndeplineşte. E într-o continuă mişcare. Se
învârte printre gânduri şi nu găseşte nimic. I-ar plăcea mult să locuiască la sat. Anei îi place mult
liniştea. Este o persoană înţeleaptă şi pasională, dar deseori neînţeleasă. În oraşul plin de răutate şi
egoism nu se regăseşte. Priveşte neputincioasă lumea în care trăieşte. I-ar plăcea ca părinţii săi să-i
îngăduie să locuiască alături de bunicii săi. Acolo ar fi mult mai fericită.

Ana este o fire diplomată, de aceea nimeni în jurul său nu-şi dă seama ceea ce gândeşte ea. În
sat ar fi alături de prietenii săi buni, cu care greu ţine legătura de la distanţă. La şcoală este o elevă
silitoare, încearcă să fie bună la toate, dar cu greu reuşeşte acest lucru. Când aude poveştile de viaţă ale
prietenilor ei, ea îi înţelege perfect şi, de fiecare dată, le dă câte un sfat folositor. Nimeni nu-şi
imaginează ce mentalitate matură şi dezvoltată are ea. Ea îşi exprimă curajos părerea şi aşteptările,
indiferent de consecinţe. Are momente în care e mulţumită de ea, dar deseori are supărări şi îndoieli
nejustificate. În sat e cu totul o altă persoană. Toţi sunt ataşaţi de ea. Mulţi dintre prietenii ei o găsesc
fiind ceva unic şi nemaivăzut de ei până în acest moment. Ana are defectele ei, dar şi calităţi care îi
ascund defectele. În câteva luni petrecute în sat, i-a făcut pe toţi să vadă lumea prin ochii ei. Totuşi,
fiind o persoană realistă, îşi dă seama că nu ar avea atâtea posibilităţi la sat. Ea nu-şi găseşte cuvintele
pentru a descrie în detaliu viaţa pe care o duce. Simte răutatea şi viclenia ce o înconjoară dar e o fire
puternică şi trece destul de uşor peste toate obstacolele cu care îi este presărat drumul vieţii. Ana ştie
bine să-şi aleagă prietenii, care la rândul lor o preţuiesc mult pe Ana. Mâine urmează ca Ana să plece în
vizită la bunicii săi, zi mult aşteptată de micuţa copilă. Îşi revine din scurtul vis, retrage năsucul umed
şi palid de pe fereastră şi se aşează pe patul său moale.
E Ajunul Crăciunului. Ana, alături de tatăl său, pleacă la târg pentru a alege un brad frumos şi
mândru pentru Crăciun. Ajunşi în târg, toţi negustorii deja plini de bani pentru vânzarea atâtor brazi, îşi
pregătesc caii pentru întoarcerea în sat. Aşa arată de obicei o după-masă de Ajun pentru tinerii
negustori. Un singur bătrânel, mai scăpătat de felul său, are încă câte un brăduleţ fără norocul să fie
împodobit cu blândeţe de mâinile unor mici copilaşi, de la fiecare casă din sat. Ana, alături de tatăl
său, l-au salutat pe bătrânelul singur şi stingher. Acesta recunoaşte modestia şi prietenia din glasul celor
doi cumpărători uituci. Bătrânul ţăran îi sfătuieşte să-l însoţească în pădure, pentru a-şi alege singuri
bradul dorit. Aceştia acceptă invitaţia sa, şi pornesc cu toţii pe drumul ce duce în pădure. Ajunşi cu
bine aici, Ana e foarte uimită de măiestria şi mirosul curat şi puternic al brazilor. Aceasta are de ales
între o sumedenie de arbori plini de viaţă. Se învârte repede prin pădure şi, în scurt timp, începe
ninsoarea. Aleargă bucuroasă pe la fiecare brăduţ, ce îşi scutură ramurile pline de omăt după ce Ana s-
a trântit şi agăţat de el. Se simte în sfârşit împlinită. Uită repede de lumea rea şi egoistă în care trăieşte.
Pierde noţiunea timpului, şi, brusc, realizează că şi-a pierdut din ochi tatăl şi bătrânelul care îi însoţea.
Ana se sperie şi o apucă la fugă printre numeroşii brazi. Degeaba. Ninsoarea abundentă îi acoperi
urmele în zăpadă, iar noaptea era ajunsă în pădure. Nu continuă mult şi obosi, fiind tare ameţită. Se
aşeză la baza unui brad bătrân şi, cu toate că frigul o cuprindea încetul cu încetul, adormi. O vulpe
rătăcită şi îngheţată aproape, îi atinse obrazul rece şi aceasta se trezi. Vulpea şireată se gândi că, dacă o
ajută pe micuţa copilă să se întoarcă în sat, aceasta o va conduce la gospodăria din vale ce are multe
găini şi puicuţe tinere. Astfel i-ar fi asigurată hrana pentru iarna aceasta. Ana acceptă ajutorul oferit de
micul animal şi plecă după dânsul. Acesta o ameţi pe fată şi când aceasta obosi, i-a spus condiţia pentru
care va primi cu adevărat ajutorul. Ana fu neputincioasă, deoarece îşi dorea mult să fie alături de
familia ei de Crăciun, după ce că aşteptă atâta să vină în sat. Vulpea văzând nehotărârea fetei, chemă în
ajutor, pe bunul ei prieten, lupul Caesar. Împreună au înspăimântat-o pe Ana, umplând-o de frică şi
teamă. Regreta amarnic că acceptase ajutorul viclean şi obsesiv al vulpii. Ana, fiind o persoană
inteligentă şi agilă, se împrieteni cu un tânăr iepuraş care tocmai trecea pe acolo. Paşnicul iepuraş îşi
depăşise frica, şi încercă să o ajute pe micuţa Ana. Iepuraşul dădu dovadă de cooperare şi înţelepciune
şi o rugase pe Ana să urce în bradul înalt lângă care se aflau. Din vârful acestuia, Ana îşi zări tatăl care
o căuta disperat în noapte. Când coborî din copac, iepuraşul şi cei doi dispăruseră. Ana, cu părere de
rău alergă în braţele tatălui său, şi porniră spre casă. Aceasta îi povesti tatălui său cele întâmplate, dar
acesta nu o crezu. Ana realiză că nu are rost să mai amintească această poveste incredibilă, dar îi păru
rău că nu a reuşit să-i mulţumească micului iepuraş, ce o scăpă din braţele răului. Acasă se aşeză lângă
foc şi adormi. Acest Crăciun pare a fi unul special pentru Ana, şi se pare că nu va uita niciodată fapta
buna a iepuraşului. Înţelesese în cele din urmă că e imposibil să obţină permisiunea părinţilor săi de a
se muta în sat, la fel cum era imposibil sa schimbe ideile preconcepute despre micii iepuraşi şi
renumele lor în lume. Ana acceptă adevărul şi singura soluţie era aşteptarea trecerii timpului şi
creşterea ei.
Poveste şi desen: Roxana Chirla, clasa a VII – a
Grupul Şcolar de Arte şi Meserii „Ion Mincu” Deva
Profesor îndrumător: Nicolae Mateş
LUMEA SENTIMENTELOR

