FATA PĂDURII

Secretul naturii
PREFAȚĂ
Prima mea dorința când am început să scriu această carte a fost ca personajele din
paginile ei să existe mereu, să fie reale și credibile. În cartea mea aventura se
îmbină cu umorul, iar participanții dețin calități precum dragostea adevărată,
prietenia sinceră... care, cu regret o spun, cu greu se mai întâlnesc azi. Între
realitatea de zi cu zi și o lume fantastică, Clara, o fetiță ca mine, de doisprezece
ani, descoperă că ea era urmașa Fiicei Pădurii si că trebuia să încerce să dezlege un
blestem care plutea de ani de zile peste un sat de munte în care ea tocmai se
mutase. Pe parcursul cărții apare și Thomas, un băiat orfan care își uită trecutul
oglindindu-se în ochii ei verzi și care intră fără să-și dea seama în poveste, Bill, un
braconier care iese din Umbră de dragul unei fete și se alătură luptei contra
Umbrei, Anna, o țărăncuță deosebită prin ea însăși, și în sfârșit Bătrânul Înțelept
poreclit ”Bunicul,, care îi sfătuiește pe tot parcursul cărții. Umbră si lumină, bine si
rău, un medalion si o carte cât o veșnicie cu un titlu de aur - toate acestea
formează romanul meu care are un mesaj pentru toți cititorii: să crezi în tine că vei
reuși, să crezi că dragostea nu piere niciodată și că poate undeva ne așteaptă și pe
noi o carte care să ne dezvăluie o misiune complicată și un trecut magic.
Această carte, însă, nu este doar un simplu roman fantastic. Este un strigăt de
ajutor al naturii care, în realitate, începe să se degradeze din cauza noastră, a
tuturor. Am văzut peste tot zone despădurite, unde nimeni nu se gândește să
planteze vreo mlădiță tânără de copac. Din păcate, zi de zi, alți și alți ”braconieri,,
distrug natura și ucid animalele fără niciun regret. Nu mă refer doar la cele
sălbatice, căci există o mulțime de oameni fără inimă care îneacă sau abandonează
la o vârstă fragedă pui de pisică sau de câine. După aceea, tot noi ne plângem că
există câini maidanezi care ne pot face rău sau că animalele sălbatice au început să
coboare până în curțile noastre în căutare de hrană. Oare cine este vinovatul? Noi!
Toți cei care privesc uciderea lentă a naturii cu nepăsare, toți cei care permit ca
niște pui nevinovați să fie tratați astfel, toți cei care trecem ca gâsca prin apă prin
viață și nu ne pasă de ceea ce se întâmplă în jur. Din păcate, nu există nicăieri un
blestem care să ne dea un impuls spre o viață mai bună. Atunci măcar gândiți-vă că
lumea înconjurătoare va aparține copiilor voștri. Și că ei vor avea de suferit,
dacă ,,mama’’ natură va mai fi tratată astfel. Urmările nu se vor lăsa așteptate, de
aceea ar trebui să avem puțin mai multă grijă de mediul înconjurător. Și cel mai
mic gest poate însemna o faptă bună. Putem să nu aruncăm gunoaie pe jos sau să le
strângem și pe ale altora. Putem să nu aruncăm puișori de animale cu nepăsare sau
să adoptăm unul, în loc să dăm câteva milioane pentru un câine de rasă. Putem să
nu tăiem copaci sau să plantăm alți câțiva.
Oricum, oricare dintre variante ați alege, dragi copii, veți fi niște eroi pentru toți, la
fel ca eroii romanului meu. Poate că mulți nu vor aprecia aceste acte de eroism, dar
nu contează prea mult. Toți care sunt oameni și care au o inimă mare în piept, vor
considera că voi sunteți eroii lor.
La final dedic această carte prietenilor mei care se regăsesc în paginile cărții prin
cei patru luptători ai luminii și familiei mele.
Vă doresc lectură plăcută, dragi cititori!

Autoarea, Teodora Veress

CAPITOLUL ÎNTÂI
ATUNCI ȘI ACUM
Era o noapte senină. Pe cer scânteiau stelele, iar luna lumina micul sat de la poalele
unei păduri din Germania de azi. La toate casele construite din bârne era liniște.
Doar la una era mare agitație... deoarece se întâmpla ceva deosebit. Pentru acei
oameni simpli, nașterea unui copil era o minune. Capul familiei se plimba cu pași
mari prin fața ușii... deodată, din casă se auzi un scâncet ușor. Apoi... din ce în ce
mai tare. Ușa se deschise. Zâmbitoare, moașa ținea în brațe o fetiță frumoasă cu
niște ochi mari, neobișnuiți de un verde intens. Gângurea zâmbind și întinse
mâinile spre mama ei... aceasta o strânse la piept șoptind un nume purtat în suflet
de atâția ani, ani în care așteptaseră mereu micuțul odor...
-Iuana... Iuana, dragostea mea!
Copila ridică căpșorul zâmbind. Imenșii ei ochi verzi, puri și curați clipeau
întrebător.
-Iuana, puiul meu!
Trecuseră doi ani de la nașterea Iuanei. Devenise o mândrețe de fetiță. Era
frumoasă ca o cadră cu fețișoara rumenă si buclișoarele aurii... singurul lucru
neobișnuit erau imenșii ei ochi verzi. Ziua aceea fusese minunată. Era sfârșitul
lunii septembrie și oamenii strânseseră roadele câmpului, deosebit de bogate în
acel an. Însă, în acea seară, când sătenii se întorceau la casele lor se porni o furtună
puternică. Vântul bătea cu putere, fulgerele groase și șerpuite ca un bici brăzdau
cerul iar ploaia cădea cu găleata... Femeile își făceau cruci, copii scânceau în
paturi... și atunci...
-Se revarsă apele râului... La înălțimi repedeee! Strigă o voce puternică.
Toți ieșiră din case, fugind spre dealul de la marginea satului... dar, în zăpăceala
generală, micuța Iuana care dormea liniștită fu uitată în casă... oamenii urcau febril
dealul. Când ajunseră sus apele râului înghițeau toată truda lor... chiar atunci, se
auzi un țipăt disperat
-Iuanaaa! Iuannaaa! Nuuuuuuuuuuu!
Biata mamă își amintise abia acum și urla privind apele spumoase... dar țipătului ei
nu-i răspunse decât un fulger gros... sătenii înțeleseseră, dar nimeni nu o mai putea
salva acum pe Iuana... toți priveau îngroziți apele, care măturau totul în calea lor...

Peste două sute de ani, în vara anului 1589...

Un pufăit vesel anunță celor de pe peron că trenul avea să sosească. Din vagoane
începeau să coboare pasagerii... in curand, peronul ramase aproape gol. Mai
ramasese o singura fetita, cam de doisprezece ani. Se asezase pe valiza roz, pe care
abia-abia o putea cara si se uita in jur, ca astepta pe cineva. Ochii ei mari, de un
verde intens, priveau cercetator orice om care traversa peronul. Nerabdatoare, isi
tot trecea mana prin parul lung si blond, prins intr-o coada de cal. Era imbracata cu
o jacheta maronie si niste blugi albastri. Se uita curioasa in jur. Totul era asa de
nou pentru ea...! In urma cu trei ani mama ei murise, intr-un accident rutier.
Medicii nu mai putusera face nimic. Ultima oara cand o mai vazuse, inainte de
operatie, nu o mai recunoscuse. Un corp infasurat in bandaje, plin de perfuzii...
apoi vestea cazuse ca un trasnet. Din acea clipa, totul se schimbase complet. Si
acum, venise alta veste!... Tatal ei se recasatorise, si ii anuntase pe toti ca el va
incepe o noua viata intr-un sat, caci acolo, vezi bine, locuia mireasa lui. Tatal ei...
inginerul atat de apreciat de toti renuntase la munca lui, pentru o viata de fermier
intr-un sat de munte! Desigur, nimeni, nici chiar mama sa nu il aprobase, dar lui
nici ca ii pasase. Si voise sa isi aduca si fata aici. Pe... Clara! Acum, ea statea deci
pe peron, uitandu-se in jur. Peste tot erau case din lemn sau caramida cu curti
spatioase, pline de flori. Strazi pietruite si curate, un rau care curgea la cativa metri
de linia de tren si muntii, care se zareau la orizont, cu crestele care parca atingeau
cerul. Nu erau blocuri, masini, galagie, miros de benzina si petrol... nu avea, deci,
sa regrete orasul pe care il lasase in urma noaptea trecuta cand o adusese bunica ei
pe peron... peronul de... „acolo”. Trase aer in piept si-si verifica ceasul. Era ora
noua jumatate. Fusese lung drumul, daca ajunsese dimineata aici! Dar mare parte
din drum dormise, asa ca nu-si amintea mare lucru. Decat pe doamna langa care
statuse si care fusese foarte amabila si draguta cu ea, si cateva sate care se
perindasera ca vantul prin fata ochilor ei, cand se trezise.
-Tu trebuie sa fii Clara, nu-i asa?
Smulsa din visare fetita tresari si se intoarse. Cu un aer curios si putin stanjenit o
privea, de la cativa pasi distanta o femeie tanara si frumoasa, plina de vioiciune.
Avea ochi negri-caprui, parul saten strans intr-un coc si purta o bluza alba, o
vesta maronie si pantaloni cafenii stransi pe picior sus si foarte largi jos. Zambetul
ei cald o dezarma pe Clara care auzise multe povesti in care mamele vitrege erau,
indeobste, niste zgripturoaice.
-Buna dimineata! Da, eu sunt Clara!
-Pai, buna, Clara! Spune-mi... eu sunt... Eliza! Stranse mana copilei, ceea ce nu o
opri din vorbit. Scuze de intarziere, dar a trebuit sa vin pe jos. Motorul tractorului
s-a stricat ieri... ai bagaje? Asa, dami-le!
Continua ea, luand valiza din mana Clarei. Care respira usurata de... greutatea
valizei si de cea din suflet.
-Tata... nu a venit? Intreba ea, sfioasa.
-Pai, sti, Clara, el e sus pe munte cu oile si cele cateva vaci. Dar nu fi dezamagita,
il vei vedea diseara!
Clara nu raspunse, captivata de peisajele din fata sa. Dupa ce mersera pe cateva
alei cotira pe o cararuie ce incepu sa urce, intrand tot mai adanc in padure.
-Dar unde este ferma? Intreba Clara, care isi rotea capul in toate partile, fermecata
de frumusetea din jur.
-Vei vedea! Oricum, mai avem muuult de urcat!
Surase misterios Eliza, care incepuse sa prinda drag de Clara. Soarele le batea
acum in spate, ingreunandu-le considerabil mersul. Clara, insa, nu parea deloc
obosita, oprinduse si culegand de pe jos diferite... nimicuri, cum le numea Eliza in
sinea ei: un con, o frunza, o ghinda, o floare... cand, insa, obosira de-a binelea se
oprira langa un parau potolindu-si setea. Eliza o indemna pe Clara sa priveasca in
jos... Clara ramase un timp nemiscata, acel peisaj mirific lasand-o fara grai. Tot
satul era la picioarele ei, era...
-Fabulos! Sopti Clara, facand doua piruete.
-Hai, spuse Eliza, aproape am ajuns!
Mai urcara un pic si, intradevar, dupa ultimul palc de brazi se intindea o campie
mare, rotunda, si in mijlocul ei se afla ferma.
-Oaaaaaauuuu! Striga Clara, scapand valiza din mana.
Centrul curtii vaste era ocupat de o casa mare si veche, ca un conac, inconjurat de
flori multicolore, asezate cu mult bun gust. Toate aleile erau pietruite si inconjurate
de pomi si flori. In jur se aflau magazia, hambarul, cele doua grajduri, toate curate,
vechi dar cu o frumusete aparte. In spate se afla livada, gradina de legume, toate
insiruite frumos si ordonat pe araci si in sfarsit cei zece stupi vopsiti in albastru si
galben. Totul era inconjurat de un gard solid din lemn si fier.
-Clara, bun venit la ferma Kalbrien! Zise Eliza, cu o usoara emotie in glas.

Se făcuse seară. Clara explorase deja toată curtea. Așa descoperi, de pildă, că la
fermă mai erau doi angajați. Unul dintre ei era tânăr, dar ceva din el nu inspira
încredere. Celălalt era un bătrânel simpatic care făcea multe glume și râdea din te
miri ce. I se spunea unchiul Glen și îi plăcu pe loc Clarei. Desigur, și el știu s-o
câștige, cu meșteșugurile sale. Făcea fluiere din bețigașe uscate, coșuri din nuielușe
de alun și spunea povești ca nimeni altul. Îi arătă fetei diferite locuri frumoase,
hinta din livadă, băncuța de la poalele unui cais, căsuța pentru păsărele, pârâiașul
ce traversa curtea și felurite flori și plante. Și îi promise că o va lua într-o călătorie
prin munți. Într-un târziu, Clara plecă în casă, și începu s-o cerceteze. Sufrageria
avea patru fotolii și o canapea din lemn sculptat, învelite în pluș maroniu, o masă
rotundă din lemn de nuc, sculptată aidoma canapelei, pe care erau puse o vază
plină cu flori, un ceainic și șase cănuțe pictate cu migală. De tavan atârna un
candelabru cu trei brațe din cristal și lipite de pereți rafturi pe care se aflau cărți,
bibelouri, și câteva păsări împăiate. Privindu-le, Clara se înegură. Holul era lung,
avea la un capăt ușa de la intrare, și în celălalt scara spiralată ce ducea la etaj. În
dreapta ei se afla ușa sufrageriei de unde tocmai ieșise și în stânga cea de la
bucătărie. Șovăi o clipă, dacă să intre sau nu, dar auzind zăngănit de vase și
simțind un miros delicios intră. Bucătăria era micuță, nu avea decât aragazul,
mobila plină de veselă, oale și crătiți, câteva bibelouri și un geam plin cu mușcate
în ghivece albe cu margini roșii. Eliza frământa un aluat dar deși oalele de pe foc
sfârâiau o auzi intrând.
-Ah, uitasem! Ție... foame? Întrebă ea.
-Nu, aștept să vină și tata. Vroiam să te întreb... unde este camera mea?
-La etaj, camera din stânga cum urci. Oricum nu ai ce să încurci, sunt doar două
camere, a ta și a... NOASTRĂ! Încă îi venea greu să vorbească despre căsătorie. I
se părea că totul fusese prea repede! Râse, roșind ușor.
-Daar... unde doarme unchiul Glen? Se bâlbâi Clara.
-Argații dorm în camerele lor, care sunt lipite de casă, dar nu au intrare în ea. Zise
Eliza, izbucnind în hohote de râs.
Clara se înroși. Nu i se părea că întrebase ceva amuzant. Ieși, și începu să urce
scara. Ajunsă sus, trase aer în piept și intră. Era o cameră micuță, și totuși
încăpătoare. În mijloc era un pat rotund, cu perdele, perne și cuvertură roz, pe care
odihnea valiza ei. Se mai aflau un șifonier micuț, două tablouri frumoase, un birou
și un scaun așezate lângă ferestre și un dulăpior pe care se aflau câteva obiecte de
toaletă și o oglindă ovală. Totul era decorat în roz. Pe birou era o vază mare, cu
trandafiri albi. Clara era fascinată. Nu visase niciodată că va avea o cameră atât de
frumoasă! Se apropie de geam și trase perdeaua. Așezată pe pervazul alb putea
privi munții, drumeagul pe care venise și... deodată văzu apărând dintre brazi un
cârd de oi. Și în mijlocul lor un om care le mâna spre poartă cu mișcări lente.
-Tata! Strigă Clara, și zbură pe scară în jos. Când ajunse în grădină tatăl ei intrase
deja în curte.
-Clara! O ridică în brațe, fericit ca pe vremuri, și o roti de trei ori.
-Glen, du tu oile în grajd! Strigă el peste umăr, și intră în casă vesel și voios.
-Jon, te-ai întors! Zâmbi Eliza.
Acesta o sărută, după care intrară toți în sufragerie, unde cina era pregătită. Cartofi
copți, mămăligă, brânză și clătite, acestea erau componentele cinei, dar Clara ar fi
putut să jure ca nu mâncase niciodată ceva mai gustos. Își privi tatăl, o privi pe
Eliza și i se păru că fuseseră așa dintotdeauna!
După cină, Clara urcase sus, ca să despacheteze lucrurile. Aproape terminase, când
tatăl ei intră înăuntru.
-Ei bine, Clara, cum a decurs călătoria, ai schimbat multe trenuri?
-Bine... Nu, doar unul.
-Scumpo, îți place aici? Toată ziua m-am temut... eu...
-Tată, nu regret nimic, iar locul acesta... e cel mai frumos din... din viața mea! Și
îmi place mult de Eliza, și unchiul Glen...
La rândul lui, capul familiei oftă ușurat. Douăzeci de minute mai târziu, după ce
vorbiseră despre călătorie, despre schimbare, despre camera ei Jon observă că
Clara adormise. Învelind-o cu pătura plușată stinse lampa și ieși murmurând
-Noapte bună, micuța mea!

CAPITOLUL AL DOILEA
ÎNTÂMPLARE SAU MISTER...?
Când se trezi Clara, soarele era sus pe cer. Nu obișnuia să doarmă atât, dar ziua de
ieri o obosise. Se ridică din pat, și zâmbi uimită. Pe birou o aștepta un pahar plin cu
lapte, iar pe dulap ligheanul era umplut cu apă, și acoperit pe jumătate de prosopul
pufos care apăruse, ca și celelalte, peste noapte. După ce se dichisi ca întotdeauna
șovăi între o rochiță albă și niște pantaloni scurți. Până la urmă, trase pe ea
pantalonii și un tricou și ieși. Nu era nimeni în casă, dar în bucătărie o aștepta
micul dejun. Mâncă în pripă și o zbughi afară. Curtea era dimineața, scăldată în
razele soarelui strălucitor, cu mult mai frumoasă decât ieri, când o explorase în
timp ce se însera. Auzi glasuri în spatele curții, și porni întracolo. Dar se opri. Spre
ea venea un ciobănesc care i se păru uriaș. Fără frică, de parcă era ceva cât se poate
de normal scoase din buzunar un fursec și il dădu. Dulăul îl hăpăi și scoase un
scheunat prietenesc. Tot jucânduse cu câinele ajunse la grajduri, de unde răsună un
țipăt îngrozit. Eliza o văzuse și venea spre ea.
-D-doa...mne... a scăpat... Dugal! Clara, Clara ești b-bine?
-Da, sunt bine, dar de ce? Ah, Dugal, așa îl cheamă? E un cuțu bun și drăguț.
-Cuțu bun? Se cruci Eliza, albă ca varul. Sfâșie pe oricine, e cel mai rău câine din
împrejurimi! Ai avut un noroc chior, Clara!
Încheie Eliza, încă tremurând și nevenindu-i să creadă că Clarei nu-i era frică de
Dugal. Se liniști cu greu, privind cum se jucau fata și... cuțul cel bun. Care rănise
mulți oameni, și pusese pe fugă, odată, chiar și un urs tânăr. Îl iubea mult pe Dugal,
dar mai știa și că, până atunci, niciun străin nu ieșise întreg din colții lui.
Reveninduși în fire după spaima trasă Eliza îi propuse să meargă să vadă
grajdurile. Veselă, Clara acceptă. În inima ei, însă, era supărată că tatăl ei nu o
așteptase, că plecase și azi cu oile. Ca mulți alții din trecut și-ar fi dorit să fie
obiectul atenției. Eliza deschise ușa grajdului.
-Ști, oile nu sunt aici dar caii și Alba vaca noastră se află aici. Zise ea, zâmbind.
-Ohooo! Șopti Clara.
Grajdul era împărțit în trei. O parte era destinată oilor, una celor doi cai și una
vacii. Desigur, eroinei noastre puțin îi păsa de grajd fiind fascinată de cele trei
patrupede. Vaca era bălțată, alb cu negru și avea ochii mari și blânzi. Caii erau
unul maroniu și unul alb. Erau foarte frumoși, cu coamele și cozile lungi și
îngrijite. Fără nicio ezitare fata începu să mângâie animalele. Caii fornăiră
prietenos, vaca mugi scurt în semn de mulțumire. După ce făcură cunoștință cu
noua stăpână animalele fură duse pe pajiștea din spate, ca să pască. Eliza plecă la
treburi, dar Clara rămase cu prietenii săi necuvântători. Secondată de Dugal cerceta
pe-ndelete curtea. În cele din urmă se întinse pe iarbă lângă Alba care rumega
liniștită. Nu stătu mult timp locului, ci se amestecă în zbenguiala cailor. Se făcuse
prânzul. Eliza vru să o cheme, dar spectacolul pe care-l văzu o înmărmuri. Râzând,
Clara se fugărea cu Dugal și cu cei doi cai sub privirea îngăduitoare a vacii care îi
privea cu un aer de mamă careși veghease puii neastâmpărați. Plecă zâmbind și
gândindu-se că, hotărât, Clara era fenomenală. Același lucru avea să îl afle și
unchiul Glen, douăzeci de minute mai târziu. Răsuflând greu după joaca cu caii
Clara venise să îl ajute la cules de roșii. Dugal, la un semn al Clarei se întinse pe
iarbă dând din coadă și urmărindui fiecare mișcare. Bătrânul îi povestea însuflețit
cum, iarna trecută, fiind un ger slăbuț, urșii dăduseră iama în livadă.
-Și? Ce s-a întâmplat? Întrebă Clara, vădit interesată.
-A fost tare greu să îi gonim... foamea îi făcea fioroși! Abia după ce am omorât doi
au fugit cu toții! Încheie el.
-Dar de ce? De ce ia-ți omorât? Aproape că strigă Clara. Ochii ei se făcuseră verde
negricios de indignare.
-Doar n-o să lăsăm animalele să ne omoare!
-Nu vroiau decât mâncare!
-Clara, multe mai ai de învățat! Râse unchiul Glen, clătinând din cap.
Fata vru să îi dea o replică usturătoare, dar o veveriță care tocmai trecea pe acolo îi
acapară atenția. Totuși, incidentul nu i se șterse din minte câteva zile bune.
Dacă acolo, la vechea ei locuință, într-un apartament micuț se plictisea, aici viața
era mereu plină de acțiune. Trecuseră vreo patru zile de la mai sus pomenitul
incident. Era o dimineață însorită, când tatăl ei o scutură ușor pentru a o trezi.
Clara se ridică buimăcită.
-Te-am sculat ca să îți fac o surpriză! Azi poți merge cu mine și Dugal sus, ca să
paștem oile!
Brusc, Clara sări în picioare cu un chiot vesel.
-Ce? Chiar pot? Cu tine? Voi merge acolo unde...
-Poți, dacă în loc să sporovăiești ai mânca ceva, și te-ai îmbrăca! Râse tatăl Clarei.
Aceasta se execută rapid, și era așa de fericită și pierdută că uită să ia punga cu
provizii, încât Eliza trebui să alerge în pijamale și papuci după ei până la poartă!
Clara țopăia tot timpul, nespus de încântată. Dar când patrunse în pădure simți un
ceva ciudat. Era prima oară când trecea dincolo, în lumea sălbăticiei, când părăsea
civilizația pentru a intra în cealaltă lume. Lumea sălbăticiei. În orizontul jinduit
mereu de după gardul de lemn și fier al fermei. Era magnific și frumos. O oaie care
se tot foia pe lângă ea o trezi din visare. Zâmbind, o mângâie pe părul moale și
creț. Fără să știe cum, se pomeni înconjurată de toată turma de oi, și începu să le
mângâie ba pe una, ba pe alta. Tatăl ei o privea zâmbind. Hotărât, fetița ei, de care
era atât de mândru nu îl dezamăgise. Nu fugise țipând de la orice ca alte orășence,
ci se purta de parcă toată viața sa ar fi petrecuto între oi, câini, cai și vaci. Clara se
uita în jur, fermecată de tot ceea ce vedea. Desigur, pentru un mofturos nu ar fi fost
nimic nou- păsărele, iarbă, o potecă, brazi, pietre – banalități! Dar pentru mica
orășeancă era un paradis. Au mers cam un ceas. Apoi șeful dădu semnalul de
repaus. Pe malul unui pârâu, într-un loc unde se forma o mică cascadă, Clara și
tatăl ei au luat, plini de voie bună un mic dejun bine meritat. Dugal își primi și el
porția de mâncare și de mângâieri. Locul era frumos, mai ales că lângă pârâu, pe
mal, se aflau două pietre, puse parcă anume ca să slujească de scaun și masă.
Plecară însă repede, căci trebuiau să ajungă cu oile pe pajiște și mai era încă un pic
de mers. Dar, sub ochii necruțătorului șef toți o ținură în mers grăbit și curând
ajunseră. Poiana era mare, dreaptă, înconjurată de brazi și plină, plină de flori.
Clara scoase un țipăt de bucurie. Șeful râse, o sărută și mână oile în mijlocul
poieniței, întinse o pătură la umbră, puse pe ea rucsacul cu provizii și se așeză.
Clara, însă, nu făcu același lucru. Începu să culeagă flori și să se zbenguiască cu
Dugal. Ziua s-ar fi putut sfârși așa. Dar, pe la amiază șeful anunță că va coborâ
până la izvor pentru a umple bidonul care se golise. După plecarea lui, pe pajiște fu
liniște o bucată bună de vreme. Însă, deodată, Clara văzu o schimbare. Oile
formaseră un cerc compact, cu mieii la mijloc, iar Dugal începu să mârâie înfundat.
Teama că putea fi un lup care va sfâșia oile o îngheță. Dar de după brazii pitici din
stânga se ivi o spinare mică de un maro-brun. Chibzuind pe bună dreptate că lupii
nu sunt bruni, Clara îl liniști pe Dugal și se apropie zâmbind. Din tufișuri ieșise un
puiuț de urs care privea curios în jur cu niște ochi mari și negri.
-Nu se poate! Șopti Clara, fascinată.
De cât timp visase să vadă urșii în natură și nu în paginile unei enciclopedii!
Ursulețul se apropie de ea, mirosindo. Clara începu să îl mângâie. Atunci puiul,
pesemne cu chef de joacă se întinse pe spate dând din lăbuțe. Râzând, Clara își
aminti că avea în rucsac niște gogoși. Deschise punga și luă două. Pe deplin
câștigat de noua lui prietenă ursulețul mâncă totul și apoi o linse recunoscător.
Deodată, din tufișuri se auzi un mormăit înfundat. Puiul o privi odată pe Clara și
apoi o luă la fugă printre brazi. Clara zâmbi. Cu siguranță, după crengile acoperite
cu ace verzi se afla mama ursoaică. Încet încet Dugal se liniști, iar oile începură să
pască. De pe potecă se auzi un fluierat vesel. Clara tresări ușor. Se întorcea tatăl ei.
Nu prea știa ce să facă, dacă să-i spună ori nu. O clipă, fu pe punctul de a alerga la
el strigându-și aventura, dar amintindu-și ce credea unchiul Glen despre urși, tăcu.
Se întinse deci pe iarbă, mângâindul pe Dugal și când tatăl ei apăru totul era
absolut normal, de parcă nu se întâmplase nimic. Desigur, dacă Clara ar fi vorbit o
taină ar fi ieșit la lumină. Așa rămase ascunsă încă multă vreme. Dar să ne
întoarcem la momentul actual. În acea zi nu ar mai fi multe de adăugat, judecă și
tu, cititorule! La pe înserate, în triluri de păserele au coborât de pe munte, au luat
cina cu veselie, au povestit și au râs. În următoarea zi avea să se întâmple ceva cu
totul deosebit, dar până atunci să tragem cortina, la del cum Clara, deși cu părere
de rău căci trebuia să părăseasca geamul de la care se vedea cerul înstelat a tras
perdelele, a stins lampa și s-a furișat în pat.

