CONN IGGULDEN

Seria

ÎMPĂRATUL
Volumul 1

LA PORȚILE
ROMEI

Original: Emperor. The Gates of Rome

 • Capitolul 1 •

Celor doi băieți care o coborau, poteca din pădure li se părea un dig anevoios. Erau atât de murdari
de noroi gros și negru, încât abia dacă îți dădeai seama că sunt oameni. Cel mai înalt dintre ei avea ochi
albaștri, nefiresc de strălucitori în comparație cu nămolul care-l acoperea și care-i dădea o senzație de
uscăciune și mâncărime.
— O să fim uciși pentru asta, Marcus, spuse rânjind.
În mână, o bandulieră îi atârna leneș, îngreunată sub povara unei pietre netede de râu.
— E vina ta că m-ai împins, Gaius. Ți-am spus că albia râului nu a secat peste tot.
În timp ce vorbea, băiatul mai scund râdea, înghiontindu-și prietenul în tufișurile care mărgineau
cărarea. Țipa și fugea, iar Gaius sărea și pornea în urmărire, învârtind banduliera deasupra capului.
— La luptă! striga cu vocea lui înaltă, puternică.
Bătaia pe care urmau să o primească acasă pentru că își stricaseră tunicile era încă departe și oricum
amândoi cunoșteau toate șiretlicurile care să-i scoată din belea; tot ce conta era să se alerge pe potecile
din pădure, cât de repede puteau, speriind păsările. Doi copii desculți, având deja semne de bătături,
deși nu împliniseră mai mult de opt ani.
„De data asta îl prind”, își spuse Gaius trăgându-și sufletul în timp ce fugea. Pentru el reprezenta un
mister cum de reușea Marcus să-și miște picioarele și brațele mai repede, deși avea tot atâtea la număr.
De fapt, pentru că era mai scund, pasul acestuia ar fi trebuit să fie mai mic, nu?
Frunzele îl loveau, înțepându-i brațele goale. Undeva, în față, îl auzea pe Marcus întărâtându-l. Gaius
strânse din dinți, începea să-l doară pieptul.
Năvăli dintr-odată într-un luminiș, dar se opri brusc, încremenit. Marcus zăcea la pământ, încercând
să se ridice și sprijinindu-și capul în mâna dreaptă. Trei bărbați – de fapt, nu, băieți mai mari – stăteau
lângă el, cu bețe în mâini.
Gaius își dădu seama unde se află și scoase un geamăt. Joaca îi purtase pe cei doi băieți dincolo de
micul domeniu al tatălui său, în pădurea vecinilor. Ar fi trebuit să recunoască drumul care marca
hotarul, dar fusese prea pornit să-l prindă pe Marcus.
— Ce-avem noi aici? Doi peștișori plini de noroi, care s-au târât din apa râului.
Cel care vorbea era Suetonius, fiul cel mare al vecinilor. Avea paisprezece ani și era un pierde-vară
care abia aștepta să intre în armată. Mușchii îi erau proeminenți, genul acela de musculatură pe care cei
doi băieți mai tineri nu îl dezvoltaseră încă, avea o hălăciugă de păr blond, deasupra unei fețe pătate de
coșuri pline cu puroi, care îi acopereau atât obrajii, cât și fruntea și care se continuau, roșii și agresive,
dispărând sub toga pretextă{1}. Mai avea un ditamai bățul lung și drept, prieteni pe care să-i
impresioneze și o după-amiază la dispoziție.
Gaius era înspăimântat, știindu-se în primejdie. El și Marcus tocmai încălcaseră o proprietate, așa
încât cel mai bun lucru la care s-ar fi putut aștepta era să încaseze niște pumni, iar cel mai rău, să li se
rupă oasele în bătaie. Aruncă o privire către Marcus și-l văzu cum se străduia să se ridice în picioare.
Era clar că fusese lovit când se întâlnise cu băieții mai mari.
— Lasă-ne să plecăm, Tonius! Suntem așteptați.
— Un peștișor care vorbește! O să ne îmbogățim, băieți! Țineți-l, am niște sfoară pentru legat porcii, dar
merge și pentru peștișori de noroi.
Gaius nu se gândise niciun moment să fugă, mai ales că Marcus era rănit. Chiar nu reprezenta un joc
ceea ce se întâmpla, iar cruzimea băieților ar fi putut fi controlată dacă erau luați cu binișorul, dacă erau
tratați ca niște scorpioni gata să atace în orice moment.
Ceilalți doi băieți se apropiară cu bâtele pregătite. Gaius nu îi știa. Unul din ei îl săltă în picioare pe
Marcus, iar al doilea, un tânăr robust cu față deloc inteligentă, îl pocni pe Gaius cu bâta în stomac.
Acesta se chirci de durere, amuțit. Auzea hohotele de râs ale băiatului, în timp ce el se zvârcolea și
gemea, încercând să-și domolească durerea.
— Uite o creangă bună. Legați-le picioarele și atârnați-i de ea. Să vedem cine-i mai bun la aruncatul cu
sulița și cu pietrele.
— Tatăl tău îl cunoaște pe tatăl meu, scrâșni Gaius, profitând de faptul că durerea îl mai slăbise.
— Așa e, deși nu îl place. Tatăl meu e un patrician adevărat, nu ca al tău. Toată familia ta i-ar putea
servi de slugi, dacă el ar vrea. Aș pune-o pe nebuna de maică-ta să frece podelele.
Măcar vorbea. Bruta cu funia din păr de cal se pregătea să lege picioarele lui Gaius, pentru a-l ridica
în aer. Oare cu ce se putea tocmi? Tatăl său nu prea avea influență în oraș, iar din familia mamei abia
dacă se născuseră câțiva consuli – asta era tot. Dar unchiul Marius era un om puternic, cel puțin așa
zicea maică-sa.
 — Suntem nobili. Unchiul Marius nu e un om cu care să te…
Dintr-odată se auzi un țipăt ascuțit, funia se încordă, iar Marcus fu ridicat în aer, cu picioarele-n sus.
— Leagă capătul de buturuga aia. Urmează celălalt peștișor, spuse Tonius, râzând vesel.
Gaius băgă de seamă că prietenii îi urmau acestuia comenzile fără ezitare. Ar fi fost în zadar să
încerce să-i abordeze.
— Lasă-ne jos, vierme plin de coșuri ce ești! țipă Marcus, cu fața întunecată de sângele care îi năpădea
obrajii.
Gaius gemu. Acum chiar că aveau să-i omoare.
— Marcus, ești un idiot! Nu te lua de coșurile lui; îți dai seama că e complexat de ele.
Suetonius ridică o sprânceană și rămase cu gura căscată de uimire. Tânărul mătăhălos se opri o clipă,
apoi petrecu funia pe aceeași creangă pe care se afla și Marcus.
— Ai greșit amarnic, peștișorule! Termină ce-ai început, Decius, o să-i umplu puțin de sânge.
Brusc, pământul se înclină amețitor; Gaius auzi sfoara scârțâind și un șuierat surd îi înfundă urechile.
Sângele îi năvăli în cap. Se întoarse încet și îl văzu pe Marcus atârnând în același fel. Nasul îi sângera
puțin, de la prima lovitură care îl pusese la pământ.
— Cred că mi-ai oprit sângerarea, Tonius. Mulțumesc.
Vocea lui Marcus tremură ușor. Curajul lui îl făcu pe Gaius să zâmbească.
Atunci când venise să stea cu ei pentru prima dată, Marcus era un copil agitat din fire și puțin cam
scund pentru vârsta lui. Gaius îi făcuse turul proprietății și apoi se suiseră în hambarul cu fân, chiar în
vârful căpițelor îndesate. Se uitaseră în jos la o grămadă de paie ce părea tare departe, iar Gaius îi
văzuse mâinile tremurând.
— Hai că sar eu primul, ca să vezi cum se face, spusese voios, dându-și drumul cu picioarele înainte
și strigând de bucurie.
Când se văzuse jos, privise către marginea hambarului, pentru câteva secunde, așteptând ca Marcus
să-și facă apariția. Tocmai când se gândea că n-avea să se întâmple niciodată, o siluetă mică țâșnise prin
aer, într-un salt plin de forță. Gaius se ferise din drum, iar Marcus se prăbușise în fân, gâfâind.
— Credeam că ți-e frică să sari, îi spusese prietenului, care îl privea de jos, întins în praf.
— Chiar îmi era, răspunsese în șoaptă Marcus, dar n-am să accept asta. Nu vreau să-mi fie frică.
Vocea aspră a lui Suetonius întrerupse gândurile lui Gaius:
— Domnilor, carnea trebuie frăgezită cu ciocanul. Ocupați-vă pozițiile și aplicați procedeul în
consecință.
Își repezi bățul către capul lui Gaius, pocnindu-l peste ureche. Totul deveni alb, apoi negru, și când
deschise ochii i se păru că lumea în jur se învârte, răsuncindu-se odată cu sfoara de care atârna. Pentru
o vreme, simți loviturile numărate de Suetonius:
— „Un-doi-trei, un-doi-trei…”
I se păru că îl aude pe Marcus plângând, apoi își pierdu cunoștința, în aplauze însoțite de râsete
batjocoritoare.
•
Se trezi și leșină de mai multe ori pe parcursul zilei, neizbutind să rămână conștient decât către
asfințit. Ochiul drept îi sângera abundent, iar fața îi era umflată și lipicioasă. Încă stăteau atârnați și se
legănau încet, purtați de briza de seară care cobora de pe dealuri.
— Marcus, trezește-te! Marcus!
Prietenul său nu schița niciun gest. Arăta groaznic, aducea aproape cu un demon. Crusta uscată de
nămol de râu i se desprinsese de pe corp, lăsând în urmă doar praful sur, străbătut de vinișoare roșii.
Avea o falcă umflată și un cucui mare în dreptul tâmplei, iar mâna dreaptă, tumefiată, căpătase o tentă
vineție în lumina slabă a apusului. Gaius încercă să-și miște brațele legate cu sfoară. Deși înțepenite și
săgetate de durere, ambele brațe erau tefere. Gaius începu operațiunea de eliberare. Trupul lui tânăr
era agil, iar explozia de durere care-l cuprinse păli în fața îngrijorării pentru soarta prietenului său. Nu
se putea să fi pățit ceva. Însă înainte de toate, Gaius trebuia să coboare de acolo.
Își eliberă o mână și bâjbâi pe jos, scotocind prin praf și prin frunze moarte cu vârfurile degetelor.
Nimic. Apoi își slobozi și cealaltă mână și își lărgi aria de căutare, legănându-și ușor trupul în cerc. În
sfârșit, dibui o piatră mai ascuțită. Acum urma partea cea mai grea.
— Marcus, mă auzi? O să te dau jos, nu-ți face griji! Pe urmă o să-l omor pe Suetonius, împreună cu
grăsanii lui de prieteni.
Marcus se clătina ușor în liniștea serii, cu gura deschisă, înțepenită. Gaius trase adânc aer în piept și
se pregăti să înfrunte durerea. Chiar și în condiții normale, i-ar fi fost destul de greu să se ridice și să
reteze sfoara groasă doar cu ajutorul unei pietre cu vârful ascuțit, dar acum, mai ales că abdomenul îi
era plin de răni, acest lucru îi părea a fi imposibil.
„Haide!”
 Se ridică brusc, urlând de durerea care-i năvăli din stomac. Se cățără pe creangă și se prinse de ea cu
ambele mâini, respirând cu greu din cauza efortului. Se simțea slăbit, vederea i se încețoșa. Îi venea să
vomite, așa că își ținu respirația câteva secunde, pentru a-și reveni. Apoi, centimetru cu centimetru, își
lăsă liberă mâna în care ținea piatra și se aplecă, dându-și destul spațiu ca să poată apuca sfoara și să o
taie fără să-și vatăme pielea acolo unde lațul intrase în carne.
Piatra însă destul de boantă, iar el nu se putu menține în poziție. Încercă să se desprindă înainte ca
mâinile să-i alunece, ca să-și poată controla căderea, dar se dovedi un lucru prea dificil. „Măcar n-am
scăpat piatra, murmură în sinea lui. Trebuie să mai încerc, să nu cumva să se întoarcă Suetonius.”
Încă un gând îl cutremură. Probabil că tatăl lui se întorsese deja de la Roma. Putea sosi din moment
în moment. Se întuneca și sigur și-ar fi făcut griji. Poate că și începuse să-i caute, poate că se apropia de
locul unde se aflau ei și le striga numele. Nu trebuia să-i găsească în halul ăsta. Ar fi fost prea umilitor.
— Marcus, o să le zicem tuturor că am căzut. Nu vreau ca tata să afle ce s-a întâmplat.
Marcus se legăna în cerc, inconștient.
Gaius avu nevoie de alte cinci încercări până când, în cele din urmă, sfoara cedă. Căzu la pământ cât
era de lung, gemând sub convulsiile mușchilor.
Încercă să-l coboare ușor pe Marcus, dar trupul acestuia cântărea prea mult pentru el și impactul îl
dărâmă.
Trezit de spasmul de durere provocat de cădere, Marcus deschise ochii.
— Mâna mea, șopti cu voce pierdută.
— Cred că e ruptă. N-o mișca. Trebuie să plecăm înainte ca Suetonius să se întoarcă sau ca tata să
încerce să ne găsească. Aproape că s-a înnoptat. Poți să te ții pe picioare?
— Cred că da, deși abia mi le simt. Tonius ăla e un ticălos, mârâi Marcus.
Nu se încumetă să deschidă mandibula umflată, ci vorbi din vârful buzelor tumefiate și crăpate.
Gaius îl aprobă, prevestind a rău.
— Așa e, cred că va trebui să ne luăm revanșa.
Marcus zâmbi, înfiorându-se sub înțepătura durerii.
— Dar numai după ce ne revenim un pic, da? Nu cred c-aș fi în stare să-l înfrunt chiar acum.
Sprijinindu-se unul pe celălalt, o luară clătinându-se spre casă prin întunericul nopții, mergând cale
de mai bine de un kilometru, prin lanurile de grâu, trecând de adăposturile sclavilor care lucrau
câmpul, până la casa de pe deal. După cum era de așteptat, lămpile străluceau, încă aprinse, străjuind
pereții corpului central.
— Sigur ne așteaptă Tubruk; nu doarme niciodată, spuse Gaius pe când treceau pe sub stâlpii porții.
O voce din umbră îi făcu să sară în sus de spaimă.
— Și bine fac că nu dorm. Nu mi-aș fi iertat-o dacă ratam așa o priveliște. Aveți noroc că taică-tău nu e
aici, v-ar fi dat o mamă de bătaie zdravănă dacă v-ar fi văzut întorcându-vă într-un asemenea hal. Ce s-a
mai întâmplat de data asta?
Tubruk păși în lumina gălbuie a lămpilor și se aplecă. Era bine clădit, fusese cândva gladiator, acum
deținea postul de supraveghetor pe moșioara aceea de la marginea Romei, și nu tânjea deloc după
vechea lui viață. Tatăl lui Gaius spunea că nu mai găseai unul ca el, atât de priceput în gospodărie.
Sclavii îi dădeau ascultare, unii de frică, iar alții, de drag. Îi adulmecă pe cei doi băieți.
— Ați căzut în râu, nu? Așa pare.
Cei doi încuviințară, mulțumiți de explicație.
— Hmm… și vânătăile tot de acolo le-ați căpătat? Sau e mai degrabă mâna lui Suetonius? Trebuia să-i
fi dat o lecție de mult, cât era destul de tânăr ca să înțeleagă. Ce aveți de zis despre asta?
— Te înșeli, ne-am certat între noi și pe urmă ne-am luat la trântă. Nimeni nu a mai fost implicat și,
chiar dacă ar fi fost, am prefera să ne ocupăm personal de asta, înțelegi?
Tubruk fu surprins de bravura băiatului. Avea patruzeci și cinci de ani și albise încă de când împlinise
treizeci. Luptase ca legionar în Africa în Legiunea a III-a Cirenaica și luptase de aproape o sută de ori în
arena gladiatorilor, adunând o mulțime de cicatrici pe trup. Își trecu degetele butucănoase prin părul lui
Gaius.
— Înțeleg, pui de lup. Doar semeni cu taică-tău. Dar acum nu poți să faci nimic, nu ești decât un puști
și am auzit că Suetonius – sau cine-o fi – s-a făcut un luptător pe cinste. Vedeți-vă de treaba voastră,
tatăl lui s-ar putea transforma într-un dușman prea puternic în Senat.
Gaius adoptă o poziție cât mai demnă și grăi pe tonul cel mai serios pe care-l știa, încercând să pară
cât mai credibil cu putință:
— Atunci suntem norocoși că acest Suetonius nu are nicio legătură cu noi.
Tubruk încuviință ca și cum ar fi acceptat adevărul celor auzite, încercând să nu-și trădeze zâmbetul.
Gaius continuă și mai încrezător:
— Trimite-l pe Lucius să ne oblojească rănile. Am nasul spart și mai mult ca sigur că și Marcus are
mâna ruptă.
Tubruk îi urmări împleticindu-se către casă și reveni la postul său în beznă, străjuind poarta ca în
fiecare noapte. Vara se apropia cu pași repezi și vipia zilei urma să fie prea greu de suportat. Era plăcut
să fii în viață, să te bucuri de seninul cerului și de roadele unei munci cinstite.
•
Dimineața următoare aduse cu sine agonia trupului, iar vreme de două zile durerile se înrăutățiră.
Marcus fu doborât de febră și doctorul era de părere că acesta reprezenta un efect al mâinii rupte care
se umflase căpătând proporții considerabile în urma punerii atelei. Temperatura ridicată se menținu mai
multe zile, timp în care pacientul fu ținut la întuneric, cu Gaius fierbând de neliniște pe treptele casei.
La aproape o săptămână de la atacul din pădure, Marcus zăcea în pat, încă slăbit, dar în afara oricărui
pericol. Pe Gaius încă îl mai dureau mușchii și fața îi era plină de pete galbene-roșietice, vânătăi încă
umede, altele uscate, în funcție de faza de vindecare. Dar chiar și așa, sosise momentul să-l înfrunte pe
Suetonius.
În timp ce străbătea pădurea de pe moșia familiei, mintea îi fu cuprinsă de teamă. Dacă Suetonius n-
avea să apară? Nu exista niciun motiv care să-i dea certitudinea că vecinul ieșea la plimbări regulate
prin codru. Dacă era din nou însoțit de prieteni? Cu siguranță că de data asta l-ar fi omorât. Numai că
acum Gaius adusese cu el un arc, cu care exersa din mers. Arma fusese concepută pentru a fi mânuită
de un adult și era prea mare pentru el, dar descoperise că putea înfige unul din capete în pământ,
punând o săgeată în strună, destul cât să-l sperie pe Suetonius, dacă l-ar fi amenințat.
— Suetonius, nu ești decât o piază plină de coșuri! Dacă te mai prind pe pământul tatălui meu, îți înfig
o săgeată drept în cap.
Mergea și vorbea singur. Era o zi frumoasă, numai bună de o plimbare prin pădure, și poate că s-ar fi
bucurat de ea dacă motivul pentru care venise acolo nu ar fi fost unul extrem de serios. De data asta își
dăduse cu ulei în părul castaniu, pentru a-i sta lins pe cap, și îmbrăcase haine curate și simple, care i-ar
fi permis mișcări ușoare și rapide.
Încă nu trecuse de hotarul moșiei tatălui său; deodată Gaius fu surprins să audă zgomot de pași și îl
văzu apoi pe Suetonius, apărând pe cărare însoțit de o fată, toată numai chicote. Inițial, băiatul mai mare
nu-l observă, fiind mult prea preocupat de prezența fetei.
— Mi-ai încălcat proprietatea, interveni Gaius, satisfăcut de faptul că vocea îi răsuna ferm, chiar dacă
puțin cam ascuțit. Ești pe moșia tatălui meu.
Suetonius tresări și trase o înjurătură, surprins. Înțelegând că se confrunta cu amenințarea arcului
înfipt în pământ de Gaius, începu să râdă.
— Acum ești un pui de lup! O creatură cu multe fețe, se pare. Nu ți-a ajuns bătaia de data trecută, pui
de lup?
Lui Gaius îi plăcea tânăra domnișoară, cu toate că și-ar fi dorit să plece, să se facă nevăzută. Nu și-ar fi
închipuit că va da de o prezență feminină la întâlnirea lui cu Suetonius; simțea că adversarul era acum
cu mult mai primejdios.
Suetonius își puse brațul în jurul fetei, într-o manieră melodramatică.
— Ai grijă, dragă! Avem de-a face c-un bătăuș periculos. E de nestăvilit, mai ales atunci când stă
atârnat de o creangă!
Râse la propria glumă și fata se grăbi să-i țină isonul.
— El este cel despre care îmi spuneai, Tonius? Uită-te ce mutrișoară furioasă are!
— Dacă te mai prind pe aici, o să bag o săgeată-n tine, se repezi Gaius, vorbele sale rostogolindu-se
asupra lor ca tunetul. Trase coarda înapoi câțiva centimetri. Pleacă acum sau te dobor!
Suetonius nu mai zâmbea; își analiza șansele de reușită contra adversarului.
— Bine, parvus lupus{2}. O să-ți dau ceea ce vrei.
Pe nepregătite, se năpusti asupra lui, iar Gaius slobozi săgeata prea repede. Aceasta lovi tunica
tânărului, dar căzu deoparte, fără a-l străpunge. Suetonius scoase un strigăt de victorie și înaintă, cu
brațele întinse și cu privirea nemiloasă. Gaius ridică arcul, panicat, și îl lovi pe băiat în nas. Sângele țâșni
și Tonius urlă de mânie și de durere, cu ochii inundați de lacrimi. Gaius se pregătea de un nou atac, însă
băiatul mai mare îi înșfacă arcul într-o mână și cu cealaltă îl apucă de gât, târându-l înapoi vreo șase,
șapte pași, purtat de un acces de furie oarbă.
— Tot mă mai ameninți? mârâi, strângâdu-l mai tare.
Sângele îi curgea din nas, pătându-i tunica. Smulse arcul din mâinile lui Gaius și se năpusti asupra
acestuia cu o ploaie de lovituri, fără a-i slăbi gâtul din strânsoare.
„O să mă omoare și o să spună că a fost un accident, se gândi Gaius disperat. I se citește în ochi. Nu
mai pot să respir.”
Începu și el să-i care pumni băiatului mai mare, dar nu avea destulă forță ca să-l rănească serios. În
cele din urmă, o ceață i se așternu peste ochi și realitatea se transformă în vis; urechile își pierdură
puterea de a auzi. Când Tonius îl aruncă pe frunzele umede, Gaius își pierduse deja cunoștința.
•
După o oră, Tubruk îl găsi pe Gaius pe cărare și îl trezi turnându-i apă peste capul plin de vânătăi.
Din nou, chipul băiatului părea desprins dintr-un coșmar. Ochiul i se umpluse de sânge, întunecându-i
vederea pe o parte; nasul îi fusese din nou spart; tot restul era o rană.
— Tubruk? șopti amețit. Am căzut din copac.
Ecoul hohotelor de râs ale voinicului se pierdu în pădurea deasă.
— Băiete, nimeni nu-ți pune la îndoială curajul. Doar abilitățile tale de luptător mă îngrijorează. E
timpul să te antrenezi cum se cuvine, înainte să te ucidă careva. O să discut despre asta cu taică-tău
când se întoarce din oraș.
— N-o să-i spui că… am căzut din copac? M-am lovit de o groază de crengi până am atins pământul.
Gaius simțea în gură gustul sângelui care i se prelingea din nasul spart.
— Dar tu ai reușit să dai în copac măcar o dată? întrebă Tubruk, citind deja răspunsul în frunzele
răvășite.
— Și copacul are un nas exact ca al meu.
Gaius încercă să facă o glumă, dar sfârși prin a vomita într-un tufiș.
— Hmmm, nu crezi că e cazul să pui capăt poveștii? Nu te pot lăsa să continui așa, să ajungi schilod
sau chiar mort. Când taică-tău e plecat în oraș se așteaptă ca-n timpul ăsta tu să deprinzi
responsabilitățile pe care le ai ca moștenitor al lui și ca patrician, nu să te porți ca un mucos care se
încaieră toată ziua. Tubruk făcu o mică pauză ca să ridice arcul din boscheți. Ei, drace! Coarda era
ruptă: Ai merita o bătaie la fund și pentru că ai furat arcul.
Gaius dădu din cap deznădăjduit.
— Fără încăierări de-aici înainte, ai înțeles?
Tubruk îl ridică în picioare și îi curăță o parte din noroiul adunat pe haine.
— Promit. Mulțumesc că ai venit să mă iei, răspunse Gaius.
Băiatul se împletici și aproape căzu în timp ce vorbea, stârnind mila bătrânului gladiator. Cu o mișcare
iute, acesta îl urcă pe băiat pe umerii săi și-l purtă la vale, către casă, strigând: „Ferește!” ori de câte ori
întâlneau ramuri mai joase.
•
Cu excepția mâinii bandajate, după o săptămână Marcus era din nou pe picioare. Mai scund decât
Gaius cu vreo cinci centimetri, avea părul castaniu și o figură atletică. Brațele îi erau un pic cam prea
lungi față de corp, ceea ce, susținea el, avea să-l ajute să devină un spadasin iscusit când va mai crește,
pentru că urma să aibă o alonjă mai mare. Știa să facă jonglerii cu mere și ar fi încercat chiar și cuțitele,
dacă sclavii de la bucătărie nu l-ar fi pârât Aureliei, mama lui Gaius. Atât de tare se luase de el, încât îl
făcuse să jure că n-o să mai încerce în viața lui așa ceva. Amintirea respectivului eveniment îl făcea să
ezite chiar și atunci când se folosea de cuțit ca să mănânce.
Când Tubruk îl aduse pe Gaius la vilă, aproape inconștient, Marcus coborâse deja din pat și se
furișase la etajul inferior, unde se aflau sălile încăpătoare ale bucătăriei. Tocmai își muia degetele în
tigăile unsuroase; deodată, auzi un murmur de voci și trecu grăbit de cuptoarele din cărămidă grea,
către încăperea unde Lucius îngrijea de cei suferinzi.
Ca întotdeauna atunci când pățeau ceva, Lucius, sclavul care lucra ca medic, le oblojea rănile. Avea
grijă de familie, dar și de toți ceilalți sclavi de pe moșie. Pansa umflături, punea cataplasme cu lipitori pe
infecții, scotea dinții cu cleștele și cosea răni. Era un om tăcut și răbdător, și respira întotdeauna pe nas
atunci când se concentra. Șuieratul blând care-i izvora din plămâni însemna pentru băieți liniște și
siguranță. Gaius știa că atunci când tatăl său va muri, Lucius avea să fie eliberat, ca răsplată pentru grija
lui devotată pentru Aurelia.
Marcus ședea alături, plescăind la pâinea unsă cu untură, în timp ce Lucius vedea din nou de nasul
spart recent.
— Iar te-a scărmănat Suetonius? întrebă.
Gaius dădu din cap în semn de aprobare, fără a putea vorbi, fără a putea vedea prin perdeaua de
lacrimi care-i năpădiseră ochii.
— Trebuia să mă aștepți, împreună l-am fi doborât.
De data asta Gaius nu mai putu încuviința. Lucius termină de examinat cartilajul nazal și trase brusc,
ca să fixeze porțiunea desprinsă. Un nou izvor de sânge țâșni peste coaja deja uscată.
— Pe toți zeii, Lucius, fii atent! mai ai puțin și-mi smulgi nasul de tot!
Lucius zâmbi și tăie o nouă bucată de pânză în fâșii, ca să-i înfășoare capul.
Între timp, Gaius se întoarse către prietenul său.
— Nu te poți lupta. Ai o mână ruptă și bandajată și coastele făcute țăndări.
Marcus îl privi, dus de gânduri.
 — Da, poate că nu. O să încerci iar? De data asta o să te omoare, să știi.
Gaius îl privi calm, pe deasupra bandajelor. Lucius își adună ustensilele și se ridică să plece.
— Mulțam, Lucius! N-o să mă omoare, pentru c-o să-l bat eu primul. Trebuie doar să mai lucrez un
pic la strategie, asta-i tot.
— Ba o să te omoare, repetă Marcus și mușcă dintr-un măr uscat, furat din cămara cu provizii pentru
iarnă.
•
O săptămână mai târziu, Marcus se trezi de cum se iviră zorile și își începu antrenamentele, încrezător
că acestea îi vor crea reflexele necesare ca să devină un mare spadasin. Camera lui era o chilie simplă
din piatră albă, în care se aflau doar un pat și un cufăr pentru lucruri personale. În drum spre toaletă,
dădu un picior în ușa camerei lui Gaius, aflată alături, ca să-l trezească. Intră în odaia mică și alese unul
dintre cele patru orificii pietruite care duceau către un canal cu apă curentă, o minune inginerească prin
care se elimina aproape orice miros și care purta murdăria de peste noapte pe râul care traversa valea.
Dădu la o parte lespedea, ridicându-și cămașa de noapte.
La întoarcere, Gaius nici nu se clintise, așa că deschise ușa ca să se ia de el că e prea leneș. Odaia era
goală și Marcus se simți profund dezamăgit.
„Trebuia să mă fi luat cu tine, prietene. Nu era nevoie să-mi arăți pe față că nu ai nevoie de mine.”
Se îmbrăcă repede și porni după Gaius, la ceasul când soarele se revărsa în vale, luminând domeniile
pe care sclavii pământului își începeau prima rundă de lucru.
Ultimele fire de ceață se mistuiseră deja, chiar și în codrii cei mai reci. Marcus îl găsi pe Gaius
neînarmat, la hotarul dintre cele două moșii.
La auzul pașilor care se apropiau din spate, Gaius se întoarse, afișând o privire cuprinsă de groază. Se
relaxă și zâmbi când văzu că nu era decât tovarășul său.
— Îmi pare bine că ai venit, Marcus! Nu știam când o să apară, așa că am sosit mai din timp. Am
crezut că ești el, pentru o clipă.
— Puteam să te însoțesc, să știi. Doar sunt prietenul tău, nu? Pe deasupra, și eu îi sunt dator cu o
bătaie.
— Ai mâna ruptă, Marcus. Și oricum, față de tine, eu îi sunt dator de două ori.
— E adevărat, dar măcar aș fi putut să-i sar în spate din copac sau să-i pun piedică în timp ce-și lua
avânt.
— Nu câștigi o luptă cu tertipuri. O să-l dobor cu mâinile goale.
O clipă, Marcus păstră tăcerea. O hotărâre rece și necruțătoare se citea pe fața de obicei senină a
prietenului său.
Soarele se înălță încet, umbrele îngustându-se. Marcus se așeză pe pământ, mai întâi ghemuit, apoi își
întinse picioarele în față. Nu voia să fie el cel care rupea tăcerea în concursul de seriozitate impus de
Gaius. Și nici nu putea sta în picioare ore în șir, așa cum părea să fie dispus prietenul său. Umbrele se
mișcară și Marcus însemnă cu bețe poziția în care se aflau, estimând că așteptau deja de trei ore, când
deodată Suetonius își făcu apariția tăcut, mergând agale de-a lungul potecii. Când îi văzu, zâmbi fără
chef și se opri.
— Începi să-mi placi, pui de lup! Socot că azi o să te omor sau măcar o să-ți rup un picior. Ce crezi că
ar fi mai potrivit?
Gaius zâmbi, luând o poziție cât mai semeață.
— Eu aș alege prima variantă. Pentru că altfel o să mă lupt cu tine până o să mă fac mare și o să am
destulă putere ca să te omor eu pe tine. După care o să-ți iau femeia, dar nu înainte de a o da mai întâi
prietenului meu.
Marcus ascultă îngrozit vorbele lui Gaius. Singura lor salvare acum era să o ia la fugă. Suetonius îi
privi sălbatic și trase de la brâu o sabie mică, extrem de ascuțită.
— Pui de lup și tu, peștișorule! Sunteți prea proști ca să mă supăr pe voi, dar faceți zgomot mai ceva ca
niște cățeluși. O să vă pun eu din nou cu botul pe labe!
Se năpusti asupra lor. Dar chiar înainte de a-i ajunge, pământul se căscă trosnind, înghițindu-l cu
zgomot, într-o explozie de frunze și de praf.
— Ți-am făcut o capcană pentru lupi, Suetonius! strigă Gaius cuprins de veselie.
Băiatul de paisprezece ani se zbătea dintr-o parte în alta, spre deliciul celor doi camarazi care
petrecură câteva minute bune lovindu-l peste degete pe când încerca să iasă la suprafață. Le striga cele
mai cumplite amenințări, dar băieții se băteau reciproc pe spinări și-i făceau în ciudă.
— Mă gândeam să arunc un bolovan peste tine, așa cum se omoară lupii în nord, îi șopti Gaius, când
Suetonius încetă să se mai zbată, cotropit de o furie neputincioasă. Dar tu nu m-ai omorât, așa că nici eu
n-o s-o fac. S-ar putea chiar să nu spun nimănui cum l-am azvârlit pe Suetonius într-o capcană pentru
lupi. Baftă la evadat!
 Slobozi un strigăt de victorie, urmat imediat de Marcus. Țipetele și chiuiturile de bucurie se mistuiră
în pădure în urma celor doi băieți care se îndepărtau, zburdând de fericire.
În timp ce hoinăreau pe cărări, Marcus îi strigă peste umăr:
— Ziceai c-o să-l dobori cu mâinile goale!
— Păi, asta am și făcut! Toată noaptea am săpat la groapa aia.
Soarele străluci printre copaci și lor li se păru că puteau alerga ziua-ntreagă.
Rămas singur, Suetonius își croi drum cu mâinile la suprafață, se agăță de o margine a gropii și, cu o
mișcare iute, reuși să se elibereze. Pentru o vreme stătu acolo, contemplându-și tunica și pantalonii
murdari. Aproape tot drumul spre casă merse încruntat, dar, pe măsură ce copacii rămâneau în urmă și
ieși la lumina zilei, începu să râdă.
 • Capitolul 2 •