Într-o zi de vară, însorită şi călduroasă, stăteam obosită sub un nuc bătrân. Priveam razele
soarelui printre frunzele foşnitoare şi din cauza oboselii pe care o aveam, am adormit. În visele mele
mi-am dat seama că mă aflam în Lumea Sentimentelor. Sentimentele din visul meu erau Bunătatea,
Dragostea, Răutatea şi Invidia.

M-am ridicat în picioare. Am început să mă plimb fiind curioasă să văd dacă apare vreun
sentiment. În timp ce mergeam, am întâlnit sentimentul de Iubire. Iubirea era o zână fermecată. Era
îmbrăcată într-o rochie albastră, strălucitoare. În mână avea o baghetă cu o stea galbenă în vârf. Parcă
era o zână din poveşti. Părul ei blond şi mătăsos curgea valuri şi se răsfira pe umerii ei gingaşi. Poate
nu ştiaţi, dar când zâna Iubire aruncă cu praful ei magic peste oameni, aceştia devin cei mai fericiţi şi
împliniţi.
Am pornit amândouă pe cărare să vedem dacă ne mai iese cineva în cale. Mergeam cu noua
mea prietenă şi râdeam când am dat din greşeală peste sentimentul Răutate, care era în conflict cu
sentimentul Bunătate. El era supărat deoarece văzuse că cei mai mulţi din copiii din ziua de azi sunt
buni la suflet şi fericiţi.
Sentimentul Răutate era îmbrăcat într-o haină neagră şi avea expresia feţei încruntată mereu.
Pantalonii erau de culoare albastru închis, încălţăminte neagră şi părul brunet, ciufulit.
Sentimentul Bunătate era un băiat blond, drăguţ, ce purta o bluză de culoare albastru deschis,
pantaloni verzi şi încălţăminte maro. El era tot timpul bucuros şi exprima numai sentimente pozitive.
Noi am început să discutăm pentru a-l convinge pe sentimentul Răutate să fie mai bun. Încet-încet, el a
ajuns să creadă că nu trebuie să fie rău şi s-a mai îndreptat puţin în bine.
La un moment dat cineva a venit cu ideea să organizăm un picnic. Zis şi făcut. Pe când picnicul
era în toi, de după un copac ne urmărea invidioasă o fată pe nume Invidia. Era geloasă pentru că eram
cu toţii aşa de buni prieteni. Ea dorea să ne despartă fiindcă nu îi plăcea prietenia. În timp ce se furişa
pentru a auzi despre ce vorbim, a călcat pe o crenguţă de brad. Noi am auzit zgomotul şi ne-am dat
seama că ne spionează cineva. Ne-am uitat şi am văzut-o pe Invidia. Ea era îmbrăcată într-o rochie
galbenă şi papuci roşii ca macii de pe câmp. Părul ei şaten îi făcea trăsăturile înşelătoare.
Am fost puţin supăraţi pentru că ne-a spionat, dar ne-am împrietenit şi cu ea. Picnicul a fost în
continuare foarte plăcut acum că în grupul nostru a apărut un nou prieten.
După două ore s-a pornit o ploaie răcoroasă şi nemiloasă. Iubirea ne-a invitat la ea acasă unde
ne-am jucat „Nu te supăra, frate!”. Dintr-o dată a fulgerat şi a tunat zgomotos. M-am trezit la realitate
şi mi-am dat seama că totul fusese un vis de copil. Pentru mine a fost ceva miraculos pentru că nu am
mai visat aşa ceva niciodată. Eu cred că în visul meu am rămas o foarte bună prietenă cu aceste
sentimente, deoarece şi eu sunt bună şi iubitoare, dar uneori şi rea şi invidioasă.

Poveste şi desen: Lobonţ Clara, Mihet Andreea


Grupul Şcolar de Arte şi Meserii „Ion Mincu” Deva
Profesor îndrumător: Nicolae Mateş
EU CRED…ŞI…MULŢUMESC

Ora de civică la a VIII-a e pe sfârşite. Unii scriu,…alţii îşi aruncă bileţele…Grig arată pumnul
înspre Ozi! Domnul nu-i ceartă, cum ne-am fi aşteptat…Priveşte blând spre noi şi…lansează o
întrebare:
- Cine mai crede că există Moş Crăciun?
Chicoteli,…hohote de râs şi…răbufneli:
- Ce?...ne credeţi la grădiniţă, domnu’?...
Gina se uită cu subînţeles la Jean…şi-i face semne. El râde pofticios şi o încurajează, deschizându-şi
braţele: ‚‚Da,…hai la…‚‚ Moş-tu!’’ Profesorul le-arată obrazul cu…arătătorul stâng…Îmi fac curaj
cum pot şi…ridic mâna:

- Eu cred, domnule profesor!