CAPITOLUL AL TREILEA
THOMAS
Dimineața se desfășură ca de obicei, după care Clara o zbughi afară, dar cu toții
erau ocupați. Eliza mulgea vacile, unchiul Glen plivea buruienile, iar Dugal
plecase cu tatăl ei să păstorească amândoi oile. Despre Bill, argatul cel tânăr, nu
am pomenit nimic până acum, deoarece el nu era prietenul fetei. Oricum, acesta,
mânat de „treburi grabnice” plecase în sat. Clara rătăci o vreme prin curte, și după
ce văzu că nimeni nu avea nevoie de ea se duse în camera ei, de unde reveni cu o
pânză, pensule și acuarele. Se așeză pe o băncuță și începu să picteze casa, pomii,
florile și cu contururi vagi, munții. Avea un talent înăscut pentru artă, ce e drept. În
rucsacul cu care venise (celelalte bagaje i le adusese de mult tatăl ei) cel mai mult
loc ocupau pânzele, acuarelele, caietele, pensulele și trusa cu creioane din cărbune.
Se pricepea foarte bine la peisaje și portrete și, la oraș, în timpul liber pictura era
ocupația ei de frunte. Eliza se minunase de frumusețea desenelor ei și o lăudase
pentru cele trei medalii luate la niște concursuri de artă. Într-o oră, pictura fu gata,
și pot spune că îi reușise minunat. Tocmai se distra adăugând pe ici pe colo cu o
pensulă subțire o pată de lumină sau o porțiune de întuneric când auzi un foșnet
printre copaci. Privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. Se gândi că i se păruse, și începu
să-și strângă instrumentele. Pentru a le strânge, se întorsese cu spatele la tufărișul
din dreapta ei. Când se întoarse... văzu un cap plin de frunze ițindu-se pe jumătate.
Asta era prea de tot! Clara scoase un țipăt îngrozit și o luă la goană, dar se
împiedică și căzu. O clipă nu știu ce să facă: să fugă iar, sau să stea, să vadă ce
lighioană era aceea? În acest moment de cumpănă auzi o voce, nu un glas de
animal.
-Te-ai lovit rău?
Ridicându-și privirea Clara văzu un băiat cam de vârsta ei, dar cu un pic mai înalt
decât ea. Era frumos, cu părul blond și niște ochi albaștrii azur, cum Clara nu mai
văzuse niciodată! Purta niște pantaloni gri deschis și o cămașă albă, pătată pe
alocuri. El îi întinse mâna, ajutând-o să se ridice. Scuturându-se pe pantaloni Clara
se hotărâ să vorbească.
-Te pricepi să sperii oamenii! Cui îi datorez căzătura?, întrebă ea, cu un tact care
era moștenire... de familie și care, pe moment, îl lăsă fără replică pe băiatul din fața
ei.
-Ăăăă... mda! Mă cheamă Thomas! Dar pe tine?
-Clara... dar să știi că eu ar trebui să pun întrebări!
-Adică?
-Adică... ! Adică de fapt cine ești? Cum și cu ce drept ai intrat aici? Ești... hoț?
-Clara, nimeni nu trebuie... adică, fir-ar... nu trebuie să fiu văzut de nimeni, da?
-Deci ești hoț!
-Nu! Ai... un loc unde să nu ne vadă nimeni? Am să îți spun... povestea mea! Dar...
nu spui la nimeni, da? Promiți?
Zâmbind, Clara îi întinse mâna.
-Promit!
O oră mai târziu, Clara abia își putea stăpâni lacrimile. Îl dusese pe Thomas într-un
nuc care avea ramurile așezate în așa fel, că te simțeai, între frunzele și crăcile lui
ca într-un fotoliu. Se așezaseră deci confortabil și el pornise să povestească. Viața
lui începuse într-o grămadă de gunoi de la marginea unui sat. Era un așa-zis copil
din flori și nu-și cunoștea părinții. De altfel, cum chiar el spunea, nici nu și-ar fi
dorit să îi cunoască, de vreme ce îl abandonaseră. Fusese crescut într-un orfelinat,
la multe mile depărtare. Până acum un an, o dusese destul de bine, chiar dacă o
mamă îi lipsea foarte mult. Dar când directoarea murise și venise la putere un
director începuse calvarul. Căci odată cu acest director venise și un băietan rău și
viclean. Și făcea răutățile cu atâta viclenie că Thomas ajungea mereu un fel de...
țap ispășitor. Și într-o zi... se certase cu un alt copil. Era unul din cei mai buni
prieteni ai lui Thomas. Și într-un acces de furie băiatul îi spărsese capul cu o piatră.
Ca de obicei vina căzuse pe Thomas. Și directorul hotărâse să îl trimită la o școală
de corecție. Disperat, Thomas evadase.
-Am... reușit să mă descurc oarecum, dar sigur mă caută și, dacă mă găsesc e de
rău! Încheie el, oftând.
-E îngrozitor! Șopti Clara. Și ce o să faci?
Thomas dădu din umeri.
-Voi trăi... până mă vor prinde! Mă voi bucura de viață!
-Nu trebuie să te prindă! De ce nu ai spus la nimeni cazul tău?
-Ei bine, ești genială! Eu nu mă pot arăta nicăieri! Sunt considerat o haimana! Un
derbedeu! Înțelegi? Nu am nicio dovadă! Nu m-au lăsat să dovedesc... acela avea
un cuțit... în pod... sub o scândură! Le-am zis și ști ce am primit? Un pumn!
-Câtă nedreptate! Dar ce ai mâncat... tot timpul ăsta?
-Ăăăă... de prin sate! Ști, gospodinele scot mâncarea la fereastră și eu haț! Ah...
știu ce vei zice acum...
-Thomas, dar erai îndreptățit să furi!
-Nu, zău? Chiar ești genială!
-Nu vrei să mai rămâi aici?
-Ce? Ah, Clara.. eu nu pot sta într-un loc!
-De ce nu? Ai putea dormi în copaci...
-Nu sunt pasăre!
-Și ți-aș aduce eu de mâncare!
-Și mă rog tu ce câștigi? Nu vreau să mă aflu la mila ta!
-Mi-ar plăcea să am o companie!
-Ești... asta-i bună! Și mă rog de ce nu aș sta? Murmură el. Dar nu, nu Clara, te pot
prinde!
-Tata e mereu plecat cu oile... argații sunt mereu ocupați, iar Eliza, mama mea
vitregă ... ei bine, știu să mă furișez! Și ne putem plimba pe dealuri și...
-Chiar așa, nu știu nimic despre tine, domnișoară!
Ea râse și îi dădu un ghiont. Apoi îi istorisi pe scurt povestea vieții ei. La final
Thomas murmură:
-Nici nu ne-am cunocut bine și... parcă suntem prieteni de o viață. Și-apoi tu mă
poți înțelege mult mai bine, căci și tu ... ești oarecum orfană și..
-Aoleu!
-Ce-ce e?
-O văd pe Eliza, mă caută! Ne vedem mai târziu tot aici, ok? Și îți fac și ție rost de
un meniu de prânz!
Clara coborâ iute jos, își luă ustensilele de pictură și se îndreptă spre Eliza.
-Aici erai, Clara! Te aștept la masă... vaai, ce frumos ai pictat!
-E pentru tine! Vezi, aici e ferma și aici e curtea și munții care se văd de la geamul
meu! Zâmbi Clara, și îi întinse tabloul. Mișcată, Eliza o îmbrățișă. Porniră apoi
spre casă, sporovăind vesel.
Se făcuse ora cinci, când Thomas auzi foșnete. Se uită cu precauție, dar oftă ușurat
când o văzu pe Clara. Cu câteva icnete ea se cocoță în copac, întinzându-i
triumfătoare o pungă.
-A mers! Chicoti ea pe înfundate.
Băiatul nu așteptă să fie poftit și deschise punga. Înăuntru se aflau pui prăjit, piure,
pâine, brânză și o sticlă cu suc de mere – specialitatea Elizei. O privi ușor mirat, îi
mulțumi și se apucă să mănânce. Se vedea că era hămesit, dar își dădea silința să
mănânce frumos.
-Nu a fost prea greu, doar că după masă am avut și ceva treabă și vezi că nu aveam
cum să mă eschivez.
Râseră. Terminând de mâncat, Thomas își dădu seama că nu prea știa ce să îi
spună. Nu mai vorbise cu fetele, căci cele de la orfelinat erau obraznice și prostuțe.
(Sau cel puțin așa le credea el, deoarece ele erau mai cuminți și deci mai mereu
erau dădăcite de îngrijitoare. Pe lângă invidia ce le-o purta pentru asta, mai era și
faptul că ele erau niște mari pârâciose.) Ajutându-l, Clara începu să vorbească.
-Tu... ai unde să dormi?
-Da! În căsuța din copac!
-Căsuța din copac... ? Dar ai spus că... nu stai mult într-un loc!
-Ei bine, sunt învățat să nu am încredere în oameni. Tu însă te-ai dovedit de
încredere, așa că vino! Să-ți arăt despre ce vorbesc!
Se furișară cu precauție și săriră gardul cu ajutorul unui prun pitic. Clara se ținea
după Thomas, curioasă ca o pisicuță. Se furișară apoi printre copaci de la marginea
potecii, apoi o cotiră la dreapta. Merseră așa câteva minute, până când Thomas se
opri în fața unui nuc gigant. Băiatul se cățără repede, și lăsă în jos o ladă mare de
lemn, legată cu niște funii. Era un fel de lift primitiv. Clara se suii în ladă și în
câteva clipe, fără să facă alt efort decât să tragă de o funie a ajuns sus, în mijlocul
coroanei nucului.
-Oauu! Șopti ea.
Din scânduri, cuie și frânghie șterpelite de la țărani Thomas își făcuse trei
,,încăperi,, micuțe, ce-i drep, dar mă rog, încăperi, cu punți făcute din scândurele și
funii. Totul era foarte bine camuflat, și ,,camerele,, aveau chiar și unele obiecte
necesare: în ,,dormitor,, o pernă și o pătură luate cu ,,împrumut,, de la un păzitor de
vii, în a doua cămăruță se aflau câteva cărți, haine, un prosop și un lighean mic, de
tinichea (avutul cu care fugise de la orfelinat) iar în a treia se afla un mic ,,atelier,,
cu dierite bețe pe care Thomas le cioplise cu un cuțitaș. Întruchipau o sabie, un om
și un coșuleț împletit din rămurele de alun.
-Te-ai aranjat super aici! E așa de frumos!
-Da, era locul perfect! În patru zile au fost cât de cât gata, și cu ceam mai pigulit
apoi... vezi tu, Clara, uneori e greu să trăiești asa... și totuși, e atât de frumos! Când
ești liber simți că lumea e a ta! Fără pușlamale mincinoase, directoare grase și rele,
îngrijitoare pline ca un balon de nervi și sfaturi... pe care le predică doar pentru
alții, căci ele sunt ,,perfecte,,! Aici poți face tot ce vrei, e totul al tău, căci natura îi
primește în sânul ei pe cei respinși de societate... le dă peisaje, ceruri poleite,
păsări, cântec și culoare... le dă o lume fără ziduri, o lume liberă și frumoasă,
Clara!
-Ei...bine, nici tu, nici alții nu înțelegeți de fapt natura!
-Nu o... înțeleg...?
-Nu! Natura e ca un prieten, și îți oferă ceva chiar dacă tu nu îi dai nimic în
schimb. Dar oferinduți mereu ajunge să dispară... a fi prieten cu natura înseamnă să
îi oferi la rândul tău ceva! Să o ajuți și tu pe ea... taie copaci, dar plantează doi
puieți pentru fiecare copac tăiat!
-Nu prea înțeleg!
-E simplu... fă-i un cât de mic ajutor și ea te va răsplăti înzecit!
-Dar animalele, Clara?
-Animalele nu-s diferite de oameni... unele-s bune, alte nu! Vezi, ei te vânează pe
tine fără nicio vină, la fel cum căprioara e urmărită de lup!
-Hm... domnișoara filozoafă, vezi lucrurile într-un mod ciudat, dar sunt total de
acord cu tot ce ai spus. Cu simpla obiecție că nu sunt... un cerb!
Râseră. Apoi au coborât din nuc. Următoarele ore au fost pentru Clara amintiri de
neuitat. Au alergat împreună prin pădure, au mers la pârâu stropinduse în joacă și
au sărit peste pietre ca doi iezișori. În cele din urmă au căzut gâfâind pe iarbă.
Thomas îi prinse mâna Clarei și au rămas așa un timp. Deodată, Clara tresări:
-Aoleu!
-Ce e? Ce e?
-Aud oile, vine tata! Fugi și suie-te în nuc, eu alerg acasă!
-De ce să mă...
-Dugal... câinele te-ar simți... ca și pe mine!Dar fugi odată!
Thomas înțelese, și ambii se puseră pe fugă într-o cursă contra cronometru. Cu
inima bătând puternic Clara escaladă gardul, după ce zburase printre brazi până la
el, și ajunse cu câteva secunde mai devreme ca tatăl ei. Remarcă ușurată că nimeni
nu-i simțise absența, și se repezi să deschidă poarta tatălui ei. La rândul lui Thomas
reuși să ajungă cu bine în nuc și să tragă ,,liftul,, la adăpostul frunzelor la vreme.
Când își îmbrațișa tatăl Clarei încă îi mai bătea inima la gândul că ar fi putut să nu
ajungă la timp. În dimineața următoare progamul Clarei se schimbă întrucâtva. Se
sculă mai de dimineață, și își umplu pe furiș rucsăcelul cu merinde. După ce
mâncă, sporovăi cu Eliza, culese fasole cu unchiul Glen și salută gâștele care se tot
țineau după ea, în speranța unui mic dejun copios. Apoi se cocoță în nuc,
inspectând atent grădina. Luânduși toate măsurile de precauție sări pe craca
prunului pitic și în câteva secunde era de partea cealaltă a gardului. Chicoti,
gândinduse că, poate, va reuși să îl sperie și ea pe Thomas, când răsuflarea i se
opri. Departe, departe, veni spre ea ecoul unei împușcături. Câteva clipe inima îi
bătu cu putere și luminițe roșii îi jucară dinaintea ochilor. Se liniști cu greu. O luă
la goană spre ,,locuința,, lui Thomas, și începu să se cațere în nuc. Ajunsă sus,
Clara mai că nu pufni în râs. Thomas dormea fără nicio grijă, întins cât era de lung
în ,,dormitorul,, lui. Clara se apropie tiptil și începu să îl gâdile cu frunză. Băiatul
deschise ochii mari.
-Clara? Zise el, buimăcit.
-Da, somnorosule, scoală... râse ea.
-Azi noapte mi-a fost greu să adorm. Mi s-a părut că văd umbre furișânduse pe
potecă pe potecă. Erau oameni, oameni, Clara!
-Dar tu ai auzit?
-Ce?
-Împușcătura! Strigă Clara.
-Când... ce tot spui acolo?
-Veneam spre tine, când a răsunat departe... crezi că sunt urmăritorii tăi?
-Nu, Clara, și mai rău... sunt... –și glasul lui Thomas tremură, abia șoptit-
braconieri!
-Braconieri??? Thomas, imposibil! Tata spunea că... poliția a avut mereu grijă de
asta și că nu mai există!
-Poliție? Râse Thomas, ironic. Clara, dar poliția este mână în mână cu braconierii...
uneori! Pe oameni îi interesează banii, nu cinstea, Clara! Și-apoi, ca și în cazul
meu, pe ce dovezi te poți baza? O împușcătură auzită departe, umbre văzute în
noapte?! Haide, ești așa de naivă! Dar trebuie să avem mult mai multă grijă. Dacă
braconierii... vreau să spun, dacă cineva se întâlnește cu ei e un om mort!
Braconierii nu iartă pe nimeni. Cine îi vede, trebuie să moară, mai devreme sau
mai târziu. Zise Thomas, începând să mănânce. Nu observă că prin ochii fetei trecu
o nouă spaimă. Clara se gândea la tatăl ei. Dacă s-ar fi întâlnit cu braconierii?...
Thomas se prefăcu că era surd și mut, perorând despre cu totul alt subiect. Încerca
să schimbe subiectul, și din fericire reuși de minune. O discuție mai aprinsă despre
braconieri cu impulsiva lui prietenă putea duce la cine știe ce năzbâtii din partea
lor. Au coborât după un timp din copac, făcând o cursă în care Thomas câștigă.
Antrenânduse se depărtară de nuc și de fermă, teamă mie, peste măsura obișnuită.
Mergând pe cursul râului trecură, fără să-și dea seama, de pajiștea pe care tatăl
Clarei păștea oile. Se auzi un lătrat vesel.
- E Dugal... murmură Clara.
-Să ne suim în molidul acela. Șopti Thomas, arătândui un copac mai pitic și mai
subțirel.
Dar, din fericire, Dugal nu îi simțise cu adevărat, și își putură continua drumeția.
Merseră mult, fără teama că se vor rătăci, căci Thomas mai fusese pe acolo. Peisaje
minunate se iveau la tot pasul – o prăpastie cu un râu în adânc, cascade, flori
colorate și fluturi superbi.
-Unde mergem? Întrebă Clara, care credea că nu aveau o țintă anume.
-Surprizele sunt surprize... chicoti Thomas. Sper să-ți placă asta!
Clara rămase perplexă. De pe versantul pe care se aflau putea vedea o priveliște
minunată. Munți, pajiști, satul cu casele cât grăunțele, ici și colo oi sau vite
păscând...
-Thomas... e minunat!
-Vezi, Clara? Asta înseamă libertatea! Ne oprim un pic aici, da?
De fapt, picul se prelungi și deveni două ore bune, în care cei doi copii povestiră,
se jucară și râseră îndelung. Ar fi stat acolo o zi întreagă, dar Clara, uitânduse la
ceasul roz care era prins de încheietura ei și care fusese darul de bun venit al Elizei
văzu că era ora două și, cu părere de rău, își dădură seama că trebuiau să coboare
ca să fie jos la ora patru. Mai ales că trebuiau să ocolească și... poiana cu pricina.
Pricina era, desigur, Dugal. Au început să alerge voioși spre vale. Trecuseră de
pajiște, când deodată Thomas o apucă de mână, oprindo din mers.
-Stai! Ce e asta?
Jos, în iarbă, sclipea un glonte care se folosea, îndeobște la puști cu calibrul mare.
Desigur, ei nu știau asta, dar știau că era un glonte. Era cea mai clară dovadă
posibilă că braconierii trecuseră pe acolo.
-Thomas! Șopti Clara. Acum știu că putem face ceva!
-Naivo... ca de obicei...
-Nu glumesc, Thomas! Adunăm cât mai multe dovezi, pentru început. Apoi
inventez eu ceva, ca să pot arăta părinților mei dovezile fără să pomenesc de tine!
-Uite ce e, Clara! Crezi că doi copii ca noi, de treisprezece și doisprezece ani or să
poată spiona și învinge o ceată de braconieri vicleni, trecuți prin ciur și dârmon,
bine înarmați, ca să nu mai spun și mână-n mână cu poliția? Nu avem nicio
obligație s-o facem NOI! Nu acum... cunosc acel simțământ al dreptății! Dar unii
au murit din cauza lui... mica mea prietenă, lumea e rea, nu te grăbi să te arunci ca
taurul în pânza roșie. Poate nu-ți place să-ți vorbesc așa, dar tu nu cunoști mizeriile
lumii ăsteia... eu le cunosc, am trecut prin ele și știu multe. Tu nu știi nimic! Știi să
pictezi, să cânți, să râzi și să visezi! Dar ce știi TU despre viață?... Păstrează
glonțul, și orice dovadă ocazională, iao! Poate, cândva, ne vor fi de folos...Dar
atât...
-Poate... poate ai dreptate! Șopti Clara. Vroia să creadă că era așa, dar un glas
lăuntric îi șoptea altceva. Încercă să uite, să nu-i dea atenție, și reuși atât de bine că
fu veselă tot timpul, iar când sări gardul și intră în casă se gândea la cu totul
altceva.
CAPITOLUL AL PATRULEA
BRACONIERI, UMBRĂ ȘI MISTER
Dosi bine glonțul, îngropându-l în ghiveciul cu panseluțe din camera ei și coborâ
scările, ca să mai sporovăiască cu Eliza. Seara, tatăl ei îi spuse că el și Eliza vor
coborâ a doua zi în sat, deoarece era târg și o întrebă, firește dacă dorea să meragă.
Clara, entuziasmată, primi cu un strigăt de bucurie vestea și acceptă imediat. Așa
că, a doua zi Thomas găsi în prun doar... un bilețel și micul dejun la pachet. Băiatul
rămase mofluz toată ziua, gândinduse cât de rău putea fi fără ea. În acest timp Jon,
Eliza și Clara se plimbau prin piața satului, oprinduse din când în când ca să
cumpere sau să admire ceva. În jur erau... de toate. Mâncare, haine, jucării...
oameni îmbrăcați în hainele cele mai noi și mai bune sporovăind vesel, paiațe
scălămbăinduse, măscărici mergând pe papainoage și cântând din diferite
instrumente amestecate, căsuțe viu colorate de unde puteai cumpăra înghețată,
tarabe cu floricele, porumb fiert și gogoși... pe scurt, atmosferă de sărbătoare. Clara
primi o vază de lut frumos pictată, înghețată și flloricele. Terminând cu
cumpărăturile se îndreptară spre centrul satului, cu Eliza pe post de ghid. Ea îi
arătă Clarei școala, primăria, cele două hoteluri-restaurante și micul muzeu...
-Dar acolo ce e? Întrebă Clara, arătând spre o clădire frumoasă și veche, dar lăsată
în paragină de la marginea satului.
-E vechiul magazin... se va deschide în curând! Zise Eliza, părând că vrea să
încheie discuția.
Privind pe geam, Clara apucă să vadă o sumedenie de obiecte frumoase și undeva o
licărire stranie care... Eliza o trase de lângă clădire, și o duse să vadă o statuie, iar
Clara nu apucă să mai inspecteze locul. Ziua fu minunată, dar în camera ei,
noaptea, curiozitatea pentru vechiul magazin și acea licărire nu-i dădea pace. De ce
Eliza nu-i spusese mai multe? Era oare vreun mister la mijloc? Întrebări fără
răspuns... în cele din urmă Clara adormi. În camera alăturată însă domnea puțină
agitație.
-Eliza, trebuia să il prezinți Clarei pe tatăl tău!
-Prostii, scumpule!
-Dar, dragă, cearta voastră a fost acum mai mulți ani!
-Jon, încetează! Nu am nevoie de un bătrân superstițios ca el... e un om straniu de
care mai bine maș feri! Nu am de gând să discut despre asta... !
Jon știa că nu era așa. Știa că după moartea mamei sale Eliza fusese crescută de
tatăl pe care îl iubise atât de mult, și nu putea înțelege cum de se schimbase totul.
Dar era prea înțelept ca să insiste. Știa că, când venea vorba de tatăl și trecutul ei
Eliza nu spunea prea multe, și devenea o femeie agresivă, schimbare la fel de
neînțeleasă a firii ei altfel atât de blânde și de iubitoare... așa că Jon o sărută și,
acuzând un somn de neînvins dispăru sub pătura de lână.
Clara făcu ochi abia târziu, pe la zece. Mâncă, pregăti rucsăcelul pentru Thomas și
ieși afară, dar dădu nas în nas cu Eliza.
-Ei, bună, Clara! Tocmai te căutam... ai putea să mă ajuți și să paști caii azi? De
obicei treaba asta îi revenea lui Bill, dar el a coborât în sat, iar eu și unchiul Glen
avem treabă până peste cap! Am să te conduc eu la locul unde îi priponim
deobicei.
-Chiar pot? Se bucură Clara.
-Sigur că da! Haide!
Clara o urmă pe Eliza spre grajduri. Era entuziasmată. Era prima ei misiune
importantă la fermă. Când o văzură, caii nechezară vesel. Îi luară de frânghiile
legate de gâtul lor, ieșiră pe poarta din dos a fermei și merseră un timp, pe o potecă
din spatele fermei. Drumul ducea la o poieniță traversată de un râu, și în mijlocul ei
erau doi araci anume pentru priponirea cailor. Eliza îi legă de câte un arac,
spunândui Clarei că va veni să o ia la ora patru de acolo, și, de altfel, adăugă ea, în
caz de ceva necazuri Clara putea veni și singură la fermă. În cele din urmă o sărută
de bun rămas și plecă. Trecuseră vreo câteva minute bune de când plecase Eliza,
când un ciuf blond se ivi dintre tufișuri.
-Thomas! Strigă Clara, bucuroasă.
-Infern sau paradis? Trădătoareo! Râse băiatul, și o îmbrățisă. Caii fornăiră, îl
cercetară câteva clipe pe noul venit apoi își reluară liniștiți masa întreruptă.
-Ce să-ți fac! Mai are și omul treburi! Replică Clara.
-Văd! Te-au pus mai mare peste cai!
-Thomas! Nu fi ridicol! Sunt o păstoriță acum!
-Nu credeam că vei lua caii drept oi! Râse iar Thomas, cu vădita intenție de a se
duela verbal cu ea.
-Nu înțeleg de ce ai mai venit, dacă ai de gând să mă tachinezi!
-Dar nu ai început tu? Făcu Thomas pe mielușelul nevinovat.
- O doamnă nu începe niciodată un duel, dar îl câștigă!
-O doamnă! Măi să fie! Haide Clara, am glumit!
Mâncară împreună pe iarba verde, lângă râul care clipocea vesel. Din întâmplare,
își atinseră mâinile, și spre marea lui furie Thomas roși ca o pătlăgică. Era prima
oară când pățea asta. Pentru prima oară, începea să iubească cu adevărat pe cineva.
Și Clara era tulburată, dar își ascunse sentimentele, așa cum un melc se ascunde în
cochilie. Terminând de mâncat Thomas găsi că trebuia să însuflețească atmosfera.
-Clara, ai călărit vreodată un cal?
-Nu, și... nu e cazul acum!
-Dar e distractiv și simplu! Te urci pe o buturugă, te sui pe cal, îi dai pinteni și...
-Thomas nu am voie!
-Prostii, hai, vino!
Thomas ochise un copac căzut, din ciotul căruia se formase o minunată
buturugă. Unul din cai, cel alb ca spuma laptelui, se afla din întâmplare lângă locul
cu pricina. Thomas îl aduse frumușel de frâu chiar lângă buturugă și Clara se sui cu
ușurință pe el.
-Cum pornesc? Întrebă ea.
-Dă-i o palmă ușoară pe crupă!
Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. Calul se cabră, sări, Clara căzu din
spinarea lui iar caii, speriați dintr-o pricină pe care, atunci, copii au puso pe seama
lecției nereușite de călărie își rupseră pripoanele și dispărură galopând în pădure.
-Clara... ești... ești b-bine?
-Da, dar caii...!
Thomas se așeză pe iarbă. Era numai vina lui! Egoistul! Înfumurat ce putuse să fie!
Voise să facă pe profesorul și... acum, poftim! Nici nu îndrăznea să se uite la Clara.
-E numai vina mea... Clara, îmi pare atât de rău!
-Am găsit!
-...?
-Le voi spune părinților mei că un lup a atacat caii, și că aceștia au fugit. Că
animalul s-a luat după ei, și uite-așa am scăpat eu teafără! Important acum e să nu
fii descoperit!
În acel moment Thomas rămase perplex. Apoi îi veni să plângă. Nu cunoscuse
iertarea. La orfelinat, rareori cineva era iertat. Nimeni nu se gândise să mintă
pentru al salva pe el de la o pedeapsă. De obicei toți erau, când venea vorba de o
greșeală și o pedeapsă niște lași și niște pârâcioși. Ar fi vrut să spună tot ce simțea,
dar nu putea să plângă în fața unei fete. Spuse doar câteva cuvinte, pe un ton care
tremura ușor.
-Clara, trebuie să îi găsim!
-Mai avem doar două ore... ba nu, mai avem trei!
-Îi vom găsi. Îți promit... vino, mă pricep la astfel de treburi! Și totuși, ce i-a speriat
atât de tare...?
Porniră în goană după urmele destul de deslușite ale cailor. Dacă ar mai fi stat
puțin în poiană ar fi auzit, din nou, ecoul unei împușcături. Se opreau din când în
când, gâfâind, și strigau caii. Trecuseră deja două ore. Erau obosiți, înfometați, și
prin jur nu era nicăieri niciun picior de cal... darămite cele două patrupede!...
-Ce facem, Thomas... ?
Nu termină ce avea de zis. Din desișuri se auzea o galopadă de apocalips.
-Caii! Caii, Clara! Strigă Thomas.
Întradevăr, patrupedele veneau în galop nebun, dar se opriră când îi văzură. Cei doi
copii îi liniștiră, apoi Thomas încălecă pe unul din cai și o urcă pe Clara pe crupă,
în spatele lui. Chiar atunci, un foc de armă le trecu pe deasupra capetelor.
-Măiculiță! Spre fermă cu toată viteza! Strigă Thomas, apucând să vadă în spatele
lui trei oameni îmbrăcați din cap până în picioare în haine negre, cu fețele înegrite
cu cărbune. Caii, părcă înțelegând pericolul, o luară la goană, și nu se opriră decât
lângă poarta fermei. Thomas sări în desiș, făcândui Clarei un semn de la revedere.
Poarta se deschise.
-Clara, nu știam că știi să călărești... am uitat să vin, îmi pare rău, ceasul meu e cu
două ore în urmă...
Clara sări de pe cal, asigurândo pe Eliza că nu era nicio problemă. Dar inima îi
bătea cu putere, în timp ce îi explica Elizei, care se crucea, că nu călărise niciodată,
că fusese... un experiment. În ea însăși se gândea însă la glonțul care, în pădure, ar
fi trebuit să o nimerească, dar ceva o ferise. Ceva abătuse glonțul, și Clara nu putea
înțelege ce. O veșnică întrebare îi stăruia în minte... fu însă nevoită să o analizese
mai târziu, căci tocmai atunci se întoarse tatăl ei. La cină, Eliza îi povesti lui Jon
evenimentele. Erau de față și unchiul Glen, și Bill. Un ochi atent ar fi putut observa
că fiecare tresărise. Pe fața argatului cel tânăr trecu o umbră de furie, pe fața celui
bătrân o uimire reținută. Tatăl Clarei găsi de cuviință să o mustre, să-i spună că, în
niciun caz nu mai trebuia să facă asemenea imprudențe. Deoarece ea nu știa să
călărească și era periculos. Dar discuția se încheie aici. Bill plecă de urgență în sat,
unchiul Glen se retrase în cămăruța lui, Jon și Eliza, obosiți după o întreagă zi de
muncă plecară în camera lor iar Clara ieși în grădină. Era o seară frumoasă. Cerul
era plin de stele, iar greierii țârâiau la tot pasul. Fata se așeză pe o buturugă,
rememorând cele petrecute în acele zile. Totul era prea complicat. Ar fi vrut să
vorbească cu Thomas, dar era prea riscant să se ducă și să îl vadă acum. Avea
multe întrebări de pus, dar nu avea cui. Glonțul ar fi trebuit, dacă nu s-o ucidă, cel
puțin să o rănească. Mama puiului de urs ar fi trebuit să o atace, dar se mulțumise
doar să-și cheme puiul. În sfârșit, Dugal, câinele ciobănesc, fusese blând ca un
mielușel. Cum? De ce? Tresări. Cu un scheunat prietenesc Dugal își făcu apariția.
Ochii lui mari și negri parcă îi vorbeau. Clara începu să îl mângâie, gândind.
Pentru prima oară gândea în felul acesta. Chiar atunci, însă, se auziră pași. Clara se
ridică. Era unchiul Glen.
-Clara, ce faci aici?
-E o noapte prea frumoasă ca să stau în cameră! Râse ea, ușor forțat.
-Vii în camera mea? De altfel, ți-am promis de mult că îți voi arăta atelierul meu...!
-Păi... de ce nu?
Pentru o bună bucată de vreme Clara a uitat unde se afla. După ce o condusese în
camera lui, care nu conținea, la prima vedere decât un pat, o masă, un scaun și
două dulapuri mici bătrânelul a scos de prin cotloane toate tablourile lui, și i lea
arătat fetei. Fusese un pictor talentat, dar puțini știau asta. Își pierduse soția într-un
accident și de atunci plecase din centrul fanilor și al luxului. Devenise un om
ursuz, singuratic, îngropânduse în amintiri. Totuși, la fermă se simțea bine, iar
Eliza îl iubea ca pe un tată. Cu Clara era altceva. Prin cine știe ce coincidență, ea
semăna exact cu fetița pe care el și soția lui și-o doriseră... și îl atrăgea într-un mod
deosebit. I-a arătat albumele groase de poze pe care le făcuse în călătoriile lui.
Poze din Africa, America, poze din Franța, Italia, Anglia și Alaska. Poze cu el,
poze cu soția lui și poze cu peisaje minunate. Unele erau alb-negru, altele erau
color. Jungla cu elefanți, negri, palmieri, liane, maimuțe și papagali îi treceau
Clarei prin fața ochilor, alungată iute de turnul Eifel și catedrala de la Notre-Dame,
de Columna lui Traian, de mustangi alergând cu coamele în vânt, de indieni cu
pene lungi și haine din blănuri și, în sfârșit de sănii trase de câini și de brazii
minunați al Taigalei... Fata scotea exclamații de încântare, uluită de tot ce vedea.
-Ce minunat trebuie să fi fost să... călătoriți atâta!
-Da, poate că așa e... dar când călătorești nu vezi doar peisaje și animale. Vezi
durere, vezi asuprire, vezi suferință... negri trăiesc într-o sărăcie lucie, uneori n-au
nici după ce bea apă... indienii sunt uciși de albi doar pentru că, cică, ar fi o rasă
inferioară. Englezii ucid, cuceresc, și apoi predică iubirea și dreptatea. Degeaba are
America preeri și mustangi. În ea curg valuri de sânge nevinovat, și de vină sunt
albii... și ți se sfâșie inima că nu poți face nimic pentru ei. Nimic! Dar într-o zi am
înțeles. E drept, nu poți ajuta negrii, nu poți opri masacrul în masă pe care îl suferă
indienii, dar ... poți face ceva în țara ta. Și în țara asta sunt năpăstuiți, oameni care
mor de foame! Ajută-i pe ei, și ți-ai făcut datoria. Nu înțeleg de ce ți-am spus ție
toate astea, Clara!...
-Dar totuși... cum se pot toate astea? Oare oamenii sunt atât de răi?
-Multe se pot. Dumnezeu la creat pe om mai presus de animale, la făcut mai bun
decât ele, dar de la un timp acestea au devenit mai bune ca omul... iar unii oameni
au devenit mai răi ca animalele. Mai sunt niște oameni, poate, care să se poată
apropia de animale și ele să nu le facă nimic. Dar sunt atât de puțini... ceva
asemănător s-a petrecut de mult aici.
-Aici?
-Da... o veche legendă. Legenda femeii-urs. Dar eu oricum nu știu prea multe.
Oamenii au uitat-o. Nu mai cred în ea. Doar tatăl Elizei mai crede. El are
CARTEA ȘI MEDALIONUL. De mult a coborât în sat... când s-a certat cu Eliza.
Nu știu de ce... și va redeschide vechiul magazin al satului...
-Clara... Clara, unde ești?
-Este Eliza... șopti Clara tulburată. Mulțumesc pentru... această seară minunată.
Trebuie să plec. Și zicând acestea, Clara îl sărută pe bătrân pe obraz și ieși repede
pe ușă.
-Noapte bună, Clara! Murmură bătrânul, frecânduși ușor obrazul... dacă ar fi fost
lumină, Clara i-ar fi putut observa ochii plini de lacrimi.
Dar acea noapte numai liniștită nu a fost pentru Clara. Un vis ciudat o chinui toată
noaptea. Imagini derulate repede, ca într-un film îi apăreau în fața ochilor. O
femeie care îi apăru pe tot parcursul visului murmura ceva, cu voce slabă. Ape
furtunoase treceau ca vântul, și deodată văzu o ursoaică în fața unei grote. Un
medalion de aur, strălucind puternic căzu pe pietre, și se sparse în mii de cioburi
aurii... oameni mascați, învăluiți într-o ceață neagră trăgeau cu pușca, și cineva, o
umbră uriașă apărea undeva, pe un deal, la orizont... și vocea aceea șoptea mereu
ceva, cuvinte pe care Clara nu le putea înțelege...
-Urmașa... urmașa... blestemul va fi cumplit... odată... odată la două sute de ani...
natura se va răzbuna...
Se trezi nădușită, mult mai devreme ca de obicei și se îmbrăcă cu mâinile
tremurânde. Nu mai putea să doarmă. Ce vis fusese acela?... Femeia aceea o
tulburase peste măsură. De ce? Luă o carte și se așeză pe pat. Dar nu. Nu citea. O
luase doar așa, din obișnuință. Curând, cartea îi căzu din mâini, rostogolinduse pe
podea. Începu să se gândească. Proprietarul vechiului magazin era, deci, tatăl
Elizei. Din câte spusese unchiul Glen, era singurul care mai credea într-o veche
legendă. Legenda femeii-urs. În fond, ce era cu tot misterul acesta? Totul era prea
complicat. Și totuși... putea fi și simplu. Trebuia să meargă la vechiul magazin.
Părinților nu le putea spune, cu atât mai puțin unchiului Glen. Singură nu putea
merge acolo, deci trebuia să îl convingă pe Thomas să vină cu ea. Dar, dacă
mergea cu el, nu putea să vorbească fățiș cu propietarul. Soluția era să intre pe
furiș. Cartea și medalionul, spusese unchiul Glen. Poate erau în magazin și poate
aveau s-o ajute să dezlege, odată, misterul ăsta care plutea... în aer. Sări brusc în
picioare. Știa ce avea de făcut. Deschise ușa. Din bucătărie se auzea un freonat
ușor. Peste puțin timp Clara o văzu pe Eliza ieșind afară. Coborâ scările, băgă în
rucsăcel un mic dejun încropit la iuțeală pentru Thomas, mâncă și ea ceva și ieși, la
rândul ei, afară.
-Bună dimineața! Strigă Clara, întâlnindo pe Eliza pe una dintre alei. Aceasta,
nădușită, se lupta cu buruienile, smulgândule una câte una dintre flori.
-Neața! Așa devreme te-ai trezit?
-Da! Vreau ca într-o zi să văd răsăritul soarelui! Afirmă ea, punând jos rucsacul și
începând s-o ajute pe Eliza.
-Serios? E cam greu să vezi răsăritul... trebuie să te scoli cu noaptea în cap, dar
merită! Eu l-am văzut de multe ori, dar de fiecare dată mi se pare uimitor!
-Cu noaptea în cap? Atunci chiar va fi greu... cred că m-am trezit așa devreme doar
de trei ori în viață, ca să nu pierd avionul... Râse Clara.
-Ai călătorit mult? Întrebă Eliza.
-Oarecum, da... cam peste tot prin țară... dar nu am trecut granițele niciodată.
-Și pe care dintre țări ai vrea să o vizitezi?
-Nu știu... nu cred că mi-aș dori să mai călătoresc pe alte meleaguri, dacă aș vedea
și lucruri care... m-ar întrista, dar pe care nu le-aș putea schimba! Murmură încet
Clara.
Terminaseră de smuls buruienile. Eliza plecă spre grajduri. Clara se jucă o vreme
cu Dugal, după care escaladă gardul, plecând în căutarea lui Thomas. Nu era în
căsuța din copac. Și nici prin împrejurimi nu era, după cum se convinse iute. Să
plece să-l caute în pădure ar fi însemnat o nebunie, pentru că nu cunoștea
drumurile și s-ar fi putut rătăci. Ce era de făcut? Timpul trecea, și pe Clara o
cuprinse spaima. ”Braconierii nu iartă pe nimeni... cine îi vede trebuie să moară...!”
Amintirea cuvintelor lui Thomas îi trecu un fier ars prin inimă. Coborâ cu grijă din
nuc, lăsând sus rucsăcelul. Împotriva voinței ei, se așeză pe iarbă, cuprinsă de un
tremur nervos. Deodată simți o răsuflare caldă în ceafă. Se întoarse îngrozită și
văzu o ursoaică mare, care o privea cu ochi rugători. O apucă pe Clara de mână cu
una din labele ei, și începu o mimică compusă din mișcări și mormăituri prin care
îi arăta Clarei că trebuia să o urmeze. Fără ezitare Clara se luă după ursoaică. Un
timp alergară prin lăstăriș, până ajunseră într-o poieniță. Imaginea pe care o văzu o
cutremură pe Clara, ca să spunem așa. Prins într-o capcană se afla puiul ursoaicei,
același pui care mâncase dulciuri din mâna ei. La început nu știu cum să îl scoată
din capcană, dar în cele din urmă înțelese mecanismul și eliberă ursulețul cu
destulă ușurință. Cele două animale începură să se alinte pe lângă ea, mulțumindui
în felul lor. Apoi ursoaica și puiul ei o duseră prin pădure la o stâncă mare, în care
se afla vizuina lor. Aici ursoaica își lăsă puiul, și o conduse pe Clara până la nuc.
Fata o mai mângâie de câteva ori, apoi o lăsă să plece. Ursoaica o mai privi o dată,
după care dispăru printre copaci. Clara se cocoță în nuc, unde dădu peste Thomas.
Acesta o privea cu ochii holbați, fără să poată articula vreun cuvânt.
-C-cla...ra... încep... să... am... ve-de-nii!
-Vedenii? Ce prostii vorbești! răspunse Clara, așezându-se relaxată lângă el.
-Cum-cum adică? Ursoaica... era... era...
-Ursoaica? Și ce te miri așa? Odată i-am hrănit puiul, și acum a venit să mă roage
să îl salvez. Era prins într-o capcană, sărăcuțul! Braconierii ăștia blestemați...
-Dar e o ur-soai-că!!!
-Uite... știu că e ciudat, și tocmai despre asta vroiam să-ți vorbesc. Dar nu erai aici,
și atunci a venit ea și m-a chemat. Știi, e un mister în toată în povestea asta!
-Ce-ce tot spui? Nu înțeleg!
-Cineva mi-a spus că aici s-a petrecut ceva deosebit. Există o legendă, legenda
Femeii Urs. Nu înțeleg ce este la mijloc. Dar încep să cred că am o legătură cu
legenda asta. Dugal, câinele de la fermă e cel mai rău din împrejurimi, dar prima
oară când l-am văzut a fost blând ca mielul, și Eliza spunea că niciodată Dugal nu
fusese amical cu un străin. Apoi înainte să te întâlnesc pe tine am fost cu tata să
pasc oile, și când el a plecat să aducă apă a venit la mine puiul de urs. Se purta ca
un cățeluș. Când ne-am întâlnit cu braconierii unul din ei a tras. Tu nu ai văzut, dar
glonțul ar fi trebuit să mă nimerească, și totuși nici măcar nu m-a rănit. Și acum
ursoaica, care a venit să-mi ceară ajutorul. Am avut un vis ciudat aseară, și asta m-
a pus pe gânduri. Pe deasupra, simt că nu mie frică de animale. ȘTIU că e ciudat ce
se petrece, dar nu mie frică de ele. Și am aflat că singurul care mai crede în legenda
asta e tatăl Elizei. El locuiește în vechiul magazin, pe care vrea să îl redeschidă, și
are cartea și medalionul. Nu știu sigur ce e cu medalionul, dar poate că în carte se
povestește legenda asta. Thomas, trebuie să mergem pe furiș acolo, ca să pot ști ce
se petrece cu mine...
-Patru silabe sunt în stare să spun: fe-no-me-nal! CEVA e clar că se petrece.
Omului, Clara, îi e dat să afle. Să cunoască. Să cerceteze. Așa-i firea lui. E târziu,
dar mâine, cu orice risc, mergem la locul misterului și... deschidem cutia Pandorei!
Râse el strâmb.
Clara nu răspunse imediat. Ochii ei erau ațintiți asupra pădurii.
-Mulțumesc, Thomas! Murmură ea într-un târziu, dar așa de încet încât băiatul de-
abia o auzi.
Discuția a derivat, apoi, dar amundoi s-au gândit la asta pentru tot restul zilei. În
curând se făcu amiază, și Clara a trebuit să plece. Ajunsă acasă, se duse glonț în
camera ei. Deschise ușa... și dădu peste Bill. Acesta părea că căuta ceva.
-Ce cauți în camera mea? Întrebă ea ușor tăios. Nu avea de ce să nu-l tutuiască. Bill
era un tânăr de vreo șaisprezece-șaptisprezece ani.
-M-a trimis doamna să te caut... a mormăit el, vădit încurcat. Avea în ochi fulgerul
fiarei încolțite.
-Ei bine, cobor imediat. Dar să știi că nu aveam cum să fiu sub birou! Îi aruncă ea
ironică, în timp ce arunca ghiozdanul pe pat și începea să coboare. Bill o urmă, cu
obrajii ușor colorați de o îmbujorare trădătoare. Din fericire pentru el Clara nu îl
văzu. Ajunsă afară se întâlni cu unchiul Glen.
-Clara, pe unde ai umblat? Întrebă el, oprinduse din treabă.
-M-am învârtit pe aici... Eliza l-a trimis pe Bill să mă caute?
-Nu... dar de ce mă-ntrebi?
-Așa mi s-a părut.. murmură ea, îndepărtânduse.
Clara credea că nu ar fi trebuit să îi spună Elizei. Dacă Bill căuta ... glonțul? Poate
că și el făcea parte din mister. Ziua aceea a trecut foarte greu. Peste tot și în orice
Clarei i se părea că o vedea pe femeia aceea din vis. Când uda ghivecele, când
aducea fân vacii, când mânca ciorba de găluște, când desena vaza cu trandafiri
proaspeți culeși din grădină... chiar și atunci când vorbi cu tatăl ei despre o carte pe
care tocmai o terminase de citit. În noaptea care urmă visul se repetă aidoma.
Femeia aceea o chema mereu pe nume... iar unul din braconieri semăna cu Bill.
CAPITOLUL AL CINCILEA
FATA PĂDURII
Când se trezi, găsi cu cale că nu era deloc plăcut și odihnitor să visezi așa ceva. Cât
despre faptul că Bill ar fi fost braconier – i se părea o prostie. Până la urmă, poate
că Bill nu era așa de rău. Era doar un angajat oarecare la fermă. Cam la asta se
gândea în timp ce-și ordona lucrurile prin cameră. Dar, când bău laptele călduț
proaspăt muls de Eliza i se păru că în acea zi ceva era pe cale să se schimbe. Poate,
dacă tot nu suntem singuri, o aștepta o aventură în care avea să întâlnească noi
prieteni, dușmani și peripeții. Avu ceva treabă în grădină – dar acum orice muncă i
se părea o corvoadă, și îi sporea nerăbdarea. Chemarea din adâncul pădurii răsuna
pentru prima oară în realitate, nu în vreun vis. Când sări gardul simți că răspunde
chemării, sau unei note de-a ei. Cuprinsă de o stranie bucurie porni să-l caute pe
Thomas. Nici nu a trebuit să caute multă vreme, că se și pomeni cu el ”răsărind,,
dintr-un tufiș.
-Bună, Clara!
-Uh, tu nu poți apărea normal?
Thomas chicoti, bine dispus.
-Nu, deoarece altfel nu aș mai fi eu, nu?
-Hmm... dacă crezi că asta te caracterizează...! Îl înțepă ea.
-Uite, fără ironii în dimineața asta! E prea solemnă, aș zice! Vom descoperi
misterul pierdut, legenda naturii, noi, căutătorii cei neînfricați și...
-Dacă vrei ca ”căutătorii cei neînfricați,, să se întoarcă teferi din expediția lor ar fi
bine să luăm măcar odată ceva în serios.
Spuse Clara, iar Thomas se miră să o vadă atât de serioasă dintr-odată. În sinea lui
îi dădea dreptate, dar el nu era un războinic încercat ca cei din romane și i se părea
tare greu să ia ceva în serios. Se reduse totuși la tăcere, făcând doar din când în
când pe călăuza, atunci când era nevoie. Clara era sigură că nu s-ar fi
descurcat fără el. Cunoștea poteci ascunse, știa să umble aproape fără zgomot,
auzul mult mai ascuțit ca al ei și știa să folosească orice, chiar și un tufiș
neînsemnat ca acoperire, dacă ar fi trebuit. Pe scurt, știa să se descurce destul de
bine în natură, ceea ce era foarte important. Soarele se urcase pe bolta cerului, iar
păsărelele țopăiau prin tufișuri. Era luna iulie, luna lui cuptor și o căldură puternică
adeverea aceasta. Așa că de câte ori vedeau un șuvoi de apă se opreau să bea și să-
și răcorească fețele. Nu erau prea departe de drum, dar destul de departe cât să nu
fie reperați de nimeni. În schimb, ei puteau vedea și auzi pe oricine ar fi urcat sau
coborât coasta muntelui. Până acum trecuseră două căruțe și un om cu un rusac în
spate. Părea un turist inofensiv. Dar ajunseseră să se teamă și de umbra lor.
Tresăreau la orice foșnet, la orice zgomot. În cele din urmă ajunseră în apropierea
satului. Magazinul era ultima clădire din sat. Cam ciudat, dar venind din partea
”nebunului,, nimic nu îi mai mira pe săteni.
-Asta ne va ușura expediția... sâsâi Thomas.
-Cum procedăm? Întrebă Clara.
-Tu aștepți aici. Eu mă duc în cercetare. Dacă totul e bine, vin aici, înapoi. În caz
că ai tu complicații scoate un cârâit de găină și vin.
Dispăru, înainte ca fata să-i spună că habar nu avea cum să cârâie ca o găină... tot
ce-i rămase de făcut fu să se tupileze în tufișuri și să aștepte cu sufletul la gură,
sperând că nu vor apărea... ”complicații,,. Trecură vreo cinsprezece minute
chinuitoare, până când Thomas apăru în sfârșit.
-Vino. Șopti el. Drumul e liber.
Clara îl urmă. Se simțea ciudat. Fiecare mușchi îi tresărea, încordat. Ușa de lemn a
magazinului nu era închisă. Thomas rămase de veche afară.
-Dute, și grăbeștete! Șuieră el.
Fata intră. În alt moment, i-ar fi fost cu neputință să se grăbească. Vederea atâtor
obiecte o fermecă. Probabil că avea să se deschidă un magazin de antichități.
Sculpturi din lemn cu cai și spadasini, ceasuri vechi cu doamne și domni din
porțelan pictat, cu nimfe și zâne ale apelor cu părul lung și ochi albaștri, căni
pictatate sau sculptate neobișnuit de migălos, mese pline cu covoare deosebite, o
colecție de pipe, perne și hangere orientale, săbii, armuri, lămpi cu sculpturi
atașate... totul era neînchipuit de frumos. Dar, în mijlocul acelei învălmășeli
minunate, ochii Clarei se opriră asupra unei vitrine cu ramă aurită. În ea se afla o
carte groasă, cu coperțile din piele maronie, pe care scria, cu litere de aur: FATA
PĂDURII. În jurul titlului, în formă de cupolă, erau făcute diferite modele
frumoase, lucrate cu migală din lemn de brad. Și lângă carte, pe o pernuță de
catifea roșie se afla un medalion de aur, cu lănțisor subțire. Clara se apropie încet și
deschise vitrina. Luă cartea, și o privi lung. I se păru că la atingerea mâinilor ei
titlul lucește ușor. Apoi întinse mâna și luă medalionul. Pe o parte se afla portretul
unei femei frumoase, cu ochii verzi și părul bălai și lung. Pe cealaltă parte era
sculptată o ursoaică, și pe margini sculptura era înconjurată de un scris mărunt, cu
niște slove al căror înțeles Clara nu-l putea pricepe. Erau niște rune deosebite, așa
cum Clara nu mai văzuse niciodată.
-Clara, vino repede, se apropie oameni! Șopti Thomas, agitat.
Clara, cu cartea și medalionul în mâini țâșni pe ușă, uitând vitrina deschisă.
Ajunseseră departe, când un bătrân înalt, cu o barbă lungă, colilie și părul lung mai
jos de umeri intră agale în magazin. Câteva clipe privi vitrina goală... apoi râse
încet.
-A cam venit vremea... au trecut două sute unsprezece ani de atunci... murmură el,
încet.
În pădure, cei doi copii își trăgeau sufletul pe malul unui pârâiaș, roșii și asudați.
Apoi porniră în grabă, fără oprire, spre nucul lui Thomas. Într-un final, au ajuns
gâfâind nevoie mare. Se opriră, privinduse unul pe altul.
-E atât de târziu... murmură Clara. Cred că trebuie să plec. Mulțumesc mult,
Thomas!
Băiatul nu răspunse. Admira medalionul.
-Femeia asta... femeia asta seamănă cu tine! Zise el, mirat.
-Ai... dreptate! Șopti Clara, intrigată. Păi... singurul mod de a afla odată totul e s-o
zbughesc acasă și să citesc... până nu mai pot! O să trimit după tine să mă culegi cu
mătura și fărașul... râse ea, privind semnificativ la cartea groasă pe care o ținea în
mâini. Și cu aceste cuvinte țâșni spre gard, ca o ciută. Băiatul o urmări cu privirea,
având un zâmbet în colțul gurii...
Clara ajunse fără piedici în camera ei, ascunse cele două mistere sub perna ei mare
și pufoasă, după care ieși, cam fără tragere de inimă, în grădină. A avut treabă până
seara, când au intrat cu toții în casă, pentru a lua cina. Unchiul Glen le spuse
istorioare pline de haz, și au rămas cu toții să îl asculte până seara târziu. Când
până la urmă fiecare se retrase în camera sa. Atunci Clara se așeză pe pat,
aprinzând doar lampa cu abajur roz care se odihnea pe una din noptierele din
cameră și luă cartea în mâini. Ca atrasă de o forță puternică cartea se deschise, și
Clara începu să citească. Înainte de a vă relata ce a citit ea, am să vă spun că Clara
nu a citit toată cartea, ci doar anumite pasaje, din care a înțeles ceva, până la urmă.
Nădăjduiesc că și voi, iubiți cititori, veți înțelege ceva.
” S-a întâmplat de mult, cu ani și ani în urmă... de atunci s-a petrecut o schimbare.
O simt în pământ, în apă și în aer...
Din vremuri străvechi se povestește despre o veche legendă a Fetei Pădurii. Totul a
fost real. Și este real. Dar odată cu trecerea timpului, realitatea s-a transformat în
legendă. Legenda în mit. Iar mitul a fost de mult uitat. În acest sat, acum două sute
de ani, s-a petrecut o întâmplare care întrece strâmtele granițe de gândire ale
oamenilor care privesc doar înainte, care au un singur țel. Să fie ei bogați. Să se
folosească de orice, doar pentru ași atinge scopul. Și apoi să arunce tot ceea ce i-a
ajutat pe când erau slabi, și să lase în urmă doar distrugere, fără ca el sau ca alții să
o repare.
În această întâmplare totul a început într-o noapte groaznică. În acest colțișor de
lume s-a stârnit o furtună puternică. Vântul șuiera și urla, și a plouat atât de mult,
încât apele râului din apropiere s-au umflat, și au început să se reverse peste sat.
Oamenii au ieșit din case, încercând să se salveze, să-și salveze bunurile și
animalele... dar nu mai era timp. Au trebuit să lase totul în urmă, și să alerge spre
dealul de lângă pădure, cel mai înalt deal de la poalele munților. Acolo ar fi fost în
siguranță. Au ajuns cu toții pe coama dealului, de unde au privit cu tristețe cum tot
avutul lor era înghițit de furia apelor. Deodată, una dintre femei a început să țipe
sfâșietor. În graba generală, o femeie își uitase singurul copil, o fetiță de numai doi
anișori, pe nume Iuana dormind în leagănul ei din lemn... leagăn care se afla într-
una din căsuțele pe care apa tocmai le surpa, luându-le cu ea la vale. Numai era
nimic de făcut.
Când urgia a trecut sătenii au coborât în sat. Mai toate casele erau dărâmate, dar
multe obiecte pluteau încă în băltoacele cu apă. Însă micuța Iuana nu a fost găsită...
Anii trecură. Copila cu niște ochi verzi ca braziii din păduri și cu părul blond ca
spicul grâului a fost uitată, alungată de alte tristeți, de alte fericiri. În gândurile
oamenilor întâmplarea nu mai era decât o poveste de groază, bună de spus în serile
de iarnă lângă vatra în care focul duduiește și pocnește vesel...
Dar iată că soarta nu hotărâse moartea Iuanei. Doar o purtase spre un alt destin.
Departe, în pădure, în acea noapte, o ursoaică răcnea și ea disperată de moartea
puiului ei. Fusese lovit de un copac doborât de un fulger. Ursoaica nu îl putuse
salva. Atunci apele au aruncat la țărm leagănul în care se afla micuța Iuana.
Ursoaica s-a apropiat de coș. Mirosi, pufni, se retrase... avea multe îndoieli despre
oameni. De când era și ea doar un pui mama ei o învățase că nu trebuia să se
apropie niciodată de oameni. Animalele vânau doar atât cât le trebuia pentru a se
hrăni. Vânau din nevoie. Oamenii nu respectau nicio lege. Ucideau de plăcere,
pentru a arăta cât de destoinici erau, ucideau pentru blană și pentru păr. Totuși...
ursoaica știa că acesta era doar un pui... ea era o mamă, avea o inimă de mamă. Și
făptura aceea era doar un copil. Care nu se temea de ea. Întindea mânuțele spre
ursoaică, râzând ștrengărește. Ursoaica o ridică din leagăn. O așeză pe labele ei
mari, și o legănă ușor. Așa făcea și cu puiul ei. Și Iuana a adormit. Așa făcea și
puiul ei... și decizia ursoaicei a fost luată. A duso în peștera unde dormiseră, cu
noapte înainte ea și puiul ei. A culcato pe ierburile pe care le adunase pentru
odrasla pierdută. Apoi s-a întins lângă Iuana, barând intrarea cu însuși făptura ei.
Încet încet, ursoaica adormi și ea...,,
Până aici ajunsese Clara cu lectura, când o bătaie ușoară în ușă o întrerupse.
Ascunse repede cartea sub pătură și stinse lampa.
-Da?
Era Bill. Îi adusese hanoracul pe care îl uitase, din nebăgare de seamă, afară.
Încerca vădit să se împace cu ea, sau cel puțin să o cunoască mai bine. Să fie
prietenos până când afla mai multe. Dar Clara îi înșela mereu așteptările. Nu putea
să fie prietenoasă cu el. Simțea, atunci când Bill era prin preajmă ceva ca un fel de
umbră ciudată care o înăbușea.
-Toată povestea asta m-a făcut prea bănuitoare... murmură ea, și se întinse în pat.
Se simțea foarte obosită. În curând, dormea dusă... ca ursoaica din carte.
A doua zi, după obișnuitul program Clara a zbughito cu rucsăcelul în spate, spre
nucul cu pricina. Nu uitase să ia, pe lângă dejunul lui Thomas cartea și medalionul.
Thomas o aștepta nerăbdător, și pentru prima oară nici nu se atinse de mâncare.
Voia să vadă cartea, voia să știe ce era până la urmă cu misterul.
-Nu am apucat să citesc prea mult. Cât mănânci, îți povestesc ce știu. Apoi putem
citi fiecare pe rând cu voce tare, ca să îi dăm de cheia misterului.
Acest argument îl liniști pe băiat, care începu să mănânce în timp ce Clara îi
povestea tot ceea ce citise.
-Inse-cre-sant! Mormăi el cu gura plină, pocind cuvântul. Clara chicoti. În sfârșit,
după masă Clara deschise cartea și începu să citească cu voce tare. Sări peste multe
pasaje. A citit doar ceea ce i se păru interesant.