Gaius și Marcus mergeau în urma lui Tubruk în timp ce acesta măsura cu pasul o nouă parcelă
pentru arat. La fiecare cinci pași, fostul gladiator întindea o mână ca să ia un țăruș pe care Gaius i-l
dădea dintr-un coș greu. Bărbatul căra un ghem mare de sfoară, înfășurată în jurul unui fus de lemn. Cu
răbdarea care-l caracteriza, lega mai întâi sfoara de țăruș, apoi i-l dădea lui Marcus să-l țină, iar el îl
bătea cu ciocanul în pământul tare. Din când în când, Tubruk privea înapoi la însemnele făcute de-a
lungul hotarului care prindea contur, dând din cap mulțumit înainte de a continua.
Era o îndeletnicire plictisitoare, de care amândoi băieții s-ar fi lipsit bucuroși ca să meargă în vale, în
afara porților orașului, pe Câmpul întins al lui Marte {3}, unde puteau să călărească și să participe la
competițiile sportive.
— Ține-l drept, îl repezi Tubruk pe Marcus, a cărui minte zburase departe.
— Cât o să ne mai ții, Tubruk? întrebă Gaius.
— Atât cât este nevoie ca să ne facem bine treaba. Trebuie să marcăm câmpurile pentru plugari și pe
urmă să batem țărușii ca să fixăm hotarul. Taică-tău vrea să facă moșia mai productivă și pământurile
astea au sol bun pentru smochine, pe care putem să le vindem în piețele din oraș.
Gaius îmbrățișă cu privirea dealurile verzi-aurii care alcătuiau domeniul tatălui său.
— Înseamnă că este o moșie bogată?!
Tubruk râse pe înfundate.
— De pe urma ei mănânci și te îmbraci, dar pământul nu ajunge ca să plantăm prea mult orz sau grâu
pentru pâine. Recoltele noastre nu pot fi prea mari, așa că trebuie să ne concentrăm pe produse de care
orașul are nevoie. De exemplu, din grădinile de flori scoatem semințe, le zdrobim și din ele obținem
uleiuri de față, folosite de doamnele din înalta societate. Taică-tău a și cumpărat o duzină de stupi
pentru noi roiuri de albine. În câteva luni o să aveți miere la fiecare masă și o să obținem și un câștig
frumușel din asta.
— Putem să te ajutăm cu stupii când vin albinele? interveni Marcus, brusc interesat.
— Să vedem, trebuie să le mânuim cu grijă. Bătrânul Tadius creștea albine înainte să devină sclav.
Sper să ne ajute să adunăm mierea. Albinelor nu le place să le furi proviziile pentru iarnă, așa că avem
nevoie de cineva cu experiență. Hai, ține țărușul ăla drept! Ăsta-i un stadiu, adică am măsurat deja șase
sute douăzeci de picioare, o să facem colțul aici.
— O să ne mai ții mult, Tubruk? Voiam să mergem cu poneii în oraș să vedem dacă putem asculta
dezbaterea Senatului.
Tubruk pufni.
— Vrei să spui că vreți să mergeți pe câmp să vă întreceți cu poneii cu ceilalți băieți, nu? Nu mai avem
decât latura asta de marcat astăzi și o să-i pun mâine pe oameni să fixeze restul de țăruși. Cred că într-o
oră, două terminăm.
Cei doi băieți se priviră posomorâți. Tubruk puse jos ghemul și ciocanul de lemn și își îndreptă
spinarea, cu un oftat. Îl bătu pe Gaius ușor pe umăr.
— Ăsta pe care muncim e pământul tău, să ții minte. A fost al bunicului tău și mai târziu o să fie al
copiilor tăi. Uite!
Bărbatul se sprijini într-un genunchi și sparse țărâna tare folosind țărușul și ciocanul, bătând până
când dădu de pământul negru, cleios. Vârî mâna și luă un pumn din materia negricioasă, ridicând-o
către cei doi băieți.
Gaius și Marcus priviră vrăjiți cum sfărâmă pământul între degete.
— Unde stăm noi acum au stat alți romani înaintea noastră, de sute de ani. Ăsta nu este doar pământ.
Suntem noi toți, este cenușa celor care au trăit aici înaintea noastră. De aici ne tragem și aici o să ne
întoarcem. Alți oameni vor călca aceste meleaguri în urma noastră, fără să știe că am existat vreodată.
— Cripta familiei este în drumul spre oraș, nu aici, mârâi Gaius, iritat de patosul crescând al lui
Tubruk.
Bătrânul gladiator ridică din umeri.
— Asta se întâmplă de puțin timp. Poporul nostru a viețuit aici cu multă vreme înainte de a exista
vreun oraș. Am sângerat și ne-am dat viața pe câmpurile astea în războaie de mult uitate. Și poate c-o s-o
facem iar, în cele ce vor veni. Așază-ți mâna pe pământ!
Aplecându-se către băiatul care șovăia, prinse mâna lui Gaius și o împinse către țărâna frământată,
strângând-o ferm și împiedicând-o astfel să se retragă.
— Ce ții tu în mână este istorie, băiete! Pământul ăsta a văzut lucruri pe care noi nu le vom vedea
niciodată. Aici este familia ta și Roma întreagă. De-aici o să ne luăm hrana și banii cu care ne bucurăm
de lux. Fără el nu suntem nimic. Pământul este totul și oriunde te vei duce în lumea asta, numai el o să
fie cu adevărat al tău. Numai lutul ăsta negru pe care îl ții tu în mână va fi casa ta.
Marcus urmărise totul cu solemnitate.
— Va fi și casa mea?
Pentru o clipă Tubruk nu-i răspunse, în schimb îl urmări pe Gaius care strângea cu forță pământul
între degete. Apoi se uită către Marcus și zâmbi.
— Bineînțeles, băiete! Nu ești și tu tot un roman? Orașul ăsta nu este și al tău? Zâmbetul îi păli și își
întoarse din nou privirea către Gaius. Dar moșia asta este a lui Gaius, într-o bună zi el o să fie stăpânul
ei, el o să-și plece ochii către livezile încărcate de smochini și la stupii plini de zumzet, și o să-și aducă
aminte de vremurile când era doar un flăcău care nu voia decât să le arate celorlalți băieți noi trucuri cu
poneiul pe Câmpul lui Marte.
Tubruk nu observă tristețea care se așternu o clipă pe chipul lui Marcus.
Gaius își descleștă degetele și puse pământul înapoi în gropița făcută de gladiator, bătătorindu-l cu
grijă.
— Atunci, hai să terminăm de măsurat, spuse Gaius, iar Tubruk încuviință, ridicându-se în picioare.
•
Soarele era la asfințit când băieții traversară unul dintre podurile de pe Tibru, care ducea spre
Câmpul lui Marte. Tubruk ținuse morțiș ca ei să se spele și să se schimbe în veșminte curate înainte de a
pleca, dar chiar și la acea oră târzie întinderea Câmpului era încă plină de tinerii Romei adunați în
grupuri, unii aruncând discuri și sulițe, alții bătând mingea cu piciorul sau călărind ponei și cai, sub
încurajările mulțimii. Era un loc zgomotos și băieții mureau de nerăbdare să asiste la luptele corp la corp
și la întrecerile cu carele.
Deși foarte tineri, Gaius și Marcus se simțeau în largul lor în șaua înaltă, strânsă bine pe pântece și pe
coapse, ce le oferea siguranță în timpul manevrelor. Picioarele le atârnau peste coastele armăsarilor,
lipindu-se cu forță la viraje, pentru mai multă stabilitate.
Gaius se uită în jur după Suetonius, mulțumit că acesta nu se zărea în mulțime. De când îl prinsese
în capcana pentru lupi, nu se mai întâlniseră și ar fi vrut ca lucrurile să rămână așa, bătălia fiind
câștigată și încheiată. Orice alte altercații nu ar fi adus decât necazuri.
Cei doi o luară în sus la trap, către un grup de copii de vârstă apropiată de a lor. Îi salutară,
descălecând din mers, trecându-și un picior pe deasupra poneiului. Nimeni dintre cunoscuți nu se afla
acolo, dar grupul îi primi în mijlocul său; atmosfera era una prietenoasă, atenția tuturor fiind concentrată
asupra unui bărbat care ținea strâns un disc în mâna dreaptă.
— Ăla e Tani, e campion în legiunea lui, murmură unul dintre băieți către Gaius.
Sub privirile mulțimii, Tani își luă avânt, rotindu-se pe loc și slobozind discul spre apus. Se auziră
fluierături în semn de apreciere și aplauzele câtorva băieți.
Tani se întoarse către ei.
— Aveți grijă. E posibil să vină spre voi.
Gaius zări un alt bărbat alergând către discul căzut, ridicându-l și rotindu-se înainte de a-l lansa din
nou. Asistența se risipi, ghicind că se îndrepta spre ei. Un băiat rămas în urmă fu lovit cu putere în
coaste, tocmai când încerca să se ferească. Căzu la pământ cu respirația tăiată și gemând de durere.
Tani alergă către el.
— Strașnică oprire, tinere! Te simți bine?
Băiatul încuviință din cap și se ridică șovăielnic în picioare, ținându-se încă de locul unde-l durea.
Tani îl bătu ușor pe umăr și se aplecă să ia discul. Apoi se îndepărtă ca să arunce din nou.
— A făcut cineva întrecere cu caii astăzi? întrebă Marcus.
Câțiva băieți se întoarseră curioși către el, holbându-se la poneiul robust pe care i-l alesese Tubruk.
— Încă nu. Am venit să ne uităm la lupte, dar s-au terminat acum o oră.
Cel care vorbise arătă către o suprafață bătătorită din apropiere, unde fusese trasat un pătrat în iarbă.
Alături stăteau în grupuri bărbați și femei, sporovăind și mâncând.
— Aș putea să mă lupt eu, interveni brusc Gaius, luminându-se la față. Am putea să organizăm o
competiție a noastră.
Grupul începu să șușotească, vădind interes.
— Pe perechi?
— Nu, toți odată. Și ultimul care rămâne în picioare e câștigător, ce ziceți? răspunse Gaius. Dar avem
nevoie și de un premiu. Ce-ar fi să punem la bătaie banii pe care îi avem și câștigătorul să îi ia pe toți?
Băieții din grup dezbătură problema, apoi începură să se caute de monede prin buzunarele de la
tunici, pe care le dădură celui mai voinic dintre ei. Acesta pășea încrezător printre ei, iar grămăjoara de
bani creștea în palma sa.
— Eu sunt Petronius. Am strâns aproape douăzeci de bănuți. Tu câți ai?
 — Marcus, ai vreo monedă? Eu am câteva piese de bronz.
Gaius le puse și pe acestea în palma băiatului, iar Marcus adăugă încă trei.
Petronius le numără din nou și zâmbi.
— O colectă pe cinste! Pentru că și eu o să iau parte la lupte, am nevoie de cineva care să țină banii
până câștig.
Băiatul rânji cu subînțeles la cei doi nou-veniți.
— O să-i țin eu, Petronius, spuse o fată, primind monedele în mâna sa mică.
— Ea este sora mea Lavia, explică Petronius.
Fata le făcu cu ochiul lui Gaius și lui Marcus, acesta din urmă semănând izbitor cu fratele ei, la fel de
voinic, deși puțin mai scund.
Veseli și sporovăind, băieții se îndreptară către pătratul trasat în iarbă. Foarte puțini rămaseră pe
margine ca să privească. Gaius numără încă șapte băieți pe lângă Petronius, începând cu toții siguri pe
ei să-și încălzească mușchii.
— Care sunt regulile? întrebă Gaius în timp ce-și întindea picioarele și spatele.
Petronius făcu un semn și băieții se adunară în jurul lui.
— Nu aveți voie să dați cu pumnul. Dacă aterizați pe spate sunteți eliminați, ați înțeles?
Băieții consimțiră încruntați. Pe măsură ce se priveau unii pe ceilalți, atmosfera deveni din ce în ce
mai ostilă.
Lavia rosti de pe margine:
— Eu o să dau semnalul. Sunteți gata?
Participanții aprobară din cap. Gaius observă și alți oameni adunându-se în jur, gata oricând să asiste
sau să parieze pe o competiție. Aerul purta mireasmă de iarbă și el se simți plin de viață. Își frecă
picioarele de pământ și se gândi la ceea ce îi spusese Tubruk. Era pământ roman, hrănit cu sângele și cu
oasele strămoșilor lui. Pentru o clipă, timpul rămase suspendat și Gaius îl văzu pe campionul Tani
rotindu-se și aruncându-și din nou discul, care se înălță și traversă Câmpul lui Marte. Soarele asfințea,
tot mai însângerat, aruncând îmbrățișări calde peste băieții încordați.
— Începeți! strigă Lavia.
Gaius se lăsă într-un genunchi, ferindu-se din calea unei lovituri care-i trecu pe deasupra capului.
Apoi se ridică iute și, cu toată puterea brațelor, săltă un alt băiat în aer, trântindu-l în iarba prăfuită. Fu
izbit imediat dintr-o parte, dar se răsuci în cădere, făcând ca atacatorul necunoscut să se izbească
primul de pământ, cu răsuflarea tăiată.
Marcus era prins într-o luptă strânsă cu Petronius, fiecare apucând strâns de brațele și umerii
celuilalt. Deodată Petronius fu izbit de un alt combatant care se prăvăli peste ei, trântindu-i la pământ.
Profitând de neatenția de moment a lui Gaius, adversarul îi încolăci un braț în jurul gâtului, strângându-l
tot mai tare. Gaius lovi cu picioarele în spate și sandalele sale întâlniră tibia cuiva; izbi totodată cu cotul.
Simți cum strânsoarea slăbește, dar apoi fură amândoi răsturnați de un grup de băieți încolăciți în luptă.
Gaius lovi pământul cu putere și se rostogoli spre marginea pătratului de iarbă, însă o lovitură de picior
îl pocni în bărbie, crăpându-i pielea.
Pentru o clipă fu cuprins de furie, dar își dădu repede seama că atacatorul nici măcar nu-l observase,
așa că se retrase la marginea pătratului, încurajându-l pe Marcus, aflat din nou în picioare.
Petronius fusese redus la tăcere și eliminat din joc. Nu mai rămăseseră decât Marcus și încă trei
băieți. Mulțimea care se strânsese în jur striga cuvinte de încurajare și oamenii făceau pariuri pe câte
unul dintre concurenți. Marcus îl apucă pe un combatant de gât și de picioare și încercă să-l ridice în aer
ca să-l arunce. Îndată ce se desprinse de la pământ, băiatul începu să se zbată sălbatic și Marcus se
clătină cu el preț de câțiva pași; deodată ostaticul se încolăci de pieptul lui și-l răsturnă pe spate, într-o
grămadă de mădulare zvâcnind prin aer.
Străinul se ridică în picioare cu un strigăt de victorie și făcu turul arenei improvizate fluturându-și
mâinile în aer. Gaius îl auzi pe Marcus râzând și trase adânc în piept aerul proaspăt de vară, văzând că
acesta se ridică în picioare și se scutură de praf.
În depărtare, dincolo de Câmpul lui Marte, Gaius privi orașul ridicat pe șapte coline străvechi, cu
secole în urmă. Băiatul era înconjurat de strigătele și de uralele poporului său, iar sub tălpi se afla
pământul lui.
•
În bezna fierbinte, luminată doar de ultimul pătrar al astrului nopții, care prevestea sfârșitul de lună,
cei doi băieți își croiau drum tăcuți peste câmpurile și potecile moșiei. În aer se simțea miros de fructe și
de flori, și greierii țârâiau din tufișuri. Merseră fără să vorbească până când ajunseră în locul unde
stătuseră mai devreme cu Tubruk, la colțul parcelei marcate cu țăruși.
Lumina lunii fiind atât de slabă, Gaius trebui să meargă pe dibuite de-a lungul sforii până atinse
colțul, apoi se ridică în picioare și scoase de la cingătoare un cuțit cu lama subțire, pe care îl luase de la
bucătărie. Foarte solemn, își crestă buricul degetului mare. Lama pătrunse mai adânc decât intenționase
și sângele țâșni abundent. Îi dădu și lui Marcus cuțitul, ținându-și degetul ridicat, puțin îngrijorat de rana
pe care și-o provocase și sperând să domolească sângerarea.
Marcus își petrecu lama peste degetul mare o dată, apoi de două ori, rezultând o zgârietură din care
stoarse câteva mărgele de sânge.
— Eu aproape mi-am retezat degetul! spuse Gaius nervos.
Marcus se strădui să rămână serios, dar nu reuși. Întinse mâna spre Gaius, întâlnind-o pe a acestuia
pentru ca sângele lor să se amestece în întuneric. Apoi Gaius își apăsă înfiorat degetul sângerând peste
țărâna fărâmițată. Marcus îl privi îndelung înainte de a-i urma gestul.
— Acum suntem frați și tu faci parte din moșie, spuse Gaius.
Marcus încuviință. În liniștea serii porniră înapoi către casele spațioase și albe. Ascunși în întuneric,
ochii lui Marcus se umplură de lacrimi pe care băiatul le șterse repede cu mâna, lăsând pe pielea
obrazului o dâră de sânge.
•
Gaius se cățărase pe poartă, privind către Roma cu mâna streașină la ochi, din cauza soarelui
puternic. Tubruk îi spusese că tatăl lui trebuia să se întoarcă din oraș și voia să fie primul care-l
întâmpină. Scuipă în palmă și-și trecu mâna prin părul negru ca să-l netezească.
Îi plăcea nespus că se afla acolo sus, departe de sarcinile și de grijile zilnice. Sclavii care treceau către
un capăt sau altul al moșiei rareori priveau în sus. Era un sentiment ciudat să urmărești totul, dar să nu
poți fi văzut: un răgaz neprețuit de intimitate și de liniște. Mai mult ca sigur că mamă-sa era pe undeva,
căutându-l ca să-i țină coșul la culesul fructelor; sau poate că Tubruk avea nevoie de cineva care să
ungă cu ceară și cu ulei pielea hamurilor de la cai și de la boi; probabil că mai erau o groază de alte
treburi de făcut, iar faptul că el le putea evita îi ridica moralul. Nu aveau cum să-l găsească în acel
culcuș secret, de unde veghea drumul către Roma.
Văzu dâra de praf și se ridică pe stâlpul porții. Călărețul se afla încă departe, dar nici nu existau prea
multe moșii care să dea spre drumul acela, așa că șansele erau mari.
După câteva minute putu să deslușească omul de pe cal și slobozi un chiot de bucurie, coborând în
grabă la pământ. Poarta era masivă, dar Gaius se împinse în ea cu toată forța și o deschise cât să se
poată strecura; o zbughi apoi în jos pe cărare, ca să-și întâlnească tatăl.
Sandalele îi lipăiau de pământul uscat, iar el își agita brațele entuziasmat, alergând într-un suflet către
silueta care se apropia. Tatăl său lipsise de acasă o lună întreagă și Gaius era dornic să îi arate cât de
mult crescuse între timp. Cel puțin așa zicea toată lumea.
— Tată! îl strigă.
Acesta îl auzi și struni calul, văzându-l pe băiat alergându-i în întâmpinare. Deși părea obosit și plin de
praf, Gaius desluși în ochii lui albaștri începutul unui zâmbet.
— Oare drumețul care mi se arată este un cerșetor sau un pui de hoț? întrebă bărbatul, întinzând un
braț ca să-și ridice fiul în șa.
Gaius râse și fu săltat în aer, prinzându-se de spatele tatălui său, în timp ce calul își începu galopul la
deal, către zidurile moșiei.
— Ești mai înalt decât ultima dată când te-am văzut, spuse tatăl cu voce blândă.
— Da, puțin. Tubruk zice că mă înalț ca spicele de grâu.
Bărbatul aprobă din cap în semn de răspuns, apoi între cei doi se lăsă o tăcere prietenească până
când ajunseră la porți. Gaius coborî de pe cal și împinse poarta atât cât să poată intra tatăl lui.
— O să stai acasă mai mult de data asta?
Tatăl descălecă și îi trecu mâna prin păr, stricându-i netezimea la care muncise mai devreme.
— O să stau câteva zile, poate și o săptămână. Aș vrea să pot rămâne mai mult, dar întotdeauna se
găsește ceva de făcut pentru Republică. Îi dădu hățurile fiului său. Ia-l pe bătrânul Mercur și du-l la
grajduri. Țesală-l cum se cuvine. Ne vedem după ce vorbesc cu oamenii și cu maică-ta.
Fața lui Gaius se crispă când auzi numele Aureliei, iar tatăl său observă. Oftă și își puse mâna pe
umărul băiatului, făcându-l să-i întâlnească privirea.
— Aș vrea să pot petrece mai mult timp cu voi, băiete, dar mă preocupă ceea ce fac pentru oraș.
Înțelegi tu cuvântul „Republică”?
Gaius dădu din cap afirmativ, dar tatăl său se arătă sceptic.
— Mă îndoiesc. Și așa, prea puțini dintre colegii mei senatori par să mai înțeleagă asta. Trăim un ideal,
un sistem de guvernare care permite oricui să iasă în față, chiar și unui om de rând. Îți dai seama cât de
rar este acest lucru? Orice altă țărișoară pe care o știu eu e condusă de un rege sau de o căpetenie
anume. Ei împart pământuri prietenilor și iau bani de la cei care-i cad în dizgrație. E ca și cum i-ai
permite unui copil să se plimbe nestingherit cu o sabie. În Roma guvernează legea. Nu este perfectă și
nici atât de dreaptă pe cât mi-aș dori, dar măcar încearcă să fie astfel, și pentru asta îmi dedic întreaga
viață. Merită s-o fac… și o s-o faci și tu la vremea potrivită.
— Dar îmi lipsești, răspunse Gaius, dându-și seama că era egoist.
Privirea tatălui se înăspri ușor, apoi acesta se aplecă să-și mai treacă o dată mâna prin părul băiatului.
— Și mie îmi e dor de tine. Ai genunchii murdari și tunica asta ar fi mai potrivită pentru un copil al
străzii, dar tot îți duc dorul. Du-te și spală-te! Dar mai întâi îngrijește-te de Mercur.
Își urmări fiul îndepărtându-se agale ținând calul de dârlogi și zâmbi cu tristețe. Chiar era mai înalt,
Tubruk avea dreptate.
La grajduri, Gaius țesălă cu râvnă armăsarul, îndepărtând transpirația și praful, și meditând la
cuvintele tatălui său. Ideea unei republici nu era rea, dar cu siguranță era mult mai interesant să fii
rege.
•
De câte ori Iulius, tatăl lui Gaius, se întorcea acasă după o perioadă mai îndelungată, Aurelia ținea ca
masa să fie una după tot tipicul și să se desfășoare în triclinium{4}. Cei doi băieți ședeau pe tabureți
speciali, lângă sofalele lungi, de care Aurelia și soțul ei se sprijineau desculți, așteptând ca mâncarea să
fie servită pe măsuțele joase de sclavii din gospodărie.
Gaius și Marcus urau aceste mese. Nu aveau voie să vorbească, așa că îndurau o tăcere chinuitoare
pe toată durata lor; iar sclavilor nu li se permitea decât să le curețe rapid degetele înainte ca ei să și le
înmoaie în mâncare. Deși aveau o poftă grozavă, Gaius și Marcus învățaseră să nu o jignească pe Aurelia
mâncând în grabă, așa că se vedeau obligați să mestece și să înghită la fel de încet ca adulții, în timp ce
ziua se transforma în noapte.
Primenit și îmbrăcat în haine curate, Gaius se simțea cumva agitat și stingher în prezența părinților lui.
Tatăl său nu mai era jovial ca atunci când se întâlniseră pe drum; acum vorbea cu soția sa de parcă cei
doi băieți nici nu ar fi existat. Gaius își urmărea mama îndeaproape atunci când avea prilejul, pândind
acel tremurat care-i prevestea crizele. La început fusese îngrozit, sfârșind în hohote de plâns, dar cu
timpul devenise oarecum impasibil și uneori chiar spera ca simptomele să apară pentru ca el și Marcus
să fie alungați de la masă.
Încercă să asculte cu interes conversația părinților, dar nu erau decât discuții despre mersul legilor și
al decretelor de la oraș. Tatăl său nu avea niciodată ceva interesant de povestit, cum ar fi vreo execuție
sau întâmplări cu bandiți celebri.
— Ai prea multă încredere în popor, Iulius, spunea Aurelia. Trebuie să ai grijă de el ca de un copil.
Unii oameni pot gândi în nume propriu, sunt de acord, dar cei mai mulți nu vor decât să fie protejați…
Vocea i se stinse și se lăsă tăcerea.
Iulius își ridică privirea și Gaius zări în acea căutătură o tristețe care-l făcu să-și ferească ochii jenat,
de parcă ar fi fost martorul unei scene intime.
— Relia?
Auzind vocea tatălui, băiatul își întoarse privirea către mama lui, care stătea imobilă ca o statuie, cu
ochii fixați undeva departe. Mâna îi prinse a tremura și fața i se strâmbă ca a unui copil. Apoi spasmele
se răspândiră în tot corpul, contorsionându-l, și un braț mătură vasele de pe măsuță. Vocea îi izbucni
violent din gâtlej, într-un torent de țipete care-i făcu pe băieți să sară în picioare.
Iulius se ridică ușor de pe scaun și-și luă soția în brațe.
— Plecați! le porunci lui Gaius și lui Marcus, care ieșiră împreună cu sclavii, lăsând în urmă bărbatul
și făptura sluțită de spasme, îmbrățișați.
•
În dimineața următoare, Gaius fu trezit de Tubruk, care-l scutură de umăr.
— Trezește-te băiete! Mama ta vrea să te vadă.
Băiatul mormăi mai mult pentru sine, dar Tubruk îl auzi.
— De obicei e liniștită după… o noapte proastă. Se opri ca să-și tragă hainele. Apoi privi către bătrânul
gladiator. Uneori o urăsc.
Tubruk oftă încetișor.
— Aș fi vrut să o cunoști înainte să se-mbolnăvească. Întotdeauna fredona cântece și casa era plină de
veselie. Trebuie să înțelegi că este aceeași persoană, numai că nu poate să-și comunice sentimentele.
Dar să știi că te iubește.
Gaius încuviință și-și aranjă nepăsător părul.
— Tata s-a întors cumva în oraș? întrebă, știind deja răspunsul. Tatăl lui nu suporta să se simtă
neputincios.
— A plecat în zori, răspunse Tubruk.
Fără să mai rostească vreun cuvânt, Gaius îl urmă pe coridoarele reci către camera mamei lui.
Aceasta stătea în capul oaselor în pat, cu fața proaspăt spălată și cu părul lung legat la spate. Era
palidă, dar îi zâmbi lui Gaius atunci când intră, și el îi răspunse la zâmbet.
 — Vino mai aproape, Gaius. Îmi pare rău dacă te-am speriat seara trecută.
Se duse la ea și o lăsă să-l îmbrățișeze, fără să simtă însă nimic. Cum ar fi putut să-i spună că nici
măcar nu se mai speria? O văzuse astfel de prea multe ori, întotdeauna mai rău decât ultima dată. În
adâncul sufletului știa că starea ei avea să se înrăutățească tot mai mult, că deja era pe ducă. Dar nu se
putea gândi la asta, prefera să țină totul în el, să zâmbească și să o îmbrățișeze fără să se implice în
vreun fel.
— Ce ai de făcut astăzi? îl întrebă, eliberându-l.
— Treburi în gospodărie cu Marcus, răspunse băiatul.
Ea înțelese, apoi păru că uită de el. Gaius așteptă câteva secunde, fără însă a mai primi atenție, se
întoarse și ieși din cameră.
Când golul din mintea Aureliei se risipi și se concentră din nou la realitatea înconjurătoare, încăperea
era goală.
•
Îl întâlni pe Marcus la poartă, în timp ce căra o plasă de prins păsări. Văzându-și prietenul, Gaius
deveni senin și vesel.
— Cred că o să am noroc azi. O să prindem un șoim; ba nu, doi șoimi. O să-i dresăm să stea pe umăr și
să atace la comanda noastră. Când o să ne vadă Suetonius, o s-o ia la fugă de frică!
Gaius chicoti mulțumit, eliberându-și mintea de gândurile despre mama sa. Deja îi era dor de tatăl
său, dar ziua abia începea și întotdeauna se găsea ceva de făcut în pădure. Nu prea credea în reușita
planului lui Marcus de a prinde șoimi, dar acceptă propunerea, măcar cât să treacă ziua și să vadă ce
mai e prin pădure.
Din cauza umbrelor verzi, abia zăriră un corb care stătea pe o creangă mai joasă, în apropierea
câmpurilor scăldate în lumină. Marcus îl observă primul și încremeni cu o mână pe pieptul lui Gaius.
— Uită-te cât e de mare! șopti, desfăcând plasa.
Se ghemuiră la pământ și porniră târâș înainte, sub privirile curioase ale păsării. Era mare chiar și
pentru un corb. Pe măsură ce ei se apropiau, își desfăcu aripile negre și grele, apoi săltă ușor în copacul
alăturat, cu o bătaie leneșă.
— Înconjoar-o, șopti Marcus cu o voce tensionată, imitând mișcarea din degete.
Gaius rânji și se strecură în bălăriile de pe margine. Merse târâș, urmând un cerc larg și încercând să
nu scape copacul din ochi, atent în același timp să nu pășească pe crenguțe sau pe frunze uscate.
Când Gaius se arătă de partea cealaltă, văzu că pasărea schimbase din nou copacul, aterizând de
data asta pe un trunchi gros, prăbușit cu ani în urmă. Panta lină a bușteanului era ușor de urcat, așa că
Marcus începuse deja să se cațăre încet către corb, cu plasa pregătită de lansare.
Gaius se furișă și el tiptil spre baza arborelui. „De ce nu-și ia zborul?” se gândi, privind în sus, către
corb. Pasărea își lăsă capul mare într-o parte și-și deschise din nou aripile. Amândoi băieții încremeniră
până când zburătoarea păru că se liniștește, apoi Marcus își croi drum din nou în sus, bălăbănindu-și
picioarele de-o parte și de alta a trunchiului puternic.
Era la doar câțiva pași de pasare, temându-se că o să-și ia din nou zborul. Corbul țopăia însă de colo-
colo pe ramuri și pe trunchi, părând a nu avea nicio grijă. Marcus desfăcu plasa din sfoară aspră, folosită
de obicei la depozitarea cepei în bucătărie, prefăcută acum în mâinile lui într-o unealtă grozavă de prins
păsări.
O aruncă, ținându-și răsuflarea, și corbul își luă zborul c-un țipăt de indignare. Bătu din nou din aripi
și ateriză pe crengile subțiri ale unui pomișor aflat lângă Gaius, care fugi imediat spre el.
În timp ce Marcus cobora de pe trunchi, Gaius se năpusti asupra copăcelului, care cedă sub
greutatea lui, trosnind. Corbul fu țintuit la pământ, printre frunze și surcele, iar Gaius reuși să-l țină
până când Marcus îl prinse strâns cu ambele mâini. Îl ridică triumfător, făcând cu greu față zbaterilor
păsării care încerca să evadeze.
— Ajută-mă! E puternic! strigă Marcus și Gaius își înfipse și el degetele în maldărul de pene care se
zbătea.
Brusc, o durere atroce îl străbătu. Ciocul păsării, lung și încovoiat ca o lance din lemn negru, i se
năpustea spre mână, prinzând carnea moale dintre degetul mare și arătător.
Gaius scoase un urlet de durere.
— Ia-l de pe mine! M-a apucat de mână!
Durerea era de nesuportat și amândoi fură cuprinși de panică: Marcus încercă să țină strâns pasărea,
iar Gaius se strădui să îndepărteze ciocul feroce care i se înfipsese în piele.
— Marcus, nu pot să scap de el!
— Va trebui să tragi, fu răspunsul lipsit de inimă al lui Marcus, a cărui față se înroșise de la efortul de
a ține corbul furios.
— Nu pot, e ascuțit rău! Dă-i drumul!
 — Nu vreau să-i dau drumul! Corbul ăsta este al nostru. L-am prins în sălbăticie, ca niște adevărați
vânători.
Gaius gemea de durere.
— Cred că mai degrabă ne-a prins el pe noi.
Își agită degetele disperat și corbul îi dădu brusc drumul, încercând să le atace. Gaius răsuflă ușurat și
se retrase în grabă, chircindu-se și apăsându-și palma de stomac.
— E un luptător, ce mai! spuse Marcus rânjind și schimbând priza ca să evite ciocul păsării. O să-l
luăm acasă să-l antrenăm. Am auzit că sunt păsări foarte inteligente. O să-l învățăm tot felul de
șmecherii și o să-l luăm cu noi când mergem pe Câmpul lui Marte.
— Trebuie să îi dăm un nume. Ceva războinic, răspunse Gaius în timp ce-și sugea pielea zdrelită.
— Cum îl cheamă pe zeul ăla care zboară sub formă de corb sau poartă un corb cu el?
— Nu știu sigur, cred că e vreun zeu grec. Zeus?
— Cred că ăla e cu bufnița. Știu că e unul care are o bufniță.
— Nici eu nu-mi amintesc de unul cu corb, dar cred că i s-ar potrivi Zeus.
Își zâmbiră și corbul se liniști, privind în jur, părând calm acum.
— Atunci Zeus îi va fi numele.
Își începură drumul înapoi spre casă, peste câmpurile moșiei, cu pasărea ținută bine de Marcus.
— O să trebuiască să găsim un loc unde să-l ascundem, spuse acesta. Mamei tale nu-i place să
prindem animale. Îți amintești când a aflat de vulpe?
Gaius tresări, privind în pământ.
— E un coteț pentru păsări chiar lângă grajduri. L-am putea instala acolo. Cu ce se hrănesc corbii?
— Cu carne, cred. Cu hoiturile de pe câmpurile de luptă, dacă nu cumva alea sunt ciori. Oricum,
putem să-i aducem câteva resturi de la bucătărie, să vedem ce-i place. Nu va fi nicio problemă.
— Va trebui să-i legăm picioarele cu sfoară când îl antrenăm. Altfel, o să-și ia zborul, spuse Gaius, pe
gânduri.
Tubruk stătea de vorbă cu trei tâmplari care urmau să repare o bucată din acoperișul conacului. Îi
observă pe băieți de cum intrară în curte și le făcu semn să vină la el. Cei doi se priviră cu înțeles,
întrebându-se dacă ar putea scăpa fugind, numai că Tubruk i-ar fi ajuns îndată, chiar dacă se întorsese
către muncitori și părea că nu este atent.
— Nu renunț la Zeus, șopti Marcus încrâncenat.
Gaius încuviință din cap, în vreme ce se apropiau de grupul de oameni.
— Vin și eu în câteva clipe, le spuse Tubruk muncitorilor, iar aceștia porniră către treburile lor.
Scoateți țigla până ajung.
Se întoarse către băieți.
— Ce-i ăsta? Un corb? Trebuie să fie bolnav dacă a stat să-l prindeți.
— L-am capturat în pădure. L-am urmărit și apoi l-am doborât, spuse Marcus cu glas sfidător.
Tubruk zâmbi, părând că înțelege și întinse mâna ca să mângâie pasărea. Părea că toată energia de
mai devreme o părăsise și acum se gudura aproape ca un câine, ițindu-și limba subțire printre lamele
tăioase ale ciocului.
— Sărăcuțul, șopti Tubruk. Pare mort de frică. Ce aveți de gând să faceți cu el?
— Îl cheamă Zeus. O să-l antrenăm ca pe un animal de casă. Ca pe un șoim.
Tubruk dădu încet din cap.
— Băieți, nu puteți să antrenați o pasăre sălbatică. Un șoim este crescut de mic de cineva care se
pricepe, ba chiar și atunci tot sălbatic rămâne. Până și un specialist mai pierde câte unul din când în
când, dacă zboară prea departe de el. Dar Zeus e deja mare. O să moară dacă îl păstrați.
— Putem să folosim o cotineață veche pentru păsări, insistă Gaius. Acum nu mai e nimic acolo. O să-l
hrănim și o să-i dăm drumul să zboare cu sfoara.
Tubruk oftă mâhnit.
— Știți ce face o pasăre dacă o țineți închisă? Nu poate suporta pereții din jur. Mai ales într-un spațiu
mic, ca ăla din cotineață. O să fie copleșit de tristețe și încet-încet o să-și smulgă toate penele de
nefericire. Nici nu o să mai mănânce, o să se chinuie până moare. Zeus al vostru o să aleagă moartea,
nu va suporta să fie prizonier. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru el este să-i dați drumul. Nu
cred că ați fi putut să-l prindeți dacă nu era bolnav, așa că oricum s-ar putea să fie pe moarte, dar măcar
o să-și petreacă ultimele zile în pădure, la aer curat, acolo unde-i e locul.
— Dar…
Marcus tăcu, uitându-se la corb.
— Haideți, spuse Tubruk. Să mergem pe câmp să-l vedem cum zboară.
Băieții se priviră cu un aer ursuz, apoi îl urmară către poartă. Se opriră, uitându-se în gol, în josul
dealului.
 — Dă-i drumul, băiete! rosti Tubruk și ceva în vocea lui îi făcu pe cei doi să-l privească.
Marcus se înălță, își deschise mâinile și Zeus se avântă în văzduh, desfăcându-și larg aripile mari și
negre. Corbul își țipă frustrarea până când deveni doar un punct pe cerul de deasupra pădurii. Apoi îl
văzură coborând spre copaci și dispăru.
Tubruk se aplecă, punându-și mâinile aspre pe umerii celor doi băieți.
— Ați făcut un gest nobil. Acum însă avem multe treburi de făcut în gospodărie. Și pentru că nu v-am
găsit mai devreme, s-au tot adunat și vă așteaptă. Poftiți înăuntru!
Îi mână pe băieți în curte, aruncând o ultimă privire peste câmpurile dinspre pădure, înainte de a-i
urma.
 • Capitolul 3 •

În acea vară băieții își începură în mod oficial educația. Amândoi fură tratați în mod egal, așa că
Marcus primi și el învățătura necesară pentru a conduce o moșie complexă, deși micuță. În afară de
continuarea lecțiilor de latină literară, cu care fuseseră pisați încă de la naștere, fură inițiați în
cunoașterea războaielor celebre, a tacticilor de luptă, dar și în știința de a cârmui oameni și de a
administra banii și debitele. Anul următor, când Suetonius plecă să devină ofițer într-o legiune din
Africa, Marcus și Gaius începură să studieze retorica greacă și arta polemicii, de care ar fi avut nevoie
mai târziu ca tineri senatori, în cazul în care ar fi acuzat sau ar fi apărat un cetățean într-o chestiune
legală.
Deși cei trei sute de membri ai Senatului se întâlneau doar de două ori în fiecare lună, tatăl lui Gaius
zăbovea din ce în ce mai mult timp la Roma, asistând la eforturile tot mai mari ale Republicii de a face
față noilor colonii și puterii crescânde. Luni întregi, singurii oameni mari pe care cei doi băieți îi vedeau
erau Aurelia și dascălii care soseau la conac de cu zori și plecau seara la apus, cu dinarii{5} zornăindu-le
în buzunare. Tubruk era și el mereu prezent la datorie, întotdeauna prietenos, dar foarte strict cu băieții.
Înainte ca Suetonius să plece, bătrânul gladiator mersese pe jos cei opt kilometri până la conacul de pe
moșia vecină și așteptase unsprezece ore, din zori și până-n seară, ca să obțină permisiunea de a-l vedea
pe fiul cel mare al casei. Nu-i spusese lui Gaius la ce concluzie ajunsese în urma vizitei, însă revenise
acasă zâmbind și petrecându-și mâna mare prin părul băiatului, înainte de a se îndrepta spre grajdurile
unde trebuia să vadă de iepele intrate în călduri.
Dintre toți profesorii, lui Gaius și lui Marcus cel mai mult le plăceau lecțiile cu Vepax. Era un tânăr de
origine greacă, înalt și slab, îmbrăcat în togă. Acesta ajungea întotdeauna pe jos la moșie și își număra
atent monedele câștigate înainte de a se întoarce în oraș. Se vedeau cu el două ore pe săptămână într-o
încăpere mică, pe care tatăl lui Gaius o păstrase special pentru lecții. Era un loc sărăcăcios, cu lespezi
de piatră și cu pereții goi. Cu ceilalți profesori, care perorau despre poemele lui Homer și despre
gramatica latină, băieții se foiau pe băncile de lemn sau visau cu ochii deschiși, până când dascălul băga
de seamă și-i trezea cu lovituri usturătoare de baston. Cei mai mulți dintre ei erau severi, așa că era greu
să scape basma curată, băieții fiind singurii elevi din clasă. Odată, Marcus se folosise de stylus{6} ca să
deseneze un porc care avea fața și barba unui profesor. Fusese prins tocmai când încerca să-i arate
portretul lui Gaius și trebuise să țină palma întinsă ca să primească trei lovituri de băț, chinuitor de
dureroase.
Vepax nu avea baston. Singurul lucru pe care-l purta cu sine era o traistă grea de pânză, plină cu
figurine și cu tăblițe de lut, roșii sau albastre, pentru tabere diferite. Înainte de începerea lecției, dădea
băncile într-o parte a camerei și-și etala piesele pentru a înfățișa vreo bătălie celebră din trecut. După un
an de astfel de reprezentări, prima sarcină atribuită elevilor fu aceea de a recunoaște structura de luptă
și de a numi generalii din fruntea armatelor. Bănuiau că Vepax nu avea să se oprească la războaiele
romane; uneori figurinele minuscule ilustrau oștirile Parției{7}, ale Greciei Antice sau ale Cartaginei{8}.
Știind că el însuși era grec, cei doi băieți îl forțaseră să le arate și războaiele purtate de Alexandru {9}, vrăjiți
de legendele despre acesta și de lucrurile pe care împăratul le înfăptuise la o vârstă atât de fragedă. La
început Vepax ezitase, nevrând să pară că ține partea istoriei poporului său, dar în timp se lăsase
convins și le arătase toate bătăliile importante despre care se mai păstraseră oarece mărturii scrise sau
hărți. Când venea vorba despre războaiele grecilor, Vepax nu se folosea niciodată de cărți, plasând și
mutând fiecare piesă din memorie.
Le spunea băieților numele generalilor și ale celor care jucaseră un rol important în conflict și, dacă
împrejurările o cereau, le vorbea de atmosfera istorică și politică din jurul evenimentului. Întotdeauna
reușea să dea viață pieselor de lut, așa că la sfârșitul celor două ore Marcus și Gaius deja le duceau
dorul, nostalgici, în timp ce Vepax le strângea ca să le pună la loc în desagă, încet și cu grijă.
Într-o zi, când ajunseră în cămăruța în care se ținea lecția, descoperiră că podeaua era aproape plină
de personajele neînsuflețite. O bătălie grozavă se pregătea în fața lor și Gaius numără repede figurinele
albastre, apoi pe cele roșii, calculând în minte așa cum învățase la ora de aritmetică.
— Spune-mi ce vezi, i se adresă încet Vepax.
— Două oști, una cu peste cincizeci de mii de combatanți, cealaltă, cu aproape patruzeci. Cea roșie
este… armata romană, judecând după infanteria grea plasată în față, cu legiuni de formă pătrată,
susținute pe cele două laturi de cavalerie. Aceeași așezare o văd și la armata albastră poziționată în față.
Văd aici aruncători cu praștia și lăncieri, dar nu văd arcași. Asta înseamnă că atacurile cu proiectile se
vor face de la mică distanță. Oștile par destul de echilibrate. Ar trebui să fie o bătălie lungă și dificilă.
Vepax dădu din cap a aprobare.
 — Cea roșie este într-adevăr armata romană, alcătuită din veterani disciplinați, căliți în multe războaie.
Dar dacă v-aș spune că armata albastră este amestecată, compusă din gali, spanioli, numidieni și
cartaginezi? Credeți că asta ar conta în rezultatul final?
Ochii lui Gaius sclipiră de curiozitate.
— Înseamnă că avem în față trupele lui Hannibal{10}. Dar unde-i sunt faimoșii elefanți? Parcă aveai și
elefanți în traistă.
Marcus privi cu speranță către sacul mototolit.
— Da, romanii se vor lupta cu Hannibal, dar în această bătălie elefanții muriseră. A reușit să găsească
alții mai târziu. Te îngrozeau atunci când atacau. Dar aici a trebuit să se descurce fără ei. Observați că
este depășit numeric cu două legiuni. Trupele lui sunt amestecate, pe când armata romană e unită. Ce
alți factori ar mai putea afecta rezultatul?
— Terenul! strigă Gaius. Sunt așezați pe deal? Cavaleria lui ar putea zdrobi…
Vepax îl întrerupse cu o fluturare a mâinii.
— Bătălia s-a dat în câmpie. Vremea era rece, cerul – senin. Hannibal ar fi trebuit să piardă. Vreți să
vedeți cum a ieșit victorios?
Gaius privi lung la piesele adunate în luptă. Totul era împotriva trupelor albastre. Își ridică privirea.
— Putem să mutăm figurinele în timp ce explici?
Vepax zâmbi.
— Sigur. Astăzi o să am nevoie de amândoi ca să însuflețim lupta, așa cum a fost atunci. Gaius, tu vei
fi de partea romană. Marcus și cu mine vom prelua forțele lui Hannibal.
Zâmbind, cei trei se priviră unii pe alții deasupra șirurilor de soldați.
— Aceasta este bătălia de la Cannae {11}, purtată acum o sută douăzeci și șase de ani. Toți cei care au
luptat acolo acum sunt cenușă, toate săbiile au ruginit, dar lecția rămâne, pentru cei ce vor să o învețe.
Gaius își dădu seama că Vepax își adusese probabil toți soldații și toți caii de lut pentru această
bătălie. Chiar dacă fiecare piesă reprezenta cinci sute de oameni, armata ocupase aproape întreg spațiul
din încăpere.
— Gaius, tu vei fi Aemilius Paullus și Terentius Varro, cei mai încercați comandanți romani. Cu fiecare
linie vei avansa direct către inamic și nu vei permite nicio abatere de la disciplină. Ai o infanterie
impunătoare, care ar trebui să țină piept cu succes falangelor străine.
Gaius începu să își miște gânditor oamenii înainte, regiment după regiment.
— Adu-ți și cavaleria. Altfel riști să fii atacat de inamic.
Încuviințând, băiatul își aduse și căluții de lut, angajându-i împotriva cavaleriei grele comandate de
Hannibal.
— Marcus, infanteria noastră trebuie să reziste! Vom avansa către ei și cavaleria noastră o va ataca pe
a lor pe laterale, ținând-o pe loc.
Cu capetele plecate, toți trei mutară tăcuți figurinele până când cele două armate fură față în față.
Gaius și Marcus puteau auzi fornăitul cailor și strigătele de luptă care spintecau văzduhul.
— Acum vor muri oameni, murmură Vepax. Infanteria noastră se va retrage în centru în fața celui mai
bine instruit inamic pe care l-a înfruntat vreodată.
Își flutură mâinile, schimbând piesele pe noi poziții și îndemnându-i pe băieți să-l urmeze.
Pe podeaua din fața lor, legiunile romane se afundau tot mai mult în inima armatei lui Hannibal, care
se retrăgea în derută.
— Adversarii nu pot face față, șopti Gaius, văzând cum legiunile de nestăvilit își croiau drum tot mai
adânc în oastea vrăjmașă.
Se opri și privi peste câmpul de luptă. Cavaleria stătea pe loc, prinsă într-o luptă sângeroasă cu
inamicul. Rămase mut de uimire, în timp ce Marcus și Vepax continuau să miște piesele. Dintr-odată
înțelese întregul plan.
— N-am să mai înaintez, spuse, iar Vepax îi răspunse cu o expresie mirată:
— Așa de repede, Gaius? Ai văzut un pericol de care nici Paullus, nici Varro nu și-au dat seama decât
atunci când a fost prea târziu. Condu-ți oamenii înainte, bătălia trebuie dusă până la capăt!
Era clar că se amuza, dar Gaius se simți iritat că trebuia să continue niște mutări care aveau să ducă
la distrugerea armatelor sale.
Legiunile înaintară în interiorul forțelor cartagineze, iar inamicul le îngădui să pătrundă, retrăgându-se
fără prea multă grabă și încercând să piardă cât mai puțini soldați în fața trupelor care avansau. Armata
lui Hannibal se deplasa din spatele câmpului de luptă către laterale, lărgind capcana, astfel încât, după
numai câteva ore, le spuse Vepax, întreaga oștire romană fusese înconjurată de inamic din trei părți ca
într-un clește zămislit de Hannibal, care se închise încet în urma lor. Cavaleria romană încă se lupta cu
forțele egale ale inamicului, așa că masacrul din scena finală nu avu nevoie de prea multe explicații.
— Cei mai mulți romani nu puteau lupta, aflându-se chiar în mijlocul propriilor formații de luptă.
Oamenii lui Hannibal i-au măcelărit toată ziua, strângând lațul până când niciunul nu a mai rămas în
viață. A fost o înfrângere totală, nemaiîntâlnită până în zilele noastre. În majoritatea bătăliilor mulți
oameni scapă cu viață, măcar cei care fug, dar romanii aceștia au fost înconjurați din toate părțile și nu
au mai avut nicio ieșire.
Tăcerea se așternu pentru câteva clipe bune, timp în care băieții își fixară în minte detaliile luptei.
— Am terminat pe ziua de astăzi, băieți. Săptămâna viitoare o să vă arăt ce au învățat romanii și alții
care au căzut în mâinile lui Hannibal din această înfrângere. Deși aici le-a lipsit imaginația, mai târziu au
adus un comandant nou, renumit pentru îndrăzneala și spiritul lui inovator. El l-a întâlnit pe Hannibal în
bătălia de la Zama{12}, paisprezece ani mai târziu, iar rezultatul a fost cu totul altul.
— Cum îl chema? întrebă Marcus înflăcărat.
— A avut mai multe nume. Cel oficial era Publius Scipio, dar, pentru că a câștigat multe bătălii
împotriva Cartaginei, a rămas cunoscut ca Scipio Africanul.
•
Gaius nu împlinise nici zece ani și deja părea să se transforme într-un tânăr bine clădit, cu statură
atletică. Putea să strunească orice armăsar, chiar și pe cei mai îndărătnici, care necesitau o mână de fier.
Toți păreau să se calmeze și să se supună când veneau în contact cu el, în afară de unul, care refuzase
să îl poarte în șa și-l aruncase de vreo zece ori înainte ca Tubruk să-l vândă, evitând astfel ca unul din ei
să sfârșească răpus de celălalt.
Într-o oarecare măsură, Tubruk era cel care controla banii moșiei cât timp tatăl lui Gaius era plecat.
Avea voie să decidă cum se cheltuiau profiturile obținute din vânzarea grânelor și a vitelor, folosindu-și
propria judecată. I se acorda o mare încredere, ceea ce era rar întâlnit. Singurul lucru care nu depindea
de el îl reprezenta angajarea unor luptători profesioniști care să-i învețe pe băieți arta războiului. Această
hotărâre, precum și tot ceea ce ținea de educația copiilor erau de competența tatălui. Conform legii
romane, acesta ar fi putut chiar să-și stranguleze copiii sau să-i vândă ca sclavi, dacă nu l-ar fi mulțumit.
Puterea sa în gospodărie era absolută, iar bunăvoința sa nu trebuia să-i fie pusă la încercare.
Iulius se întoarse acasă pentru petrecerea de ziua fiului său. Tubruk îl ajută să-și spele praful de pe
drum în piscina cu apă minerală. Deși stăpânul era cu zece ani mai bătrân decât el, tenul bronzat nu
lăsa să i se ghicească adevărata vârstă. Se afundă încet în bazin. Un șuvoi de apă proaspătă și fierbinte
țâșni dintr-o țeavă în apele calme ale băii, făcând ca aburii să se ridice în vălătuci. Tubruk cercetă cu
ochi atent starea de sănătate a stăpânului și fu mulțumit de rezultat. Așteptă în tăcere ca acesta să se
lase încet pe treptele de marmură, aflate chiar lângă țeavă, în locul unde apa era mai mică și mai caldă.
Iulius se lăsă pe spate, sprijinit de bordura rece a bazinului și ridică o sprânceană către Tubruk.
— Dă-mi raportul, spuse el, apoi închise ochii.
Tubruk adoptă o poziție rigidă și-i enumeră profiturile și pierderile înregistrate în luna anterioară. Cu
ochii fixați undeva în depărtare, vorbi răspicat despre cele mai amănunțite probleme și succese avute,
fără să recurgă măcar o dată la notițe. Când în sfârșit își termină discursul, așteptă în tăcere. După o
clipă, ochii albaștri ai singurului om care l-ar fi angajat vreodată fără să-l cumpere se deschiseră din nou
și se uitară la el cu o privire lucidă, nemoleșită de fierbințeala piscinei.
— Soția mea cum se simte?
Tubruk păstră o expresie senină pe chip. Ce rost avea să-i spună acestui om că starea Aureliei se
înrăutățea în continuare? Cândva fusese frumoasă, dar după ce născuse se zbătuse între viață și moarte
luni întregi. De când Gaius venise pe lume, părea nesigură pe propriile picioare și nici nu mai umplea
casa cu râsete ori cu florile pe care le culegea cu mâna ei de pe câmpuri îndepărtate.
— Lucius are grijă de ea, dar nu e mai bine… A trebuit să-i țin departe pe băieți câteva zile, atunci
când nu era în apele ei.
Fața lui Iulius se înăspri și o venă de la gât începu să i se zbată furioasă sub apăsarea năvalnică a
sângelui.
— Doctorii ăștia chiar nu pot face nimic? Îmi iau banii fără nicio jenă, dar starea ei e din ce în ce mai
rea de fiecare dată când o văd!
Tubruk făcu o grimasă, cu o expresie vădită de regret. Știa că unele lucruri le dobândești în mod firesc
la naștere. Soarta te lovește și te face să suferi, și tu trebuie să i te supui în liniște până la capăt.
Uneori Aurelia își smulgea hainele de pe ea și le făcea bucăți, apoi se ghemuia într-un colț până când
o răzbea foamea și trebuia să iasă din cameră ca să mănânce. Alteori se comporta exact ca atunci când o
cunoscuse Iulius și se îndrăgostise de ea de prima dată când venise la moșie, deși trecea prin perioade
lungi de absență. Obișnuia să vorbească despre o grămadă de lucruri, apoi, dintr-odată, ca și cum ar fi
ascultat de o altă voce, își înclina capul în așteptare și puteai să și pleci din cameră, că nu mai știa de
tine.
Un alt șuvoi de apă fierbinte tulbură liniștea picurilor și Iulius oftă adânc, de parcă ar fi scos pe gură
aburi.
 — Se pare că grecii sunt foarte avansați în medicină. Angajează unul și alungă-i pe proștii ăștia care nu
o ajută cu nimic. Și dacă îndrăznește vreunul să pretindă că datorită lui starea ei nu s-a înrăutățit și mai
tare, pune oamenii să-l biciuiască și aruncă-l pe drumul către oraș. Încearcă și o moașă. Uneori femeile
se înțeleg mai bine una pe alta decât putem noi s-o facem; au unele indispoziții de care noi, bărbații,
suntem străini.
Ochii albaștri se închiseră iarăși, precum o ușă în fața dogorii unui cuptor. Fără personalitatea aceea
puternică, acest om cufundat în apă ar fi putut fi asemenea oricărui roman. Avea prestanța unui soldat și
cicatricile albe, subțiri, erau mărturii înscrise în piele ale faptelor trecute. Nu era un om căruia să îi stai
împotrivă și Tubruk știa că avea o reputație feroce în Senat. Avea interese mărunte, dar și le apăra cu
încrâncenare. Așa că nu îi deranja pe cei care dețineau puterea, iar ei erau prea indolenți ca să-și dea
osteneala să-l provoace în domeniile pe care el le stăpânea cel mai bine. Această stare de lucruri făcea
ca moșia să prospere, permițându-i să angajeze chiar și pe cei mai scumpi doctori străini pe care Tubruk
i-ar fi putut găsi. Banii cheltuiți aveau să fie tot în zadar, era convins, dar la ce bun să îi ai dacă nu îi
foloseai atunci când te aflai în nevoie?
— Vreau să plantăm o vie pe versantul de sud. Solul este foarte bun acolo și ar fi perfect pentru un vin
roșu.
Vorbiră despre treburile moșiei și, din nou, Tubruk nu își notă nimic; nici nu simțea nevoia, după
atâția ani de discuții pe teme similare. După două ore, Iulius zâmbi în sfârșit.
— Ai făcut o treabă bună. Moșia se dezvoltă și ne merge bine.
Tubruk încuviință și zâmbi la rândul lui. Cât timp se sfătuiseră, Iulius nu-l întrebase nici măcar o dată
de sănătate sau dacă îi este bine. Amândoi știau că nu se vor discuta decât problemele serioase, de cele
minore urmând a se ocupa fiecare în particular. Aveau o relație bazată pe încredere; e adevărat, nu era
una între egali, ci una între stăpân și un slujbaș a cărui pricepere era respectată. Tubruk nu mai era un
sclav, dar, fiind un om dezrobit, nu ar fi putut niciodată să arate aceeași siguranță de sine ca un om
născut liber.
— Mai este o problemă, una mai personală, continuă Iulius. E timpul să-mi antrenez fiul în luptă. Într-
o oarecare măsură m-am îndepărtat de datoria mea de tată, dar adevărul este că nu există un prilej mai
bun pentru un bărbat de a-și pune în valoare talentele decât atunci când își educă fiul. Vreau să fiu
mândru de el și mi-e teamă ca absențele mele, care s-ar putea să se prelungească, să nu fie în
defavoarea băiatului.
Tubruk aprobă din cap, satisfăcut la auzul acestor vorbe.
— La oraș sunt o groază de experți care pregătesc băieții și tinerii din familiile înstărite.
— Nu. Pe unii îi cunosc personal, alții mi-au fost recomandați. Le-am cercetat roadele muncii,
mergând în vizite la vilele din oraș ca să văd tânăra generație. Trebuie să-ți spun că nu am fost
impresionat, Tubruk. Am văzut prea mulți tineri contaminați de învățătura asta filosofică nouă, în care se
acordă atâta importanță cultivării minții în detrimentul trupului sau al spiritului. La ce îți servește să te
joci cu logica, dacă ai un suflet vlăguit de griji? Nu, după cum văd eu, moda de la Roma nu va zămisli
decât ființe plăpânde, în afara câtorva excepții, desigur. Eu vreau ca Gaius să fie instruit de oameni pe
care mă pot baza; de oameni ca tine, Tubruk. Nimănui nu i-aș putea încredința o sarcină atât de
serioasă în afară de tine.
Tubruk își frecă bărbia, încurcat.
— Eu nu pot să-l învăț arta pe care am deprins-o ca soldat, domnule. Stăpânesc multe cunoștințe, dar
nu am știința de a da mai departe.
Iulius se încruntă, vizibil deranjat, dar nu stărui. Tubruk nu vorbea niciodată cu atâta ușurință.
— Atunci fă-ți timp ca să-l călești, să-l faci tare ca o stâncă. Pune-l să alerge și să călărească ore în șir
în fiecare zi, până când va fi vrednic de mine. O să găsim noi pe alții care să-l învețe cum să ucidă și cum
să conducă oamenii în luptă.
— Ce facem cu celălalt flăcău, domnule?
— Marcus? Ce-i cu el?
— O să-l instruim și pe el?
Iulius se încruntă din nou și pentru o clipă privi înapoi în trecut.
— Da, i-am promis tatălui său înainte să moară. Mamă-sa nu a fost bună niciodată ca să crească un
fiu, practic ea l-a omorât pe bătrân, când a fugit de-acasă. Mereu a fost prea tânără pentru el. Ultima
oară când am auzit de ea locuia într-un district interior și nu ducea o viață mai demnă decât a unei târfe,
așa că băiatul va rămâne în continuare în casa mea. Înțeleg că el și Gaius sunt încă prieteni?
— Sunt ca două fire de iarbă îngemănate. Mereu dau de bucluc.
— Nu și de acum înainte. Vor trebui să învețe ce e disciplina.
— O să am eu grijă de asta.
•
 Gaius și Marcus ascultaseră dincolo de ușă. Ochii lui Gaius luceau de entuziasm. Rânji și se întoarse
către Marcus, dar zâmbetul îi pieri când își văzu prietenul cu fața palidă și cu gura încleștată.
— Ce ai, Mare?
— A spus că mama mea e o târfă, îi răspunse acesta șuierând printre dinți.
Ochii îi scânteiară sălbatic și Gaius își înăbuși tentația de a replica în glumă.
— A spus că așa a auzit; e doar un zvon. Sunt sigur că nu-i adevărat.
— Mi-au spus că a murit, la fel ca tata. Dar ea a fugit și m-a părăsit. Marcus rămase neclintit, cu ochii
scăldați în lacrimi. Sper că este o târfa! Sper să moară ca o sclavă cu plămânii stricați!
Se răsuci pe călcâie și o luă la fugă, brațele și picioarele mișcându-i-se alandala.
Gaius oftă și renunță la ideea de a-l urma. Probabil că Marcus se ducea la grajduri să stea în fân și să
mediteze preț de câteva ore. Dacă ar fi mers după el prea devreme, i-ar fi vorbit la mânie și poate chiar s-
ar fi luat la harță. Așa, lăsându-l în pace, cu timpul avea să-și revină, schimbându-și dispoziția când te
așteptai mai puțin; cunoscându-i gândurile repezi, Gaius știa că nu aveau să-i stăruie în minte prea
multă vreme. Era în firea lui și nimic nu l-ar fi putut schimba. Gaius își lipi din nou urechea de crăpătura
ușii, de unde putea să-i audă pe cei doi bărbați vorbind despre viitorul lui.
— … Fără lanțuri pentru prima dată, așa se aude. Cred că va fi un spectacol nemaipomenit. Toată
Roma o să fie acolo. Nu toți gladiatorii vor fi sclavi legați prin contract – unii dintre ei sunt oameni liberi
ademeniți de monedele de aur. Se zvonește că și Renius o să-și facă apariția.
— Renius… ar trebui să fie bătrân de-acum! Lupta în arenă încă de când eram eu tânăr, mârâi Iulius
neîncrezător.
— Poate are nevoie de bani. Unii oameni trăiesc pe picior mai mare decât îi țin curelele, dacă înțelegeți
ce vreau să spun. Faima îți dă voie să faci datorii, dar totul trebuie plătit la sfârșit.
— Poate l-am putea angaja să-l instruiască pe Gaius. Obișnuia să primească elevi, din câte îmi aduc
aminte. Dar asta se întâmpla de mult. Nu-mi vine să cred că o să lupte din nou. Atunci să iei patru
bilete, chiar mi-a trezit interesul. Și băieții o să se bucure și ei de o călătorie la oraș.
— Bine, dar înainte să-i oferim de lucru, haideți să așteptăm măcar până îi vin leii de hac bătrânului
Renius. Ar trebui să-și vândă serviciile mai ieftin dacă sângerează puțin, spuse Tubruk cu subînțeles.
— Iar cel mai ieftin ar fi mort. N-aș suporta să-l văd cum piere. Era o forță de nestăvilit când eram eu
tânăr. L-am văzut luptând în arenă cu patru sau chiar cu cinci bărbați. Odată l-au legat la ochi și l-au
pus să lupte cu doi adversari. I-a doborât din două lovituri.
— L-am văzut pregătindu-se pentru acel meci. Pânza de pe ochi îi permitea să distingă siluetele
adversarilor. Nici nu avea nevoie de mai mult. Pentru că oponenții lui îl credeau orb cu totul.
— Pune mulți bani deoparte pentru angajarea instructorilor. Arena este locul unde o să-i găsim, dar
am nevoie de experiența ta ca să-i alegem pe aceia respectabili și în putere.
— Ca întotdeauna, vă stau la dispoziție, domnule. Voi trimite vorbă chiar în seara asta să se cumpere
biletele în contul moșiei. Dacă nu mai aveți nevoie de mine…
— Mai vreau doar să-ți mulțumesc. Știu că iscusința ta ne ține pe linia de plutire. În timp ce colegii mei
senatori se dau de ceasul morții văzându-și averile irosite, eu îmi permit să stau liniștit și să zâmbesc în
fața necazurilor lor.
Se ridică în picioare și cei doi își strânseră mâinile de la încheietură, așa cum obișnuiau legionarii{13}.
Gaius se îndepărtă tiptil de ușă și apoi o luă la fugă, ducându-se la grajduri, după Marcus. După puțin
timp se opri însă și se rezemă de un perete alb și rece. Dacă nu-i trecuse supărarea? Nu, cu siguranță că
gândul la biletele pentru arenă – ca să nu mai vorbim de leii lăsați slobozi – erau de ajuns ca să-i alunge
orice întristare. Cu forțe proaspete și cu soarele mângâindu-l pe spate, se avântă în jos, pe pantele care
duceau către dependințele acoperite în lemn de tec și tei, unde erau adăpostiți caii de muncă și boii. De
undeva auzi vocea mamei lui strigându-i numele, dar nu o luă în seamă, așa cum ar fi făcut cu țipătul
ascuțit al unei păsări. Sunetul se prelinse pe lângă el, fără să-l atingă.
•
Cei doi băieți găsiră corbul neînsuflețit aproape de locul unde-l văzuseră prima oară, la marginea
pădurii de pe moșie. Zăcea pe frunzele umede, țeapăn și negru; Marcus îl zări primul, uitând într-o clipă
de tristețea și de furia de mai devreme.
— Zeus, șopti. Tubruk a avut dreptate. Era bolnav…
Se ghemui și mângâie penele încă lucioase. Gaius se aplecă odată cu el și răcoarea pădurii îi pătrunse
deodată pe cei doi, făcându-i să tremure ușor.
— Corbii prevestesc a rău, adu-ți aminte, șopti Gaius.
— Nu și Zeus. El nu își căuta decât un loc unde să moară.
Instinctiv, Marcus ridică din nou corbul, ținându-l în mâini așa cum o făcuse pentru prima dată.
Contrastul îi întristă pe amândoi. Zbaterea de dinainte pierise, iar capul atârna acum fără vlagă, susținut
parcă numai de piele. Ciocul amuțise deschis și ochii se ofiliseră, două găuri pustii. Marcus continuă să-
i mângâie penele cu degetul mare.
— Ar trebui să-l incinerăm, să-i facem o înmormântare onorabilă, spuse Gaius. Aș fugi înapoi la
bucătărie să aduc o lampă cu ulei. Am putea să-i ridicăm un rug și să turnăm puțin ulei peste el. Ar fi un
rămas-bun cum se cuvine.
Marcus încuviință și-l așeză pe Zeus cu grijă pe pământ.
— A fost un luptător. Merită ceva mai mult decât să fie lăsat să putrezească. Găsim aici destul lemn
uscat. Eu rămân să fac rugul.
— Mă întorc cât pot de repede, răspunse Gaius și se răsuci să plece. Gândește-te la niște rugăciuni,
ceva.
O luă cu pas grăbit spre conacul moșiei și Marcus rămase singur cu pasărea. Se simți înconjurat de o
solemnitate ciudată, de parcă ar fi îndeplinit un ritual religios. Încet și cu grijă, adună surcelele uscate și
le așeză formând un pătrat, începând cu rămurelele mai groase și mai vechi, și continuând cu straturi de
vreascuri amestecate cu frunze uscate. I se păru firesc să nu se grăbească.
Când se întoarse Gaius, în pădure era liniște. Băiatul pășea cu grijă, protejând flacăra mică a fitilului
în locul unde limba se revărsa în afara lămpii vechi de bucătărie. Îl găsi pe Marcus șezând pe poteca
uscată, lângă leșul negru al lui Zeus care zăcea pe o grămadă de lemn uscat.
— Va trebui să întrețin flacăra în timp ce torn uleiul, ca să se aprindă repede. Mai bine spunem acum
rugăciunile.
Odată cu lăsarea serii, lumina gălbuie și tremurândă a lămpii păru să crească în intensitate,
dezvăluindu-le chipurile aplecate asupra stârvului mic al corbului.
— Jupiter, stăpân al tuturor zeilor, redă-i acestui luptător care a murit liber zborul în lumea de
dincolo, spuse Marcus cu glasul calm, dar ferm.
Gaius se pregăti să toarne uleiul. Eliberă fitilul, evitând flacăra, și începu să reverse substanța
uleioasă, îmbibând în ea pasărea și lemnul uscat. Apoi atinse văpaia de rug.
Timp de câteva minute nu avu loc nicio reacție, cu excepția unei scântei plăpânde, din care se ivi o
vâlvătaie care crescu tot mai mare, arzând cu o lucire bolnavă.
Băieții se ridicară în picioare și Gaius așeză lampa pe cărare. Urmăriră fascinați cum penele se
aprinseră și arseră împrăștiind un iz puturos. Limbile de foc tremurară deasupra leșului, emanând
grăsimea pârjolită. Așteptară răbdători.
— La sfârșit am putea să adunăm și să îngropăm cenușa sau s-o împrăștiem prin pădure ori în râu,
șopti Gaius.
Marcus încuviință în tăcere.
Pentru a stârni focul, Gaius turnă și restul de ulei din lampă, stingând flacăra mică. Văpăile se întețiră
din nou, transformând în scrum mare parte din pene, mai puțin pe cele din jurul capului și al ciocului,
care păreau de nebiruit.
Într-un sfârșit, arse și ultima picătură de combustibil, lăsând în urmă doar tăciunii aprinși.
— Cred că abia l-am prăjit, șopti Gaius. Focul n-a fost de-ajuns de puternic.
Marcus luă un băț lung și răscoli cu el leșul acoperit în cenușa lemnului, în care încă se mai distingea
silueta corbului. Fără voia lui, băiatul rostogoli ghemul afumat de pe patul de tăciuni și Marcus se
strădui în zadar preț de câteva minute să-l readucă în poziția inițială.
— N-are niciun sens. Zi-mi tu: unde este grandoarea momentului? întrebă furios.
— Uite care e treaba, nu putem să facem mai mult de atât. Haide să-l acoperim cu frunze și gata.
Cei doi băieți adunară câteva brațe de frunze și în curând corbul pârjolit fu ascuns vederii. O apucară
tăcuți spre casă; atmosfera solemnă se risipise însă.
 • Capitolul 4 •