Valuri de râs isteric inundă încăperea:
- Ha, ha, ha, ha, ha! Ha, ha, ha, ha, ha!
- Linişte!...răspunde glasul autoritar al dascălului. E dreptul ei la opinie!... şi-apoi,…nu vă dau
voie s-o faceţi pe mama mincinoasă!... Cum,mă’?!... Adică mama m-a minţit timp de 30 de ani şi
ceva?!!...
În clasă năvăleşte diriginta.
- Scuzaţi-mă!...Credeam că nu-i nimeni cu ei…Ce-i cu atmosfera asta? - Elevii
dumneavoastră…nu mai cred în Moş Crăciun!
- Ei nu mai prea cred…în nimic!...Oricum…din semestrul II cred că…‚‚divorţăm’’… Zilnic am
probleme,din cauza lor,…ori cu profesorii…,ori cu părinţii… Chiar acum am citit ceva cumplit! Se
pare că de la anul religia ,în şcoli,va fi ‚‚opţional’’…Să se mai ‚‚scoată’’ şi muzica şi desenul…şi, din
nou, vom robotiza copiii... (S-a aprins…Are ochii umezi. Mi-ar părea rău să ne ia altcineva…Se
implică în tot ce face. E o bună luptătoare şi…ţine la noi!...)…
- Aveţi şi o elevă care…crede!...(şi priveşte spre mine admirativ…Îmi face bine atitudinea
protectoare).
- Şi eu cred!...Se solidarizează diriginta…
…- În ‚‚ăla’’ de la coca-cola?...chicoteşte una…
-‚‚Moşul’’ îs părinţii,doamna!!! - curg păreri în controversă.
-‚‚Moşul’’…e…iubitul meu! – se alintă Georgiana…şi Otto…o ciupeşte… ‚‚afirmativ’’.
Sună…Pauza mare. În prag apare d-na directoare. Descumpănită.
- Trimiteţi-l la mine pe d-l de info…Calculatorul meu…a luat-o razna!Pe orice pagină aş
intra…obiectele de studiu sunt marcate cu „opţional’’ sau…„facultativ’’…iar în „subsol’’ i-o notă cu
majuscule: „frecvenţa obligatorie!’’… (Mai vin dascăli).
- Cum?...istoria-„facultativ’’?...- E-o aberaţie!...
- Româna…-„opţional’’?- E-o crimă!!...
- Franceza? Ştiinţele??...- va fi dezastru…
Dascălii se depărtează… Discută aprins.
Grupuri-grupuleţe…elevii se revarsă spre curte…pe coridoare…forfotă!...În clasă s-a aşternut
liniştea…Dan – cel mai mic băiat din clasă stă…cu capul pe bancă. Mă îndrept spre el. Pare
că…suspină!...
- Ce ai păţit?...
- Nu e treaba ta!...Şi pleacă de-aici cu …Moşul tău…cu tot!...
- Credeam că…pot să-ţi fiu de folos…şi-a ridicat capul de pe bancă…De sub claia de păr
dezordonat mă privesc ţintă… doi ochi…goi!
- Tata…e mereu beat. Dacă află că am 4 „pe linie’’…mă va omorî în bătaie…Oricum,…decât
să mai repet şi anul acesta…
- Şi mama?...
- Ultima oară am văzut-o…când au divorţat…(în sală)… Aveam patru ani. Abia mi-o mai
amintesc… (…O mireasmă de brad şi tămâie îmi gâdilă nările…Vine dinspre uşă…)… Întorc
capul…În cadrul uşii stă un bărbat înalt,…între două vârste…Are barbă,…ochii adânci şi
calzi,…surâsul luminos…Salută. Se apropie şi… întreabă de…Grig.Apoi ne priveşte…pe rând…
- Ce vă frământă?...
Ezităm. După câteva momente…îndrăznesc:
-Păi…,…Moş Crăciun…De fapt…existenţa lui. Surâde iar… (Ce cunoscută mi-e expresia de pe
chipul acesta!) Clasa se luminează neobişnuit!...
- Tu crezi?...- mă întreabă.
- Da,…eu cred!Eu am trăit multe minuni, pot spune… (Mâna lui fină îmi mângâie creştetul).
- E bine, atunci!...şi surâde iar… Dar tu?...
Dan îl priveşte…îngrijorat şi…sceptic. Îngăimează:
- Poate…dacă…mi-ar aduce-o…pe mama!... Chipul omului a devenit grav. Îl mângâie cu
dreapta.
- Joci fotbal?...Ai marcat vreodată…un gol?
- Da. Şi…ce a trebuit să faci pentru aceasta?
- Să mă…concentrez.
- Şi…să-ţi doreşti din toată inima!...Iată secretul oricărei reuşite! Deci,dacă vei dori
puternic…şi curat!...(şi iar surâde)…
-Vreaau!... – strigă copilul, în disperare…Îl mângâie din nou,…ne salută…din priviri
şi…iese…aproape imperceptibil…
…Sună(de intrare). Băieţii iau cu asalt clasa. Mingea izbeşte tavanul şi…trece la colţ!...Georgiana urlă:
- A zis diriga să ne alegem poezii…pentru serbare. Aţi auzit,bă?
Oscilez între…„Sunt un copil venit din Rai’’ şi...„Suntem aici din veacuri’’…
…A intrat profesorul. Avem Info. E neliniştit…Dă din mâini…Scutură din cap…
- Pregătiţi caietele!...Vom scrie ceva teorie…Nu putem opera pe calculatoare!...Au
înnebunit…Au virusat reţeaua…
- De ce?...dom’ profesor?!... Ce s-a întâmplat?...
- Pe toate monitoarele apare chipul lui Moş Crăciun…, iar pe banda de text scrie cu majuscule:
„Acest fişier…poate fii accesat doar prin puterea gândului bun!’’
- Ne-arătaţi şi nouă?...Vrem să vedem!!... (Senzaţional!!!Profesorul n-a minţit…şi…culmea
culmilor: chipul lui Moş Crăciun seamănă leit cu omul din sala de clasă)…
- Interesant…şi…de ce nu accesaţi?
- Eu…nu pot…Încercaţi voi! (Asalt pe calculatoare…)…şi…consternare: „Introduceţi parola’’
– cere fiecare ecran…stupoare generală…Se-ncearcă diverse nume,…combinaţii...Eşec total!<<Parolă
incorectă!>> - arată fiecare monitor.Rumoare… pe ecran focalizează 6 steluţe…-…….?... [ De profesor
se apropie „o fată înaltă, gânditoare, cu ochi adânci şi gene arcuite’’…(Aşa mă defineşte!)]
- Pot să încerc şi eu?...Vă rog!... Îmi face semn că DA.Mă îndrept spre monitor.Mâna îmi
tremură…!„Moşul’’ clipeşte! Tastez…ce simt!...„Moşul’’ surâde!!...şi…minune: „- Ce
doreşti,draga Moşului?...’’- curge pe bandă întrebarea…
- Să le comunicaţi şi lor taina…Moşul surâde iar(cu surâsul acela aproape familial de familiar!)
în timp ce pe bandă se naşte răspunsul: <<…„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a
dat…pe singurul său fiu ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!...’’
- Acum…crezi?...>>
- Da,…eu cred!...- răspund…şi „Moşul’’ iar clipeşte, zâmbind…părinteşte.
- Dar tu?...tu?...tu?...(- continuă banda)…
În prag apare o femeie uscăţivă…, stângace…Cercetează-n mulţimea de copii…Are ochii …- ca ai lui
Dan!...
- Dan!...îl cheamă încet…
- Mamă! Mamă!!!...- se luminează chipul…(trist – până mai adineauri). Abia acum văd ce ochi
frumoşi se ascundeau sub claia de câlţi…Şi ce lumină are pe chip!... Seamănă şi el cu…Moş
Crăciun…( şi cu omul din…sala de clasă)
- Acum ştiu ce voi recita la serbare:
-Mulţumesc!
Îţi mulţumesc,Isuse,
Că ai ales să vii…
din trupuri obosite să re-clădeşti copii!...
şi binele să-l semeni
În câmpuri de ciulini,
Ca frate lângă frate
Să faci din doi străini…
Şi an cu an, prin geruri,
Răzbaţi mereu spre… mine!
Să mă împaci cu ceilalţi…
Şi, mai ales, cu mine!
(P.S.):- Îţi Mulţumesc, Copil Ceresc;
Te-aştept…mereu, să Te Slăvesc
În toţi ai mei…şi-oriunde TE-ntâlnesc!
=AMIN=