”... Anii au trecut, și Iuana a crescut mare. Copilăria a trăit-o înconjurată de

animale, pe care le iubea și le ajuta de câte ori putea. Ursoaica era, pentru ea,
mama ei. Iuana avea un dar deosebit: nu-i era frică de animale, și de aceea acestea
o considerau una de-a lor. Veneau să se joace și să primească mângâierile ei. Până
și lupii care erau atât de feroce o primiseră în haita lor și se purtau cu ea ca cu unul
e-al lor. Iuana era de o frumusețe nepământeană. Avea părul lung și blond, și niște
ochi verzi cum nu se mai văzuseră niciodată. Era atât de pură și de curată încât
natura însăși o îndrăgise, și îi dăruise toate darurile ei. Învățase de la ursoaică legile
naturii, și le respecta cu sfințenie, ca toate vietățile din codru. Și știa că mai erau
niște ființe cu două picioare de care trebuia să se ferească. În mâna lor sălășluia
moartea. Asta i-o confirmă un bun prieten de-al ei. Un pui de căprioară. La găsit
mort, cu o săgeată înfiptă în trup. Ursoaica nu îi spusese niciodată că ea era una din
acele ființe cu două picioare. Că era un... om. Ea credea că era o ursoaică.
Niciodată nu se gândise la diferența dintre ea și toate celelalte viețuitoare din
codru. Și povestea s-ar fi putut sfârși așa. Iuana ar fi putut să nu știe niciodată că
era om. Ar fi putut trăi așa pentru totdeauna cu ursoaica care o crescuse în
amintirea unui pui pierdut. Însă, din nou, soarta a schimbat făgașul vieții. Într-o zi
însorită Iuana a ieșit cu turma de căprioare pe câmpie. De obicei mergeau acolo fie
seara târziu, fie dimineața devreme. Doar așa puteau fi sigure că vânătorii nu erau
acolo. Că nu le pândeau la adăpostul copacilor. Totul era ca întotdeauna. Deodată...
cerbii ridicară capul. Mirosiră. Ciuliră urechile. Era omul. Într-o clipă, se dădu
alarma. Au luato cu toții la fugă. Iuana alergă o vreme alături de căprioare, dar din
goană și învălmășeală o luă pe o altă potecă. Nu mai fusese niciodată pe acolo.
Înaintă temătoare. Ținea în brațe un pui de iepure, pe care îl crescuse ea. Mama
iepurașului pierise, întruna din espacadele ei pe câmpie. În părul ei lung se
zburătăceau o sumedenie de vrăbiuțe și pițigoi. Se simțeau în siguranță la adăpostul
pletelor blonde. Dar, deodată, Iuana încremeni. De pe potecă venea un om. Nu era
un vânător. Era un tânăr pădurar, care locuia mare parte a timpului în pădure.
Fluiera bine dispus. Deodată se opri. O văzuse și el. Apoi rămase mut. Se holba
uluit. În fața lui se afla cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse vreodată. Cât de
ciudată trebuie să-i fi părut Iuana... purta, ca în toate zilele, un fel de rochie croită
după capul ei dintr-o piele de animal și din felurite plante, fiind fermecătoare prin
ea însăși, prin strălucirea părului ei atât de lung, prin ochii ei atât de verzi și prin
faptul că nu știa cât de frumoasă era, de fapt. În momentul următor, Iuana făcu un
salt lung și o luă la goană prin desiș. Tânărul se frecă o clipă la ochi, apoi fugi după
ea. Dar forma din fața lui țâșnea, sărea, alerga ca un animal, nu putea fi ajunsă.
Într-un târziu tânărul se împiedică de un ciot și căzu cât era de lung. Atunci strigă
în urma ei, deznădăjduit, măcar că nu știa dacă făptura asta cunoștea graiul
omenesc.
-Stai! Stai! Nu mă pot ține după tine!
Trecu un timp, și nu se întâmplă nimic. Dar deodată simți o mână pe umăr. Tresări.
Făptura aceea era acolo. Iuana îl privea temătoare. Îi atinse cămașa. Șopti ceva,
într-o limbă ciudată. Părea că se adresa iepurașului. Apoi îl privi.
-Ce e asta? Întrebă ea, atingândui cămașa.
-Tu... vorbeș... ti? Întrebă pădurarul, uluit dea binelea.
-Nu mișca! Strigă ea, și sări doi pași înapoi.
-Cine ești? Șopti pădurarul.
-Eu...? Eu... sunt Iuana. Tu?
-Anaton. Mă numesc Anaton. ,,
-Clara! Taci! Trece cineva! Șopti Thomas, foarte agitat.
Copii se uitară printre frunze.
-Braconierii! Șuieră Thomas, livid la față.
Întradevăr, trei oameni îmbrăcați în negru se furișau printre tufișuri. Aveau fețele
acoperite cu cârpe negre, ce nu lăsau să se vadă decât ochii. Masca unuia din ei se
agăță de o rămurică și îi alunecă de pe față. Clara îl văzu și albi. Cei doi copii
rămaseră nemișcați, mult timp după ce trecuse și ultimul braconier. O spaimă
cumplită plutea, parcă, în jur. În cele din urmă Thomas se scutură, dar Clara
rămăsese crispată, iar pe fața ei plutea o nouă spaimă.
-Clara! Clara, ce e?
-Braconierul acela... era... Bill! Bâigui ea.
După ce se mai liniști un pic, îi povesti lui Thomas despre așa zisul angajat de la
ferma lor.
-Totul se complică. Zise el sumbru, și atunci nici nu-și dădu seama câtă dreptate
avea. După asta, Clara începu din nou să citească, dar cu o voce șoptită și ușor
tremurată.
”... Și astfel s-au cunoscut pădurarul acela și Iuana. Un timp, cei doi s-au întâlnit în
secret. Fata i-a spus povestea ei, așa cum o știa de la ursoaică. O poveste de mult
uitată de mulți. La dus prin codru, i-a arătat natura, la făcut să simtă vântul și să
prețuiască soarele, să înțeleagă murmurul râurilor și șoaptele stejarilor. Dar nu la
dus niciodată pe potecile ascunse ale familiei ei, unde, când vânătorii sunau din
corn lumea codrilor fugea să se ascundă. Și nu i-a spus niciodată că natura îi
dăruise puterea apelor și a codrilor, a ploii și a vântului, a fulgerelor și a furtunii.
-E frumoasă casa ta, dar cum poți trăi cu sălbăticiunile acestea? O întrebase Anaton
într-o zi.
-Animalele nu sunt diferite de oameni. Unele-s bune... altele nu. Venise răspunsul,
fără întârziere.
Într-un târziu, Anaton și-a dat seama că se îndrăgostise de Iuana, fica codrilor. Era
diferită de toate femeile și fetele din satul lui. O alesese nu pentru frumusețea ei de
zână, ci pentru sufletul ei atât de curat. Și când i-a împărtășit dragostea lui, Iuanei
i-a fost dat să învețe ceva nou. Nu cunoscuse dragostea. Iubea. O iubea pe
ursoaică. Dar nu știa ce înseamnă iubirea, cu adevărat. Curând, a înțeles că și ea îl
iubește. Și i-a împărtășit tainele codrului.
Dar veni o vreme, când tânărul pădurar a dorit să o prezinte pe aleasa lui sătenilor.
Iuana a acceptat. Așa că, într-o dimineață Anaton își făcu apariția ținând de mână o
fată cu păsări în păr, care călărea o ursoaică. Pe atunci, însă, oamenii erau
superstițioși. Ei au crezut că fata era vrăjitoare. Un singur bătrân, bătrân ca munții
cei cărunți mai trăia de pe vremea când se petrecuse prăpădul acela, și și-a adus
aminte de copila pierdută demult. Unii l-au crezut, alții nu. Dar cu toții erau
convinși că tânăra era piază-rea, vrăjitoare sau una din ielele care rătăceau prin
păduri ademenind muritorii. Ielele erau doar o legendă, dar Iuana, nu. Sătenii își
doreau să scape de ea, s-o alunge sau să o ucidă. Dar un timp pădurarul s-a opus.
Iuana a locuit în casa lui, și în unele zilele hălăduiau amundoi prin codru. Într-o zi,
Anaton și Iuana au înțeles că vor avea o fetiță.
Când aceasta se născu, ea a fost binecuvântată de natură, și pe cer s-a mai aprins o
stea. Însă nu trecu mult timp, și sătenii, tot mai înrăiți i-au cerut pădurarului să le
predea vrăjitoarea. Firește, el nu a vrut. Lea spus că se înșelau, dar fără niciun
folos. Într-o zi, când Anaton era la câmp, sătenii au intrat cu forța în curte. Au
uciso pe ursoaică, care locuia în casa pădurarului. Atunci când au intrat însă în
casă, au rămas îmărmuriți. O lumină albă o învăluia pe fiica codrului și ochii ei
scăpărau fulgere verzi. Ea a chemat toate forțele naturii în ajutor, și a rostit un
groaznic blestem.
-Vă blestem, inimi împietrite! Oricine va face rău naturii, va muri! Blestem! Dar
pentru răutatea unora veți plăti cu toții! Nu va exista casă în care să nu moară
cineva! Și dacă nici al doua sutelea neam al meu nu va rupe blestemul, atunci satul
acesta și toți cei ce locuiesc aici să piară pe veci! Blestem!
Se stârniră vântul, și ploaia și fulgerele, iar cerul se acoperi de nori. Sătenii fugiră,
îngroziți. Un fulger gros lumină casa. Când Anaton ajunse acolo, găsi doar
leagănul neatins în care dormea fetița lor. Cele două blesteme se dovediseră o
încercare prea mare pentru un muritor. Iuana era de acum în lumea duhurilor.
An de an locuitorii au devenit tot mai nepăsători față de natură, tot mai răi, tot mai
sălbatici. Blestemul se împlini. Iuana a devenit doar o legendă. Însă în fiece casă
murea cineva. Dacă ar fi existat un singur om care să-și dea seama de greșelile
făcute poate s-ar fi schimbat ceva. Dar asta nu se întâmplase. ”Inimi împietrite,,
spusese Iuana, și nu se înșelase. Ea fusese atât de pură și de curată și iubise atât de
mult, încât fusese poate singura pe care natura o îndrăgise pentru ceea ce era ea.
Blestemul era, de fapt, răutatea oamenilor, care refuzau să se schimbe. Și avuseseră
mii de șanse ca să devină mai buni. Dar nimeni nu o făcuse, niciodată.
Așa s-a născut FIICA PĂDURII. Legenda spune că neamul ei nu se va stinge
niciodată, și că odată la douăzeci de ani se naște mereu un vlăstar dăruit de natură
și binecuvântat de brazi cu ochii verzi ca smaraldul. Dar trebuie să-și dea seama de
forțele lor. Nimeni nu a făcuto până acuma. Dacă urmașa nu va rupe blestemul
locul acesta va pieri. Dacă nu va reuși nici al două sutelea vlăstar să rupă blestemul
răzbunarea va veni.,,
Clara închise cartea. Se îmbujorase ușor la față. Thomas o privi ciudat, cum nu o
mai privise niciodată.
-Clara... tu... tu... tu ești urmașa! Murmură el, pierdut. Apoi luă cartea și citi mai
departe.
”... Două suflete curate, o dragoste pură și o speranță nestinsă vor putea rupe
blestemul. Medalinonul este păstrat din neam în neam. Când adevărata urmașă și-l
pune la gât strălucește puternic și focul, din care a fost făurit, trece prin el. ,,
-Puneți medalionul, Clara! Pune-l!
Fata ridică medalionul, și cu o mișcare înceată și-l puse la gât. O lumină puternică
îi făcu pe cei doi copii să își acopere ochii.
-Tu ești urmașa! Așa că păzițivă pielea, vânători de stârvuri!
-Eu... vrei să spui că eu aș putea... aș putea rupe blestemul?
Thomas nu i-a răspuns. Și Clara tăcea, iar medalionul lucea ca o stea pe pieptul ei,
îmbrăcândo într-o lumină albă, diafană. Departe, soarele apunea, mare și roșu, iar
păsărelele ciripeau printre copaci.
-Eu sunt, Thomas. Acum toate au sens. Știu ce trebuie să fac. E DATORIA MEA
să lupt și să apăr locul acesta! Aproape că strigă ea.
Lui Thomas i se păru că se înalță, și pentru o clipă în fața lui a fost fica pădurii, nu
Clara, fetița pe care o cunoscuse... dintr-o întâmplare. În acel moment copii se
treziră la realitate. Clara trebuia să se întoarcă acasă, dacă nu dorea să dea de
bucluc. Iar hotărârile trebuiau amânate pe a doua zi. În primul rând, în fața lor era
prezentul, pe care, timp de câteva ore îl dăduseră uitării.
-Cel puțin am dezlegat misterul! Șopti Thomas, în timp ce o ajuta pe Clara să
coboare din copac.
Îl dezlegaseră, dar asta le dădea multe bătai de cap, multe greutăți. Și o datorie.
Deocamdată Clara a trebuit să coboare de pe culmile gândurilor pentru o cu porție
banală de supă aburindă. A doua zi, însă, era foarte nehotărâtă. Era urmașa, nu mai
avea nicio îndoială. Dar ce trebuia să facă, nu știa. Avea nevoie de un sfat pe care
Thomas nu i la-r fi putut da, el însuși având nevoie de un sprijin. În cele din urmă,
cu ochii ațintiți asupra broderiei cearceafului conchise că primul lucru pe care îl
avea de făcut era să ducă cartea înapoi, de unde o luase. Medalionul era însă al ei.
Doar nu fusese al Iuanei? Și nu era ea urmașa Iuanei? Așa că unul din primele
lucruri care trebuia făcut prinse contur în gândurilre Clarei. Tot ce a mâncat sau a
făcut în acea dimineață, înainte de a se întâlni cu Thomas a fost ca într-un vis, așa
că nu e de mirare că în loc de morcovii ceruți i-a adus Elizei pătrunjel, și că a golit
o sticlă de lapte într-un coș în care, de obicei, se țineau diferite fructe care se
serveau la cină. Când în cele din urmă sări gardul și evadă se trezi din gânduri și
vise, chiar înainte de a se izbi de un copac. Desigur, Thomas clarifica că ceea ce
voia să facă Clara era o nebunie cât toate zilele.
-Nu e ne putem întoarce! Cu siguranță că furtul a alertat întreg satul! Mai mult ca
sigur că au chemat poliția! Acum sigur sunt paznici peste tot! Sau oricum ușa e
închisă!
-Thomas, medalionul e al meu, dar cartea nu-mi aparține! A o păstra înseamnă să
fur! Și dacă nu ai văzut că locul e păzit, de unde știi? Trebuie să încercăm măcar!
Ca de obicei, de îndată ce frumoasa lui prietenă se îmbufnă Thomas cedă imediat,
cu toate că bodogăni printre dinți ceva despre... prostia omenească. Nu-i era lui
teamă de paznici sau uși închise, dar gândul că s-ar fi putut întâlni cu braconierii îl
umplea de groază. Dar, cum se spune, când ai intrat în horă, joacă. În câteva
minute cei doi porniseră deja în drumul lor spre sat.
CAPITOLUL AL ȘASELEA
”BUNICUL,,
Alergau cu pas ușor, atenți la orice zgomot. Era ca o cursă, dar o cursă lipsită de
veselia obișnuită. Nu se opriră decât când ajunseră lângă ultimul tufiș din dreptul
magazinului. Gâfâiau cu respirația întretăiată, privind atenți.
-Nu e nimeni! Șopti Clara.
-O, cum să nu! Un paznic nu o să stea la vedere! Va aștepta într-un tufiș, ca să
prindă hoțul, care nevăzând pe nimeni va avea iluzia că este în siguranță. Vezi tu,
însă, se întâmplă să fie și hoți mai puțin proști... stai aici. Dacă vezi pe cineva, un
paznic, un polițist, fugi! Eu mă descurc.
Și dispăru în desiș, făcânduse una cu pământul, furișânduse încet, una cu umbrele,
iarba și copacii. Spre uimirea lui –deși luase de trei ori la puricat fiecare copac,
tufiș, fiecare colțișor și fiecare petec de pâmănt- nu era nimeni, iar ușa era
deschisă. Să fi fost cineva înăuntru? Asta da capcană!
Ar fi putut să se întoarcă, dar ce fel de băiat se chema el că era, dacă ar fi fugit?
Așa că –fie ce-o fi- intră. Nimic. Nu era nimeni. Se convinse singur, după ce
răscoli peste tot. După ce ridică capacul tuturor lăzilor, se uită în toate vazele (de
parcă paznicul s-ar fi putut micșora prin cine știe ce puteri miraculoase) răvăși
toate covoarele, ridică coifurile fiecărei armuri... . În cele din urmă se dădu bătut,
convins că se înșelase, și plecă după Clara. Nu observă că, pe ușa din spate intră
fluierând un bătrân cu o roabă plină de ghivece cu flori.
-Vino! E liber! Șopti Thomas, când ajunse la destinație. Cum preferi, vin și eu sau
te duci doar tu?
-Mă duc doar eu. Tu rămâi de strajă.
El aprobă, și îi dădu câteva indicații cu privire la traseu. O urmări cu privirea, apoi
se așeză comod. Dar scruta încordat împrejurimile, vrând să fie cât mai demn de
misiunea lui de... paznic. Clara se furișa fără zgomot. În cele din urmă ajunse la
ușă. Trase aer în piept, ascunse medalionul sub haină și atinse clanța. Intră, și cu
pași furișați ajunse la vitrină. Trecu de două trei ori mâna în sus și în jos pe carte, o
așeză în vechiul ei loc, pe catifeaua vișinie, și se întoarse, vrând să iasă cât mai
repede. Chiar atunci, de pe scara spiralată a magazinului, care avea și un etaj, se
auziră pași. ”Tronc, tronc, tronc, tronc...,, Clara, înebunită de frică, fugi spre ieșire,
dar se împiedică de un covor și căzu, răsturnând o armură care căzu peste ea. Și în
acel moment, de pe scări apăru un bătrân drept, înalt, cu barba lungă și colilie. Iar
privirea lui era atât de blândă, că fata uită pentru o clipă de sperietură. Se așteptase
să apară un polițist în haine verzi care să o someze cu glas tunător să ridice
mâinile, sau un braconier, dar... nimic din toate acestea. Bătrânul râse încet și o
scrută pe sub sprâncenele lui stufoase.
-Deci așa... tu ești hoața de cărți și medalioane!
-Nu sunt hoață, se pomeni spunând Clara. Medalionul îmi aparține, cât despre
carte... v-am aduso înapoi! Se dezvinovăți ea.
-Știam că o să vii, într-o zi. Fu singura replică a bătrânului.
Apoi o ajută să se ridice, și îi întinse medalionul, care îi alunecase de la gât. Cu
aceeași mișcare înceată Clara și-l petrecu după gât. Lucirea fu puternică, și focul
trecu a doua oară prin el. Bătrânul o privi zâmbind, cu venerație și bucurie.
-Am crezut mereu în legendă! Șopti el. Tu ești aici, și EA te veghează. Stăpâna
naturii s-a întors! Haide, rămâi să vorbim. Eu sunt cel care a scris cartea. Poți avea
încredere în mine.
Eliberă două scaune, aduse două pahare și turnă în ele suc de căpșune. Și,
dintrodată, Clara înțelese că EA il scosese în cale pe Cel Înțelept. Care avea să-i
răspundă la nelămuriri. O putea ajuta, putea să o îndrume. Și în timp ce-și bea
sucul aromat Clara începu să îi spună povestea ei, mai puțin detaliată în ceea ce
privea trecutul și cu multe detalii ceea ce i se întâmplase de când venise aici.
Despre ursoaică, despre cum descoperise că era ceva la mijloc și, la final de tot
despre braconieri. Despre Thomas nu pomeni nimic. Poate... îi va spune mai târziu.
Încă nu avea deplină încredere în el. Bătrânul o ascultase în tăcere. Dar când îi
spuse unde locuia, o undă de tristețe trecu pe fața lui. Ascultă atent toate relatările
cu privire la braconieri. La final, oftă.

-Toate se complică! Zise el, așa cum spusese cândva și Thomas. Cu acești
braconieri e o poveste mai lungă. Au mai multe arme, mai cumplite decât puștile.
Când mă aflu în preajma lor, simt o umbră care mă umple de groază. E ceva ciudat
cu ei. Ar fi bine dacă ai avea dovezi... poate că nu toți polițiști țin cu ei.
-Dar am! Aproape că strigă Clara, și scoase din rucsăcel glontele, care de când cu
Bill își avea locul acolo.
-Atunci cred că PUTEM face ceva. Ascultă, am să te ajut. Asta e misiunea mea.
Deci ști cine sunt... ști și că eu și Eliza ... în fine, nu voi scormoni trecutul. Ști, e o
poveste tristă, și eu vreau să văd chipuri vesele. De altfel, tu ești doar o fetiță... mai
mare. Uneori sunt gelos pe unchiul Glen. Ne avem bine. Și el crede, și el știe. El,
acolo, are parte de dragostea ei, îl iubește ca pe un tată... uneori îmi doresc să
vorbesc cu cineva. Cred că de aici mi-a venit ideea asta trăsnită cu hanul. Mă rog,
la un han vin oameni, auzi vești... Hm, hm... m-a luat valul... Dar trebuie să
înțelegi că, SUB NICIO FORMĂ, nu trebuie să îi pomenești de treaba asta. Nici
Elizei, nici tatălui tău.
-Păi... ei oricum nu știau. Dar trebuie să plec, că e trei și nu trebuie să-mi observe
absența.
-Așa, așa! Nu trebuie să afle! Nu, nu, mai ales dacă ăla e braconier, blestemat fie-le
numele!
-Trec și mâine, să facem planuri... las glonțul aici. E mai sigur. Da?
-Da, da... sigur, Clara! Eu aici locuiesc. Vino oricând. Dar pe ușa din spate, auzi?
Strigă el în urma ei. Și râse.
Nu sperase la o conversație așa de captivantă cu o copilă răsărită din... covoarele
lui. Parcă întinerea iar, și se reîntorcea pe vremea când satul și sătenii erau altfel.
Ca o mare familie unită. Își trecu palma peste ochi, urmărindo pe Clara cu privirea
până când ea se pierdu printre tufișuri și copaci. Apoi porni fluierând spre
bucătărie. Se opri însă, uimit de propriul glas. Apoi râse din nou, în amintirea a
cine știe căror vremuri. În pădure, Thomas mai că nu se buși de Clara, în așa goană
ieși din tufișuri când o văzu.
-Ce s-a întâmplat? Poliția? Braconierii? Ce ți-au făcut? Cum de-ai scăpat cu basma
curată? Am fost așa îngri... eu... mă rog! Își înghiți el cuvintele, nevoind să-și
trădeze sentimentele într-o izbucnire. Deci??? O bombardă Thomas, mânios și
asudat deopotrivă.
-Nu, nu nu și nu! E o poveste lungă... dar, pe scurt, se pare că nu ai habar să
inspectezi locurile. (La această remarcă, Thomas se înroși, parte de furie, parte de
rușine.) Am dat nas în nas cu propietarul magazinului, care este tatăl Elizei, dacă îți
mai amintești. El a scris cartea aceea, și știe tot despre trebușoara asta. A promis că
mă va ajuta. I-am spus toate peripețiile mele, poate presărând pe ici și colo câte o
minciunică ca să nu fiu nevoită să te pomenesc și pe tine în istorioara mea. Deci
mâine mă întorc aici, ca să plănuim. Mai multe vorbim pe drum, uite ce târziu e! S-
anțeles?
Thomas era uluit, și mult timp turui Clara fără ca el să poată spune ceva. Învățase
de mult să nu aibă încredere în oameni, și nu se putea schimba cât ai bate din
palme. În cele din urmă recunoscu cu jumătate de gură că întâlnirea asta picase la
țanc, dar refuză categoric orice contact cu bătrânul. Deocamdată, el era de părere
că acesta nu trebuia să știe că exista și un Thomas pe lumea asta.
-Ca să poți avea deplină încredere în oameni e nevoie uneori de ani. Firește, nu
sunt absurd, dar să fim serioși, îl cunoști doar DE O ZI! Și apoi... eu nu am niciun
rol în povestea asta. Tu ești urmașa!
Clara râse vesel. Chiar atunci ajunseră la nuc.
-Mă tem că tu FACI deja parte din poveste. Și dacă se va sfârși cu bine –cine știe?-
poate că se va scrie un capitol și despre tine în cartea cea mare.
Pomenind despre viitor, Clara se posomorâ un pic.
-Pa, Thomas!
Și într-un elan de recunoștință, Clara îl îmbrățișă. Atunci, neobservat de ei, focul
trecu a treia oară prin medalion. Thomas nici nu a avut timp să se mire sau să
roșească, căci Clara dispăru, sărind gardul cu o repeziciune năucitoare. Odată
trecută de cealaltă parte a gardului, Clara reveni, ca de obicei, cu picioarele pe
pământ. După mulțimea de activități zilnice Clara se culcă obosită. Și avu un vis
liniștitor și frumos. Se făcea că se plimba într-o pădure, alături de EA. Acum o
putea vedea deslușit. Fica pădurii era fericită, și mulțumită de Clara. Îi zâmbea, și o
povățui ce să facă. Era înaltă, luminoasă și purta o rochie lungă și albă. Părul îi era
lung, până la călcâie, de un auriu strălucitor. Avea o voce caldă, fermă și șoptită în
același timp.
-Să ai grijă la EI, Clara. Încă nu a venit timpul să știi tot despre ei. Dar au o armă
mult mai puternică decât pușca. Umbra e de partea lor. Răul trebuie să dispară. Și
tu ai mulți prieteni adevărați, deși poate că pe unii nu îi cunoști, și de alți te
îndoiești. Încredete în unchiul Glen. Și în BĂTRÂNUL ÎNȚELEPT. Și spunei
CUIVA că nu ar trebui să se ascundă ca aurul în pietre. Timpul lui se apropie. Vei
reuși, poate, acolo unde eu și mulți alții au dat greș. Misiunea ta e pe o muchie de
cuțit. Dacă vei da greș, nu voi putea opri blestemul.
Ea dispăru, și se întunecă totul. Și Clara văzu, ca într-un portal al viitorului, satul în
flăcări. Casele ardeau ca niște flăcări. O văzu pe ursoaică ucisă... și ceva, sau
cineva, o umbră mare se întindea peste pădure. Se văzu pe ea în fața LOR.
Gloanțele o străpunseră... iar medalionul căzu, spărgânduse într-o pulbere aurie.
Clara se trezi asudată. Medalionul era la gâtul ei, și ceea ce credea ea că erau
cioburile lui era de fapt lucirea ligheanului de alamă, în care soarele se reflecta în
toată splendoarea lui. Dar lucirea medalionului o încredință că nu fusese totul un
vis... că EA fusese acolo. Se îmbrăcă, se spălă, dar când se apropie de ferestre își
aminti că ea le închisese. Acum erau deschise, și pe pervaz găsi un bilețel scris în
grabă.
”Clara, sunt eu, Thomas! Azi noapte am auzit ceva interesant, dar nimic nu mai e
sigur. Distruge hârtia și vino la nuc cât poți tu de repede!,,
În consecințe Clara aprinse un chibrit și arse hârtia, își lăsă micul dejun pe jumătate
neterminat, și reuși să facă ceea ce i se ceruse în timp record, chiar dacă nu chiar
așa de repede pe cât ar fi vrut Thomas. Îl găsi neliniștit, și cu două cercăne mari.
-Ce e? Șopti ea, deși aproape bănuia răspunsul.
-Braconierii! De data asta CHIAR e de rău! Se pare că au mirosit ceva-ceva. În
primul rând, braconierii știu că i-am văzut, și Bill te-a recunoscut atunci. Pe mine
nu mă cunosc, nu m-au văzut, dar tu ești în pericol. Se tot întreabă de ce nu s-a
făcut tam-tam despre ei. De ce nu am zis la nimeni... se certau care să se ducă să îi
spună șefului, ”ălui mare,, cum îi spuneau ei. Se pare că îl cam știu de frică. Tare-
ar vrea să te prindă, dar ei nu știu că tu ieși pe furiș din curte. Și înăuntru Bill nu
are curaj să îți facă ceva. Și zicea că unchiul Glen e mereu cu ochii pe el... l-a
înjurat în fel și chip. Cert e că NE VOR. Suntem luați în vizor. Oftă el, apucânduse
să mănânce.
-Și eu trebuie să îți zic ceva. Am visato aseară. Nu-ți pot povesti tot, dar EA mi-a
spus să am încredere în unchiul Glen și în BĂTRÂNUL ÎNȚELEPT. Tatăl Elizei,
adică. Ști, nu cred că... vreau să spun, ar trebui să ieși la lumină. Ea mi-a spus asta.
Thomas o privi mirat.
-A pomenit EA despre mine...?
-Da. M-a povățuit ce să fac, și mi-a arătat ce se va întâmpla dacă voi da greș. Și era
groaznic. Clara închise ochii. Era palidă. Nu! Șopti ea. Nu voi vorbi despre asta.
-Dar... totuși... ce se întâmpla cu tine?
-Nu știu... dar în vis braconierii au tras în mine, și am murit.
-Pă-păi nu e plăcut să fi viu și să... să asiști la asta. Ce-ce vreau să spun e că
TREBUIE să reușim. A, să nu uit, eu nu făceam nimic? Nu te salvam, nu... ?
Clara izbucni în hohote de râs. Thomas nici măcar nu zâmbi. Privea în gol. Părea
că voia să ia o hotărâre. Că se lupta cu sine însuși. În cele din urmă, întrebă:
-Și... dacă va trăda? Iar Clara știu că se gândea la bătrân.
-EA nu minte! Replică ea simplu.
-Bine... poți să îi spui. Șopti el încet.
-Aș putea inventa ceva... că ești fratele meu, sau că...
-Nu, Clara! Vei spune adevărul!
Cu această remarcă, Thomas se ridică. Părea foarte palid și obosit. Abia dacă mijea
un zâmbet pe fața lui.
-Haide! Trebuie să mergem! Să ne grăbim!
Fugeau prin pădure, cu pași ușori. Simțeau pericolul. Fusese sau mai era încă
acolo. Deodată, se opriră. În iarbă se vedea sânge. Proaspăt și roșu-aprins.
-Uite, Clara!
Ceva mai încolo, tremurând în iarbă se afla un pui de iepuraș, miiic și draăgălaș.
Un picioruș îi atârna fără vlagă. Era rănit de un glonte.
-Sărmanul! Șopti Clara. Dacă vrem să-l salvăm, trebuie să ne grăbim...
-Sunt aici! Haide!
Ținând iepurașul în brațe, Clara fugea sprintenă ca o căprioară. Thomas se uita
neliniștit înapoi. Magazinul se vedea dintre copaci, dar el văzu o formă neagră...
ceva luci ușor...
-Clara, hai! Hai!!!
Ca prin farmec, ajunseră la ușa magazinului și se bușiră în ea. Căzură peste
covoare, de-a dura. Mai sprinten, Thomas se ridică, închise ușa și trase zăvorul.
Apoi fugi și la ușa din față, și făcu același lucru. Scările scârțâiră. Thomas răsuflă
adânc.
-Ah, tu erai, Clara! M-am temut că... bătrânul amuți. Îl văzuse pe Thomas, și în
ochi i se citea o întrebare mută.
-Ăăă... să vă explic. Thomas este un bun prieten de-al meu. Am să vă spun totul.
Dar în primul rând scuze pentru intrarea asta deloc triumfală... braconierii ne
urmăreau. Și, vă rog, înainte de toate, să aveți grijă de el.
Îi întinse iepurașul. Acesta arăta jalnic.
-Vai, vai... nenorociții, stârpiturile! Din fericire, știu să doftoricesc animalele.
Veniți sus.
Îl urmară în casa lui, urcând scara spiralată. Acolo, pe o masă mare, bătrânul spălă
rana iepurașului, o bandajă și îi dădu cu blândețe să mănânce. Apoi îi conduse într-
o altă încăpere, care servea pe post de bucătărie. Aduse pâine, brânză, roșii și lapte
și le așeză pe o masă, în jurul căreia se așezară cu toții. Și cu toții înțeleseră că
sosise momentul planurilor. Chiar atunci, spărgând oarecum gheața ce plutea
deasupra micului grup se auzi un fâlfâit și intră o bufniță mare, care se așeză pe
umărul bătrânului.
-Ea e Rozarka. De mult, am salvato... era pe moarte. De fapt, am pe aici o mulțime
de animale cărora le-am redat viața. Cu asta mă ocup. EA m-a însărcinat să fiu
păzitorul pădurii, și eu îndeplinesc porunca EI.
Mai erau un cerb, două căprioare, câteva veverițe, încă cinci iepurași, o vulpe și
Rozarka. Fuseseră și altele, dar odată vindecate plecaseră înapoi, în codru. După
spusa lui, mai veneau însă uneori, în semn de mulțumire. Rozarka îi era cea mai
dragă, căci fusese prima pasăre pe care o salvase, și îi era credincioasă de mulți
ani.
-Am să vă spun povestea lor. Fiecare are o poveste. Dar nu acum. Spuneți-mi voi...
ce nu mi-ați spus.
Și întorcânduse spre ei, așteptă. Cei doi copii se priviră în ochi, apoi Clara începu
să vorbească. Și puse tot sufletul ei în acea povestire, ca să îl convingă pe bătrân.
Când termină așteptă încordată un răspuns. Când îi privi fața, i se păru că ochii lui,
nespus de albaștri, erau plini de lacrimi.
-Știam o parte din povestea asta. EA mi-a spus multe în vis. Dar, și de nu ar fi fost
așa, nu aș fi crezut altfel. Știu să deosebesc adevărul de minciună, iar Thomas e
nevinovat. Acum, că știu totul, Thomas ar putea locui la mine. Într-o cameră
confortabilă. Nu în copaci, că doară nu e pasăre.
Zise el, și se opri, mângâind bufnița. Băiatul însă plecă repede ochii în jos.
-Vă mulțumesc, dar nu pot accepta. Ar însemna să fiu departe de Clara. Șopti el,
îmbujorat.
Atunci, pentru prima oară, bătrânul zâmbi cald.
-Ești... îi ești un prieten bun. Și asta-mi place. Eu știu că nu e plăcut să trăiești într-
un copac, cu spaima continuă din jurul tău. Și e greu să alegi între frig, spaimă și
un pat călduț. Tu ai trecut testul.

Și copii înțeleseră că EA voise să îl încerce pe Thomas. Bătrânul le povesti trecutul

câtorva din animalele sale. În parte, istorisile erau la fel. Nici bătrânul nu se temea
de codru. Animalele nu le făceau niciun rău păzitorilor pădurii. Desigur, nu îi era
frică nici de braconieri. Mai degrabă aceștia îl știau de frică. Dar firește, el singur
nu îi putuse detrona. Animalele îl ascultau doar în ceea ce nu li se părea periculos,
dar altfel nu le putea porunci.
-Dar ce putem face, dacă cu toții, chiar și polițiștii, țin cu braconierii? Puse Thomas
degetul pe rană.
-Nu TOȚI... nu toți. Doar cei din împrejurimi. Și asta pentru că le e frică. Nu
pentru că vor. Dar noi trebuie să ne bazăm în primul rând pe noi înșine.
-Ce vom face?
-Mai întâi, trebuie încercat la poliție. Dar nu la sediile din zonă. Aveți o dovadă, și
mi se pare că mai am și eu câteva.
Și scoase din buzunar două fotografii alb-negru. Se părea că, odată, bătrânul
reușise să îi fotografieze de la distanță.
-A fost acum doi ani... EA m-a salvat. Am vrut să fug și m-a văzut unul. Au vrut să
tragă, și un soi de umbră ciudată îi învăluia. Și atunci o lumină mare a apărut între
mine și ei. Am scăpat fugind, iar braconierii s-au aruncat la pământ, acoperinduși
ochii cu mâinile. De atunci am fost mai prudent, și mi-am luat și o flintă. Dar
animalele știu că nu e pentru ele, ci pentru scăfârliile stârpiturilor alea. Deci... voi
merge la poliție peste... hm... peste două zile. În acest interval nu mai coborâți. O
voi trimite pe Rozarka dacă apar vești. Iar de acum înainte am să vă însoțesc peste
tot. Și... văd că e ora prânzului. Cred că Clara v-a trebui să se prezinte la masă, așa-
i? Ar fi bine să nu îi faci pe ai tăi să simtă vreo urmă de suspiciune. Haida!
Își aruncă pușca pe umăr, o chemă pe Rozarka care veni ca un fulger și își înfipse
ghearele în haina lui, pregătită de drum și deschise ușa. Copii îl urmară. Thomas
forma ariegarda. Clara era la mijloc. Mergeau grăbiți, atenți la orice sunet. Dar fie
că braconierii lăsaseră prada pe altă dată, fie că nu le convenea o luptă fățișă, deși
simțeau pericolul nu se mai arătă nimeni. Ajunseră cu bine la nucul lui Thomas,
unde își luară rămas bun de la bătrân. Acesta îi povățui încă odată să nu mai
coboare la magazin, le spuse că le va trimite bilețele prin Rozarka și le promise că
după vizita la poliție va veni el la ei. Și o mai sfătui pe Clara să se eschiveze dacă
părinții ei ar fi dorit să coboare în sat și i-ar fi propus și ei să meargă. După cum
spunea el, aceștia nu s-ar fi sfiit să atace, și atunci părinții ei ar fi fost în mare
pericol. După care își luă filnta în mână și bufnița pe umăr și dispăru din privirile
lor, în cele din urmă, fluierând vesel. Thomas și Clara au mai rămas un timp așa,
privind depărtările, duși pe gânduri. În cele din urmă și-au luat și ei rămas bun.
Clara sări gardul bine dispusă. Se gândea că odată ce bunicul (în gândul ei îl
numea așa fără să-și dea seama) va spune poliției totul lucrurile se vor rezolva. În
parte, firește, dar dacă vânătorii dispăreau dispărea și blestemul. Totuși, o parte din
ceea ce nu înțelegea încă Clara era că trebuiau să se schimbe și oamenii, să dispară
răutatea din inimile lor. Nu doar vânătorii. Se întinse în iarbă, așteptând să fie
chemată la masă. Fără să-și dea seama însă, adormi. În lumea aceea, EA o aștepta
ca întotdeauna. Ochii ei o sfredeleau cu blândețe.
-Deci?
-Am vorbit cu BĂTRÂNUL... cred că vom reuși să alungăm braconierii cu ajutorul
poliției.
-Și?
Clara nu răspunse. Nu înțelegea.
-Și crezi că ASTA e totul? O parte din menirea ta, desigur, este să alungi
braconierii. Dar misiunea ta este să îi trezești pe oameni. Să faci răutatea să
dispară. Să lupte cu fricile lor, să înțeleagă că dacă sunt uniți pot învinge răul. Ști
că din tot satul acesta, doar patru oameni mai au inimile curate? Toți ceilalți sunt
întunecați de ură, mândrie, gelozie, lăcomie, egoism... doar dacă ei vor deveni
altfel blestemul se va destrăma. Altfel, peste câțiva ani vor veni alți braconieri, în
locul celor alungați de tine acum. Înțelegi asta?
-Oarecum... da! Dar cum să fac eu asta? Mă tem! Dacă voi da greș?
-Te temi... de fapt de ce te temi? Tu ești ultima descendentă care are puterea să
ridice blestemul. Te temi de destinul tău?
-Mă tem că voi da greș!
-Nu, nu vei da! Vei putea face totul, deși ești doar o copilă într-o lume atât de
mare. Ridicăte! Îți vei lua oare destinul în piept? Vrei să încerci să ridici acel
blestem? E alegerea ta!
-Vreau! Vreau! Dar cum să fac asta? Cum pot eu să îi fac pe alții mai buni?
-Anna! Șopti Iuana scurt, și dispăru.
Clara simțea că cade într-un hău... și se trezi. Unchiul Glen o scutura ușor.
-Haide! E vremea prânzului!
Dar în vreme ce îi șoptea această banalitate zâmbi enigmatic, iar Clara pricepu că
bunicul îi spusese deja totul. Se sculă și o porni spre casă. La masă totul decurse
normal. Dar când Eliza îi aduse o bucată de prăjitură delicioasă cu căpșuni, Clara
găsi sub ea un bilet. Desigur, îl băgă repede în mâneca hainei, asigurânduse că
nimeni nu văzuse nimic. După cină ieși afară și îl citi. Când îl deschise, din bilet
mai căzu un bilețel. Primul era de la bătrân și suna cam așa:
”Stârpiturile mișună peste tot. Vă caută. Thomas să aibă grijă mare, aveau și niște
copoi. NU VĂ DEPĂRTAȚI DE CASĂ SUB NICIO FORMĂ!!!
P.S
A venit la mine o copilă, și a dorit să citească cartea. A zis că o cheamă Anna, dar
nu știu ce este cu ea. Doamna nu mi-a pomenit nimic despre asta. Rozarka te va
aștepta în nucul din curte, nu va pleca fără biletul tău.
B
ătrânul ”Înțelept,,
Clara zâmbi văzând ghilimelele de la cuvântul ”Înțelept,, îngroșate de mai-mai să
rupă foaia. Luă o hârtie și un creion și scrise o scrisoare în toată regula, povestind
atât despre vis, cât și despre o sumedenie de alte întâmplări hazlii de prin curte,
care nu aveau nicio legătură. Adevărul era că Clarei îi plăcea să scrie scrisori, și
cum nu prea avea cui se folosea din plin de privilegiu de câte ori avea ocazia.
Apoi se duse ferit la nuc, și urcă în el. Bufnița apăru pe neașteptate, ceea ce o făcu
să tresară. Clara o mângâie, îi legă biletul de picior și îi dădu o bucată de zahăr.
Bătrânul îi povestise că iubea zahărul la nebunie, și că ar fi făcut orice pentru o cât
de mică bucățică de zahăr. Apoi îi spuse să se ducă înapoi, la bătrân. Bufnița se
pierdu curând în depărtare. Apoi coborâ, în timp ce înserarea punea stăpânire pe
crestele munților. Apoi coborâ, considerând că al doilea bilet era cam misterios.
Dar era de la unchiul Glen.
”Vino în cabana mea, avem ceva de discutat. Aș zice multe, și nu tocmai, căci
pereții au urechi.