Circul fusese pregătit de Cornelius Sulla{14}, un bărbat aflat în plină ascensiune în rândurile
aristocrației romane. Însuși suveranul Mauretaniei{15} îl însoțise pe tânărul senator pe când era la
comanda Legiunii a II-a Alaudae în Africa. Iar acum, ca să-i facă o plăcere, regele Bocchus{16} trimisese o
sută de lei și douăzeci dintre cei mai buni lăncieri ai săi către capitală. Aceasta era atracția principală a
programului inițiat de Sulla, care avea să se întindă pe parcursul a cinci zile de senzații tari.
Trebuia să fie cel mai grandios circ amenajat vreodată la Roma, reputația și poziția socială a lui
Cornelius Sulla depinzând de reușita evenimentului. Chiar și în Senat se dezbătea problema unei
structuri permanente, care să găzduiască jocurile publice, căci băncile de lemn unite și bătute în cuie
erau prea mici și cu adevărat neîncăpătoare pentru mulțimea pestriță care se înghesuia să vadă leii
aduși tocmai de pe misteriosul continent negru. Planurile pentru un amfiteatru amplu, de formă
rotundă, o arenă ce putea fi umplută cu apă, reproducând astfel lupte navale, fuseseră deja înaintate
Senatului, dar costurile uriașe atrăseseră, în mod firesc, respingerea de către tribuni.
Gaius și Marcus îi urmau zburdând pe cei doi bărbați mai în vârstă. De când mama lui Gaius se
îmbolnăvise, rar li se dădea voie să meargă la oraș, în timp ce ea se frământa și se agita disperată la
gândul că li s-ar putea întâmpla ceva rău pe străzile pline de violență. Zgomotul mulțimii îi copleșea pe
băieți și ochii lor scotoceau pretutindeni, plini de interes.
Mulți senatori obișnuiau să se ducă la întreceri cu trăsura trasă de sclavi sau de cai. Dar tatăl lui
Gaius detesta acest lucru, preferând să meargă chiar prin mulțime, alături de voinicul Tubruk, care,
înarmat până-n dinți, știa să evite îmbrâncelile obraznice ale gloatei.
Noroiul de pe străduțele înguste devenise, sub tălpile puhoiului de oameni, o mocirlă rău mirositoare,
care în scurt timp îi acoperi cu murdărie până la genunchi, făcându-le sandalele de nerecunoscut. Toate
prăvăliile gemeau de oameni, iar trecători se îmbulzeau încontinuu din spate, împingându-i înainte.
Când drumurile erau complet blocate de carele pline de mărfuri ale negustorilor ce le transportau de la
un capăt în altul al orașului, tatăl lui Gaius îi conducea pe străduțe lăturalnice, înțesate și ele de oameni
sărmani, de cerșetori orbi sau schilozi care stăteau cu mâna întinsă în ușa dughenelor. Clădirile de
cărămidă se înălțau deasupra lor cu cinci sau șase etaje și odată se întâmplă chiar ca Tubruk să-l
ferească pe Gaius de conținutul unei găleți cu lături care se vărsase în stradă de la o fereastră deschisă.
Tatăl lui Gaius se încruntase, dar își continuase drumul fără oprire, simțul lui de orientare ajutându-i
să răzbată prin labirintul întunecos, regăsind străzile principale care duceau către circ. Zgomotul
orașului creștea pe măsură ce se apropiau, adunând în el strigătele vânzătorilor de mâncare caldă,
ciocanele fierarilor și țipetele odraslelor, care atârnau de șoldurile mamelor.
La fiecare colț de stradă, jongleri, scamatori, clovni și vrăjitori de șerpi se dădeau în spectacol pentru
câteva monede aruncate pe jos. În acea zi, profitul nu fusese prea mare, în ciuda numărului uriaș de
trecători; aceștia preferau să meargă la amfiteatru decât să arunce banii pe niște lucruri pe care oricum
le vedeau acolo în fiecare zi.
— Nu vă îndepărtați de noi, spuse Tubruk, distrăgându-i pe băieți de la șuvoiul de culori, mirosuri și
zgomote. Râse când văzu că aceștia priveau în jur cu gurile căscate. Îmi aduc aminte de prima dată când
am văzut un circ. Se numea Vespia. Acolo am purtat prima mea luptă. Nu mă antrenasem înainte și
eram foarte lent. Un simplu sclav cu sabia în mână.
— Și totuși, ai câștigat, îi răspunse Iulius zâmbind din mers.
— Mă durea foarte tare stomacul, așa că eram într-o dispoziție groaznică.
Amândoi bărbații izbucniră în râs.
— N-aș suporta să înfrunt un leu, continuă Tubruk. Am văzut câțiva în libertate în Africa. Când vor,
pot fi mai rapizi decât orice armăsar, iar colții și ghearele parcă sunt din fier.
— Au adus o sută de fiare ca astea. Se vor bate de două ori pe zi timp de cinci zile, așa că o să fie zece
împotriva mai multor luptători. Abia aștept să-i văd pe lăncierii negri în acțiune. Sunt curios să aflu dacă
sunt la fel de bine pregătiți ca aruncătorii noștri de sulițe.
Trecură pe sub intrarea arcuită și se opriră în fața unor butoaie pline cu apă. Pentru un bănuț, li se
curățară de noroi picioarele și sandalele. Era bine să fii din nou curat. Cu ajutorul însoțitorului, își găsiră
locurile rezervate de unul dintre sclavii de pe moșie, care sosise cu o seară înainte special pentru a le
ocupa. Când în sfârșit se așezară, acesta se ridică pentru a-și începe drumul lung înapoi spre casă.
Tubruk îi mai dădu o monedă, ca să-și cumpere de mâncare, și omul zâmbi vesel, mulțumit că măcar o
dată scăpase de munca istovitoare de pe câmp.
Peste tot în jur, locurile erau ocupate de familiile de patricieni și de sclavii lor. Deși Senatul nu avea
decât trei sute de reprezentanți, existau aproape o mie de alți patricieni. Legiuitorii Romei își luaseră zi
liberă pentru a asista la primele lupte ale maratonului de cinci zile. Nisipul din arenă era netezit, iar
băncile de lemn gemeau sub greutatea celor treizeci de mii de cetățeni ai Romei. Căldura dimineții se
ridica din ce în ce mai aspră, ignorată însă de cei mai mulți dintre spectatori.
— Unde sunt luptătorii, tată? întrebă Gaius, căutând cu privirea leii din cuști.
— Sunt în clădirea de-acolo, cea care seamănă cu un grajd. Vezi unde sunt porțile? Acolo.
Deschise un program împăturit, cumpărat la intrare de la un sclav.
•
Organizatorul jocurilor ne va ura bun venit și probabil îi va mulțumi lui Cornelius Sulla. Vom aplauda
cu toții iscusința cu care el a făcut posibil un astfel de spectacol. Apoi vor urma patru lupte între
gladiatori care se vor bate până când unul va fi rănit. Bătălia finală se va purta până la moarte. Renius va
face probabil o demonstrație și apoi leii vor „bate tărâmurile Africii” sau ce-o mai fi însemnând și asta.
Spectacolul promite să fie impresionant.
— Ai văzut vreodată un leu?
— O singură dată, la grădina zoologică. Dar niciodată nu m-am luptat cu vreunul. Tubruk zice că sunt
grozavi în luptă.
Amfiteatrul se cufundă în liniște când porțile se deschiseră și un om se înfățișă privirilor, îmbrăcat într-
o togă atât de albă încât aproape că strălucea.
— Parc-ar fi un zeu, șopti Marcus.
Tubruk se aplecă spre băiat.
— Nu uita că albesc materialul cu urină de om. Probabil, există un înțeles ce trebuie desprins din
asta.
Marcus îl privi uimit pentru o clipă, întrebându-se dacă nu cumva făcuse vreo glumă. Apoi dădu
uitării gândul, chinuindu-se să audă glasul celui care acum ajunsese în mijlocul arenei acoperite cu
nisip. Avea o voce antrenată, care răsuna perfect în cercul amfiteatrului. Însă, pentru că oamenii se foiau
sau își șopteau la ureche unul altuia, o parte din vorbele sale se pierdu.
— … Mulțumiri care trebuie aduse… bestiile Africii… Cornelius Sulla!
Ultimele cuvinte fură rostite pe un ton din ce în ce mai puternic și audiența ovaționă ascultătoare, mai
entuziastă decât se așteptaseră Iulius și Tubruk. Gaius auzi cuvintele bătrânului gladiator și se apropie
de tatăl său.
— Trebuie să fie un om care merită văzut.
— Și temut, îi răspunse tatăl cu o privire plină de înțelesuri.
Gaius își încordă privirea, pentru a-l vedea pe cel care se ridicase de pe locul său, făcând o
plecăciune. Purta tot o togă simplă, cu tivul de aur, brodat. Stătea îndeajuns de aproape de Gaius
pentru ca băiatul să vadă că într-adevăr acest om arăta ca un zeu. Avea o față puternică și frumoasă, și o
piele ca de aur. Salută mulțimea și se așeză la loc, zâmbind satisfăcut de manifestarea de bucurie a
oamenilor.
Toată lumea se așeză confortabil, în așteptarea atracției zilei, iar conversațiile începură să se aprindă.
Se discuta despre politică și finanțe. Cazurile în curs de judecare fură dezbătute de-a fir a păr de
patricieni. Ei reprezentau puterea supremă la Roma și deci în lumea întreagă. Deși tribunii poporului,
prin dreptul de veto conferit de lege, le mai reduseseră din atribuțiuni, încă aveau putere de viață și de
moarte asupra celor mai mulți cetățeni ai Romei.
Prima pereche de luptători își făcu apariția în tunici de culoare albastru cu negru. Niciunul nu purta
armură grea, căci spectacolul consta mai degrabă într-o etalare de viteză și de aptitudini de luptă decât
de barbarie. E adevărat că se mai și murea la aceste întreceri, dar asta se întâmpla rar. După ce salutară
organizatorul și sponsorul jocurilor, săbiile scurte, ținute strâns, și scuturile începură să se miște într-un
ritm halucinant.
— Cine o să câștige, Tubruk? se repezi deodată tatăl lui Gaius.
— Cel mai mic de statură, îmbrăcat în albastru. Are un joc de picioare excelent.
Iulius îl chemă pe unul dintre angajații circului răspunzători de alcătuirea grupurilor de pariuri și îi
dădu o monedă de aur, primind în schimb o mică plăcuță albastră. După niciun minut, bărbatul mai
scund făcu o fandare spectaculoasă și-și petrecu ușor lama spadei peste stomacul celuilalt combatant,
care tocmai înainta. Sângele țâșni ca de pe buza unei căni vărsate, sub ovațiile și blestemele audienței.
Iulius câștigă două monede în locul celei pe care o pusese chezășie și își încasă profitul entuziasmat.
Pentru fiecare dispută care urmă, de îndată ce luptătorii își intrau în rol, îl întreba pe Tubruk cine avea
să câștige. După începutul fericit, probabilitățile de a câștiga din nou scăzuseră, evident, dar ochiul de
expert al lui Tubruk nu dădu greș nici măcar o singură dată în acea zi. Deja, de al patrulea meci, toți
spectatorii din jur își lungeau gâturile pentru a prinde spusele lui Tubruk și apoi țipau după sclavii de
pariuri să le ia banii.
Tubruk se distra de minune.
 — Următoarea luptă se dă până la moarte. Șansele par să fie în favoarea corintianului Alexandros. A
fost de neoprit până acum, dar și adversarul lui din sudul Italiei este la fel de temut și nu a fost rănit
niciodată în luptă. Deocamdată, nu pot alege între ei.
— Să mă anunți de cum îți dai seama. Am zece monede puse deoparte pe care să pariez – tot profitul
meu și miza inițială. Ai un ochi desăvârșit astăzi.
Iulius îl chemă pe sclavul care ținea pariurile și îi spuse să stea în preajmă. Nimeni altcineva din zonă
nu voia să parieze, simțind că totul era în voia norocului de moment și mulțumindu-se să aștepte
semnalul lui Tubruk. Îl urmăriră, unii dintre ei cu respirația tăiată, nemișcați în așteptarea primului
semnal.
Gaius și Marcus priviră mulțimea.
— Ce șleahtă de lacomi și romanii ăștia, murmură Gaius și rânjiră unul la celălalt.
Porțile se deschiseră din nou, iar Alexandros și Enzo își făcură apariția. Romanul Enzo purta o platoșă
obișnuită, care-i acoperea brațul drept de la încheietura mâinii până la gât, și un coif de bronz deasupra
zalelor din fier. În mâna stângă ținea un scut roșu. Singurele veșminte pe care le purta erau o pânză în
jurul coapselor și câteva fâșii de in în jurul picioarelor și gleznelor. Avea un trup puternic, pe care se
zăreau puține cicatrici; totuși, o linie încrețită îi traversa pielea de la încheietura mâinii stângi până la cot.
Făcu o plecăciune către Cornelius Sulla și salută primul mulțimea, înaintea străinului.
Alexandros se mișca bine, deplasându-se către centrul amfiteatrului cu mers egal și sigur. Era
îmbrăcat aidoma adversarului, doar scutul îi era pictat în albastru.
— Nu sunt deloc ușor de deosebit, spuse Gaius. În armură, parcă ar fi frați.
Tatăl său pufni dezaprobator.
— Sângele lor nu este același. Grecul nu este la fel ca italianul. Zeii lui sunt diferiți și falși. Crede în
lucruri pe care niciun roman întreg la minte nu le-ar lua vreodată în seamă.
Vorbi fără a-și întoarce capul, atent la bărbații din arenă.
— Și ai să pariezi pe un astfel de om? continuă Gaius.
— Am să pariez, dacă Tubruk crede că va câștiga, veni răspunsul, însoțit de un zâmbet.
Întrecerea avea să înceapă la sunetul unui corn de berbec, ținut pe un suport de aramă, în primul
rând de locuri, acolo unde un bărbat scund și bărbos aștepta un semnal pentru a sufla cu putere. Cei
doi gladiatori se apropiară unul de celălalt și sunetul cornului se rostogoli în cuprinsul întinderii de
nisip.
Înainte ca Gaius să-și poată da seama dacă sunetul se oprise, mulțimea deja vuia și cei doi bărbați se
înfruntau cu sălbăticie. În primele secunde, fiecare prăvăli asupra adversarului o ploaie de lovituri,
unele găsindu-și ținta, altele alunecând pe oțelul armurilor scăldate dintr-odată în strălucirea sângelui.
— Tubruk? se auzi vocea tatălui.
Zona de tribună unde se aflau era sfâșiată între dorința de a urmări fantastica și cruda confruntare și
dorința de a paria.
Tubruk se încruntă, sprijinindu-și bărbia în pumn.
— Nu încă. Nu-mi pot da seama. Sunt amândoi la fel de buni.
Cei doi bărbați se despărțiră pentru o clipă, neputând menține ritmul acelui prim minut. Amândoi
sângerau, amândoi erau acoperiți de pulbere lipicioasă, îmbibată cu transpirație.
Alexandros își împinse cu forță scutul albastru sub cel al adversarului, tăindu-i avântul și
dezechilibrându-l. Sabia i se rotea în căutarea unei breșe unde să străpungă. Italianul se târî pe spate
fără onoare pentru a scăpa de lovitură și scutul îi căzu în praf, sub huiduielile și batjocura mulțimii,
rușinate de purtarea reprezentantului ei. Acesta se ridică din nou și atacă, atins poate de comentariile
concetățenilor.
— Tubruk? Iulius își puse mâna pe brațul bărbatului. Lupta s-ar putea sfârși în câteva clipe, iar dacă
ar fi un avantaj evident pentru unul din cei doi, pariurile s-ar opri.
— Nu încă. Nu…
Tubruk era un monument de concentrare.
Pe nisip, porțiunea din jurul combatanților era stropită în negru, acolo unde li se scursese sângele.
Amândoi săreau când la stânga, când la dreapta, apoi se năpusteau înainte tăind și spintecând, se
fereau și parau, loveau și încercau să-și păcălească adversarul. Alexandros blocă sabia italianului cu
scutul. Scutul fu în parte distrus de forța loviturii și lama se prinse în metalul mai moale al
dreptunghiului albastru. Ca și cel al adversarului, scutul fu zvârlit în nisip, cei doi bărbați înfruntându-se
acum dintr-o parte, cu mișcări ca de crab, protejați de armura de pe braț. Săbiile erau crestate și tocite,
iar efortul depus sub mușcătura vipiei romane începu să-și spună cuvântul.
— Mizează totul pe grec! Repede! cuvântă Tubruk.
Sclavul care primea pariurile privi către stăpânul său pentru aprobare. Probabilitățile fură cântărite în
șoaptă și pariurile continuară, cu aproape toți cei prezenți făcându-și partea.
 — Cinci la unu pentru Alexandros… putea să fie și mai bine dacă ne băgam mai devreme, murmură
Iulius în timp ce-i urmărea pe cei doi luptători.
Tubruk tăcu.
Unul din gladiatori fandă, cu o mișcare din braț rapidă, care-și surprinse oponentul. Sabia izbi în
coaste și un șuvoi de sânge țâșni. Riposta veni însă ca un fulger, cu o lovitură care spintecă un mușchi
important al piciorului. Mădularul cedă și bărbatul căzu la pământ, sub ploaia de lovituri ale
adversarului, care-l izbi cu sete în gât, până când celălalt rămase fără de suflare. Se prăbuși, cu pieptul
umflat de efort și durere, în balta formată din sângele lor amestecat, pe care nisipul îl sorbea încet.
— Cine a câștigat? întrebă Gaius înnebunit.
În lipsa scuturilor, finalul nu era clar. Un zvon făcu înconjurul arenei, cu aceeași întrebare repetată la
nesfârșit. Cine câștigase?
— Cred că grecul e mort, spuse sclavul care ținea pariurile.
Stăpânul său fu de părere că trupul neînsuflețit îi aparținea romanului, dar nimeni nu putea spune cu
siguranță a cui era victoria, până când învingătorul nu se ridica, îndepărtându-și coiful.
— Ce se întâmplă dacă mor amândoi? întrebă Marcus.
— Toate pariurile se anulează, răspunse stăpânul și finanțatorul sclavului.
Pesemne că și el mizase o grămadă de bani pe rezultatul final, căci părea la fel de încordat ca toți
ceilalți.
Timp de aproape un minut, supraviețuitorul zăcu epuizat, cu sângele curgându-i șiroaie. Gloata
deveni tot mai zgomotoasă, îndemnându-l să se ridice și să-și scoată coiful. Încet, vizibil săgetat de
dureri, gladiatorul apucă sabia, proptindu-se în ea ca să se ridice. Odată ajuns în picioare, se clătină
ușor și se aplecă la pământ ca să ia o mână de nisip. Îl frecă de rană, privindu-l cum se desprinde apoi
sub forma unor bulgări moi și roșii. Degetele pe care le ridică pentru a-și scoate coiful îi erau pline de
sânge.
Grecul Alexandros stătea în picioare zâmbind, cu fața palidă din cauza sângelui pierdut. Mulțimea
începu să arunce înjurături către silueta care se clătina, iar monedele sclipiră în soare, în timp ce erau
azvârlite nu ca răsplată, ci pentru a-l lovi pe grec. Banii treceau dintr-un buzunar în altul în tot
amfiteatrul, însoțiți de blesteme, și nimănui nu îi păsă atunci când gladiatorul se prăbuși din nou în
genunchi și trebui să fie ajutat de sclavi.
Tubruk îl urmări plecând, cu fața împietrită.
— Merită să vorbești cu el pentru antrenamente? întrebă Iulius, fierbând la văzul câștigurilor care îi
erau numărate într-un săculeț.
— Nu, cred că nu va rezista nici până la sfârșitul săptămânii. Oricum, a fost prea puțină școală în
tehnica lui, totul s-a bazat pe viteză și pe reflexe bune.
— Destul de bune pentru un grec, spuse Marcus, încercând să se alăture discuției.
— Da, a avut reflexe bune pentru un grec, răspunse Tubruk cu mintea departe.
•
În timp ce nisipul era netezit, mulțimea își văzu mai departe de ale ei, deși Gaius și Marcus observară
câțiva spectatori care mimau loviturile gladiatorilor, urlând și plângând în batjocură în semn de durere.
Pe când așteptau, băieții îl văzură pe Iulius bătându-l pe braț pe Tubruk și atrăgându-i atenția asupra a
doi bărbați care se apropiau printre rânduri. Amândoi păreau ușor străini locului, purtau togi din lână
aspră și trupul nu le era încărcat de podoabe de metal.
Iulius se ridică în picioare, urmat de Tubruk și de băieți. Tatăl lui Gaius întinse mâna pentru a-l
saluta pe bărbatul aflat mai în față. Acesta își plecă ușor capul când ajunse în dreptul lor.
— Salutare, prieteni! Vă rog să luați loc. Aceștia sunt fiul meu și încă un flăcău pe care-l am în grijă.
Cu siguranță pot petrece câteva minute să-și cumpere ceva de mâncare?!
Tubruk le dădu o monedă la amândoi, mesajul fiind clar. Fără prea mult chef, băieții se îndepărtară
printre rânduri, alăturându-se unei cozi din fața unei dughene cu mâncare, îi urmăriră pe cei patru
bărbați care vorbeau, foarte aproape unul de altul, sunetul vocilor pierzându-se în zarva generală.
După câteva minute, în timp ce Marcus cumpăra portocale, Gaius îi văzu pe cei doi străini
mulțumindu-i din nou tatălui său și strângându-i mâna. Apoi se îndreptă fiecare către Tubruk, care le
înmână câteva monede la plecare.
Marcus cumpărase portocale pentru fiecare și le împărți când se întoarseră la locurile lor.
— Cine erau acei oameni, tată? întrebă Gaius curios.
— Niște clienți ai mei. Am câțiva în oraș care-mi sunt apropiați, răspunse Iulius, în timp ce decojea
portocala.
— Dar cu ce se ocupă? Nu i-am mai văzut până acum.
Simțindu-i interesul, Iulius se întoarse către fiul său, zâmbind.
— Sunt oameni utili. Votează candidații pe care îi susțin sau mă păzesc în locuri periculoase. Poartă
mesaje în numele meu sau… îndeplinesc o grămadă de alte mărunțișuri. În schimb, fiecare primește
șase dinari pe zi.
Marcus slobozi un fluierat.
— Cred că adună o avere!
Iulius își îndreptă atenția către Marcus, care-și plecă privirea, jucându-se cu coaja de la portocala sa.
— Sunt bani cheltuiți cu cap. În orașul ăsta e bine să ai oameni la care poți apela repede, pentru orice
sarcină neprevăzută. Senatorii bogați pot avea și sute de clienți. Face parte din sistemul nostru.
— Și te poți încrede în clienții ăștia? interveni Gaius.
— Nu cu ceva care valorează mai mult de șase dinari pe zi, murmură Iulius.
•
Renius își făcu apariția fără a fi anunțat. Gloata de oameni care sporovăiau de zor cât timp arena de
nisip murdar era încă pustie se trezi că o ușă scundă se deschide și un bărbat pășește în lumina
soarelui. La început nu fu observat, apoi spectatorii îl arătară cu degetul, ridicându-se pe rând în
picioare.
— De ce ovaționează atât de tare? întrebă Marcus, privind printre gene la silueta care stătea în soarele
arzător.
— Pentru că a revenit în arenă. Acum o să poți spune copiilor tăi că l-ai văzut pe Renius luptând,
răspunse Tubruk zâmbind.
Toți cei prezenți păreau electrizați de spectacol. Mulțimea scanda tot mai tare:
— Re-ni-us!… Re-ni-us!
Zgomotul glasurilor înecă orice alt sunet, orice altă mișcare. Singurul ecou de pe lume era numele
acestui bărbat.
Gladiatorul își ridică sabia în semn de salut. Privit chiar și din depărtare, era clar că încă nu arăta
doborât de vârstă.
— Arată bine la șaizeci de ani, cu toate că abdomenul nu mai este plat. Uită-te la centura aia largă,
spuse Tubruk ca pentru sine. Ai pierdut puțin controlul, bătrân prostănac ce ești!
În timp ce gladiatorul primea aplauzele mulțimii, pe nisipul arenei se înșiră un rând de sclavi
luptători. Fiecare sclav purta o pânză în jurul șalelor pentru a avea libertate în mișcări și o sabie scurtă.
Nu aveau scuturi și nu purtau armură. Peste mulțime se așternu liniștea în timp ce luptătorii formară un
diamant cu Renius în centru. Urmă un moment de așteptare încordată, apoi țarcul animalelor se
deschise.
Răgetele înăbușite se putură auzi din cușcă încă mai înainte ca jivinele să fie târâte pe nisip. Mulțimea
stătea cu sufletul la gură. Trei lei se învârteau în cușca trasă de sclavii asudați. Printre gratii păreau niște
creaturi respingătoare, cu umerii ca niște cocoașe uriașe, cu capetele înzestrate cu fălci puternice privind
înapoi către coapse ca după un gând pierdut. Erau animale plăsmuite anume pentru a strivi viața între
fălcile lor masive. Labele lor loveau cu furie oarbă în barele cuștii care se mișca huruind, până ce aceasta
în sfârșit se opri.
Sclavii își ridicară ciocanele pentru a zdrobi cuiele de lemn care susțineau porțiunea din față a cuștii.
Mulțimea aștepta cu răsuflarea tăiată. Ciocanele izbiră și zăbrelele de fier se prăbușiră în nisip, stârnind
ecouri care străpunseră tăcerea. Una câte una, felinele maiestuoase își croiră drum afară, având o
iuțeală și o siguranță în mișcări de-a dreptul înfricoșătoare.
Cea mai mare dintre fiare scoase un răget sfidător către grupul de bărbați care o înfrunta de cealaltă
parte a nisipului. Cum aceștia rămaseră neclintiți, leul începu să se plimbe în sus și în jos în dreptul
cuștii, fără a-i scăpa din ochi. Tovarășii săi răgeau și dădeau târcoale.
Leul cel mare se aruncă fără de veste spre grupul de gladiatori, care se retraseră puțin, întrucât
moartea însăși se îndrepta spre ei.
Se putea auzi cum Renius urla poruncile. Cei aflați în vârful diamantului, trei bărbați neînfricați,
înfruntară atacul cu săbiile pregătite. În ultimul moment, leul făcu un salt fulgerător, trântindu-i la
pământ pe doi dintre ei, cu câte-o lovitură de labă țintită în piept. Amândoi rămaseră nemișcați, cu
piepturile sfâșiate, dezvăluind vederii albul oaselor. Al treilea sclav își roti sabia și lovi în coama bogată a
animalului, fără a-i provoca vreo rană serioasă. Fălcile se înfipseră în brațul bărbatului cu iuțeala unei
mușcături de șarpe. Acesta izbucni într-un țipăt fără de sfârșit, depărtându-se derutat și sprijinind cu o
mână rămășițele sângerânde ale celeilalte. O sabie zdreli coastele leului și-o alta reteză un tendon al
piciorului din spate, lăsându-l dintr-odată șchiop. Acest lucru înfurie și mai tare fiara, care începu să se
zbată derutată. Renius răcni o poruncă și ceilalți se dădură înapoi pentru a-i permite uciderea
animalului.
În timp ce aplica lovitura finală, ceilalți doi lei atacară. Unul din ei prinse capul bărbatului rănit care
se îndepărtase, clătinându-se pe picioare. Se auzi un trosnet scurt al fălcilor și totul luă sfârșit. Leul se
așeză lângă cadavru, ignorându-i pe ceilalți sclavi și înfruptându-se din stomacul moale. Fu repede ucis,
străpuns de trei lovituri de spadă abătute în cap și în piept.
Renius întâmpină asaltul ultimului leu pe partea stângă. Sclavul care îl apăra fu trântit la pământ și
fiara se năpusti furioasă asupra lui. Lovea cu labele, iar ghearele mari și întunecate ieșiseră ca niște
vârfuri de lance, încovoiate pentru a tăia și sfâșia. Renius fandă și străpunse animalul în piept. Sângele
țâșni din rana deschisă, negru și lipicios; lama alunecă însă pe osul pieptului și Renius se izbi de umărul
fiarei, scăpând ca prin minune de o lovitură în plin. Se rostogoli și se redresă, cu sabia încă în mână.
Când animalul își reveni și se întoarse din nou către el, Renius era deja pregătit și înfipse sabia direct în
inima leului. Acesta fu îndată părăsit de puteri, ca și cum oțelul lamei ar fi lucrat cu precizie de chirurg.
Se întinse pe nisip sângerând, gâfâind, cu simțurile încă vii, dar un suflet demn de milă de acum. Un
geamăt surd îi ieși din adâncul pieptului însângerat când Renius se apropie, scoțând un pumnal de la
brâu. Bale purpurii se prelinseră pe nisip în vreme ce plămânii sfâșiați se luptau după aer.
Renius vorbi fiarei în șoaptă, dar cuvintele nu se auziră în tribune. Își puse mâna pe coama
animalului, mângâindu-l absent, ca pe un tovarăș devotat. Apoi îi înfipse lama în gât și se așternu
tăcerea.
Mulțimea păru că-și trage răsuflarea pentru prima dată după un timp mult prea îndelungat, apoi râse
ușurată. Patru bărbați zăceau în nisip, însă Renius, bătrânul mercenar, rămăsese în picioare, stors de
puteri. Gloata începu să-i scandeze numele, dar luptătorul făcu o plecăciune scurtă și părăsi ringul,
pășind grăbit către ușa cea scundă și apoi mistuindu-se în întuneric.
— Du-te repede, Tubruk! Știi care-i oferta mea cea mai mare. Ține minte, un an. Un an întreg în slujba
mea.
Tubruk dispăru în mulțime, lăsându-i pe băieți să se întrețină cu Iulius. Dar fără el, ca să lege
conversația, aceasta fu repede abandonată. Iulius își iubea fiul, dar nu-i plăcuse niciodată să stea de
vorbă cu cei tineri. Trăncăneau tot timpul și nu știau să dea dovadă de moderație și de tact.
— O să fie un profesor dur, dacă e adevărat ce se spune despre el. Pe vremuri era fără pereche în tot
imperiul, dar Tubruk știe povestea mai bine decât mine.
Băieții încuviințară nerăbdători, hotărâți să scoată mai multe de la Tubruk de îndată ce s-ar ivi ocazia.
•
La moșie toamna își îmbrăcase deja hainele când băieții îl văzură din nou pe Renius, descălecând în
curtea pietruită a grajdurilor. Faptul că putea călări ca un ofițer sau ca un membru al Senatului era un
semn al poziției sale în societate.
Marcus și Gaius își petrecuseră timpul în hambarul vecin, sărind de pe baloții înalți în paiele moi. Nu
se cădea să fie văzuți, acoperiți de fân și de praf cum erau, așa că-l iscodeau cu privirea pe vizitator de
după colț. Acesta se uită înjur când Tubruk veni să-l întâmpine, luându-i hățurile.
— Vei fi primit de îndată ce-ți vei trage sufletul după călătorie.
— Am parcurs mai puțin de opt kilometri. Nu-s nici murdar și nici nu put ca un animal. Condu-mă
acum sau îmi găsesc singur drumul, îl repezi bătrânul soldat, încruntându-se.
— Văd că farmecul și bunele maniere nu te-au părăsit de când ai lucrat cu mine.
Renius nu schiță niciun zâmbet și pentru o clipă băieții se așteptară să-l vadă lovindu-l sau înjurându-
l.
— Observ că încă nu ai deprins buna-cuviință față de cei mai în vârstă. Mă așteptam la mai mult.
— Dar tu ești mai în vârstă decât oricine. Cred că acum înțeleg la ce te aștepți.
Renius rămase o clipă nemișcat, clipind rar.
— Vrei să-mi trag sabia?
Tubruk nu se clinti din loc și cei doi băieți observară pentru prima dată că și el își purta sabia veche în
teacă.
— Nu vreau decât să nu uiți că eu sunt răspunzător de administrarea moșiei și că sunt un om liber la
fel ca tine. Ne-ar prinde bine la amândoi să ne înțelegem; aici nu e vorba despre favoruri.
De data asta Renius zâmbi.
— Ai dreptate. Condu-mă atunci la stăpânul casei. Aș vrea să-l întâlnesc pe omul care ține în slujba sa
niște indivizi așa de interesanți.
Când bărbații se îndepărtară, Gaius și Marcus își întâlniră privirile, cu ochii strălucind de emoție.
— Va fi un adevărat tiran, dar o să fie repede impresionat de talentul pe care-l are pe mână… șopti
Marcus.
— O să-și dea seama că noi suntem ultima lui mare realizare înainte să dea colțul, continuă Gaius,
urmărind ideea.
— O să fiu cel mai mare spadasin din ținut, mai ales că încă de când eram în scutece fac exerciții de
întindere a brațelor în fiecare seară, adăugă Marcus.
— Maimuța războinică va fi numele tău! proclamă Gaius cu nespusă admirație.
Marcus îi aruncă paie-n față apoi se luară la trântă bătându-se în joacă și rostogolindu-se până când
Gaius sfârși călare pe tovarășul său, cu toată greutatea pe pieptul acestuia.
— Eu am să fiu un spadasin un pic mai bun, dar prea modest ca să te fac de râs în fața doamnelor.
Luă o poziție mândră, dar Marcus îl trânti din nou în fân. Șezură astfel o vreme, gâfâind și visând cu
ochii deschiși.
În cele din urmă, Marcus vorbi:
— E adevărat, tu o să conduci moșia asta, ca și tatăl tău. Eu nu am nimic, iar tu știi că maică-mea e o
târfa… nu, să nu-mi spui nimic. Amândoi am auzit ce a spus tatăl tău. În afară de nume, care e pătat, nu
am nicio altă moștenire. Nu pot avea un viitor strălucit decât în armată; măcar acolo am o origine destul
de nobilă ca să-mi permită un rang înalt. Faptul că Renius ne antrenează ne va ajuta pe amândoi, dar
îmi va fi de folos mai ales mie.
— Știi că vei fi mereu prietenul meu. Nimic nu ne poate despărți. Gaius vorbi răspicat, privindu-l în
ochi.
— Ne vom găsi drumul împreună.
Amândoi încuviințară și-și strânseră mâinile pentru a pecetlui pactul. Când terminară, zăriră silueta
masivă a lui Tubruk ivindu-se de după hambar.
— Treceți și vă spălați. Când Renius o să termine cu tatăl vostru, o să vrea să facă un soi de inspecție.
Se ridicară încet, neliniștea vădindu-li-se din mișcări.
— Este un om rău? întrebă Gaius.
Tubruk nu zâmbi.
— Da, e dur. E cel mai aspru om pe care l-am cunoscut vreodată. Câștigă în luptă pentru că alți
oameni simt durerea și le este teamă de moarte și de schilodire. Seamănă mai mult cu o sabie decât cu
un om și-o să vă facă pe amândoi la fel de aspri ca și el. Poate că nu o să-i mulțumiți niciodată – o să-l
urâți chiar –, dar ceea ce veți primi de la el vă va salva viața în multe rânduri.
Gaius îl privi întrebător.
— Îl cunoșteai dinainte?
Tubruk râse cu un fel de lătrat lipsit de haz.
— Așa aș zice. M-a antrenat pentru arenă când eram sclav.
Se întoarse și ochii îi sclipiră în bătaia soarelui, apoi se făcu nevăzut.
•
Renius stătea drept, cu picioarele depărtate și mâinile la spate. Se încruntă la Iulius, care stătea pe
scaun.
— Nu, dacă intervine cineva, am plecat pe loc. Vrei ca fiul tău și plodul târfei să devină soldați. Eu știu
cum să fac asta. Într-un fel sau altul, asta am făcut toată viața. Unii învață doar când sunt atacați, alții nu
învață niciodată. Pe câțiva dintre aceștia i-am lăsat în urmă în morminte străine.
— Tubruk o să vrea să discute cu tine despre ce progrese au făcut. De obicei are o judecată
ireproșabilă. Doar a fost antrenat de tine, spuse Iulius, încă încercând să-și recâștige poziția pe care
simțea că o pierduse.
Bărbatul din fața lui avea o putere copleșitoare. Dominase conversația din momentul în care pășise în
cameră, în loc să stabilească planul de antrenament pe care băieții aveau să-l urmeze, așa cum
intenționase, Iulius se trezise în poziție defensivă, răspunzând la întrebări legate de moșie și de condițiile
de pregătire. Acum știa mai bine ce nu avea decât ce avea.
— Sunt foarte tineri și…
— Mai târziu ar fi prea târziu. Poți să iei un om de douăzeci de ani și să-l transformi într-un soldat
priceput, capabil și puternic. Un copil, însă, poate fi modelat într-un luptător de fier, invincibil. Unii ar
spune chiar că ai așteptat prea mult, un antrenament adecvat ar trebui să înceapă la cinci ani. Eu
personal sunt de părere că la zece ani e vârsta optimă pentru a asigura o bună dezvoltare a mușchilor și
a capacității pulmonare. Dacă începi mai devreme i-ai putea descuraja; mai târziu, dimpotrivă,
caracterul e deja orientat în direcția proastă.
— Sunt de acord, într-o oarecare mă…
— Băiatul târfei este de fapt fiul tău? întrebă Renius cu voce tăioasă, dar joasă, ca și cum s-ar fi
interesat de vreme.
— Cum? Pe zei, nu! Eu…
— Bine. Ar fi însemnat că lucrurile se complică. Atunci accept un an de contract. Ai cuvântul meu. În
cinci minute să-i aduci pe băieți în curtea grajdurilor ca să-i inspectez. M-au văzut când am venit, așa că
ar trebui să fie pregătiți. O să vin să-ți raportez în camera asta o dată pe trimestru. Fii amabil și anunță-
mă când nu poți ajunge la întâlnire. Ziua bună!
Se întoarse pe călcâie și ieși cu pași mari. În urma lui, Iulius răsuflă ușurat, cu un sentiment
amestecat de uimire și mulțumire.
— S-ar putea să fie exact ce voiam, spuse și, pentru prima dată în acea dimineață, zâmbi.
 • Capitolul 5 •