Poveste şi desen: Armioni Miruna, clasa a VIII-a


Şcoala Generală Densuş
Profesor îndrumător: Sora Adriana
ŞI TOTUŞI NE PUTEM ÎNŢELEGE…

O nouă zi se încheie în micul nostru orăşel. Ca de obicei stau în faţa maculatorului şi încerc să
memorez lecţia. Somnul mă cuprinde uşor şi deodată mă trezesc într-o lume total schimbată. Copacii
erau din diamante, florile din rubine roşii, iar pământul era aurit. În faţa mea apare o fetiţă cu părul
blond şi ochi căprui cam de talie medie. Numele ei era Iubirea. Lângă ea era o fata mai mare cu părul
roşcat şi ochii adânci, culoarea oceanului. După ce mi-a spus, se numea Întelepciunea şi o însoţea
mereu pe Iubire. Alături de ele, era Nebunia, sora lor, o femeie brunetă cu ochii ca murele. Pe partea
opusă a locului unde ne aflam noi erau alte trei “fete” care se numeau, din spusele Nebuniei,
Urâţenia(frate, ce nume!), Tristeţea şi Mândria (sau Narcisa, dacă stăm să ne gândim aşa!). Am mers
peste drum să le întâlnesc, deşi celelalte trei nu erau de acord. ”Bună, am spus eu sperând să le fac o
impresie bună. ”Ia uite-te şi la asta! Cine te crezi ca să intri în vorbă cu noi, urâto! Spuse chiar
Urâţenia în persoană ”Hei, eu nu ţi-am vorbit urât aşa că ar fi frumos să te comporţi decent!” Iubirea,
Înţelepciunea şi Nebunia mi s-au alaturat. ”Te rog nu te comporta urât cu prietena noastră. Este nouă
aici şi nu ştie....spuse calm, dar ferm Înţelepciunea.”

Disputa a continuat mult mai mult de atât. Fiecare spuneam ce credeam că este bine, până la un
moment dat când m-am decis că este timpul să pun punct discuţiei. ”Gata! Să facem toţi pace. Iubire,
Înţelepciune, Nebunie, voi sunteţi toate prietene....”De fapt eu sunt mama lor, spuse Nebunia” Mă
rog... Urâţenie, chiar dacă lumea zice că eşti urâtă, poţi să ai un suflet mare. Mândrie ţi-aş sugera să-ţi
schimbi tunsoarea (Aceea fiind una jumătate scurtă, jumătate lungă), iar tu Tristeţe, poţi zâmbi din când
în când!”
Aşa mi-au ascultat sfatul cele trei şi am devenit cu toate prietene. Urâţenia a aflat că de fapt
este chiar Frumuseţea, Tristeţea a început să zâmbească şi să aducă numai fericiri, devenind astfel
Bucuria, iar Mândria, ei bine ea nu s-a schimbat, dar acum însoţeşte Frumuseţea peste tot (Ştiţi cum se
spune: Frumuseţea este întotdeauna mândră).
Totul a devenit din nou bine în orăşelul Speranţei (numit după mama Nebuniei).
Iar eu, m-am trezit cu capul pe maculator, gândindu-mă ce aventură tare am avut întâlnind sentimentele
umane şi am realizat că le înteleg mai bine: Urâţenia este alter ego-ul Frumuseţii, Tristeţea este
alter ego-ul Bucuriei, Iubirea, Înţelepciunea şi Nebunia au rămas bune prietene introducându-
mă şi pe mine în grupul lor, iar Mândria tot ea a rămas.
Oraşul Speranţa a rămas locul meu de refugiu la nevoie, şi locul unde mi-am adus şi prietenii
să înveţe din povestea pe care tocmai v-am spus-o, că sentimentele sunt ca oamenii şi ele merg după
principiul “Ţineţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape”.
Povestea mea se termină îndemnându-i pe toţi copii să reflecteze asupra următoarei afirmaţii:
“Oamenii exagerează întotdeauna valoarea lucrurilor pe care nu le au. Apreciezi ceea ce nu ai
obţinut.”

Poveste: Călina Durbac


Şcoala cu clasele I-VIII, "Acad: Marin Voiculescu" Giurgiu
Profesor îndrumător: Cocoş Roxana-Claudia
ÎNTÂNIREA CU SENTIMENTELE

Se spune că fiecare zi are o poveste a ei. Şi toate gândurile noastre se adună laolată
undeva, la asfinţitul soarelui şi depănăm povestea. Oameni, zâmbete, lacrimi, flori sau depărtare… sunt
cuvintele ce schiţeaza cadrul poveştii noastre. Dar zilele trec, poveştile se adună undeva, în sipetul
sufletului… şi continuăm să trăim în iureşul vremii. Anotimpurile se învârt în jurul nostru şi, de cele
mai multe ori orbecăim în cautarile noastre dupa transcendent, căutari după fericire ori după o viaţă mai
bună. Ne furişăm parcă printre ani şi abia când mai adunăm câte unul în pumnii nostri de ţarână, ne
întrebăm „când a trecut… timpul?”. Şi-uite-aşa ne-am trezit cu frunzele toamnei fără să ştim de ce,
când şi cum, zgribuliţi de frig şi parcă neştiind de ce totul, în jur, foşneşte. E… iarnă…!