Unchiul Glen,,
Biletul era mult mai scurt, și după părerea Clarei avea haz. ”Hm, chicoti Clara,
multe și nu tocmai...,, Se îndreptă spre camera lui și intră. Unchiul Glen era acolo,
și îi zâmbi.
-Ai întârziat!
-A trebuit să răspund urgent la scrisoarea bunicului.
-A cui?
-A Bătrânului Înțelept! Zise ea, amintinduși că el nu avea de unde să știe porecla
dată de ea bătrânului.
-Aha! Bănuiam! Dar de când cu stârpiturile îmi fac griji!
Unchiul Glen se opri. Pași ușori se auzeau la ușă. Îi auzea și Clara. De când purta
medalionul, simțurile i se ascuțiseră. În cele din urmă, pașii se îndepărtară. Privind
pe geam, Clara văzu o mogâldeață sărind gardul. Pricepu că fusese Bill, înainte ca
unchiul Glen să i-o spună.
-EI ... șopti ea, scurt.
Bătrânul încuviință, și dintrodată păru mic și gârbovit de umbra din jur. Clara privi
medalionul, și literele neînțelese de ea se aprinseră. Medalionul strălucea puternic,
ca o stea coborâtă pe pământ. Într-o clipă, lumina lui inundă încăperea. Umbra se
risipi, și unchiul Glen respiră ușurat. De parcă o mare povară i se luase de pe
umeri, și acum era din nou el, cel din totdeauna.
-Nu cred că trebuie să mai discutăm...nu... nu acum! Ce ști tu, știu și eu. Vino, am
să te însoțesc până în camera ta.
Porniră, și în noapte nu se văzu nimic. Dar Clara simțea amenințarea din umbră. I
se păru că e privită, dar nu putea spune de unde și de cine. Ceea ce știa clar era că
ei erau acolo. Au intrat cu bine în casă, fără ca ceva să se petreacă. Ajunsă în
cameră, Clara aprinse lumina și cercetă peste tot pe unde s-ar fi putut ascunde un
braconier. Pentru prima oară închise geamurile, trase zăvorul la ușă și nu putu
adormi ca deobicei cum lumina stinsă. De aceea, lampa din camera Clarei lumină
camera toată noaptea. În acea noapte Clara nu a avut niciun vis, și a dormit
profund, până dimineață târziu. Când se ridică din pat trase perdelele, deschise
geamurile și descuie ușa. Odată cu venirea luminii, frica încetase. Când coborâ jos,
Eliza îi dădu o scrisoare. Era de la bunica ei, care o iubise foarte mult. Bunica era
îngrijorată în multe privințe, și în deosebi în ceea ce o privea pe ”acea țărăncuță,,
care era mama ei ”vitregă,,. Vă dați seama că eroina noastră nici nu o citi cu
atenție. Uită chiar să trimită un răspuns, căci aruncase scrisoarea pe undeva prin
casă și o pierduse.
Nici nu se gândi că de acea scrisoare avea să fie legat o mică parte din destinul ei.
Deci, după cum vă spuneam, Clara aruncă scrisoarea pe undeva prin casă și o
zbughi în pădure. Încălca o regulă, dar Thomas alesese să rămână acolo pentru ea,
așa că nu îi păsa. De altfel, simțea că în mod nevăzut EA o veghea. Ca de obicei
Thomas o aștepta tolănit pe una din crăcile nucului. Făcuse o alegere grea, și știa
asta. În fiece noapte spaimă, frică nebunească și teama că ei îl vor prinde, în locul
unei cămăruțe tihnite, cu un foc arzând vesel în vatră.
-Clara, ai întârziat! Am fost așa de îngri...
-Așa îngrijorat? Îi râse Clara în față.
-Nu! Da... las-o baltă! Deci? Ce mai e prin cartier?
Clara îi relată pe scurt ultimele întâmplări. Dar în acea zi nu au mers în drumeții, ci
doar au stat de vorbă și au privit pădurea dintre crengile nucului. Au vorbit despre
planuri de viitor, de parcă învinseseră deja. Dar să-i iertăm, iubiți cititori. Oare noi
nu spunem ce vrem să facem cu banii înainte de ai avea?... Trecu și ziua aceea. Și
nimic nu se petrecu. Iar a doua zi nerăbdarea puse stăpânire pe Clara. Ce făcea oare
bunicul? Thomas cioplea ceva, mocnind și fierbând ca un ceaun din bucătăria
Elizei. Și când seara celei de-a doua zile veni iar Rozarka nu dădu niciun semn,
Clara își aduse aminte că era stăpâna naturii. Iar când pe craca nucului poposi o
pitulice, Clara o chemă la ea, iar pasărea veni. Thomas privea la fel de uimit ca și
prima oară.
-Du-te, pasăre micuță, la ultima clădire din sat, și spune-mi ce vezi tu acolo.
Pitulicea zbură, dar nu se mai întoarse. Dar când în noapte Clara citea ceva cu
gândul aiurea, bufnița bătu cu ciocul în geam. Avea ca de obicei un bilet prins de
picior.
”Clara, așa de multe s-au petrecut azi că am uitat să îți trimit solie. Voi veni mâine
la ora zece la nuc. Te aștept să vii.
B
ătrânul Înțelept,,
Clara citi rapid biletul, și apoi îl aruncă pe podea dezamăgită. Se așteptase ca
bătrânul să îi spună măcar așa, ceva-ceva în bilețel. Scrise două cuvinte de
încuviințare pe un petecel de hârtie și imediat după plecarea bufniței se culcă și
adormi. Un somn fără vise, fără teamă sau speranțe. EA o veghea, și asta îi era de
ajuns. Se trezi târziu, și de parcă asta nu ar fi fost destul, trebui să gătească și o
prăjitură împreună cu Eliza. Clarei îi plăcea la nebunie să gătească, și asta îi
amintea dureros de vremurile în care făcuse mâncare cu o altă ființă, care era acum
undeva departe, sus, în cer. Amintinduși de mama ei un fel de nostalgie o cuprinse,
și la finalul prăjiturii descoperii că de fapt îi plăcuse la nebunie să facă prăjitura.
Era ceva normal, și acum hai să recunoaștem că în ultimul timp numai lucruri
normale nu se petrecuseră cu Clara. Dar, ca în orice galaxie exista și o gaură
neagră: Bill și privirile lui furișe. Descoperi că deși terminase toate treburile nu
putea pleca, din cauza lui. Se ținea ca o umbră pe urmele ei. Din fericire, unchiul
Glen observă ce se petrecea, și îl chemă pe Bill să îl ajute la culesul roșiilor. Bill nu
s-ar fi putut împotrivi fără să dea de bănuit, căci nu avea altceva de făcut. Așa că,
scrâșnind din dinți trebui să se supună. Atunci Clara făcu o săritură din alergare și
sări gardul. Fugi spre nuc, se cățără într-o clipită și fu la un pas să nu izbucnească
în hohote de râs. Bătrânul și Thomas erau cu spatele la ea. Apropiinduse pe
nesimțite Clara îi atinse brusc. Ei se întoarseră iute (foarte speriați) și având niște
mutre demne de oricare film de comedie.
-Nu prea ești punctuală! Mormăi Thomas.
-Nu ai fi nici tu, dacă ai avea alături un lup în blană de oaie care te urmărește peste
tot! Noroc cu unchiul Glen! Zise ea, și se așeză bosumflată.
-Bine era dacă ERA de râs. Și în timp ce mâncau proviziile aduse de Clara,
bătrânul începu să povestească.
-Nu avem șanse cu poliția! Toți sunt vânduți, sau le e frică. Nu au curaj să lupte
împotriva LOR. Am un văr de-al meu... polițist. Credeți că e mai breaz? Îi e frică!
Frica îi stăpânește pe toți! Aproape că strigă bătrânul. Apoi tăcu, amintinduși de
glasul lui și-al unuia din polițiști:
”-Ești de o mie de ori prost! EI sunt puternici, noi suntem slabi! Dacă ești cu ei
trăiești fără bătăi de cap, fără frică, fără... bâlbâia acela, înfocat.
-Fără regrete pentru țara și cinstea ta? I-a spunemi, câți bani ți-au dat? Și cine ți-a
băgat în cap discursul ăsta?
-Nimeni nu-i poate învinge... EI...
-Nimeni, pentru că nimeni nu încearcă! Ia-ți lăsat să vă sădească frica în inimi! Îi
urăști pe EI, te urăști pe tine cel de acum dar nu încerci să schimbi nimic!!! Ești
doar un laș pricopsit de aiurea!,,
Bătrânul oftă, apoi o privi pe Clara drept în ochi.
-Nu ne putem baza decât pe noi înșine!
-Dar ce e cu Anna? Murmură ea încet.
-Chiar nu știu! M-am pomenit cu ea intrând pe ușă... mi-a spus că EA a trimiso să
citească cartea ”nebunului,,. I-am dato. A stat multe ore citind pe un scăunaș. Nu
mi-a spus nimic la plecare, dar era albă ca varul. Mi s-a părut că plângea.
-Foarte ciudat! Admise Thomas.
Bătrânul își aprinse pipa mare de care nu se despărțea niciodată și privi gânditor și
tăcut depărtările. Un timp tăcură toți. Într-un târziu, însă, Clara rupse tăcerea.
-Eu cred că mai avem o speranță! De fapt, ce un am înțeles noi e că menirea
noastră este să îndepărtăm răutatea și orbirea din inimile oamenilor. La ce ar folosi
să îi alungăm pe acești braconieri? Peste câțiva ani alții vor veni în locul lor. Cât
despre Anna... aici e mâna EI. Eu am impresia că, mai devreme sau mai târziu,
copila asta va avea un loc în povestea asta. De partea răului sau a binelui, nu aș
putea spune.
-Și mă rog noi ce vom face? Vom sta cu mâinile în sân? Izbucni Thomas.
-Nu vom face nimic! Nu avem ce să facem. Deocamdată nu am niciun plan.
Replică sec bătrânul.
-Nu putem alerta satul? Oamenii nu știu...
-Nu știu? Întrebă bătrânul sever. Poate vrei să zici NU VOR să știe! De ani de zile
le-am vorbit despre asta. M-am ales doar cu porecla de ”nebun,,.
-Eu nu am să stau când în jur este luptă! Nu-i așa că vom lupta, Clara?
-Vrei sau nu, asta o să faci! Izbucni și bătrânul.
-Poate tu... ăăă... poate dumneata, nu eu! Eu unul nu sunt laș, și nu-mi pasă de
pericole!
Thomas se ridicase furios în picioare, cu ochii albaștri scăpărând sinistru. La
rândul său, bătrânul clocotea de supărare, și îi răspunse cu niște vorbe dure. Cei doi
nu simțiră cum, încetinel, un abur întunecat cuprindea locul. Clara însă da. Văzu
cum, de undeva de departe câteva umbre se strecurau înspre nuc și înțelese. Când
exista răutate și ură între ei, braconierii îi puteau găsi lesne. Și umbra îi învăluia și
mai ușor.
-Terminați! Se auzi deodată un glas poruncitor și parcă treziți de un jet de apă rece
bătrânul și Thomas se întoarseră. Clara dispăruse. În locul ei stătea fica pădurii, iar
medalionul strălucea ca o stea.
-Oare nu v-am spus ce aveți de făcut? Nu toți oamenii nu vor să știe! Unii nu știu!
Șopti EA, cu o dojană blândă în voce.
În clipa următoare, iluzia se stinse, și Clara căzu la pământ. Thomas sări să o ajute.
Umbra se risipise.
-Ai dreptate! Trebuie să încercăm. Șopti el.
-Sfatul s-a încheiat. Thomas, îmi pare rău. Nu știu ce ma apucat. Zise și bunicul.
Fără s-o spună, bătrânul avea speranța că vărul lui avea să facă până la urmă ceva.
Plecă, fără să le spună când aveau să se mai revadă. Așa era el. Pleca și venea, era
aici și nicăieri. Cei doi copii, gândinduse la asta, pufniră în râs. În acea zi nu se mai
petrecu nimic deosebit. Braconierii nu se arătară nicăieri, iar Thomas afirma fălos
că ”bine făceau,, deoarece altfel aveau ”să regrete scump clipa când voiseră să îi
atace,,. Deși se îndoia de aceste baliverne, Clara plecă înapoi la fermă liniștită,
încrezătoare și cu inima împăcată.
CAPITOLUL AL ȘAPTELEA
O ȚĂRĂNCUȚĂ... CU UN DESTIN URIAȘ
Inelul Vieții
Anna! De fapt, cine era ea? De partea cui era? Poate că aceste întrebări s-au născut
și în mințile cititorilor. Acum, pentru că timpul a venit, vă voi prezenta pe
purtătoarea acestui nume de altfel atât de obișnuit, dar cu un rol atât de mare! În
fond, purtătoarea acestui nume era o fetiță slăbuță și timidă, de vârsta Clarei, cu o
față tristă și obosită, cu două codițe lungi și negre și purtând mereu o rochie albă și
simplă, pătată pe alocuri. Așa i se păruse Bătrânului Înțelept. Era fica unui sătean
sărac, care pe vremuri muncise cu ziua pe unde putuse. Poate că nu era bogat, dar
avea ceva mult mai de preț: o familie iubitoare și unită. Și cum necum, avuseseră
mereu ce mânca, el, soția lui, Anna și bunica Annei, mama lui. Asta până când
apăruseră EI. Și frica de EI. Și apoi, promisiunile LOR îl amăgiseră. O viață de
bogătan – asta fusese făgăduiala, în schimbul căreia își vânduse nu doar cinstea, ci
și familia. Venise într-o noapte cu ochii tulburi, ținând în mâini o pungă plină cu
bani. Dar cuțitul de la brâu îi era plin de sânge. Pacea, dragostea, simplitatea și
bucuria au dispărut de atunci din casa lor. Doar Anna rămase aceeași. Crescuse în
ură, dar ura nu se putuse atinge de ea. Însă era prea mică ca să poată schimba ceva.
Totuși, în inima ei, dorința de a schimba ceva în viața searbădă a familiei ei
rămăsese nestinsă, pâlpâind undeva în adânc. Într-o zi, află că mama ei purta un
bebeluș în pântece. Vestea mai însenină întrucâtva atmosfera. Și de atunci
trecuseră una câte una zilele, săptămânile și lunile.
Se împlineau șase luni de la vestea cea bună, când tatăl ei venise cu un pui de urs
în brațe. Îl închisese în șopron, legat de un lanț ca pe un câine. Îl hrănea bine, căci
peste trei luni avea să vină în sat un bâlci, și voia să îl vândă ursarului care era
atracția principală. Trei luni mai erau și până la nașterea copilului. În acea seară, pe
când luau cina, Anna fusese pentru prima oară conștientă de umbra din jur. Capul i
se învârtea, în timp ce își auzea tatăl vag, ca de la mulți kilometri distanță
discutând cu mama ei despre vânzarea blănurilor și despre ce sumă mare avea să
încaseze. Și de fapt, ea va intra în povestea noastră cu adevărat abia în noaptea
aceea, când adormise cu capul pe masă, acoperinduși urechile pentru a nu mai auzi
ceea ce povestea tatăl ei. EA îi apăruse în vis, înaltă, luminoasă și măreață, și îi
vorbise îndelung.
-Anna... eu sunt FICA PĂDURII... ascultă-mă, și nu te teme. Nu sunt nălucă, și
niciodată nu am fost în umbră. Tatăl tău a luat puiul ursoaicei. Eu voi lua pruncul,
dacă puiul nu va fi eliberat. Dute la vechiul magazin. Îl vei întâlni acolo pe
sfetnicul meu, căruia voi, cei cu mințile întunecate îi ziceți ”nebunul,,. Cere-i
CARTEA și citeșteo. Dacă ești altfel decât ceilalți, dacă este adevărat ceea ce văd
eu în tine, dacă sufletul tău este așa de pur pe cât îl văd eu atunci POATE vei
înțelege ceva. Și poate se va schimba ceva.
În acel moment, Anna se trezise. Dar visul fusese atât de real, încât cu prima
ocazie care se ivise se dusese glonț la magazin. Citise cartea, și crezuse tot ceea ce
citea. Plecase plângând, căci știa că, dacă nu va face nimic (și pe atunci credea că
mai mult ca sigur nu avea ce face) fratele sau surioara ei vor muri. Timpul trecuse,
și sorocul ambelor întâmplări se apropia. Într-o noapte în care ploua aprig, mamei
sale îi veni sorocul să nască. Dar moașa întârzia, și copilul putea să moară.
Disperată, Anna ieșise plângând afară, și în plină noapte EA i se arătă, purtând o
torță cu o lumină albă și mare în mâini.
-Vino cu mine! Șoptise Fica Pădurii.
Și Anna pornise urmândo pe Iuana. Și deși era noapte (și luminile se văd îndeobște
noaptea) nimeni nu văzu fetița și doamna cea dalbă îndreptânduse spre pădure.
Mergeau printre brazi, prin iarba moale, înconjurate de licurici și învăluite de
lumina ce izvora din făclia Doamnei. Clara dormea, când auzi o voce puternică.
-Scoalăte și vino la mine, Clara!
Clara nu a putut spune niciodată cum a țâșnit din pat în cămașa lungă și albă, cum
a ieșit în grădină pe geam și cum a sărit gardul. Și cum, printre stropii de ploaie ce
îi biciuiau fața a văzut, la marginea pădurii, o fetiță slăbuță și o ființă înaltă și atât
de luminoasă, încât ochii ei clipiră năuciți.
-Clara, vino! Tu trebuie să îți urmezi calea!
Și în timp ce ploaia răpăia Clara a înțeles că nu era un vis, și a știut ce avea de
făcut. Au străbătut pădurea, și o pace mare era în jur. EA le lumina drumul, și le
învăluia în vălurile ei lungi și albe. Când ajunseră în curtea Annei, EA o privi pe
Clara în ochi, zâmbi și dispăru. Pentru o clipă, păru că se lasă întunericul, dar nu a
fost așa. Medalionul strălucea în noapte cu o lumină orbitoare, în care focul se
revărsa în toată splendoarea. Șopronul era vechi, construit din lemn care cu ani
devenise putred, gata gata să se prăbușească, și era învăluit într-o umbră neagră, pe
care medalionul nu o putea risipi decât în parte. Anna se îndreptă spre ușă, și
încercă să tragă zăvorul, dar mâinile îi alunecară și căzu pe pietrele ude. Atunci
Clara o ajută să se ridice, și mâinile lor apucară uninduse zăvorul, trăgând cu
putere. Și în ani și generații, mâinile atâtor oameni trăgeau de zăvor odată cu ale
lor. Deodată, zărorul se urni. Se auzi un pocnet sec, și ușa se deschise. Înăuntru,
puiul de urs le privea temător.
Cu fața umedă de lacrimi și de ploaie Anna se apropie de el și cu mâini tremurânde
îi desfăcu lanțul din jurul gâtului. Puiul de urs se mai uită odată înspre ele, apoi sări
gardul, dispărând în întunericul pădurii. În acel moment, cu un ultim efort, în casă,
mama Annei născu un băiat sănătos, care plângea de mama focului. Tot atunci, o
lumină puternică inundă satul, și Anna își acoperi ochii, căzând la pământ. În fața
ei se afla Fica Pădurii, care o ridică zâmbind. Era Clara, și parcă nu era ea.
Medalionul o învăluia într-o sferă de foc, ridicândo spre înălțimi. Anna fugi spre
casă, iar șopronul se nărui, lovit de un fulger. În casă, Anna își strângea frățiorul la
piept, privind pe geam cum ceva ca o umbră uriașă se năruia, părăsind locul. Iar în
pădure, puiui de urs își regăsea mama, care îl lingea fericită. Lucirea medalionului
se stingea încetul cu încetul. Atunci apăru EA. În acea noapte, Anna fusese prima
care înțelesese greșeala făcută de ceilalți, și eliberase puiul de urs. Și pentru ea,
pentru fapta ei, jumătate din cumplitul blestem se rupsese. Mai erau multe de
înfăptuit, dar era un pas uriaș. FICA PĂDURII o luă de mână pe Clara, și
străbătură împreună pădurea. Clara îi vedea pe braconieri, dar aceștia nu le puteau
vedea. Dar simțind umbra, Clara se prăbuși. Picioarele îi erau ca de cârpă. Ochii i
se închideau fără voie. EA o purta în brațe, ca pe un prunc. O duse până în camera
ei, unde vraja se rupse. EA o sărută duios, îi strecură un inel pe deget și dispăru.
Clara adormi, legănată parcă de valurile mării, și auzind mereu o muzică dulce
cântată parcă de voci îngerești. Se trezi târziu, târziu de tot, și văzu cu stupefacție
că era ora unu. Cum putuse să doarmă atât? Își aduse aminte ce se întâmplase
noaptea, și era pe cale să creadă că fusese un vis. Dar privinduși mâna, văzu pe
degetul mijlociu un inel alb, făcut parcă din perle și diamante. Descoperi că, de
câte ori se gândea la EA inelul strălucea ca o flacără albă. Dar nu era timp pentru
descoperiri și secrete. Se îmbrăcă rapid, și coborâ jos ca o furtună, gândinduse că
Thomas o aștepta de i se lungiseră urechile. Ajunsă jos, dădu peste o piedică
neașteptată: Eliza, care croșeta ceva.
-Clara, ce s-a petrecut? De ce ai dormit atâta?
-Ăăăăă... eu... pe mine.... m-a durut burta! Da!
Se dovedi că această minciună nu fusese prea bine aleasă. Îngrijorată, Eliza se
apucă să îi dea pastile și să îi facă un ceai. Abia abia reuși să aibă permisiunea de a
ieși afară, după ce înghițise cu noduri cel mai amar ceai posibil și fusese nevoită să
înghită un cărbune, de era cât pe ce să vomite de-adevăratelea. Pe la ora trei, Clara
sări gardul, dar nu era nici o urmă de Thomas în nuc. Trebui să îl aștepte mult și
bine, până se întoarse, molfăind de zor o plăcintă mare cu brânză și chinuinduse să
urce cu plăcinta în dinți și cu un coșuleț plin de gogoși în cealaltă mână. Clara
pufni în râs.

-Ce-ce-ce-ai făcut?
-Simplu, m-am furișat, am șterpelit și acum mănânc. De, li s-o fi făcut dor
gospodinelor de mine! De muuult nu mai șterpelisem ceva! Și acum... CE S-A
ÎNTÂMPLAT CU TINE, ”DOMNIȚA MEA,,? Care ma lăsat nemâncat, la mila
altora, căci are inimă de piatră... Zise el, pe un ton melo-dramatic.
Clara oftă, dând ochii peste cap. Ce îi mai plăcea lui Thomas să o tachineze! În
cele din urmă începu să îi povestească ce se petrecuse. Thomas a tăcut tot timpul,
uluit de ceea ce auzea. Când povestea luă sfârșit, iar Clara tăcu, se lăsă liniștea.
După un timp, Thomas zise încet:
-Haide! Trebuie să îi spunem bătrânului înțelept...
-Dar el a zis să nu...
-Mda, dar... pe vremea aceea el nu știa că eu sunt aici ca să te apăr! Numai să vină
stârpiturile și... aaaaaa!
Bravura lui Thomas se termină într-un mod amuzant. Tot făcând diferite mișcări
pentru ai arăta Clarei că avea pe cine se baza, căzu de pe craca nucului ca un
bolovan drept în iarbă. Clara începu să râdă cu hohote. Thomas arăta ca o mâță
plouată. Coborâ și ea, și îl ajută să se ridice. Merseră până la râu, unde se stropiră
și se bălăciră râzând și tachinânduse. Până la urmă se săturară de jocul acesta, și se
apucară să facă un foc. Clara descoperise un măr care era încărcat de roade până
peste cap, și plănuiseră să coacă mere. Thomas era dotat cu chibrituri. Adunară
frunze și crenguțe uscate, și în curând focul ardea vesel. Doar că au ars toate
merele, și în curând tușeau amundoi de mama focului din cauza fumului înecăcios
și se dădură bătuți. Au stins focul, și s-au gândit cum să facă să traverseze râul. Nu
mai fuseseră pe malul celălalt. Thomas descoperi că într-un loc pietrele formau un
fel de punte. Ce păcat că uitaseră ce alunecoase sunt pietrele de pe fundul apei,
pline de mâzgă și alge! Pe la jumătatea drumului au alunecat amundoi cu un țipet.
Noroc că râul nu era adânc, și curenții nu erau puternici. Au ieșit la mal pufnind și
strănutând, uzi leoarcă. Clara trebuia să se întoarcă acasă, așa că trebui să își pună
toată nădejdea în arta furișatului pentru a ajunge fără probleme în camera ei. Și
Clara, și Thomas uitaseră că în acea zi avuseseră de gând să coboare în sat, pentru
ai povesti ce se petrecuse Bătrânului Înțelept. Clara reuși să intre pe furiș, să scape
de privirile lui Bill (care o călcau pe nervi) și să ajungă cu bine în camera ei, unde
putu să îmbrace alte haine uscate. Cina avu loc în liniște. Tatăl Clarei adusese de la
grajduri un mielușel, a cărui mamă murise. Era slăbuț și abia se mai ținea pe
picioare. La stăruința Clarei, Eliza consimți ca mielul să doarmă în camera ei, într-
un coș plin cu fân. Clara era fascinată de mielușel, și îl boteză Curly. Toată seara
stătu alături de el, mângâindui blănița pufoasă. Se opri doar pentru ai scrie o
scrisoare bătrânului. Își amintise că uitase complet de faptul că trebuia să îi spună
cele petrecute. După ce umplu o foaie cu litere mici și îngrijite deschise geamul. În
clipa următoare, pe pervaz se înfățișară doi guguștiuci, porumbei sălbatici, pe care
îi hrănise cu firmituri. Îi mângâie recunoscătoare, și prinzând scrisorica de
piciorușul unuia le murmură ce să facă. Când zburară, Clara îi urmări mult timp cu
privirea. Două umbre mici pe cerul sângeriu, luminat de ultimele raze de soare.
Apoi se așeză lângă Curly, meditând. Se simțea mai liniștită, deși știa că trebuia să
mai facă multe. Întâmplarea din acea noapte era doar începutul, dar viitorul i se
înfățișa acum mult mai luminos. Credea că va izbuti să facă mai mult, și că umbra
și braconierii vor dispărea odată și odată. Ar fi vrut să o mai vadă pe Anna, și ar fi
vrut –deja își făcea planuri- să îl poată captura pe Bill. În sinea ei Bill era dușmanul
principal, neștiind cât de mult se înșela. Bill era doar o marionetă, și păpușarul era
acela care îi dirija pe toți. Habar nu avea de ȘEFUL BRACONIERILOR, care era
mai mare peste ei. Braconierii se temeau de el, dar odată intrați în umbra și mrejele
lui îl ascultau orbește. Clara însă nu știa nimic. Și cum era noapte, și se simțea
protejată de o ființă mai presus de oameni, adormi lângă coșul mieluțului. Se trezi
devreme, cu mâna și spatele înțepenite. O vreme se plimbă prin cameră, apoi,
simțind că nu mai putea rămâne locului, sări pe geam și ateriză în straturile de flori.
Voia să plece și să îl vadă pe Thomas, dar își dădea seama că era o nebunie.
Trebuia să apară măcar la micul dejun. Cum mergea pe alee dădu nas în nas cu
unchiul Glen.
-Bună dimineața! Zise ea încet.
-Bună dimineața! Nu-ți fă griji că ne-ar putea vedea cineva. Tatăl tău a plecat cu
oile la păscut, iar Bill și Eliza au coborât în sat. Se întorc târziu... Eliza are de
vândut produse de ale fermei, iar stârpitura aia și-a luat o zi liberă. Nu mă duce pe
mine! Sunt absolut sigur că la ceasul ăsta e prin pădure, vânănd cine știe ce
sălbăticiuni nevinovate!
Firește, ultima remarcă nu era una prea veselă, dar Clara nu se putu abține să nu
sară în sus de bucurie. Pentru o zi, ferma era numai a ei! Sări iute gardul, și alergă
să-l vestească pe Thomas. În acea zi, rolurile se inversară, și Thomas fu oaspetele
de vază al Clarei. Totul i se păru lui Thomas un adevărat lux. Bietul băiat nu
văzuse în viața lui lucruri și camere așa de frumoase. Timpul trecu repede, și
tocmai când luau toți trei un prânz regesc sosi Rozarka. Clara, Thomas și unchiul
Glen despăturiră biletul, în timp ce bufnița se tot foia nerăbdătoare să se întoarcă la
stăpânul ei.
”E chiar foarte bine pentru început, scria bătrânul. TE-AM VĂZUT, dar nu am
știut de e vis sau e aievea ceea ce văd. Din biletul tău am aflat totul. Clara, ai reușit
mult. Mă bucur să știu că tu, poate, vei duce la capăt misiunea. Nu îi vom lăsa să
distrugă Mama Natură. Foarte, foarte bine pentru început. Mâine voi veni la voi, să
discutăm planuri de viitor.,,
Abia terminaseră de citit ultimul rând, când unchiul Glen vesti că se întorceau
Eliza și Bill. Fiecare se împrăștie care-ncotro. Thomas fugi mâncând pământul la
căsuța lui din nuc, unchiul Glen se refugie printre legumele lui iar Clara fugi să îi
întâmpine. Seara, Eliza o cercetă pe Curly și fața îi deveni sumbră. Peste câteva
ore, Clara următoarea convorbire dintre Eliza și tatăl ei:
-Mielul acesta nu va supraviețui, Jon! Trebuie să îl tăiem... va muri curând.
-Dar e atât de mic... și Clara s-a atașat de el!
-Dar oricum va muri! Nici măcar nu poate să meargă! E slab și îi dârdâie
picioarele... dacă mama lui trăia... mâine vom face acest pas, dacă nu își revine.
Clara nu mai ascultă mai departe. Fugi în camera ei, se trânti pe pat și începu să
plângă. Deodată, o mână o atinse pe umăr, și auzi glasul EI:
-Clara... de ce plângi?
-Mieluțul o să moară... Curly...
EA zâmbi ușor.
-Inelul tău nu e un dar oarecare. Are un har foarte mare. A fost făurit, cu multe
veacuri în urmă, din dragoste și viață. Dar într-o zi, el a fost trimis în lumea
duhurilor. Până azi... Dacă chiar iubești pe cineva, îi poți dărui viața. Sigur, doar
uneori. Nu îl mai poți învia dacă sufletul i-a părăsit trupul. Sau când TREBUIE CU
ADEVĂRAT să plece. Ceea ce încerc să îți explic poate fi de neînțeles acum.
Inelul poate schimba prezentul și viitorul. De multe ori, a făcut ceea ce trebuia să
facă. Puterea lui e mare dacă inima purtătorului e curată. Fie ca acest inel să te
slujească mai bine decât m-a slujit cândva pe mine.
Clara sări în picioare. Lumina dispăruse. În cameră nu mai era nimeni. Mieluțul
dormita, sau cel puțin asta părea că face. De fapt, se zbătea să trăiască. Și atunci, cu
brațele tremurânde Clara îl luă în brațe. O lumină și o putere mare țâșniră din inel,
și Clara scoase un țipăt. Lumina cea albă învălui mielul, care fără de veste se ridică
behăind, și începu să țopăie prin cameră. Chiar atunci, speriați de țipătul Clarei,
Jon și Eliza intrară în cameră. Nu văzură nici inelul, nici lumina, dar văzură
mielușelul, care alerga în toate părțile și behăia. Erau atât de uluiți, încât nu putură
scoate o vorbă. Ochii Clarei luceau mai ceva ca stelele în noapte. Îl luă pe Curly în
brațe, și de emoție începu să plângă. Plângea și zâmbea.

CAPITOLUL AL OPTULEA
O POVESTE DIN TRECUT RESCRISĂ ÎN VIITOR

Dimineața Clara văzu că plouase, dar pe cer răsărise un soare jucăuș și promițător.
Așa că se grăbi cât putu, dar când sări gardul fu la un pas să aterizeze într-o
băltoacă plină cu apă murdară. Clarei îi venea să cânte de fericire. Deși pământul
se transformase într-un noroi alunecos, florile își înălțaseră căpșoarele, și aveau pe
petale picuri de apă ce străluceau în soare ca niște diamante, copacii aveau frunzele
de un verde aprins, toată natura era, parcă, în sărbătoare. Ca o persoană care nu
dorește să mai fie pe cale să alunece și în alte băltoace, Clara a mers încet și cu
atenție până la nuc și s-a cățărat anevoie pe trunchiul ud. Thomas era zgribulit.
Noaptea, umezeala îi intrase până ”în măduva oaselor,, după cum zicea el. Deși era
vară, la munte nopțile sunt friguroase, și Thomas simțise asta pe propria piele.
Bătrânul nu ajunsese, așa că se puse pe mâncat, și oftă la gândul că nu putea avea
și un ceai, așa, ca să se încălzească după dârdâielile de ieri noapte. Se puseră pe
pălăvrăgit, dar, când se așteptau mai puțin din depărtare răsună un foc de armă.
Erau EI, fără doar și poate. Dacă bătrânul era în pericol? Era un gând tare
neliniștitor, dar nu aveau ce face, decât să aștepte până li se urâ. Chiar când simțiră
că li se lungeau urechile, din tufișuri auziră pe cineva gâfâind. Era bătrânul, obosit
și slăbit ca niciodată. Nu răspunse la niciuna din întrebările lor până nu mâncă și
bău ceva. Apoi se așeză comod și își aprinse pipa. Curând (spre bucuria celor doi
copii) începu să vorbească.
-Voi răspunde pe rând la întrebările voastre. Da, e a doua oară când m-am întâlnit
fățiș cu EI. Nu a fost plăcut, dar din câte se vede sunt întreg și nevătămat. Dădeam
o cotitură, când m-am pomenit nas în nas cu ei. Doi erau, și nu i-am recunoscut,
căci poartă măști, blestemații. Am sărit în lături, ei după mine. Au tras de vreo trei
ori cu arma, dar nu m-au nimerit. Dacă au văzut așa, au slobozit câinii după mine,
dar animalele nu-mi fac niciun rău. Le-am poruncit să nu se mai întoarcă la
stăpânii lor. Ei, asta-i. Dar tu, Clara, ai un inel. Și după câte văd eu, nu-i unul
oarecare. Care e povestea lui?
-Acesta e Inelul Vieții. E făurit din dragoste, și are puterea de a schimba prezentul
și viitorul, dând viață celor ce sunt pe moarte, dar asta doar în unele condiții.
Pentru a face această lucrare, trebuie să iubești cu adevărat pe acela pe care îți
dorești să îl învii. Mi-a fost dăruit de EA în noaptea în care lumina a triumfat
pentru un timp peste umbră. Spuse Clara, rememorând toate detaliile pe care EA i
le dăduse despre inel. Pe măsură ce Clara vorbea, pe fața bătrânului se zugrăvea o
mare uimire.
-Ar fi imposibil. Acest inel a intrat în legendă! Se spune că în vechime a schimbat
în bine soarta multora, și că odată mai mult umbra a fost detronată datorită lui. A
coborât din înalturi, și când și-a îndeplinit menirea, și purtătorul lui a murit, s-a
reîntors în ceruri. Dușmanii îi spuneau ”Flamă Albă,, și era foarte temut. Tu, Clara,
porți un lucru deosebit. Din vremurile de demult nimănui nu i-a mai fost îngăduit
să îl aibă! Până și eu am ajuns să cred că e o legendă! Zise bătrânul, privind inelul
cu venerație.
-Atunci e de bine! Strigă Thomas. Putem să murim și să fim ciuruiți, pot veni
stârpiturile! Ne învie ea!
Bătrânul și Clara îl priviră cu reproș.