Primul lucru care li se spusese fusese că vor avea parte de o noapte bună de somn. Vreme de opt ore,
dinainte de miezul nopții și până în zori, erau lăsați în pace. În restul timpului erau dăscăliți, îmbărbătați
sau îndopați cu forța în pauze făcute pe fugă, de numai câteva minute.
Încă din prima zi, lui Marcus îi pierise tot entuziasmul, când Renius îl apucase de bărbie cu mâna lui
aspră și îl privise iscoditor în ochi.
— Slab de înger ca și maică-sa.
Nu mai spusese nimic altceva, dar obrajii lui Marcus ardeau de umilință, gândindu-se că bătrânul
ostaș, de care își dorise atât de mult să fie apreciat, probabil o văzuse pe mama lui în oraș. Din prima
clipă, dorința de a-i fi pe plac lui Renius deveni pentru el o sursă de rușine. Știa că trebuia să dea tot ce
avea mai bun la antrenamente, dar că niciodată nu-l va mulțumi pe ticălosul bătrân.
Pe Renius era ușor să-l dușmănești. Din primul moment, i se adresă lui Gaius pe nume, în timp ce pe
Marcus îl strigă „băiete” sau „fiul târfei”. Gaius își dădea seama că o făcea înadins, poate că era vreo
încercare de a le transforma ura într-un instrument care să-i facă mai buni. Și totuși, nu-și putea reprima
un sentiment de enervare văzându-și prietenul umilit la nesfârșit.
Moșia era traversată de un râu care-și purta undele reci la vale, către mare. La o lună de la sosirea lui
Renius, fură duși la albie, cândva înainte de prânz. Gladiatorul făcu semn către o zonă întunecată, aflată
la umbră.
— Intrați în apă, le spuse.
Se uitară unul la celălalt nedumeriți.
Amorțiră de frig chiar dintru început.
— Stați aici până mă întorc după voi, răsună porunca, strigată peste umăr, în timp ce Renius își urmă
drumul la deal, către casă, unde mâncă puțin și se îmbăie înainte de a-și petrece după-amiaza fierbinte
dormind.
Marcus fu pătruns de frig mai rău decât prietenul său. După numai câteva ore, era deja vânăt la față și
nu putea vorbi din cauza tremuratului. Către seară picioarele îi amorțiseră de tot și mușchii feței și ai
gâtului îl dureau din cauza spasmelor.
Vorbiră cu greutate, numai cât să-și abată atenția de la frig. Orele trecură și conversația se stinse.
Starea lui Gaius nu era nici pe departe atât de proastă ca a lui Marcus. Mădularele îi amorțiseră de
mult, dar încă respira cu ușurință, pe când Marcus abia își trăgea sufletul.
Ziua se răci pe nesimțite dincolo de frigul etern așternut în acea porțiune umbrită a apei care curgea
cu repeziciune. Marcus se odihnea, rezemându-și capul când într-o parte, când în cealaltă, cu un ochi
pe jumătate scufundat și clipind rar, fără a vedea nimic. Mintea îi zbura departe până când nasul i se
acoperea de apă și se îndrepta din nou, ridicându-se la suprafață. Apoi, când durerea devenea
insuportabilă, se mai scufunda o dată. Nu își vorbiseră de mult. Devenise o luptă personală, dar nu
împotriva celuilalt. Erau hotărâți să rămână acolo până când Renius avea să se întoarcă și să le
poruncească să iasă.
Odată cu lăsarea serii, amândoi își dădură seama că nu ar putea ieși singuri din apă. În caz că Renius
și-ar fi făcut chiar atunci apariția și i-ar fi felicitat, ar fi trebuit să-i tragă afară chiar el, udându-se astfel și
umplându-se de noroi, dacă exista strop de dreptate pe lume.
Marcus ațipea, apoi se trezea tresărind, dându-și seama că nu mai percepea atât de clar frigul și
întunericul. În acel moment își puse întrebarea dacă nu cumva avea să moară în râu.
În timp ce moțăia astfel, simți căldura învăluindu-l și i se păru că aude trosnind un foc de lemne. Un
bătrânel răscolea jarul cu piciorul, zâmbind la scânteile limbilor de foc. Se întoarse și păru că-l observă
pe băiatul care-l urmărea cu privirea, pierdut și alb ca varul.
— Vino mai aproape de căldură, băiete. N-o să-ți fac niciun rău.
Fața bătrânului era brăzdată de riduri și de praful anilor de muncă și de griji. Era plină de cicatrici și
aproape că semăna cu o geantă peticită. Mâinile-i erau traversate de vene groase care tresăreau sub
piele la orice mișcare a degetelor umflate. Era îmbrăcat ca un veșnic călător, cu hainele cârpite, iar la gât
purta o bucată de pânză roșie.
— Ce avem noi aici? Un peștișor de noroi! Destul de rar prin părțile astea, dar, zice-se, destul de bun
de mâncat. Ai putea să-ți tai un picior și să ne hrănim amândoi. Să știi că mă pricep să opresc
sângerarea, cunosc eu o șmecherie.
Sprâncenele uriașe se zbârliră, ridicându-se, vădind interes la adresa acestui gând. Ochii sclipiră și
gura se deschise descoperind gingiile moi, umede și încrețite. Omul se căută prin buzunare, copiat de
umbrele care fluturau pe pereții de un galben-închis, luminați doar de flăcări.
 — Stai nemișcat, băiete, am un cuțit cu zimți pentru tine…
O mână ca o piatră îi apăsă pe toată fața, mai mare decât s-ar fi cuvenit să fie orice mână de om.
Respirația bătrânului îi sufla cald în ureche, cu un miros pătrunzător de dinți stricați.
Se trezi aproape înecat, sleit de puteri. Stomacul îi ghiorăia și luna se ridicase pe cer. Gaius stătea
lângă el nemișcat, cu fața abia răsărind deasupra apei negre și reci ca gheața.
Gata. Îi era de ajuns. Dacă trebuia să aleagă între a pierde sau a muri, atunci alegea să piardă, fără
să-i pese câtuși de puțin de urmări. Tactic vorbind, era cea mai bună alegere. Câteodată e mai bine să te
retragi și să-ți grupezi forțele. Asta era ceea ce voia bătrânul să le arate. Voia ca ei să renunțe și poate că
aștepta pe undeva în apropiere, aștepta ca ei să învețe această lecție extrem de importantă.
Marcus nu-și mai aducea aminte de vis, doar de teama că s-ar fi putut sufoca, pe care încă o resimțea.
Corpul părea că-și pierduse contururile; acum plutea greu la suprafață, ca un buștean scufundat în apă.
Se transformase într-un fel de pește cu pielea subțire, un locuitor al adâncurilor. Încerca să-și adune
puterile, iar gura i se deschise, umplându-se cu apă înghețată. Se aplecă în față și-și ridică brațul ca să
apuce o rădăcină. Era pentru prima oară după unsprezece ore când un mădular ieșea din apă. Simți
abătându-se asupra lui un frig de moarte, dar nu îi păru rău. Gaius se afla încă acolo, dar el avea cu
siguranță o altă rezistență trupească. Marcus nu voia să moară doar ca să-i facă pe plac unui moș de
gladiator ros de vărsat.
Se târî afară, centimetru cu centimetru, cu mâlul împroșcându-i fața și pieptul în timp ce se cățăra pe
mal. Stomacul umflat părea că-i plutește în apă, plin cu aer. Un fior de extaz îl străbătu când se văzu la
mal, când simți sub tălpi pământul tare. Se întinse pe jos și începu să tremure, cuprins de spasme de
greață. Fierea galbenă i se prelinse încet de pe buze și se scurse în nămolul negru. Noaptea era învăluită
în tăcere, iar el se simțea ca și cum se târâse afară din mormânt.
Zorile îl găsiră tot acolo, o umbră deasupra lui împiedicând soarele palid să-l încălzească. Renius
stătea în picioare și privea încruntat, dar nu la Marcus, ci la silueta mică și albă ca varul a băiatului care
se afla încă în apă, cu ochii închiși și cu buzele vinete. Marcus zări un fior brusc de îngrijorare străbătând
chipul ca de stâncă.
— Băiete! se repezi vocea aspră pe care deja o urau. Gaius!
Făptura din apă se legănă purtată de curent, dar nu se auzi niciun răspuns. Gura lui Renius se
încleștă și bătrânul soldat intră până la brâu în râu, apucându-l și trăgându-l afară pe băiatul de zece ani
ca pe un cățeluș purtat pe umăr. Ochii lui Gaius se deschiseră brusc, fără a putea însă focaliza. Marcus
se ridică, în vreme ce bătrânul se îndepărta cu pași mari, purtându-și povara. Era clar că se îndrepta
către casă. Băiatul se luă după el, clătinându-se, chinuit de dureri de mușchi.
În urma lor, Tubruk stătea în umbra malului opus, încă ascuns vederii de frunzișul în care se aflase
toată noaptea. Cu ochi mijiți și reci ca râul, privea la siluetele care se îndepărtau.
•
Renius părea mânat de o furie continuă. După luni întregi de antrenament, băieții nu-l văzuseră
zâmbind decât în bătaie de joc. În zilele proaste avea obiceiul să își frece gâtul, apoi se repezea la ei,
creând impresia că avea să explodeze în orice moment. Cel mai rău era la amiază, când soarele era în
înaltul cerului; atunci pielea i se irita de enervare la cea mai mică greșeală.
— Țineți piatra chiar în fața voastră! se răstea la Gaius și la Marcus, care nădușeau de cald.
Sarcina lor în acea după-amiază era să stea în picioare cu mâinile întinse în față, ținând în palme o
piatră de mărimea pumnului. La început fusese ușor.
Pe Gaius îl dureau acum umerii, iar brațele-i amorțiseră, încercă să-și încordeze mușchii, dar părea că
nu-i mai putea controla. Transpirând, văzu cum mâna îi coboară sub greutatea pietrei, apoi simți un
spasm în stomac sub lovitura de bici a lui Renius. Mâinile și mușchii îi tremurară de durere. Se
concentră asupra pietrei mușcându-și buza.
— N-o să-i dați drumul! Veți primi durerea cu bucurie. N-o să-i dați drumul.
Vocea lui Renius suna ca o lozincă aspră în timp ce se-nvârtea în jurul băieților. Ridicau pietrele
pentru a patra oară și de fiecare dată era tot mai greu. Li se îngăduia să-și odihnească brațele chinuite
numai un minut, apoi comanda se auzea din nou.
— Opriți-vă, spuse Renius, urmărindu-i cu biciul să vadă dacă-și controlau coborârea brațelor.
Marcus respira din greu; bătrânul luptător strânse din buze.
— Va veni o vreme când o să vi se pară că nu mai puteți suporta durerea și viețile oamenilor vor
depinde de asta. Poate că veți susține o sfoară pe care se cațără alții sau veți merge complet echipați mai
bine de șaizeci de kilometri ca să vă salvați tovarășii. Mă urmăriți?
Băieții dădură din cap încercând să nu gâfâie de oboseală, mulțumiți că le vorbea, în loc să le
comande să ridice iar piatra.
— Am văzut oameni mărșăluind până la moarte, căzând în colbul drumului, cu mădularele zvâcnind și
încercând să se ridice. Au fost îngropați cu cinste. Am văzut oameni din legiunea mea care păstrau
rândurile și se mișcau în formație, ținându-și mațele cu o mână ca să nu le cadă. Au fost îngropați cu
cinste. Făcu o pauză ca să-și cântărească vorbele, frecându-și ceafa de parcă îl înțepase ceva. Vor fi
momente când o să vă doriți pur și simplu să stați jos, să renunțați. Când trupul vă va spune că nu mai
poate și spiritul va fi slab. Toate astea sunt minciuni. Doar sălbaticii și fiarele câmpului renunță. Noi
mergem tot înainte. Credeți că acum sunteți epuizați? Vă dor brațele? Vă asigur că o să ridicați piatra aia
de încă zece ori într-o oră și o s-o țineți în mâna întinsă. Și de încă zece ori dacă o lăsați să cadă.
O sclavă tocmai spăla praful de pe un perete ce împrejmuia curtea într-o parte. Nu privea deloc către
băieți, doar tresărea ușor atunci când bătrânul gladiator urla vreo comandă. Gaius văzu că și ea părea
obosită, dar mai observă și că era atrăgătoare; avea părul lung și negru, iar pe trup purta veșminte largi
de sclavă. Fața îi era delicată, avea ochii negri și gura cărnoasă, pe care o ținea strânsă, semn că era
concentrată la muncă. Din câte își amintea el, o chema Alexandria.
În timp ce Renius vorbea, fata se aplecă să înmoaie cârpa în găleată, zăbovind să curețe murdăria de
pe material. Gulerul cămășii se deschise larg când ea se lăsă în jos și Gaius putu zări pielea fină a
gâtului curgând lin până la formele molatice ale sânilor. I se păru că vede în adânc, până la pântece, și își
imagină sfârcurile frecându-se ușor de stofa aspră la fiecare mișcare.
În acel moment uită de Renius, în ciuda durerii din brațe.
Bătrânul se opri din vorbit și se răsuci pe călcâie ca să vadă ce anume le distrăgea atenția băieților de
la lecție. La vederea sclavei scoase un mârâit puternic și ajunse la ea din trei salturi mari, o luă de braț și
o strânse cu atâta forță, încât fata țipă. Vocea bărbatului suna ca un răget:
— Eu îi învăț pe copiii ăștia o lecție care o să le salveze viața și tu îți vânturi țâțele la ei ca o târfă ieftină!
Fata se chirci sub furia gladiatorului, trăgându-se cât mai departe de bărbatul ce-i strângea în
continuare încheietura.
— Eu… se bâlbâi ea, părând zăpăcită, dar Renius trase o înjurătură și-o apucă de păr.
Fata tresări de durere, iar el o răsuci cu fața spre băieți.
— Nu-mi pasă dacă mai sunt o mie ca asta în spatele meu! Eu vă învăț să vă concentrați!
Cu o mișcare bruscă îi seceră picioarele, iar fata căzu la pământ.
Ținând-o în continuare de păr cu o mână, cu cealaltă ridică biciul și-l abătu cu lovituri ascuțite, în
ritmul vorbelor.
— Nu-i vei distrage pe acești băieți în timp ce predau eu!
Fata plângea când Renius îi dădu drumul. Se târî câțiva pași, apoi se ridică și fugi din curte suspinând.
Marcus și Gaius păreau de-a dreptul împietriți când Renius se întoarse către ei. Avea o expresie
cruntă pe chip.
— Țineți-vă gura, băieți! Ăsta n-a fost nicicând un joc. O să vă fac îndeajuns de vrednici și de tari ca să
slujiți Republica atunci când eu nu voi mai fi. Nu voi tolera nicio slăbiciune din partea voastră. Acum
ridicați pietrele și țineți-le în mână până am să vă spun eu.
Băieții își înălțară din nou brațele, fără a îndrăzni să se privească.
•
În acea seară, când liniștea se așternu peste moșie și Renius plecase deja la oraș, Gaius își amână
prăbușirea obișnuită în apele adânci ale somnului pentru a vizita dependințele sclavilor. Se simțea
vinovat că se afla acolo și trăgea cu ochiul după umbra lui Tubruk, deși nu putea să-și explice prea bine
de ce.
Sclavii din gospodărie dormeau sub același acoperiș ca și familia, într-o aripă a casei cu încăperi
simple. Nu era un mediu cu care să fi fost obișnuit, așa că nu se simțea în apele lui mergând pe
coridoarele întunecate și întrebându-se dacă ar fi trebuit să bată la uși sau pur și simplu s-o strige pe
nume, în caz că într-adevăr o chema Alexandria.
O găsi șezând pe o poliță joasă, în fața unei uși deschise. Părea că e pierdută-n gânduri, iar el își drese
ușor vocea când o recunoscu. Fata sări în picioare speriată, apoi rămase nemișcată, privind în jos. Se
spălase de praful de peste zi și pielea îi era acum catifelată și palidă în lumina serii. Părul îl avea strâns
la spate cu o bucată de pânză și ochii adânci păreau a aduna în ei întunericul.
— Te numești cumva Alexandria? o întrebă șoptit.
Fata aprobă din cap.
— Am venit să-mi cer scuze pentru azi. Te urmăream cum trebăluiești și Renius a crezut că ne
distrăgeai atenția.
Stătea în fața lui perfect nemișcată, cu ochii încă ațintiți în podea, la picioarele lui. Tăcerea se așternu
pentru o clipă și el roși, neștiind cum să-și ducă vorba mai departe.
— Asta am vrut să-ți spun. Îmi pare rău. A fost prea aspru…
Fata continuă să tacă. Ar fi vrut să-și verse mâhnirea, dar cel din fața ei era fiul casei.
„Sunt o sclavă, și-ar fi dorit să spună. Fiecare zi pentru mine înseamnă durere și umilință. Nu trebuie
să-mi spui nimic.”
 Gaius mai așteptă câteva clipe, apoi plecă, dorindu-și să nu fi venit.
Alexandria îl urmări plecând, privindu-i mersul încrezător și puterea care se ghicea în el, scoasă la
lumină de Renius. Cu anii, avea să ajungă la fel de rău ca bătrânul gladiator. Doar era om liber și roman
pe deasupra. Era milos numai datorită tinereții, dar asta urma să piară curând în curtea de
antrenamente. Fața îi ardea, cuprinsă de furia pe care nu îndrăznise să și-o arate. Faptul că nu îi vorbise
însemna o victorie, una mică, pe care însă o prețuia.
•
Renius raporta progresul pe care-l făceau băieții de patru ori pe an. Cu o seară înainte de ziua
stabilită, tatăl lui Gaius se întorcea de la reședința din capitală pentru a primi veștile lui Tubruk despre
starea moșiei. Urma să se vadă și cu băieții și să petreacă puțin timp cu fiul său. A doua zi avea să-l
întâlnească pe Renius în zori, iar băieții puteau dormi mai mult dimineața, bucuroși să aibă parte de o
mică pauză în rutina zilnică.
Prima dare de seamă fusese frustrant de scurtă.
— E un început. Amândoi au ceva talent. La asta se rezumase întreg raportul lui Renius.
După o tăcere lungă, Iulius își dădu seama că nu avea să mai urmeze niciun alt comentariu.
— Sunt ascultători? întrebă, mirat de lipsa de informații.
Pentru asta plătea atâta aur?
— Bineînțeles, răspunse Renius ca și cum nu se așteptase la o asemenea întrebare.
— Putem avea… speranțe? se încăpățână Iulius, refuzând să lase conversația să se încheie ca și
ultima oară, cu toate că avea din nou sentimentul că se adresa unui superior, și nu unuia care era în
slujba lui.
— Începutul a fost mai greu. Ăsta nu e un lucru care să se obțină repede.
— Niciun lucru de valoare nu se obține repede, răspunse Iulius calm.
Se priviră o clipă în liniște și amândoi încuviințară cele deja spuse. Interviul era pe sfârșite. Bătrânul
luptător îl salută pe Iulius printr-o strângere rapidă, dar fermă a mâinii aspre și plecă. Tatăl lui Gaius
rămase în picioare, privind lung la ușa care se închisese în urma gladiatorului.
Tubruk considera că metodele de antrenament erau primejdioase și chiar îi menționase un incident, o
situație în care băieții s-ar fi putut îneca, nefiind supravegheați. Iulius strânse din dinți. Știa că, dacă i-ar
fi spus lui Renius despre temerile lui, ar fi însemnat să rupă înțelegerea cu el. Sarcina de a-l împiedica
pe bătrânul mercenar să meargă prea departe îi revenea administratorului moșiei.
Oftând, se așeză din nou pentru a medita la problemele care-l așteptau la Roma. Puterea lui Cornelius
Sulla creștea din ce în ce mai mult, acesta aducând câteva orășele din sudul țării sub controlul Romei.
Oare care era numele celui din urmă? Pompei, un fel de orășel de munte. Sulla reușea să pătrundă în
mintea publicului neștiutor cu victorii mărunte ca aceasta. Un grup de senatori se afla sub influența lui
datorită unei urzeli de minciuni, de mituiri și lingușiri. Gândul că toți erau oameni tineri îl făcu să se
cutremure pe soldatul mult încercat. Dacă ăsta era viitorul Romei, atunci nu mai voia să-l vadă!
În loc să trateze cu seriozitate problemele imperiului, ei păreau a trăi numai cu plăceri murdare dintre
cele mai oculte; se închinau la templul Afroditei și pretindeau că sunt „Noii Romani”.
Puține lucruri care se petreceau în templele Capitoliului{17} mai îngrozeau opinia publică, dar noua
bandă de indivizi părea dispusă să întreacă orice limită, orice cuviință. Unul dintre tribunii poporului, un
oponent înverșunat al lui Sulla, fusese găsit mort. Acesta nu ar fi fost un lucru neobișnuit în sine; fusese
găsit într-o baltă formată de sângele care se scursese dintr-o venă a piciorului, tăiată cu precizie, o
moarte destul de întâlnită. Problema era că și copiii lui fuseseră omorâți, ceea ce părea să reprezinte un
avertisment pentru ceilalți. Nu existau martori, nici indicii care să conducă la făptaș. Era puțin probabil
ca ucigașul să fie găsit vreodată, numai că, înainte de alegerea unui nou tribun, Sulla impusese o
rezoluție prin care generalilor li se acorda autonomie mai mare pe câmpul de luptă. El însuși pledase
pentru necesitatea unei astfel de legi într-un discurs în care pusese multă elocință și pasiune. Senatul
votase pentru, crescându-i și mai mult puterea, în timp ce Republica își pierdea din autoritate.
Până acum Iulius reușise să rămână neutru, dar, pentru că era înrudit prin alianță cu un alt personaj
influent, Marius, cumnatul lui, știa că în cele din urmă trebuia să aleagă în ce tabără va intra. Un om
înțelept ca el putea să prevadă schimbările ce aveau să vină, dar faptul că libertățile Republicii erau
percepute drept piedici de tot mai multe capete înfierbântate din Senat nu putea decât să-l întristeze.
Marius credea și el în ideea că un om puternic ar trebui să se folosească de lege în avantajul lui, în loc
să i se supună. Deja dovedise acest lucru făcând din sistemul de alegere a consulilor o bătaie de joc.
Legea romană spunea că un consul nu putea fi numit decât o singură dată de Senat, urmând ca după
această perioadă alesul să renunțe la funcție. Dimpotrivă, Marius își aranjase de curând o a treia
numire, profitând de războaiele câștigate împotriva triburilor cimbri{18} și a teutonilor, pe care-i zdrobise
cu Legiunea Primigenia{19}. În Roma viitorului, cumnatul lui era încă un om cu greutate și Iulius trebuia
să-și găsească protecție în umbra lui, dacă puterea lui Sulla ar fi crescut în continuare.
 Ar fi însemnat să rămână dator și să-și piardă o parte din autonomie dacă ar fi trecut fățiș în tabăra lui
Marius, dar asta s-ar fi putut dovedi singura alegere înțeleaptă. Își dorea să se poată sfătui cu soția lui, s-
o asculte disecând problema cu mintea ei ageră, așa ca altădată. De fiecare dată ea vedea un aspect al
problemei sau aducea în discuție un punct de vedere de care nimeni altcineva nu și-ar fi dat seama.
Ducea dorul zâmbetului ei ascuns, îi lipsea felul în care obișnuia să-i pună palmele pe ochi când era
obosit, aducându-i o senzație minunată de liniște și pace…
Porni grăbit pe coridoarele ce duceau spre camerele Aureliei și se opri în fața ușii, ascultându-i
respirația adâncă și calmă, abia perceptibilă în tăcerea nopții.
Intră cu grijă și traversă încăperea până în dreptul făpturii adormite, sărutând-o ușor pe frunte.
Aurelia nu se trezi, iar el se așeză pe marginea patului, privind-o.
Atunci când dormea, părea aceeași femeie dintotdeauna. În orice moment s-ar fi putut deștepta și
ochii i s-ar fi umplut de spirit și de vioiciune. Ar fi râs să-l vadă cum stătea acolo în întuneric, ar fi tras
pătura și l-ar fi chemat lângă ea, să-i încălzească trupul.
— La cine aș putea să caut sprijin, draga mea? șopti el. Cui ar trebui să-i ofer susținerea și încrederea
mea ca să protejeze orașul și Republica? Cred că lui Marius nu-i pasă mai mult de asta decât îi pasă lui
Sulla însuși. Își frecă bărbia, simțindu-și barba țepoasă. Cum să asigur adăpostul soției și fiului meu? Cui
să-i încredințez casa mea? Lupului sau șarpelui?
Întrebarea se risipi în tăcere și Iulius dădu ușor din cap. Se ridică și-o sărută pe Aurelia, închipuindu-
și pentru o clipă că, dacă ea și-ar fi deschis ochii, ar fi putut recunoaște în adâncul lor pe cineva de
demult. Apoi plecă în liniște, închizând ușor ușa în urma lui.
Când Tubruk își făcu turul de strajă în acea seară, până și cele din urmă lumânări se topiseră, iar
camerele erau învăluite în întuneric. Iulius stătea încă pe scaun, însă ochii îi erau închiși, iar pieptul se
ridica și cobora ușor, un șuierat slab ieșindu-i din nări. Tubruk dădu din cap, mulțumit că stăpânul său
avea parte de puțină odihnă de la grijile zilnice.
•
A doua zi dimineață Iulius luă micul dejun cu băieții, o mică încălcare a postului cu pâine, fructe și o
fiertură caldă, pentru a compensa răcoarea zorilor. Gândurile negre ale zilei trecute fuseseră date
deoparte; Iulius stătea mândru în scaun, cu privirea limpede.
— Arătați sănătoși și puternici, le spuse celor doi. Renius a făcut din voi niște flăcăi de toată isprava.
Pentru o clipă, pe fețele lor se ivi un rânjet.
— Renius zice că în curând vom putea să ne antrenăm pentru luptă. Am demonstrat că putem să
îndurăm și arșița, și frigul; am învățat să ne cunoaștem limitele, punctele tari și cele slabe. Totul vine din
interior. Renius spune că spiritul stă la baza puterii fizice.
Gaius vorbi cu însuflețire, acompaniindu-și cuvintele cu gesturi largi.
Era clar că amândoi băieții erau din ce în ce mai încrezători în propriile forțe, și Iulius fu străbătut de
remușcări pentru faptul că nu putea să asiste mai îndeaproape la progresul lor. Uitându-se la fiul său,
se întrebă dacă într-o bună zi nu avea să găsească acasă un străin.
— Tu ești fiul meu. Renius i-a antrenat pe mulți, dar niciodată pe fiul meu. Îl vei impresiona, cred.
Iulius se uită la expresia sceptică de pe chipul lui Gaius, știind că băiatul nu era obișnuit să fie lăudat
sau prețuit.
— Voi încerca. Cred că și Marcus va face o impresie la fel de bună.
Iulius nu se uită la celălalt băiat aflat la masă, deși îi simțea privirea. Răspunse ca și cum acesta n-ar fi
fost de față, deranjat de încercarea lui Gaius de a-și aduce prietenul în discuție și vrând ca vorbele lui să
i se întipărească în minte:
— Marcus nu e fiul meu. Numai tu duci mai departe numele și reputația mea.
Gaius își lăsă capul în jos, jenat și incapabil să suporte privirea nefiresc de dură a tatălui său.
— Da, tată, murmură printre dinți și continuă să mănânce.
Câteodată și-ar fi dorit să mai existe și alți copii, frați sau surori cu care să se joace și care să poarte pe
umeri povara așteptărilor părintești. Sigur că nu ar fi renunțat la moșie pentru ei, asta fusese a lui
dintotdeauna și așa avea să rămână, dar uneori tensiunea era prea greu de îndurat. Mama sa, mai ales,
în momentele ei de liniște, îi șopotea încet că el era singurul copil care-i fusese hărăzit, cel mai de preț
lucru din viața ei. Îi spunea adesea că i-ar fi plăcut să aibă și fete pe care să le îmbrace frumos și cărora
să le împărtășească din înțelepciunea ei, dar că febra care o cuprinsese la nașterea lui îi răpise această
șansă.
Renius își făcu apariția în bucătăria caldă. Purta sandale decupate, o tunică de soldat roșie și șosete
scurte care se terminau în jurul gambelor, întinse bine pe mușchii aproape nefiresc de mari, evident,
moștenirea unei vieți de infanterist în legiunile romane. În ciuda vârstei, părea că mustește de sănătate și
energie. Se opri în fața mesei, cu spatele drept și ochii sclipindu-i iscoditor.
— Domnule, cu permisiunea dumneavoastră, se apropie răsăritul și băieții trebuie să alerge opt
kilometri înainte ca soarele să se arate peste dealuri.
Iulius încuviință și cei doi băieți se ridicară iute, așteptând un semn de la tată pentru a putea pleca.
— Mergeți. Antrenați-vă bine, spuse zâmbind.
Fiul lui părea nerăbdător, însă în ochii negri ai celuilalt se citea altceva. Să fi fost furie? Nu, se risipise
cu totul.
Băieții ieșiră în fugă pe ușă și cei doi bărbați rămaseră din nou singuri. Iulius îi făcu semn bătrânului
gladiator să se așeze la masă.
— Am auzit că intenționezi să începi cu ei instruirea de luptă în curând.
— Încă nu au destulă forță pentru asta. Poate că totuși nu se va întâmpla anul ăsta. Până la urmă,
pentru ei sunt ceva mai mult decât un simplu instructor de educație fizică.
— Te-ai mai gândit să continui pregătirea cu ei după ce expiră contractul pe anul ăsta? întrebă Iulius,
sperând că maniera neoficială de a pune problema i-ar fi mascat adevăratul interes.
— La anu’ mă voi retrage la țară. Nu prea sunt șanse să mă răzgândesc.
— Atunci ei vor fi ultimii tăi elevi, ultima ta moștenire lăsată Romei, îi răspunse Iulius.
Pentru o clipă, Renius rămase împietrit; Iulius însă nu-și lăsă emoțiile să-l trădeze.
— E un lucru de luat în considerație, rosti în cele din urmă gladiatorul, apoi se întoarse pe călcâie și
dispăru în lumina slabă a zorilor.
În urma lui, un rânjet de lup înflori pe chipul lui Iulius.
 • Capitolul 6 •