E noapte, e linişte iar eu scriu aceste rânduri cu teamă! Am citit undeva (nu mai ştiu unde)
că oamenii fericiţi nu pot scrie şi vorbi despre sentimentele lor, despre dragostea lor! Oare de ce ? Să
fie bine să fie rău? Şi totuşi ce trişti mi se par mie oamenii care nu pot şi nu ştiu să-şi descrie în cuvinte
sentimentele. Mă întreb oare simt ceva cu adevărat? După umila mea părere cei care pot înţelege ce se
petrece în sufletul lor au sentimente constructive şi logice. Eu nu cred în iubirile care apar aşa dintr-o
străfulgerare, acele iubiri devastatoare, distructive care lasă urme dureroase şi adânci în sufletele rănite.
Oamenii care au parte de astfel de iubiri sunt aceia care se zbat zi de zi ceas de ceas între dragoste şi
ura, fericire şi deziluzie. Dragii mei sfatul meu este să iubiţi, dar să nu uităm să fim raţionali, să fim
stăpâni pe noi şi pe sentimente-sa ştim să dăruim atât cât trebuie, să nu sufocăm cu iubire pe cei din jur,
trebuie să fim siguri că ce e mult nu e bun de cele mai multe ori. Cea mai frumoasă poveste, trebuie să
fie cu siguranţă a mea. Pe acest principiu merg şi astăzi în viaţă spunând că tot ce fac sau tot ce mi se
întamplă trebuie să fie unic. Dar adevarul o ştim cu toţii e undeva la mijloc. Oricum fiecare din noi de-a
lungul vieţii va trăi poveşti frumoase, va avea sentimente şi trăiri unice şi pe toate le vom purta veşnic
în suflet. E seară şi stă să plouă aşa că astăzi am să vorbesc despre povestea sentimentelor :

Odată, cu mult timp în urmă, toate sentimentele şi calităţile umane se aflau într-un loc
secret pe pământ.
Cand Plictiseala a căscat a treia oara, Nebunia, mereu nebună, a zis:
-”Hai să jucăm un joc !... de-a v-aţi ascunsa! “.
Cine se ascunde mai bine va fi câştigătorul sentimentelor.
Intriga a ridicat din sprânceana dreaptă, dar Curiozitatea, care nu putea să se abţină, a întrebat:- ” De-a
v-aţi ascunsa? Ce joc mai este şi acesta? ”
“-Acesta este un joc, (a început să explice Nebunia ) în care eu o să îmi acopăr ochii şi o să număr până
la un million, până voi vă ascundeţi. Când am terminat de numărat voi pleca în căutarea voastră şi pe
cine nu găsesc acela va fi Câştigătorul!”
Entuziasmul a început să danseze de fericire, l-a urmat şi Încântarea. Norocul a sărit aşa de tare încât
le-a convins şi pe Apatie şi Suspiciune să intre în joc, pe cele pe care nimic nu le interesa.
Dar, totuşi, nu toţi erau de acord să intre în joc.
Adevărul nu a vrut să se ascundă… şi de ce s-ar ascunde? Şi aşa, până la urmă, toţi îl vor gasi.
Orgoliul a zis că este o idee stupidă, (l-a măcinat gândul “de ce nu s-a gandit el primul la aceast joc”).
Atenţia nu vroia să rişte.
”Unu, doi, trei… “ a început să numere Nebunia.
Prima s-a ascuns Lenea, care, evident, s-a aruncat după prima, şi cea mai apropiată stâncă pe care a
văzut-o. Credinţa a urcat în cer. Depedenţa s-a ascuns în umbra Succesului, care a reuşit să se ascundă
chinuindu-se în vârful celui mai înalt copac. Dăruirea nu se putea decide unde se va ascunde, fiindcă
fiecare loc i se părea perfect, pentru unul din colegii ei. Frumuseţea a sărit în lacul cristalin. Pe Ruşine
o vedeam privind din crăpătura unui copac. Carisma şi-a găsit locul în zborul unui fluture, iar
Libertatea în duhul vântului. Egoismul şi-a găsit ascunzatoare, dar… doar pentru el. Minciuna s-a
ascuns şi ea, pe fundul oceanului, (minte, era la capătul curcubeului), iar Pasiunea s-a ascuns în craterul
vulcanului.
Uitarea a uitat să se ascundă, dar acest lucru nu e important.
Când Nebunia a ajuns la 999.999, Iubirea, singură, nu şi-a găsit încă ascunzatoarea, fiindcă totul era
ocupat. Apoi a privit şi a vazut o grădină plină de trandafiri unde s-a şi ascuns, acoperindu-se cu boboci
senzuali de trandafir.
”Un million!“ a strigat Nebunia şi a plecat în căutarea sentimentelor.
Prima a fost găsită Lenea, care, evident, era ascunsă dupa prima stâncă, în scurt timp a auzit-o pe
Credinţa, care dezbatea subiecte de teologie cu Dumnezeu, dar Pasiunea a sărit din craterul vulcanului
de frică. Întamplător s-a găsit acolo Dependenţa, evident şi Succesul. Egoismul nici nu trebuia căutat,
singur a ieşit din ascunzatoarea sa, în care s-a dovedit că era un roi de albine. De aşa multă căutare
Nebuniei i s-a făcut sete şi aşa a găsit Frumuseţea, ascunsă în lacul cristalin.
Cu Suspiciunea era mai usor, fiindcă ea nu putea să se decida unde se va ascunde aşa că s-a proptit de o
stâncă în apropiere.
Astfel, Nebunia, încetul cu încetul a găsit aproape toate sentimentele.
Pe Talent l-a găsit ascuns în grâul auriu, iar pe Minciună la capătul curcubeului (minte, pe fundul
oceanului). Uitarea a uitat că s-a şi jucat ceva…
Dar... pe Iubire nu putea să o găsească…
Nebunia căutase peste tot, şi deveni deja nervoasă, când… a privit către grădina cu trandafiri.
A intrat în grădină, şi de nervi şi neputinţa a început să lovească cu mâinile trandafirii.
Dintr-o dată se auzi un strigăt tare şi dureros. Spinii trandafirilor au zgâriat ochii Iubirii.
Nebunia nu ştia ce să mai facă……a găsit câştigătorul, sentimentul cel mai puternic, dar Iubirea a
devenit oarbă.
A plâns şi a rugat-o pe Iubire să o ierte, luând decizia ca vesnic să o însoţească şi să o ajute.
Aşa că Iubirea a devenit câştigătorul sentimentelor, dar a devenit oarbă, iar Nebunia o însoteşte peste
tot.