-Pentru voi... am o veste bună. Zise în cele din urmă bătrânul. Unchiul Glen avea
în trecut prieteni buni care nu l-au uitat. Aceștia s-au oferit să ne ajute, și au predat
dovezile unor companii de poliție care încă nu s-au vândut. Taman atunci au
descoperit o rețea întreagă de stârpituri care acționa de ani de zile chiar sub nasul
lor, cu măști de oameni cinstiți. Cel căruia EI îi zic Șeful, însă, nu a putut fi
depistat. Nimeni nu știe nimic despre el. Unii zic că nu e om, ci e o umbră. Dar să
trec la subiect. Peste o lună, vor trimite aici o echipă de polițiști care îi va aresta pe
toți braconierii. Dar mai întâi vor să pună mâna pe șef, sau măcar pe mâna lui
dreaptă, care e un individ foarte viclean. Peste hotare era poreclit ”Țiparul,,. Poliția
nu l-a putut prinde niciodată. Le aluneca mereu printre degete. Și, Clara... ai avut
dreptate. Sunt mulți oameni, mulți săteni, care mocnesc de ură contra braconierilor
dar nu pot face nimic. Mai sunt unii care mai cred în legendă. M-am înșelat. Dar cu
toții se tem. Braconierii sunt mulți, bine înarmați și au umbra de partea lor.
-Am știut eu. Șopti Clara. Oriunde există și oameni adevărați, care cred că există
dreptate și vor să lupte pentru ea. Dar totuși... mai e ceva... șopti ea palidă.
-Ah, Thomas? Zise bătrânul, și înțelese. Thomas era -sau fusese- căutat de poliție.
Păi... să vă spun ceva. Prin sătucul ăsta, afară de acum nu va mai veni poliția. Dar
părerea mea e că Thomas nu se va putea ascunde mereu. Acum e doar un copil, dar
cândva va crește. Și nu va putea trăi mereu ca un sălbatic prin copaci. Cred că
trebuie să mă ocup mai serios eu de treaba asta. Tu nu ai dovezi, dar nici băietanul
rău nu are. A fost crezut pentru că era favoritul directorului, după câte am înțeles
din povestea ta. Voi da o raită pe la orfelinat. E departe, dar am traversat atâția
munți, că nu cred că trebuie să-mi fie frică de câteva leghe. Pe de altă parte, mai
am și alte lucrușoare de pus la punct. Nu uitați că sunt păzitorul pădurii, și treaba
mea nu e să stau bine-mersi și să lenevesc. Deci... voi lipsi două zile, maxim trei.
Nu vă îngrijorați, vom comunica prin Rozarka.
Și cu o mișcare uluitor de sprintenă pentru ani lui, sări jos, din cracă în cracă și
porni la vale fluierând vesel ca un pițigoi. Hotărât lucru, bătrânul era un mister
pentru cei doi copii. Thomas era îngândurat și trist.
-Oare ce se va întâmpla cu mine? Șopti el, mai mult ca pentru sine.
Clara îl prinse în tăcere de mână, și îl sărută pe obraz.
-Vom fi mereu împreună, și tu ști asta! De altfel, bătrânul nu te-ar putea băga în
bucluc. Trebuie să plec! Mai zise ea, și rupând clipa de vrajă coborâ din nuc cu
rapiditate și sări gardul sprintenă și agilă.
Thomas coborâ din nuc, și o urmări cu privirea.
-M-a sărutat... murmură el năucit. Este... este cea mai frumoasă zi din viața mea! A
zis că mereu vom fi împreună! Clara, Clara! Șopti el, și începu să se plimbe cu pași
nesiguri.
Thomas se afla încă în reverie, când tresări. Două brațe puternice îl apucară de
umeri. Simți umbra. Iute ca fulgerul, se smulse cu un țipăt și fu pe cale să scape,
când se izbi de ceva și căzu. Cu un râs care i se păru îngrozitor de rece, Bill și alți
doi fârtați îl înconjurară, cu armele în mâini. Ochii lor reci erau groaznici.
-Măi să fie! O captură rară, băieți! Rânji Bill. Thomas tresări. Timbrul i se păru
grozav de cunoscut, dar nu-și putea aduce aminte de unde anume.
-Domniței o să-i pară rău, ha?
-Rău...? Să-i pară rău? O vom aduce să îi țină companie!
Clara se îndrepta spre casă, când auzi un țipăt.
-Thomas! Șopti Clara, luândo la fugă.
Fugea fără să-i pese de rămurelele care o plesneau peste față, de pietrele pe care ar
fi putut aluneca, de băltoacele cu apă pe care le străbătea deși adidașii îi erau
leoarcă... tot ce conta era ca EL să fie bine. Deodată, se împiedică de un ciot și
căzu. În momentul următor, ei o înconjuraseră rânjind. Bill îl ducea pe Thomas,
care se zbătea acum cu o furie înzecită. Însă braconierul era cu mult mai puternic
ca el...
-Clara, nu ar fi trebuit să vii...
-Taci, stârpitură! Șuieră Bill. Acum ce-ai să faci, domniță? Râse el ironic,
întorcânduse spre Clara. Se pregătea să poruncească ca cei doi captivi să fie legați,
și lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă. Dar nu a fost să fie. Toți încremeniră, la
auzul unui răget cumplit.
-O, nu, e ursoaica ceea! Urlă unul din ei.
Întradevăr, ursoaica înainta spre ei și era groaznică la vedere. Bill duse mâna la
pușcă, însă nici nu apucă să tragă. O fulgerare de colți și brațul îi era sfâșiat.
-Împușcați... (geamăt) ursoaica!
Însă ursoaica era furioasă. În câteva minute, ceilalți doi erau la pământ, cu piciorul
și gâtul însângerate. Rânjind, Bill apucă un revolver, cu brațul rămas teafăr, dar
Thomas, care se eliberase, îl pocni cu sete și arma zbură cât colo. Atunci, Bill
strigă:
-Fugiițiii!
Și dădu primul exemplul. Se terminase cum nu se putea mai bine, gândeau copii,
alintând ursoaica, care încă mai mârâia scărmănând o bucată din turul pantalonilor
ultimului braconier care fugise. Niciunul din ei nu era rănit, și în iarbă zăceau trei
puști și un revolver - o pradă însemnată. Pe lângă asta, braconierii primiseră o
lecție pe care nu aveau să o uite prea curând. Se rostogoleau râzând și chiuind prin
iarbă, ca nebunii. În timpul primei lor victorii, uitaseră că braconierii, care
primiseră ordin să ”prindă, imobilizeze și să aducă vii și nevătămați,, de la ȘEF vor
fi și mai furioși și se vor întoarce. Împreună cu Thomas, au dus armele în căsuța
din nuc. Apoi cei trei tovarăși se despărțiră. Ursoaica avea un pui de hrănit, iar
Clara trebuia să se întoarcă în ”cealaltă viață,, în care tot și toate erau normale.
Sărind iar gardul, teama o părăsise pe Clara, lăsând locul unei mândri copilărești.
În viața fiecărui om sunt momente în care te simți de neînvins, când ții soarele în
mână și tot universul e pentru tine și al tău. Ce păcat că tatăl ei nu știa nimic! Ce
mândru va fi de ea, când va afla! Cu aceste gânduri intră fericită în casă. O găsi pe
Eliza croșetând în sufragerie. Începură să vorbească de una și de alta, dar după
ceva timp Eliza o rugă pe Clara să ducă fân cailor și să vadă de Curly, care se
înzdrăvenea pe zi ce trecea. Când ieși afară, îl văzu pe Bill. Era îmbrăcat ca în toate
zilele, în costumul de argat. Brațul drept era înfășurat în niște bandaje însângerate.
Ochii lui nu prevesteau nimic bun. Clara zâmbi fugar, în timp ce hrănea și mângâia
caii și mai că nu pufni în râs în timp ce îl culegea pe Curly din legumele unchiului
Glen. Acesta, furios că mieluțul îi rupsese două roșii îi strigă să țină ”jivina,,
departe de răsadurile lui. Bill o țintuia în continuare cu privirea. Se vedea pe fața
lui că mocnea de furie. În cele din urmă, se apropie de ea și spuse:
-Nu crezi că ar trebui să dăm cărțile pe față?
-În ce mă privește, nu am nimic în potrivă. Zise Clara, și străduinduse să nu zică
vreo prostie.
-Sunt curios de ce nu ai alertat pe nimeni.
-Din o grămadă de motive. Ești mulțumit?
-Ne, ne, ne, altceva vreau eu. Ascultă: poate nu știu prea multe despre trebușoara
asta, și nici nu trebuie să știu. Când avem un ordin, îl respectăm orbește. Ordinul
este să vă prindem. E treaba voastră dacă vă lăsați sau nu prinși. Dar să știi că îl
cunosc pe Thomas. Dacă te vei gândi vreodată să ne dai pe mâna poliției, îți jur că
el va avea de suferit. Ști de ce? Eu sunt ”băietanul cel rău,, de la orfelinat!
Clara era furioasă, dar se simțea în același timp și dezarmată. Din inelul ei țâșni,
fără ca ea să fi vrut asta o lumină puternică. Lui Bill i se părea de nesuportat. Bătu
în retragere. Clara râse, dar râsul ei era rece ca gheața.
-Nu e nevoie de poliție aici. Poliția ține cu voi! Dar o altă forță vă va învinge, de
unde nu vă așteptați!
-Ce vrei să spui? Șopti Bill răgușit.
-Atinge inelul! Auzi un glas care parcă venea din altă lume. Tremurând, întinse
mâna, dar o flamă albă i-o fripse.
-Ce... e... asta?... Silabisi el.
-Acesta este ”Flamă albă,,. Voi ați mai auzit, în veacurile de demult, de el! Acum
ascultămă tu pe mine: nu am ce negocia cu tine și cu oamenii tăi! Umbra o să
piară, și odată cu ea, și cei din umbră!
Clara plecase, dar în locul unde fusese ea Bill vedea o lumină pe care nu o putea
suporta. Era teribilă, așa că o luă la goană orbit, derutat, spăimântat și furios. Nu
înțelegea ce era de fapt acea lumină, dar știa că era ceva mai puternic decât voința
lui, îl măcina și îl ardea deopotrivă. O ura și -straniu- o dorea cu aceeași intensitate.
Fugi departe, în pădure, mocnind de un dor neînțeles, și se opri din goana asta
nebună târziu, răsuflând greu și buimăcit. Nu putea pricepe ce fusese el, el căruia
nimeni, niciodată, nu îi poruncise cu adevărat ce să facă. Se întoarse agale,
gânditor, întrebânduse ce voise Clara să zică. Ce era cu inelul acela, cu lumina
aceea, și ce fusese cu el, când fugise ca un bezmetic? O teamă ciudată îl cuprindea
încet încet, și îi dădea fiori. Era teama umbrei de lumină, o teamă animalică a
cugetului încărcat.
Când Clara intră în camera ei, se întrebă dacă nu cumva Bill își va pune în practică
amenințarea. Trebuia să vorbească neapărat cu Thomas. În acea noapte, pe când se
zbuciuma în marea de planuri și gânduri, EA i se arătă din nou.
-Clara! Ai grijă la ei! Sunt foarte primejdioși. Eu, din lumea asta, nu mă pot opune
mereu umbrei, nu mă pot amesteca mereu în soarta ființelor vii.
-Mă pot baza pe polițiști? Șopti Clara.
-Poate. Dar dacă nu vor veni într-o lună... va trebui să arunci BLESTEMUL
DEFINITIV.
- Și vor muri toți oamenii care încă mai sunt buni?
-Nu... dar satul va arde, și oamenii nu vor mai sălășlui în veci aici. Însă, Clara, nu
sunt sigură că vrei vrea să îl arunci. Blestemul poate fi foarte puternic... și prețul
poate fi foarte mare.
-Și... care este prețul?
-Depinde... eu am trecut în lumea duhurilor. Dar nu cu fiecare se petrece același
lucru. Depinde de multe, de foarte multe, Clara. Și totuși... mai avem o speranță.
Oamenii se pot achimba. Pot deveni mai buni. Nu e nimic bătut în cuie. Trebuie
doar să crezi, să ai multă, multă speranță, bunătate și dragoste.
Clara se trezi, și ca întotdeauna vedenia dispăru, lăsând în urmă doar o lucire
palidă, care în curând se stinse și ea. Totuși, cuvintele EI o urmăriră de multe ori pe
Clara, și noaptea visa doar moarte și teroare. Clara scăpă ușor de ”corvezile de
dimineață,, și sări gardul cu multă voioșie în suflet, în ciuda tuturor veștilor deloc
mulțumitoare. În jur nu se simțea nicio umbră, așa că braconierii nu erau, din
fericire, pe aproape. Îl găsi pe Thomas sforăind, tolănit pe o cracă. Contrar
obiceiului ei, Clara venise foarte de dimineață. De cum o simți, Thomas sări în sus
buimac.
-Salut, somnorosule! Râse ea.
El bombăni ceva despre ”unii și alți,, după care mormăi:
-Salut! Vii devreme când nu trebuie!
-Îhâ... să știi că Eliza a făcut clătite, și ți-am adus și ție trei!
Buimăceala pieri. Bombăneala se duse pe apa sâmbetei. Thomas se puse pe
mâncat. Deodată, Clara zise pe neașteptate:
-Tu știi cine-i Bill?
-Nu, de unde să știu? Nu l-am văzut niciodată la față!
-E ticălosul de la orfelinat!
Thomas se înecă cu a doua clătită și sughiță adânc. Băietanul acela era, în parte,
singurul om de care se temea cu adevărat.
-Ce.. ce... ce...? Da tu de unde știi?
Clara îi povesti pe scurt conversația ei cu braconierul.
-Sfinte, Maica Domnului! Șopti Thomas, alb ca varul. De unde o luăm pe bufnița
ceea?
Clara nu știa de unde să o ia, dar îi aminti că mai era doar o zi până la întoarcerea
bătrânului. Treptat, Thomas se mai liniști. În orele următoare, în timp ce
pălăvrăgea cu Clara, se apucă să facă săgeți, cu vârfuri din cuie ruginite, șterpelite
de la țărani. Thomas era ferm hotărât să urmeze exemplul lui Robin Hood. Și el, și
Clara știau să tragă la țintă cu arcul, ceea ce era ”cum nu se putea mai bine,, după
cum afirmase Thomas, fălos. Hotărâseră să nu folosească puștile. Habar nu aveau
cum să tragă cu ele. Le țineau așa, ca pe o pradă demnă de luat în seamă. Păcat că
nu aveau săbii, conchisese Thomas, dar el avea un cuțitoi cât toate zilele,
”împrumutat,, dintr-o debara. Adunară și multe pietricele. Thomas meșterise și
prăștii. La orfelinat era un adevărat campion, dar nu trăsese niciodată în păsări, ca
alți băieți, ci în diferite ținte neînsuflețite, printre care și geamurile (ceea ce isca un
adevărat scandal.)
Când Clara trebui să plece, sperând să primească măcar o solie din partea
bătrânului, aveau în arsenal două arcuri, treizeci de săgeți, un cuțit, două praștii și
două pungi de pietricele. Clara le considerase o joacă plăcută, Thomas, un mod de
ași dovedi curajul, dar dacă avea cu adevărat un rost ceea ce făcuseră ei vom vedea
în paginile ce urmează. Clara se întoarse la fel de veselă precum plecase, însă era și
un pic îngrijorată. Dacă Bill va cădea în ghearele poliției, nu va încerca să se
răzbune dând în vileag taina lui Thomas? Faptul că un braconier îi avea la mână cu
ceva nu o putea lăsa rece. Noaptea se perpeli în pat, nădușită și mânioasă. Totuși,
dimineața, când se trezi, încercă să fie voioasă. Poate bunicul venise ”la sfat,,.
Coborâ în bucătărie, unde începu să vorbească de unele și altele cu Eliza. La un
moment dat, inelul îi căzu de pe deget. Eliza il înapoie, întrebândo de unde avea
acel inel.
-Ăăă... se bâlbâi Clara. Acest inel îl am de la bunica mea, dar e un secret. Tata nu
trebuie să știe despre asta. A fost al... al... al mamei mele, când și ea era mică.
Minți Clara, căci nu-i trecuse altceva prin cap.
Eliza il dădu înapoi. Dar, în clipa când Clara și-l puse din nou pe deget o flamă
albă țâșni din el. Eliza se uită la inel uimită de strălucirea lui, dar chiar atunci
unchiul Glen apăru fluierând și se opri s-o întrebe dacă îi adusese din sat semințe
pentru un anume soi de flori. Eliza își aduse aminte că pusese punguța cu semințe
pe undeva pe la grajduri, și porniră amundoi întracolo discutând despre pasionantul
subiect. În urma lor, Clara o zbughi grăbită spre nucul lui Thomas. Așa cum
sperase, bătrânul se afla acolo.
-Bună dimineața! Zise Clara, gâfâind.
-Era bine să bagi și ceva viteză... râse Thomas. Așa, dimineața asta ar fi fost și mai
bună.
-Ca să vezi, bombănilă! Replică Clara, înciudată. Ca de obicei, bătrânul tăcea. Abia
într-un târziu, când termină de fumat vreo două pipe începu să vorbească.
-Mi-am rezolvat cu bine treburile! Dar am aflat din vorbă-n vorbă că băiatul despre
care spunea Thomas a fugit de la orfelinat, după ce s-a descoperit că avea un cuțit.
Acum... unii zic că nu ești vinovat, alții, că erați complici și că ați aranjat totul ca
să puteți fugi împreună... până la urmă, poliția a lăsat baltă acest caz, de îndată ce
s-a auzit despre braconieri. Totuși, mă îndoiesc că dacă ai fi prins ți s-ar da drumul.
-Complici! A fugit! Scrâșni Thomas.
Clara îl lăsă să clocotească de mânie în voie, povestindui bătrânului ultimele
noutăți.
-Nu! Zise bătrânul, după ce ascultă relatările. Bill nu trebuie să fie prins de poliție!
Pe Bill trebuie să îl capturăm noi, dacă vrem să-l salvăm pe Thomas.
-Cum??? Făcură copii într-un glas.
-E simplu. Îl prindem, și după aceea îl ducem la poliție, nu înainte de al obliga să
spună adevărul! Clara va fi momeala! Șopti el.
-Clara, momeală? Nu sună prea bine! Doar noi nu suntem pescari, și ea doar o
biată râmă... pot juca eu rolul mome...
O împușcătură îl paraliză pe Thomas în mijlocul perorației. EI erau acolo. Clara și
Thomas au înșfăcat arcurile, fără a se întreba dacă aveau vreun rost. Erau șase
braconieri. Căpitanul lor era nimeni altul decât Bill.
-Trageți! Rânji el.
Chiar atunci, Clara și Thomas traseră și ei, încordând arcurile cu toată puterea.
Unul din braconieri scoase un țipăt: două săgeți i se înfipseseră în brațul stâng.
Bătrânul duse și el flinta la ochi. Din două focuri, sparse bucăți-bucățele puștile
primilor doi braconieri. Bill înjură. Braconieri rămași teferi traseră, dar frunzișul
des îi împiedica să vadă țintele. Clara și Thomas traseră iar. Săgeata Clarei nu-și
nimeri ținta, dar a lui Thomas se înfipse în mâna altui braconier și îi provocă o rană
serioasă, care îl scoase din luptă. Nu putea trage cu o singură mână. Thomas scoase
un țipăt de izbândă. Asta îl scoase din sărite pe Bill. La un semn al lui, doi
braconieri începură să se cațere pe trunchiul copacului. Ceilalți tovarăși îi
acopereau trăgând mereu foc după foc. Thomas apucă praștia și o pietricică, ochi,
și unul din braconieri se prăbuși cu sângele șiroindui pe față. Deși mică, piatra cu
care trăsese Thomas era foarte ascuțită. Celălalt se sperie și începu să se retragă.
Primi și o săgeată în pulpă, semn că Clara nu stătea degeaba. Bill turba de furie.
Făcu încă un semn. Toți cei rămași teferi săriră pe cele mai de jos crăci ale nucului,
urcând îndârjiți. Praștia lui Thomas zbârnâi. Unul căzu. Celălalt trase, și bătrânul
scăpă pușca. Glontele braconierului îi străpunsese brațul. Iute ca fulgerul, Thomas
îi înfipse cuțitul în junghetura mâinii. Totuși, intervenția lui venise prea târziu...
mârâind, braconierii se retrăgeau cărânduse unii pe alții. Bill înjura foarte furios.
Trase trei gloanțe la nimereală, dar o piatră bine țintită în mâna lui stângă îi grăbi
retragerea. Thomas și Clara se priviră răsuflând ușurați. Învinseseră, dar bătrânul
era rănit, și nu știau ce să facă. Din fericire, chiar atunci apăru unchiul Glen.
Auzise împușcături și venise repede. Se înspăimântă când află ce se petrecuse. Dar
cum teama nu era o soluție, îi dădură bătrânului primul ajutor, încercând să-i
oprească sângerarea. Apoi au construit din crengi și frânghie o targă, și l-au așezat
pe ea, învelindu-l și în același timp legândul de targă cu o pătură. Tocmai
terminaseră toate acestea, când dintre copaci apăru ursoaica. Thomas și unchiul
Glen făcură doi pași înapoi.
-Nu vă temeți! A venit să ne ajute să ducem targa până în sat, drept mulțumire că i-
am salvat puiul. Zise Clara.
-Păi vom fi nevoiți să-i acceptăm și a doua oară mulțumirile, chiar dacă nu e
politicos să o folosim pe post de cal. Mormăi Thomas.
Clara se încruntă drăgălaș. Cu chiu și vai au ajuns în cele din urmă la magazin. Au
răsplătit ursoaica dândui delicatese, printre care și câțiva faguri plini cu miere din
rezervele bătrânului. Pe bătrân la pansat unchiul Glen, cu toată grija cuvenită
pentru o astfel de operație. Era conștient, dar avea nevoie de ajutor, iar Thomas
consimți să rămână la magazin, după ce Clara îi promise că, cu orice risc va veni să
îl vadă. Într-un final, unchiul Glen și Clara plecară înapoi la fermă. Rămas în
pragul ușii, singur, Thomas urmări cu privirea cele două siluete până le pierdu din
ochi. Apoi se așeză tare nefericit pe prispă, căci îi era dor de nucul și căsuța lui. Se
perpelea întrebânduse cât va dura convalescența și sperând că în două-trei zile va
putea să se întoarcă înapoi la căsuța lui. Rămase până târziu afară, privind apusul și
dorinduși ca Clara să îi fie alături.
Era noapte. Clara stătea în camera ei, răsucind inelul pe deget. Se întreba multe,
dar răspunsuri nu putea găsi. Mai erau atâtea zile până la venirea poliției, și
braconierii aceia erau mereu pe urmele ei. Fără să își dea seama, adormi. EA i se
arătă din nou, inundând camera cu lumina ei plăcută și caldă.
-Te întrebi multe, Clara. Vrei să știi de ce te caută braconierii de fapt. Șeful lor
ȘTIE, Clara. Cunoaște povestea. Știe că dacă blestemul piere, vor pieri, ei și umbra
care îi stăpânește.
-Dar cine e șeful acesta? Întrebă Clara încet.
-Stră-stră-stră-stră-stră-stră-străbunica ta a ajuns și ea aici, demult. Am crezut că ea
era menită să rupă blestemul. Semăna mult cu tine, cu excepția faptului că ea a dat
greș. Pe atunci, medalionul era în Peștera Ursoaicei, peștera unde am crescut eu cu
ani în urmă. Iar cartea nici nu fusese scrisă. I-am arătat locul în vis, dar nu știa cum
să ajungă acolo. Pe atunci acest șef era tânăr și frumos. Era un vânător pe care
forțele răului îl trimiseseră să o ucidă. Dar când a întâlnito, totul s-a schimbat. A
înțeles adevărul, a ieșit din umbră și a ajutato să găsească peștera și medalionul. Cu
timpul, s-au îndrăgostit unul de altul, dar întruna dintre plimbările lor prin pădure o
altă slugă a răului a uciso pe tânără. Atunci ceva din el s-a frânt. A crezut că binele
înseamnă moarte, și a vrut să se răzbune pe bine, pe toți cei ce erau în lumină,
crezând că binele îi distrusese viața. Umbra la învăluit, și anii nu l-au atins. A
devenit șef peste cei asemeni lui, un șef puternic, măreț, înfășurat în propriai ură și
răzbunare.
-Umbra îi conduce pe toți?
-Nu te poate sili nimeni, nici chiar umbra să intri în ea, dar când intri de bunăvoie
pune stăpânire pe tine. Și cu greu mai poți scăpa. Acest șef e singurul care
stăpânește umbra și pe toți cei aflați în ea. Și acum ai apărut tu. El știe că dacă tu
rupi blestemul, umbra va fi ferecată în adâncuri, și el va muri. E atât de puternic,
încât umbra îl învăluie ca un nor negru. Nu o va putea vedea pe cea pe care a iubito
când va trece în lumea duhurilor. Umbra îl va trage după sine în adâncuri. Nu cred
că pentru el mai e speranță. O lună... o lună... mult, dar putea fi și mai mult! Zise
EA, o sărută și vedenia dispăru. Clara se trezi. Era dimineață, iar ea adormise pe
pat fără măcar să se schimbe în cămășuța de noapte. Cugetă îndelung la acel vis.
Era atât de pierdută în gânduri, încât sparse cana în care voise să-și pună lapte și
îmbrăcă un tricou pe dos. Erau orele douăsprezece, când plecă să-l vadă pe
Thomas. Îl luă și pe Dugal cu ea. Pe la jumătatea drumului, îl văzu pe Bill, tolănit
la marginea drumului în iarbă. Purta costumul negru de braconier, nu însă și
masca. Dugal începu să mârâie. Bill era, însă, singur. Și părea foarte obosit. Nici
nu se ridică la trecerea lor.
-Țineți câinele, te rog! zise el. Sunt prea obosit ca să mă războiesc cu vreo potaie.
-Dacă ai gânduri rele, Dugal ți le va simți, râse Clara.
-Bine, bine... Uite, jur, nu am ce să îți fac. Ne-ați burdușit bine ieri. Chiar nu
înțeleg cum. Mă uimești, și... și mă înfurii! Ei bine, tare mi-ar plăcea să-mi i-au
revanșa!!
Clara îl privi, zâmbind ușor. Avea ochi negri, și era foarte frumos, deși cu fața
mânjită cu cărbune. Era îmbrăcat doar în negru, și purta o pălărie cu o pană
șturlubatică. ”Bine era să nu fi fost în umbră,,. Se gândi Clara, spre propria ei
mirare. Și apoi se înfurie pe ea însăși. Ce îi venise? Băiatul acesta era dușmanul ei,
se sili ea să se autoconvingă.
-Păi, poate altă dată! Noroc! Strigă ea, și plecă grăbită.
Bill o urmări mult timp cu privirea, spre mirarea lui. Și încă zâmbind! Apoi, furios
pe el însăși se ridică și plecă, cu gând să tragă un pui de somn în vreun lăstăriș. În
acest timp, Clara ajunse la magazin. Thomas se perpelea în fața ușii, plimbânduse
încoace și în colo, ca un leu în cușcă.
-Salut! Strigă Clara, zâmbitoare.
-În sfârșit ai venit și tu! Mormăi Thomas. Nu mai pot! Locul ăsta mă o-m-o-a-r-ă!!!
-Bine, bine... cum se simte pacientul tău?
-Minunat! Pufni Thomas. Când mă pot întoarce la vechiul domiciliu?
-Are febră? E conștient?
-Ia ascultă, ție nu-ți pasă deloc de mine? Se burzului Thomas.
-Poate că da, dar nu vreau să o arăt! Râse Clara și intră.
Thomas rămase în pragul ușii zâmbind. Dintr-o dată îi revenise întreaga bună
dispoziție. Bătrânul era întradevăr bine. Totuși, era foarte slăbit. Thomas trebuia să
rămână acolo pe puțin două-trei săptămâni. Când auzi verdictul, Thomas o trase pe
Clara afară.
-Uite, știu ce a făcut pentru noi, dar asta nu-mi poți cere... nu sunt liber, mă simt...
te rog, Clara, înțelege!
Clara bufni în râs, dar apoi își dădu seama că bietul băiat avea dreptate. Dar ce
soluții aveau? Deodată, Clarei îi veni o idee. Anna! Cum de nu se gândise din
prima la ea? Îi puteau cere ajutorul. La drept vorbind, Thomas nu era făcut pentru
viața de infirmier. Gândurile i se învălmășeau în cap, și deși se simțea ușor
stânjenită Clara se hotărâ să meargă și să o caute pe Anna prin sat. Nu a fost însă
nevoie de asta. Chiar înainte de a pleca, Clara o văzu pe Anna trecând prin fața
magazinului cu un coșuleț în mână. Ca mai toate fetele din sat, pleca la pădure
pentru a aduna diferite fructe din care, mai apoi, mamele lor preparau o dulceață
delicioasă. Clara o strigă, fluturânduși mâinile cu bucurie. Anna se bucură să o
revadă, și veni fuga în curtea magazinului.
-Ce mai faci? Zise Clara, năucindo pe Anna cu alte câteva zeci de cuvinte și
întrebări.
Anna o considera pe Clara superioară, o ființă care merita adorație și cinste, căreia
trebuia să-i asculți poruncile pentru ai intra în grații. Observând asta, Clara se
strădui din răsputeri să îi explice că nu era o zeiță antică care se mânia la fiecare
pas din lucruri de nimic, pedepsind pe muritori. Așa că, treizeci de minute mai
târziu, Thomas le găsi râzând și sporovăind vesel. Spre deosebire de Clara, Thomas
era mai rezervat cu noua lor prietenă. Când Anna află de rugămintea lor, le spuse
să nu-și facă griji, deoarece va avea ea grijă de bătrân. Clara o întrebă apoi dacă
tatăl ei aflase ceva în legătură cu eliberarea puiului de urs.
-Hambarul a fost lovit de trăsnet, și tata nu și-a dat seama că eu... că noi am făcut
asta. Explică Anna, gesticulând.
După aceea, Clara îi lămuri o mare parte din poveste, îi povesti despre medalionul
pe care îl purta la gât, despre inelul legendar pe care îl purta pe deget, despre
braconieri și blestem, dar având grijă, ca de obicei, să nu povestească prea multe
despre Thomas. Apoi, Clara îi făcu un mic tur al magazinului. Animalele
bătrânului o fascinară pe Anna, iar când văzu biblioteca bunicului, se consideră de-
a dreptul fericită că făcuse această învoială. La amiază, Clara și Thomas au plecat,
luânduși la revedere de la Anna și de la bătrân. Cei doi copii au intrat în pădure,
unde au fost întâmpinați de Dugal, care îi așteptase acolo la porunca Clarei. S-au
pornit să chiuie, și râzând, și jucânduse au uitat de umbră, atât de mare era fericirea
lor. În acest timp, după ce îngriji cum se cuvine pe bătrân și animalele sale Anna
plecă și ea spre pădure. Trebuia măcar așa, de formă, să aducă câteva fructe acasă.
Nu trecu mult timp, și găsi un tufiș plin cu mure. Deodată, auzi un zgomot în
spatele ei. Speriată, se întoarse, dar imediat răsuflă ușurată. Era Bill. Venea adesea
pentru a bea un pahar de vin cu tatăl ei și a discuta diferite ”treburi,,. Anna îl
cunoștea foarte bine.
-Bună, Anna! Zâmbi el, ieșind mai la vedere.
-M-ai speriat. Tu nu poți apărea normal, ca tot omul? Am crezut că e un animal.
În sinea lui, Bill o plăcea pe Anna. Dar ea nu era în umbră, și cu toate că își dorea
compania ei, lumina pe care o emana Anna îl chinuia. Un timp, au mâncat mure în
tăcere.
-Ce ai la braț? Întrebă în cele din urmă Anna.
-Un fleac, o mușcătură. Trebuie să ajung la unul din punctele de întâlnire. Vii?
Răspunse Bill, evitând întrebarea ei.
Anna se ridică, uitând să mai ia coșulețul.
-Treaba merge tare greu... șeful vrea ca compania mea să captureze o fată și un
băiat... cu băiatul am și eu ce am... l-am cunoscut cândva. Zise Bill, în timp ce
mergeau agale.
-Știu... șopti Anna. Clara și Thomas.
-Dar ce... îi... cu...cunoști?
-Da! Replică ea, sec. Îl scruta pe sub sprâncene. Știa că nu trebuia să dea nimic în
plus în vileag.
-Anna! Aproape că strigă Bill. Îi... cunoști?
-Da! De câte ori vrei să îți spun?
-Dar cum... cum...?
Anna începu să îi povestească despre prima ei întâlnire cu Clara. Îi istorisi cartea
Bătrânului Înțelept, îi vorbi despre medalion, despre lumină și despre întuneric. În
timp ce Anna vorbea, Bill își aduse aminte de dorul și starea de neînțeles pe care le
avusese în ziua când atinsese inelul. El, braconierul trecut prin ciur și dârmon
simțea cum idealurile de ură și răzbunare i se năruiesc. ”Oare nu crezi că lumina e
CALEA?,, Auzea o voce stranie, ce venea din interiorul lui. ”Oare nu ar trebui să
fii și tu un om bun?,, Dorul acela începu iarăși să îl copleșească, dar acum avea
formă, și culoare, și lumină. Știa ce dorea. Anna îi deschisese ochii. Dorea
dragoste. Simțea tristețea de a nu fii iubit de nimeni pe pământ. Părerea de rău se
înfiripa în el, ca o mlădiță tânără și firavă. Toate faptele sale urâte i se perindau
prin fața ochilor. Simțea că de acum înainte nu și-ar mai fi putut găsi liniștea
cutreierând codrii cu arma în mână, urândul pe Thomas și iubindo pe Anna în
ascuns. Sentimente tot mai ciudate îl copleșeau. Ascultă tăcut totul, până la capăt,
fără să spună o vorbă.
-Și tu... ai... VĂZUTO? Șopti el răgușit, când povestea se termină.
-Da, totul e adevărat. Seamănă foarte mult cu Clara, dar e înaltă, îmbrăcată în alb,
luminoasă... e ca o zână din povești!
-Ei bine, fascinant! Zise el cu răceală, căutând să ascundă ceea ce simțea. Din
partea mea, mult noroc în expediție. Puțin îmi pasă dacă vor muri sau nu! Hai,
Anna! Presupun că tu ții cu ei... nu-i așa?
-Nu... da...! Da, desigur! Umbra nu mă va avea niciodată!
Se așezară pe o piatră, pentru a se odihni.
-Când m-a privit, când am văzut inelul, am simțit ceva ciudat... dar oricum nu are
rost să ies din umbră... nimeni nu vrea asta... poate nici eu. Murmură Bill, abia
auzit.
-Eu vreau asta! Șopti Anna, roșind. Însă Bill era mult prea tulburat pentru a
observa asta.
-Ba nu vrei! Nimeni nu mă iubește cu adevărat!
-Cum poți să fii atât de sigur? Șopti Anna, în așa fel încât Bill înțelese.
-Da, dar... nu are rost. Faptele mele rămân. Viitorul nu poate șterge trecutul.
Închisoare tot aș face... poliția nu gândește ca tine, Anna.
-Și Thomas e tot un fugar!
-Da, dar el nu are încurcături cu braconierii! Dacă ies din umbră, mă vor ucide!
-Și dacă nu o să fie așa? Cândva, mai demult, glonțul tău ar fi trebuit să o ucidă pe
Clara, dar ceva am împiedicat moartea ei!
Bill oftă. O luptă mare se dădea în el. Dintre copaci, tovarășii lui apărură. El se
ridică încet de pe piatră. Voci și șoapte stranii îi făceau capul să se învârtă.
-Hai, Bill! Strigară EI.
Dar pentru prima oară Bill ezită să răspundă chemării lor. Anna aștepta. Simțise
umbra din jur, și se înfioră. Era mai puternică decât oricând. Sprijinit de trunchiul
unui copac, Bill se frământa. Fragmente din viața lui i se perindau printre gânduri.
Fusese oare fericit? Umbra nu însemna nici dragoste, nici... nici fericire! Văzu clar,
deslușit, o umbră mare care încerca să îl prindă în ghearele ei. Ochii îi erau de
gheață. Mâinile – oase scheletice și deformate. Vocea acelei umbre îl chema pe
nume, cu un glas din ce în ce mai insistent. Deodată, Bill se dădu înapoi, lipinduse
de copac. Viziunea se șterse. El se smulse din visare. Vântul îl izbi în obraz,
trezindul la realitate.
-Voi veni mai târziu. Acum am ceva... treabă.
-Dar... protestă unul din braconieri.
-Gura! Poate ați uitat cine e comandantul aici? Ducețivă! Și... să nu vă prind fără
vreo pradă mâine dimineață, că e vai de voi!
Se stropși el, și luândo pe Anna de braț, plecă. Dar, când se depărtă de ortacii lui,
simți că se clatină.
Se așeză jos, sfârșit, obosit, simțind cum umbra pleca de la el ca un abur negru,
care se răspândi în jur, și apoi dispăru încet încet. Se ridică amețit. O nouă lume era
în jur. O putea vedea altfel acum.
Un sentiment ciudat îl făcea să fremete de libertate. Anna îl privea cu ochi lucitori.
Apoi, cu un gest brusc, i se aruncă în brațe. Soarele apunea la orizont, cedând cu
părere de rău locul lunii. Bill se plimba cu Anna, prin pădurea împurpurată de
ultimele raze de soare. Licuricii îi înconjurau zburând și bâzâind, ca niște mici
meteoriți lucitori. Fluturii de noapte le treceau pe deasupra capetelor, iar turmele
de ciute fugeau pe dinaintea ochilor lor, în salturi grațioase. Își arătau unul altuia
stelele, râzând și bucurânduse. Bill nu putea explica starea pe care o simțea în
aceste momente. Părăsise umbra, își trădase șeful și își ruinase idealul din dragoste
pentru o fată. Dar știa că niciodată, în viața lui de furturi, nelegiuri și crime nu se
simțise ca acum liber, fericit și iubit. Totul era altfel pentru el. Acum putea privi
lumina, căci el însuși era lumină.
Ajunși sus Clara și Thomas și-au luat ca de obicei la revedere, după care Clara sări
grăbită gardul. De data asta, fusese cât pe ce să o dea în bară, lipsind de la masa de
prânz! Timpul trecu repede pentru Clara, care avu diferite treburi mici, care totuși
ocupă atât de mult timp. Pe seară, obosită, Clara ieși să se plimbe prin grădină.
Dugal i se alătură, sărind și făcând multe alte giumbușlucuri, pentru ai arăta cât de
mult se bucura de revedere. Florile răspândeau un parfum amețitor, îndeosebi
regina nopții, care tocmai își etala florile cu multă mândrie. Deodată, Clara tresări.
Cu un foșnet ușor, Bill aterizase în curte. Ca de obicei, nu purta costumul negru de
braconier.
-Ce priviri asasine! Dacă ai putea, m-ai ucide din priviri! Râse Bill, trecând pe
lângă Clara.
-Deci, păzeștete! Nu se știe niciodată! Io întoarse ea.
-Clara, acum serios, aș vrea să vorbesc ceva cu tine.
-Nu cred că ai ce să îmi spui! Replică Clara, uimită totuși de vocea lui blândă.
-Hm... văd că trebuie să o iau cu încetul. Anna este o bună prietenă... de-a mea.
Mi-a povestit despre... legendă.
-Și?
-Mai știi ce se spune, că umbra nu poate vedea sau atinge lumina?
-M...da!
-Lasă-mă să ating inelul!
Clara îi întinse mecanic mâna. O flamă albă țâșni din inel, dar Bill nu se retrase.
Mângâie ușor diamantul, zâmbind.
-Cum... cum...? Șopti Clara.
-Anna mi-a deschis ochii. A fost o luptă mare în mine, dar la final am reușit.
Bill îi povesti Clarei, ascunzând unele ... ”chestii,, toate cele petrecute.
-Știu că ai toate motivele să nu mă crezi, dar am atins inelul, și am putut privi
lumina. Încheie el, și o privi drept în ochi.
-Te cred, și totuși mi se pare imposibil. Totuși... mâine vom merge la Bătrânul
Înțelept. El e cel care a scris cartea.
-Mulțumesc, Clara. Șopti Bill.
Apoi se ridică și plecă pe alee în jos. Clara se duse și ea în camera ei. Toate se
petreceau într-un vârtej tumultos. Mult prea repede. Oare Bill avea să fie bun? Și
apoi mai era poliția!.. Dacă îl vor prinde? Și dacă îl prindeau, nu avea să devină, în
închisoare, iarăși rău? Doamne, ce complicate erau toate! Și colac peste pupăză,
Bill era dușmanul cel mai mare al lui Thomas! Clara îl cunoștea prea bine ca să își
dea seama că Thomas nu avea să se împace cu Bill prea ușor. Tot ce putea face era
să spere. Să spere că Bill va fi mai bun decât Șeful, care cedase la final. Să spere că
această poveste avea să fie diferită de celălalte, care se terminaseră cu un eșec. Că,
poate, va fi un final fericit. Cu aceste gânduri, Clara adormi. EA nu i se arătă, dar
zâmbi din înalturi: în sfârșit, Clara găsise singură răspunsul potrivit.

CAPITOLUL AL NOUĂLEA
STĂPÂNUL UMBREI
Dimineața a venit promițătoare și luminoasă. Odată ce scăpă de obișnuitele
”corvezi,, din fiecare dimineață, Clara o zbughi în pădure. Nu apucă însă să ajungă
prea departe. O mână o trase printre copaci. Era Bill.
-Mai cu grijă! Îi șopti el. Tovarășii mei sunt pe aproape... unde voiai să ajungi?
-În primul rând, acum că zici că nu mai ești braconier, învațăte să nu mai fi atât de
silențios. În al doilea rând, nu cred că vrei vrea să vii cu mine, când o să îți spun
unde mă duc.
-Bine, bine... râse Bill. Dar unde te duci, mă rog?
-Trebuie să... să îl chem și pee.... pe... pe Thomas.
-Ah, păi... voi veni cu tine, chiar dacă el va crede cu totul altceva.
-Dar are o praștie, și două arcuri, și...
-Arc? Praștie? Se înecă Bill de râs. Cu flecuștețele astea ați făcut trebușoara aceea
atunci? Nu contează... merg și eu!
Așa se face că au pornit împreună spre nuc, vorbind ba de una, ba de alta. Pe drum
li se alătură și Anna. În sinea lui, Bill o găsea nespus de frumosă! Au ajuns cu bine
la nuc, în ciuda tuturor așteptărilor. Clara nici nu apucă să facă vreo mișcare: se
auzi un vâjâit, și Bill fu trântit la pământ. Thomas aruncase liftul, care îl izbise pe
Bill în piept, aruncândul la pământ. Apoi ”cavalerul epocii moderne,, apăru în
trombă, coborând majestuos pe o funie, și sări asupra lui Bill. Ce icneli au urmat...
nu vă mai spun! Bill era mai mare, mai puternic și știa mult mai bine decât Thomas
cum să se apere și cum să lovească. Thomas era, în schimb, iute, agil, și avea o
putere înzecită de furie. Clara și Anna se priviră o clipă, după care pufniră într-un
râs sănătos, de se țineau cu mâinile de burtă. Cei doi băieți erau deopotrivă de
îndârjiți, dar la auzul râsetelor, se opriră. Thomas înlemnise de uimire, Bill se
ridică anevoie, scuturânduși costumul negru. Văzând fața uluită a lui Thomas și
mutra caraghioasă a lui Bill, cele două fete au început din nou să râdă. Pur și
simplu nu se puteau abține! De data asta, se sprijineau de copaci.
-Thomas, te rog... gemu Clara.
-Nu ne mai priviți așa! O completă Anna.
Abia abia au reușit să se potolească. Și încă mai icneau de râs uneori.
-Pot și eu să pricep ce e de râs? Izbucni Bill. Ăsta mi-a frânt toate oscioarele!
-Ce aveți? Nu sunteți în toate calitățile mintale?... Strigă Thomas. Cum de vă
întovărășiți cu... cu... și îl aduceți aici... și când eu săvârșeam un măreț act de
eroism voi... voi... pufniți în râs... dar ce, va luat mințile??? Șopti el înspăimântat.
Cele două fete se țineau de gură ca să nu izbucnească iar în râs.
-Uite... uite ce e... Bill nu mai e în umbră! Reuși să îngaime Clara, care reușise să
își recapete calmul.
-Spune mai bine că soarele va răsări mâine de la apus! Ar fi in-cre-di-bil! Dar nu,
nu... e șiretlic!
-Nu e niciun șiretlic! Zise Bill. Dacă aș fi trimis să vă ucid... aș putea să o fac chiar
acum!
Și brusc sări în picioare, măreț și puternic, cu două revolvere în mâini. Copii
înlemniseră.
-Dar din fericire eu sunt în lumină... adăugă el, aruncând revolverele și așezânduse
la loc. Era același acum.
-Poate vrei să afli doar mai multe, și de aia încă nu ne-ai ucis! Zise Thomas,
înfuriat.
-Știu totul, dragul meu neîncrezător! Râse Bill.
-Haideți! Dacă aveți chef, certațivă pe drum, dar nu pierdeți timpul! Se stropși
Clara.
Pe drum, cei doi băieți își aruncau priviri chiorâșe. Thomas, cel puțin, era așa de
înverșunat împotriva lui Bill, încât căuta cu disperare un argument care să readucă
lucrurile la normal, și pe toți acolo unde ar fi trebuit să fie. Aproape își dorea ca
Bill să fie în umbră. În paralel, Bill îl urâse dintotdeauna pe Thomas. Nu-și dorea
ca acesta să îi mai frângă oscioarele, și îi purta pică pentru încăierarea de mai
devreme. Un om nu se poate schimba peste noapte, și deși era în lumină, Bill avea
încă, în suflet, rănile deschise făcute de umbră și de rău. Avea să treacă mult timp
până ce acestea aveau să devină doar niște semne uitate. În rest, tot drumul a
decurs în liniște și pace. Braconierii parcă intraseră în pământ.
Bătrânul mânca la o masă din lemn geluit micul dejun, pregătit cu grijă de Anna.
Era foarte mulțumit de ea, ba chiar începuse să o îndrăgească. Pe lângă faptul că îl
îngrijea ca o infirmieră model, avea o grijă și o dragoste deosebită față de
animalele lui, și nu era zi în care, pe seară, să nu îi ude grădina încărcată de flori și
legume. Ca să fim sinceri, Anna nu îi spusese nimic bătrânului despre neașteptata
schimbare a lui Bill. Când îi auzi intrând, se întoarse liniștit spre ei. Nu părea
mirat.
-Bine ați venit, dragii mei!
De data asta fu rândul copiilor să rămână cu gura căscată. Cum de bătrânul nu era
nici măcar așa, un piculeț, mirat?
-Nu ar trebui să fiți atât de uluiți. Eu știu multe pe care voi nu le vedeți, nu le auziți
și nu le simțiți. Am simțit în umbră o spaimă cumplită. Unul din cei mai vajnici
căpitani ai umbrei a trădat umbra. Ați făcut bine că mi-ați făcut o vizită. Trebuie să
ne sfătuim. Sunt unele lucruri tare grele... oare voi ști să vă dau sfaturile potrivite?
S-au așezat la masă cu toții. Anna, ajutată de Clara, au strâns masa, aducând
desertul. Plăcinta cu gem de afine era, întradevăr, delicioasă. După puțin timp,
farfuriile se goliră. După ce termină și ultima îmbucătură, bătrânul îi privi, oftă, și
apoi începu să vorbească.
-Ceea ce nici Bill, nici Anna nu știau este că în câteva săptămâni va sosi aici o
ceată de polițiști, care vor captura toți braconierii. Din păcate tu, Bill, erai unul
dintre comandanți. Și când au aflat acea rețea, ți-au aflat numele, știu aproape totul
despre tine și te au în vizor. Desigur, dacă aș fi știut, nu aș mai fi anunțat poliția...
totul atârna doar de o mică întârziere... dacă aș fi știut! Oftă el. Nimeni nu spuse
nimic. Bill privea în gol, absent. În cele din urmă, bătrânul continuă.
-Și mai este și Thomas. Și pentru că tatăl ei e braconier, și Anna e în primejdie.
Off, copii mei, ce să fac?
-Eu cred că totul este foarte simplu... șopti Bill.
-Simplu??? Se minună Thomas, indignat.
-Nu ar trebui ca unii să plătească pentru greșelile altora. În cazul Annei îl vor
aresta pe tatăl și pe mama ei. Pe primul pentru vina de a fi fost braconier, pe ea
pentru ai fi fost complice. Dar poate spune că a fost silită, ceea ce nu e întru totul
neadevărat, pentru a nu rămâne doi copii orfani. Cât despre Thomas... eu oricum
voi fi închis. Am fost braconier. Lumea e plină de greșeli, și oamenii nu iartă. Ce
mai contează un sau doi în plus sau în minus?
Îi privi. Clara lăsase ochii în jos. Thomas devenise purpuriu la față. Anna era
palidă și părea gata-gata să izbucnească în plâns. Bătrânul avea ochii tulburi.
Deodată, se întoarse spre Bill.
-Ar mai fi o cale. Grăi el apăsat. Bill a greșit, dar nu a fost vina lui că a ajuns așa
cum a ajuns. Eu știu cine era ACEL director, și știi și tu. Fii cinstit cu tine, Bill.
Jurământul pe care l-ai făcut nu are nicio valoare.
Bill strânse pumnii, se gândi o clipă, după care cu glasul calm și netulburat începu
să vorbească. Fusese un copil născut din flori. O familie iubitoare îl adoptase. L-au
crescut până la doisprezece ani. Când au murit într-un accident de mașină. În acea
zi, lumea cea frumoasă din jur s-a prăbușit pentru el. Rudele părinților săi au crezut
că nu l-au moștenit și pe el, așa cum moșteniseră casa cea lucsoasă, așa că s-a
pomenit azvârlit în stradă. Atunci la salvat directorul. Îl găsise leșinat undeva, pe
un trotuar, de foame, frig și durere. Dacă directorul ar fi fost un om bun, poate că
lumea cea frumoasă ar fi reapărut treptat, la fel de repede cum încetase să mai
existe. Din păcate, nu a fost așa. Directorul era un traficant aflat în slujba umbrei.
Fusese trimis să se arate bun cu orfanii, cu cei năpăstuiți, cu cei săraci, pentru a
atrage în umbră pe copii. Se găsiră destui, dar Bill devenise cel mai rău dintre toți.
Îl lua directorul peste tot cu el. Trădat de cei pe care îi numise cândva cu iubire
mătușă, unchi și verișori devenise o mașinărie de ură. Așa crescuse. Îl văzuse până
și pe șef. Care îl pusese comandant peste alții, în ciuda vârstei lui tinere. Tot atunci,
îl pusese să jure solemn că niciodată nu va ieși din umbră și că niciodată nu va
trăda vreun secret.
-Cam asta-i tot! Încheie Bill, oftând ușurat.
-Mă bucur că te-ai hotărât să vorbești. Lucrurile se pot schimba acum. Ar mai avea
cineva ceva de adăugat?
Nimeni nu a spus nimic. Tăceau mâlc cu toții.
-Sfatul s-a încheiat! Rosti Clara.
S-au ridicat. Se făcuse târziu. După ce au ajutato pe Anna să hrănească animalele,
copii au trebuit să plece înapoi la fermă în mare grabă. Anna și Bill doar îi
conduceau. Ei aveau să se întoarcă înapoi, în sat. De la o vreme, Bill venea tot mai
rar să muncească la fermă, cu toate insistențele Elizei. Fără să o spună, își petrecea
mare parte din timp cu Anna. Nu se mai întâlnise demult cu vechii lui ortaci. Cei
patru prieteni mergeau agale, fiecare cufundat în gândurile lui. Deodată, se opriră.
Fiecare din ei simțise umbra. Bill duse mâna la revolver, auzind un fâșâit aproape
imperceptibil în spatele lui. Nu apucă însă să mai facă altă mișcare. Dintre copaci
săriră pe potecă cinci braconieri, cu puștile în mâini. Ochii lor sclipeau sălbatec.
-Mâinile sus, puștanilor, sau vă facem una cu pământul!
De data asta, nu mai era cale de scăpare. Totuși, Bill se apropie de ei, având în ochi
o sclipire vicleană.
-Serios? Aș vrea să o văd și pe asta! De ce îmi stricați tot planul, idioților?
-Plan... care ... plan? Bâigui unul dintre ei.
-Care plan??? Nu aveți nici un pic de creier în capetele voastre seci?? Mă
pregăteam să le aflu secretele, să îi atrag în capcană, și apăreți voi, și stricați
totul!!!
-Tu... nu mai ești în umbră... se zvonește că...
-Normal că se zvonește, cap sec ce ești! Altfel cum să fiu cât mai credul?
Uluiți de tot ceea ce auzeau, braconierii renunțaseră la poziția de tragere,
sprijininduse în arme ca în niște bețe. Copii încremeniseră, nemaiștiind ce să
creadă. Deodată Bill se întoarse spre ei, și șopti scurt:
-Fugiți!
Au înțeles într-o fracțiune de secundă planul, și au luato la goană orbește. Dar de
data asta, braconierii erau pregătiți.
-Dați drumul la câini!
Răsună în urma lor o voce. Clara auzea vag, în urma ei, cum cu lătrături sălbatice
câinii le luau urma. Capul îi țiuia și începuse să vadă tulbure. Umbra o înconjura ca
un abur negru, și deși încerca să scape se afunda și mai rău în el. Mai apucă să
vadă cum prietenii ei erau prinși, și căzu la pământ. De fapt, în ea însăși, căzu în
continuare, în hău, la nesfârșit. Dar o mână o prinse, și Clara deschise ochii. Se
ridică în picioare, și privi amețită în jur. În pădure nu se mai auzea nimic. Umbra
dispăruse. O mână se strecură în a ei. Fiica Pădurii era acolo.
-Ce... s-a ... întâmplat? Murmură Clara.
-Te-a lovit răsuflarea neagră. Acești braconierii erau veniți direct de la sursă. Și-au
petrecut întreaga viață în umbră, alături de EL. De Șeful lor. Pot emana o umbră ca
aceea pe care ai simțito mai devreme. Am venit la timp. Ai nevoie de ajutor, Clara.
EA apucă medalionul în mâini, privindul o clipă. Apoi desprinse de pe rochia ei o
broșă aurie în formă de frunză și apropiind medalionul de broșă, le uni într-o
străfulgerare aurie. Mâna ei fină și albă așeză medalionul pe pieptul Clarei. Clara
văzu uimită cum lumina aurie a medalionului o înconjură, învelindo pentru câteva
secunde într-un glob de lumină.
-Clara, acum ai puterea Păzitorilor Pădurii din alte vremuri. Poți înțelege și vorbi o
limbă străveche care poate fi înțeleasă atât de oameni, cât și de animale. Frunza pe
care am unito cu medalionul tău e unică. A existat o singură plantă în trecut, pe
care străvechii oameni o numeau Graiul Fiarelor care avea aceste frunze. Dar a
dispărut demult, și mai există doar o singură frunză, care acum face parte din
medalionul tău. Cine o are, poate vorbi cu animalele și le poate înțelege graiul.
Această putere va fi pentru totdeauna a ta. Nu mă întreba nimic acum, pentru că nu
avem timp. Prietenii tăi sunt în mare pericol. Vino cu mine.
O luă de mână, purtândo prin pădure cu iuțeala vântului. Au ajuns la o poiană
micuță. Privind printre copaci la ce se petrecea acolo, Clara înlemni de groază.
Bill, Anna și Thomas erau legați de copaci, iar braconierii îi sileau să vorbească.
-Nemernicii... ar trebui să...?
Dar întrebarea Clarei se pierdu în aer. Iuana nu mai era acolo. Acum era singură, în
fața realității crude. Deodată, închise ochii, și buzele ei murmurară șoapte
neînțelese. Cu țipete puternice, în jurul Clarei începură să roiască un stol de vulturi
și apoi stoluri de alte păsări mai mari sau mai mici. Într-o clipă, Clara știu ce avea
de făcut.
-Pentru ultima oară, vreți să vorbiți sau nu? Răcni unul din braconieri, izbind furios
cu cizma în pământ.
-Nu vom vorbi niciodată! Sau cumva tu nu ai citit în romane că eroii nu trădează
secretele domnițelor? Se stropși Thomas.
-Tot atât de adevărat e că în romane eroii salvează domnițele, dar de data asta
putem face o excepție, nu-i așa? Se auzi un glas, la auzul căruia toți tresăriră.
-Clara! Strigă Thomas.
Braconierii începură însă să râdă batjocoritor.
-O fetișcană... rânjiră ei. S-o prindem!
Clara șopti ceva, făcând un semn cu mâinile. Și atunci... din cer și de prin copaci,
cu o iuțeală uluitoare, asupra braconierilor se năpustiră cu țipete puternice stoluri-
stoluri păsări mari și păsări mici. Braconierii, ciupiți, zgâriați, orbiți de fâlfâiala
aripilor răcneau și înjurau. Care cum scăpa, fugea ca vai de capul lui, răcnind ca
apucat de streche. Lupta se transformase într-o comedie, iar prinșii deveniseră
stăpâni. În câteva clipe, niciun braconier nu se mai afla în poiana luminată acum de
soare. Clara făcu alt semn, mulțumindule păsărilor în graiul cel neînțeles, iar
acestea zburară într-un stol compact, răspândinduse curând în pădure. După ce le
pierdu din vedere, Clara se apropie de prietenii ei, și îi dezlegă fără prea mare
greutate. Bill, Anna și Thomas aveau niște ochi cât cepele.
-CE-A FOST ASTA???
Răspunsul Clarei veni calm, neașteptat:
-Asta înseamnă că sunt Fiica Pădurii.
Firește, cei trei prieteni nu s-au mulțumit cu atât. O copleșiră cu o avalanșă de
întrebări, încât Clara fu nevoită să le povestească totul cu deamănuntul.
-Bine era să poată chema toți păsările la ananghie. Fâl fâl fâl și... adio! Zise Bill,
stârnind hohote de râs.
-Acum cred că a venit rândul meu să vă întreb ce s-a întâmplat? Spuse Clara, care
se săturase să aibă rolul de povestitor.
-Povestea noastră nu e chiar așa de interesantă ca a ta! Glumi Thomas, cu oarecare
părere de rău în glas.
-Câinii ne urmăreau, după cum știi, și până la urmă ne-au ajuns din urmă și ne-au
trântit la pământ. Nu ne puteam lupta cu ei. Apoi au apărut braconierii. Zise Anna,
scuturată de un fior.
-Apoi ne-au legat de copaci, și au tot încercat să ne forțeze să vorbim. Situația ar fi
putut deveni tare neplăcută, dar chiar atunci ai apărut tu, Clara! Completă Bill.
-Ia priviți... apune soarele! Murmură Thomas visător.
-APUNE SOARELE??? Strigară Clara și Anna în același timp cu groază în glas.
Trebuia să fiu acasă!!!
Au sărit cu toții în picioare, și au luato la fugă, conduși de Bill care cunoștea toată
pădurea ca pe buzunarul lui. În curând ajunseră la nuc. Thomas și-ar fi dorit să îi
ceară iertare lui Bill, dar nu a mai fost timp. După un scurt la revedere, Bill și Anna
au pornit în fugă spre sat. Clara îi urmări un pic cu privirea, apoi se întoarse spre
Thomas.
-Ar fi trebuit să te salvez eu pe tine! Murmură el, cu indignare în glas.
-Thomas, nu fi dezamăgit. Din nefericire, vei avea destule ocazii! Am plecat!
Thomas rămase cu gura căscată. La asemenea replică, nici că se așteptase.
-Tocmai de aia o iubesc... e așa de frumoasă, deșteaptă, surprinzătoare,
fermecătoare, cochetă, este... este... este cea mai superbă fată! Șopti Thomas,
privind apusul din nucul lui.
Bill și Anna s-au plimbat toată seara prin pădure. Dar când se făcu noapte, Anna
plecă spre casă. Bill, ca de obicei, o conduse pe drumuri lăturalnice până la
marginea satului. În timp ce mergeau agale, Anna văzu o pasăre, și începu să o
urmărească cu pași repezi. Bill, rămas în urmă, mergea gânditor. Întrebări
nelămurite îl făceau să ofteze stăpânit. Deodată, tresări ușor. Parcă auzise un
foșnet... se opri. Ascultă. Nu se mai auzea nimic. Doar adierea vântului mișca
frunzele arbuștilor de la marginea potecii. Dădu din umeri și se întoarse, pregătit să
o urmeze pe Anna. Însă, chiar atunci, patru mâini puternice îl apucară, ținândul
strâns. O a cincea mână îi astupă gura. Înțelese cu groază că fusese capturat de
foștii lui ortaci. ”De ce nu pot chema un roi de păsări sau... oh... tăuni,, se gândea
Bill, zbătânduse cu disperare. Înțelese însă curând că era inutil. Când Anna se
întoarse, pentru a vedea unde era Bill, nu mai văzu pe nimeni. Simți un fior rece
cum o cuprindea, săgetândui inima. Privi atent în toate părțile.
-Bill! Strigă ea. Biiiiill!
Niciun răspuns. În pădure, acesta se lăsă în voia sorții. Nu avea cum să scape. Trei
dintre braconieri îl țineau bine, lipit de un copac. Ceilalți doi plecaseră, iar Bill se
întrebă cu groază dacă nu cumva plecaseră ca să o prindă pe Anna. Ascultă
încordat, dar nu auzi nimic. Anna era, însă, în afara oricărei primejdii. Totuși,
dânduși seama că Bill dispăruse, Anna înțelese. Însă știa că nu îl putea ajuta. O luă
la fugă tremurând, spre casa bătrânului. Simțea în spate o umbră, dar o altfel de
frică o cuprinsese. Și umbra ceea era o altfel de umbră. Răspândea atâta putere,
încât Annei îi vâjâia capul, și se căznea din răsputeri să nu leșine. Când ajunse în
sfârșit la magazin, bătrânul o aștepta în prag.
-L-au prins! L-au prins pe Bill! Șopti ea, și se prăbuși pe un scaun.
Dar bătrânul nu o auzea. În ochii lui se citea o nouă spaimă. Peste pădure se lăsase
o ceață neagră. Bătrânul albi.
-EL... E... AICI!!! Șopti bătrânul.