— Ca ofițeri de armată, veți merge la război călare, dar lupta de pe cal nu e punctul nostru forte. Deși
ne folosim de cavalerie pentru atacurile în forță, cei care zdrobesc în final inamicul sunt pedestrașii celor
douăzeci și opt de legiuni. Fiecare bărbat din cei o sută cincizeci de mii de legionari mobilizați pe câmpul
de luptă poate parcurge în orice moment al zilei cincizeci de kilometri complet echipat, ducând în spate
o raniță egală cu o treime din greutatea sa. Chiar și în condițiile astea, poate lupta cu inamicul la
capacitate maximă și fără să se plângă.
Renius îi urmărea pe cei doi băieți care stăteau în arșița amiezii, încercând să-și controleze respirația
după alergare. Lor, ultimii lui elevi, le dăruise mai bine de trei ani de pregătire. Și mai aveau încă atâtea
de învățat! Mergea în jurul lor în timp ce le vorbea, cuvintele curgând pe nerăsuflate.
— Faptul că țările lumii au căzut în mâinile Romei nu este un dar al zeilor. Și nici slăbiciunea triburilor
străine nu este aceea care le împinge să cadă sub tăișul sabiei noastre. Este puterea noastră, mai mare
decât orice alt lucru pe care ei îl pot aduce în luptă. Asta este cea mai însemnată tactică a romanilor.
Înainte chiar de a ajunge pe câmpul de război, oamenii noștri vor fi invincibili în spirit și vor avea trupuri
oțelite. Mai mult decât atât, vor fi dobândit o disciplină pe care armatele lumii se vor strădui zadarnic să
o distrugă. Fiecare bărbat va ști că frații care luptă alături de el nu îl vor părăsi, stându-i alături până la
moarte. Asta îl va face mai puternic decât orice asalt eroic, decât orice strigăte zadarnice ale triburilor
sălbatice. Trăim pentru a lupta. Noi rămânem în picioare, și ei pier.
Respirația lui Gaius se domoli pe măsură ce plămânii încetară să mai ceară atât de aprig oxigen. În cei
trei ani de când Renius sosise la conacul tatălui său, se înălțase binișor și puterea îi crescuse. La cei
aproape paisprezece ani ai săi, în el putea fi deja recunoscut bărbatul de mai târziu.
Pielea, sub arsura soarelui roman, căpătase o culoare cafenie, statura îi era zveltă și atletică, având
umeri viguroși și picioare puternice. Putea alerga ore în șir pe dealuri și tot mai găsea rezerve pentru un
sprint când zărea de departe moșia tatălui său.
Și Marcus se transformase trupește, dar și în spirit. Bucuria inocentă a băiatului de altădată acum nu
se mai ivea decât arareori. Renius îl învățase să-și stăpânească emoțiile și reacțiile. Trei ani întregi
deprinsese asta prin intermediul biciului, fără nicio fărâmă de blândețe. Și el dezvoltase umeri bine
clădiți și niște pumni care loveau ca fulgerul, cărora Gaius nu le mai putea face față. Dorința care mocnea
înăuntrul lui, aceea de a fi pe picioarele lui, de a nu depinde de nimeni din familie sau de protecția
altora era ca o otravă ce-i rodea stomacul.
Sub privirile lui Renius, băieții se liniștiră, alungând oboseala și urmărindu-l cu atenție. Nu era străin
de ei faptul că obișnuia să lovească pe neașteptate într-un stomac expus, mereu în căutarea unui punct
slab.
— Săbiile, domnilor! Aduceți-vă săbiile.
Se îndepărtară în tăcere și-și luară săbiile scurte atârnate de peretele curții de antrenament. Își
prinseră cingătorile grele de piele cu suportul pentru sabie în jurul taliei. Teaca era strânsă bine cu
pânză, pentru a rămâne fixă dacă sabia ar fi fost scoasă pe neașteptate.
Echipați cum se cuvine, reveniră la poziția inițială, așteptând următoarea comandă.
— Gaius, tu o să privești. O să-l folosesc pe băiat ca să demonstrez un lucru cât se poate de simplu.
Renius își întinse umerii cu un pocnet de oase și rânji către Marcus, care-și scoase încet sabia.
— În poziție de atac, băiete! Stai ca un soldat, dacă mai știi cum se face asta.
Marcus luă poziția de atac, cu picioarele depărtate la lățimea umerilor, cu trupul puțin înclinat în față,
sabia ținută la nivelul taliei gata să lovească în vintre, în stomac sau în gât, cele trei obiective principale.
Preferate erau gâtul și vintrele, unde o tăietură adâncă ar fi însemnat că adversarul ar fi sângerat până la
moarte în numai câteva clipe.
Renius își schimbă poziția și Marcus flutură șovăind vârful sabiei pentru a-i urma mișcarea.
— Iar spinteci aerul? Dacă faci asta, îți voi ghici fiecare mișcare. Nu am nevoie decât de o singură breșă
ca să-ți tai gâtul, una singură. Dă-mi voie să văd în ce direcție vei merge și te tai în două. Începu să se
miște în jurul lui Marcus care rămase calm, cu sprâncenele ridicate pe chipul lipsit de expresie. Renius
continuă să vorbească: Vrei să mă ucizi, nu-i așa, băiete? Îți simt ura. O simt așa cum simt un vin bun în
stomac. Poți să crezi că mă înveselește?
Marcus atacă brusc, fără nicio veste. Avusese nevoie de sute de ore de instrucție ca să-și poată
ascunde intențiile, încordarea prevestitoare a mușchilor care-l trădau. Nu conta cât erai de rapid, un
adversar bun te-ar fi spintecat dacă ți-ar fi citit gândurile înainte de fiecare mișcare.
Renius fentase cu abilitate atacul. Își lipi lama sabiei de gâtul lui Marcus.
— Încă o dată. Ai fost încet și neîndemânatic ca de obicei. Dacă nu ai fi o idee mai rapid decât Gaius,
aș zice că ești cel mai prost spadasin pe care l-am văzut vreodată.
Marcus rămase năucit. Într-o fracțiune de secundă, spada încălzită de soare îi atinse coapsa, chiar
lângă vena mare prin care i se scurgea viața.
Renius își scutură capul dezgustat.
— Niciodată să nu-ți asculți adversarul. Gaius ne privește, tu te lupți. Te concentrezi pe mișcările, nu
pe vorbele mele, care sunt menite doar să-ți distragă atenția. Încă o dată.
Trupurile lor se roteau în bătaia soarelui.
— La început și maică-ta era neîndemânatică în pat.
Sabia lui Renius șerpui în afară, apoi țâșni într-o parte cu zgomot de metal. Marcus interveni, lipindu-
și lama de gâtul aspru și zbârcit al lui Renius. Avea o privire de gheață, neiertătoare.
— Previzibil, mârâi Marcus, privindu-l fix în ochii albaștri, reci și sfredelitori.
Simți o împunsătură și privind în jos zări pumnalul pe care Renius îl ținea în mâna stângă, atingându-l
ușor pe stomac. Bătrânul schiță un rânjet.
— Mulți vor fi aceia care te vor urî atât de mult, încât te vor ucide cu ultima lor suflare. Sunt cei mai
periculoși dintre toți. Se pot arunca în sabia ta, orbindu-te în același timp cu degetele. Am văzut o femeie
făcând asta unui camarad al meu.
— De ce îl ura atât de mult? întrebă Marcus dându-se un pas înapoi, cu sabia încă în poziție de
apărare.
— Învingătorii vor fi întotdeauna detestați. E prețul pe care trebuie să-l plătim. Dacă ești iubit, oamenii
vor face ceea ce vrei tu, dar numai când vor dori ei. Dacă însă le va fi teamă de tine, vor face voia ta
atunci când vrei tu. Deci, cum e mai bine: să fii iubit sau temut?
— Amândouă, spuse Gaius pe un ton serios.
Renius zâmbi.
— Vrei să spui adorat și respectat, ceea ce este un lucru imposibil atunci când cucerești pământuri
noi trecându-le prin foc și sabie. Viața nu-ți va pune niciodată întrebări simple. Întotdeauna vor exista
mai multe răspunsuri.
Băieții păreau derutați și Renius izbucni enervat:
— O să v-arăt eu ce înseamnă disciplina! O să vă arăt ceea ce deja ați învățat. Lăsați săbiile deoparte și
fiți atenți!
Bătrânul gladiator îi privi cu un ochi critic. Clopotul amiezii bătu pe neașteptate și el se încruntă,
schimbându-și imediat dispoziția. Glasul își pierdu tonul autoritar și pentru prima dată le vorbi încet și
calm:
— Știați că în oraș oamenii se răscoală de foame? Bande întregi distrug pământuri și apoi se împrăștie
ca șobolanii când cineva are destul curaj să-i întâmpine cu sabia. Ar trebui să fiu acolo, nu să mă joc cu
copiii. Și așa v-am antrenat încă doi ani peste cât ne-a fost înțelegerea la început. Încă nu sunteți
pregătiți, dar n-o să-mi mai irosesc bătrânețea cu voi. Asta va fi ultima voastră lecție. Se îndreptă spre
Gaius, care privea hotărât înainte. Trebuia să mă întâlnesc aici cu tatăl tău ca să-i dau raportul. Oare ce
vrea să spună faptul că a întârziat pentru prima dată în trei ani?
Gaius își drese vocea:
— Poate că răscoalele din Roma sunt mai grave decât ai crezut.
— Așa e. Păcat că tatăl tău nu va fi aici să asiste la cea din urmă lecție. Dacă el moare și eu vă ucid,
cine va moșteni moșia?
Gaius clipi încurcat. Poate că nu auzise bine. Cuvintele bărbatului sunaseră ca și cum și-ar fi
comandat o tunică nouă.
— Unchiul meu, Marius, deși acum e plecat cu Legiunea Primigenia. Nu se va aștepta la…
— Bună legiune, Primigenia. S-a descurcat de minune în Egipt. Atunci lui o să-i trimit nota de plată.
Între timp o să-ți fac pe plac. Tu vei fi stăpânul moșiei în absența tatălui tău. Când te simți pregătit mă
vei înfrunta de-adevărat, nu pentru exerciții, nici n-o să ne luptăm până când unul din noi sângerează;
vom pretinde pur și simplu că astăzi trebuie să faci față unui atac al răsculaților pe străzile Romei. Voi
lupta corect, iar dacă mă ucizi poți considera că ai absolvit școala mea.
— De ce să ne ucizi după tot timpul în care ne-ai… îndrugă Marcus, încălcând regulile de disciplină
prin faptul că vorbi neîntrebat.
— Cândva tot va trebui să înfruntați moartea. Nu pot să vă antrenez la nesfârșit. Trebuie să învățați o
ultimă lecție despre cum să vă controlați teama și furia.
Pentru o clipă Renius păru nesigur de spusele sale, apoi capul i se semeți, iar „țestoasa arțăgoasă”,
cum îl porecleau sclavii, reveni cu o intensitate și-o energie copleșitoare.
— Sunteți ultimii mei elevi. Eu mă voi retrage în curând, așa că reputația mea atârnă acum de bietele
voastre căpățâni. N-am să permit să nu aveți un antrenament desăvârșit, ca apoi să-mi pătați numele cu
faptele voastre. Numele meu este lucrul pe care mi l-am construit o viață întreagă. E prea târziu să mă
gândesc că aș putea renunța la el.
— Nu o să te facem de râs, murmură Marcus aproape ca pentru sine.
Renius îl repezi țipând:
— Fiecare lovitură a ta mă face de râs! Ții sabia ca un măcelar care jupoaie turbat carnea de pe un
stârv de bou. Nu te poți controla. Ești dus de nas de cea mai simplă capcană și dintr-odată ți se scurge
tot sângele din cap. Și TU! Se întoarse către Gaius, care începuse să rânjească. Tu ai mintea în pantaloni,
ești mult prea ușuratic pentru a putea fi un roman adevărat. Te crezi nobil? Îmi îngheață sângele în vine
când mă gândesc că tineri ca tine ajung să moștenească numele meu, orașul acesta și poporul întreg.
Lui Gaius îi pieri zâmbetul la aluzia despre sclava pe care Renius o biciuise în fața lor pe motiv că le
distrăgea atenția, încă îi era rușine pentru acea întâmplare și simți o furie crescândă înlăuntrul lui, în
timp ce tirada continua.
— Gaius, ai voie să alegi care din voi se va duela primul. Asta va fi prima ta decizie tactică.
Renius se întoarse și se îndreptă cu pași mari către pătratul marcat pentru luptă, pavat cu mozaic pe
terenul de antrenament. Începu mișcări de încălzire a mușchilor de la picioare, părând că nu bagă de
seamă privirile năucite ale celor doi.
— A înnebunit, șopti Marcus. O să ne omoare pe amândoi.
— Încă ne joacă feste, spuse Gaius îndârjit. Ca atunci, la râu. Am să-l dobor. Cred că sunt în stare. Cu
siguranță n-o să refuz provocarea. Dacă așa îi arăt că mi-am învățat lecția, fie. O să lupt cu propriile lui
arme.
Marcus își privi prietenul și văzu hotărârea din ochii lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit ca niciunul
din ei să nu se lupte cu Renius, el era totuși cel care avea cele mai multe șanse. Știa că victoria nu avea
să fie deloc ușoară, dar numai el era îndeajuns de rapid ca să-l ucidă pe bătrân, chiar dacă asta ar fi
însemnat să piară la rândul său.
— Gaius, șopti. Lasă-mă pe mine primul.
Gaius îl privi în ochi, părând că vrea să-i ghicească gândurile.
— De data asta nu. Ești prietenul meu. Nu vreau să văd cum te ucide.
— Nici eu pe tine. Eu sunt cel mai rapid dintre noi. Am mai multe șanse.
Gaius își relaxă umerii și zâmbi încordat.
— Nu e decât un moș neputincios. Mă întorc îndată.
Ajuns în fața bătrânului, Gaius adoptă poziția de luptă. Renius îl privi printre gene, cu ochii mijiți sub
razele soarelui.
— De ce ai ales să te lupți primul?
Gaius ridică din umeri.
— Cu toții murim odată și-odată. E alegerea mea. Asta-i tot.
— Cum să nu! Începe, băiete! Să vedem dacă ai învățat ceva.
Începură să se miște unul în jurul celuilalt cu mișcări agile, cu săbiile trase sclipind în soare.
Renius simulă un atac cu o mișcare rapidă din umăr. Gaius îi ghici intenția și-l obligă pe bătrân să se
dea un pas înapoi lovind cu vârful spadei. Armele se ciocniră și lupta începu. Atacară și parară loviturile,
apoi își încrucișară săbiile, încordați și foarte aproape unul de celălalt. Cu o zvâcnire a mușchilor,
bătrânul gladiator îl aruncă înapoi pe băiat, care se prăbuși în praf.
Pentru prima dată, chipul lui Renius rămase extrem de concentrat; pentru prima dată, nu se auzi vreo
replică în batjocură. Gaius se ridică încet, recăpătându-și echilibrul. Era clar că nu putea câștiga apelând
la forță.
Făcu doi pași repezi înainte și lovi scurt cu sabia, spărgând apărarea adversarului și tăind adânc în
pielea maronie de pe pieptul lui Renius.
•
Bătrânul scoase un geamăt de uimire în timp ce băiatul își continua atacul, lovitură după lovitură.
Fiecare înaintare era parată cu schimbări ușoare de poziție și cu mișcări de spadă. Era limpede că Gaius
avea să fie în curând foarte obosit, o pradă numai bună de hăcuit.
Transpirația abundentă i se scurgea în ochi. Se simțea pierdut, incapabil să născocească mișcări noi
prin care să păcălească vigilența acestui om de piatră care-i citea și-i para loviturile cu atâta ușurință.
Împunse cu sabia și rată, pierzându-și echilibrul, în timp ce Renius întinse brațul drept și-și adânci lama
spadei în vintrele lipsite de apărare.
Gaius simți cum îl părăsesc puterile. Picioarele păreau niște nuiele firave care se îndoiră sub
greutatea trupului, elastice și nedureroase. Sângele stropi țărâna și culorile se șterseră împrejurul
băiatului, înlocuite de bătăile puternice ale inimii și de imaginile care-i fulgerau în minte.
Renius privi spre el și Gaius văzu că ochii îi erau umezi. Oare plângea?
— Nu ești destul… de bun… rosti gladiatorul.
Renius înaintă, cu ochii înecați de durere.
 Lumina soarelui fu blocată de o umbră. Marcus își vârî sabia sub gâtul zbârcit de vreme al bătrânului
luptător. La un pas în spatele lui Renius, văzu cum acesta înțepeni de uimire.
— Ai uitat de mine, nu-i așa?
O clipire de ochi ar fi fost de ajuns ca să curme viața ticălosului bătrân petrecându-și repede lama
peste gâtlej, dar Marcus zări trupul prietenului său și înțelese că viața i se scurgea din vine. Se lăsă
pentru o clipă pradă furiei care clocotea înlăuntrul lui și ocazia unei morți sigure dispăru când Renius se
îndepărtă ușor și-și înălță iar sabia plină de sânge. Ochii îi străluceau pe chipul ca de piatră.
Marcus își începu atacul, trecând peste apărarea bătrânului și revenind fără ca acesta să apuce să
reacționeze. Dacă ar fi încercat o lovitură mortală, cu siguranță i-ar fi reușit, căci Renius stătea nemișcat,
cu fața aspră de încordare. Lovitura băiatului nu făcu însă decât să-l aducă din nou în simțiri.
— Nu poți să mă ucizi nici măcar atunci când stau nemișcat în fața ta? îl repezi Renius dându-i iarăși
târcoale, cu partea dreaptă către Marcus.
— Întotdeauna ai fost un prost. Ești orgolios ca un prost! urlă Marcus, obligat să-i dea atenție celui
care-i vorbea, în timp ce prietenul său murea singur sub razele arzătoare ale soarelui.
Își lansă din nou atacul, și gândul i se preschimbă în faptă. Loviturile cădeau de la sine, fără a fi
cântărite, de neoprit. Rănile se căscară roșii pe trupul bătrân și Marcus auzi sângele picurând în praf ca
o ploaie de primăvară.
Renius nu mai avu timp să-i răspundă. Se apăra disperat, zguduit de ceea ce i se întâmpla, înainte de
a-și așterne din nou pe chip masca de gladiator. Mișcările lui Marcus erau pline de suplețe și bine
echilibrate, erau mișcările unui luptător înnăscut, prea iuți pentru a putea fi oprite.
În repetate rânduri, bătrânul își dăduse seama că parase o lovitură abia când auzea zăngănitul
metalului; trupul i se mișca, reacționând din instinct, iar mintea părea că e desprinsă de luptă.
Își putea auzi gândurile surde: „Sunt un bătrân nebun. Ăsta s-ar putea să fie cel mai bun elev pe care
l-am antrenat vreodată, dar l-am ucis pe celălalt. I-am aplicat o lovitură de moarte”.
Brațul stâng îi atârna bălăbănindu-se, cu mușchiul umărului secționat. Durerea era ca un ciocan
care-l doborî brusc, sleindu-l de puteri ca și cum oboseala bătrâneții ar fi pătruns în el deodată. Băiatul
nu mai fusese nicicând atât de rapid; era ca și cum priveliștea prietenului muribund ar fi deschis
înlăuntrul lui uși secrete.
Renius simți cum îl părăsesc puterile și gemu deznădăjduit. De multe ori i se întâmplase să vadă cum
trupul cedează în fața spiritului prea puternic. Se apăra fără vlagă, rotind lama tocită a sabiei, convins că
o făcea pentru ultima oară.
— Încetați sau vă dobor pe loc! se auzi o voce necunoscută, joasă, dar care răsună clar în jur.
Marcus nu se opri. Fusese antrenat să nu reacționeze la stimuli din afară. Nimeni și nimic nu avea să-l
priveze de acea victorie. Își încordă umerii, pregătindu-se să înfigă lama de fier.
— Arcul ăsta o să te ucidă, băiete! Pune sabia jos.
Renius îl privi pe Marcus în ochi, văzând în ei, pentru o clipă, licărind nebunia. Știa că țâncul avea să-l
omoare. Apoi strălucirea dementă din ochi păli și bătrânul își trase sufletul. Chiar dacă sângele îi curgea
în vene încălzindu-i trupul, curtea îi părea rece; bătrânul îl urmări pe Marcus pășind încet în spate,
ieșind din spațiul de luptă, apoi întorcându-și privirea către nou-venit. Rareori i se întâmplase lui Renius
să fie atât de încredințat de iminența morții.
Într-adevăr, se zărea un arc și vârful unei săgeți care sclipea în soare. Cel care-l ținea, fără niciun
tremur al brațelor, în ciuda forței de care avea nevoie ca să-l încordeze, era un bărbat încă mai bătrân
decât Renius. Purta o robă aspră cafenie și zâmbea cu jumătate de gură.
— Nimeni nu trebuie să moară astăzi, credeți-mă. Puneți armele deoparte și lăsați-mă să chem doctorii
și să vă aduc băuturi reci.
Marcus se simți dintr-odată copleșit de realitate. Sabia scurtă îi scăpă din mână în timp ce vorbea:
— Gaius, prietenul meu, e rănit. S-ar putea să moară. Are nevoie de ajutor.
Renius se prăbuși într-un genunchi, nemaiputându-se ține pe picioare. Sabia îi căzu din mâna
neputincioasă și pata de sânge se lăți în jurul lui. Capul gladiatorului se plecă. Marcus trecu pe lângă el
fără ca măcar să-l privească și se îndreptă către locul unde zăcea Gaius.
— Văd că apendicele i-a fost străpuns, spuse bătrânul peste umăr.
— Atunci e ca și mort. Când ți se umflă apendicele e clar că ești pe ducă. Doctorii noștri nu-l pot
îndepărta.
— Eu am mai făcut asta odată. Cheamă sclavii din gospodărie să-l ducă pe băiat înăuntru. Adu-mi
niște pansamente și apă încălzită.
— Ești cumva vreun vindecător? întrebă Marcus căutând în ochii omului, după un strop de speranță.
— Am mai învățat câte ceva din călătoriile mele. Încă nu e totul pierdut.
Privirile celor doi se întâlniră, apoi Marcus se întoarse, încuviințând în tăcere. Avea încredere în străin,
deși nu putea spune de ce.
 Renius se lăsă pe spate cu mișcări greoaie. Nu era decât un bătrân hârșit, călit sub soarele Romei, dar
atât de fragil totodată. Când întâlni privirea lui Marcus încercă să se ridice, tremurând.
Marcus simți o mână poposindu-i pe umăr și potolindu-i furia crescândă. Lângă el se afla Tubruk, cu
fața neagră de mânie. Un tremur ușor scutura brațul fostului gladiator.
— Liniștește-te, băiete. Nu veți mai lupta. I-am chemat pe Lucius și pe doctorul mamei tale.
— Ai văzut și tu? îngăimă Marcus.
Tubruk își încleștă și mai tare degetele în umărul său.
— Doar sfârșitul. Am sperat că-l vei ucide, spuse mohorât, privind către locul unde Renius zăcea într-
o baltă de sânge. Pe fața lui Tubruk se citea neînduplecarea când se întoarse către nou-venit. Cine ești,
bătrâne? Vreun braconier? Asta este o proprietate privată.
Bătrânul se ridică agale și-l privi pe Tubruk în ochi.
— Sunt doar un călător, un hoinar, spuse.
— O să moară? îl întrerupse Marcus.
— Cred că nu azi, îi răspunse bătrânul. N-ar fi cinstit să se întâmple asta odată cu sosirea mea… Doar
sunt un musafir al casei acum, nu?
Marcus clipi derutat, încercând să-și măsoare felul în care rostea vorbele, în ciuda durerii și a furiei
care-i mocneau în suflet.
— Nici măcar nu știu cum te cheamă, spuse băiatul.
— Sunt Cabera, răspunse bătrânul cu voce blândă. Liniștiți-vă acum. Vă voi ajuta.
 • Capitolul 7 •

Gaius își recăpătă cunoștința, trezit de vocile furioase din încăpere. Capul îi atârna greu și simțea
slăbiciune în tot trupul, iar durerea din vintre i se răspândea în valuri, pulsând cu fiecare bătaie a inimii.
Avea gura uscată, nu putea să vorbească și nici să-și deschidă ochii. Încercă să se scufunde iar în bezna
caldă și roșie, nevrând să revină la realitate.
— Am îndepărtat apendicele străpuns și am legat vasele de sânge distruse. A pierdut o groază de
sânge, așa că va mai trece un timp până să se înzdrăvenească, dar e tânăr și puternic.
Vocea unui străin. Oare era unul dintre doctorii de pe moșie? Gaius nu știa răspunsul și nici nu-i
păsa. Din moment ce nu avea să moară, cel mai bine era să fie lăsat singur să se facă bine.
— Doctorul soției mele spune că ești un escroc.
Ăsta era glasul tatălui său, fără nicio îndoială.
— El nu a vrut să opereze o rană ca asta, așa că nu ai pierdut nimic, nu? Am mai scos apendicele și
altădată, nu este o operație mortală. Problema este febra cu care trebuie să se lupte singur.
— Eu așa am învățat. Întotdeauna când apendicele se umflă, plesnește și mori. Nu poate fi scos ca și
cum ai tăia un deget.
Lui Gaius i se păru că tatăl său era obosit.
— Și totuși, am făcut-o. Și l-am pansat și pe bătrân. O să-și revină, dar n-o să mai poată lupta niciodată
din cauza rănii de la umărul stâng. Nimeni n-o să moară. Ar trebui să dormi.
Gaius auzi pașii care traversară camera și simți pe fruntea umedă mâna caldă și aspră a tatălui său.
— Este singurul meu copil. Cum aș putea să dorm, Cabera? Tu ai dormi dacă ai fi în locul meu?
— Aș dormi ca un prunc. Am făcut tot ce ne-a stat în putință. O să veghez asupra lui, dar tu trebuie să
te odihnești.
Părea o voce blândă, dar nu mieroasă ca a doctorilor care vedeau de mamă-sa; avea un accent ciudat,
totuși plăcut.
Gaius se cufundă din nou în apele somnului, de parcă o povară grea îi fusese legată de trup. Vocile se
auzeau departe, ca prin vis.
— De ce nu ai cusut rana? Am văzut multe răni făcute în luptă, dar le închidem și le coasem…
— De asta grecilor nu le plac metodele mele. Rănii trebuie să i se îngăduie să-și scurgă puroiul atunci
când crește febra. Dacă aș închide-o de tot, mizeria nu ar mai avea unde să se ducă și i-ar otrăvi trupul.
Atunci cu siguranță ar muri, cum li se întâmplă aproape tuturor. Dar asta l-ar putea salva.
— Dacă moare, o să-ți scot apendicele cu mâna mea!
Auzi un râs pe înfundate și câteva cuvinte într-o limbă străină, care-i răsunară în minte lui Gaius ca
prin vis.
— Ai avea ceva de lucru ca să-l găsești. Uite cicatricea pe care o am de când tatăl meu mi l-a scos cu
mulți ani în urmă… și a lăsat și loc puroiului să iasă.
— Atunci mă încred în judecata ta. Vei avea mulțumirile mele și chiar mai mult dacă trăiește, rosti
hotărât tatăl lui Gaius.
•
Băiatul se trezi sub atingerea rece a unei mâini pe frunte. Privirea sa întâlni doi ochi albaștri,
strălucitori în contrastul lor cu pielea cafenie.
— Eu sunt Cabera, Gaius. Mă bucur că în sfârșit te întâlnesc și mai ales într-un moment ca ăsta din
viața ta. Am călătorit mii de kilometri de-ai voștri. Faptul că am ajuns aici când era mai mare nevoie de
mine este de ajuns ca să mă facă să cred în zei, nu socoți?
Gaius nu putu răspunde. Avea limba umflată și tare. De parcă i-ar fi citit gândurile, bătrânul întinse
mâna după un vas mic cu apă și i-l apropie de buze.
— Bea puțin. Febra îți arde umezeala din corp.
Cele câteva picături îi alunecară în gură, eliberând saliva vâscoasă care se adunase acolo. Gaius tuși
și ochii i se închiseră iar. Cabera îl privi și oftă. Se uită să vadă dacă mai era cineva prin preajmă și apoi
își puse mâinile bătrâne și osoase pe rană, în jurul tubului de drenaj din care încă se mai scurgeau
picături de lichid vâscos.
Din mâinile sale ieși o căldură pe care Gaius o simți până în vis. Undele ei i se împrăștiară în piept,
apoi se cuibăriră în plămâni, curățând lichidul.
Căldura aceea crescu până deveni aproape dureroasă, apoi Cabera își îndepărtă mâinile și rămase
nemișcat, cu respirația îngreunată.
Gaius deschise ochii din nou. Era încă prea slăbit ca să se miște, dar senzația lichidului care circula în
corp dispăruse, în sfârșit putea respira.
 — Ce ai făcut? întrebă stins.
— Acum e mai bine, nu? Aveai nevoie de puțin ajutor, cu toate calitățile mele de chirurg.
Pe chipul bătrânului se zăreau cearcănele aduse de oboseală, dar ochii îi străluceau încă din
adânciturile negre.
Băiatul simți din nou mâna pe frunte.
— Cine ești? șopti.
Bătrânul ridică din umeri.
— Nici eu nu sunt sigur de asta. Am fost cerșetor și conducătorul unui sat. Aș spune că sunt un
căutător de adevăruri, câte unul pentru fiecare loc în care ajung.
— O poți ajuta pe mama?
Gaius își ținea ochii închiși, dar putu auzi oftatul ușor al bătrânului.
— Nu, Gaius. Problema ei este în minte sau poate în suflet. Mă pricep un pic la durerea fizică, nimic
mai mult. E mult mai simplu. Îmi pare rău. Dormi acum, băiete! Somnul este cel care vindecă cu
adevărat, nu eu.
Întunericul se așternu, ca la comandă.
•
Când se trezi din nou, Renius stătea pe pat, cu fața la fel de inexpresivă ca întotdeauna. Gaius privi
atent la înfățișarea schimbată a dascălului. Umărul stâng îi era legat strâns de corp, iar pielea arsă de
soare fusese cuprinsă de paloare.
— Cum te simți, băiete? Nici nu știi ce bine îmi pare să văd că-ți e mai bine. Sălbaticul ăla bătrân
trebuie să fie un vrăjitor.
Cel puțin glasul îi era același.
— Da, s-ar putea să fie. Mă mir să te văd aici după ce aproape că m-ai omorât, șopti Gaius, simțindu-și
inima bătându-i mai tare, pe măsură ce amintirile îi reveneau în minte.
Sudoarea îi răsări pe frunte.
— N-am vrut să te rănesc atât de tare. A fost o greșeală, îmi pare rău.
Bătrânul gladiator îl privi în ochi, găsind în ei iertarea pe care o căuta.
— Să nu-ți pară rău. Amândoi suntem în viață. Chiar și tu poți greși.
— Când am crezut că te-am ucis…
Durerea se așternu pe chipul lui Renius. Gaius se strădui să se ridice și, spre surprinderea lui, văzu
că puterea îi revenea.
— Dar nu m-ai ucis. Voi fi mereu mândru să spun că tu ai fost acela care m-a antrenat. Să nu mai
vorbim despre asta. Ce a fost a fost.
O clipă, Gaius fu surprins de ridicolul situației în care un băiat de numai treisprezece ani îl consola pe
gladiatorul încercat, dar cuvintele îi veneau ușor și își dădu seama că afecțiunea lui pentru bărbatul
acela era adevărată, mai ales acum, când îl știa un om, nu doar un soldat perfect, făcut dintr-un material
straniu și dur.
— Tatăl meu mai este aici? întrebă, sperând că răspunsul avea să fie afirmativ.
Renius clătină din cap.
— A trebuit să se întoarcă în oraș, dar a vegheat lângă patul tău câteva zile, până când am fost siguri
că ești pe drumul cel bun. Răscoalele sunt din ce în ce mai numeroase și legiunea lui Sulla a fost
chemată înapoi ca să restabilească ordinea.
Gaius încuviință și ridică pumnul strâns dinaintea ochilor.
— Mi-ar plăcea să fiu acolo, să văd legiunea intrând pe porți.
Renius zâmbi observând entuziasmul tânărului.
— Cred că de data asta nu, dar vei avea timp să mai vezi orașul când o să te faci bine. Tubruk e afară.
Te simți în stare să-l primești?
— Mă simt mult mai bine, am aproape aceeași vână ca de obicei. Cât timp am stat la pat?
— O săptămână. Cabera ți-a dat ierburi ca să dormi. Dar chiar și așa, te-ai vindecat incredibil de
repede și crede-mă că am văzut o groază de răni la viața mea. Bătrânul zice că e clarvăzător. Eu cred că e
ceva vrăjitorie la mijloc. Îl chem pe Tubruk.
Când Renius dădu să se ridice, Gaius își întinse mâna.
— O să mai rămâi aici?
Renius zâmbi, dar clătină din cap a negare.
— Antrenamentul s-a sfârșit. Mă retrag la căsuța mea, să îmbătrânesc în liniște.
O clipă Gaius ezită.
— Ai… familie?
— Am avut una cândva, dar nu mai sunt de mult. O să-mi petrec serile cu ceilalți moșnegi, turuind
minciuni și bând vin roșu bun. Dar o să te urmăresc și pe tine. Cabera zice că ești un om deosebit și nu
cred că diavolul ăsta bătrân se înșală prea des.
— Mulțumesc, spuse Gaius, neputând să exprime în cuvinte întreaga recunoștință pe care i-o purta
gladiatorului.
Renius dădu din cap, apoi îi strânse mâna hotărât. Plecă și încăperea păru deodată pustie.
Tubruk apăru în ușă, purtând pe buze un zâmbet vag.
— Arăți mai bine. Ai culoare în obraji.
Gaius rânji, începând să se simtă din nou ca odinioară.
— Mă simt mai în putere. Am avut noroc.
— Nu e vorba de noroc. Cabera e răspunzător de însănătoșirea ta. E un om extraordinar. Cred că are
vreo optzeci de ani. Cu toate astea, când fostul doctor al mamei tale s-a plâns de modul cum te-a tratat,
Cabera l-a scos afară și i-a tras o mamă de bătaie. N-am mai râs așa de multă vreme. N-ai spune că zace
atâta putere în brațele alea slăbănoage, plus că are și o directă iute ca fulgerul. Trebuia să-l fi văzut! râse
pe înfundate când își aduse aminte, apoi chipul îi deveni serios. Mama ta vrea să te vadă, dar m-am
gândit că… ar suferi prea tare să te întâlnească până nu te faci bine. O s-o aduc mâine.
— Poți să o aduci și acum. Nu sunt obosit.
— Nu, ești încă slăbit și Cabera zice că nu trebuie să te extenuăm cu prea mulți vizitatori.
Gaius rămase uimit că Tubruk accepta sfaturi de la altcineva.
Gladiatorul zâmbi din nou.
— Păi, după cum am spus, este un om nemaipomenit. Iar după tot ce a reușit cu tine, tot ce spune el
este sfânt, mai ales în ce te privește. L-am lăsat pe Renius să te vadă doar pentru că astăzi pleacă.
— Mă bucur că ai făcut asta. Nu mi-ar fi plăcut să las lucrurile neterminate.
— Și eu am zis la fel.
— Mă mir că nu i-ai luat capul, spuse Gaius vesel.
— M-am gândit la asta, dar uneori, la antrenament, se mai întâmplă și accidente. A mers prea departe,
asta-i tot. Important este că e mândru de amândoi. Cred că ticălosul ăla bătrân chiar te place, probabil
pentru că ești la fel de încăpățânat ca și el.
— Marcus ce face? întrebă Gaius.
— Moare de nerăbdare să te vadă, normal. Poate o să-l convingi că n-a fost vina lui. Zice că ar fi
trebuit să te oblige să-l lași pe el să lupte primul, dar…
— A fost hotărârea mea și nu-mi pare rău. Până la urmă am supraviețuit.
Tubruk pufni.
— Nu fi prea încrezător. Numai un miracol te-ar fi putut salva după o rană ca asta. Dacă nu era
Cabera, nu ai fi trăit. Îi datorezi viața, să știi. Tatăl tău a tot încercat să-l facă să accepte o răsplată, dar
nu vrea să ia nimic. Tot ce dorește e un adăpost. Încă nu-mi dau seama de ce e aici. Pare a crede… că
noi trăim după voința zeilor și că ei au vrut ca el să vadă cetatea glorioasă a Romei înainte de a fi prea
bătrân.
Omul părea contrariat de afirmațiile acelea și Gaius se gândi că nu ar fi fost de niciun folos să-i
vorbească de întâmplarea stranie a căldurii pe care o simțise izvorând din mâinile lui Cabera. Era un
secret pe care avea să-l păstreze.
— Am să pun să-ți aducă o supă. Vrei și niște pâine proaspătă?
Stomacul lui Gaius încuviință bucuros și Tubruk plecă zâmbind din nou.
•
Renius nimeri cu greu șaua armăsarului. Brațul stâng îi era neputincios, iar durerea părea altfel decât
cea pe care o cunoștea deja și pe care o simțise de atâtea ori atunci când i se vindeca o rană adâncă.
Era mulțumit că niciun servitor sau sclav nu era prin preajmă ca să-i vadă neîndemânarea. Casa mare
de pe moșie părea părăsită.
În cele din urmă, reuși să-și prindă picioarele strâns de trupul calului, puterea mușchilor susținând
greutatea. Chiar dacă era pe înserat, ar fi putut să ajungă în oraș înainte de lăsarea întunericului.
Gândul acesta îl făcu să ofteze. Oare ce-l mai aștepta acum acolo? Avea să-și vândă casa, deși prețurile
scăzuseră de când cu răscoalele. Poate că era mai bine să aștepte până când liniștea s-ar așterne din
nou în oraș. Acum că Sulla sosea cu legiunea sa în cetate, sigur urmau execuții și pedepse publice, dar
până la urmă ordinea avea să fie restabilită. Se mai întâmplase și altădată. Romanilor nu le plăcea să
stea cu războiul la ușă. Se entuziasmau când auzeau de armatele zdrobite ale barbarilor, dar nimănui
nu-i plăcea violența legii marțiale, când le era interzis să iasă din casă și hrana era puțină. Cu siguranță
că…
Auzi un zgomot în spate și firul gândurilor i se curmă.
Marcus îl privea calm.
— Am venit să-mi iau la revedere.
Aproape fără să-și dea seama, Renius observă umerii dezvoltați și statura impunătoare a tânărului. Cu
siguranță avea să devină cineva într-un viitor pe care bătrânul luptător nu avea să-l mai apuce.
Un fior îl străbătu la acest gând. Nimeni nu trăiește o veșnicie. Nici Alexandru, nici Scipio, nici
Hannibal, nici măcar Renius.
— Mă bucur că Gaius se vindecă, răspunse răspicat.
— Știu. Nu am venit să-mi arăt supărarea. Am venit să-mi cer iertare, răspunse Marcus, privind la
nisipul de sub picioare.
Renius ridică din sprâncene.
Marcus trase adânc aer în piept.
— Îmi pare rău că nu te-am ucis, ticălos afurisit ce ești! Dacă peste ani drumurile noastre se vor
întâlni din nou, am să-ți iau gâtul.
Renius se clătină în șa, de parcă vorbele l-ar fi lovit! Îi simțea ura și asta îl amuza nespus de mult. Îi
venea să bufnească în râs auzind amenințările mucosului, dar își dădu seama că i-ar fi făcut un ultim
dar elevului său dacă și-ar fi ales cuvintele cu grijă.
— O asemenea ură te-ar putea ucide, băiete! Și pe urmă nu vei mai fi aici ca să-l aperi pe Gaius.
— O să fiu întotdeauna lângă el.
— N-ai să poți, dacă nu înveți să te stăpânești. O să sfârșești ucis în vreo încăierare din nu știu ce
bodegă împuțită dacă nu te liniștești. Da, poate că ai fi reușit să mă omori. La vârsta mea, puterea se
scurge mai repede decât mi-ar plăcea mie să recunosc. Dar dacă ne-am fi întâlnit când eram tânăr, te-aș
fi doborât mai ușor decât ai tăia spicele de grâu. Să ții minte asta când vei da peste un tânăr care vrea să
se afirme.
Renius rânji și din spatele buzelor se iviră niște dinți ca de rechin, oferind o priveliște înfiorătoare.
— S-ar putea să aibă ocazia asta mai devreme decât crezi, spuse Cabera, făcându-și apariția parcă de
nicăieri.
— Cum? Stăteai la pândă, diavol bătrân? spuse Renius, rânjind încă, deși expresia feței se destinse la
vederea vindecătorului pe care ajunsese să-l respecte.
— Privește către oraș. Cred că în seara asta nu pleci nicăieri, continuă Cabera pe un ton serios.
Marcus și Renius se întoarseră să privească dincolo de dealuri. Deși Roma era ascunsă după valuri de
pământ, o văpaie portocalie tot mai aprinsă se ridica spre cer, sub privirile îngrozite ale celor doi.
— Pe Jupiter! Au dat foc orașului! răbufni Renius.
Orașul lui iubit!
O clipă se gândi să dea pinteni calului; știa că locul lui era acolo, pe străzi. Oamenii îl cunoșteau,
putea să ajute la restabilirea ordinii. O mână rece îi atinse glezna. Coborându-și ochii, întâlni privirile
bătrânului Cabera.
— Viitorul mi se arată din când în când. Dacă pleci acum, până în zori ești mort. Ăsta e adevărul.
Renius se foi în șa, iar armăsarul frământă nisipul cu copitele, simțind neliniștea stăpânului.
— Iar dacă rămân? întrebă răstit gladiatorul.
Cabera înălță din umeri.
— Și aici ai putea muri. Sclavii vin încoace să prade totul. Nu mai avem mult timp la dispoziție.
La auzul acestor vorbe, Marcus rămase cu gura căscată. Pe moșie existau aproape cinci sute de
sclavi. Dacă se răsculau, ar fi fost măcel. Fără a mai rosti vreun cuvânt, se repezi spre conac, strigând
după Tubruk, care să dea alarma.
— Vrei o mână de ajutor ca să poți descăleca de pe mândrul armăsar? întrebă Cabera, cu ochi mari și
inocenți.
Renius făcu o grimasă, recăpătându-și deodată obișnuita furie.
— Zeii nu ne spun ce va să fie, rosti el.
Cabera zâmbi cu tâlc.
— Și eu am crezut asta o vreme. Când eram tânăr și arogant socoteam că pot cumva citi în sufletele
oamenilor, să văd cine sunt cu adevărat și să prevăd ce au de gând să facă. Mi-au trebuit mulți ani să
ating acea umilință care să-mi îngăduie a ști că nu așa se petrec lucrurile. Nu e ca și cum ai privi printr-o
fereastră la toate cele. Ci doar mă uit la tine și spre oraș, și presimt moartea. De ce nu? Mulți oameni au
puteri despre care alții – cei care nu le posedă –, ar zice că sunt ireale. Privește lucrurile în felul ăsta,
dacă te face să te simți mai bine. Haide. Va fi nevoie de tine aici în seara asta.
Renius pufni.
— Presupun că ai făcut o groază de bani cu talentul ăsta al tău!?
— O dată sau de două ori. Banii nu-mi prea țin tovărășie. Ajung în mâinile negustorilor de vin, se duc
pe femei ușoare și pe jocuri de noroc. Tot ce am este experiența mea de viață, care valorează mai mult
decât banii.
După câteva clipe de gândire, Renius acceptă mâna întinsă, fără să-l surprindă deloc fermitatea
strânsorii, mai ales după ce văzuse cum brațele slăbănoage ale bătrânului încordaseră arcul acela greu
în curtea de antrenamente.
— O să trebuiască să-mi ții tu teaca, bătrâne! O să-mi fie bine fără sabie. Începu să-și conducă
armăsarul înapoi în grajduri, mângâindu-l pe bot și șoptindu-i că vor porni mai târziu la drum, când tot
freamătul avea să ia sfârșit. Se opri o clipă. Într-adevăr poți vedea în viitor?
Cabera rânji, țopăind amuzat de pe un picior pe altul.
— Vrei să știi dacă o să mori sau nu aici, nu-i așa? Asta mă întreabă toată lumea.
Renius redeveni pe dată morocănos ca întotdeauna.
— Nu, nu cred că vreau să știu asta. Ține-o pentru tine, vrăjitorule! Conduse calul mai departe, fără să
privească înapoi, cu umerii crispați de enervare.
Când dispăru din vedere, ochii lui Cabera se umplură de mâhnire. Îi plăcea Renius și era mulțumit că
vedea în el o urmă de omenie, în ciuda gloriei dobândite și a banilor pe care îi câștigase în viață.
— Poate că ar fi trebuit să te las să pleci și să te ofilești încet alături de ceilalți bătrâni, prietene, spuse
ca pentru sine. Poate că ți-ai fi găsit fericirea pe undeva. Dar dacă ai fi plecat, băieții ar fi fost uciși cu
siguranță, așa că pot trăi cu păcatul ăsta.
Ochii îi erau triști când se întoarse către porțile exterioare ale moșiei ca să le închidă. Se întreba dacă
și el avea să piară pe meleagurile acelea străine, neștiut de nimeni, dacă nu cumva spiritul tatălui său
nu era undeva pe aproape, urmărindu-l. Decise că erau mai mari șansele să nu fie. Cel puțin tatăl său ar
fi avut atâta minte cât să nu stea în bârlogul ursului, așteptând să se întoarcă fiara.
•
În depărtare se auzi zgomot de copite. Cabera ținu poarta deschisă, uitându-se să vadă cine se
apropie. Oare era unul dintre atacatori sau vreun mesager de la Roma? Își blestemă slăbiciunea puterii
de a vedea în viitor, care nu-i permitea decât priviri fugare și niciodată ceva referitor la propria soartă. Se
pomeni că ține poarta în așteptarea călărețului, deși nu avusese nicio prevestire. Viziunile cele mai clare
erau acelea care nu aveau nicio legătură cu el. Probabil că zeii voiau să-i dea o lecție, deși se pare că era
una irosită. Până la urmă, descoperise că nu putea să-și trăiască viața ca un simplu spectator.
O dâră de praf negru se ridica în urma călărețului abia vizibil în întunericul tot mai adânc al apusului.
— Ține poarta! ordonă o voce.
Cabera ridică dintr-o sprânceană. „Dar ce credea că fac?”
Tatăl lui Gaius trecu printre porți în tunet de copite. Avea fața roșie și hainele scumpe erau pătate de
funingine.
— Roma este în flăcări, spuse și sări de pe cal. Dar n-o să pună mâna pe casa mea! Imediat îl
recunoscu pe Cabera și-l bătu prietenește pe umăr. Ce face fiul meu?
— E bine. Am…
Glasul bătrânului se stinse, în timp ce bărbatul robust se îndepărtă în grabă ca să organizeze
apărarea. Numele lui Tubruk răsună pe coridoarele casei.
Pentru o clipă, Cabera rămase încurcat. Viziunile se schimbaseră puțin: bărbatul cu care tocmai
vorbise era o adevărată forță a naturii. Poate că prezența sa ar fi fost tot ce trebuia ca să încline balanța
în favoarea lor.
Strigăte tot mai puternice se auziră pe câmpuri și mintea i se goli din nou. Frustrat, Cabera se cățără
pe zidul moșiei ca să vadă cu ochii ceea ce mintea nu reușise să deslușească.
Deși întunericul învăluise zarea, bătrânul văzu cum puncte de lumină cât un vârf de ac se adunară
laolaltă, înmulțindu-se ca licuricii. Erau felinare și torțe purtate de sclavi furioși, cu sângele fierbând de
văpaia care arsese orașul. Deja își croiau drum către domeniul întins al lui Iulius.
 • Capitolul 8 •

Toți slujitorii și sclavii din gospodărie rămaseră devotați casei. Lucius, doctorul de pe moșie, își
desfăcu pansamentele și materialele de lucru, răspândindu-și ustensilele înfiorătoare pe o bucată de
pânză așezată pe una din mesele de la bucătărie. Opri din drum pe doi dintre băieții care slujeau aici;
aceștia tocmai ce înșfăcaseră satârele ca să ajute în luptă.
— Voi rămâneți cu mine. O să aveți parte de sânge chiar aici.
Băieții ezitară, dar Lucius era mai mult decât un vechi prieten de familie și cuvântul lui fusese
întotdeauna lege pentru ei.
Anarhia care la Roma era în floare nu se întinsese încă până la moșie.
Afară, Renius strânsese pe toată lumea în curte. Numără oamenii cu o mină sumbră. Erau douăzeci și
nouă de bărbați și șaptesprezece femei.
— Câți dintre voi ați fost în armată? strigă.
Șase sau șapte mâini se ridicară.
— Voi aveți prioritate la săbii. Restul, mergeți și căutați orice altceva cu care puteți tăia sau zdrobi.
Repede!
Ultima poruncă îi scoase pe oamenii îngroziți din letargie și îi făcu să se împrăștie. Cei care găsiseră
deja arme rămaseră pe loc, cu fețele înnegurate de spaimă.
Renius se îndreptă către unul dintre ei, un bucătar gras care purta pe umăr un satâr uriaș.
— Cum te cheamă? îl întrebă.
— Cecilius, veni răspunsul. Când totul va lua sfârșit, voi povesti copiilor mei că am luptat alături de
tine.
— Așa să faci. Nu vom întâmpina un atac în plină forță. Agresorii caută ținte ușoare pe care să le
siluiască și să le jefuiască. Vreau să fac din moșia asta un loc prea greu de cucerit ca să merite efortul.
Ești slab de înger?
— Nu, domnule. M-am obișnuit să tai porcii și vițeii, așa că n-o să leșin pentru o picătură, două de
sânge.
— Nu e același lucru. Porcii ăștia au săbii și bâte. Nu sta pe gânduri. Lovește la gât și în vintre. Și caută
ceva pentru a para loviturile. Ceva care să țină loc de scut.
— Da, domnule. Îndată.
Omul încercă un salut și Renius se forță să zâmbească, stăvilindu-și pornirile în fața manierelor
necioplite. Îl urmări cu privirea în timp ce alerga către conac și-și șterse de pe frunte primele broboane
de sudoare. Ce straniu că oameni ca acesta puteau nutri un sentiment de devotament pe când mulți alții
îl călcau în picioare numai la auzul cuvântului „libertate”. Dădu din umeri cuprins de silă. Unii oameni
nu sunt decât niște animale, iar alții vor rămâne… oameni.
Marcus intră în curte cu sabia scoasă din teacă. Zâmbea.
— Ți-ar plăcea să-ți stau prin preajmă Renius? Să-ți acopăr flancul stâng?
— Dacă aș avea nevoie de ajutor, cățelandrule, să fii sigur că ți l-aș cere. Dar până atunci du-te la
poartă și fii cu ochii în patru. Strigă-mă când poți să-mi dai niște cifre.
Marcus repezi un salut, mai precis decât al bucătarului, dar care totuși ținu prea mult. Renius simți
obrăznicia gestului și pentru o clipă se gândi să-i rupă gura țâncului. Dar nu, acum chiar avea nevoie de
încrederea prostească în sine a tinereții. Și oricum, avea să afle destul de curând ce înseamnă să ucizi.
Când bărbații se întoarseră, îi trimise pe poziții de-a lungul zidurilor. Erau prea puțini, dar se încredea
în ceea ce-i spusese lui Cecilius. Fără îndoială că dependințele aveau să fie arse; poate că aveau să
piardă grânele și animalele urmau să fie măcelărite, dar casa nu avea să merite prăpădul pe care l-ar fi
produs asaltul asupra ei. O armată i-ar fi asediat și cucerit în doar câteva minute, știa asta, dar atacatorii
lor nu erau decât niște sclavi amețiți de vinul furat și de gândul la libertatea care oricum avea să se
risipească în zori. Un singur bărbat în putere, o sabie bună și o fire nemiloasă ar fi fost de-ajuns să țină
piept gloatei.
Încă nu se vedea nici urmă de Iulius sau de Cabera. Fără îndoială că tatăl lui Gaius își punea platoșa,
se echipa complet. Dar unde era vraciul cel bătrân? Arcul lui s-ar fi putut dovedi foarte de folos în
primele minute de măcel.
Zgomotul făcut de bărbații de pe ziduri semăna cu flecăreala unui cârd de gâște nervoase.
— Liniște! îi repezi Renius. Primul care mai vorbește o să aibă de-a face cu mine!
Când tăcerea se așternu brusc, se auziră din nou țipetele și urletele sclavilor de pe câmpuri.
— Trebuie să ascultăm ce se petrece afară. Faceți liniște și mai încălziți-vă mușchii. Păstrați distanța
față de cel de lângă voi, ca să puteți schimba direcția fără să-l răniți.
 Oamenii se îndepărtară unul de altul, rupând micile grupuri care se formaseră din nevoia de
apropiere. Teama se citea în ochii tuturor. Renius blestemă în șoaptă. Dac-ar fi avut chiar și numai zece
oameni buni din legiunea în care luptase ar fi putut ține piept atacatorilor până în zori. Pe când ăștia nu
erau decât niște copii cu bețe și cuțite. Trase adânc aer în piept, încercând să-și aleagă cuvintele menite
a-i încuraja. Chiar și legiunile de fier avuseseră nevoie de discursuri care să le îmbărbăteze și să le dea
curajul de a ucide.
— Nu aveți unde să fugiți. Dacă gloata trece de voi, toți cei din casă vor muri. Asta este
responsabilitatea pe care o aveți. Nu trebuie să vă părăsiți posturile; și așa suntem destul de puțini.
Zidul nu are mai mult de un metru jumătate, exact lungimea unui pas mai hotărât. Țineți minte, dacă
faceți mai mult de un pas înapoi, veți cădea.
Îi urmări cu privirea în timp ce se foiau pe zid, verificându-i fiecare lățimea. Fața i se înăspri.
— Am să pun oameni în curte ca să se ocupe de toți cei care vor trece de zid. Nu vă uitați în jos, chiar
dacă vedeți că propriii prieteni vă sunt uciși.
Cabera ieși din casă, cu arcul în mână.
— Așa le dai tu curaj? Crezi că imperiul ăsta pe cuvinte ca astea a fost clădit? mârâi bătrânul.
Renius îl privi încruntat.
— N-am pierdut niciodată o bătălie, nici în război, nici în arenă. Niciun om nu a dezertat vreodată și
nici nu a cedat sub comanda mea. Cine fuge va trebui să treacă de mine.
— Eu n-am să fug.
Vocea lui Marcus săgetă liniștea serii.
Renius îi întâlni privirea, citind în ea nebunia pe care o cunoștea deja.
— Nici eu, Renius, spuse un altul.
Ceilalți încuviințară cu toții, murmurând că mai degrabă ar muri decât să fugă, deși fețele unora erau
încă boțite de spaimă.
— Copiii, frații și părinții voștri vă vor întreba cum ați luptat. Fiți siguri că o să-i puteți privi în ochi.
Capetele încuviințară și umerii se ridicară mai semeț.
— Așa e mai bine, mârâi din nou Cabera.
Iulius își făcu apariția pe ușa ce dădea spre curte. Platoșa și jambierele unse îi străluceau, iar teaca se
legăna în ton cu pașii. O expresie sălbatică i se citea pe față, trădând furia clocotitoare din interior.
Bărbații de pe zid se întoarseră cu spatele la el, privind peste câmpuri.
— Voi tăia capul tuturor celor care vor fi în afara acestor ziduri! urlă Iulius.
Cabera scutură repede din cap, nevoind să-l contrazică în auzul tuturor oamenilor.
— Domnule, șopti. Cu toții au prieteni afară. Sunt bărbați și femei cumsecade, care au căzut în
capcană sau sunt neputincioși să se opună. O amenințare ca asta le afectează moralul.
— Asta și vreau! Toți cei care nu vor fi între aceste ziduri vor fi uciși și-am să le pun capetele grămadă
pe poartă! Asta e casa mea și Roma este urbea mea! Îi vom opri pe ticăloșii care au ars case și-i vom
împrăștia în cele patru zări! Ai înțeles, om nebun ce ești?
Furia îi crescu tot mai mare, ca un foc de paie întețit de vânt. Renius și Cabera îl urmăriră înmărmuriți
în timp ce se cățără pe zid, străbătându-i lungimea, urlând noi ordine și înfierând lipsa de disciplină.
— Pentru un politician, are un mod de abordare destul de neobișnuit, spuse Cabera încet.
— Roma e plină de oameni ca el. Imperiul ăsta n-a fost clădit pe discursuri inutile și pe vorbe goale,
prietene.
Renius afișă același zâmbet de rechin, apoi se îndreptă către un grup de femei care așteptau, șoptind
între ele.
— Cu ce putem fi de folos? întrebă o sclavă.
O recunoscu. Era fata pe care o biciuise cu multe luni în urmă, pe motiv că le distrăgea atenția
băieților de la antrenament. Da, își aminti că o chema Alexandria. Pe când celelalte femei se făcuseră
mici în fața lui, așa cum se cuvenea sclavelor casei, fata aceasta îl privea în ochi în așteptarea
răspunsului.
— Aduceți niște cuțite. Dacă trece careva de zid, trebuie să tăbărâți asupra lui și să-l înjunghiați până
la ultima suflare.
Un icnet de spaimă se ridică dinspre câteva femei mai în vârstă, uneia dintre ele părând chiar a-i veni
rău.
— Vreți să fiți violate și ucise? Pe toți zeii, femeie, nu ți-am cerut să stai pe zid, doar să ne aperi
spatele! Și așa sunt prea puțini bărbați; n-am cum să mai dau câțiva jos să ne apere!
Nu le putea răbda slăbiciunea felului de-a fi. În pat sunt bune, dar dacă ai nevoie de ele… să te
ferească zeii!
Alexandria încuviință.
— Vom aduce cuțite. Și mai avem și un topor de rezervă în grajduri, dacă nu cumva l-a luat altcineva.
Repede, Suzana, du-te de le caută!
O femeie mai în vârstă, încă palidă, dădu fuga să îndeplinească porunca.
— Ce să mai aducem? Apă, săgeți, foc?
— Nimic! se stropși Renius, pierzându-și răbdarea. Asigurați-vă doar că ucideți pe oricine pătrunde în
curte. Înfigeți-i cuțitul în beregată înainte să aibă timp să reacționeze. O să cadă de la trei metri, așa că va
fi un moment de slăbiciune, și atunci trebuie să atacați.
— N-o să vă dezamăgim, domnule, răspunse Alexandria.
O mai privi o clipă, de-ajuns cât să zărească în ochii ei scânteia de ură care se citea dincolo de
înfățișarea calmă. După cum părea, bătrânul avea mai mulți dușmani între ziduri decât în afara lor.
— Așa să faceți! spuse tăios și apoi se răsuci pe călcâie.
Bucătarul se întorsese cu o farfurie mare de metal prinsă de piept. Era caraghios de entuziasmat dar
Renius îl bătu pe umăr, apoi îl trimise să se alăture celorlalți.
Tubruk stătea lângă Cabera, ținând în mâinile mari un arc strunit.
— Bătrânul Lucius se descurcă de minune cu arcul, dar acum e la bucătărie, se pregătește pentru
răniți, spuse Tubruk încruntat.
— Adu-l afară. Poate să se-ntoarcă la bucătărie mai târziu, după ce își face treaba aici, îi spuse Renius
fără să-l privească.
Cerceta zidurile, observând pozițiile oamenilor, în căutarea punctelor slabe. Nu aveau cum să reziste
unui atac în forță, așa că se rugă la zeii casei ca sclavii să nu fie în stare de așa ceva.
— Sclavii vor avea arcuri? îl întrebă pe Tubruk.
— Probabil unul sau două pentru prins iepuri. Pe toată moșia nu există niciun arc ca lumea, în afara
de ăsta și cel al lui Cabera.
— Bine. Altfel ne-ar doborî pe toți. O să trebuiască să luminăm curtea cu torțe destul de curând, să
dăm oamenilor vizibilitate. Își vor dezvălui astfel pozițiile, dar nu pot lupta în întuneric. Nu ei.
— S-ar putea să te surprindă, Renius. Numele tău are încă putere asupra lor. Ții minte ce de lume a
venit la jocuri? Fiecare bărbat prezent aici va avea ce povesti urmașilor săi dacă supraviețuiește.
Renius pufni.
— Mai bine te-ai duce pe zid. E un loc gol pe partea din lateral.
Tubruk scutură din cap.
— Toți ceilalți te văd ca pe un lider, știu asta. Până și Iulius va asculta de porunca ta când o să-și vină
în fire. O să stau lângă Marcus, să-l pot apăra, dacă-mi dai voie.
Renius îl privi lung. Chiar toate mergeau anapoda? Bucătari grași, fete cu cuțite, copii aroganți! Și
acum, colac peste pupăză, ordinele îi erau ignorate chiar înainte de luptă. Își repezi pumnul drept,
prăvălindu-l pe Tubruk în țărână. Acesta rămase nemișcat; Renius nu-l învrednici cu vreo privire și se
întoarse către Cabera.
— Când se trezește, spune-i că băiatul e-n stare să-și poarte singur de grijă. Știu asta. Spune-i să-și
ocupe postul sau îl omor.
Cabera zâmbi cu ochii lui mari, dar chipul bătrânului rămase întunecat. În depărtare se auzi deodată
zgomot de metal izbit. Larma crescu în valuri și strigătele răsunară în noaptea adâncă. Torțele fură
aprinse tocmai când primii oameni ajunseră la zid. În urma lor, veneau alte sute de sclavi, de la Roma,
pârjolind totul în cale.
 • Capitolul 9 •