Poveste: Cosat Mario, clasa a VII a


Şcoala cu clasele I-VIII, "Acad: Marin Voiculescu" Giurgiu
Profesor îndrumător: Cocoş Roxana-Claudia
LA DRUM CU SENTIMENTELE

Este seară. Din patul meu văd pe geam multe steluţe şi mă gândesc ce poate fi acolo, sus. Încet,
încet ajung într-un loc foarte frumos. Acolo apare o nouă întrebare:
-De unde vin toate sentimentele ?

M-am plimbat mult, iar apoi am găsit ceva. Am văzut o uşă pe care scria: ”Drumul spre
Sentimente”. Am deschis uşa şi acolo am văzut o cărare foarte lungă. Am mers puţin şi am văzut o uşă.
Am intrat şi acolo era o persoană foarte ciudată. Am zis:
-Cine eşti tu?
-Eu sunt Prietenie!
-Acesta este numele tău?
-Aşa cred! Eu stau aici de foarte mult timp, singur! Părintii mei sunt: Iubire şi Onoare. Ei stau
separat în alte cămăruţe. Noi avem rolul să intervenim în relaţiile oamenilor, pozitiv.
-Mereu m-am întrebat de unde vin sentimentele! Poţi să te descrii?
-Da! Mă numesc Prietenie şi din fericire sunt un sentiment pozitiv. Mai am un frate pe nume
Durere, care este un sentiment negativ. Nu ne înţelegem deloc bine! Am foarte mulţi ani chiar dacă nu
pare: cincizeci de ani. Când doi oameni se întâlnesc eu intervin dacă aşa consider şi aduc prietenia.
Uneori greşesc şi fac prost că intervin cu prietenia. Cam atât despre mine. Cred că ai vrea să ştii şi
despre fratele meu. Din păcate el nu este aici. O să il descriu eu. Se numeşte Durere şi este un
sentiment negativ. Mereu când eu fac un bine el aduce durerea. Dar,este cât de cât bine că există
deoarece, dacă nu ar fi el, ar interveni direct Ura, care nu o cunosc şi nici nu vreau.
-Mulţumesc pentru detalii! Mă duc să îi cunosc şi pe părinţii tăi!
-Nu! Ei sunt plecaţi cu Durere! Şi nu îi pot descrie! Aici, pe Planeta noastră avem o regulă: nu
putem da date despre familia noastră! Îmi pare rău!
-Dar…? Sunt curioasă! Ce mai pot vizita aici?
-Nimic! Eu îţi pot descrie doar cum ajung sentimentele la voi, oamenii! Noi de aici vedem
totul. Dacă doi oameni buni sau doi oameni răi se întâlnesc eu intervin cu prietenia, dar dacă un om rău
se întâlneşte cu un om bun eu nu mai intervin. Fratele meu, Durere, însă, uneori, intervine să-mi strice
munca.
-Deci aşa se întâmplă lucrurile! Stai puţin! Simt că ceva mă trage în altă parte!
-Ştiam eu că nu eşti un om care a ajuns aici în realitate!
-Ce vrei să spui?..
A dispărut din faţa mea. Nu realizez ce se întâmplă, dar peste câteva ore deschid ochii şi văd
tavanul. Sunt nedumerită. Aud vocea mamei şi îmi dau seama că totul a fost doar un vis. Sunt tristă
pentru că nu mai pot vorbi cu prietenul meu Prietenie.
Următoarea seară am acelaşi vis. Exact la fel. Mă întreb ce se întâmplă. Nu-mi dau seama,dar
sper ca visul meu să fie adevărat cât de puţin. La şcoală povestesc prietenelor mele cele mai bune ce am
visat, iar ele, spre surprinderea mea, îmi spun că au avut acelaşi vis, numai că ele au aflat despre Iubire
şi Durere. Mi-au povestit despre Iubire că ea aduce acest sentiment numai între doi oameni după ce
prietenia a stat între ei un timp, iar despre Durere faptul că el nu este un sentiment rău, ci, el doar
încearcă să se facă folositor, însă greşeşte.
Am fost foarte uimită de această experienţă, sperând să mai visez ceva.

Poveste: Simon Mihaela-Cristina, clasa a VII a


Şcoala cu clasele I-VIII, "Acad: Marin Voiculescu" Giurgiu
Profesor îndrumător: Cocoş Roxana-Claudia
CĂLĂTORIA LUI ALBERT

Trăia odată, într-o ţară îndepărtată, un băieţel pe nume Albert. Împlinise de curând 11 ani, ocazie
cu care părinţii îi dăruiseră o bicicletă exact aşa cum erau cele din reclamele TV şi pe care şi-o dorise
atât de tare.
Cum afară vremea era grozavă, Albert se gândi să facă o plimbare cu bicicleta cea nouă. Dorinţa
lui de a-i impresiona pe copiii din cartier era atât de mare, încât nici nu observă că drumul pe care
apucase nu era cel ce ducea pe strada vecină, ci era unul complet nou; nu-şi amintea să-l mai fi văzut
vreodată, deşi locuia de ceva vreme în orăşelul lui de la poalele muntelui şi îl cuprinse o stare de
agitaţie. Deodată simţi cum o creatură ciudată se căţără pe spatele lui şi-i spuse răutăcios:
-Mă bucur că mi-ai făcut loc, băiete! Dar ce mă priveşti aşa? Nu mă recunoşti? Eu sunt Frica şi eu
sunt cea care te-a făcut să simţi fiori pe şira spinării ori de câte ori te aflai în întuneric şi să simţi cum
ţi se strângea stomacul în faţa provocărilor colegilor tăi. Ha-ha!

-Dă-te jos de-aici! Ce te face să crezi că te voi lua cu mine?