CAPITOLUL AL ZECELEA
BĂTĂLIA CELOR DOUĂ ARMATE
În pădure, Bill, cu gândul la Anna, simți cu greu umbra. Dar când o simți, se
cutremură. Era o apăsare grozavă. Chiar atunci, dintre copaci apăru EL. Șeful
umbrei, despre care se spuseseră atâtea legende. Niciodată, până acum, acesta nu-și
părăsise sediul. Era măreț, negru și întunecat. Umbră și formă, spaimă și teroare. O
mantie lungă și neagră îl acoperea în întregime. Bill păli. Umbra îl învăluia ca un
abur ușor. Gândurile i se înțețoșară.
-Credeai că poți scăpa, băiete? Auzi el o voce. Doamne, dar ce voce! Rece,
răgușită și dură, nu știai dacă vine de pe pământ sau din adâncuri. Nimeni nu mă
poate învinge! Lumina e slabă! Eu i-am învățat pe oameni să facă rele, și relele i-
au afundat în umbră. Iar EA nu mă poate opri! Ești doar o unealtă a luminii! Crezi
că va veni cineva după tine? Crezi că te va salva cineva? Binele înseamnă
suferință, durere și moarte. Dragostea nu există, nărodule!
Bill simțea că se înăbușă. Umbra îl copleșea.
-Dragostea... există... e... nepieritoare... iar binele înseamnă... fericire... libertate...
șopti Bill, cu ultimele puteri.
-Așa am crezut și eu! Am simțit lumina!! Dar nu am fost fericit... dragostea m-a
distrus, libertatea nu a existat niciodată! Ahh... viermișorule, nu știu ce să fac cu
tine: să te ucid, sau să îți iau mintea?
-Mă poți... ucide... dar nu mă poți sili... să... intru în... umbră!
-Vei vedea tu! Deocamdată am nevoie de el. Ducețil la stâncă! Porunci Umbra
celor trei braconieri care îl imobilizau.
Bill își plecă capul, cuprins de disperare. Știa că pentru el nu mai era nicio șansă.
Odată prins de braconieri, nu avea cum să scape din mâinile lor. Dar frica
dispăruse. Bill înțelesese multe, și de aceea simțea pentru umbră doar un
nemărginit dispreț. EL era puternic doar prin frica pe care o răspândea. Nu putea
ucide. Nu era doar om, era, mai presus de toate, un duh. Nu-i mai era frică,
deoarece știa acum cât de slab era EL. Avea de partea lui doar frica. Și totuși, ce
armă eficace! Frica îi stăpânea pe toți, sau aproape pe toți. Îl cuprinse descurajarea
la gândul că niciodată Stăpânul Umbrei nu avea să fie învins. Pentru că erau atât de
mulți oameni, atât de multe animale care se temeau de umbră. Atât de mulți
oameni, și atât de multe animale care, deoarece umbra nu le făcuse încă niciun rău,
trăiau în nepăsare. Nu conta viitorul. Conta doar prezentul, și în acel prezent ei se
simțeau bine – de ce să părăsească acel confort pentru a lupta? Deși nu putea crede
că vor pierde din nou, Bill vedea prea bine cum natura era distrusă, și cum
blestemul fatal nu mai avea mult și își va atinge sorocul.
Mai știa și că singura care putea salva lumea, care putea rupe blestemul era o fetiță
atât de mică, într-o lume atât de mare! Oare cartea naturii se va termina fericit, cu
un final ca în poveștile străvechi ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți,,? Bill
oftă. Începuse să plouă cu picuri mari și grei, care îi udau hainele, făcândul să se
zgribulească și să dârdâie de frig. Simțea că acum era totuna ce avea să se întâmple
cu el, dar își dorea ca prietenii lui să reușească. După un drum lung și obositor,
Bill, flancat de doi braconieri ajunse la stâncă. Era un vechi loc de refugiu de-al
braconierilor, chiar pe dealul unde, cu multă vreme în urmă sătenii fugiseră
îngroziți pentru a scăpa de năvala apelor. Bill știa de multă vreme acest loc, și
zâmbi amar gândinduse că cu doar câteva zile în urmă nici măcar nu și-ar fi putut
închipui că va ajunge în acest loc ca prizonier. Ultima oară când fusese aici era pe
vremea când el era una cu umbra. În noaptea în care primise porunca de a captura
doi copii, un băiat și o fată, și în care el, marele căpitan al umbrei le comunicase
porunca și celorlalți braconieri. Acum nimeni nu îl mai privea decât cu dispreț. Din
ochii braconierilor de rând dispăruse teama și admirația care se aprindeau în ei
când îl vedeau. Îi legaseră mâinile și picioarele, îl trântiseră pe mușchiul umed
care acoperea toată porțiunea din jurul stâncii și apoi uitară cu totul de el. Se
duseră ca de obicei lângă ceilalți ortaci să bea vin, să joace o partidă de ”popa
prostu,, sau să înfulece carnea pe care doi braconieri o prăjeau la un proțap
improvizat. Bill privea însă satul. Se însera, și luminile de la geamurile caselor se
aprindeau una câte una. Își imagină că acele lumini erau vâlvătăile care ar cuprinde
satul, dacă... dacă blestemul se va împlini. Se scutură și privi cerul. Sus, sus, stelele
luceau ca niște licurici. Și i se păru că o vedea pe EA printre stele. Încet încet,
adormi zâmbind, și chiar și în somn simți cum cineva îl proteja. În noapte,
braconierii continuau să înjure, să bea și să fumeze...
De undeva departe, de la geamul din camera ei, Clara privea, la fel ca și Bill,
stelele. Dar în loc de lumină, ea văzu cum o umbră se înălța profilânduse pe cer,
acoperind sclipirile stelelor. Înfiorânduse fără să știe de ce, Clara închise fereastra
și se vârâ în pat. Dimineața, cerul era înorat. Totul era întunecat și mohorât. Clara
fugi în grădină, dar Bill nu o mai aștepta acolo. Dacă văzu așa, plecă să îl vadă pe
Thomas. Acesta îi ieși în întâmpinare dintre copaci, având fața foarte palidă, și
încununată cu două cearcăne mari și vineții.
-Clara! Clara! Șopti el înăbușit. Se petrece ceva în pădurea asta! Am simțit! E o
altfel de umbră! Mă tem... mie frică... murmură el. Clara simți că chiar se petrecea
ceva. Thomas nu ar fi mărturisit în ruptul capului că îi era frică. Acum o făcuse.
-Să mergem să vorbim cu bătrânul!
Zise Clara, cu un glas care tremura. Și ea simțise umbra. Fugeau cu pași iuți și
repezi la vale, urmând cursul râului. Se urcară pe un dâmb și priviră pădurea.
-Uite, Thomas! Strigă Clara.
Prin fața lor, galopând furtunos trecu o herghelie de cai sălbatici, așa numiți
mustangi. Acea rasă mândră de cai care, datorită omului, astăzi nu mai există. În
fruntea lor galopa un mândru armăsar alb ca spuma laptelui. Acesta se opri brusc,
și herghelia se întoarse din drum, galopând către ei. Thomas o privi neliniștit pe
Clara.
-Ar trebui să fugim! Ne vor ataca! Șopti el, amețit. Simțea frica. Îi era frică. Dar
deodată simți o atingere. Clara îl privea în ochi, și îi zâmbea.
-De ce nu ai încredere în mine?
Thomas tresări. În fața ochilor toate erau așa cum fuseseră și mai înainte.
Mustangii se apropiară. Ajunși în fața dâmbului, marele cal alb, conducătorul
hergheliei se aplecă, punând un genunchi în pământ. Clara înaintă până la
marginea dealului și se înclină și ea. Atunci calul scoase un nechezat puternic,
sărind în două picioare, și toată herghelia porni galopând furtunos spre apus.
-Cea fost asta? Șopti Thomas, buimac.
-Umbra te poate cuprinde într-o clipă. E mai puternică decât altădată. Nu te lăsa
cuprins de frică. De îndată ce încrederea în lumină va pieri, umbra nu va întârzia să
apară. Veni răspunsul Clarei, care o luă la fugă înspre vale imediat după ce îi
răspunse. După o clipă de mirare Thomas o urmă.
Au intrat gâfâind pe ușa magazinului. Acolo se opriră, uimiți. Anna ședea palidă pe
un scaun. Își ridică încet ochii când îi văzu. Părea că tocmai se oprise din plâns.
Bătrânul nu se vedea nicăieri. Obișnuitul lui loc de la masa cea mare de lemn era
gol.
-Ce este? Ce s-a întâmplat? Șopti Clara, simțind cum un fier ars îi trece prin inimă.
-L-au prins pe Bill!
Cei doi copii se priviră cu înțeles.
-Dar bătrânul? Și el a fost prins?
-Nu... e sus... la etaj!
Urcară treptele în goană. Bătrânul ședea pe un fotoliu, cu o ceașcă de ceai aromat
în mână.
-Iată-vă și pe voi! Oftă el.
-Bill a fost prins... cum e posibil? Ce se va întâmpla acum?
-ASTA nu ar fi nimic! Stăpânul Umbrei e aici!
-Stăpânul Umbrei? Strigară Thomas și Clara într-un glas. Se priveau fără grai, muți
de uimire.
-Da! EL l-a prins pe Bill.
Dacă până atunci Clarei i se păruse totul simplu și destul de ușor, acum vedea că se
înșelase. Până și EA, într-un vis care păruse că se petrece aievea îi spusese că nu îl
putea înfrunta pe Stăpânul Umbrei. Cu siguranță EL voise să termine odată cu
Clara și ”șleahta ei,, cum îi numea el pe luptătorii luminii. Și toate acestea se
petreceau acum, când bătrânul era atât de slăbit. În schimb, LUI i se părea că
bătrânul era cel mai primejdios. Nu credea că Clara avea vreo putere. Nu credea că
putea porunci animalelor. Adusese cu sine o mulțime de braconieri, în jur de două
sute. Planul lui era să termine odată cu ”tevatura asta,, după care să le dea
polițiștilor o lecție de bună purtare. Îl înfuria să nu vrei să fii în umbră, dar să i te
împotrivești – asta îl scotea din minți de-a binelea. Clara privea în gol, nefiind în
stare să mai articuleze vreun cuvânt.
-Mai mult ca sigur, șopti Thomas, ne va impune să facem ce vrea el,
amenințândune cu moartea lui Bill... De ce l-au prins tocmai pe el? Și tocmai când
nu era în umbră... când devenise bun...
-Va încerca, dar noi nu o să îi facem jocul. Strigă Clara, aproape cu furie.
-Dar cum vrei să îl înfrunți? Și nu numai pe el, ci și ceata lui atât de numeroasă!
Zise bătrânul, pierzânduși pentru o clipă calmul.
-Un singur lucru ne-ar mai putea salva acum! Armata animalelor! Vă amintiți ce se
spune, că doar FIICA PĂDURII poate porunci animalelor? Vă amintiți de limba
străveche a adevăraților păzitori ai pădurii? Zise Clara, cu vocea fermă a EI.
-O armată... da... dar el are o armă mai puternică decât toate armatele și armele
lumii întregi! Replică bătrânul.
-Și care e aceea?
-Frica!
-Când au un comandant în frunte mulțimile nu mai țin cont de frică! Se înfierbântă
Thomas, ca de obicei.
-Ah! Murmură bătrânul. Și tu, Clara, crezi că le poți fi comandant?
-Da, pot, pentru că nu sunt singură!
-Desigur! Și de unde vom comanda oștile? Avem vreo cetate, vreo... sări Thomas.
-Mai întâi să le strângem! Surâse Clara.
-Bine... dar când începem?
-Chiar acum! Nu avem timp de alte planuri sau explicații! Cumva, știu că ceea ce
fac este bine! Aveți încredere în mine! Poate că am fost înfrânți, dar nu învinși!
Ascultațimă: dacă vom fi uniți, vom reuși!
-Vom reuși! Strigă și Thomas, cu fața transfigurată de fericire.
-Aveți binecuvântarea mea! Ducețivă! Să sperăm că ai ales înțelept, Clara.
Murmură bătrânul.
Încuviințarea aceasta a fost de ajuns. Cei doi copii țâșniră pe scări în jos. Bătrânul
zâmbi. Pentru o clipă, o văzuse pe EA, care încuviințase zâmbind. În urma copiilor
se auzi însă un glas. Era Anna.
-Stați! Și Bill? Strigă ea.
-Ne ocupăm noi... mai târziu! Au răspuns ei peste umăr.
Erau deja la marginea pădurii, și fugeau însuflețiți de misiunea lor măreață. O
misiune care apăruse într-o clipă, născută dintr-o simplă idee. Care se transforma
în realitate... pas cu pas. O armată! Visele lui Thomas se împlineau văzând cu
ochii. Curând ajunseră în mijlocul pădurii. Clara se opri, și începu să șoptească
niște cuvinte ciudate, care erau folosite pentru a chema poporul înaripat al
codrului. După ce șopti de patru ori această ciudată chemare, odată spre răsărit,
odată spre apus, odată spre miazăzi și odată spre miazănoapte tăcu. Aștepta.
Thomas, lângă ea, abia mai putea respira de emoție. Întâi se auzi un vuiet, o larmă
aparte care venea din înalturi. Apoi au început să vină, răspunzând chemării,
păsările codrului, una câte una. Primii au coborât din înaltul cerurilor albastre
vulturii munților, cei aprigi și iubitori de înălțimi. Apoi, în fâlfâit de aripi începură
să vină păsări mari și păsări mici, de la ulii până la scatii, la sticleți și chiar la
micuțele vrăbiuțe. Erau atât de multe, încât nu mă încumet să le descriu, sau să le
număr. Nici chiar Clara și Thomas nu puteau vedea decât o infirmă parte din
înaripate.
 Când roiul de păsări a încetat să mai vină, când fiecare și-a găsit un loc, Clara
socoti că putea să vorbească. Le spuse să vestească pădurii că FIICA NATURII s-a
întors. Le vorbi pe îndelete despre faptul că Stăpânul Umbrei era aici. Și apoi le
spuse despre planul ei, despre marea armată. Și le ceru ajutorul. Fiecare pasăre,
fiecare specie, răspundeau prin ciripituri, țipete sau uguituri. Unele cerură să vadă
medalionul. Altele, neîncrezătoare, puseră diferite întrebări, dar la final, toate
păsările căzură de comun acord. Își dădură seama că lupta era în interesul tuturor –
fie ei oameni sau animale. Își amintiră apoi de ”brațul de foc,, după cum numeau
ele pușca. ”Brațul de foc,, secera mai mereu moartea. Ucisese atâtea păsări. Atâtea
animale. Clara le spuse că rolul păsărilor mai mici în marea bătălie va fi să zboare
prin fața braconierilor, derutândui. De asemenea, alese câteva vrăbiuțe, sticleți și
alte neamuri de păsări mai mici cărora le dădu misiunea să țină mereu sub
observație tabăra dușmană. Acestea urmau să îi spună Clarei fiecare mișcare
însemnată a braconierilor. Comandantul păsărilor fu desemnat un vultur fălos,
bătrân și puternic. Acesta purta numele de Ironchir, și era cel mai înțelept dintre
vulturi. Clara mai alese apoi doi vulturi tineri și rapizi, pentru a putea comunica cu
Thomas de la distanță. Aceștia se numeau Iute ca gândul și Aripă Neobosită. Fără
întârziere îi trimiseră pe cei doi vulturi să îl caute pe Bill. Apoi făcu un semn.
Sfatul se încheiase. Într-un vălmășag de nedescris păsările părăsiră micul luminiș
în care avusese loc sfatul. Locul rămase pustiu. În timp ce soarele apunea la orizont
cei doi copii au pornit spre fermă. Clara era obosită, dar mai avea atâtea de pus la
punct! Totuși, era încrezătoare. Însă o întrista prinderea lui Bill, și urcând un dealul
alături de Thomas se întreba dacă era în viață, dacă trădase sau dacă nu va trăda,
dacă îl va mai vedea vreodată sau dacă nu îl va mai vedea.
-Ce vom face mai departe? Întrebă Thomas, curios.
-Thomas, la această întrebare sunt mai multe răspunsuri. Ascultămă. Putem învinge
umbra doar dacă suntem uniți. Trebuie să convingem oamenii și animalele să lupte
contra umbrei. Dar eu nu pot porunci oamenilor. E alegerea lor de partea cui sunt.
Dar animalele nu știu... nu înțeleg multe. Am să le ajut să înțeleagă. Armata
noastră va crește, Thomas, o voi aduna și vom învinge.
-Da... exact... o vei aduna! Eu nu am niciun rol... pe lângă tine, sunt un nimeni.
Fără tine nu aș fi ajuns nici măcar unde sunt acum. Asta e... nu ai cum să mă placi.
Sunt un mototol care nu se descurcă fără... fără...
Clara se opri din mers. Știa că capcanele umbrei erau foarte multe, și foarte
viclene. Se apropie de Thomas, și privindul în ochi, îi puse mâinile pe umeri.
-Mai devreme sau mai târziu, toți au o menire. Eu nu aș fi reușit nimic fără tine,
fără Bill, fără Anna sau fără Bătrânul Înțelept. Poate că am rolul principal, dar nu
aș reuși nimic singură. Nu trebuie să fii un cavaler cu armură și spadă ca cei din
romane. Eu te plac oricum, îl plac pe Thomas, care mă amuză mereu cu glumele
lui, care știe să îmi fie alături, care m-a ajutat să îmi găsesc menirea, să îmi
recuperez medalionul, care știe toate drumurile pădurii și care a fost mereu acolo
unde era nevoie de el. Să știi că deja ai avut menirea ta. Dacă nu te-aș fi întâlnit,
poate niciodată nu aș fi aflat cine sunt. Tu ești cel care mi-a arătat calea, și asta nu
e puțin lucru. Doar împreună putem reuși, Thomas!
Ajunseseră foarte aproape de fermă. Clara tăcu. Cu o mișcare grațioasă, îi trimise o
bezea și sări gardul cu repeziciune. Thomas rămase nemișcat, uluit de ceea ce se
petrecuse. Un fâlfâit de aripi îl trezi din reverie. Era Aripă Neobosită, care venise
să își vadă stăpânul. Thomas îl mângâie, șoptind visător:
-A spus că mă place... mă place... mă place! A spus că doar împreună putem
reuși... împreună... împreună... alături de ea... nu e asta cel mai minunat lucru?... Și
are dreptate... uitasem că eu am ajutato să ia medalionul, uitasem că am luptat eroic
în lupta cu braconieri... uitasem că sunt un erou!!!
Când vru să intre în casă, Clara auzi un fâlfâit, și Iute ca gândul se înfățișă
majestos. Îi dădu de veste, în acel grai ciudat, că Bill se afla pe cea mai înaltă
colină, chiar în centrul celor două sute de stârpituri. Clara îi mulțumi. Această
veste o readuse cu picioarele pe pământ. Trebuia să îl salveze pe Bill. Putea lăsa pe
mai târziu declarațiile de dragoste. Intră în camera ei, se așeză pe pervaz și de la
fereastra ei începu să privească stelele. Nu știa că, în același timp, din alte trei
locuri diferite Thomas, Anna și Bill priveau și ei cerul înstelat. Clara oftă. Pentru
prima oară, simțea povara cea grea de pe umerii ei. Oricât de mult dorea să vadă
lucrurile dintr-un alt unghi, nu reușea. Vedea această misiune ca o grea povară.
Deodată simți o mână pe umăr. Se întoarse, speriată. Era EA.
-Te simt tulburată.
-Nu am încredere în alegerea pe care am făcuto.
-Nu ai încredere în alegerea pe care ai făcuto pentru că te-ai obișnuit să te bazezi
pe alții. Trebuie să înțelegi că în această luptă tu ești liderul, și liderul este cel care
decide. Firește, fiecare domnitor din vechime avea mulți Sfătuitori regali, pe așa
zișii Bătrâni Înțelepți care aveau darul de a pătrunde în tainele viitorului. Ei dădeau
întotdeauna sfaturi bune și drepte. Totuși, ca orice oameni, mai aveau și căderi. În
acel moment domnitor prelua cârma cu mâini puternice, și știa întotdeauna să ia
decizia corectă. Acest aspect e cel mai important în viață. E cel mai important
aspect la un om. De aceea tu ai fost aleasa. Ești fata care are ideea potrivită la
momentul potrivit. Am să îți spun o poveste din vechime... vino aici.
Clara își așeză capul în poala EI, culcânduse pe pervaz. Putea vedea stelele, multe
și mărunte ca licuricii.
-S-a întâmplat pe vremea mamei mamei mele... când puternicul domnitor Ineram
stăpânea munții Germaniei. Pe atunci țara aceasta se numea altfel. Totul mergea
bine și frumos. Regatul avea pășuni întinse, recolte bogate, oameni buni și harnici
și un domnitor drept și cinstit. Dar la fel cum norii acoperă soarele, răutatea umbri
fericirea. Prin acele părți au început a veni hoarde de cotropitori. Cel mai
înverșunat dintre toți era Isan, conducătorul clanului Roonam. Acesta a văzut că
Ineram avea cetăți trainice și armată mare, și a înțeles că nu îl putea învinge în
luptă dreaptă. Așa că a iscodit și a aflat că Ineram avea o soție, pe frumoasa
Nirana, la care ținea ca la ochii din cap. A trimis oamenii cei mai vajnici și mai
pricepuți în ale furișatului, și a răpito pe Nirana. Apoi i-a trimis soli împăratului. Îi
promitea eliberarea Niranei în schimbul unui număr mare de robi, de saci de aur și
a unui tribut anual. Ineram nu avea robi. Ar fi trebuit să trimită în lanțuri pe cei din
poporul peste care domnea. Nici aur nu avea. Ar fi trebuit să își jefuiască supușii.
Avea o alegere grea de făcut. Dar a ales. A știut că, mai presus de orice el este
domnitor. Și și-a călcat pe inimă. Nu a primit. A trimis solii înapoi. Apoi a strâns
armată. A trecut prin foc și sabie pe cel care îi călcase ținutul. A reușit și să o
elibereze pe Nirana. Totuși, ea ar fi putut să moară. Ineram a avut o alegere foarte
grea de făcut. Însă și-a asumat decizia, pentru că întâi de toate era lider. Nu prieten,
nu soț, nu războinic.
-Și... apoi? Murmură Clara ca prin somn.
-Ineram a mai purtat și alte războaie, a fost un domnitor iubit de popor, și a avut
trei copii. Doi băieți și o fată. Fiecare are legenda și istoria lui. Dar acum nu am
vrut să ți-o spun decât pe asta. Aveai nevoie de ea. E greu să fii domnitor, și e greu
să fii în rolul principal. Totuși, când nu ești, îți dorești să fii. Și...
Iuana tăcu. Clara adormise. Îi cuprinse ușor capul cu mâinile, o sărută, și se topi în
noapte. La puțin timp după plecarea EI, lângă capul Clarei poposi Iute ca Gândul.
Nu o trezi. Se așeză lângă ea, lângă mâna ei, și înfundânduși capul în aripi adormi
și el. În nuc, Thomas adormise și el, cu Aripă Neobosită pe umăr. Vulturul își
așezase aripa pe capul lui, ca pentru al feri de răcoarea nopții. Clara se trezi târziu,
și aproape căzu de pe pervaz, în încercarea de a întoarce capul, pentru a se dumiri
unde era. Coborâ grăbită scările, îmbrăcată într-o rochie albă și simplă, dar care
avea un farmec aparte. Eliza era tare veselă. Vânduse cu bani buni produsele
fermei (care îndeobște erau atât de multe, încât prisoseau) și sărbători reușita cu un
mic dejun fastuos. Clara reuși, ca de obicei, să dispară din vizor, pretextând că se
ducea în camera ei să picteze ceva. Firește că, în loc să își dedice timpul artei Clara
sări grăbită gardul. Thomas o aștepta voios. Mâncă repede ceva, gândinduse că
Clara era mai frumoasă ca oricând în rochia albă, iluminată de razele soarelui.
Plecară grăbiți la drum, deoarece aveau atâtea de făcut. Iute ca Gândul și Aripă
Neobosită se înfățișară imediat, și se așezară pe umerii celor doi copii. Lucea
soarele, și odată cu el, Clara știu că lucea și speranța. Păsărelele aduceau însă vești
deloc îmbucurătoare. Braconierii răscoliseră toată pădurea, la porunca LUI. Clara
asculta gânditoare totul. Thomas, fascinat de mulțimea păsărelelor, nu era atent la
nimic. Tresări când Clara se întoarse spre el și îi spuse:
-Pe noi ne caută!
-Bănuiesc că da! Numai de ar îndrăzni să vină! Deci... unde mergem acum?
Clara inspiră adânc aer în piept. Mirosea a cetină. Mirosea a copaci, a prospețime,
a speranță și a lumină.
-Mergem la peștera Urșilor. Acolo a început totul. Și tot acolo sălășluiește ursoaica
care ne-a salvat.
-Ce... ceeee? Thomas se opri din mers, dar dânduși seama că Clara îl privea uimită,
o porni la pas voinicesc, înroșinduse.
-Nu-ți fie frică, Thomas! Șopti Clara, blând.
-Frică? Nu-mi e frică, mie nu mie niciodată frică, eu sunt marele, neînfricatul...
-Vezi că rămâi în urmă, eroule!
Întradevăr, oprinduse ca să își desăvârșească preafrumoasa cuvântare Thomas
rămăsese cu mult în urma Clarei. Cei doi copii au bufnit în râs. Când au ajuns la
peșteră, până și Thomas gâfâia și era roșu ca racul. Locul era foarte frumos. O
poieniță micuță, străjuită de brazi, contrastând cu peștera sinistră și întunecată. Dar
mai presus de toate, cei doi copii simțiră o lumină puternică, o pace și o bucurie
greu de descris în cuvinte. Ceva deosebit era în locul acela. Acolo, cu atâția ani în
urmă, trăise primul om, prima ființă omenească de multe evuri încoace, care
ajutase și iubise natura fără a cere ceva în schimb. Acolo crescuse și trăise Iuana,
Fiica Pădurii. Cei doi copii intrară în peșteră ținânduse de mână, simțind și frică, și
respect, și bucurie în același timp. Ursoaica și puiul ei nu erau acolo. Locul nu
părea deosebit și nici cine știe ce misterios. Undeva, într-un colț, erau câteva
frunze vechi și uscate. Patul ursoaicei și al puiul de urs. Altceva – nimic.
Dacă pereții ar fi putut să vorbească, ar fi spus despre ziua în care Iuana împlinise
optisprezece ani. Atunci soarele se unise cu luna, și din razele lor, unite pentru
câteva clipe se născuse medalionul. Căzuse lin și ușor chiar în palmele EI, fusese
darul naturii pentru aceea care refăcuse legătura ruptă dintre oameni și natură.
Oamenii credeau acest loc blestemat. Numiseră peștera Peștera Urșilor. De
generații întregi, acolo locuiseră urșii cei mai de seamă, rudenii din generații în
generații cu ursoaica care crescuse copila cu păr bălai și ochi verzi. Nu veneau
niciodată acolo. Câțiva curajoși moderni care nu credeau în ”bazaconii băbești,, se
duseseră acolo, și nu se mai întorseseră. Ursoaica își apărase puiul cu îndârjire, și
de atunci ploua cu legende despre poiana blestemată în care strigoii și vârcolacii își
făceau de cap. Thomas și Clara se așezară pe o piatră, așteptând. Nu trecu mult
timp, și fruzele foșniră. La gura peșterii se ivise ursoaica. Puiul privea din spatele
ei curios. Poate aștepta ca ursoaica, neînfricata sa mamă, să se repeadă și să sfâșie
ca și în alte dăți. Dar ursoaica scoase un mormăit de bucurie. O recunoscuse pe
Clara. Pe salvatoarea puiului ei. Pe urmașa Fiicei Pădurii. Clara se apropie, și se
înclină ușor, cu respect, în fața în ursoaicei. La rândul ei, aceasta își aplecă capul,
dând pe la spate o labă puiului, care neînțelegând ce se petrecea, își rânjise colții,
gata de atac. Thomas se lipise de perete, cu inima bătând să-i spargă pieptul.
Vederea fiarei sălbatice atât de blânde și supuse îl zăpăcea, dar oricum, nu avea de
gând să renunțe la precauție. Clara îi vorbi mult ursoaicei, rugândo să meargă și să
le spună urșilor porunca și rugămintea ei. Thomas privi cu ochii mari cum ursoaica
își aplecă din nou capul, și cum luânduși puiul ieși din peșteră. Plecase să le dea de
veste căpeteniilor urșilor porunca Fiicei Pădurii. Și Clara porni mai departe. A
vorbit cu lupii munților cei sângeroși, care numai când urlă bagă spaima în oameni.
Dar cu ea erau blânzi și supuși ca niște cățeluși. Căpetenia haitei, un lup uriaș și sur
la băgat în toți sperieții pe Thomas, care nici nu se mai chinui să ascundă că murea
de frică. Se cocoță în cel mai apropiat copac, privind cu groază cum Clara șoptea
cuvinte neînțelese în mijlocul haitei de lupi. Totuși, când Clara îi zise că mai-
marele lupilor o întrebase dacă piticania blondă și fricoasă era om sau iepure, se
dădu jos din copac la fel de repede pe cât urcase, oblojindu-și cât de cât prestigiul
călcat pe coadă. Când Clara porni în solie la cerbi, Thomas amuți de uimire. Ce
făloși, ce înalți, ce măreți erau! Conducătorul turmei de cerbi și de ciute era cel mai
frumos și mai puternic dintre ei. Coarnele lui păreau ramuri de copac, atât erau de
mari și de frumoase. Totul părea orânduit cu multă tactică. Cerbii pășteau, dar erau
mereu la pândă. Vânotorii puteau apărea de oriunde. Ciutele ședeau ceva mai la
oparte, văzând de pui sau rumegând alene. Și cu toate acestea, Marele Cerb nu
reușise niciodată să își protejeze turma. Mereu și mereu omul era mai dibaci și mai
puternic. Apărea de nicăieri, și lăsa în urmă moarte. Moarte și distrugere. De pe un
dâmb, el privea zburdălnicia puilor jucăuși cu un zâmbet amar, întrebânduse dacă
măcar unul va ajunge să trăiască până la adânci bătrâneți. Acum, EA îi punea
dinainte o soluție, o scăpare. Un mod prin care vor fi iarăși liberi pe ei și pe
drepturile lor. Prin care nu vor mai trăi mereu încordați, cu spaima morții în suflet.
Bătrânul cerb, trecut prin multe veri și ierni, care nu se plecase nimănui niciodată,
își plecă mărețele coarne, consimțind ca EA să îi conducă spre un trai și o viață mai
bună. Căci, mai mult ca oricând, înțelese că spaima lor, omul cu brațul de foc în
mână era slab, cu mult mai slab decât ei. Cu vulpile a mers tare greu. Sunt un neam
viclean (ceea ce se știe) și cred că și ceilalți sunt vicleni, de aceea, îndeobște,
vulpile sunt foarte prudente. Întâi, a durat o veșnicie până să hotărască dacă dacă
Clara era sau nu era de încredere. Apoi a durat o nouă veșnicie ca să hotărască dacă
ea era sau nu era urmașa Fiicei Pădurii. Thomas explorase deja tot teritoriul
vulpilor, fusese cucerit de drăgălășenia câtorva puiuți de vulpe și intrase în conflict
cu câțiva vulpoi mai agresivi, care nu permiteau să îți bagi nasul așa tam-nesam în
vizuina lor.

După ce hotărâseră că era cu adevărat ”cine se dădea,, dură o a treia veșnicie ca să