Lupta aproape că se termină înainte de a începe. Așa cum prevăzuse Renius, gloata de sclavi sălbatici
care se înșirase de-a lungul zidurilor de pe moșie habar nu avea cum să treacă de apărătorii înarmați și
se învârtea de colo-colo, zbierând în derută. Deși ar fi fost o ocazie perfectă pentru arcași, Renius le
făcuse semn să aștepte lui Cabera și lui Lucius care urmăreau totul cu arcurile pregătite și cu ochi
nemiloși. Încă mai exista o șansă ca sclavii să caute o pradă mai ușor de obținut și poate că săgețile le-ar
fi întețit ura, transformând-o într-o furie oarbă.
— Deschideți porțile! strigă un om din mulțimea purtătorilor de torțe.
Cu luminile care licăreau în noapte, ai fi putut crede că era vreo sărbătoare, dacă nu vedeai chipurile
crunte ale atacatorilor. Renius îi urmări, cântărindu-și șansele. Din spate veneau tot mai mulți, mai mulți
decât putea cuprinde o moșie precum aceea. Toată pleava Romei îngroșa rândurile mulțimii, fără nimic
de pierdut, aducând cu ei ura și violența, acolo unde ar fi putut domni pacea. Cei din față erau împinși
înainte și Renius ridică brațul, pregătit să dea semnalul pentru ca arcașii lor răzleți să-și trimită primele
săgeți în bulucul de oameni. Nu aveau cum să rateze de la o distanță așa de mică.
Un bărbat păși în față, ieșind din mulțime. Era foarte voinic și-și etala ostentativ barba groasă și neagră
care-i dădea o înfățișare de barbar. Poate că numai cu câteva zile înainte cărase supus pietrele într-o
carieră sau antrenase caii vreunui stăpân mai îngăduitor. Acum avea pieptul stropit de sângele altcuiva
și pe chip purta un rânjet de ură, iar ochii îi sticleau în flacăra torței.
— Voi, de pe ziduri! Sunteți sclavi ca și noi. Ucideți-i pe cei care se cred deasupra voastră. Omorâți-i
pe toți și veți fi prietenii noștri.
Renius își coborî brațul și Cabera slobozi o săgeată în gâtul bărbatului.
În liniștea care se așternu, Renius urlă către gloata de sclavi:
— Asta o să primiți de la mine! Sunt Renius și nu veți trece de mine. Mergeți acasă și așteptați-vă
dreptatea!
— Asta-i dreptate? se auzi un strigăt de furie.
Un alt bărbat alergă către ziduri și sări să se prindă de marginea înaltă. Sosise momentul. Gloata urlă
și se repezi înainte.
Puțini aveau săbii. Ca și ei, cei mai mulți se înarmaseră cu ce găsiseră la îndemână, iar alții nu purtau
cu sine decât furia nebună. Renius îl ucise pe primul venit cu o lovitură aplicată direct în gât, neluând în
seamă degetele tremurânde care-i râcâiau platoșa. De-a lungul meterezelor țipetele înecau zgomotul
făcut de armele ce se izbeau. Renius îl văzu pe Cabera renunțând la arc și ridicând în loc un pumnal
fioros cu care înjunghia și apoi sărea înapoi, lăsând trupurile să cadă peste camarazii de dedesubt.
Bătrânul strivea în picioare degetele care se agățau tot mai lesne de ziduri pe măsură ce trupurile
morților serveau de sprijin noilor agresori.
Renius simți cum îl învăluie amețeala. Știa că umărul îi cedase iar, căci îl încerca un val brusc de
căldură venind de sub bandaje, însoțit de o durere usturătoare. Strânse din dinți, apoi înfipse sabia în
stomacul unui bărbat, aproape pierzând-o printre mațele slinoase, în timp ce omul se rostogolea pe
spate. Un altul îi luă locul, apoi încă unul, iar Renius nu le mai putea vedea sfârșitul. Fu pocnit cu o
bucată de lemn care-l lăsă năuc pentru o clipă. Se clătină înapoi amețit, încercând să-și adune puterile
pentru a-și ridica sabia ca să-l întâmpine pe următorul atacator. Îl dureau mușchii și sentimentul de
epuizare pe care îl simțise atunci când se lupta cu Marcus se întoarse.
— Sunt prea bătrân pentru asta, mârâi, scuipând sânge pe gură.
Întrezări o mișcare în stânga și se întoarse pentru a para, însă prea încet. Era Marcus, care-i rânjea.
Era acoperit de sânge și arăta ca un demon coborât din miturile străvechi.
— Sunt un pic îngrijorat că nu mă pot apăra singur. Ai putea să ții un ochi deschis pentru mine? Să-mi
dai de știre când e vreun pericol?
În timp ce vorbea împinse cu umărul un bărbat care încerca să se ridice în picioare. Omul căzu rău,
rostogolindu-se direct în cap, cu un țipăt.
— Ți-am spus să nu-ți părăsești postul.
Renius își trase răsuflarea, încercând să nu-și arate slăbiciunea.
— Ai fi fost ucis. Această onoare îmi aparține. Nu merită s-o risipesc atât de ușor pe niște lepădături ca
astea, nu crezi?
Arătă către cealaltă parte a porții, unde Cecilius, căruia cei mai mulți îi ziceau, simplu, Bucătarul,
spinteca în jur ca în transă, cu un rânjet imens pe buze.
— Veniți la mine, porci și vite ce sunteți! O să vă tai în bucățele!
Sub stratul de grăsime sigur avea ceva mușchi, căci mânuia satârul uriaș de parcă era un vreasc.
 — Îi ține-n loc Bucătarul pentru mine. De fapt, se distrează cum nu s-a distrat în viața lui, continuă
vesel Marcus.
Trei bărbați se năpustiră deodată asupra zidului, sărind de pe grămada de trupuri, care ajunsese deja
la jumătatea înălțimii. Primul ridică o sabie asupra lui Marcus, dar băiatul își adânci dintr-o parte spada
în pieptul bărbatului și acesta căzu sub izbitura sălbatică pe bolovanii din curte. Pe al doilea îl execută
cu o lovitură prin întoarcere, care nimeri la nivelul ochilor, tăind prin carne și oase. Sclavul muri pe loc.
Al treilea atacator striga de bucurie pe măsură ce se apropia de Renius. Știa de renumele bătrânului
și în mintea sa deja își închipuia povestea pe care avea s-o spună prietenilor. Dar gladiatorul ridică sabia
spărgând apărarea bărbatului și despicându-i pieptul.
Renius îl lăsă pe bărbat să cadă și lama îi rămase în mână, scăldată în sânge. Îl durea din nou brațul
stâng, dar de data asta suferința era mult mai adâncă. Pieptul îi era săgetat de durere și scoase un
geamăt.
— Ești rănit? îl întrebă Marcus fără să-și ia ochii de la zid.
— Nu, du-te înapoi la locul tău, îl repezi Renius și fața îi deveni galbenă ca de ceară.
Marcus îl privi îndelung.
— Cred că o să mai stau puțin, spuse încet.
Tot mai mulți oameni se năpusteau pe ziduri și sabia îi dansa, alunecând de la o beregată la alta fără
oprire.
Tatăl lui Gaius abia îi observa pe cei care-i cădeau sub sabie. Lupta așa cum învățase: se năpustea
asupra adversarului, para și apoi lovea. Grămada de cadavre creștea tot mai mare la baza porții. O voce
interioară îi spunea că ar fi trebuit să cedeze până acum. Nu erau decât niște sclavi. N-aveau nevoie să
treacă de zid. De ce nu se opreau? Când totul avea să se termine, era hotărât să înalțe zidul cu încă un
stat de om.
Păreau că i se aruncă în sabia plină de sânge, împroșcând zidurile și porțile, împroșcându-l pe el. Îl
dureau umerii și brațul îi era de plumb. Numai picioarele erau încă puternice. Cu siguranță aveau să
cedeze curând, aveau să caute alte locuri de prădat. Împingea, se apăra și iar lovea. Intrase în ritmul
dătător de moarte al legionarului, dar tot mai mulți se cățărau pe grămada de carne fără viață ca să
pătrundă înăuntru. Își rupsese vârful sabiei în oase și în tăișul altor arme, și abia îl zgârie pe bărbatul
care-i sări dinainte. Un pumnal îi străpunse mușchii tari ai abdomenului, făcându-l să geamă străbătut
de durere, apoi îl lovi pe atacator peste falcă până ce acesta căzu mort.
Alexandria stătea în curte într-o beznă totală. Celelalte femei plângeau în tăcere. Una se ruga. Fata
observă că Renius era epuizat și fu dezamăgită când Marcus interveni să-l salveze. Se întreba de ce o
făcuse și privi îndelung la contrastul dintre cei doi. De o parte stătea luptătorul cărunt, veteranul a o mie
de războaie, acum lent și rănit. De cealaltă parte stătea Marcus, un asasin agil, care hăcuia zâmbind la
sclavii care-i cădeau sub tăiș. Nu conta că aveau săbii sau bâte. În fața lui păreau neputincioși. Îi dobora
dintr-o lovitură. Văzu un om care nu-și dădea seama că moare. Sângele îi țâșnea șuvoaie din piept, dar el
lovea în continuare sălbatic, folosindu-se de o lance ruptă.
Era straniu. Alexandria se strădui să vadă fața omului și surprinse chiar clipa fatală în care bărbatul
simți durerea, vestindu-i astfel întunericul de veci.
Toată viața auzise povești despre putere și glorie, iar acum luptătorii păreau că se măcelăresc între ei
ca niște stafii desprinse de realitate. Se așteptase să vadă momente de sacrificiu de sine și de curaj în
fața morții, dar de acolo de jos, din umbră, nu zărea nimic de acest fel.
Era clar, pentru bucătar lupta reprezenta o distracție. Începuse chiar să cânte un cântec vulgar despre
o zi la piață și niște fete drăguțe, mai mult țipând decât cântând, în timp ce-și afunda satârul în
mădularele nefericiților. Pe măsură ce bărbații cădeau sub loviturile lui, cântecul îi era tot mai răgușit.
În stânga ei, unul dintre apărători căzu în curte, lângă intrare. Nu încercă în niciun fel să se protejeze
la contactul cu pământul și capul i se zdrobi de o piatră cu un zgomot surd. Alexandria se cutremură și,
prin întuneric, apucă umărul unei alte femei. Oricine ar fi fost, suspina încet, însă nu aveau vreme
pentru asta.
— Repede, o să pătrundă prin breșă! spuse Alexandria cu glas șuierat, apoi o trase pe femeie după ea,
nefiind sigură dacă putea să ducă de una singură sarcina la bun sfârșit.
Pe măsură ce se îndepărtară, o bufnitură surdă se auzi din altă parte a zidului, urmată de strigăte de
victorie. Un alt bărbat se prăvăli, agățându-se o secundă, înainte de a-și da drumul de tot.
Se învârti sălbatic pe loc, întruchiparea unui coșmar sângeros, iar ochii îi scânteiară, înțelegând că nu
avea adversari care să-l atace; exact atunci Alexandria se năpusti asupra lui și-i înfipse cuțitul în inimă.
Viața se scurse din el cu un geamăt, în vreme ce un alt atacator lovi pietrele din apropiere. Zgomotul
gleznei cedând la contactul cu pământul se auzi atât de tare, încât acoperi tumultul de dincolo de ziduri.
Suzana, de obicei atât de grijulie cu pregătirea mesei stăpânului pentru banchete, își petrecu acum
cuțitul subțire peste beregata bărbatului, apoi se îndepărtă, lăsându-l în urmă, tremurând spasmodic.
 Alexandria privi la cercul luminat de torțe de deasupra. În sfârșit aveau lumină! Era groaznic să mori
în întuneric.
— Aduceți mai multe torțe aici! țipă, sperând că avea să-i răspundă cineva.
Niște brațe o apucară din spate și capul îi fu răsucit într-o parte. Se încordă în așteptarea momentului
de agonie, dar greutatea de pe umeri dispăru brusc. Se întoarse și o văzu pe Suzana ținând în mână
cuțitul acoperit de sânge proaspăt.
— Fii tare, dragă! Noaptea încă nu s-a sfârșit.
Suzana zâmbi și Alexandria depăși momentul de panică. Cercetă curtea în căutarea altor intruși și
aproape că nici nu clipi când un apărător căzu de pe zid, izbind pământul cu un țipăt. De data asta, trei
bărbați pătrunseră prin spărtură și în urma lor se mai zăreau încă doi, zbătându-se să urce peste
trupurile alunecoase.
Toate femeile își scoaseră cuțitele, ale căror lame străluciră în lumina torțelor. Înainte ca ei să
deslușească ceva în întuneric, femeile tăbărâră pe ei, înjunghiindu-i.
•
Gaius se trezi cu un tresărit. Aurelia stătea pe marginea patului, ținând în mână o cârpă umedă pe
care i-o apăsa pe frunte, murmurând un cântecel. În depărtare auzi țipete și zgomote clare de luptă.
Cum de nu se trezise? Cabera îi dăduse o băutură caldă de cum se înnoptase. Trebuie că pusese ceva
în ea.
— Ce se întâmplă, mamă? Aud zgomote de luptă!
Aurelia îi zâmbi trist.
— Taci, dragul meu. Nu trebuie să te obosești. Ești pe moarte și am venit să-ți alin ultimele clipe.
Lui Gaius i se scurse pentru o clipă sângele din obraji. Apoi își reveni: se simțea slăbit, dar era bine.
— Nu sunt pe moarte. Mă însănătoșesc. Dar spune-mi, ce se întâmplă în curte? Trebuie să ies afară!
— Șșșt! Știu că au spus că te înzdrăvenești, dar m-au mințit. Liniștește-te, o să-ți răcoresc fruntea.
Gaius o privi întristat. Toată viața, neputința asta stupidă ieșise mereu la suprafață, trăgând înapoi
femeia ageră și plină de viață care îi lipsea atât de mult. Se înfioră prevăzând criza care avea să urmeze
dacă ar fi spus vreun cuvânt greșit.
— Vreau să simt răcoarea nopții pe piele, mamă. Pentru ultima dată. Te rog să pleci ca să mă pot
îmbrăca.
— Sigur, dragul meu. Acum că mi-am luat la revedere, mă pot întoarce în camera mea, preabunul
meu fiu. Râse prostește, apoi oftă de parcă purta o mare povară în suflet. Tatăl tău e afară. Se lasă ucis
în loc să aibă grijă de mine. Niciodată nu m-a îngrijit cum se cuvine. De ani de zile nu a mai făcut
dragoste cu mine.
Gaius nu știu ce să zică. Se ridică în capul oaselor și închise ochii, străbătut de un val de slăbiciune.
Nici măcar nu putea să țină pumnul strâns, dar trebuia să afle cu orice preț ce se întâmpla afară. De ce
nu era nimeni prin preajmă? Oare se găseau cu toții în curte? Chiar și Tubruk?
— Te rog, mamă, pleacă. Trebuie să mă îmbrac. Vreau să-mi petrec ultimele clipe afară.
— Înțeleg, iubirea mea. Adio.
Îl sărută pe frunte și ochii i se umplură de lacrimi, apoi Gaius rămase din nou singur în mica încăpere.
Pentru o clipă, fu tentat să se prăbușească în perne pur și simplu. Își simțea capul mare și greu;
înțelese că medicamentul pe care i-l dăduse Cabera l-ar fi ținut adormit până dimineață dacă mama lui
nu ar fi avut încă o dată o idee ciudată. Încet, își scoase picioarele de sub așternut și le sprijini de podea.
Era slăbit. Dar mai întâi trebuia să se îmbrace. Toate la timpul lor.
•
Tubruk știa că nu mai putea rezista mult timp. Încerca deznădăjduit să acopere golul lăsat de doi
bărbați care luptaseră alături de el. Alerga în stânga și în dreapta, ajungând aproape în ultima clipă ca să
oprească atacul celor care se cățărau după ce el îi ucidea pe cei din fața lor. Respira cu greutate și, cu
toată priceperea lui, știa că moartea era aproape.
De ce nu renunțau? La naiba cu toți zeii, trebuiau să renunțe odată! Se blestemă că nu organizase
apărarea de rezervă, dar chiar nu avusese cu cine. Zidurile, singura apărare a moșiei, erau acum pe
punctul de a fi copleșite cu totul. Alunecă într-o baltă de sânge și căzu rău, cu respirația tăiată. Un
pumnal îl lovi în coaste, apoi simți un picior murdar apăsându-l pe cap și încercând să-i zdrobească fața.
Îl mușcă pe atacator, apoi auzi un țipăt în depărtare. Reuși să se ridice într-un genunchi, însă fu prea
târziu ca să-i mai poată opri pe alți doi bărbați; aceștia săriră în curte. Speră că femeile aveau să se
ocupe de ei. Duse mâna cu grijă la coaste și tresări simțind sângele cum picură; încercă să-și dea seama
dacă fusese atins plămânul și observă că sângele nu țâșnea din rană bolborosind. Încă putea respira,
deși aerul pe care îl trăgea în piept avea gust de metal încins și de sânge.
Preț de câteva clipe nimeni nu-și mai făcu apariția, așa că avu timp să cerceteze zidurile. Din cei
douăzeci și nouă de oameni care se luptaseră la început rămăseseră mai puțin de cincisprezece.
Făcuseră adevărate minuni, dar nu avea să fie de ajuns.
Iulius lupta în continuare, cu puterile scurgându-i-se odată cu sângele din răni. Își scoase un pumnal
din carne cu un geamăt și-l înfipse apoi, imediat, în pieptul următorului bărbat care-l înfruntă.
Răsuflarea îi ardea gâtul; privi în curte și-și văzu fiul apărând. Zâmbi și mândria pe care o simți aproape
că-i arse pieptul. O altă sabie îl străpunse, înfiptă adânc în plămân, prin golul dintre platoșă și gât.
Scuipă sânge, apoi își vârî spada în cel care-l atacase, fără a-i vedea măcar chipul. Brațele îi căzură
nevolnice pe lângă trup, scăpând din mână sabia, care zăngăni pe pietrele din curtea de dedesubt. Nu
mai putu decât să privească la gloata care se năpustea.
Tubruk își zări stăpânul prăbușindu-se sub avalanșa de trupuri care se prăvăliră asupra lui prin
spărtura îngustă, mistuindu-se în beznă. Își strigă în gol durerea și furia, știind că nu avea să ajungă la
timp.
Renius era încă în picioare, sfidând moartea, dar numai datorită lui Marcus. Vârtejul orbitor de săbii
se clătina dinaintea tânărului plin de răni, din care viața se scurgea încet.
Gaius urcă lângă Tubruk, cu fața albă din cauza efortului pe care-l făcuse târându-și picioarele pe
treptele zidului. Când ajunse în vârf se clătină cu sabia în mână, tăindu-l pe primul bărbat care se ridică
deasupra trupurilor țepene. Apoi, când își pierdu echilibrul, Tubruk își vârî și el spada în coastele
omului, dar sclavul refuză să moară și se repezi cu un pumnal asupra lui Gaius, tăindu-l pe față. Băiatul
îl lovi din nou, de data asta în gât, și totul se termină. Alte și alte chipuri își făcură apariția, urlând și
blestemând în încercarea de a escalada pietrele alunecoase.
— Gaius, tatăl tău…
— Știu.
Brațul i se ridică fără tremur și blocă o suliță, o relicvă a unei lupte de demult. Se trase mai aproape și
reteză gâtul bărbatului, într-o ploaie de sânge. Tubruk atacă alți doi adversari, pe unul azvârlindu-l
înapoi peste zid, dar făcând asta căzu în genunchi în murdăria lipicioasă. Gaius îl doborî pe celălalt,
oprind o lovitură destinată lui Tubruk. Apoi se clătină, făcând un pas în spate, cu fața albă sub stropii
roșii de sânge și cu genunchii îndoiți de efort. Împreună, îl așteptară pe următorul care avea să urce pe
zid.
Noaptea deveni deodată mai luminoasă sub focul care cuprinse hambarele cu grâu; dar niciun sclav
nu-și mai arătă chipul.
— Încă unul, urlă Tubruk cu buzele pline de sânge. Mai pot doborî încă unul! Tu ar trebui să cobori,
nu ești bun de luptă.
Gaius nu-l luă în seamă. Pe față i se citea încrâncenarea. Așteptară, dar nu mai veni nimeni. Tubruk
se apropie mai mult de marginea zidului și privi la grămada de mădulare și de hoituri hăcuite de
dedesubt. Nu văzu niciun suflet care să-l aștepte cu sabia în mână.
Lumina de la hambarele în flăcări desluși făpturi sărind haotic prin întuneric. Tubruk prinse a chicoti
ca pentru sine, tresărind de durere.
— Au găsit crama! spuse, nemaiizbutind să-și înfrâneze hohotul de râs, în ciuda suferinței cumplite
care-l însoți.
— Pleacă! urlă Marcus înmărmurit.
Tuși și scuipă sânge, întrebându-se ca prin vis dacă era într-adevăr al lui. Se întoarse și rânji către
Renius, care zăcea sprijinit, fără puteri, de două hoituri. Bătrânul gladiator îl privi pentru o clipă, de-
ajuns cât Marcus să-și amintească de ura pe care i-o purta.
— Eu…
Se opri însă și se apropie repede de bătrân.
Într-adevăr, era pe moarte. Marcus își apăsă mâna purtând sânge închegat pe pieptul lui Renius,
simțind bătăile tot mai slabe ale inimii.
— Cabera! Vino aici! Repede! țipă băiatul.
Renius închise ochii în fața zgomotului și a durerii.
•
Alexandria respira greu, de parcă ar fi fost în chinurile facerii. Era istovită și acoperită de sânge.
Niciodată nu și-ar fi închipuit că era atât de lipicios și de scârbos. Nici nu auzise asta povestindu-se
vreodată. La început, lichidul acela fusese alunecos, apoi i se închegase pe mână, făcând ca tot ceea ce
atingea să devină cleios. Așteptă ca următorul atacator să cadă în curte, plimbându-se împrejur aproape
beată, ținând cuțitul în mâna țeapănă.
Se împiedică de un trup neînsuflețit și-și dădu seama că era Suzana. Aceasta nu avea să mai taie în
veci nicio gâscă, nici nu avea să mai jumulească vreo pasăre la bucătărie, darămite să mai arunce
resturi cățeilor vagabonzi în drum spre Roma. Gândul din urmă făcu să o podidească lacrimi limpezi ca
apa, care i se prelinseră peste noroiul și murdăria de pe față. Alexandria patrulă mai departe, dar niciun
dușman nu mai ateriză în curte. Nimeni nu-i mai ieși în cale, dar ea își continuă năucă drumul, neputând
să se oprească. Cu două ceasuri înainte de ivirea zorilor încă mai auzea strigătele de pe câmpuri.
•
— Rămâneți pe ziduri! Nimeni nu-și părăsește postul până în zori! urlă Tubruk în tot cuprinsul curții.
Ar putea să se întoarcă.
Și totuși, nu credea că o vor face. Crama adăpostea o mie de amfore cu vinul cel mai bun. Chiar dacă
sclavii ar mai fi spart câteva, tot ar fi rămas destule ca să-i facă fericiți până în zori.
După ce dădu ultima comandă, simți nevoia să coboare și să se ducă el însuși în locul unde Iulius
zăcea printre morți, dar cineva trebuia să-i țină pe oameni pe loc.
— Du-te la tatăl tău, băiete!
Gaius încuviință din cap, apoi coborî, sprijinindu-se de zid. Durerea era înfiorătoare. Simți că operația
i se deschisese și atinse locul cu degetele observând sângele cleios care i se lipi de mână. Pe măsură ce
urca treptele de piatră, către pozițiile apărătorilor, rănile îl copleșiră cu arsura lor, dar reuși să-și adune
puterile.
— Tată, ai murit? șopti privind trupul care zăcea pe jos.
Nimeni nu-i răspunse.
— Rămâneți pe poziții, băieți! Nu s-a sfârșit decât pentru o vreme.
Vocea lui Tubruk răsună de-a lungul și de-a latul curții.
Alexandria auzi vestea și cuțitul îi căzu pe pietre. O altă fată de la bucătărie o ținea strâns de mâini,
spunându-i ceva. Nu putea desluși cuvintele din cauza strigătelor de durere ale răniților, care sfâșiau
dintr-odată ceea ce ea socotise a fi liniște.
„Parcă de-o veșnicie mă aflu în tăcere și în întuneric, se gândi. Am văzut infernul.”
Cine era ea de fapt? Hotarul înțelegerii se ștersese undeva în noapte, când ucidea sclavii care doreau
libertatea la care și ea râvnea atât de mult. Povara ultimelor întâmplări o doborî la pământ și prinse să
suspine.
•
Tubruk nu mai putu rezista. Coborî șchiopătând de la locul lui de pe zid și urcă din nou acolo unde
zăcea Iulius. Privi trupul în tăcere alături de Gaius.
Gaius încercă să simtă realitatea morții tatălui său, dar nu izbuti. Omul care stătea întins pe pietre nu
mai era nimic din ce fusese odată. Din el nu mai rămăsese decât o grămadă de carne sfârtecată,
odihnind într-o baltă de lichid care aducea mai degrabă a ulei decât a sânge în lumina slabă a torțelor.
Tatăl său nu se mai găsea acolo.
Se răsuci brusc împrejur, cu mâna ridicată, ferindu-se parcă de un atac închipuit.
— Era cineva acolo. Îl simțeam alături, privind odată cu mine, îngăimă Gaius.
— Cu siguranță că el a fost. Asta e noaptea nălucilor.
Senzația dispăruse, iar Gaius se cutremură, sfâșiat de durere.
— Lasă-mă singur, Tubruk. Și mulțumesc.
Bărbatul se supuse și o luă în jos șchiopătând, pe treptele care duceau în curte. Obosit, se cățără din
nou spre vechiul post de pe zid și cercetă pe rând fiecare trup pe care-l doborâse, încercând să-și
amintească detaliile fiecărei morți. Nu recunoscu decât pe câțiva și renunță curând. Se rezemă de un
stâlp, cu sabia odihnind la picioare, așteptând zorile și privind la tremurul tot mai slab al focului de pe
câmpuri.
•
Cabera își puse mâinile în dreptul inimii lui Renius.
— Cred că i-a sosit ceasul. Pereții dinăuntrul lui sunt tociți și slabi. Sângele se scurge din locuri din
care n-ar trebui.
— L-ai vindecat pe Gaius. Îl poți vindeca și pe el.
— El este bătrân, băiete. Era deja slăbit, și eu…
Cabera se opri, simțind o sabie fierbinte atingându-i spatele. Încet și cu grijă își întoarse capul ca să-l
privească pe Marcus. Nu găsi nimic care să-l liniștească pe fața încrâncenată a băiatului.
— O să trăiască! Fă-ți treaba sau o să mai ucid o dată astăzi.
La aceste cuvinte, Cabera simți o schimbare bruscă și un alt viitor îi apăru în față, ca piesele unui joc
care reveneau tăcut în poziția inițială. Deschise ochii mari, dar nu spuse nimic și începu să-și adune
energiile vindecătoare. Ce tânăr ciudat era acesta care avea puterea să transforme viitorul celor din jurul
său! Cu siguranță nimerise niște vremuri potrivite. Erau momente de prefaceri hotărâtoare, în care
ordinea obișnuită a lucrurilor și cursul firesc al faptelor nu își găseau locul.
Scoase un ac de fier din tivul robei și începu să lucreze curat și repede. Cu grijă, cusu la loc buzele
însângerate ale cărnii zdrobite, amintindu-și cum era să fii tânăr, când totul părea atât de ușor. Sub
privirile lui Marcus, Cabera își apăsă mâinile arse de soare pe pieptul lui Renius, masând în jurul inimii.
Simți cum bătăile se întețesc și-și înăbuși un strigăt de uimire când suflul vieții inundă iar trupul șubred.
Menținu apăsarea vreme îndelungată, până ce durerea dispăru de pe chipul lui Renius, care acum
părea că doarme. Cabera se ridică în picioare, clătinându-se istovit și dădu din cap, încuviințând parcă
un gând lăuntric.
— Zeii sunt jucători ascunși, Marcus. Nu ne spun niciodată ce planuri au. Ai avut dreptate. Viața lui
nu se termină aici.
 • Capitolul 10 •