-De parcă ai avea puterea să te descotoroseşti de mine! Dacă vrei să ştii, n-am fost întotdeauna
atât de dezvoltată, tu eşti cel care m-a hrănit şi m-a ajutat să cresc. Şi sunt sigură că vei avea grijă să
mă hrăneşti în fiecare zi.
Dar nu termină bine de spus acestea, când din rucsacul băiatului ieşi un animăluţ timid la început,
însă care apoi îi făcu vânt creaturii şi o azvârli cât colo, zicându-i:
-Degeaba m-ai închis aici ca să nu-i pot fi de ajutor băiatului! Până la urmă tot am ieşit! Nu te mai
holba aşa la mine! Eu sunt Curajul şi l-am ajutat de multe ori pe Albert până să pui tu stăpânire pe el.
Aminteşte-ţi, băiete, de câte ori am fost împreună: când i-ai spus mamei de geamul spart cu mingea,
când te-ai dat în carusel şi când te-ai căţărat în copac să cobori pisicuţa Martei. Însă Frica m-a închis
aici ca să se hrănească doar ea din energia ta şi de aceea am ieşit abia acum.
-Dacă sunt cu tine, Curaj, Frica nu mai are ce căuta aici!
Porniră împreună mai departe, iar băiatul descoperea la fiecare pas un tărâm necunoscut, cu
copaci frumoşi şi drepţi, cu alţi copaci crescuţi mai strâmb şi cu unii aproape uscaţi, cu locuri
luminoase şi însorite, iar altele în care lumina soarelui abia mai răzbătea.
-Cum s-o numi această pădure, prietene? întrebă mirat băiatul.
-Ce vezi în jurul tău se numeşte Pădurea Lumii, iar drumul pe care mergem se cheamă Strada
Vieţii. Se spune că fiecare om are datoria să-l parcurgă până la capăt, chiar dacă i se pare greu.
-Dar ce se întâmplă dacă mă rătăcesc?
-Ei, pentru asta sunt eu cu tine, să te susţin. E drept că-ţi vor mai trebui şi alţi amici să te
întovărăşească la drum ca să reuşeşti.
-Pe cine să iau?
-Ţi-ar fi de mare ajutor Calmul, Veselia, Cooperarea, Prietenia şi Entuziasmul.
-Ne-aţi chemat? Ne-aţi chemat? Am venit cât am putut de repede, răspunseră cinci anumăluţe
drăguţe, pe care Albert nu le mai văzuse vreodată prin preajma sa. Ori, cine ştie, poate el nu le
observase.
Plecară împreună mai departe să descopere pe rând frumuseţile drumului. Nu după mult timp,
drumul le fu blocat de o barieră, lângă care veghea un paznic.
-Ca să treci, băiete, trebuie să-mi arăţi carnetul de note, altfel va trebui să mergi pe un drum mai
bolovănos şi mai greu decât acesta!
Băiatul căută în rucsac şi scoase carnetul, pe care erau trecute doar note bune şi îndată simţi cum
cineva îl prinse de mână.
-Simte-te bine! Eu sunt Mândria şi voi apărea ori de câte ori vei arăta cuiva rezultatele muncii
tale.
În acel moment, bariera fu ridicată şi Albert îşi putu continua călătoria. Nu merseră prea mult,
când le ieşi în cale o altă creatură ce nu părea deloc prietenoasă şi îi făcu să se oprească în loc.
-Încotro mergeţi voi? Nu vedeţi că n-aveţi nicio şansă? Uitaţi-vă la voi ce neputincioşi şi slabi
sunteţi! Cum v-aţi gândit că veţi reuşi? Mai bine întoarceţi-vă din drum, până nu vă faceţi de râs!
-Dă-te la o parte. Tu eşti Intimidarea, nu-i aşa? Ei bine, nu te vom lăsa să ne distrugi planul nostru
de călătorie.
Dacă văzu că nu are sorţi de izbândă, Intimidarea se făcu nevăzută în pădurea cea deasă.
Privind în depărtare, albert şi prietenii lui văzură că vor avea de urcat pe un drum destul de abrupt
şi imediat lui Albert îi trecu prin minte un gând: ”Nu am voie să obosesc sau să alunec pe acest urcuş!
Altfel, mă voi prăbuşi în prăpastie şi nu va mai fi nimic de capul meu!”
Dintr-un tufiş se auzi un râs înfundat.
-Cine e acolo?
-Sunt eu, Anxietatea, sau pe înţelesul tău, Îngrijorarea înainte de a te confrunta cu o situaţie căreia
nu-i vei putea face faţă. Te-am învăluit atât de bine, încât ai crezut că nu ai voie să greşeşti nici măcar
un pas în acel urcuş!
-Păcat pentru tine că te-ai demascat singură! interveni în discuţie Calmul. Dacă privim mai bine,
vedem că pe alocuri mai există şi câte o băncuţă pe care să ne odihnim şi să ne refacem puterile, iar
prăpastia nu este chiar aşa aproape precum credeam înainte.
În urcuşul lor, Albert şi prietenii săi, se mai întâlniră cu alţi copii, care urmau acelaşi traseu.
Când îl văzură însoţit de atâţia prieteni neobişniuţi, începură să râdă de el:
-Ia te uită şi la ăsta! Unde crezi tu că mergi, slăbănogule?, îi reteză calea un băiat cu părul răvăşit.
Noi nu vrem să avem alături un ciudat ca tine! Întoarce-te acum, altfel va fi vai de pielea ta!, mai
spuse ciufulitul şi se îndreptă ameninţător spre el.
Albert simţi cum cineva aruncă peste el o plasă care avea puterea să-i facă să i se urce sângele în
cap, inima să-i bată cu putere şi simţea că nu se poate stăpâni în a începe să se bată cu cei care-i
stăteau în cale. Degeaba se zbătea el să scape de plasă, căci ea se strângea tot mai tare pe el şi-l făcea
să-şi iasă din fire. Ceva mai încolo, Furia (căci ea aruncase plasa) se simţea învingătoare şi-şi freca
mâinile de bucurie că pusese stăpânire pe încă cineva.
Şi de această dată, calmul simţi că trebuie să-l ajute pe băiat, aşa că se prefăcu îndată într-un
firicel minuscul, care intră fără să fie văzut prin plasă, se aşeză pe tricoul băiatului şi începu să
vorbească în locul lui:
-Băieţi, eu zic să lămurim lucrurile! Nu mă aflu aici pentru a mă întrece cu voi, aşa că nu trebuie
să vă simţiţi ameninţaţi de prezenţa mea. Dacă voi reuşi să trec cu bine de acest urcuş anevoios, asta
va fi pentru că deţin o licoare magică. Vedeţi voi sticluţa asta din buzunarul meu? Se numeşte Auto-
acceptare.
Zicând acestea, strecură uşor două degete şi desfăcu puţin capacul sticluţei, suficient cât să cadă
câteva picături din ea pe plasa ce îl cuprinsese. Ca prin minune, în acel moment, plasa dispăru ca şi
când n-ar fi fost acolo nicicând.
-Ce? Cum? rămaseră uimiţi băieţii.
-Nu vă miraţi! Puterea licorii este aceea că mă face să mă accept aşa cum sunt: slăbănog, nu prea
înalt şi nu suficient de bun la ştiinţe; însă sunt prietenos, iubesc animalele şi ajut oamenii.
-Aha, acum am înţeles. N-ai vrea să fcem drumul împreună? Poate ne vom cunoaşte mai bine!
-Bucuros, cum să nu?!
Mergând laolaltă, nu li se mai păru la fel de anevoios ca la început şi chiar legară prietenii între ei,
învăţând fiecare din experientele celuilalt şi ajutându-se acolo unde drumul era prea greu de străbătut.
Cooperarea şi Prietenia mergeau printre copii, bucuroase că le pot fi de ajutor, iar ei nici nu-şi
dădură seama că ajunseseră la ieşirea din pădurea aceea minunată şi se treziră pe strada unde locuia
Albert.
-Vai, nu ştiu cât am întârziat! A fost atât de interesantă plimbarea, încât am pierdut noţiunea
timpului. Sper ca părinţii mei să nu se fi îngrijorat foarte mult, nu aş vrea să-i supăr! Rămas bun,
prieteni!, zise băiatul.
-Cu bine!, răspunseră în cor copiii. A, mai stai o secundă, am uitat să-ţi spun ceva!, spuse
ciufulitul.
-Ce anume?
-Ai o bicicletă grozavă! Data viitoare sperăm să ne-o împrumuţi şi nouă pentru o tură!
De cum ajunse în casă, Albert povesti dintr-o răsuflare mamei toate păţaniile lui din călătoria în
pădurea magică, fericit că reuşise să se descopere pe sine şi să lege prietenii. Mama îl sărută duios pe
frunte şi-i şopti:
-Eşti un băiat deosebit, puiul meu!
La ceva vreme de la aceste întâmplări, sună telefonul, iar de la capătul celălalt se auzi vocea
ciufulitului, care îl invita la petrecerea sa aniversară.
Atunci simţi din nou cum prietenii săi neobişnuiţi, Fericirea şi Entuziasmul, îl prinseră de mâini şi
începură să ţopăie toţi trei prin casă. Era prima oară când cineva îl invita la o petrecere, iar el simţea
că orele trec cu viteza melcului până va merge acolo.
Îşi dădu seama încă o dată de faptul că acea călătorie prin pădurea magică îl ajutase mai mult
decât îşi închipuise vreodată.
Poveste: Creţu Andreea-Liana, clasa a IV-a
Şcoala cu clasele I-VIII, "Acad: Marin Voiculescu" Giurgiu
Profesor îndrumător: Cocoş Roxana-Claudia
CUPRINS