hotărască dacă planul Clarei era bun, dacă voiau să lupte alături de alte animale,
dacă era sau nu avantajos pentru ele și dacă aveau vreo șansă să câștige. Și era atât
de greu să hotărască! Fiecare membru avea o altă părere, și își spuneau gândurile
cu voce tare, încât făceau o hărmălaie asurzitoare. În cele mai de pe urmă, cele trei
căpetenii ale vulpilor o informară pe Clara că erau de acord, dar că nu vor accepta
să fie conduse sau să primească porunci decât de la Fiica Pădurii sau de la
căpetiniile lor. Obosită și buimăcită, Clara mai găsi putere să le zică că condițiile
lor vor fi acceptate. După care, obosită peste poate, plecă.
-Singurul mod în care nu voi înebuni este să uit puțin povestea asta! Îi zise ea lui
Thomas, în drum spre fermă.
Însă fiecare din cei doi copii erau tăcuți. Thomas descoperise multe despre el în
ziua aceea. În loc să fie neînfricat și să se comporte foarte, foarte eroic își dăduse
seama că era cu mult mai fricos decât credea el că este. Clara se simțea vinovată că
nu se ocupase mai serios de eliberarea lui Bill. Cei doi vulturi îi vestiră că
braconierii se pregăteau să atace. Dar simțiseră ceva diferit în pădure, și EL
amânase atacul... cu doar câteva zile. Era extrem de puțin. Din păcate, Clara știa că
nu putea fi în două locuri. Trebuia să profite de micul răgaz, adunânduși armata.
Înțelegea că povestea spusă de EA în noaptea trecută nu fusese întâmplătoare.
Totuși, îi venea foarte greu să procedeze la fel ca Ineram. Însă știa atât, atât de bine
că atunci când ești comandant peste o armată nu poți să pierzi din compasiune. Mai
întâi de toate trebuia să aibă toate forțele adunate într-o mare armată. În gând,
blestema prudența vulpilor care îi răpiseră atâtea ore prețioase. Dar, ca de obicei,
amână salvarea lui Bill... pe mai târziu. Noaptea, cineva bătu ușor în geamul din
camera Clarei. Era Rozarka. Bilețelul prin de piciorul ei nu era scris de bătrân, ci
de Anna. Care întreba dacă aflaseră ceva despre Bill. Răspunsul Clarei a fost foarte
scurt: ”Investigăm,,. Știa că mințea, dar vroia să tragă de timp. Nu vroia să se certe
cu Anna. Știa că pentru ea Bill era mai important ca orice armată, ca orice victorie,
ca orice om. Anna nu ar fi înțeles de ce nu putea acționa imediat. Clara se culcă în
pat obosită, simțind nevoia de o noapte de somn profund. Umbra devenise
apăsătoare. Soarele rareori mai reușea să o străpungă. Simțea că trebuia să se
grăbească, până nu era prea târziu. Înainte de venirea polițiștilor, trebuia să rupă
blestemul și să termine odată cu Stăpânul Umbrei. Polițiștii puteau captura
braconierii, dar în fața LUI nu ar fi avut nicio șansă. Clara adormi cu greu, căci
gândurile îi roiau în cap precum muștele în jurul mierii.
Undeva, în pădure, Bill privea cerul. I se părea ciudat că de o vreme încoace doi
vulturi se tot roteau deasupra stâncii, la nesfârșit. De fapt, simțea că în pădure
domnea un freamăt ciudat, pe care ceilalți, fiind în umbră, nu îl puteau simți. Își tot
frământa mintea, încercând să înțeleagă ce însemna asta. Era, de altfel, singurul
lucru pe care îl putea face. Nu putea scăpa. Era inutil să încerce. Tot timpul era
legat caltaboș, și doar de două ori pe zi i se desfăceau mâinile, și primea mâncare și
apă. Din păcate, deși avea mâinile libere, nu putea încerca să fugă. Era strașnic
păzit de cinci-șase braconieri cu puștile în poziție de tragere. În rest, nu-l băgau în
seamă, nu-i vorbeau, nici chiar Stăpânul Umbrei nu îi mai spusese nimica. (Și vă
rog să mă credeți că a fi legat și a nu ști nimic e de o mie de ori mai rău decât orice
interogatoriu.) Așa că Bill își blestema soarta, și se întreba ce or face prietenii lui.
Totuși, începu să creadă că vulturii erau iscoade de-ale Clarei, ceea ce îi dădu
oarecare speranță.
Când Anna primi biletul Clarei, începu să simtă că o cuprinde furia. Cum? Nimic?
Investigau? Și ea își pusese nădejdea în Clara! Mai mult decât atât, când îi
strigaseră peste umăr ”ne ocupăm mai târziu,, se simțise jicnită. Adică Bill conta
mai puțin decât armata aceea? Dar dacă totuși chiar nu aflaseră nimic?... Nici cea
din urmă întrebare nu îi domoli furia, și își promise că mâine va merge să
vorbească cu ei. Să le ceară socoteală!
Dimineață, soarele strălucea parcă mai vesel decât de obicei. Dar Clara nu avea
timp să observe frumusețile naturii. Era grăbită. Atât de grăbită, încât aproape că
uită de prudența obișnuită. Eliza era cât pe ce să o prindă în flagrant delict, sărind
gardul. Ca să evite, sări oblic, la adăpostul unor tufișuri... dar ateriză fix într-un
pâlc de urzici. Se ținu cu mâinile de gură, înăbușinduși țipătul de durere. Dacă nu
și-ar fi luat o pereche de pantaloni lungi, ar fi fost vai și amar. Dar și așa, când putu
în sfârșit să iasă din ascunzătoare brațele îi erau pline de bășicuțe mici și roșii ca
racul. Înciudată, sări gardul, și se duse drept la râu, unde, afundânduși brațele în
apa rece își mai ostoi durerea. Dar când ajunse la nuc – Thomas nicăieri. O
cuprinse o spaimă mare, alergă strigândul, până căzu ostenită pe iarbă. În culmea
disperării, își aminti de Iute ca Gândul, și îl chemă. Pasărea de pradă veni de
îndată, și la fel de iute cum venise, plecă să îi aducă vești stăpânei lui. Se întoarse
într-o clipită, spunândui că Thomas plecase la cules de mure, pe unul din dealurile
învecinate. Pentru vultul era o nimica toată să ajungă acolo, dar Clarei îi luă o oră
încheiată. Când ajunse, în sfârșit, era furioasă și asudată.
-Bine, musiu, așa ne-a fost înțelegerea? Îl luă ea în primire, foarte supărată.
Thomas se înecă cu pumnul de mure pe care tocmai îl mânca. Se și speriase, nu-i
vorbă.
-Scuze... eu...
-Tu?! Tu ar fi trebuit să mă aștepți la nuc, nu să mă faci să umblu teleleu-haihui ca
să te caut pe coclauri. Măi să fie, la cules de mure! Nu, zău! Peroră Clara, apoi
pufni în râs. Thomas arăta spășit, caraghios de spășit.
-Deci, unde mai trâmbițăm astăzi marele tău plan? Mormăi el cam jicnit.
-Păi... ce-ai zice de râși, spre exemplu?
-De râși? De ... de ce tocmai râșii? Întrebă Thomas, speriat.
-Am glumit, ”eroule,,! Mergem la mustangi.
Thomas își dădu ochii peste cap. Iar își bătuse joc de el, șmecherița asta! Au căutat
mustangii mult și bine, dar fără ajutorul vulturilor nu i-ar fi găsit. Conducătorul lor,
marele Mustang Alb, fornăi prietenos, înclinânduse în fața Clarei. Apoi îi ascultă
rugămințile și propunerile, până la final. Atunci, Mustangul Alb rămase tăcut. Era
o hotărâre grea. Mare și frumoasă era turma lui, și era greu să i-a hotărârea de a și-
o expune pericolului. Și amintinduși de câte ori braconierii îi prinseseră mânjii al
căror tată era, și amintinduși cum odată iapa cea mai dragă luase calea sclaviei, a
fost de acord. De asemenea, le puse la dispoziție doi dintre cei mai ageri și mai iuți
mustangi ai hergheliei pe care o stăpânea. Clara îi mulțumi din inimă. Acum,
mersul le era ușurat considerabil. Urătoarea destinație erau porcii mistreți. Poate vi
se pare amuzant, iubiți cititori, dar nu e cazul să subestimați mistreții. Deși animale
ierbivore, ei sunt unii dintre cei mai feroce luptători ai pădurii. Nici chiar urșii sau
lupii nu îndrăznesc să îi atace, fie că sunt solitari, fie că sunt în grup. Cei doi copii
s-au urcat cu emoție pe spinările celor doi mustangi. Imediat ce i-au simțit în
spinare, aceștia au început să galopeze cu o iuțeală de necrezut. Imediat, celor doi
copii le pieri veselia. Le plăcea viteza, dar asta era prea mult pentru ei. Totul, toate,
treceau prin fața ochilor lor ca un film derulat mult prea repede. Și când intrară în
pădure, și cei doi mustangi săreau peste bușteni sau ocoleau copacii din viteză, tot
curajul se duse pe apa sâmbetei.
Țipau de fiecare dată când li se părea că erau gata-gata să intre în vreun copac. Nu
prea s-au bucurat de noul mijloc de transport. În sinea lor, tare mai doreau ca
această cursă nebunească să se termine odată. În sinea lor, își jurară de mii de ori
că nu vor mai încăleca vreodată un mustang. Spre marea lor disperare, drumul a
durat mult, căci mistreții nu prea stau în pădure (decât rareori) și preferă
lăstărișurile și locurile mlăștinoase. Deși nu apreciaseră faptul că aveau niște
mijloace noi și atât de iuți de transport, preoțioși tovarăși mai erau mustangii!
Chiar dacă vulturii i-ar fi condus fără preget, ar fi ajuns acolo, pe picioarele lor, la
anul și la mulți ani! De fapt, până să ajungă la destinație, le trecu frica, și începu să
le placă. Să chiuie și să bucure. În sfârșit, ajunseră la capătul celălalt al pădurii,
într-o poiană înconjurată de lăstăriș. În poiană era o baltă mare, mocirloasă, și în
baltă erau (ați ghicit) mistreți. Mistreți mari și mistreți mici, pui mici sau mai
măricei, o adevărată turmă de-a dreptul uriașă. Prima oară, nici nu i-au băgat în
seamă pe noii veniți. Dar cum aceștia înaintau, s-au hotărât să nu rămână
nepăsători. Întâi, și-au ițit râturile, ca și cum ar fi întrebat leneș ”cine ne tulbură
baia?,,. Apoi, au scos grohăituri amenințătoare, ca și cum ar fi spus ”plecați, că
altfel va fi vai de voi!,,. Și, în sfârșit, găsind că musafirii nepoftiți întreceau
măsura, un mascul uriaș, conducătorul turmei, (și ce colți mari, Dumnezeule,
gândea Thomas, cu inima cât un purice) cadactisi să se ridice, să iasă din baltă și să
se pregătească de atac. Și cum nepoftiții tot nu făcură nimic, porni în goană spre ei,
cu gând să-i strivească. Să-i i-a în colți. Să îi ucidă pe cei care îi încălcau teritoriul.
Dar chiar în acel moment, auzi un glas puternic și ferm, mai puternic decât dorința
lui de a sfâșia și a distruge.
-OPREȘTETE!
Vorbise unul din oamenii de pe cai. Fata cu păr blond și cu ochii verzi... și el
înțelesese. Pentru a se opri, căci era în plină goană, a făcut un salt caraghios,
izbinduse cu râtul de pământ. Apoi s-a ridicat, peste măsură de uluit. De pe
mustangul alb și înalt sări, cu un salt suplu și grațios EA. Toți știură că era Fiica
Pădurii. Turma privea uluită minunea. Lumină și bunănate, blândețe și fermitate –
așa era EA. Marele mascul, care nu se plecase nimănui niciodată, făcu o plecăciune
adâncă cu capul, încât atinse pentru a doua oară pământul cu râtul. Își cerea iertare
pentru tentativa de atac. EA zâmbi și începu să vorbească. Glasul EI era așa de
dulce, încât nu știai dacă vine de pe pământ sau din înalturi. Când termină de vorbit
mistreții rămaseră pe gânduri. Nici chiar stră-stră-stră (oare a câta ”stră,,?) bunică a
Clarei nu le ceruse să lupte. Să lupte împotriva a ceea ce ei credeau invincibil, să
învingă prejudecățile străbunilor lor, care spuseseră că omul e puternic, mai
puternic ca oricare dintre ei! Totuși, până la urmă, masculul cel mare, conducătorul
turmei își dădu acordul. Pentru că EA nu le poruncea. Îi ruga, le cerea ajutorul. Nu
încercase să obțină acest ajutor cu forța. Asta îi dădea, într-un fel anume, curaj și
încredere. De îndată, Clara și Thomas se urcară din nou pe mustangi.
-Huuuuh! Dumnezeule! Bine că am scăpat din acea duhoare! Mlaștina aceea
emana un ”parfum,, care îți muta nasul din loc! Zise Thomas, inhalând cu plăcere
aer în piept.
Clara se încruntă drăgălaș, dar mustangii fornăiră, abrobândul pe Thomas.
-Îți stă gândul numai la prostii! A venit timpul să mergem și la jderi, veverițe și
dihori. Aș vrea să le putem duce la toți solia astăzi. Din câte știu, au arealuri
apropiate. Spuse Clara. Deocamdată, duceține la veverițe, prieteni! Se adresă ea
mustangilor.
Aceștia porniră de îndată în galop spre sălașurile veverițelor. Nu degeaba fuseseă
aleși drept călăuze! În adâncul pădurii era un loc în care crescuse un stejar bătrân,
și mare cât trei copaci laolaltă.
Din ghindele lui crescuseră alți stejari, și se formase un mic cerc de stejari, în
mijlocul atâtor brazi și pini. Acolo locuiau veverițele, acest popor mic și agil.
Aveau scorburi din belșug, pentru a se adăposti iarna, și hrană la discreție. Nici că
ar fi putut găsi un loc mai bun de ași face sălaș. După un drum lung (dar plăcut) cei
doi copii, cei doi vulturi (care îi urmau zburând ca săgețile în văzduh) și cei doi
mustangi ajunseră în fața pâlcului de stejari. Acești copaci erau de o frumusețe
rară, dar nu asta captivase atenția copiilor. Peste tot, pe crengi și prin iarbă țopăiau
și se jucau veverițele. Acrobații de la circ, cu cap de mort pe tricou care saltă din
trapez în trapez nu sunt nimic pe lângă ele. Iuți, sprintene și agere, aceste animăluțe
mici și roșcate, cu ochi negrii și blânzi și o coadă stufoasă dau spectacole
acrobatice pe gratis, fără frica că vor cădea și se vor muri. Viața lor e în copaci,
acolo se nasc, acolo au casa (vara într-un cuib împletit din crenguțe, iarna într-o
scorbură), copacii sunt pentru ele restaurante și hoteluri. Thomas și Clara priviră
câteva clipe acrobațiile acestea nebunești, apoi coborâră de pe cai. Spre uimirea
copiilor, veverițele veniră cât ai clipi pe ei, pe umerii și pe capul lor, frecânduși
boticurile de obrajii lor. După un timp Clara începu să le vorbească. Atunci
acrobațiile încetară, toată lumea era numai ochi și urechi... mai puțin Thomas, care
găsise niște copaci numai buni de cățărat. Așa că se zbenguia printre ramuri,
chiuind ca nebunul. Veverițele ascultară, și primiră cu o repeziciune uimitoare.
Erau ființe vesele și prietenoase, și nu erau prudente ca alte animale. Dar nici nu
încheiaseră bine ”tratatul,, că din depărare se auziră focuri de armă. Mustangii
fornăiră agitat. Veverițele fugiră spăimântate în copaci. Thomas scoase capul
dintre crengi, mirat. Deschise gura ca să întrebe ”ce și cum,, dar un glonte care
trecu ca fulgerul pe lângă el îi astupă gura. Într-o clipă, Clara și Thomas încălecară
și dădură pinteni cailor. EI apăruseră de pe copaci, și erau călări. Ciudat, dar caii
lor negri, deși domesticiți alergau la fel de repede precum mustangii. Clara știa că
umbra le dădea această putere. Vru să îl întrebe ceva pe Thomas din galop, dar
încremeni. În față, pe un deal, o formă omenească învăluită în umbră apăruse la
oriont. Clara păli. Era Stăpânul Umbrei. În spate, braconierii își scoseseră puștile.
Mustangii alergau înebuniți de groază. Dacă Clara și Thomas nu ar fi fost acolo și
nu i-ar fi condus, s-ar fi izbit în goană orbește de copaci, atât de mare era frica lor.
Situația era disperată. În spate moarte, în față moarte. Deodată, Clara zâmbi. Cum
alergau așa, în întuneric și în umbră, își opri calul, printr-un cuvânt tăios. Și
ridicând inelul, adună în el toată voința, toată dragostea, toată credința și toată
speranța care se aflau adunate în ea. Atunci, deasupra ei, soarele formă un cerc
luminos, risipind umbra. Caii braconierilor își trântiră nechezând stăpânii, care,
amețiți de lumină, nu putură să îi strunească. Umbra dispăruse de la orizont.
Apropiinduși caii, Thomas și Clara se prinseră de mâini, privinduse în ochi.
Soarele amiezii îi scălda în lumina sa caldă și blândă. Învinseseră pentru încă o
dată, și asta le dădu puteri, speranță și curaj. Știau că, deși erau obosiți doar
gândinduse la câte animale mai trebuiau să meargă ducând solia, o făceau pentru
un scop. Pentru a învinge. Thomas era încrezător, afirmând că ei doi, împreună,
erau mai tari ca ”douăzeci de legiuni de stârpituri,, și era tare mândru de cum
decurgea lupta și de armata care se mărea. Spre deosebire de el, Clara nu uita că,
după această înfrângere EL va fi și mai furios. Din păcate, nu greșea!
-Idioților, tărtăcuțe seci, mălai crud! Striga cu o voce groaznică Stăpânul Umbrei
către cei cinci braconieri, care rămăseseră de râsul tuturor, fără cai și răniți ca vai
de ei.
-Lu..mi... na... era... se bâlbâiau ei.
-Ce lumină? Nenorociți ordinari! Ea nu poate porunci animalelor, nu poate stăpâni
natura și lumina! Adevărata Fiică a Pădurii putea asta, dar ea a murit!!! Fetișcana
asta e un nimeni care se joacă cu mine!!! Proștilor! Urla EL, scos din răbdări.
Bill auzea, tăcea și zâmbea. Întelesese cam ce se întâmplase. Și, rânjind, se hotărâ
să bage un pic spaima în ei. Nu uitase acea spaimă de pe vremea când era în
umbră. Când Inelul Vieții îl atinsese cu flama albă, lumină din însuși lumină.
-Clara poate stăpâni natura. Animalele o ascultă, oamenii o venerează, duhurile o
ajută. E purtătoarea ”Flamei Albe,, și a medalionului făurit din foc. Se pomeni Bill
vorbind. Nu credea că cuvintele lui chiar vor avea vreun efect. Dar au avut.
Braconierii șușoteau între ei, înspăimântați. Însă EL ajunsese la capătul capetelor.
Era turbat de furios, și Bill se întreba cu spaimă dacă nu era mai bine să își țină
limba în frâu.
-Serios, stârpitură? Scrâșni Stăpânul Umbrei. Și? Și ce calități mai are fetișcana
asta? Pentru o clipă, lui Bill i se păru că îl va ucide doar cu ochii.
-Multe calități, de care tu nu ai auzit vreodată. Știe să fie o prietenă adevărată, știe
să iubească, nu minte niciodată și nu dă înapoi niciodată. Șopti Bill, mirat că încă
mai era întreg.
-Da?... Voi vedea eu mâine ce e de capul ei. Dacă îți e prietenă, te va alege pe tine
și va înceta lupta. Dacă nu, va lupta mai departe, și va alege moartea ta!
Plecă neguros. Și atunci Bill înțelese. Înțelese tot ce voise EL să facă. Și era
groaznic, nespus de groaznic! Voia să îi spună Clarei și celorlalți că, dacă nu
renuțau la luptă, el, Bill, va fi ucis. Știind că el era prietenul lor, Stăpânul Umbrei
se folosea de asta. Totuși, Bill știa că, până la finalul luptei viața nu îi era în
pericol. El era cumpăna care îi dădea prilejul Stăpânului Umbrei să rămână în
viață, chiar dacă era învins. Simțind că și umbra se temea, pe Bill îl cuprinse
scârba.
-Singura ta armă e frica! Nu mă poți ucide, pentru că mie... NU MIE FRICĂ DE
TINE! Nu cred în tine, în puterea ta! Ești om, ca oricare altul, fără umbră nu ai
putere, nu ai nimic! Ai emoții, ai frici, și ... și ție ție frică! Strigă Bill, cu glasul
înecat în lacrimi. De furie și de deznădejde. Braconierii îl priveau uluiți. Nimeni nu
îndrăznise vreodată să îi zică așa ceva Șefului lor. EL se întoarse. La așa ceva, nu
se așteptase din partea lui Bill.
-Cum îndrăznești... cum...
Șopti el. Șoptea. Pentru prima oară, cineva îi spunea adevărul în față. Fără frică. Și
acest adevăr îl ardea. Mâna lui se întinse spre Bill. Oase învăluite în umbră.
Degetele lungi, reci, cu unghii ascuțite îi apucară vesta nagră. Bill se cutremură.
Ochii lui, ca două luminițe roșii-gălbui-cenușii era ațintiți în ochii lui.
-Nu! Nu! Nu mie frică de tine! Șopti Bill, simțind cum puterea de a se opune se
scurgea încetul cu încetul din el.
Dar Stăpânul Umbrei își retrase mâna, ca fript. Bill căzu pe spate.
-Nenorocitule! Și tu? Și tu ai darul luminii? Și tu ai atins Inelul Vieții? Și tu... și tu
iubești? Murmură EL, privindul ciudat. Ceva din ființa lui părea că se înmoaie.
-Da! Șopti Bill.
-Semeni atât de mult cu mine! Ești la fel ca mine! Și eu am iubit... dar iubirea mea
s-a stins demult. Cea care mă iubea a murit. Acum e doar o amintire cumplită.
Bill nu răspunse. Era mirat. Vocea LUI devenise blândă. Defapt, era nespus de
blândă. Deodată, puțina lumină firavă din jur se stinse. EL se scutură. Amintirile
LUI plecaseră, deja, foarte departe.
Stăpânul Umbrei nu mai spuse nimic. Plecă. Se opri apoi în fața braconierilor, și
din mâna lui țâșni ceva. O flamă cenușie. Doi braconieri căzură morți.
-Plecați, câinilor, și găsiți băiatul și mai ales fata!
Privind totul, Bill mai înțelese că așa se explica frica braconierilor față de EL. Știa
ce făcea. De fiecare dată când frica se stingea, mai arunca niște ”lemne,, pe focul
ce pâlpâia gata să se stingă. Scârbit, își puse capul pe o piatră, încercând să se
gândească la o soluție. Dar, contrar hotărârii lui, adormi.
În pădure, Clara și Thomas ajunseseră la nuc. Ochii ageri ai băiatului băgară de
seamă un bilet prins cu grijă de o rămurică joasă a nucului. Era de la Anna.
”Clara, avem ceva de vorbit, așa cred. Vino mâine în sat.

A voastră, Anna.,,
-Ce mai vrea acum? Nu am timp de nicio coborâre în sat! Se supără Clara.
-Cred că e îngrijorată pentru Bill... de fapt, și eu cred că noi am făcut prea puține
lucruri pentru al salva...
-Thomas, nu începe și tu cu... adică, nu. Îmi pare rău. Thomas, trebuie să ne
maturizăm. Nu putem încerca să îl eliberăm pe Bill decât după luptă. Dacă aș
încerca ceva acum planul nostru ar fi dat complet peste cap. Înțelegi asta?
-Dar... e prietenul nostru...
-Thomas, într-o luptă compasiunea te poate ucide. Dar îți promit că îl vom salva.
Împreună facem o echipă imbatabilă... tu și cu mine suntem de neînvins. Mai avem
ATÂTEA animale la care trebuie să mergem. Nu pot face asta. Nu pot anula totul
pentru Bill. Trebuie să înțelegi. Mă pot baza pe tine?
-Oricând, Clara. Oricând! Murmură Thomas, înaintând spre ea.
Se priveau în ochi, zâmbind. Thomas își apropie buzele de ale ei. Clara închise
ochii, pregătinduse să îi primească sărutul, când dinspre fermă se auzi glasul Elizei.
-Claraaa! Clara, unde ești?
-Trebuie să plec! Șopti Clara, și cu toată părerea de rău, o luă la fugă spre fermă.
Thomas rămase mofluz, neavând timp să mai spună nimic, nici măcar... nici măcar
un banal la revedere. Ajunsă în curte, Clara o întâlni pe Eliza. Pentru prima oară o
privea neliniștită.
-Unde ai fost?
-Prin curte... de ce?
-A fost ceva aici... un om... o umbră neagră... nu știu prea bine. Căuta ceva. Când
m-am apropiat, a fugit.
Clara tăcu, și merse spre locul unde Eliza văzuse umbra. În iarbă găsi o fâșie de
haină neagră. Fusese un braconier. Dacă aceștia aflaseră unde locuia, totul se putea
agrava. Toată noaptea se răsuci neliniștită în pat. Oare Bill trădase? Sau braconierii
știuseră totul dar niciodată nu merseseră atât de departe încât să intre în curtea
fermei?... Din păcate nu putea ști nimic. Dimineață, plecă în grabă la Thomas,
grăbită să îi spună noutatea. Când ajunse la nuc, băiatul dormea dus.
-Thomas, scoalăte, somnorosule! Îl apostrofă ea, râzând pe înfundate.
-Ahh... cum știi tu să mă scoli din somnul cel mai dulce! Mormăi el.
Clara se încruntă o clipă, apoi îl puse la curent cu cele întâmplate.
-Vai de mine! Au aflat! Au aflat!!! Adică te vor ataca noaptea, te vor răpi ca niște
mișei? Ticăloși barbari, nu ai liniște cu ei nici în mormânt!!! Se indignă Thomas,
dramatizând totul ca de obicei.
-Nu știu nimic sigur, decât un singur lucru: trebuie să ne grăbim! Plecăm odată? Se
stropși Clara, zăpăcită de văicărelile lui Thomas.
Cei doi mustangi veniră ca vântul la poalele nucului, și călătoria începu. Clara avea
de gând să meargă în partea de vest a pădurii, unde se întindea arealul râșilor.
Galopau nebunește, când deodată cei doi mustangi se ridicară în plină goană pe
picioarele din spate. Cei doi copii mai că nu căzură de pe cai. Mustangii erau cât pe
ce să calce un pui micuț de iepuraș. Micuțul imprudent își pierduse mama, ieșind
din vizuină în lipsa ei. Clara află de la iepuraș că nu departe era o întreagă colonie
de iepuri. Se abătu de la drum, și în scurt timp cei doi copii văzură un cârd întreg
de iepuri zbenguinduse pe o pajiște însorită, de la marginea pădurii. Cum îi văzură
pe intruși, se grăbiră să fugă. În goana lor, se rostogoleau și se izbeau unii de alții.
Dar, când Clara eliberă puiul de iepure și acesta se duse la mama lui, învălmășeala
se potoli. Iepurii se apropiară de cei doi copii, țopăind, încă fricoși și temători.
Clara le transmise solia, cerândule ajutorul, și obținu năucitor de repede acordul
micilor viețuitoare. Totuși, iepurii menționară că nu vor lupta alături de vulpi. Nici
să nu le vadă cozile...!
Legat de asta, Clara făurise de mult un plan. Bănuise că nu va putea obliga
animalele de pradă să lupte alături de cele ierbivore. De aceea, odată ce ar fi adunat
armata, ar fi împărțito în două. Toate animalele carnivore ar fi venit cu ea, și toate
cele ierbivore ar fi rămas sub conducerea lui Thomas. Plănuia să atace din două
părți. Thomas putea să vină cu armata lui dinspre vest, iar ea dispre est. Astfel,
braconierii ar fi fost prinși la mijloc. Păsările și insectele ar fi avut rolul lor
însemnat. Ele ar fi atacat primele, venind cu viteză din văzduh, năucind și rănind
adversarii. Deocamdată, însă, ținuse acest plan doar pentru ea.
Clara și Thomas porniră în grabă spre bursuci. Și ei locuiau destul de aproape de
câmpie. Aceștia sunt niște animale curate și ordonate, care au drept vizuină o
adevărată capodoperă, împărțită în mai multe încăperi, care au rol de dormitoare,
camere de joacă, cămări cu provizii și așa mai departe. Au însă și un mic defect:
adoră strugurii, făcând deseori pagube însemnate în culturile de viță de vie. Au
ascultato pe Clara, au acceptat, dar au întrebat îngrijorați, de parcă câștigaseră deja
lupta, dacă după schimbarea în bine a oamenilor vor mai avea voie să fure struguri.
La această remarcă, Clara pufni în hohote de râs, făcândul pe Thomas, care nu
pricepea nimic din dialogul ei cu animalele, să mormăie ceva printre dinți. Fără să
mai stea pe gânduri, Clara și Thomas, care o urma fără să mai întrebe unde
mergeau, atât era de amețit și obosit, porniră spre dihori. Micuțele carnivore erau
blestemate mai mereu de sătenii care rămâneau peste noapte fără pui, rațe, găini...
Clara le-a vorbit și lor despre marea armată, și au acceptat și aceștia, fără prea mare
greutate. Pe deasupra, îi dojeni pentru că de multe ori, dihorii omorau mai multe
păsări domestice decât puteau mânca. Le spuse că, dacă vor continua, nu va fi vina
ei dacă vor fi transformați în gulere, haine, mănuși și altele asemenea. După acest
”călduros,, rămas bun Clara și Thomas își îndreptară mustangii spre nuc. Vedeau
cum se apropie de izbândă, dar erau obosiți morți. Nici prin cap nu le trecu să
coboare la magazin.
-Ce crezi, Thomas, îți dai demisia? Îl înțepă Clara pe marele ”erou,,.
-Eu nu o să îmi dau demisia niciodată! Nu îmi voi părăsi prietenii pe care îi iubesc,
oricât aș fi de obosit!
Clara nu continuă hârjoneala verbală. Începu să îi povestească în șoaptă despre
planul ei de ai încercui și învinge pe braconieri. Thomas ascultă tăcut, apoi sări în
sus.
-Dacă tu crezi că pot conduce o armată de... începu el, indignat.
-Mai ușor, că ne aud și surzii din Canada! Sigur că poți, căci eu le voi spune
dinainte ce să facă.
-Voi avea grijă să nu mai bat clopotele... râse el. Așa mai merge, sunt mulțumit.
O ținură tot așa, până ajunseră la nuc, când mustangii fornăiră. Clara albi.
-Nu suntem singuri! Șopti ea.
-EI? Șopti aspru Thomas.
-Și EI. Dar nu numai. Ascultămă, orice s-ar întâmpla nu coborâ de pe cal. Poate fi
singura noastră șansă de scăpare.
El dădu din cap. Era de acord, firește. Se apropiară precauți. De după tufișuri își
făcu apariția Anna. dar Clara nu o băgă în seamă. Scruta necontenit zărea.
Medalionul lucea puternic. Și umbra din jur era foarte puternică.
-Salut, Clara! M-a trimis bătrânul să văd dacă... dacă sunteți bine.
-Pentru asta o putea trimite, foarte bine, pe Rozarka.
-Așa e, dar cred că știi. Nu doar pentru asta am venit aici.
-Bănuiam. Răspunse Clara, calm.
Anna simți cum o cuprinde o furie rece, căreia nu i se putea împotrivi.
-Bănuiai? Foarte bine! Așa sunt uitați prietenii? Te gândești doar la planul tău! La
planul tău pe care nu ai fi putut să îl gândești măcar, dacă nu ai fi fost ajutată de
acești prieteni!
Răspunsul Clarei fu înghețat și rece. Thomas se înfioră. Niciodată nu o mai auzise
vorbind așa.
-Întâi de toate, un căpitan, un voievod, se gândește cum să salveze cât mai multe
vieți. Ar fi drept ca, pentru o singură viață să sacrific în schimb atâtea alte vieți?
Căci, Anna, ar muri mulți! Într-o luptă, compasiunea te poate ucide. Dacă aș fi
doar eu... doar NOI... dar sunt mulți, cu mult mai mulți! E vorba de o lume
întreagă, Anna! Într-o luptă nu ai voie să te arăți slab. EU am o menire, și am jurat
cuiva, unei ființe care e mai presus de tine și de mine că nu voi da greș.
Anna rămăsese fără grai. Nu pentru mult timp, însă. Capul îi vuia, inima îi bătea cu
putere.
-Tu ești singura care îl poate salva, și... și NU VREI!!!
-Serios? NU O POT FACE, ANNA! Nu acum. Trebuie să te întorci înapoi. Într-o
zi vei înțelege.
-Ba nu mă întorc nicăieri! Nu-mi poți porunci! Vrei poate să spui că viețile
jivinelor alea sunt mai prețioase ca viața lui Bill?
-Chiar ASTA vreau să spun! Pleacă! Pleacă acum!!!
-Clara... șopti Thomas speriat. Clara se întoarse spre el.
-Nu pot înlătura umbra, Thomas... șopti ea înăbușit.
El se înfioră de vocea ei, dar deodată ÎNȚELESE. Umbra voia ca ei să se certe!
Voia să îi dezbine!
-Clara! Clara! Fă ceva! Strigă el disperat, simțind umbra și simțind cum capul
începea să îi vâjâie ușor. Ea își întoarse ochii spre el, și el se sperie și mai tare.
Erau goi și stinși. Mâna ei era albă și rece.
-Clara! Strigă Thomas încă odată, și îi apucă mâna.
Și atunci Clara ridică inelul. Flama țâșni, și norul, aburul acela întunecat pieri de
parcă nu fusese. Soarele scălda din nou locul, cu razele lui dulci și calde. Dar Clara
căzu slăbită pe coama calului. Ridică ochii, și albi din nou.
-Ai reușit... umbra... șopti Thomas, dar se opri. Văzu în ochii ei o nouă spaimă. În
fața lor, pe o colină, zece forme negre, umbre în lumină, apăruseră ca din senin.
Mustangii se ridicară pe picioarele din spate. Stăpânul Umbrei era acolo.
-Care dintre voi este cea care CREDE că este Fiica Pădurii? Întrebă vocea aceea
groaznică. Clara se cutremură. Dar când răspunse, vocea îi era fermă și calmă. Nu
tremura.
-Eu SUNT Fiica Pădurii! Răspunse ea.
-Îți închipui de ce sunt aici?
-Aș fi știut de mult, dacă vroiam. Dar nu m-am obosit să aflu.
-Aș vrea să îți fac o propunere.
-Nu cred că am ceva de împărțit cu voi.
-Ba cred că da. Rânji EL. Și scoase de sub mantie un cuțit cu o teacă frumoasă,
aruncânduil. Clara îl prinse din zbor. Era cuțitul lui Bill. Anna păli, și vru să spună
ceva.
-Tăcere! Strigă Clara, pasându-i cuțitul lui Thomas.
-Vă pasă de viermișorul ăsta! La-ți cunoscut! Continuă vocea din umbră.
-Și? Vocea tăioasă a Clarei îl descumpăni oarecum. Se așteptase să fie implorat
pentru viața ”viermișorului,,.
-Și? Repetă Clara, la fel de rece.
-Îl vom ucide!
-Nu! Strigă Anna palidă.
-Tăcere! Șuieră Clara. Ucideți-l! MAI MULT nu-i puteți face!
-Ascută-mă bine, fată. I-am putea arăta milă... îmi place să văd o dragoste tânără
înflorind. Șuieră el privind către Anna. I-am putea arăta milă, dacă...
-Dacă? Întrebă Clara, pe un ton neutru.
-Dacă mi-ai da inelul, și medalionul, și dacă ați pleca de aici pentru totdeauna!
Toți! Toți cinci!
Clara tăcu. De răspunsul ei atârna soarta a mii de vieți. Soarta lumii întregi. Și
simți că nu avea dreptul să accepte pierderea atâtor vieți, pentru salvarea uneia. Și
deși nu exista speranță, zâmbi, amintindu-și vechea legendă. În acea seară o
ascultase ca într-un vis... iar acum legenda era realitate. Dar rolurile se inversaseră.
Ea nu era ascultător. Ea era în legendă, în locul domnitorului Ineram. Oftă. Apoi,
ca o fulgerare din ea însăși, își găsi cuvintele și găsi răspunsul.
-Țineți propunerile! Nu avem nevoie de ele. Dar acum ascultă-mă și tu pe mine:
dacă o singură dată mai încerci să mi te împotrivești, dacă nu capitulezi și nu
predai armele, îți jur că vei muri, tu și toți cei ca tine! Te predai?
-Ăsta e ultimul tău cuvânt?
-Da, și ia seama la el. E un sfat bun.
-Prea bine! Pace nu mai poate fi! Ai ales războiul!
Făcu un semn. Într-o clipită, EL și ai lui dispărură într-o negură deasă. Clara privi
lung în urmăle. Avea în gură un gust amar, dar altfel nu putuse face. Cu gesturi
mecanice coborâ de pe cal. Simțea că dacă Bill va muri, nici purpura a o mie de
apusuri și răsărituri, nici șopotul izvoarelor, nici freamătul pădurilor nu i-ar mai
aduce vreodată liniște și bucurie. Dar mai simțea și cum o cuprindea o amețeală
ciudată. Imaginile din trecut se contopeau cu realitatea, într-un vârtej amețitor.
Auzi ca prin vis glasul Annei:
-Cum ai putut să faci așa ceva?
Îl văzu ca prin vis pe Thomas, cu ochii de azur ațintiți spre ea. Văzu în ei aceeași
întrebare mută, pe care o auzise de la Anna. Apoi totul se întunecă în fața ochilor
ei. A știut că s-a prăbușit în iarbă. Iar când a știut, a încetat să mai știe. Zbura
undeva spre cer, sus, tot mai sus, spre lumea cea luminoasă unde de atâtea ori în
vis o văzuse pe EA. Dar acum nu mai era un vis. Vedea totul, era acolo, se bucura
de lumina de acolo. Norii erau corăbii de fildeș alb, care pluteau în jurul soarelui.
În ele erau atâți de mulți oameni! Iar întruna din ele o aștepta EA. Îi întinse mâna,
și o ridică în corabie.
-Ai făcut bine!
Clara nu răspunse. Descoperi cu groază că era străvezie, atât de străvezie că soarele
trecea prin ea ca printr-un cristal.
-Nu-ți fie teamă! Acum ești un duh!
-Dar... adică... am... murit...? Șopti ea, mai mult mirată decât îngrozită.
-Nu! Doar ai ieșit pentru câteva clipe din trup. ATÂTA TOT!
-Dar ... de ce?
-Te-a lovit răsuflarea umbrei. Blestemul lui a fost cumplit, dar am putut lupta cu el.
Însă a trebuit să te aduc aici, pentru câteva clipe.
-M-a blestemat...?
-Da, Clara. Dar acum trebuie să te întorci, prietenii tăi au nevoie de tine. Și nu te
mai gândi la Bill acum. AI FĂCUT BINE.
Ușor mirată, Clara își aminti că îi mai spusese asta odată. Vru să mai întrebe ceva,
dar se prăbuși în gol. Auzea voci, cunoscute, parcă. Deodată se buși de ceva, și se
trezi. Nu vedea tocmai clar...
-Trăiește! Trăiește! Striga cineva. Și simți niște picuri calzi pe față. Bulversată,
deschise ochii. Era aproape sufocată de îmbrățișarea unor brațe. Dar primul lucru
pe care îl văzu fură niște ochii azurii, ațintiți asupră-i.
-Thomas?... Șopti ea încet.
Acesta nici nu o asculta. O săruta pe obraji, înebunit de bucurie. Deodată, văzând
că deschisese ochii, îi dădu drumul din brațe, și o ajută să se ridice.
-Trăiești... trăiești... credeam că te-am pierdut! Strigă el, apoi se opri, roșind.
Spusese PREA MULTE.
-Sunt aici, Thomas! Șopti Clara, și îl îmbrățisă. Pentru câteva clipe, au rămas așa.
Dar pentru o singură îmbrățișare, se schimbaseră atât de multe! Soarele ieșise din
nori, iar umbra nu mai era acolo. Când privi în jur, Clara auzi freamătul puternic al
pădurii. Apoi simți un junghi dureros în inimă, și se desprinse din brațele lui
Thomas. Își amintise. Anna nu mai era acolo.
-Unde... unde e Anna? Șopti ea.
-Anna, zău așa! Se răsti Thomas, dintrodată foarte mânios.
-Ce s-a petrecut? Întrebă Clara mirată.
-Când te-ai prăbușit, i-am zis să plece să îl cheme pe bătrân. Mă prinsese frica că
EL te vrăjise. Și știi ce mi-a răspuns? Că nu îi va spune nimic, deoarece ”am și eu
gură și picioare,,. Și că pe ea nu o mai interesează ”povestea asta nenorocită,,. Și a
mai spus că, dacă nu o ajutai atunci, s-ar fi dus la EI și le-ar fi spus planul, planul
NOSTRU!
-Mă așteptam la asta... nu știu de ce, dar mi se pare că totul se petrece cumva în
trecut. Anna e ca și EL. Când iubita LUI a murit, a crezut că lumina înseamnă
moarte și suferință. Și a trecut în umbră... mă tem pentru Anna. Ar putea face la
fel... și atunci totul ar cu adevărat umbră și moarte.
-Doar dacă...
-Doar dacă?
-Doar dacă noi vom reuși! Acolo unde alții au dat greș, DACĂ noi vom triumfa?
Clara, cineva mi-a spus cândva că dragostea poate învinge orice. Știu că aceste
cuvinte nu mint.
-Depinde ce înseamnă acel orice. Poate însemna moarte sau viață. Dragostea e mai
presus de moarte și de viață, dar dacă murim, nu vom putea salva lumea. Duhurile
nu se pot amesteca între muritori.
-Dar EA nu este duh? Și ne-a ajutat mereu!
-EA e legată de blestem, și blestemul este legat de ea. Nu va putea pleca în lumea
duhurilor decât în momentul în care blestemul va fi rupt. Atunci și numai atunci
umbra va fi învinsă. Dar asta depinde de oameni și de animale. Depinde dacă vor
lupta sau nu. Dacă nu vor lupta va trebui să spun blestemul definitiv, ceea ce e
mult mai rău decât orice altceva. Acel blestem nu va proteja decât acest loc. Decât
acești munți. Dar mai e o lume întreagă, Thomas... de aceea umbra trebuie învinsă.
Nu mai avem timp. Să mergem!
Clara dădu pinteni mustangilor, care luară drumul potecilor de munte. Pe acolo se
strecoară râșii, și anume cu acest popor voia Clara să vorbească acum. Se grăbea,
căci știa că Stăpânul Umbrei va ataca neîntârziat. Râșii sunt niște carnivore mici,
cam cât un câine de talie medie. Dar sunt foarte agili, și pot doborâ adversari de
două ori mai mari decât ei. Pe deasupra, au labele înzestrate cu un rând de gheare
mari și ascuțite. De aceea, Thomas nu se simțea deloc în apele lui. Plus că călăreau
în galop nebun, căci Clara se temea. Se temea să nu fie prea târziu. Mâine trebuia
să atace. Sau cel târziu poimâine. Nu mai putea amâna. Datorită galopului iute al
cailor, au ajuns destul de iute și pe teritoriul râșilor. Thomas rămase cocoțat pe cal,
deloc liniștit de ”pisicile,, care păreau atât de blânde ce roiau în jurul lor. După ce
Clara le spuse ca deobicei despre planul ei și așa mai departe, râșii au fost de
acord. După aceasta, o porni în galop spre terenurile de vânătoare are dihorilor și
jderilor. Le vorbi și acestora, și după pauze... destul de scurte de gândire au
acceptat și aceste două mici neamuri de carnivore. Apoi dădură bici cailor și o
porniră spre fermă. Era târziu, și Clara trebuia să ajungă acasă. Ajunseră cu greu,
deoarece mustangii erau obosiți după atâta alergătură. În fața nucului, coborâră de
pe cai, și le dădură de înțeles că puteau să plece. În câteva clipe, aceștia se topiseră
în umbra pădurii. Apoi Clara chemă vulturii, și le porunci să cutreiere pădurea, și
să spună tuturor viețuitoarelor că timpul luptei a sosit.
-Se pare că am cam terminat, nu? Întrebă Thomas, trântinduse în iarbă.
-AM TERMINAT? Ăsta e doar începutul! Și chiar a fost ușor... prea ușor! Ceva
îmi spune că nu trebuie să ne bucurăm de această victorie. Adevărata luptă încă nu
s-a dat!
Și cu aceste cuvinte, Clara se răsuci pe călcâie, și plecă în goană spre fermă. Sări
cu grabă gardul, și ajunse la timp pentru a lua cina. Unchiul Glen o trase într-un
colț, mustrândo că lipsise de la prânz și atrăgându-i atenția că nu era bine să uite de
prudență. Îi spuse și că astăzi reușise să îi îmbrobodească pe părinții ei, dar firește,
știau amundoi, nu se va putea mereu. Clara făgădui cu inima strânsă că va încerca
să fie mai prudentă, dar știa în sinea ei că nu prea avea cum. Intră obosită în
sufragerie, însă acolo era mare vâlvă. Bunica Clarei trimisese o scrisoare prin care
le îi ruga pe părinții Clarei să o trimită pentru o săptămână pe Clara la ea. Urma să
fie ziua ei, și i-ar fi plăcut să aibă nepoțica aproape. Știind că la fermă era multă
muncă, ieșea din discuție să vină și Jon și Eliza, iar cum ea era bătrână și bolnavă,
călătoriile cu trenul îi făceau rău. Așa că... așa că Eliza îi comunică Clarei că în
ziua următoare unchiul Glen avea să o conducă la stație, pentru a lua trenul spre
oraș. Clara rămase ca trăsnită. Plecă în camera ei, și se trânti pe pat. Și... și stând pe
întuneric, și privind tavanul, i se înfiripă în minte un plan care o făcu să pufnească
în râs. Așa că își făcu bagajele, prefăcânduse că era foarte fericită că va merge la
bunica ei, se culcă devreme pentru ”a fi în formă mâine dimineață,, se sculă și mai
devreme, îmbrăcă hainele de oraș, își luă rămas bun de la tatăl și de la mama ei și
de la Dugal, câinele ciobănesc și o porni cu unchiul Glen pe cărarea ce cobora
șerpuită spre sat. Merse un pic alături de bătrân, până când ferma se pierdu în zare.
Acolo se opri.
-Nu pot veni! Nu pot pleca!
-Cum? De ce?
-Ști prea bine. Te rog, ajută-mă! Te vei întoarce și le vei spune că mai dus la gară,
și că mai lăsat pe peron. Nu pot pleca acum, când toți au nevoie de mine!
-Dar dacă vor afla?
-Acum e totuna! A venit momentul. Pierd sau câștig. Acum ori niciodată!
Unchiul Glen o privi lung. Apoi zâmbi, și o strânse în brațe.
-Nu am dreptul să te opresc! Mi-aș dori să te pot ajuta mai mult, dar sunt bătrân.
Dute, dute și reușește, FETIȚA MEA!
Și cu aceste cuvinte, îi dădu bagajul și plecă cu pas încet singur, la vale... în timp
ce Clara intră printre tufișuri fericită de întorsătura lucrurilor. Nu se mai gândea la
nimic (nici măcar la ce va zice bunica ei) ci doar la faptul că totul picase ”la țanc,,
și că acum avea zilele libere pentru acțiune. Cu aceste gânduri, și icnind de râs cu
gândul la festa pe care le-o jucase tuturor, ajunse la nuc. Cu un suspin de ușurare,
se cățără cu greu, căci ghiozdanul plin-ochi o împiedica să urce cu spriteneala
obișnuită. Ajunsă sus, mai că nu bufni în râs. Thomas o privea buimac și uluit.
Drept să spun, avea dreptate. Era cinci dimineața!
-Ce s-a întâmplat? Și ce e cu... toate bagajele astea?!
Râzând pe înfundate, Clara se apucă să îi povestească totul.
-Mă voi muta la tine, să știi. Mă primești? Încheie ea, cu o grimasă ghidușă.
Thomas scoase un chiot, care era mai expresiv ca o mie de răspunsuri.
-Vorbești serios? Zise el apoi, fericit nevoie mare.
-După... îhh... cum vezi... te uiți la mine sau mă ajuți?
Replică ea, chinuinduse să introducă rucsăcelul întruna dintre încăperi. După o
masă luată la repezeală cei doi copii au coborât la râu, și au chemat prin fluierături
ascuțite mustangii. În jurul apei roiau mulți țânțari, și Clara nu întârzie să prindă
unul, șoptindui ea știa ce. Nu peste mult timp, galopul mustangilor tulbură liniștea
din jur. Fără întârziere, Clara sări pe spinarea Nestematei Vântului. Thomas o
imită, cu o față plouată.
-Unde mai mergem acum? Să chemăm balaurii în ajutor? O apostrofă el.
-Ai ghicit!
-Ceeeee? Strigă Thomas, de răsună pădurea.
-Am glumit... mergem la Bătrânul Înțelept. Zise Clara, clătinând semnificativ din
cap. Hotărât lucru, Thomas rămânea Thomas.
Din mers, în timp ce traversau o câmpie plină de flori, Clara șopti niște vorbe
neînțelese unei albine, pe care o ținu în pumn pentru câteva secunde. Tot pe drum
se ridică în picioare pe spinarea calului, pentru a comunica totul unor viespi care își
făcuseră cuibul pe o cracă ceva mai joasă de capac.
Thomas o privea mustrător. Hotărât lucru, avea o veche ranchiună pe aceste trei
neamuri de insecte! Apoi au dat piteni cailor, și au pornito în galop furtunos. Peste
puțin timp, ajunseră în fața casei bătrânului. Acesta uda straturile de flori.
-De când nu ați mai trecut voi pe aici!... Îi luă el la rost într-un mod glumeț.
-Am avut multă treabă! Râse Clara, descălecând. Apoi dădu o palmă pe crupă
mustangilor, care porniră în galop spre pădure. La vederea spledidelor animale,
bătrânul făcu ochii mari de uimire.
-Caii aceia... erau cai?
-Nu, firește că nu! Erau mustangi!
-Adică... ai vorbit serios în legătură cu... (și uitânduse în toate părțile spuse șoptit)
armata?
-Normal! Deja este gata... de luptă!
-Cum... ce-ceee? Se miră el. Intrați, trebuie să îmi povestiți asta!
Au intrat înăuntru. Anna nu era acolo, și un fior trecu prin inima Clarei. Se așezară,
și cei doi copii începură să povestească. De fapt, doar Clara povesti cu adevărat
totul. Thomas o întrerupea doar pentru a menționa duhoarea mlaștinii mistreților,
să blesteme prudența vulpilor și să mai adauge pe ici-colo o gogoașă două despre
”curajul lui nemaipomenit,,. Firește, Clara își încrunta sprâncenele într-un mod
semnificativ. Iar când Thomas afirmă că se jucase cu lupii ca cu ”niște cățeluși
domesticiți,, îl călcă pe picior, smulgândui un țipet. Bătrânul ascultă tăcut, fără să
comenteze ceva. Păru doar ceva mai atent și mai încordat la partea istorisirii în care
Stăpânul Umbrei îi făcuse propunerea de a renunța la luptă Clarei. În cele din urmă
aceasta își termină istorisirea. Atunci bătrânul vorbi, ținândo pe Rozarka în brațe.
-E bine că ați venit să ne sfătuim! Așa cum ți-a spus și EA, ai făcut bine. Stăpânul
Umbrei încerca doar să te intimideze. Dar mă îngrijorează Anna. Ea nu poate
înțelege. Este orbită de dragoste... așa cum a fost cândva și EL. Nu poate înțelege.
Trebuie să te grăbești! Sunt de părere că mâine trebuie să porniți atacul. Dar mai
avem puțin timp, și tu, Clara, încă nu știi NIMIC.
-Cum adică?
-Știi CHEMAREA? Fiica Pădurii ți-a vorbit despre asta?
-Care chemare? Se miră Clara. Bătrânul zâmbi enigmatic.
-Se pare că nu ai citit cartea din scoarță-n scoarță! Glumi el.
Apoi se duse spre dulăpior și se întoarse ținând cartea în mâini.
-Atinge cartea cu medalionul tău, Clara!
Aceasta făcu întocmai, nespus de uluită. Într-o strălucire aurie apărură pe copertă
câteva rânduri cu slove mici de jur împrejurul titlului aurit.
-Am creat această carte pentru ca nimeni, niciodată, să nu știe. Iată ce scrie: nu
căuta prea departe, căci ceea ce cauți poate fi chiar lângă tine. Dacă citești de la
stânga la dreapta vei rosti Chemarea cea Mare, dacă citești de la dreapta la stânga
vei rosti MARELE BLESTEM.
-E o ghicitoare... îmi plac ghicitorile! Strigă Thomas entuziasmat.
-E o ghicitoare pentru dușmani. Pentru prieteni e un răspuns la o întrebare. Clara,
te-ai întrebat vreodată care e înțelesul runelor de pe medalionul tău?
-Cuum? Pe medalionul meu... blestemul...?
-Da, Clara. Și blestemul, dar și Chemarea cea Mare. A fost creată de demult, de un
înțelept care a fost căpetenia tuturor înțelepților. Se spune că avea un toiag magic
care îl ajuta să găsească răspunsurile corecte. Aceasta Chemare, dacă era zisă de un
Păzitor al pădurii, sau de Fiica Pădurii, aduna toate animalele într-o Mare Armată
sub comanda celui care o rostea. Era foarte puternică, și este foarte puternică.
Acum știi. Foloseșteo înțelept!
Clara rămăsese cu ochii mari de uimire, neîndrăznind să mai atingă medalionul.
-Clara, dar tu știi să citești în limba aia? Rupse Thomas tăcerea aceea solemnă.
-Da, cred că da. Dacă o pot vorbi, sigur o pot și citi. Șopti ea, parcă vrând să nu
spargă aerul misterios din jur.
-Mâine veți ataca! Zise bătrânul cu un ton puternic și serios.
-Nu o să fii acolo? Vom avea nevoie de Bătrânul Înțelept! Zâmbi Clara, ușor
mirată.
-Voi vă puteți descurca și singuri, eu trebuie să îl salvez pe Bill. Are mai multă
nevoie de mine. De altfel, un comandant trebuie să știe să își aleagă și singur
răspunsurile. Nu mereu va fi un alt creier care să gândească pentru el.
Clara și Thomas își plecară privirile în pământ, rușinați. Bătrânul avea dreptate.
Toată ziua au rămas să se odihnească în preajma magazinului, bucurânduse de
puținul timp liber pe care îl aveau. Și veștile aduse de micile iscoade înaripate erau
îmbucurătoare. Stăpânul Umbrei plănuise să atace tot și toate în ziua următoare, pe
seară. Auzind asta, bătrânul zâmbi.
-Vom fi cu câteva ore mai rapizi decât EL!
Se făcuse amiază, iar soarele se îndrepta spre apus. Cei doi copii se așezară pe o
piatră din curtea bătrânului, gâfâind după o cursă pe care nu o câștigase niciunul.
Fiecare îi pusese piedică celuilalt. Câteva clipe, au tăcut amundoi. Clara își răsucea
Inelul de pe deget. Deodată, îl scoase, și se întoarse spre Thomas, întinzândui
inelul. Acesta o privi cu ochii mari.
-De ce mi-l dai mie? Nu îl pot accepta... șopti el stânjenit. Tu ești cea care l-a
primit, și... și nu pot avea o răspundere atât de mare asupra mea.
-Thomas, mâine vei comanda o armată. Fiecare din noi va avea o PUTERE. Acesta
este Inelul Vieții, Flama albă, o putere nemăsurată și plină de lumină. Poate da
viață, poate schimba viitorul sau prezentul. Ia-l, și foloseștel pentru ai ajuta pe
ceilalți!
Cu mâna tremurândă, Thomas luă inelul, și și-l petrecu pe deget. Mica bijuterie
scăpăra fulgere alburii. Când se lăsă seara, bătrânul îi convinse (și nu vă să credeți
ce greu i-a fost) să doarmă la el, pentru a nu se mai expune pericolului de a se duce
până la nuc. O mare parte din noapte, Clara se răsuci în pat, fără să poată dormi.
Neliniștea o chinuia.
Când soarele răsări printre coline, și când cocoșii începură să cânte vesel, Clara se
trezi, simțind cum totul în jur pulsa de viață și veselie. Se sculă, și își aminti.
Venise dimineața aceea, dimineața care acum câteva zile i se păruse atât de
îndepărtată. Ridicânduse din pat, își văzu imaginea într-o oglindă mare și veche,
care făcea parte din decorul camerei. Deodată tresări. Oglinda mai reflecta
imaginea cuiva. Era EA. Fără să spună un cuvânt, o îmbrățișă pe Clara, și se
așezară împreună pe pat. Atunci, Fiica Pădurii vorbi.
-Nu știu tot viitorul, și chiar dacă la-ș ști, nu aș putea să ți-l spun. Totuși, ceva îți
voi spune. Până la urmă, va fi un final fericit, Clara. Dar trebuie să ai multă
încredere, mult curaj și... să existe multă dragoste și multă prietenie. Și nu te grăbi
niciodată să tragi concluzii. Așteaptă, fii răbdătoare, și vei reuși.
O sărută pe frunte, și începu să dispară, topinduse îm lumina care venea prin
perdelele trase de la geamuri. Înainte să dispară, șoapta ei pluti ca un abur în jur:
-Voi fi alături de tine... chiar dacă tu nu mă vei putea vedea!...
Asta a fost. Clara rămăsese cu privirile pierdute, spre cer. Deodată tresări. Era
târziu, și trebuia să se grăbească. Trântind ușa de perete, o luă la fugă pe scări să îi
trezească pe ceilalți doi somnoroși. Bătrânul dormea cu adevărat, dar Thomas era
de mult treaz. Îl găsi stând pe un butuc de viță de vie, privind în zare. Au luat micul
dejun grăbiți, fără prea multă etichetă, și după ce bătrânul și-a încărcat cum se
cuvine pușcociul au ieșit în sfârșit pe ușa vechiului magazin. Clara îi conduse spre
peștera ursoaicei. Nici ea nu știa de ce mersese acolo. Bătrânul privi locul și zâmbi.
-Un loc special, pentru un moment special... șopti el.
-Clara, a sosit timpul... zise și Thomas, bâlbâinduse fără să știe de ce.
Clara îl privi, și luă medalionul în mână. Privi literele, și acestea se aprinseră într-o
văpaie ca de foc. Și atunci Clara știu. Buzele ei rostiră patru cuvinte, patru cuvinte
puternice prin însăși înțelesul lor. Rosti CHEMAREA, pe care din vechime niciun
păzitor al pădurii nu o mai rostise vreodată. Un freamăt puternic se iscă în pădure.
Vântul se porni să bată năvalnic. Deodată, se lăsă liniște. Și în acea liniște, din
toate părțile, începură să roiască toate viețuitoarele pădurilor, mici și mari, unele în
zbor, fiecare după cum le era felul. Clara privea în jur, și nu îi venea să creadă.
REUȘISE! Ochii Bătrânului Înțelept erau scăldați în lacrimi. Iar Clara se aruncă în
brațele lui Thomas.
-Am reușit... am reușit!!! Strigă ea, năvalnic. Ochii de azur se contopiră în verdele
smaraldului din ochii ei.
-Da, am reușit! Am reușit... împreună!
Apoi, EA, Fiica Pădurii, le vorbi animalelor, și acestea o ascultară. Nestemata
Vântului îngenunche în fața lui Thomas, iar acesta înțelese că de acum era
comandant. Comandantul cu numărul doi... se înțelege. Bătrânul încălecă pe
mustangul lui Thomas, și porni ca vântul spre deal. El avea o altă misie. În acest
timp, ursoaica veni lângă Clara, și Clara înțelese. Încălecă cu emoție pe spinarea
ursoaicei. Cerul era înțesat de păsări, pădurea de viețuitoare. Clara făcu un semn, și
armata porni. Dar în frunte era ea, Fica Pădurii, cu ochii verzi, părul blond și
medalionul scăpărând raze înflăcărate îndrumânduși oștirea spre Dealul Blestemat,
locul unde începuse totul. Sau unde de abia începea. În acest timp, Stăpânul
Umbrei își privea mulțumit armata. Abia aștepta atacul! Abia aștepta ca ultima
amenințare să piară. Era sigur că va învinge. Bill privea amărât soarele, care era în
contradictoriu cu starea lui.
Omenește vorbind, erau –el și prietenii lui- terminați. Privirea îi rătăcea pe
dealurile scăldate în razele calde ale soarelui, când deodată încremi. Pe colina din
răsărit apăruse Fiica Pădurii, călare pe ursoaică. Pe colina din apus apăruse
Thomas, pe un cal alb, înconjurat de o lumină albă, de o strălucire puternică care
alungă umbra din jur. Braconierii îi văzură și ei. Scoaseră exclamații de uimire,
parte de frică, parte de uimire. Doar EL, Stăpânul Umbrei, rămase neclintit, o
umbră neagră în lumină. Vocea lui răsună rece, ca de gheață.
-Ați venit, așadar? Și cum veți încerca să mă învingeți? Cu bijuteriile voastre
blestemate? Tu nu poți porunci animalelor, ca EA! Scrâșni el, pe un ton șuierat.
-Ești sigur? Strigă Clara, cu un zâmbet ușor.
Și făcu un semn, în același timp cu Thomas. Și atunci, formând un cerc compact în
jurul dealului, apărură animalele. Cerul se umplu de păsări și de insecte. Pentru
prima oară, umbra se micșoră. Braconierii înfricoșați așteptau un ordin. Dar acel
ordin nu veni. Glasul Ficei Pădurii răsună în văzduh puternic, ferm și totodată
blând.
-Astăzi a venit o zi pe care o așteptăm de veacuri. Să luptăm pentru viețile noastre,
pentru libertate, pentru lumină!
Și atunci toată armata porni îmbărbătată. Întâi roiau insectele, și braconierii
începură să urle. Simțeau pe pielea lor acele bondarilor, ale viespilor, ale albinelor!
Apoi veniră păsările, o avalanșă de gheare și ciocuri ascuțite. Și în urma lor, mici și
mari, toate animalele pădurii porniră în goană, intrând într-un grup compact peste
braconieri. Să te ții cea fost acolo!...
-Luptați! Urlă EL.
Dar era pentru prima oară când ordinele lui se pierdeau în vânt. Nimeni nu îl mai
asculta. Alergau cu toții haotic, dar nu reușeau să scape. Se descotoreseau de un
animal – îi lua altul în primire! Ce urlete, ce chirăieli! Nici douăzeci de lupi puși de
vii la frigare nu ar fi scos urlete mai cumplite. Clara și Thomas ridicară cele două
PUTERI, și umbra, și frica dispărură. Bătrânul, călare pe Furtuna, trecea ca vântul
printre toți, pocnind din mers cu patul puștii orice stârpitură ce avea nenorocul să îi
iasă în cale, până ajunse la Bill. Îl ridică pe cal și dădu pinteni, pentru a ieși cât mai
repede din învălmășeala aceea. Stăpânul Umbrei privea fără să creadă. Armata lui
era la pământ. Iar umbra – umbra nu mai avea nicio putere. Era învins. Și atunci,
scoțând un răcnet de deznădejde și furie, dispăru într-o fulgerare de fum și scântei.
Asta a pus capac. Braconierii –dacă reușeau să scape cu pielea intactă- fugeau
urlând, urmăriți de animalele neîndurătoare. Spre amiază, lupta încetă. Pe câmpul
de luptă nu mai rămăsese niciun braconier... decât aceia care nu aveau să mai se
scoale de acolo vreodată. Și atunci Clara își mână ursoaica, și scoase un strigăt
puternic de izbândă. Thomas se apropie de ea și o prinse de mâini.
-Nimic nu e bine în povestea asta... șopti el. Nici noi nu ar fi trebuit să fim aici, ci
fiecare în alt colț de lume. Ști, Clara, oamenii din romanele pe care le citesc au
avut o groază de ocazii să dea înapoi, dar nu au făcuto. Cred că de aceea mi-am
dorit să fiu ca ei. Erau povești cărora nici măcar nu doreai să le afli finalul, căci
puteai fi sigur că răul a învins. Și totuși, nu era niciodată așa, și mereu răsuflai
ușurat. Mereu și mereu răsărea o speranță, mereu și mereu undeva se auzea
strigătul de victorie al celor din lumină. Cred că cumva am devenit la fel ca ei. Nu
trebuie să ne bucurăm prea mult, căci umbra încă mai există. Dar totuși, aici, am
învins. Să sărbătorim! Victorie!!! Victorie!! Victorie! Strigă el, puternic.
Și ca la comandă, toate viețuitoarele începură să strige același lucru, fiecare pe
limba lui. Și când apăru și bătrânul, ducândul pe Bill pe cal, Clara inspiră aer adânc
în piept, simțind că acela era cel mai măreț moment din viața ei.