Când soarele se ridică pe cer, câmpurile erau deja pustii. Sclavii care intraseră cu forța în cramă cu
siguranță zăceau printre grâne, învăluiți în somnul adânc al beției. Gaius se uită peste zid la fumul leneș
care se ridica deasupra pământului ca smoala. Copacii pârjoliți erau țepeni și goi, iar grânele pentru
iarnă încă mocneau în ruinele scheletice ale hambarelor.
Era o priveliște de un calm straniu, în care până și păsările amuțiseră. Violența și trăirile puternice ale
nopții trecute păreau departe când priveai peste câmpuri. Gaius se frecă pe față preț de o clipă, apoi se
întoarse să coboare treptele care duceau în curte.
Fiecare perete și orice suprafață deschisă la culoare era stropită de pete cafenii. Sângele se închegase
în bălți pe la colțuri și pete dezgustătoare rămăseseră în urma cadavrelor care fuseseră deja târâte în fața
porților, așteptând să fie duse la gropi comune, când aveau să ajungă carele. Apărătorii moșiei fuseseră
întinși pe pânze curate în încăperile răcoroase, cu trupurile pregătite pentru îngropăciune. Ceilalți
fuseseră aruncați într-o grămadă mereu crescândă de brațe și de picioare care se ițeau pe la colțuri.
Gaius urmări oamenii la lucru, auzind în fundal țipetele de durere ale celor cărora li se coseau rănile
sau ale celor care erau pregătiți pentru amputare.
Ardea de mânie, dar nu avea pe cine să și-o verse. Fusese închis ca să fie ferit de pericole în timp ce
toți cei dragi își riscau viața afară, în timp ce tatăl lui murea ca să-și apere casa și familia. E adevărat că
era încă slăbit după operație, că rănile nu i se vindecaseră, dar să i se refuze ocazia de a-și apăra tatăl…
asta nu putea înțelege! Niciun cuvânt nu putea să exprime ceea ce simțea. Când Cabera veni să-și arate
compasiunea, Gaius nu-l băgă în seamă și se îndepărtă. Se întinse pe pământ obosit, cernând praful
printre degete; își aminti cuvintele rostite de Tubruk cu ani în urmă și în sfârșit înțelese. Ăsta era
pământul lui.
Un sclav se apropie de el; era unul dintre aceia ale căror nume nu le cunoștea, dar pentru care rănile
vorbeau de la sine.
— Morții sunt toți în fața porții, stăpâne. Să aducem care pentru ei?
Era pentru prima oară când cineva i se adresa altfel decât pe nume. Fața lui Gaius se înăspri, ca să-i
ascundă surpriza. Sufletul îi era încărcat de durere și glasul îi sună ca dintr-o prăpastie adâncă:
— Adu niște ulei. O să-i ard acolo unde se află.
Sclavul încuviință plecându-și capul și alergă să-i îndeplinească porunca. Gaius merse în fața porților
și privi la grămada diformă de trupuri. Era o priveliște înfiorătoare, dar nu simți în suflet nicio urmă de
simpatie. Fiecare dintre cei care zăceau în fața lui își alesese singur soarta când atacase moșia.
Turnă uleiul peste mormanul de trupuri, vărsându-l peste carne și peste fețe, în gurile deschise și în
ochii împietriți. Apoi aprinse focul, dar în cele din urmă își dădu seama că nu putea să privească
hoiturile arzând. Fumul îi aminti de corbul pe care el și Marcus îl prinseseră; chemă un sclav.
— Adu butoaiele din magazie și ține focul aprins până se fac cenușă, zise cu îndârjire.
Se întoarse în casă, dar dogoarea crescu tot mai mare și mirosul îl urmări ca un deget plin de vină.
Îl găsi pe Tubruk întins pe o parte, în bucătăria spațioasă, mușcând dintr-o bucată de piele în timp ce
Cabera îi examina o rană de pumnal în stomac. Gaius îi urmări o vreme; nimeni nu spuse nimic. Plecă
mai departe și îl găsi pe bucătar stând pe trepte cu un satâr plin de sânge în mână. Știa că tatăl lui l-ar fi
încurajat pe bărbat, care acum părea pierdut și trist. Însă și el era la fel de plin de ură, așa că trecu mai
departe, lăsându-l cu ochii pierduți în zare, de parcă Gaius nici n-ar fi existat. Apoi se opri. Dacă tatăl lui
i-ar fi vorbit bărbatului, atunci așa avea să facă și el.
— Te-am văzut luptând pe zid, îi spuse bucătarului, și vocea îi sună în sfârșit hotărâtă.
Omul dădu din cap a încuviințare și păru că-și vine în fire. Se chinui să se ridice.
— Da, stăpâne. Am doborât pe mulți, dar după o vreme le-am pierdut șirul.
— Tocmai am ars o sută patruzeci și nouă de trupuri, așa că trebuie să fi fost mulți, într-adevăr, spuse
Gaius, încercând să zâmbească.
— Da. Nimeni nu a trecut de mine. Niciodată n-am fost atât de norocos. Cred că am fost ales de zei.
Noi toți am fost.
— L-ai văzut murind pe tatăl meu?
Bucătarul se ridică în picioare și înălță un braț, ca și cum ar fi vrut să-l pună pe umărul băiatului. Se
răzgândi în ultimul moment și gestul lui se transformă într-unul de regret.
— L-am văzut. A luptat până la moarte și a ucis pe mulți. La sfârșit, în jurul lui se adunaseră grămezi
întregi de trupuri. A fost un om curajos și bun.
Gaius simți că-și pierde cumpătul la auzul vorbelor de laudă și gura i se încleștă. Când valul de tristețe
trecu, îi vorbi cu respect:
 — Știu că ar fi fost mândru de tine. Când te-am surprins cu privirea cântai.
Spre mirarea lui, omul roși până-n vârful urechilor.
— Da. Mi-a plăcut să mă lupt. Știam că peste tot în jurul meu nu erau decât sânge și moarte, dar până
la urmă totul a fost simplu. Trebuia să-i ucid pe toți cei care-mi ieșeau în cale. Îmi place ca lucrurile să
fie clare.
— Înțeleg, spuse Gaius, forțând un zâmbet trist. Odihnește-te acum. S-a dat drumul la bucătărie. În
curând o să aducă și supa.
— Bucătăria! Și eu sunt aici! Trebuie să plec, stăpâne, altfel supa n-o să fie bună de nimic.
Gaius încuviință și omul o luă la picior, uitându-și satârul uriaș sprijinit de trepte. Gaius oftă. Și-ar fi
dorit ca viața lui să fie la fel de simplă, să poată schimba un rol cu altul fără niciun regret.
Pierdut în gânduri cum era, nu observă că omul se întorsese până când acesta nu vorbi:
— Cred că tatăl tău ar fi mândru de tine. Tubruk zice că l-ai salvat la sfârșit, când deja nu mai putea
lupta, și mai erai și rănit pe deasupra. Eu aș fi mândru dacă fiul meu ar fi așa de puternic.
Lacrimile izvorâră din ochii lui Gaius pe neașteptate și băiatul se întoarse cu spatele pentru ca omul
să nu le vadă. Nu era momentul să se lase învins, mai ales acum când moșia fusese martora unui măcel
și mâncarea pentru iarnă se făcuse scrum. Încercă să-și ocupe mintea cu tot felul de mărunțișuri, dar se
simți neajutorat și singur, și lacrimile îl podidiră mai abitir, pe măsură ce mintea deveni conștientă de
pierderea suferită, întocmai ca o pasăre care ciugulește dintr-o rană deschisă.
•
— Salutare vouă! se auzi o voce de dincolo de poartă.
Tonul acela vesel îl făcu pe Gaius să-și vină în fire. Doar era stăpânul moșiei, un fiu al Romei și al
tatălui său, a cărui memorie trebuia s-o cinstească. Urcă treptele până pe culmea zidului, nebăgând de
seamă tablourile fantomatice care i se perindau în minte cu o viteză uluitoare. Erau năluci ale
întunericului, care în lumina soarelui își pierdeau din consistență.
De sus, privi la coiful de bronz al ofițerului zvelt, călare pe un armăsar care lovea nervos din copite în
timp ce aștepta. Ofițerul era însoțit de o suită de zece legionari, cu toții pregătiți pentru noi ordine. Omul
privi în sus și-l salută din cap pe Gaius. Avea înjur de patruzeci de ani, un ten bronzat și părea într-o
formă fizică excelentă.
— Am văzut fumul și am venit să cercetăm dacă nu cumva erau alți sclavi furioși. Văd că ați avut de
furcă aici. Numele meu e Titus Priscus. Sunt centurion{20} în legiunea lui Sulla, care a binecuvântat
orașul cu prezența ei. Oamenii mei patrulează prin împrejurimi ca să facă curățenie și să pună la punct
execuțiile. Aș putea să vorbesc cu stăpânul moșiei?
— Eu sunt acela, spuse Gaius. Deschideți porțile! le strigă celor de jos.
Cuvintele lui înfăptuiră tot ceea ce nu reușiseră jefuitorii în noaptea precedentă și porțile grele se
deschiseră, îngăduindu-le bărbaților să intre.
— Se pare că ați avut parte de un măcel aici, spuse Titus, fără nicio urmă de veselie rămasă în glas.
Trebuia să-mi dau seama din grămada de trupuri, dar… Ați pierdut pe mulți dintr-ai voștri?
— Câțiva. Am rezistat bine pe ziduri. Care e starea orașului?
Gaius nu prea știa ce cuvinte să-i adreseze bărbatului. Se cuvenea oare să poarte o discuție de
politețe?
Titus descălecă, dându-i frâiele unuia dintre tovarășii săi.
— E tot acolo, domnule, deși sute de case de lemn au fost arse și câteva mii de oameni zac morți pe
străzi. Pentru moment ordinea a fost restabilită, dar nu bag mâna în foc că poți ieși afară după lăsarea
întunericului. Acum strângem toți sclavii pe care îi găsim și răstignim unul din zece oameni ca să dăm
exemplu pe toate moșiile din jurul Romei. Astea-s ordinele lui Sulla.
— Dacă-s de pe moșia mea, alege unul din trei. O să-i înlocuiesc când se mai liniștesc apele. Nu pot
trăi cu gândul că cineva care a luptat împotriva mea noaptea trecută ar putea scăpa nepedepsit.
Centurionul îl privi o clipă nedumerit.
— Îmi cer iertare, domnule, aveți autoritatea să dați un astfel de ordin? Îmi pare rău că trebuie să
verific, dar, date fiind împrejurările, mai este altcineva care să vă sprijine afirmațiile?
O clipă Gaius simți mânia crescând în el, dar apoi își aduse aminte ce impresie trebuie să-i fi făcut
bărbatului.
Nu avusese timp să se spele după ce Lucius și Cabera îi cususeră și-i bandajaseră rănile. Era murdar,
pătat de sânge și nefiresc de palid. Nu știa că ochii albaștri erau plânși și roșii în jur de la fumul uleios și
că numai bunul-simț îl oprea pe Titus să nu-l pălmuiască pentru obrăznicia sa. Și totuși, ceva îl oprea,
deși nu putea spune exact ce anume. Poate era sentimentul că tânărul nu reprezenta un om pe care să-l
treci ușor cu vederea.
— Și eu aș face la fel în locul tău. O să-l aduc pe administratorul moșiei, dacă a terminat cu doctorul.
Gaius se întoarse fără să mai spună nimic.
 Ar fi fost politicos să-i ofere bărbatului ceva de băut, dar Gaius era prea enervat că trebuia să-l aducă
pe Tubruk pentru a-i câștiga încrederea. Așa că-i lăsă să aștepte.
Măcar Tubruk era primenit și îmbrăcat în haine bune. Rănile și pansamentul îi erau ascunse de
tunica de lână și de bracae – pantalonii de piele. Zâmbi la vederea legionarilor. Aceștia reprezentau
dovada că lucrurile intrau din nou pe făgașul normal.
— Sunteți singurii în zonă? întrebă direct.
— A… nu, dar… începu Titus.
— Bine. Tubruk se întoarse către Gaius. Domnule, vă sfătuiesc să-i trimiteți pe oamenii aceștia să dea
de veste că vor întârzia. Avem nevoie de ei ca să restabilim ordinea la moșie.
Gaius rămase la fel de neclintit ca Tubruk, ignorând expresia de pe fața lui Titus.
— Bine zis, Tubruk. Până la urmă, Sulla a trimis oamenii să ajute moșiile mărginașe. E multă muncă
de făcut.
Titus încercă din nou să intervină:
— Ascultați, dar…
Tubruk își îndreptă din nou privirea către el.
— Te-aș sfătui să duci chiar tu mesajul. Văd că tovarășii tăi par potriviți pentru muncile grele. Sunt
sigur că Sulla nu și-ar dori să ne părăsiți la nevoie.
Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt și Titus oftă, scoțându-și coiful.
— Nu vreau să se spună că am fugit de muncă, spuse printre dinți. Întorcându-se către unul dintre
legionari, arătă din cap către câmpuri. Mergi înapoi și alătură-te celorlalte regimente. Spune-le că o să
mai rămân aici câteva ore. Și dacă mai găsiți vreun sclav… spune-le să execute pe unul din trei, ați
înțeles?
Bărbatul încuviință mulțumit și porni la drum.
Titus începu să-și descheie platoșa.
— Ei bine, de unde vrei să înceapă băieții mei?
— Ocupă-te tu de asta, Tubruk. Mă duc să văd ce fac ceilalți.
Gaius se întoarse, arătându-și recunoștința printr-o strângere hotărâtă a umărului celuilalt. De fapt, și-
ar fi dorit să facă o plimbare lungă prin pădure, de unul singur, sau să stea pe malul râului, cufundat în
gânduri. Însă toate astea aveau să se întâmple mai târziu, după ce vorbea cu fiecare om care luptase
pentru familia sa cu o noapte înainte. Și tatăl lui ar fi făcut la fel.
Trecând pe lângă grajduri, auzi pe cineva suspinând în întuneric. Se opri, gândindu-se dacă s-ar fi
cuvenit să intre nepoftit. Era prea multă suferință în aer, dar și în sufletul lui. Cei care pieriseră lăsaseră
în urmă prieteni și rude care nu se așteptaseră să înceapă singuri o nouă zi. Mai zăbovi un timp,
mirosind încă duhoarea cu iz de ulei a trupurilor pe care le arsese. Apoi intră în umbra răcoroasă a
grajdurilor. Oricine ar fi fost înăuntru și oricare i-ar fi fost suferința, acum erau de datoria lui, greutățile
acelui om erau și ale sale. Așa înțelesese tatăl său că trebuie să stea lucrurile și din acest motiv moșia
prosperase atât de multă vreme.
Ochii i se obișnuiră încet cu trecerea de la lumina orbitoare a dimineții la obscuritatea grajdului,
cercetând fiecare staul în căutarea locului de unde veneau sunetele. Numai două erau ocupate de cai,
care scoaseră un nechezat blând când se întinse să-i mângâie pe bot. Se lovi de o piatră și suspinele
încetară pe loc, ca și cum cineva și-ar fi ținut respirația. Gaius așteptă neclintit, așa cum îl învățase
Renius, până auzi din nou suflul respirației și-și dădu seama de unde venea.
Alexandria stătea în paiele murdare, cu genunchii adunați sub bărbie și cu spinarea lipită de zidul de
piatră din spatele grajdului. Când Gaius se apropie, fata își ridică privirea și el văzu că praful de pe
chipul ei era brăzdat de lacrimi. Își aminti că era aproape de vârsta lui, poate doar cu un an mai mare, și
gândul că fusese biciuită de Renius îi veni în minte ca o lovitură de cuțit purtătoare de vinovăție.
Oftă. Nu știa ce să-i spună. Parcurse distanța scurtă până la ea și se sprijini de peretele din apropiere,
având grijă să lase destul spațiu între ei pentru ca fata să nu se simtă amenințată. Era o tăcere
liniștitoare; grajdul înmiresmat fusese întotdeauna un loc odihnitor pentru Gaius. Când era foarte mic, și
el se refugia acolo ca să scape de bucluc sau de pedeapsa care-l aștepta acasă. Rămase așa o vreme,
pierdut în gânduri, și între ei se așternu o tăcere firească, deloc stranie. Nu se auzeau decât fornăitul
cailor și suspinul sacadat al Alexandriei.
— Tatăl tău a fost un om bun, șopti fata în cele din urmă.
Se întrebă de câte ori avea să mai suporte auzul acelor cuvinte până la sfârșitul zilei. Încuviință tăcut
din cap.
— Îmi pare rău, îi spuse, simțindu-i mai degrabă decât văzându-i capul întorcându-se către el.
Știa că omorâse oameni, o văzuse acoperită de sânge atunci când ieșise în curte noaptea trecută. Îi
păru că-i înțelege plânsul, și chiar ar fi vrut să i-l aline, dar cuvintele sloboziră în el o durere și mai mare
iar ochii i se umplură de lacrimi. Chipul i se schimonosi sub povara sufletului și capul i se plecă în piept.
 Alexandria îl privi cu ochi mari, năucită. Fără să-și dea seama, se treziră îmbrățișați în întuneric ca
într-un nod de suferință în mijlocul unei lumi care își urma cursul netulburată. Îl mângâie pe păr cu o
mână, șoptindu-i vorbe liniștitoare în timp ce el le cerea pierdut iertare ei și tatălui lui, morților, celor
care arseseră.
Când termină, fata îi dădu drumul din îmbrățișare, dar în ultima clipă, când încă nu era prea departe,
își apăsă încet buzele de ale lui, simțindu-i un tremur ușor. Se trase înapoi și se ghemui nevăzută, cu fața
în flăcări. Știa că ochii lui erau ațintiți asupra ei, dar nu putu să-l privească.
— De ce m-ai…? rosti Gaius cu voce aspră, umflată de plâns.
— Nu știu. Mă întrebam doar cum ar fi.
— Și cum a fost? întrebă amuzat.
— Groaznic! Cineva ar trebui să te învețe să săruți.
O privi vrăjit. Cu câteva clipe înainte se înecase într-un ocean de suferință care părea fără sfârșit, iar
acum își dădea seama că dincolo de praf, de fânul din jur și de mirosul sângelui, dincolo de tristețea
mare din sufletul ei, în fața lui se afla o ființă deosebită.
— Am toată ziua ca să învăț, spuse încet, cu noduri în gât, care-i trădau nervozitatea.
Fata clătină din cap.
— Am treabă de făcut. Ar trebui să mă întorc la bucătărie.
Se ridică pe nesimțite și ieși din staul, de parc-ar fi vrut să plece fără să mai spună nimic. Apoi se opri
și se uită la el.
— Îți mulțumesc că ai venit să mă cauți, spuse fata, apoi se pierdu în strălucirea zilei.
Gaius o petrecu din priviri. Se întrebă dacă ea ghicise că nu mai sărutase niciodată o fată. Încă mai
simțea atingerea ușoară pe buze de parcă l-ar fi însemnat cu fierul. Doar nu vorbise serios când spusese
că e groaznic?! O privi îndepărtându-se de grajduri cu mersul ei încordat. Parcă era o pasăre cu aripa
ruptă, dar care în timp, cu ajutorul prietenilor, avea să se vindece. La fel cum avea să se vindece și el.
•
Când Gaius intră în cameră, Marcus și Tubruk râdeau de ceva ce spusese Cabera. Când îl văzură se
lăsă tăcerea.
— Am venit… să vă mulțumesc pentru ce ați făcut pe ziduri, începu Gaius.
Marcus îi tăie vorba. Se apropie de el și îi luă mâna.
— Nu e nevoie să-mi mulțumești pentru nimic. N-am să pot plăti niciodată pentru cât îi datorez tatălui
tău. Mi-a părut rău să aud că a murit când mai aveam puțin și răzbeam.
— Dar noi am supraviețuit. Și mama, și eu am răzbătut cu bine. Sunt sigur că ar face-o din nou dacă
ar avea ocazia. Și tu ai fost rănit?
— Spre sfârșit. Nu e nimic serios. Nimeni nu s-a putut atinge de mine. Cabera zice că voi fi un mare
luptător.
Pe fața lui Marcus se ivi un rânjet.
— Dacă nu cumva și-o face cu mâna lui. Asta l-ar încetini puțin, murmură Cabera în timp ce ungea
lemnul arcului cu ceară.
— Cum se simte Renius? întrebă Gaius.
Amândoi se opriră auzind întrebarea. Marcus părea că șovăie. Ceva nu era în regulă, se gândi Gaius.
— O să supraviețuiască, dar o să treacă mult timp până o să-și revină, spuse Marcus. La vârsta lui o
infecție i-ar putea aduce sfârșitul, dar Cabera zice că o să treacă și peste asta.
— O să-și revină, spuse Cabera hotărât.
Gaius oftă și se așeză pe scaun.
„Oare ce-o să se mai întâmple? Sunt prea tânăr ca să iau locul tatălui meu și să-i reprezint interesele
la Roma. E adevărat că niciodată n-aș fi fericit doar administrând moșia, dar nu știu nimic despre
celelalte treburi de care se ocupa el. Nu știu cine se îngrijea de averea lui, nici unde sunt actele moșiei.”
Se întoarse către Tubruk.
— Știu că tu cunoști o parte din afacerile tatălui meu și că pot avea încredere în tine să te ocupi de
situația financiară până când am să fiu eu în stare s-o fac, dar acum ce va fi? Să continui să angajez
tutori pentru Marcus și pentru mine? Dintr-odată viața îmi pare atât de neclară! Pentru prima oară, parcă
nu mai are sens.
Cabera se opri din lucru.
— Cu toții simțim asta la un moment dat. Crezi că eu m-am gândit că voi ajunge aici când eram tânăr?
Viața te duce unde te aștepți mai puțin. Dar chiar și așa, nu mi-aș dori să fie altfel. Viitorul este deja scris
și e bine că nu știm fiecare detaliu, altfel viața s-ar transforma într-o moarte cenușie și înceată.
— Va trebui să înveți repede, asta-i tot, continuă Marcus cu fața luminată de entuziasm.
— Acum, când Roma e așa cum e? Cine o să mă învețe? Nu trăim vremuri de pace și de bunăstare, ca
să poți trece cu vederea lipsa de abilitate politică. Întotdeauna tata a fost foarte clar în privința asta, că
Roma e plină de lupi.
Tubruk încuviință încruntat.
— Voi face tot ce-mi stă în putință, dar mulți vor căuta să cumpere ieftin moșiile slăbite. Nu e timpul
să ne lăsăm în voia sorții.
— Dar nu știu destul ca să vă pot apăra, continuă Gaius. Senatul mi-ar putea lua tot ce am dacă nu
plătesc taxele, să zicem, dar cum le plătesc? Unde sunt banii, cui îi dau și cât ar trebui să plătesc? Unde
sunt trecute numele clienților tatălui meu? Înțelegi?
— Liniștește-te, spuse Cabera, începând din nou să-și ceruiască arcul. Mai bine chibzuiește la ce ai
decât la ce nu știi.
Gaius trase adânc aer în piept, gândindu-se, oare pentru a câta oară, ce mult și-ar fi dorit ca tatăl său
să fie acolo, să-i dea acel punct de sprijin de care avea atâta nevoie în viață.
— Te am pe tine, Tubruk. Tu cunoști moșia, dar nu și celelalte afaceri. Niciunul din noi nu știe nimic
despre politică sau despre cum merg treburile în Senat.
Îi privi din nou pe Cabera și pe Marcus.
— Vă am pe voi doi și îl am și pe Renius, dar nimeni nici măcar nu a pășit în Senat, iar aliații tatălui
meu sunt niște străini pentru noi.
— Concentrează-te pe ceea ce ai, altfel o iei razna. Până acum ai numit câțiva oameni foarte capabili.
Există armate care au pornit de la mai puțin. Ce altceva mai ai?
— Îi am pe mama și pe fratele ei, Marius, dar tata spunea mereu că el e cel mai mare lup dintre toți.
— Ai avea nevoie de unul acum. De cineva care știe cum merge treaba în politică. Are același sânge ca
și tine, trebuie să te duci să-l vezi, șopti Marcus.
— Nu știu dacă mă pot încrede în el, spuse Gaius mohorât.
— N-o s-o părăsească pe maică-ta. Chiar și numai pentru ea, trebuie să te ajute să păstrezi moșia, zise
Tubruk.
Gaius încuviință fără tragere de inimă.
— E adevărat. Aș putea să-l vizitez la casa din Roma. Nimeni altcineva nu mă poate ajuta, așa că nu
mi-a rămas decât el, deși pentru mine e un străin. De când s-a îmbolnăvit mama, nu prea a mai dat pe la
moșie.
— Asta nu contează. N-o să te refuze, spuse Cabera pe un ton liniștitor, privind la luciul în care-și
îmbrăcase arcul cu atâta grijă.
Marcus îl privi pe bătrân cu luare-aminte.
— Pari foarte sigur, îi spuse.
Cabera dădu din umeri.
— Nimic nu e sigur pe lumea asta.
— Atunci așa rămâne. O să trimit un mesager să-mi anunțe vizita, spuse Gaius înviorându-se puțin.
— Voi veni cu tine, se repezi Marcus. Încă nu ți-ai revenit de tot și Roma nu e un loc tocmai sigur
acum, să știi.
Pentru prima dată în acea zi, Gaius își îngădui un zâmbet cum se cuvine.
Cabera spuse mai mult ca pentru sine:
— Am venit pe pământurile astea ca să văd Roma. Am trăit în sate înalte de munte și-am întâlnit în
drumul meu triburi despre care se credea că se pierduseră în negura vremurilor. Credeam că le
văzusem pe toate, dar tot timpul oamenii îmi spuneau că trebuie să vizitez Roma înainte să mor. Le
răspundeam: „Locul acesta este cu adevărat frumos”, dar ei îmi spuneau mereu: „Stai să vezi Roma”.
Zice-se că e un loc nemaipomenit, că e centrul lumii, dar niciodată nu i-am trecut zidurile.
Amândoi băieții zâmbiră la auzul aluziei subtile a bătrânului.
— Bineînțeles că vei veni și tu. Doar ești un prieten al casei, întotdeauna vei fi binevenit oriunde mă
aflu. Ai cuvântul meu, răspunse Gaius cu glas formal, de parcă ar fi repetat un jurământ.
Cabera puse arcul deoparte și se ridică în picioare, întinzându-și mâna. Gaius i-o strânse hotărât.
— Și tu vei fi mereu binevenit la mine, spuse Cabera. Dar îmi place vremea și îmi plac și oamenii de pe
aici. Cred că o să-mi amân călătoriile o perioadă.
Gaius își retrase mâna gânditor.
— O să am nevoie de prieteni buni în jurul meu, dacă vreau să supraviețuiesc primului meu an în
politică. Tatăl meu zicea că e ca și cum ai merge desculț printr-un cuib de vipere.
— Se vede treaba că avea limbă foarte ascuțită și o părere nu prea bună despre colegii lui, spuse
Cabera, râzând pe înfundate. Atunci o să pășim cu prudență și din când în când o să mai zdrobim câte-o
țeastă, dacă e nevoie.
Cu toții zâmbiră, simțind prietenia adevărată dintre ei, în ciuda diferențelor de vârstă și a trecutului
fiecăruia.
— Aș vrea să o iau pe Alexandria cu noi, adăugă dintr-odată Gaius.
 — A, da? Pe fata aia drăguță? răspunse Marcus cu fața luminându-i-se.
Gaius simți că se înroșește și speră că nimeni nu-și dădea seama. Dar judecând după chipurile
celorlalți, era clar că lucrurile nu stăteau așa.
— Va trebui să mi-o prezinți pe fata asta, spuse Cabera.
— Renius a biciuit-o odată pentru că ne distrăgea atenția de la antrenamente, continuă Marcus.
— Ce arțăgos poate să fie, spuse cu ciudă Cabera. Femeile frumoase sunt o bucurie în viață.
— Uitați, eu… începu Gaius.
— Da, sunt sigur că nu vrei decât să aibă grijă de cai sau mai știu eu ce. Voi, romanii, aveți un așa fel
de-a vă purta cu femeile, încât e o mirare că rasa voastră mai există.
După un timp, Gaius părăsi încăperea, care se umplu de râsete în urma lui.
•
Bătu la ușa camerei în care stătea Renius. Era singur, cu toate că Lucius se afla în apropiere și tocmai
fusese la el să-i cerceteze rănile. Înăuntru domnea întunericul și la început Gaius crezu că bătrânul
adormise.
Se întoarse cu gând să plece ca să nu-i întrerupă odihna, dar o voce șoptită îl opri.
— Gaius? Mă gândeam că tu ești.
— Renius! Voiam să-ți mulțumesc.
Tânărul se apropie de pat și trase un scaun mai aproape. Bătrânul avea ochii deschiși și Gaius clipi
privindu-l. Poate că era din pricina luminii slabe, dar Renius arăta mai tânăr. Fără îndoială că unele
riduri mai adânci se atenuaseră și la tâmple i se vedeau câteva fire negre, aproape invizibile în lumină,
dar care contrastau cu părul alb.
— Arăți bine… rosti Gaius în cele din urmă.
Renius slobozi un hohot de râs.
— Cabera m-a vindecat, a fost un miracol. El a fost mai surprins decât toți, a spus că trebuie să fie
mâna destinului, să aibă el o putere așa de mare asupra mea. Și într-adevăr, mă simt în putere, mai
puțin cu brațul stâng, care încă nu-i bun de nimic. Lucius ar fi vrut să-l taie decât să-l lase să atârne așa.
Poate că am să-i permit, când o să mă vindec de tot…
Gaius ascultă în tăcere, luptându-se cu amintiri dureroase.
— S-au întâmplat atât de multe într-un timp așa de scurt, spuse. Mă bucur că ești încă aici.
— N-am putut să-l salvez pe tatăl tău. Se afla prea departe și eram sleit de puteri. Cabera zice că a
murit pe loc, străpuns în inimă de o sabie. Probabil că nici nu și-a dat seama când s-a întâmplat.
— Nu-i nimic. Nu trebuie să-mi spui. Știu că a vrut să fie pe zid. Și eu aș fi vrut, dacă n-aș fi fost lăsat
în cameră, dar…
— Dar tot ai ieșit, nu? Îmi pare bine că ai făcut-o până la urmă, mai ales că lucrurile s-au întâmplat
așa. Tubruk mi-a zis că l-ai salvat chiar la sfârșit… cu ultimele forțe.
Bătrânul zâmbi și tuși pentru câteva clipe. Gaius așteptă răbdător până când termină.
— Eu am dat ordin să nu te lase în luptă. Erai prea slăbit ca să te bați ore în șir, iar tatăl tău a fost de
acord cu mine. Voia să te știe în siguranță. Dar mă bucur că ai ieșit până la urmă.
— Și eu mă bucur. Doar am luptat alături de Renius! spuse Gaius cu ochii înecați în lacrimi, deși
zâmbind.
— Eu mereu mă lupt cu Renius, spuse bătrânul printre dinți. Nu e nimic atât de nemaipomenit.
 • Capitolul 11 •

Lumina dimineții era rece și cenușie, iar cerul era limpede deasupra câmpurilor de la moșie. Cornurile
îndoliate sunau surd, înecând în ele ciripitul vesel al păsărilor, atât de străin într-o zi care însemna
stingerea unei vieți. Casa fu despuiată de podoabe, cu excepția unei ramuri de chiparos, puse deasupra
porții principale pentru a vesti preoților lui Jupiter să nu intre cât timp trupul se afla încă înăuntru.
Cornul sună de trei ori a jale și oamenii intonară în cele din urmă Conclamatum est{21}, strigându-și
tristețea. Curtea era plină de cunoscuții îndoliați de la oraș, îmbrăcați în togi aspre de lână, nespălați și
nebărbieriți pentru a-și arăta durerea.
Gaius stătea lângă porți și, împreună cu Tubruk și cu Marcus, urmări cum trupul tatălui său fu scos
cu picioarele înainte și așezat cu grijă în carul deschis care avea să-l poarte spre rugul funerar. Mulțimea
așteptă cu capetele plecate în rugăciune sau în meditație, în timp ce Gaius se îndreptă ceremonios către
bărbatul neînsuflețit.
Privi la chipul cunoscut pe care-l iubise de când se știa și încercă să și-l amintească așa cum arăta
atunci când ochii erau vii și mâna puternică îl bătea pe umăr sau îi trecea degetele prin păr. Aceleași
mâini acum atârnau fără vlagă pe lângă corp, iar pielea era curată și lucea de la ulei.
Rănile căpătate la apărarea zidurilor erau acoperite de faldurile togii; nu se zărea niciun semn de
viață. Suflarea i se stinsese și pielea arăta nefiresc de palidă. Se întrebă dacă era rece la atingere, dar nu
fu în stare să-și ridice mâna.
— Adio, tată, șopti și aproape se prăbuși sub povara durerii crescânde.
Mulțimea îl privea și el își veni în fire. Poate că unii dintre ei erau prieteni, pe care el nu-i știa, dar alții
nu reprezentau decât niște corbi veniți să-i judece slăbiciunea. Gândul îi provocă un acces de furie care-
l ajută să-și înăbușe mâhnirea. Întinse mâna și o apucă pe a tatălui, plecându-și capul. Îi simți pielea ca
pe o cârpă aspră și rece.
— Conclamatum est! rosti cu voce tare și mulțimea murmură din nou cuvintele.
Se dădu înapoi și urmări în tăcere cum mama lui se apropie de bărbatul care-i fusese soț. O văzu
tremurând sub mantia de lână murdară. Părul nu-i fusese îngrijit de sclavi și stătea răvășit în dezordine.
Avea ochii injectați și mâna îi tremură când îl atinse pe tatăl lui pentru ultima dată. Trupul lui Gaius se
încordă și băiatul imploră în sinea lui ca femeia să încheie ritualul cu demnitate. Stând atât de aproape,
el fu singurul care auzi cuvintele pe care mama le rosti plecându-se deasupra chipului tatălui său.
— De ce m-ai lăsat singură, dragul meu? Cine o să mă mai facă să râd când voi fi tristă? Cine o să mă
mai îmbrățișeze în întuneric? Nu era ăsta visul nostru. Mi-ai promis că o să fii întotdeauna lângă mine
atunci când o să fiu obosită și supărată pe viață.
Începu să plângă cu suspine și Tubruk îi făcu semn îngrijitoarei pe care o angajase pentru ea. La fel
cum se întâmplase și cu doctorii, nici ea nu-i îmbunătățise cu nimic starea fizică, dar Aurelia părea că-și
aflase alinarea în femeia romană, poate doar și pentru că găsise în ea o tovarășă. Era de-ajuns pentru ca
Tubruk să o păstreze, așa că încuviință când femeia o luă pe Aurelia de braț cu blândețe și o conduse
înapoi în casa întunecată.
Gaius răsuflă ușurat, dar fu brusc conștient din nou de mulțimea care-l privea. Ignoră lacrimile care-i
umplură ochii, împiedicate doar de gene să nu înceapă șiroi.
Tubruk se apropie de el și-i vorbi în șoaptă.
— O să fie bine, spuse.
Amândoi știau însă că nu era adevărat.
Unul câte unul, cei prezenți veniră să aducă un ultim omagiu celui mort și câțiva rămaseră să-i
vorbească lui Gaius, aducând laude tatălui său și insistând să vină în vizită când avea să se afle în oraș.
— Întotdeauna a fost sincer cu mine, chiar și atunci când nu aveam profit, spuse un bărbat cu părul
cărunt, îmbrăcat într-o togă sărăcăcioasă. Avea o cincime din prăvăliile mele din oraș și mi-a împrumutat
bani ca să le cumpăr. Era un om rar, unul dintre aceia în care te puteai încrede în orice privință și era
mereu cinstit.
Gaius îi strânse mâna cu putere.
— Îți mulțumesc! Tubruk o să aranjeze o întâlnire ca să discutăm ce e de făcut mai departe.
Omul încuviință.
— Dacă se uită acum la mine, vreau să vadă că și eu sunt drept cu fiul său. Îi datorez asta și chiar mai
mult decât atât.
Alții îl urmară și Gaius fu mândru să vadă tristețea sinceră pe care tatăl său o lăsase în urmă. La Roma
era o lume pe care fiul n-o cunoscuse niciodată, dar tatăl fusese un om cumsecade și asta conta cu
adevărat, faptul că orașul devenise puțin mai sărac fără tatăl lui.
 Un bărbat îmbrăcat într-o togă curată de lână albă și fină stătea la marginea cortegiului. Nu se opri în
dreptul carului funebru, ci veni direct la Gaius.
— Sunt aici în numele consulului Marius. E plecat din oraș, dar a vrut să mă trimită ca să-ți spun că
nu-l va uita pe tatăl tău.
Gaius îi mulțumi politicos, cu mintea frământată de gânduri.
— Du mesajul că am să-i fac o vizită consulului Marius cu prima ocazie când va fi în oraș.
Omul încuviință din cap.
— Unchiul tău te va primi călduros, sunt sigur. O să vină în oraș peste trei săptămâni. O să-i dau de
știre.
Mesagerul își făcu loc înapoi prin mulțime și ieși pe poartă sub privirile lui Gaius.
Marcus se apropie de prietenul său.
— Deja nu mai ești atât de singur, spuse încet.
Lui Gaius îi veniră în minte cuvintele mamei lui.
— Nu. Nu am să mă abat de la modelul pe care mi l-a arătat tatăl meu. Nu vreau să fiu mai prejos
decât el când am să zac întins acolo și fiul meu îi va întâmpina pe cei care mă vor cunoaște. Jur.
Liniștea zorilor fu străpunsă de vocile grave ale bocitoarelor. Lumea se umplu de cântecul de jale,
repetat iar și iar; caii traseră încet carul îndoliat pe porți, urmat de oamenii cu capetele plecate.
Curtea se goli din nou în numai câteva clipe și Gaius îl așteptă pe Tubruk care intrase puțin pentru a
vedea ce face Aurelia.
— Vii? îl întrebă Gaius când se întoarse.
Tubruk clătină din cap.
— O să rămân să am grijă de mama ta. Nu vreau să o las singură tocmai acum.
Ochii lui Gaius se umplură din nou de lacrimi și cuprinse brațul bărbatului.
— Închide tu porțile după mine, Tubruk. Nu cred că sunt în stare s-o fac eu.
— Trebuie. Tatăl tău se duce în mormânt și tu trebuie să-i iei locul, dar mai întâi porțile trebuie
închise de noul stăpân. Nu pot să fac eu asta în locul tău. Închide moșia pentru doliu și du-te și aprinde
rugul funerar. Astea sunt ultimele sarcini pe care le ai de îndeplinit înainte de a te putea numi stăpân.
Hai, du-te!
Gaius nu fu în stare să rostească niciun cuvânt, așa că se întoarse, trăgând după el porțile grele.
Cortegiul nu se îndepărtase prea mult, mergând cu pas măsurat, și băiatul îl urmă agale, cu spatele
drept și cu inima frântă.
Crematoriul era în afara orașului, lângă cripta familiei. Decenii la rând, înmormântările fuseseră
interzise între zidurile Romei, căci clădirile împânziseră fiecare colț al orașului. Gaius urmări în tăcere
cum trupul tatălui său fu așezat în mijlocul unui rug înalt, care-l ferea vederii. Lemnul și paiele fuseseră
îmbibate cu uleiuri parfumate și mireasma florilor atârna greu în aer, în timp ce bocitoarele își
preschimbară jalea într-un cântec al speranței și al renașterii. Bărbatul care pregătise trupul tatălui său
pentru înmormântare îi aduse lui Gaius o torță. Avea ochii negri și chipul liniștit al omului obișnuit cu
moartea și cu suferința, iar Gaius îi mulțumi cu politețe rece, apoi se apropie de rug și simți ochii tuturor
ațintiți asupra lui. Își jură că nu avea să-și arate slăbiciunea în public. Tatăl său și întreaga Romă îl
urmăreau ca să vadă dacă nu cumva urma să se prăbușească, dar asta nu avea să se întâmple.
De aproape, miresmele în care fusese scăldat trupul erau copleșitoare. Gaius scoase o monedă de
argint și deschise gura fără vlagă a tatălui său, apăsând metalul pe limba uscată și rece. Era plata pentru
Caron, barcagiul care avea să-l poarte către tărâmurile senine de dincolo. Închise gura ușor și păși în
spate, apăsând torța fumegândă pe paiele îmbibate în ulei, îndesate printre ramurile de la baza rugului.
Mirosul de pene arzânde i se strecură în minte, dar pieri înainte de a-și da seama de unde venea.
Focul crescu repede și ramurile trosniră, învăluind în zgomotul lor cântecul lin al bocitoarelor. Gaius
se îndepărtă de căldură cu fața roșie, ținând neputincios torța în mână. Era sfârșitul copilăriei lui, chiar
dacă nu ajunsese încă un om mare. Cetatea îl chema și nu se simțea pregătit. Senatul îl chema și era
îngrozit. Dar nu avea să întineze memoria tatălui său, avea să înfrunte toate provocările pe rând. În trei
săptămâni avea să părăsească moșia, intrând în Roma ca un cetățean, ca un adevărat membru al
nobilimii.
În cele din urmă, izbucni în plâns.
 • Capitolul 12 •