Călătorie în vis .......................................................................................................... 1


În căutarea fericirii ………………………………………………………………… 4
Tărâmul fericirii ………………………………………………………………….... 8
Cât de greu poate fi? .................................................................................................. 13
Pe tărâmul sentimentelor .…………………………………………………………. 17
Nemulţumire...dezamăgire...iubire ………………………………………………… 20
Numele, vă rog! Sentiment ………………………………………………………... 25
Frica – un sentiment dobândit ……………………………………………………… 29
Sufletul – un imens laborator de sentimente ............................................................. 31
Ipostaze ale sufletului omenesc …………………………………………………….. 33
Magia ochilor ………………………………………………………………………. 37
Ciudata forţă a sentimentelor ………………………………………………………. 39
În căutarea sentimentelor ………………………………………………………….. 44
Medalionul pierdut ………………………………………………………………… 47
Lumea şi chipurile ei ................................................................................................. 51
Culorile sentimentelor ............................................................................................... 53
Călătorie în lumea sentimentelor .............................................................................. 56
Puzzle-ul de sentimente ............................................................................................ 60
Povestea nesfârşită a sentimentelor ........................................................................... 62
O perlă ....................................................................................................................... 65
Jurnal pentru suflet .................................................................................................... 68
Vară fără sfârşit ......................................................................................................... 71
Curiozitatea unei prinţese .......................................................................................... 74
Sentimentul de dragoste ............................................................................................ 78
Un final fericit ........................................................................................................... 81
Suflet de căţel ............................................................................................................ 83
Căţeluşul meu ............................................................................................................ 85
Incendiul .................................................................................................................... 86
Rază de soare ............................................................................................................ 87
Între realitate şi vis .................................................................................................... 89
Întâlnind sentimente .................................................................................................. 91
Povestea lui Mihai ..................................................................................................... 93
Un vis ciudat ............................................................................................................. 95
Primul cadou ............................................................................................................. 97
Corzile sufletului ....................................................................................................... 101
Comoara de dincolo .................................................................................................. 103
Aventură în lumea sentimentelor .............................................................................. 106
Călătoriile lui Mihăiţă ............................................................................................... 111
Sentimente ................................................................................................................. 114
Prinţul Infernus ......................................................................................................... 116
Destinul se pictează cu sentimente ………………………………………………… 119
Tărâmul sentimentelor …………………………………………………………….. 122
Vise cu aripi ……………………………………………………………………….. 124
Lumea sentimentelor ………………………………………………………………. 127
Călătorie în lumea sentimentelor ………………………………………………….. 130
Salvarea sentimentelor …………………………………………………………….. 133
Sentimentele pierdute ale lui Martin ………………………………………………. 137
Speranţa…nu moare niciodată …………………………………………………….. 143
Aventura lui Alexandru ……………………………………………………………. 147
Crăciunul meu în două lumi ……………………………………………………….. 150
Lumea sentimentelor ………………………………………………………………. 153
Eu cred…şi multumesc ……………………………………………………………. 155
Şi totuşi ne putem înţelege ………………………………………………………… 159
Întâlnirea cu sentimentele …………………………………………………………. 161
La drum cu sentimentele …………………………………………………………... 164
Călătoria lui Albert ………………………………………………………………… 166