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
SECRETUL NATURII
Se așezaseră toți patru în curtea bătrânului, mâncând merele roșii ca focul, ce
cădeau din falnicul măr ce străjuia poarta dinspre pădure. Bill era puțin amețit, și îl
dureau toate încheieturile, datorită funiilor prea strânse cu care fusese legat câteva
zile în șir. După ce dormise și mâncase, îi ceruse Clarei să îi povestească ce se mai
petrecuse cât fusese el luat prizonier. Bill a ascultat în tăcere. La final, se așeză
lângă ea și îi zise:
-Meriți să conduci această armată. Meriți să conduci acest război. Eu nu aș fi putut
face nimic din ce ai făcut tu, și pentru asta te apreciez și mai mult!
Apoi se apropie și mai mult de ea, și îi șopti:
-Nu crezi că ar trebui să mergem la Anna?
Clara sări imediat în picioare, gata de plecare, în schimb Thomas se întinse leneș.
-U...unde să mer..gem? Mie so...mn. Nu putem merge... mâine?
Clara se încruntă, călcândul furioasă pe picior. Acesta sări imediat de la pământ,
frecânduși piciorul. Clara zâmbi, și porni înainte, în timp ce Thomas o urmă,
dânduși ochii peste cap.
Bătrânul îi privi cum plecau, și zâmbi ușor. Știa el unde se duceau! Casa Annei,
situată undeva la marginea satului, arăta frumos pe dinafară, deși era clădită din
lut, ca majoritatea caselor sărace din sat. Au bătut la poarta din lemn geluit cu
nerăbdare. Le răspunse mama Annei. Era o femeie vioaie, veselă și deschisă. Le
spuse că Anna plecase în sat, să cumpere de la mica farmacie a satului apă
oxigenată și alte asemenea leacuri, deoarece soțul ei se întorsese de la pădure lovit
și plin de vânătăi, ca vai de capul lui. Aici îi aruncă o privire semnificativă lui Bill.
Ea nu știa că el ieșise din umbră. Ei mulțumiră și plecară. Când se îndepărtară
îndeajuns, pufniră într-un râs sănătos. Porniră deci spre piață. Thomas și Clara
avuseseră grijă să își ia niște hanorace cu glugi mari, care le acopereau fața. Nu
trebuiau să fie văzuți de nimeni, mai ales Clara. Au întâlnito pe Anna târziu, pe o
străduță lăturalnică. Ea nu îi recunoscu, și trecu pe lângă ei.
-Anna! Strigă Bill, cu glasul tremurat. Ea se întoarse, uitânduse la el ca la un înviat
din morți. Apoi păli, nevenindui să creadă.
-Bill... șopti ea, izbucnind în hohote de plâns.
Scăpând coșul cu medicamente, alergă să îl îmbrățișeze. El o cuprinse în brațe,
simțind cum i se umezeau ochii. Dar când Anna se desprinse din îmbrățișare și îl
privi, nicio lacrimă nu i se scurgea pe față. Apoi, Anna se întoarse spre Clara și
Thomas.
-Vă rog să mă iertați... îmi pare rău pentru tot ce v-am spus. O să fim oare iar
prieteni?
-Da, Anna, da! Strigă Clara, și o cuprinse în brațe.
Thomas și Bill, rămași pe margine, zâmbiră ușor. Thomas se pipăi prin buzunare.
-Regret, dar ți-am pierdut cuțitul. Zise el.
-Ah, nu e nimic. Din partea mea, ducăse, mai ales că a trecut prin mâinile LUI! De
altfel ce nevoie mai avem acum de revolvere și cuțite?
-Eu cred că avem încă nevoie. Șopti Clara. Am învins braconierii, nu însă și
umbra. EL e încă în viață.
-Clara are dreptate. Cât timp stârpitura aia e în viață poate face încă mult rău.
Haideți, prieteni, la sediu!
-Vin și eu imediat, după ce îi duc astea mamei! Strigă Anna, luândo la fugă spre
casă. La rândul lor, cei trei prieteni o luară spre magazin.
Nici unul din ei nu a știut că, după plecarea lor, de după un zid se desprinse o
formă neagră, care privi lung în urma lor. Rânji, și ochii îi sticliră.
-Chiar POATE face mult rău, viermișorii mei... rânji el, strecurânduse neauzit
printre ziduri.
Și din acea zi, mulți oameni care mai înainte slăveau victoria luminii, începură să
se teamă de o umbră care le dădea târcoale. Și pornirile lor de a se alătura
luptătorilor luminii se duseră pe apa sâmbetei, stăvilite de frică.
Thomas, Clara, Anna și Bill au stat până târziu pe prispa casei bătrânului. Erau cu
toții veseli și fericiți, dar totuși Bill părea schimbat oarecum. Râdea mai puțin, și
ochii lui negri priveau gânditori în zare. Anna nu sesiză nimic, fiind peste măsură
de fericită, dar Clara, da. Târziu de tot, Anna trebui să plece, iar Thomas intră
căscând în magazin. Clara și Bill rămăseseră singuri afară. După o pauză de tăcere,
Clara se așeză lângă Bill.
-Ce e cu tine? Aș zice că te-ai schimbat mult. Șopti ea.
-Da?... Poate. Dar EL mi-a zis ceva ce m-a tulburat.
-Ce ți-a spus?
-Mi-a spus că chiar dacă noi vom învinge finalul nu va fi unul fericit. Că oricum ar
fi... tu și eu vom muri.
-Nu e adevărat! EA mi-a spus că finalul va fi unul fericit.
-Da, poate... dar dacă vei spune blestemul...? Oamenii nu vor lupta, Clara. Le simt
frica.
-De unde poți ști asta? Te-a cuprins frica chiar și pe tine!
-Și EL poate vedea viitorul, Clara! O știu de mult!
-Da, dar un viitor întunecat! Nu poate vedea decât moarte. Eu pot vedea viață și
lumină.
-Dar tu de unde știi asta?
-Bill, ascultă-mă. În viață sunt multe încercări, și ca să treci peste ele trebuie să ai
multă încredere și multă speranță. Și oricum ar fi... nimic nu e bătut în cuie.
Zicând asta, Clara intră în casă. Bill o urmă. În ușă, rămase numai o clipă privind
afară. I se păruse lui, sau o umbră se desprinsese din trunchiul mărului? Se uită
atent, dar cum nu văzu nimic, intră în casă ridicând din umeri. Se așeză alături de
prietenii săi, lângă focul din sobă, privind lucirile jucăușe. Și totuși îl apăsa ceva.
Nu atât soarta lui, cât gândul că țăranii nu vor face nimic și atunci blestemul avea
să fie aruncat. Știa el ce știa! Și îi veni să plângă, gândinduse că Stăpânul Umbrei
nu va putea fi distrus. De asta luptaseră atât? Pentru ca măcar odată în zbuciumata
poveste a naturii să nu învingă binele? Și totuși, până acum mereu lumina
triumfase. De fiecare dată, în fiece clipă ceva oprise răul. Și totuși era o armă pe
care cei mai mulți dintre oameni nu o puteau învinge: frica. Erau învinși de propria
lor slăbiciune. Și cât voiseră să salveze acest loc! Această lume! Ceilalți
adormiseră demult. Luna lucea argintie pe cerul întunecat. Trecură câteva zile de
pace și liniște, după care cei patru prieteni hotărâră să facă o mică excursie. Din
precauție, Bill luă două revolvere cu el. Pașii i-au purtat spre nuc. Pe malul râului,
la umbra uriașului copac, sporovăind verzi și uscate, ziua a trecut plăcut. Spre
seară coborâră din nou în vale. Pe la jumătatea drumului, au încremenit. Umbra
apăruse, barândule calea.
-Aș zice că ți s-a urât din nou cu binele! Mârâi Thomas, deloc speriat. Cel din
umbră râse.
-Știți bine că nu îmi puteți face nimic! Ah, și felicitări pentru grozava victorie! Din
partea mea, ați câștigat de mult. Dar tot vei fi nevoită să arunci blestemul, și
atunci... atunci eu voi câștiga!
-Vei... câștiga!? Șopti Bill cu voce răgușită.
-Normal, viermișori netoți! Vei proteja acest loc de oameni și de umbră, dar nu mă
veți distruge! Și credemă, draga mea Clara, am în lumea asta mii de alte locuri pe
care le pot distruge! Nu mă puteți învinge... voi sunteți deja învinși!
Bill ridică revolverul, simțind că vede roșu în fața ochilor, dar Clara îi coborâ
mâna.
-De ce ai făcut asta? Sâsâi vocea.
-De ce? Pentru că nu pot să te ucid! Cândva ai fost măreț, nobil și bun! Nu pot să te
omor căci ești deja mort, o ființă josnică, fără putere. Șopti ea. Brusc, umbra
deveni și mai neagră.
-Te urăsc, și urăsc faptul că mi-ai spus asta... căci... ai spus adevărul! Apoi parcă
supărat pe sine însuși, hohoti: Abia aștept să spui blestemul... va fi triumful meu!
Murmură el și dispăru într-un fum ușor.
-Trebuia să mă lași să trag! Strigă Bill.
-S-a vărsat atâta sânge din cauza lui, Bill. Și apoi el nu mai e om! Dute și începe să
tragi în duhuri, și apoi vino și spune-mi cum a fost. Un glonte, un simplu glonte nu
îl poate ucide. Replică Clara flegmatică.
Apoi o porni pe potecă. Ceilalți se priviră o clipă consternați, apoi o urmară. Dar
după asta neliniștea puse stăpânire pe cei patru copii. Thomas îl blestema printre
dinți pe ”stăpânul stârpiturilor,, iar Bill se plimba prin curte ca un leu turbat. Cât
despre Clara – puțin îi păsa ei că nu era unde ar fi trebuit să fie, adică la bunică-sa!
Aceasta sunase la fermă și făcuse un tămbălău grozav. Din asta reieșise un singur
lucru. Clara nu era la oraș. Unchiul Glen o lăsase, după cum i se spusese, pe peron
– sau cel puțin așa afirma el. Au sunat poliția, dar deja trecuseră câteva zile și
nimic. Unchiul Glen cobora din când în când în sat, și le istorisea totul. Cei patru
copii mureau de râs, dar în afara acelor puține momente de veselie erau ca niște lei
ținuți în cuști. Mai mult, aflară că se zvonea că cineva semănând a umbră neagră și
întunecată băga spaima în sătenii care își doreau să se alăture luminii zi și noapte.
-Trebuia să îl fi ucis atunci! Mârâia Bill ascultând veștile. Într-o luptă ca asta, nu
trebuie să ai simțul onoarei. Am fost atâția ani printre ei și știu ce zic. Adăuga el
dus pe gânduri.
Ziua în care polițiștii ar fi trebuit să își facă apariția a venit și a trecut. De
asemenea, înspăimântați de teroarea din umbră sătenii nu voiau să lupte contra ei.
Unii din nepăsare, alții din frică, alții fiind deja în umbră. Bill avusese dreptate.
Oamenii nu voiau să facă nimic. Cei patru își ocoleau privirile, umblând ca niște
somnambuli cu mișcări mecanice. Bill se ducea deghizat în piață. Zi de zi veștile se
înrăiau. O totală indiferență, cauzată de frică căzu peste sat. Într-o zi Bill se
întoarse cătrănit rău, și până seara nu le povesti nimic. Fusese în sat, și se întâlnise
cu o ceată de tineri, foști ortaci de-ai lui. Își aducea aminte că pe când era în umbră
îi disprețuise, deoarece ei erau mai altfel ca ceilalți. Umbra nu îi stăpânea în toate.
Totuși, se temu, și, mai rapid ca ei scosese revolverul. Apoi îi întrebase ce anume
făceau prin sat.
-Ținem umbră pământului... mârâiseră ei.
-De ce nu faceți nimic? De ce lucrați încă pentru el? De ce nu luptați?
-Ușor de vorbit, greu de făcut... am trimis pe unul de-ai noștri la EL. Vroiam să
ieșim din claca asta, în care ne-am vârât ca proștii. Și nu s-a mai întors. Oftă unul
din ei.
-Da, ce putem face noi? Adăugă un altul.
-Ah, da? A murit unul... și ceilalți? Ceilalți unde sunt? Ben, Clarkey, Jon, Moody?
Unde sunt? Au intrat în pământ?
-Bill, tu nu poți înțelege. Nu ai familie... și oricum, tu ești altfel... noi nu. De ce să
luptăm?
-Când războiul îți bate la ușă trebuie să lupți, fie că vrei să riști sau nu!
-De ce ne-am băga? Războiul ăsta nu ne privește!
-Dar faci parte din lumea asta, nu? Și dacă lumea asta va fi distrusă, și tu vei fi
distrus! Și voi!
-Prea multe discuții, Bill... nu vrem să murim pentru o cauză răsuflată.
-Și făne o favoare și nu te mai arăta pe aici. Dacă EL află...
-Hai, fugiți și cereții iertare, lașilor! Aruncațiivă la picioare, să vă ierte! Îi ironiză
Bill și se întoarse să plece.
Văzuse cu coada ochiului cum unul, ce părea vândut, ridicase revolverul, ca să
tragă. Dar cu un gest mecanic altul îl pocni peste mână, și revolverul căzuse cu
zgomot în praful drumului. Plecase oftând. Nu păreau vânduți. Doar fricoși. Mai
trecură niște zile la fel de mohorâte, deși soarele strălucea vesel, deși păsările
ciripeau în toți copacii, deși izvoarele șopoteau plăcut, deși natura era într-o mare
veselie... deși... deși... deși! Într-o noapte Clara rămase singură în grădină.
Deodată, într-o orbitoare lumină o văzu pe EA. Se dădu înapoi, orbită de
strălucirea emanată de Fiica Pădurii.
-Clara, vino lângă mine. Așa. Acum ascultămă bine. Am văzut printr-o negură... mi
s-a părut că văd... că trebuie... trebuie să arunci ... BLESTEMUL!
Clara se așteptase la asta și totuși simți că se clatină.
-Dar ai spus că finalul va fi fericit!
-Am spus, și nu știu cum, parcă încă mai simt asta. Dar văd și fum, și negură. Am
spus... dar oamenii nu au făcut nimic, și nu pot lupta doar animalele. Doar tu, doar
Anna, doar Thomas sau doar Bill. Nu văd nicio scăpare. Mâine va trebui să o faci.
Îmi pare rău... nespus de rău. Nu înțeleg de ce s-a întâmplat așa. Unele lucruri nici
eu nu le știu. Ascultămă... trebuie să te duci la dealul unde a început totul. Sătenii îi
spun Dealul Blestemat, pentru că la poalele lui se adună braconierii. Acolo și
numai acolo blestemul poate fi ridicat sau spus. Acolo e inima acestui loc, e cel
mai înalt pisc din împrejurimi. Pe vremuri era o cale de salvare pentru sătenii
veșnic amenințați de apele furioase ale râului.
Spunând asta, dispăru ușor în abur și în noapte. Clarei simți că îi venea să plângă,
dar nu o făcu. Intră însă ca o vijelie în magazin.
-Ce e? Întrebă Bill calm.
-EI? Strigă Thomas.
-Ce s-a întâmplat? Șopti și Anna.
-Ce-i cu toată agitația asta? Se miră bătrânul.
-Acum... în curte... am vorbit cu EA... gâfâi Clara.
-Și??? Strigară ei.
-Blestemul... trebuie să arunc blestemul mâine... și e groaznic, groaznic, groaznic!
Trăsnetul să fi căzut peste ei, și nu ar fi rămas așa... trăsniți. În alt moment Clara ar
fi pufnit în râs, dar acum nu schiță nici măcar un zâmbet. Un timp tăcură toți. Apoi
Bill oftă.
-Măcar mâine se va sfârși totul. Măcar locul ăsta e la adăpost de rău. De umbră.
Așa era. Dar ei nu luptaseră doar pentru locul acela. Își doriseră să îl învingă pe
EL. Să distrugă umbra. Așa... oamenii vor trebui să plece, satul va arde, iar umbra
va învinge. Avea o lume întreagă în față de ucis și terorizat. Nu acesta era sfârșitul
pe care și-l doriseră. Mâine, visele și speranțele aveau să se sfârșească pentru
totdeauna. Ziua următoare veni mohorâtă. Norii împânzeau cerul, și un fel de ceață
deasă acoperea vârfurile copacilor. Clara se trezi devreme și o uriașă tristețe puse
stăpânire pe ea. O întrebare dureroasă, un ”de ce,, nestăpânit îi făcea ochii să se
înțețoșeze de lacrimi. Îi părea rău, o știa, dar nu avea de ales. Nu fusese vina că
trebuia să spună blestemul. Ea făcuse totul. Și cu toate astea oamenii refuzau să
lupte, refuzau să nu își asculte frica. Pentru prima oară, începu să creadă că EA se
înșelase. Că nu va exista niciun final fericit. Ieși afară și privi satul care, iată, peste
câteva ore nu avea să mai fie. Se așeză posomorâtă pe o buturugă, întrebânduse
dacă nimic nu va opri cursul întâmplărilor. Și deodată auzi de undeva departe
împușcături. Una, două... pe fiecare colină. Și i se făcu negru în fața ochilor. Ce
proastă fusese! Stăpânul Umbrei nu avea să se lase învins. Prada nu avea să îi mai
scape printre degete. Braconierii controlau toată pădurea. Situația se complica.
Cum avea să mai ajungă la deal acum? Intră ca o vijelie în casă, strigânduși
prietenii. Când află vestea fața lui Bill se înegură brusc. Deci asta era cheia
misterului și a minciunilor LUI! De la începutul începuturilor ceva în starea asta
bruscă a LUI de a da înapoi îi cam sunase fals. EL nu capitulase, și acum...
-Nu putem merge mai departe! Zise el aspru.
-Dar trebuie să merg! Trebuie să spun blestemul azi! Acum! Strigă Clara,
disperată.
-Nu putem merge. Nu, e prea periculos.
-Bill are dreptate! Oftă Thomas, și închise ochii, pentru a evita fulgerul verde ce îl
săgetase pentru o clipă.
-Sunt de acord cu ei... scuze, Clara! Șopti și Anna.
Până la urmă cu toții –inclusiv bătrânul- au fost de partea lui Bill. El le știa
apucăturile, era deci mult mai cunoscător în ”materie de stârpituri,, ca ei. De data
asta, nimeni nu a vrut să o asculte pe Clara. Ce știau ei? Ea avea o misiune... pe
care trebuia să o ducă la bun sfârșit azi! Trebuia să treacă de braconieri, să ajungă
pe deal, să spună blestemul... dar era singură. Și atunci știu că trebuia să plece fără
prietenii ei. Erau prietenii ei, dar nu aveau aceleași obligații ca și ea. De acum
încolo avea să se descurce singură și trebuia să plece, deci, singură. În secret. Nu
avea rost să le spună, căci atunci nu ar mai fi lăsato să plece. Ieși cu precauție
afară. Vântul bătea, și pe cer norii se îndesau devenind tot mai negri. Liniștea din
jur era ceva atât de apăsător, de chinuitor, că îți dădea fiori. Parcă simțeai că în
spatele acestui calm aparent avea să izbucnească ceva. O furtună. În continuare, pe
fiecare colină răsunau alte și alte împușcături. Una, două, patru, șase... Clara se
scutură și privi ușa. Prietenii ei erau înăuntru. Simți o strângere de inimă la gândul
că nu le spune nimic, dar vocea lui Bill îi răsună în urechi mai tare ca niciodată:
”Unde te duci? Nu putem merge mai departe!,,. Clara oftă. Aruncând o privire
tristă magazinului sări gardul, și o luă la fugă prin pădure. Fugea nebunește, deși
nu o pândea nimeni. Trebuise să aleagă așa, pentru că ăsta era destinul ei. Copaci,
crengi, iarbă și tufișuri, zburau prin fața ochilor ei, o izbeau în obraji și o zgâriau,
dar ei nu îi păsa. Pur și simplu fugea cu un singur țel. Să ajungă pe deal și să spună
blestemul, acum sau niciodată. La magazin, Thomas ieșise afară, cu gând să o
cheme pe Clara. Dar urmele erau clare. Ea plecase, și era de mult în pădure. Intră
în casă cu groaza pe chip.
-Ce? A plecat? Dumnezeule mare! Urlă Bill, palid. O vor ucide, trebuie să mergem
după ea!
Înșfăcă cu grabă revolverele, și ieșiră toți trei buluc pe ușă și săriră gardul.
Deodată, Thomas privi în vale, în sat și în încremeni. În sfârșit, după atâta timp,
veneau polițiștii. Și nu doar atât. Urcau creasta muntelui și sătenii, înarmați cu bâte
și ciomege. Dar Clara se dusese să spună blestemul! Dumnezeule mare! Albise tot,
privind orizontul.
-Hai mă, la ce te tot uiți aco... Bill își înghiți vorbele, simțind că se clatină. Văzuse
și el. Era prea de tot!
-FATALITATE! Trebuie să o opresc pe Clara! Murmură Thomas, luândo la fugă
pe deal.
Bill și Anna porniră în urmă. Organizat ca de obicei Bill hotărâ ca, cu orice preț să
îi păzească spatele lui Thomas. Să poată trece el, ca să ajungă la timp. La timp
pentru a opri blestemul. Dar în sinea lui Bill era disperat. Era prima oară când totul
era împotriva lor. Fugeau iute, săreau peste pietre, peste bolovani, cu inimile
bătând nebunește. Thomas era cu mult înaintea lor. Trecuseră de primele coline,
când se auziră împușcături.
-Thomas, fugi! Răcni Bill, și o împinse pe Anna după un copac.
Începu să tragă îndârjit. Rănise trei, dar braconierii erau mult mai mulți. Un timp
rezistă, datorită faptului că gloanțele îi țineau la distanță pe atacatori. Dar deodată
văzu cum o licărire se îndrepta spre el – și căzu. Un glonte îi străpunse corpul.
Încercă să se ridice, încercă să mai tragă, dar vederea i se întuneca, puterile îl
părăseau. Anna scoase un țipăt puternic, de groază și disperare și alergă la el. Bill o
privi, dar nu o mai putu vedea.
-Presimțirea... Anna... să nu spună... bles...temul! Thomas... să ajungă... Anna... nu
te văd... ah! Șopti el rătăcit.
Starea i se înrăutățea. Glonțul îi pătrunsese sub inimă, și Anna știa că, dacă mai
trăia avea să moară. Totul se învârtea în jurul ei. În pădure, departe, Thomas alerga
și gloanțele șuierau fără să îl atingă. Va ajunge oare la timp? I se pusese un nod în
gât, un nod dureros care îi umplea ochii de lacrimi. Clara ajunsese pe deal. Era
palidă. Trecuse de străji, se furișase printre coline și ajunsese în cele din urmă.
Vântul îi umfla părul, și zulufii blonzi care fluturau în bătaia vântului făceau un
contrast puternic cu cerul înorat. Buzele îi tremurau ușor, privind în jos, în vale. În
câteva clipe, doar câteva clipe, satul acela nu avea să mai fie. Cerul duduia de
tunete sinistre. Atunci Clara înțelese. Venise timpul. Și, strângând medalionul în
mână Clara începu să șoptească primul cuvânt. Primul cuvând din cumplitul
blestem. Umbra o înconjură. Vru să șoptească și al doilea cuvânt, când auzi un
strigăt. Venea, parcă, de pe altă lume. Ea era om și era duh. Se chinui să privească
pentru a vedea cine strigase.
-Clara! Clara! Clara! Nu face asta! Oamenii vin! Luptă! Thomas o privea mirat și
speriat.
Ochii de azur erau plini de lacrimi. Dar Clara auzise și văzuse. Și tăcu. Umbra se
retrase. Dispăru. Iar Clara, într-o lumină puternică simți cum revenea din nou pe
pământ. Era ea, Fiica Pădurii, măreață și luminoasă. Ochii ei verzi străluceau. Și
privind spre înalturi, spuse ceva ce niciodată nu mai spusese o urmașă, de secole
încoace.
-EU, A DOUĂ SUTEA URMAȘĂ A FIICEI PĂDURII DEZLEG ASTĂZI
BLESTEMUL BLESTEMELOR DE AICI ȘI DE PRETUTINDENI! Pentru că
mulți au învățat să iubească, să lupte pentru bine și libertate. Au învățat că uniți
sunt puternici, și au învățat să fie uniți! Umbra nu mai există!
O lumină uriașă îl aruncă pe Thomas la pământ și o învălui pe Clara. Norii
dispăruseră, iar soarele strălucea puternic, luminând întreaga pădure. Deodată
Thomas încremeni. Din pădure apăruse Stăpânul Umbrei, escortat de alți șase
braconieri. Dar umbra nu mai era. Și cu un răcnet sinistru EL începu să se
destrame. În pădure, braconierii nu mai luptau contra oamenilor dezlănțuiți, care
luptau cu îndârjire. Cădeau la pământ, orbiți de lumina din jur. Dar înainte de a
cădea un braconier trase asupra Clarei. Thomas scoase un strigăt disperat. Stăpânul
Umbrei pieri. Umbra lui mai dăinui o clipă pe cer, apoi se stinse. În locul LUI mai
rămăsese doar o pelerină neagră și un fum cenușiu. Dar Thomas nu o putea vedea,
cu ochii orbiți de lacrimi, decât pe Clara. Glontele o atinsese. Întinsă între firele de
iarbă, în rochia albă pe care sângele forma un mac care se lățea văzând cu ochii,
era frumoasă ca un înger. Viața din ea începea încet încet să înceteze să mai existe.
Thomas uitase de inel. Îngenunche lângă ea, plângând. Lumea întreagă se prăbușea
pentru el. Dar atunci o lacrimă de azur căzu pe inel. În clipa următoare, o lumină
albă, o flamă puternică, o învălui pe Clara. Și sub ochii uluiți ai lui Thomas, umbra
morții pieri. Fusese o ultimă amenințare a umbrei pierite. Acum dispăruse. În
brațele lui, Clara deschise ochii.
-Thomas! Șopti Clara, năucită.
Dar el nu putea articula niciun cuvânt. Plângea de fericire, și simțea că tot și toate
în jur se bucurau odată cu el. Totul se învârtea, doar pe ea o putea vedea, și ochii
ei, ochii ei erau nespus de verzi. Undeva în pădure, Anna îl privea mută de durere
pe Bill. Dar chiar atunci, umbra pieri, și o lumină albă îl învălui. Bill deschise
ochii, simțind cum o nouă viață îi pulsa prin vene. Anna îl privea printre lacrimi,
fără să îi vină să creadă. Bill făcu un efort, și ridică mâinile, cuprinzândui fața.
-Acum TE VĂD, Anna! Șopti el.
Pentru Anna, pentru dragostea lor, lui Bill i se dăruise o nouă viață, viața
Stăpânului Umbrei. Viața pe care EL o irosise devenise viața lui Bill. Era o
minune, înfăptuită pentru ei, pentru dragoste. Bill și Anna au urcat în grabă dealul,
și au înțeles totul. Clara se ridicase, ținândul de mână pe Thomas.
-Ai reușit! Strigă Bill, cu inima tresăltânt.
-Nu, prieteni! Noi am reușit! Șopti ea, copleșită de fericire și de emoție.
Însă, în acel moment, câteva elicoptere aterizară în jurul dealului. Asta nu păru să o
sperie pe ursoaică, care veni în goană în mijlocul luptătorilor luminii. Și din
elicoptere coborâră polițiștii, și bătrânul, ținândui de mână pe Eliza și pe Jon.
Auzind în ce pericol se afla Clara plecase fuga la ei și le spusese totul. Tatăl și fiica
se împăcaseră, după atâția ani. Se află, așadar și taina lor. Prima iubire a Elizei, un
braconier care trecuse în lumină, murise ucis de ursoaică. Fusese defapt un
trădător, dar Eliza nu știuse asta. De atunci crezuse ca și EL că binele aducea
suferință și nu mai luptase contra umbrei. Și se îndepărtase de tatăl ei, care îi
spusese adevărul. Dar acum, în fața pericolului uitaseră de vechea lor ceartă. Tot
atunci, o lumină puternică lumină cerul, și într-un fulger luminos EA își făcu
apariția. Toți, afară de bătrân și cei patru prieteni scoaseră un strigăt de uimire.
-Azi e o zi măreață. Grăi ea. Ați reușit, luptători ai luminii! Ție, Clara, îți dau darul
de a fi stăpâna naturii acum și-n vecii vecilor!
Șopti ea, petrecândui după gât un medalion alb, cu un copac argintiu sculptat pe el.
-Ție, Thomas, pentru inima ta bună și pentru curajul tău îți dau puterea vechilor
tămăduitori ai pădurilor. Îngrijeștete bine de codru și de ființele codrului!
Și îi petrecu după gât un medalion verzui, cu o plantă de leac sculptată în mijloc.
-Ție, Bill, pentru că ai învins umbra, îți dau darul păzitorilor pădurii din vechime!
-Eu? Dar eu... șopti el.
Ea zâmbi, și îi dădu o sabie mare, aurie, ca semn al păzirii și al protecției.
-Ție, Anna, îți dau puterea graiului fiarelor! Să îl stăpânești și să îl dai și altora!
Și îi dădu un medalion în formă de stea.
-Iar ție, Bătrâne Înțelept, îți dau acest toiag, să îți fie cârjă în anii grei și ajutor în
clipele de cumpănă. Are puterea alegerii și a sfatului înțelept. Grăi ea. După care îi
privi pe toți, mângâie ursoaica și strigă:
-Menirea mea s-a împlinit! Adio! Nu mă veți mai vedea decât acolo, sus! Tu,
Clara, ești Fiica Pădurii! Ai fost mai bună ca mine, și ai reușit acolo unde eu am
dat greș! Zicând acestea, o sărută pe Clara, și dispăru într-o lumină orbitoare.
Cei patru prieteni se îmbrățișară strâns, privind lung cerul. Apoi Clara se îndreptă
spre Jon și Eliza.
-Curajoasa mea... curajoasa mea! Murmură Eliza, cu ochii înecați în lacrimi.
Apoi, cum erau obosiți cu toții, se urcară în elicoptere, care aveau să îi ducă acasă.
Se priveau unii pe alții, zâmbind, legănați de zborul lin al elicopterelor. Jos, pe
deal, ursoaica privea în urma lor. Ai fi putut jura că se bucura și ea. Chiar așa era.
EPILOG
Din pădure se auzeau chiote poznașe. Trântiți pe iarbă Bill, Clara, Thomas și Anna
se jucau cu niște durdulii pui de urs. Venise primăvara. Toți pomii erau în floare.
Trecuse ceva timp de la marea istorie pe care vam spuso mai sus. Tot ce urmase
fusese simplu și frumos. Thomas și Bill locuiau la fermă. Thomas fusese adoptat
legal de părinții Clarei, Bill locuia în calitate de angajat, dar nu muncea mai deloc.
Anna venea la fermă în fiecare dimineață, ca să plece apoi seara târziu. Toată ziua
pădurea răsuna de chiotele lor vesele. Firește că se petrecuseră și faze haioase.
Bunica Clarei venise să își vadă nepoata regăsită, dar leșinase găsindo în mijlocul
unei haite de lupi. Firește, fiecare își luase în serios misiunea și darul primit, cu
excepția bătrânului, care timp de mai multe luni se încuiase în casă ca să termine
cartea, capodopera lui, de alfel. Ehei... anii trecură, și cu bune, și cu rele, și cam
aici ar trebui să fie sfârșitul. Clara deveni o superbă domnișoară, iar Thomas un
tânăr cu ochii ca cerul. Iar Bill, care susținea că un băiat mare nu se mai gândea la
fete și la însurătoare trebui să recunoască că se înșelase, privindo pe Anna. Așa că,
într-o bună zi, cu toți cei dragi în jur, animale și oameni deopotrivă, se sărbătoriră
două nunți, pe dealul scăldat în soare. Seara, cei patru prieteni se plimbară singuri
prin pădure. Pașii îi purtară spre peștera ursoaicei, care îi aștepta în prag, mereu
bucuroasă de musafiri. La gura peșterii începură să vorbească șoptit despre
vremurile trecute. Priviră melancolici apusul, mână în mână.
-Totul e atât de frumos! Dar cel mai frumos e că sântem împreună! Murmură
Clara, cu ochii ca smaraldul pierduți în zări.
-Știți ce? Asupra noastră a fost, este și va mai fi umbră și rău! Dar împreună vom
reuși! Strigă Thomas.
Și toți, uninduși mâinile, strigară:
-Vom reuși!
Soarele apusese. Pe cer apăreau una câte una stelele. Și ei știau că de undeva de
acolo de sus EA îi privea... poate și acum.
SFÂRȘIT