— Roma, cel mai mare oraș din lume! spuse Marcus, clătinând uimit din cap atunci când intrară pe
întinderea pavată a forumului{22}.
Statui mărețe de bronz priveau în jos la pâlcul de oameni care-și mânau caii prin pedestrimea
fremătândă.
— Nici nu-ți dai seama cât de mare e totul până nu te apropii, răspunse Cabera, mai puțin încrezător
ca altădată.
Piramidele Egiptului i se întipăriseră în minte ca fiind mai mari, dar oamenii de-acolo trăiau în trecut,
privind spre morminte. Aici, structurile falnice erau pentru cei vii, și bătrânul le simți optimismul.
Alexandria părea la rândul ei copleșită, deși mai mult o minunau toate câte se schimbaseră în cei cinci
ani de când tatăl lui Gaius o adusese să lucreze în bucătăria lui. Se întrebă dacă nu cumva bărbatul la
care fusese mama sa sclavă era încă în oraș și se cutremură aducându-și aminte de chipul lui și de felul
în care se purtase cu ele. Mama ei nu fusese niciodată liberă, murise ca sclavă, lovită de febră,
împreună cu alți câțiva sclavi, în acareturile de sub casa care avea să fie vândută. Astfel de epidemii
erau destul de des întâlnite, iar la marile târguri de sclavi nu reprezenta un lucru neobișnuit să se treacă
cu vederea câteva trupuri pe lună în schimbul unor monede primite de la cenușari. Amintirile i se
îngrămădeau în suflet și chipul de ceară al mamei încă o mai bântuia în vis. Se înfioră din nou,
scuturându-și capul, vrând parcă să și-l limpezească.
„N-am să mor o sclavă!” își spuse și Cabera se întoarse s-o privească, de parcă i-ar fi auzit gândul.
Dădu din cap făcându-i cu ochiul și ea îi zâmbi. Îi plăcuse de el de prima dată când îl văzuse. Era încă
un om dintre aceia care, oriunde s-ar fi aflat, nu-și găseau locul.
„O să învăț să fiu de folos, o să fac lucruri să le vând și o să-mi cumpăr libertatea”, se gândi, dându-și
seama că înfățișarea glorioasă a forumului o influența. Dar nu-i păsa. Cine nu ar fi visat într-un astfel de
loc care arăta de parcă ar fi fost construit de zei? Poate mai înțelegeai cum se face o colibă doar uitându-
te la ea, dar cine și-ar fi putut închipui că o mână de om ridicase acele coloane? Totul era strălucitor,
neatins de murdăria pe care o știa atât de bine, departe de străzile înguste și slinoase unde trecătorii
sluți o angajau pe mama sa cu ora pentru banii care trebuiau duși stăpânului casei.
În forum nu erau nici cerșetori, nici târfe, doar bărbați și femei bine îmbrăcați și curați care cumpărau
sau vindeau, care mâncau, beau sau discutau politică și afaceri. De fiecare parte se vedeau temple
uriașe construite în piatră masivă, statui înalte cu capetele și cu picioarele de aur, cupole impunătoare
ridicate în memoria triumfurilor militare. Aici se afla într-adevăr inima vie a imperiului. Cu toții simțeau
siguranța, chiar aroganța care plutea în aer. În timp ce mai toate popoarele se scăldau încă în mizerie,
oamenii aceștia aveau puterea și bogățiile lumii.
Singurul semn care vorbea de tulburările recente era prezența sinistră a legionarilor care păzeau
atenți fiecare colț, urmărind mulțimea cu ochi reci.
— Locul ăsta te face să te simți neînsemnat, murmură Renius.
— Nu e adevărat, continuă Cabera, căscând gura în jur. Dimpotrivă, mă face să mă simt mândru că un
om poate construi așa ceva. Ce rasă minunată suntem!
Alexandria încuviință în tăcere. Asta reprezenta dovada că totul era posibil, poate chiar și libertatea.
Tot felul de băiețași făceau reclamă mărfurilor stăpânilor din sute de prăvălii înghesuite pe marginea
drumului; bărbieri, tâmplari, măcelari, pietrari, bijutieri în aur și argint, olari, mozaicari, țesători de
covoare și lista era nesfârșită, îmbinând de-a valma culori și zgomote.
— Acela de pe dealul Capitoliului e Templul lui Jupiter. O să ne întoarcem să aducem o ofrandă după
ce o să-l vedem pe unchiul tău Marius, spuse Tubruk zâmbind relaxat în soarele dimineții. Era în
fruntea grupului și-și ridică brațul în semn de oprire. Așteptați! Drumul acelui bărbat se va încrucișa cu
al nostru. Este magistrat senior și nu trebuie să-i stăm în cale.
Ceilalți îl ajunseră din urmă și se opriră.
— De unde știi cine este? întrebă Marcus.
— Îl vezi pe omul de lângă el? Este un lictor, un însoțitor special. Vezi snopul ăla de pe umărul lui?
Alea sunt nuiele de lemn cu care biciuiește oamenii și mai are și un topor pentru tăierea capului. Dacă
s-ar fi lovit de un cal de-al nostru, să zicem, ar fi putut ordona să fim uciși pe loc. Nu are nevoie nici de
martori, nici de legi ca s-o facă. E mai bine să-i evităm, dacă se poate.
Urmăriră în tăcere cum bărbatul și însoțitorul său traversară piața, părând că nu-și dau seama de
atenția care se îndrepta către ei.
— Un loc destul de periculos pentru un neștiutor, șopti Cabera.
— Orice loc e periculos, dacă mă întrebi pe mine, mârâi Renius din spate.
 După ce trecură de forum, intrară pe străduțele lăturalnice care nu mai respectau drumul drept al
celor principale. Aici erau mai puține denumiri la intersecții. De multe ori casele aveau patru sau chiar
cinci etaje și mai ales Cabera le privea cu gura căscată.
— Ce vedere trebuie să aibă! Sunt scumpe casele astea înalte?
— Se numesc apartamente și nu sunt deloc scumpe; chiar sunt cele mai ieftine. La înălțimea aia nu
au apă curentă și sunt în mare pericol de incendiu. Dacă se iscă vreun foc la etajul de jos, cei de sus
rareori mai apucă să iasă. Vezi cât de mici sunt ferestrele? În felul ăsta oamenii sunt feriți de soare și de
ploaie, dar asta înseamnă că nici nu pot sări de la etaj.
Își croiră drum pășind pe pietrele grele care străbăteau drumurile desfundate. Fără ele, trecătorii
pretențioși ar fi trebuit să-și afunde picioarele în murdăria lăsată de cai și de măgari. Roțile carelor
trebuiau fixate într-un fel aparte pentru a depăși golurile dintre pietre și Cabera dădu din cap a mirare
privind procedeul.
— Ce oraș pus la punct! spuse. N-am mai văzut altul la fel!
Tubruk râse.
— Dar nici nu este altul la fel! Cartagina, se spune, era la fel de frumoasă, dar am nimicit-o acum mai
bine de cincizeci de ani și am semănat pământul cu sare, ca să nu se mai ridice niciodată împotriva
noastră.
— Vorbești de parcă un oraș ar fi o ființă vie, răspunse Cabera.
— Și nu e așa? Totul e plin de viață aici. Am simțit asta de îndată ce am intrat pe poartă. Aici mă simt
acasă mai mult decât oriunde.
Și Gaius simțea fiorul din jurul lui. Deși nu trăise niciodată între zidurile cetății, acolo era casa lui la fel
cum era și a lui Tubruk, poate chiar mai mult a lui decât a lui Tubruk, pentru că el făcea parte din
nobilime, se născuse liber și se trăgea din spița celor mai mari oameni ai lumii. „Poporul meu a construit
orașul ăsta, se gândi. Strămoșii mei au ridicat pietrele astea, ei au mers pe străzile astea. Poate că tata a
stat cândva în colțul ăla și poate că mama a crescut într-una din grădinile pe care le-am zărit pe strada
principală.”
Strânsoarea cu care ținea hățurile slăbi și Cabera îl privi zâmbitor, simțindu-i schimbarea de
dispoziție.
— Aproape am ajuns, spuse Tubruk. Măcar casa lui Marius e departe de mirosul de murdărie de pe
străzi. Chiar nu-i duc dorul, să știți!
Ieșiră de pe drumul aglomerat și-și conduseră caii pe o colină abruptă, pe o străduță mai liniștită și mai
curată.
— Astea sunt casele celor bogați și puternici. La țară au moșii, dar aici au adevărate palate unde-și
petrec vremea și complotează ca să obțină și mai multă putere și bogăție, continuă Tubruk cu glasul atât
de absorbit, încât Gaius își îndreptă privirea către el.
Casele erau ascunse căutăturii curioase a trecătorilor de porțile înalte de fier, mai înalte decât statul
de om. Fiecare poartă avea un număr și o ușiță pe unde intrau cei veniți pe jos. Tubruk le spuse că asta
era partea cea mai neînsemnată; clădirile se întindeau mult în spate și aveau tot ce-și putea imagina un
om, de la băi private, la grajduri și grădini imense, toate fiind ascunse vederii plebei de rând.
— La Roma se pune mare preț pe intimitate, spuse Tubruk. Poate că asta face parte din viața de la
oraș. Dacă te-ai duce într-o vizită neașteptată la cineva de la țară, mai mult ca sigur că nu s-ar supăra,
dar aici trebuie să stabilești o întâlnire, să-ți anunți venirea și să aștepți la nesfârșit până sunt pregătiți să
te primească. Asta-i casa. Mă duc să-i spun portarului că am ajuns.
— Vă las aici atunci, spuse Renius. Mă duc și eu acasă să văd dacă nu cumva mi-au făcut vreo
stricăciune la răscoală.
— Nu uita de interdicții. Să fii în casă la apus, prietene! Încă îi mai ucid pe toți cei care ies pe străzi
după lăsarea întunericului.
Renius încuviință din cap.
— O să am grijă.
Își întoarse calul și Gaius îi puse o mână pe brațul drept.
— Pleci? Credeam că…
— Trebuie să-mi verific casa, să fiu singur o vreme. Nu mă mai simt pregătit să mă alătur celorlalți
bătrâni. O să mă întorc mâine în zori să te văd. Așadar, pe mâine!
Zâmbi și se îndepărtă.
În timp ce Renius cobora sprinten dealul, Gaius observă din nou părul plin de culoare și energia de
care dădea dovadă bătrânul gladiator. Se întoarse și se uită la Cabera, care înălță din umeri.
— Portar! strigă Tubruk. Deschide!
•
După vipia care se așternuse pe străzile romane, coridoarele din piatră rece care duceau spre
încăperile casei erau o ușurare binevenită. Ajutoare preluară caii și bagajele, și cei cinci vizitatori fură
conduși în prima clădire de un sclav mai în vârstă, care le făcu semn să-l urmeze.
Se opriră în fața unei uși din lemn aurit și sclavul o deschise, îndemnându-i să intre.
— Aici veți găsi tot ce aveți nevoie, domnule Gaius. Consulul Marius vă dă un răgaz ca să vă spălați și
să vă schimbați după călătorie. N-o să vă vedeți înainte de apus, adică nu mai devreme de trei ore, când
veți merge la cină. Să-i conduc pe tovarășii dumneavoastră către locuințele servitorilor?
— Nu. Vor rămâne cu mine.
— Cum doriți, domnule. Să o duc pe fată la dependințele sclavilor?
Gaius încuviință gânditor:
— Fiți blânzi cu ea. Este o prietenă de familie.
— Bineînțeles, domnule, răspunse bărbatul, făcând semn către Alexandria.
Fata îi aruncă o privire lui Gaius, dar din ochii ei negri nu răzbătu nimic.
Fără vreun alt cuvânt, omulețul plecă, purtându-și sandalele într-o liniște deplină pe podeaua de
piatră. Ceilalți se priviră unul pe altul, mulțumiți în sinea lor că se aflau între prieteni.
— Cred că fata asta mă place, spuse Marcus pe un ton gânditor.
Gaius îl privi surprins și prietenul său dădu din umeri.
— Și are și picioare frumoase!
Apoi păși mai departe chicotind, cu Gaius urmărindu-l năucit.
Cabera fluieră admirativ când intră în încăpere. Tavanul se înălța impunător deasupra pardoselii
mozaicate, iar grinzile de bronz brăzdau spațiul de la un capăt la altul. Pereții erau pictați în nuanțe de
roșu-închis și portocaliu, aceleași pe care le văzuseră de atâtea ori de când intraseră în oraș, însă cea
care le atrăsese atenția încă înainte de a-și ridica privirile către bolta acoperișului era pardoseala,
alcătuită dintr-o serie de cercuri care se înfășurau în jurul unei fântâni de marmură, aflate în mijlocul
sălii imense. Fiecare cerc conținea figuri în mișcare care se întreceau în a o prinde pe cea din față, dar
care se prefăcuseră în stane de piatră înainte de a o ajunge. Cercurile din exterior înfățișau oameni la
piață, cărându-și mărfurile, apoi privirea pătrundea mai departe în interior, către diferite aspecte ale
societății. Erau înfățișați sclavi, magistrați, membri ai Senatului, legionari sau doctori. Un alt cerc conținea
numai regi care purtau doar coroana pe cap, fără alt fel de acoperământ, iar inelul cel mai adânc, care
alcătuia un fel de cingătoare în jurul fântânii propriu-zise, cuprindea desene ale zeilor, ei fiind singurii ce
stăteau nemișcați, privind în jos la hoardele mișcătoare care alergau de colo-colo, fără a putea sări
vreodată dintr-un cerc în altul.
Gaius traversă inelele către fântână și bău apă, folosindu-se de o cupă de pe marginea de marmură.
Într-adevăr, se simțea istovit și, chiar dacă era răscolit de frumusețea încăperii, se întreba de ce nu se
vedea nici mâncare, nici vreun divan în acea splendoare.
Ceilalți îl urmară, trecând pe sub o arcadă în cealaltă încăpere.
— Așa mai merge, spuse Marcus binedispus.
Pe o masă dichisită era așternută mâncarea: carne, pâine, ouă, legume și pește, în timp ce fructele
erau îngrămădite în pocale de aur. Canapele moi te îmbiau de pretutindeni, dar o altă ușă ducea mai
departe și Gaius nu se putu abține să nu arunce o privire.
A treia cameră avea în mijloc un bazin adânc. Din apă ieșeau aburi ademenitori și bănci simple de
lemn se înșirau de-a lungul pereților, înțesate de prosoape albe și moi. Halate atârnau de suporturi lângă
apă și patru sclavi bărbați așteptau lângă mesele joase, gata să le facă masaj dacă era nevoie.
— Nemaipomenit! spuse Tubruk. Unchiul tău este o gazdă pe cinste, Gaius! Eu o să fac o baie, înainte
să mănânc.
Începu să-și scoată hainele în timp ce vorbea. Unul dintre sclavi se îndreptă către el și întinse un braț
ca să țină veșmintele. Când Tubruk fu gol, sclavul dispăru cu ele pe singura ușă din încăpere. După
câteva clipe, un alt sclav intră, luându-i locul la mese.
Tubruk se afundă cu totul în bazin, ținându-și respirația și relaxându-și fiecare mușchi în fierbințeala
apei. Până să iasă din nou la suprafață, Gaius și Marcus se despuiaseră și ei de veșminte, zvârlindu-le
către alt sclav, apoi se aruncară goi și râzând în celălalt capăt al bazinului.
Un servitor își întinse brațul ca să-i țină hainele lui Cabera; bătrânul se încruntă, apoi oftă și începu
să-și îndepărteze roba de pe trupul slăbănog.
— Să zicem că e o nouă încercare, spuse și se cufundă ușor în apă, tresărind.
— Masează-mi umerii, băiete! strigă Tubruk la unul dintre sclavi.
Omul dădu din cap și îngenunche pe marginea bazinului, frământând cu degetele mari mușchii
gladiatorului și eliberând grijile care se adunaseră acolo de când cu atacul sclavilor asupra moșiei.
— Foarte bine, oftă Tubruk și începu să moțăie, moleșit de căldură.
Marcus fu primul care se așeză pe masa de masaj, întins pe pânza moale, cu aburi ieșindu-i din trup
în aerul ceva mai rece al încăperii. Sclavul care se afla mai aproape desprinse de la cingătoare câteva
unelte ca niște chei lungi de bronz. Turnă din belșug ulei cald de măsline, apoi începu să frece pielea
udă a tânărului, ca și cum ar fi curățat un pește de solzi, scoțând praful de pe drum la suprafață și
ștergând o cantitate uimitoare de murdărie neagră cu o cârpă pe care o ținea la brâu. Apoi șterse din nou
pielea până se uscă de tot și mai turnă puțin ulei pentru masaj, începându-și mișcările repezi de-a
lungul șirei spinării.
Marcus oftă de plăcere.
— Cred că o să-mi placă aici, prietene, spuse leneș.
În apă, Gaius își dăduse frâu liber gândurilor. Se putea ca Marius să nu-i vrea pe amândoi băieții în
preajma lui. Nu avea copii și Republica trecea prin vremuri grele. Toate libertățile firave pe care tatăl său
le iubise atât de mult erau amenințate de prezența soldaților care patrulau orașul. Fiind consul, Marius
era unul dintre cei doi bărbați ai cetății care dețineau puterea, dar cum legiunile lui Sulla cutreierau
străzile, puterea lui devenise mai mult una teoretică și viața îi atârna în mâinile celuilalt. Și totuși, cum ar
fi putut Gaius să apere interesele tatălui său fără ajutorul lui Marius? Trebuia să fie introdus în Senat,
să fie finanțat de cineva. Nu putea să ia pur și simplu locul tatălui său. Ar fi fost dat afară și totul s-ar fi
sfârșit. Legătura de sânge cu mama lui avea să-i folosească, dar el nu putea să fie sigur de nimic. Marius
era generalul de aur care mai trecea din când în când să-și vadă sora când Gaius era mai mic. Dar
vizitele se răriseră tot mai mult pe măsură ce boala ei înainta. Trecuseră ani de zile de când nu mai
dăduse pe la moșie.
— Gaius? Vocea lui Marcus îi întrerupse gândurile. Vino să-ți faci un masaj. Iar gândești prea mult.
Gaius rânji către prietenul său și ieși din apă. Nici nu-i trecu prin minte să se simtă stânjenit de
goliciunea lui. Nimeni nu se sinchisea de asta.
— Cabera! Ai avut parte vreodată de un masaj? îl întrebă pe bătrânul aproape adormit în timp ce
trecea pe lângă el.
— Nu, dar orice lucru merită o încercare, răspunse Cabera, îndreptându-se prin apă către trepte.
— Atunci te afli în cetatea potrivită, spuse Tubruk zâmbind cu ochii închiși.
•
Curați, îmbrăcați în haine noi și răcoroase și cu foamea potolită, cei patru fură conduși la Marius la
asfințitul soarelui. Fiind o sclavă, Alexandria nu îi însoți și pentru o clipă Gaius fu dezamăgit. Când se
afla cu ei abia izbutea să i se adreseze, dar când era plecată mintea i se umplea de vorbe de duh pe care
mai apoi nu și le putea aduce aminte niciodată. Nu mai adusese vorba de sărutul de la grajduri și se
întreba dacă ea se gândea la asta la fel de des ca și el. Își goli însă mintea de prezența fetei, știind că la
întâlnirea cu un consul al Romei trebuia să fie ager și atent.
Un sclav de statură impunătoare îi opri în fața ușii care dădea către sala de oaspeți și, nemulțumit de
înfățișarea vizitatorilor, scoase un pieptăn cioplit în fildeș cu care potrivi buclele lui Marcus pe spate,
apoi îndreptă haina lui Tubruk. Când degetele cărnoase se apropiară de Cabera, mâinile bătrânului
țâșniră plesnindu-le din scurt.
— Nu mă atinge! îl repezi cu un glas ca de viespe.
Chipul sclavului rămase ca de piatră în timp ce continuă să-i gătească pe ceilalți. În cele din urmă fu
mulțumit, dar îndrăzni să se încrunte la Cabera.
— În seara asta veți fi primiți de stăpân și de soția lui. Când vă prezentați plecați-vă capul mai întâi în
fața stăpânului și priviți în pământ. Apoi faceți o plecăciune în fața stăpânei Metella, dar nu atât de
adâncă precum prima dată. Dacă e nevoie, sclavul vostru barbar poate să se dea de câteva ori cu capul
de podea.
Cabera se pregăti să răspundă insultei, dar sclavul se întoarse și deschise ușile.
Gaius intră primul, dând cu ochii de o sală frumoasă având o grădină în centru, fără acoperiș. În jurul
dreptunghiului care încadra grădina era o alee care ducea către alte încăperi. Coloane de piatră albă
susțineau tavanul și pereții erau pictați cu scene din istoria Romei, înfățișând victoriile lui Scipio sau
cucerirea Greciei. Marius și soția lui, Metella, se ridicară în picioare ca să-și primească oaspeții și Gaius
se forță să zâmbească, simțindu-se deodată prea tânăr și nelalocul lui.
Apropiindu-se, văzu că bărbatul îl măsura din priviri și se întrebă la ce concluzie ajunsese. Cât despre
Marius, acesta avea o statură impresionantă. Generalul trecut prin sute de campanii purta o togă largă
care lăsa să i se vadă brațul și umărul drept, dezvăluind o musculatură masivă; pieptul și brațele erau
acoperite de o țesătură de păr negru. Nu purta nicio bijuterie sau alt ornament, de parcă asemenea
lucruri ar fi fost de prisos pentru un om de statura lui. Ținuta îi era mândră, răspândind o senzație de
putere și de voință fermă. Avea fața aspră și ochii de un cafeniu-închis străluceau de sub sprâncenele
dese. Fiecare trăsătură a chipului vorbea despre obârșia bărbatului. Își ținea mâinile la spate și nu spuse
nimic atunci când Gaius se apropie și făcu o plecăciune.
Cândva Metella fusese frumoasă, dar timpul și grijile i se întipăriseră pe chip și ridurile unei suferințe
neștiute se adânciseră în pielea unei femei de-acum bătrâne. Părea încordată și mâinile îi tremurară ușor
când îl privi. Purta o rochie simplă din stofă roșie, împodobită cu cercei și cu brățări din aur strălucitor.
— Fiul surorii mele este întotdeauna binevenit în casa mea, spuse Marius, vocea sa umplând
încăperea.
Gaius aproape că scăpă un oftat de ușurare la auzul acelor vorbe, dar se ținu tare.
Marcus înaintă până în dreptul lui și-și plecă ușor capul. Metella îi întâlni privirea și tremurul mâinilor
crescu. Gaius surprinse îngrijorarea din ochii lui Marius când aceasta păși către ei.
— Ce tineri chipeși! spuse stăpâna casei, întinzându-și mâinile.
Fiecare apucară câte una, vrăjiți.
— Cât ați mai suferit pe timpul revoltei! Câte grozăvii trebuie să fi văzut!
Puse o mână pe obrazul lui Marcus.
— Aici veți fi în siguranță, să știți! Casa noastră este și a voastră, atât cât veți pofti.
Marcus își puse palma deasupra palmei ei, mulțumindu-i în șoaptă. Părea mult mai în largul lui în
prezența acelei femei stranii decât era Gaius. Înflăcărarea cu care le vorbea îi amintea în mod dureros de
propria mamă.
— Poate ar fi bine să vezi de pregătirile pentru cină, draga mea. În timpul ăsta eu o să discut afaceri
cu băieții, izbucni Marius vesel din spatele lor.
Femeia încuviință și plecă, aruncând o privire în spate către Marcus.
Marius își drese vocea.
— Cred că soția mea te place, spuse. Zeii nu ne-au hărăzit copii și cred că voi o să-i aduceți alinare.
Privirea bărbatului trecu mai departe. Tubruk, văd că ai rămas tot un păzitor de nădejde. Am auzit că ai
luptat cu cinste ca să aperi casa surorii mele.
— Mi-am făcut datoria, domnule. Dar se pare că nu a fost de-ajuns.
— Fiul și mama lui sunt încă în viață. Iulius ar spune că a fost de ajuns, răspunse Marius, apoi ochii i
se îndreptară din nou către Gaius. Văd că ai chipul tatălui tău. Îmi pare rău că l-am pierdut. Nu pot să
spun că eram foarte buni prieteni, dar ne respectam reciproc și ăsta e un lucru mult mai cinstit decât
multe prietenii. N-am putut veni la înmormântarea lui, dar l-am purtat în gândurile și în rugăciunile
mele.
Gaius simți că avea să-l placă pe acest om. Poate că ăsta era talentul lui ascuns, îl avertiză o voce
interioară. Poate de aceea fusese reales de atâtea ori. Era un conducător înnăscut, un om care te
cucerea.
— Mulțumesc. Întotdeauna vorbea de bine despre dumneavoastră, răspunse Gaius cu voce tare.
Marius râse cu poftă.
— Mă îndoiesc. Cum se simte mama ta. E… la fel?
— Aproape la fel. Doctorii sunt deznădăjduiți.
Marius dădu din cap, dar pe chip nu i se citi nimic.
— Cred că ar trebui să-mi spui „unchiule” de aici înainte. Da, unchi mi se potrivește. Dar cine este el?
Încă o dată, privirea îi fugi pe neașteptate, de data asta către Cabera, care i se uită nepăsător în
adâncul ochilor.
— Este preot și vindecător. E sfătuitorul meu. Cabera îl cheamă, răspunse Gaius.
— De unde ești, Cabera? Nu ai trăsături romane.
— Vin din Orientul îndepărtat, domnule. Locurile acelea nu sunt cunoscute la Roma.
— Încearcă-mă. Am călătorit destul de departe cu legiunea mea de-a lungul vieții.
Marius nu clipi, privirea îi era neabătută.
Cabera nu părea deloc tulburat.
— Vin dintr-un sat de deal aflat la mai mult de o mie de kilometri la răsărit de Egipt. L-am părăsit când
eram încă un băiat și nu mai țin minte numele. Și eu am călătorit departe de atunci.
Flacăra din ochii lui Marius păli și acesta își pierdu interesul. Se uită din nou către cei doi băieți.
— De aici înainte casa mea va fi și a voastră. Bănuiesc că Tubruk se va întoarce la moșie?
Gaius încuviință.
— Foarte bine. Am să-ți pregătesc intrarea în Senat de îndată ce rezolv câteva treburi personale. Ai
auzit de Sulla?
Gaius își dădu seama în mod dureros că îi erau măsurate cunoștințele.
— El controlează Roma acum.
Marius se încruntă, dar Gaius spuse mai departe:
— Faptul că legiunea lui patrulează străzile orașului îi dă o mare putere.
— Ai dreptate. Văd că viața la țară nu te-a înstrăinat de tot de problemele de la oraș. Vino și ia loc. Nu
bei vin? Atunci e un moment prielnic să înveți.
După ce luară loc în jurul mesei încărcate de bucate, Marius își înclină capul și începu să se roage cu
voce tare:
 — Mărite Marte {23}, ajută-mă să iau deciziile corecte în vremurile grele care vor urma!
Își îndreptă spatele și le zâmbi, făcând semn unui sclav să toarne vin.
— Tatăl tău ar fi putut să fie un mare general, dacă ar fi vrut, spuse Marius. Avea cea mai ageră minte
din câte am întâlnit, dar a preferat să aibă interese mărunte. Nu înțelegea ce înseamnă puterea, că un
om influent poate fi deasupra regulilor și a legilor care-i conduc pe semenii lui.
— Punea mare preț pe legile Romei, răspunse Gaius după o clipă de gândire.
— Așa este. Era unul dintre neajunsurile lui. Știi oare de câte ori am fost ales consul?
— De trei ori, interveni Marcus.
— Și cu toate astea legea nu permite decât un singur mandat. Voi fi ales iar și iar, până o să mă satur
de jocul ăsta. E prea periculos să fiu refuzat, înțelegi? La asta se reduce problema, în ciuda tuturor
legilor și regulamentelor atât de dragi bătrânilor din Senat. Legiunea mea îmi este devotată doar mie. Am
abolit restricția de a avea pământ ca să intri în armată, așa că mulți dintre oamenii mei îmi datorează mie
traiul bun. E adevărat că unii provin din plebea Romei, dar sunt devotați și puternici, în ciuda originii
proaste. Cinci mii de oameni ar nimici orașul ăsta dacă aș fi asasinat, așa că mă pot plimba în siguranță
pe străzi. Ei știu ce s-ar întâmpla dacă eu aș muri, înțelegi? Prin urmare, dacă nu mă pot ucide, trebuie
să mă suporte; numai că Sulla a intrat și el în joc cu o legiune care îi este devotată numai lui. Eu nu-l pot
ucide și el nu mă poate ucide, așa că urlăm unul la celălalt în Senat așteptând ca unul din noi să arate
un semn de slăbiciune. În momentul ăsta el este în avantaj, pentru că oamenii lui sunt pe străzi, cum ai
spus și tu, pe când ai mei sunt campați în afara cetății. Suntem în impas! Știi să joci latrunculi{24}? Am o
masă de joc.
Ultima întrebare îi fu adresată lui Gaius, care clipi și clătină din cap a negare.
— O să te învăț. Sulla este expert în jocul ăsta, la fel ca mine. E un joc bun pentru generali. Ideea este
să-l ucizi pe celălalt rege sau să îi iei puterea, astfel încât să rămână neajutorat și să se predea.
Un soldat echipat complet, în uniformă strălucitoare, își făcu apariția, salutând cu brațul drept întins
înainte.
— Generale, oamenii pe care i-ai cerut au sosit. Au intrat în oraș din direcții diferite și s-au adunat
aici.
— Excelent! Vezi, Gaius, acum urmează să facem noi mutarea. Am cincizeci de soldați la mine acasă.
Sulla nu va ști că ei au intrat în oraș decât dacă are spioni la fiecare poartă. Dacă îmi ghicește intențiile,
în zori o să ne aștepte afară o centurie {25} din legiunea lui, dar viața e un joc, nu-i așa? I se adresă
soldatului: Vom pleca în zori. Ai grijă ca sclavii mei să se ocupe de oameni. Vin și eu imediat.
Ostașul salută din nou și dispăru pe ușă.
— Ce veți face? întrebă Marcus, simțindu-se complet inoportun în intervenția sa.
Marius se ridică și-și îndreptă umerii. Strigă unui sclav să se apropie și-i spuse să-i pregătească
uniforma până în zori.
— Ați văzut vreodată un Triumf{26}?
— Nu. Nu cred că a mai fost vreunul de câțiva ani, răspunse Gaius.
— Este dreptul oricărui general care a cucerit pământuri noi să-și conducă legiunile pe străzile
capitalei mult iubite și să primească aprecierea mulțimii și mulțumirile Senatului. Am cucerit întinderi
mari și bogate de pământ arabil în nordul Africii, cum a făcut și Scipio înaintea mea. Și, cu toate astea,
Sulla mi-a refuzat un Triumf, iar deocamdată are Senatul la degetul mic. Spune că orașul a fost prea
răvășit de răscoale în ultimul timp, dar nu ăsta este motivul adevărat. Vreți să vă spun eu care este?
— Nu dorește ca oamenii tăi să intre în oraș sub niciun pretext, spuse repede Gaius.
— Exact. Deci ce trebuie să fac eu?
— Să-i aduci oricum? îndrăzni Gaius.
Marius se îmbățoșă.
— Nu. Ăsta chiar este orașul pe care-l iubesc extrem de mult și nu a văzut niciodată armate dușmane
intrându-i pe porți. N-am să fiu eu primul care face asta. Este o mutare riscantă și nu se știe niciodată ce
ar urma. Nu, voi cere permisiunea. Mai sunt șase ore până în zori. Vă sfătuiesc să dormiți un pic,
domnilor. Dați de știre unui sclav când vreți să vă conducă în încăperile voastre. Noapte bună!
Râse înfundat, apoi se îndepărtă cu pași grăbiți, lăsându-i singuri pe cei patru tovarăși.
— El… începu Cabera, dar Tubruk ridică un deget, făcând semn cu ochiul către sclavii de lângă ei,
care păreau că nu-i bagă în seamă.
— N-o să ne plictisim aici, spuse în șoaptă.
Marcus și Gaius încuviințară și rânjiră unul la celălalt.
— Mi-ar plăcea să-l văd cum „cere permisiunea”, spuse Marcus.
Tubruk scutură repede din cap.
— E prea periculos. O să fie cu siguranță vărsare de sânge și nu v-am adus la Roma ca să fiți uciși din
prima zi. Dacă știam că Marius pune asta la cale, mi-aș fi amânat venirea.
 Gaius își puse mâna pe brațul bărbatului.
— Ai fost un apărător bun, Tubruk, dar și eu vreau să văd ce va urma. Nu vom accepta un refuz.
Vorbea încet, însă Tubruk se holba la el ca și cum ar fi țipat. Apoi își veni în fire.
— Tatăl tău n-a fost niciodată atât de nesăbuit, dar dacă ești hotărât că asta vrei și dacă Marius e de
acord, o să vă urmez ca să veghez asupra voastră, cum am făcut întotdeauna. Cabera?
— Unde aș putea să mă duc? Merg pe același drum cu voi.
Tubruk încuviință.
— Atunci ne vedem în zori. Ați face bine să vă treziți cu cel puțin o oră sau două înainte să se crape de
ziuă, ca să vă dezmorțiți oasele și să mâncați ceva ușor. Se ridică și făcu o plecăciune în fața lui Gaius.
Domnule?
— Poți pleca, Tubruk, spuse Gaius hotărât.
Tubruk se îndepărtă.
Marcus ridică din sprâncene, dar Gaius nu-l băgă în seamă. Nu erau singuri și nu puteau să se
bucure de aceeași relație firească pe care o aveau la moșie. Chiar dacă erau rude, casa lui Marius nu
reprezenta un loc unde să te poți relaxa. Tubruk le adusese aminte de asta în felul lui ceremonios.
Marcus și Cabera plecară în scurt timp, lăsându-l pe Gaius cu gândurile lui. Se întinse pe spate pe un
divan și privi la stelele nopții prin acoperișul deschis.
Simți cum lacrimile îi năpădesc ochii. Tatăl lui nu mai era și acum se afla printre străini. Totul era atât
de nou, de diferit și de copleșitor! Trebuia să cântărească fiecare cuvânt care-i ieșea pe gură, să judece
bine fiecare decizie pe care o lua. Era obositor și își dori pentru a mia oară să mai fi fost din nou copil, să
nu aibă nicio grijă. Întotdeauna avusese pe cineva care să-l ajute atunci când greșea, dar acum cine
avea să-l mai ajute? Se întrebă dacă tatăl lui sau Tubruk se simțise vreodată la fel de pierdut cum era el.
Părea un lucru de necrezut ca ei să fi avut aceleași temeri. Poate că toată lumea le avea, dar oamenii își
ascundeau grijile în fața altora.
Când își veni din nou în fire, se ridică în întuneric și ieși neauzit din încăpere, acceptând cu greu
destinația pe care și-o alesese. Coridoarele erau învăluite în tăcere și păreau pustii, dar nu făcu nici doi
pași când un paznic îi ieși înainte și-i vorbi:
— Vă pot ajuta cu ceva, domnule?
Gaius tresări. Bineînțeles că Marius avea gărzi peste tot, în casă și în grădină.
— Am adus o sclavă astăzi cu mine. Aș vrea să văd ce face înainte să mă culc.
— Înțeleg, domnule, fu răspunsul omului, însoțit de un zâmbet. O să vă arăt drumul spre locuințele
sclavilor.
Gaius scrâșni din dinți. Știa ce gândea bărbatul, dar dacă ar fi vorbit din nou nu ar fi făcut decât să-i
adeverească suspiciunile. Îl urmă în tăcere până dădură de o ușă grea la capătul culoarului. Soldatul
bătu încet și așteptară câteva clipe până ce ușa i se deschise.
O femeie în vârstă îl întâmpină cu o privire strâmbă. Avea părul cărunt și chipul i se preschimbă
repede într-o mască a dezaprobării, ceea ce părea o expresie normală pentru ea.
— Ce vrei, Thomas? Lucy a adormit și ți-am mai zis că…
— Nu e pentru mine. Acest tânăr este nepotul lui Marius. A adus o fată cu el astăzi.
Femeia își schimbă atitudinea când dădu cu ochii de Gaius, care clătină tăcut din cap, întrebându-se
cu durere cât de publice aveau să devină lucrurile.
— Parcă Alexandria o cheamă, nu? E o fată frumoasă. Eu sunt Caria. O să vă conduc la camera ei.
Majoritatea sclavilor dorm deja, așa că vă rog să pășiți în liniște.
Îi făcu semn lui Gaius să o urmeze și el se supuse, stânjenit până peste poate. Simți privirea lui
Thomas fixându-l din spate, apoi ușa se închise ușor în urma lui.
Acea porțiune a casei lui Marius era simplă, dar curată. De-a lungul holului se înșirau ușile închise și
lumânări mici atârnau pe pereți din loc în loc, în suporturi. Doar câteva erau aprinse, răspândind
destulă lumină pentru ca Gaius să vadă încotro se îndreaptă. Când se întoarse către el, vocea Cariei se
transformă într-un șuierat aspru.
— Cei mai mulți sclavi dorm împreună în câteva încăperi mari, dar fata dumneavoastră a fost
repartizată într-o cameră numai pentru ea, pe care o păstrăm pentru oaspeți mai de seamă. Ați spus să o
tratăm cu blândețe, nu-i așa?
Gaius roși. Uitase de interesul pe care sclavii lui Marius aveau să i-l arate lui și Alexandriei. Până în
zori toată casa avea să știe că el o vizitase în timpul nopții.
Cotiră pe un ultim culoar și Gaius încremeni de uimire. Ușa din capăt era deschisă și în lumina slabă a
lumânării o zări pe frumoasa Alexandria. Dacă ar fi văzut-o numai pe ea și tot ar fi tras adânc aer în
piept, dar în încăpere, cu fata, se mai zărea umbra cuiva, care stătea sprijinit de perete.
Caria țâșni înainte și amândoi îl recunoscură pe Marcus în același timp. Părea la fel de surprins să-i
vadă ca și ei.
 — Pe unde ai intrat? îl întrebă Caria cu vocea crispată.
Marcus clipi din ochi.
— M-am furișat. N-am vrut să trezesc pe toată lumea, răspunse.
Gaius se uită la Alexandria și pieptul i se încordă de gelozie. Părea supărată, dar lucirea din ochi nu
făcea decât să-i sporească înfățișarea zbârlită.
Vorbi tăios:
— După cum vedeți amândoi, sunt foarte bine. Sclavii trebuie să se trezească înainte de ivirea zorilor,
așa că mi-aș dori să mă culc, doar dacă nu vreți să-i aduceți aici și pe Cabera sau pe Tubruk.
Marcus și Gaius o priviră năuciți. Părea furioasă de-a dreptul.
— Nu vreți? Atunci vă doresc noapte bună!
Își plecă hotărâtă capul, apoi închise încet ușa.
Caria rămase cu gura căscată de uimire. Nu știa cum să înceapă în a-și cere scuze.
— Ce faci aici, Marcus? întrebă Gaius cu voce joasă.
— Același lucru ca și tine. M-am gândit că e singură. N-aveam de unde să știu că tu o să faci din asta o
întrunire în grup.
Ușile se deschideau de-a lungul coridorului; se auzi o voce șoptită de femeie:
— Totul e în ordine, Caria?
— Da, dragă. Mulțumesc, răspunse femeia printre dinți. Uitați care e treaba. S-a dus la culcare, așa că
vă sfătuiesc să-i urmați și voi exemplul înainte să se ridice toată casa în picioare ca să vadă ce se
întâmplă.
Posomorâți, cei doi dădură din cap în semn de aprobare și o luară împreună înapoi pe coridor, lăsând-
o pe Caria cu mâna la gură, încercând să-și oprească hohotele de râs. Aproape că reuși.
•
Așa cum prevăzuse Alexandria, casa lui Marius se trezi brusc la viață cu vreo două ore bune înainte
de ivirea zorilor. Cuptoarele de la bucătărie fură aprinse, ferestrele – deschise și torțele – așezate de-a
lungul pereților până la răsăritul soarelui.
Sclavii zoreau fără astâmpăr, cărând tăvi cu mâncare și ștergare pentru soldați. Liniștea nopții fu
străpunsă de hohote de râs și de strigăte. Gaius și Marcus se treziră de la primele zvonuri de larmă și
Tubruk îi urmă după numai câteva clipe, însă Cabera refuză să se scoale din pat.
— De ce m-aș ridica din pat? Nu trebuie decât să-mi arunc roba pe mine și să merg până la poartă!
Încă două ore de somn până în zori nu mi-ar strica!
— Ai putea să te speli și să mănânci ceva între timp, spuse Marcus cu ochii scăpărându-i în orbite.
— M-am spălat ieri și de obicei nu prea mănânc până la prânz. Acum lăsați-mă!
Marcus plecă și se alătură celorlalți ca să îmbuce puțină pâine cu miere, unsă cu un vin tare și
parfumat, care le umplu burțile de căldură.
Nu vorbiseră despre cele întâmplate cu o seară înainte și amândoi simțeau acum o oarecare încordare
între ei, tensionând liniștea în care de obicei se înfiripau discuții despre nimicuri.
În cele din urmă Gaius își luă inima în dinți.
— Dacă te place pe tine, n-am să mă bag, spuse, pronunțând clar fiecare cuvânt.
— Foarte amabil din partea ta, răspunse Marcus zâmbind.
Își goli cana de vin tare și ieși din încăpere, netezindu-și părul cu mâna.
Tubruk se uită la expresia de pe chipul lui Gaius și slobozi un hohot de râs înainte de a se duce după
Marcus.
•
Odihnit, Marius se îndreptă cu pași grăbiți spre grădină, în zgomotul pe care sandalele cu talpă de fier
îl făceau pe piatră. Părea și mai impunător în uniforma de general, un adevărat învingător. Marcus se
trezi că-i urmărește mersul căutând un punct slab, așa cum învățase să-și observe orice adversar. Trăda
cumva un umăr rănit în vreo luptă de demult, călca apăsat pe vreun picior? Nu se vedea nimic. Avea în
față un bărbat care nu fusese niciodată aproape de moarte, care nu cunoscuse niciodată deznădejdea.
Faptul că nu avea niciun fiu era singura lui slăbiciune. Marcus se întrebă care din cei doi soți nu putea
avea copii. Toată lumea știa că zeii erau capricioși, dar să dai unui om atât de mult și să nu-l lași să-și
transmită moștenirea reprezenta chiar o glumă proastă.
Marius purta o platoșă de bronz și o mantie lungă și roșie peste umeri. De mijloc îi atârna o sabie
obișnuită de legionar, dar Marcus băgă de seamă mânerul de argint care o deosebea de celelalte.
Picioarele cafenii erau aproape goale sub tunica de piele. Pentru un bărbat de vârsta lui, se mișca
neobișnuit de bine, iar în ochi i se citea o oarecare nerăbdare sau poate anticipare.
— Îmi pare bine să văd că v-ați trezit și că sunteți gata de plecare. Așadar, veți defila împreună cu
oamenii mei?
Vorbea cu glas hotărât, fără nicio urmă de nervozitate.
 Gaius zâmbi, mulțumit că nu trebuia să mai întrebe.
— Mergem cu toții, cu permisiunea ta… unchiule.
Marius încuviință din cap la auzul cuvântului.
— Bineînțeles, dar să stați în urmă de tot. Asta e o distracție periculoasă, indiferent cum va ieși. Să nu
uit un lucru. Voi nu cunoașteți orașul, așa că, dacă ne despărțim, s-ar putea ca aici să nu mai fiți în
siguranță. Să întrebați de Valcinus la băile publice. Până la amiază sunt închise, dar o să vă lase să
intrați dacă rostiți numele meu. Ați înțeles?
Marcus, Gaius și Tubruk se priviră unul pe altul, zăpăciți de cum se precipitau lucrurile. Cel puțin doi
dintre ei erau în același timp entuziasmați. Se aliniară în urma lui Marius, iar acesta se îndreptă cu pași
mari spre curtea unde oamenii lui așteptau răbdători.
Cabera li se alătură în ultima clipă. Avea ochii la fel de ageri ca întotdeauna, dar pe obraji și pe bărbie
se întrezărea o barbă țepoasă. Marcus îi rânji și i se răspunse cu o privire încruntată. Se așezară în
spatele grupului de oameni și Gaius observă pe îndelete înfățișarea soldaților. Bărbații cu pielea arsă și
cu părul negru purtau scuturi dreptunghice legate pe brațul stâng, iar pe bronz era înscris blazonul
casei lui Marius, alcătuit din trei săgeți intersectate. Văzându-l, Gaius înțelese ceea ce îi explicase
unchiul său cu o seară înainte. Oamenii din jurul lui erau soldați romani care luptau să-și apere orașul,
dar care erau devotați în primul rând blazonului pe care îl purtau.
Cu toții așteptau în tăcere ca porțile uriașe să se deschidă. Metella apăru din întuneric și-l sărută pe
Marius, care-i răspunse cu entuziasm, apucând-o de o fesă. Oamenii priviră totul netulburați și fără să-i
împărtășească buna dispoziție. Apoi femeia se întoarse și îi sărută pe Gaius și pe Marcus. Aceștia fură
surprinși să-i vadă lacrimile din ochi.
— Să vă întoarceți teferi. O să v-aștept pe toți.
Gaius se uită în jur după Alexandria. Avea impresia vagă că ar fi putut să-i spună de hotărârea lui
nobilă de a-i face loc lui Marcus către inima ei. Spera ca fata să fie mișcată de sacrificiul lui și să
disprețuiască afecțiunea lui Marcus. Din păcate, nu o zări nicăieri și porțile se deschiseră. Nu mai era
timp.
Gaius și Marcus se aliniară alături de Tubruk și de Cabera, pășind în urma soldaților lui Marius, care
porniră zăngănind pe străzile Romei.
 • Capitolul 13 •

În împrejurări normale, străzile Romei ar fi fost pustii la ivirea zorilor. Majoritatea oamenilor obișnuiau
să se trezească dimineața târziu și lucrau până spre miezul nopții. Însă de când cu interdicția de a ieși
din casă, ritmul zilei se schimbase, așa că prăvăliile își deschideau deja porțile când Marius și oamenii lui
își începură marșul.
Generalul își conducea soldații cu pasul ușor și sigur. Strigăte de atenționare se auzeau printre
trecători și Gaius văzu cum oamenii se fereau în spatele ușilor de cum zăreau bărbații înarmați. După
răscoalele recente, nimeni nu mai avea chef să urmărească alaiul care-și croia drum în josul dealului,
către forum, acolo unde se găsea clădirea Senatului roman.
La început, drumurile principale se goliră pe măsură ce muncitorii treziți devreme se retrăgeau din
calea soldaților. Gaius le simți privirea ațintită asupra lor și le auzi mârâielile furioase. Cuvântul
„scelus”{27} se repeta mereu, ieșind din piepturile aspre. Era o crimă că soldații se afișaseră pe străzi.
Aerul dimineții era umed și rece, și Gaius fu străbătut de un fior. Și Marcus părea încruntat în lumina
slabă și prietenul său dădu din cap cu mâna pe sabie când privirile li se întâlniră. Încordarea crescu în
ritmul marșului. Gaius nu-și închipuise cât de zgomotoși puteau fi cincizeci de soldați, dar pe străduțele
înguste zăngănitul sandalelor cu talpă de fier răsuna în toate direcțiile. Câteva ferestre se deschiseră la
apartamentele superioare și o voce se răsti furioasă, dar ei își continuară drumul.
— Sulla o să vă scoată ochii! urlă un bărbat înainte de a trânti ușa cu putere.
Oamenii lui Marius ignorară strigătele disprețuitoare ale gloatei care se aduna tot mai mare în spatele
lor, atrasă de freamătul și de pericolul din stradă.
În depărtare, un legionar purtând pe scut însemnele lui Sulla se întoarse în direcția de unde venea
larma și împietri. Convoiul se îndrepta către el și Gaius simți emoția fiecărui ochi ațintit asupra
bărbatului singuratic. Omul lui Sulla alese retragerea în fața vitejiei și porni să alerge, dispărând după
un colț de stradă. Un soldat aflat în față, lângă Marius, se aplecă înainte, pregătit să-l urmeze pe legionar,
dar generalul îl opri punându-i mâna pe piept.
— Lasă-l să plece. O să le spună că vin.
Vocea îi răsună printre rânduri și Gaius rămase uimit de calmul unchiului său. Nimeni nu mai spuse
nimic și oamenii își continuară drumul cu pași asurzitori.
Cabera privi înapoi și se făcu alb ca varul când văzu că străzile se umpluseră de privitori. Nu aveau
unde să se retragă; o gloată de oameni le ținea urma cu ochii lucind de nerăbdare, zbierând și
huiduindu-se unul pe altul. Cabera se căută prin robă și scoase o piatră mică, albastră, incrustată într-o
chingă, pe care o sărută, bolborosind o rugăciune scurtă. Tubruk îl privi pe bătrân și-l strânse scurt cu
mâna de umăr.
Înainte ca ei să ajungă la întinderea vastă a forumului, mulțimea se împrăștiase deja, umplând
drumurile paralele, revărsându-se peste tot în spatele și în jurul lor. Gaius simți tensiunea soldaților și îi
văzu cum își încordează mușchii când își traseră săbiile din teacă, gata de luptă. Înghiți în sec și-și dădu
seama că avea gâtul uscat. Inima îi bătea repede și se simți amețit.
Ca și cum le-ar fi râs în nas, soarele răsări din ceața dimineții tocmai când ei intrară în forum,
aruncându-și razele aurii pe o latură a statuilor și a templelor. Gaius văzu treptele Senatului înălțându-
se dinaintea sa și gura i se uscă brusc când bărbații în robe albe se iviră din întuneric, așteptându-i.
Numără patru dintre legionarii lui Sulla pe trepte, cu mâinile pe săbii. Cu siguranță mai erau și alții pe
drum.
Sute de oameni umpleau forumul din toate părțile, strigătele lor răsunând pe străzile din apropiere.
Cu toții îi urmăreau pe Marius și pe oamenii lui, și goliră o străduță care ducea spre Senat, ghicindu-le
destinația fără să le spună cineva dinainte. Gaius strânse din dinți. Era atât de multă lume! Pe chipurile
lor nu se citea nicio urmă de teamă sau de uimire; dimpotrivă, gloata arăta cu degetul și țipa, se
înghesuia și se îmbrâncea pentru un loc de unde puteau să vadă mai bine. Lui Gaius începea să-i pară
rău că voise să-i însoțească pe soldați.
Marius își opri oamenii la marginea treptelor și făcu un pas înainte. Gloata se împinse tot mai în față în
jurul lor, umplând fiecare ungher disponibil. În aer plutea un miros de sudoare și de mâncare
condimentată. Treizeci de trepte largi duceau către sala de dezbateri, iar pe ele stăteau nouă senatori.
Gaius îl recunoscu pe Sulla, care se afla pe treapta cea mai de sus. Se uita fix la Marius, cu chipul
lipsit de expresie, ca o mască. Își ținea mâinile la spate, ca și cum s-ar fi pregătit să dea glas unui
discurs. Cei patru legionari își ocupaseră pozițiile pe treapta cea mai de jos și Gaius băgă de seamă că
măcar ei așteptau tensionați ceea ce avea să se întâmple.
Parcă răspunzând unei replici neauzite, peste mulțime se lăsă tăcerea, străpunsă când și când de
bombănelile și de înjurăturile celor care se luptau pentru locuri mai bune.
— Mă cunoașteți cu toții! răsună ca un tunet vocea lui Marius. Sunt generalul, consulul și cetățeanul
Marius! Aici, în fața Senatului, îmi reclam dreptul de a ține un Triumf, în semn de recunoaștere a
pământurilor pe care le-am cucerit în Africa!
Gloata se împinse mai aproape și se auziră înjurăturile câtorva oameni, care străpunseră încordarea
momentului. Se îmbrânceau în soldați și doi dintre ei fură nevoiți să-și ridice brațele ca să-i împingă
înapoi în mulțime; li se răspunse cu strigăte și mai furioase. Gaius simți setea de sânge a mulțimii. Se
adunase acolo așa cum o făcuse la jocuri, să vadă moarte și violență, și să se distreze.
Observă că toți ceilalți senatori își întoarseră privirile către Sulla, în așteptarea unui răspuns. Fiind al
doilea consul al Republicii, cuvântul lui era cel care avea autoritate în oraș.
Acesta coborî două trepte, apropiindu-se de soldați. Era roșu la față de furie, dar cuvintele îi sunau
netulburate.
— Ce faci tu este în afara legii. Spune-le oamenilor tăi să se împrăștie. Vino înăuntru și o să discutăm
despre asta când se va convoca tot Senatul. Știi care e legea, Marius!
Cei din mulțime care îi auziră cuvintele îl aclamară, în timp ce restul strigară înjurături, știind că nu
pot fi văzuți în spatele gloatei agitate.
— Știu care e legea! Și mai știu că un general are dreptul să ceară un Triumf. Eu cer dreptul la un
Triumf! Ai de gând să mi-l negi? Marius urcase și el o treaptă mai sus și mulțimea se mișcă odată cu el,
împingându-se înainte și înghiontindu-se pe treptele Senatului între cei doi bărbați.
— Vappa! Cunnus{28}! țipau revoltați către soldații care-i împingeau înapoi.
Marius se întoarse către soldații din primul rând. Avea privirea rece și întunecată.
— Destul! Faceți loc pentru generalul vostru, spuse cu voce sumbră.
Primii zece soldați își scoaseră săbiile și-i doborâră pe acei oameni din mulțime care erau cel mai
aproape de ei. În câteva secunde, trupurile spintecate stropiră cu sânge treptele de marmură. Soldații
nu se opriră, ucigând ca în transă femei și bărbați care căzură pe rând înaintea lor. Un vaiet se ridică în
văzduh în timp ce gloata încerca să se retragă, dar cei aflați în spate, neputând să vadă ce se întâmplă,
continuară să se împingă înainte. Toți cei cincizeci de soldați tăiau în stânga și în dreapta, fără să le pese
cine le cădea sub sabie.
Totul nu ținu mai mult de câteva clipe, dar lui Gaius și lui Marcus, care urmăriseră cu groază cum
oamenii cădeau secerați, li se păru că trecuse o veșnicie. Trupurile sângerânde murdăriră treptele
forumului și mulțimea se zbătu deodată să scape, dându-și seama în sfârșit, de ceea ce se întâmpla. În
câteva clipe, un cerc larg se formă în jurul lui Marius și al oamenilor săi, care crescu tot mai mare pe
măsură ce sclavii și cetățenii deopotrivă fugeau de săbiile pline de sânge.
Nimeni nu mai spuse nimic. Săbiile fură șterse de trupurile morților și băgate înapoi în teacă. Oamenii
se întoarseră la locurile lor și Marius privi din nou în sus, către senatori.
Treptele din piatră ale forumului erau pline de sânge. Ceilalți bărbați se făcuseră albi ca varul, pășind
fără să vrea înapoi din fața măcelului. Doar Sulla rămăsese pe loc hotărât, cu buzele strânse, încordate
într-o grimasă, ferindu-se parcă de duhoarea cărnii și a intestinelor revărsate.
Cei doi bărbați se priviră îndelung unul pe celălalt, ca și cum numai ei ar fi fost în întreg forumul.
Liniștea deveni apăsătoare și Marius își ridică mâna de parcă ar fi vrut să le dea o nouă comandă
oamenilor săi.
— Într-o lună de azi înainte, răsună vocea lui Sulla. Ține-ți Triumful, generale, dar să nu uiți că astăzi
ți-ai făcut un dușman. Bucură-te de clipele de fericire pe care le meriți.
Marius își înclină capul.
— Îți mulțumesc, Sulla, pentru înțelepciunea de care dai dovadă.
Se întoarse cu spatele la senatori și ordonă retragerea, mergând printre rânduri pentru a-și lua din
nou poziția în fruntea regimentului. Mulțimea se dădu înapoi, dar furia se citea pe fețele aspre.
— Înainte! răsună comanda și zgomotul tălpilor de fier se făcu din nou auzit pe drumul de piatră, în
timp ce jumătatea de centurie își urma generalul la ieșirea din piață.
Gaius scutură uimit din cap către Tubruk și Marcus, fără să spună nimic. Cu coada ochiului zări o
sută din oamenii lui Sulla intrând în piață pe o străduță lăturalnică, fiecare bărbat purtând în mână
sabia scoasă. Se încordă și vru să strige un avertisment, dar îl văzu pe Tubruk clătinând din cap.
În spatele lor, Sulla ridicase mâna pentru a-și opri oamenii și aceștia rămaseră pe loc, atenți, urmărind
furioși retragerea lui Marius. Când ajunse la marginea forumului, Gaius îl văzu pe Sulla făcând un cerc
cu mâna dreaptă în aer.
— Puțin cam prea devreme pentru gustul meu, șopti Tubruk.
Auzindu-l, Marius mârâi nemulțumit. Mergea înainte, dar vocea îi răsună în spate:
— Soldați, strângeți rândurile pe străzi. Încă nu s-a sfârșit.
Soldații se grupară în formații. Marius privi înapoi peste umăr.
 — Fiți atenți la străzile lăturalnice! Sulla n-o să ne lase să scăpăm așa de ușor, dacă are ocazia. Fiți
pregătiți pentru orice și țineți-vă săbiile slobode!
Gaius se simți năucit de întâmplările care se petreceau cu atâta iuțeală, fără a le putea controla. Asta
era siguranța de care avea parte sub protecția unchiului său? Merse în rând cu ceilalți, înconjurat de
legionari.
Un țipăt scurt și puternic răsună din urmă și Gaius se răsuci cu viteză, aproape doborât de soldatul
din spate. Unul dintre oamenii lor zăcea pe bolovani, în murdăria de pe drum. Sângele se adunase în
jurul lui și Gaius zări trei bărbați care-l înjunghiau turbați.
— Nu te uita! îl preveni Tubruk, întorcându-l înainte, cu o apăsare ușoară pe umăr.
— Dar omul ăla! N-ar trebui să ne oprim? urlă Gaius, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
— Dacă ne oprim, murim cu toții. Sulla și-a dat drumul la câini.
În trecere, Gaius aruncă o privire pe o străduță dosnică și văzu un grup de bărbați cu pumnalele
scoase alergând către ei. După cum arătau, cu siguranță erau legionari, numai că nu purtau uniformă.
Își trase sabia din teacă aproape odată cu ceilalți. Inima începu să-i bată din nou cu putere și simți cum
sudoarea i se prelinge pe frunte.
— Țineți-vă cumpătul! Nu ne oprim pentru nimic în lume! urlă Marius în spate, cu mușchii gâtului și ai
spatelui încordați.
Cuțitarii atacară din nou ultimul rând, unul dintre soldați fiind doborât de o sabie care-i intră în coaste
înainte ca ceilalți să-l culce jos, pe pământ. Omul țipase îngrozit văzând că sabia îi este smulsă din
mână, apoi strigătul fusese brusc înăbușit.
În timp ce-și continuau marșul, Gaius auzi uralele de victorie în urmă. Aruncă o privire furișă în spate,
dar își dori să n-o fi făcut, căci atacatorii ridicară în sus un cap însângerat, urlând ca niște fiare sălbatice.
Bărbații din jurul lui înjurau cu dușmănie și unul se opri dintr-odată, ridicându-și sabia.
— Haide, Vegus, aproape am ajuns! îl îndemnă un altul, dar legionarul scutură din umeri și scuipă în
țărână.
— Era prietenul meu, mârâi și rupse rândurile, gonind înapoi spre grupul de asasini.
Gaius încercă să urmărească ce se întâmpla. Auzi strigătele celor din spate când îl văzură venind, apoi
alți bărbați năvăliră de pe străduțe și-l sfârtecară fără niciun zgomot.
— Atenție! strigă Marius și Gaius îi întrezări pentru prima dată mânia din glas. Atenție! strigă din nou.
Marcus luă un pumnal de la bărbatul din dreapta lui și se retrase printre rânduri. Ajunse în spatele
convoiului când trecură pe lângă gura întunecată a unei alei de unde mai țâșniră încă patru atacatori, cu
lamele gata să ucidă. Marcus se feri și se năpusti asupra unuia dintre bărbați, cei doi izbindu-se într-o
îmbrățișare violentă. Își trase cuțitul de-a lungul gâtlejului pe care-l văzu atât de aproape de al lui și
strânse din ochi când sângele țâșni spre el. Se folosi de trupul celui mort ca să blocheze un alt atac, apoi
îl aruncă peste ceilalți. Încercând să se ferească, aceștia fură loviți de trei legionari care apoi se alăturară
din nou rândului, fără să spună un cuvânt. Unul dintre ei îl bătu pe Marcus pe umăr și tânărul rânji
drept răspuns. Se strecură printre rânduri și-l ajunse din urmă pe Gaius, gâfâind ușor. Gaius îl apucă
prietenește de gât apoi porțile se deschiseră în fața lor și fură în siguranță, păstrând formația până când
ultimul om intră în curte.
Când porțile se închiseră, Gaius se întoarse să privească dealul pe care-l urcaseră împreună. Era
pustiu. Roma părea la fel de liniștită ca întotdeauna.
 • Capitolul 14 •

Marius aproape că strălucea de bucurie și energie mergând printre oamenii lui, bătându-i pe umăr și
râzând, iar legionarii rânjeau în colțul gurii, ca niște școlari lăudați de dascăl.
— Am făcut-o, băieți! strigă Marius. De azi într-o lună o să arătăm orașului ăstuia o zi de pomină!
Oamenii îl ovaționară și generalul ordonă să li se aducă vin și bucate, adunând toți sclavii din casă ca
să-i trateze ca pe niște regi.
— Dați-le tot ce poftesc! răsună glasul lui Marius.
Cupe din aur și argint fură îngrămădite în mâinile aspre ale fiecărui bărbat care scăpase cu viață
printre porți, inclusiv în mâinile lui Gaius și ale lui Marcus.
Vinul roșu ca sângele se revărsă gâlgâind din urcioarele de lut. Alexandria se afla și ea printre ceilalți
sclavi și le zâmbi lui Marcus și lui Gaius. Cel din urmă o salută din cap, dar Marcus îi făcu cu ochiul
atunci când trecu pe lângă el.
Tubruk își adulmecă vinul, chicotind.
— E cel mai bun vin.
Marius își înălță cupa, luând o expresie gravă. În câteva clipe se așternu tăcerea.
— Să bem pentru toți cei care au murit azi pentru noi. Pentru Tagoe, Luca și Vegus, trei oameni buni!
— Oameni buni! strigară toți într-un glas și cupele fură băute până la fund, apoi întinse din nou către
sclavii care așteptau să le umple.
— Le știe numele, îi șopti Gaius lui Tubruk, care-și apropie capul de al lui, ca să-i răspundă.
— Știe numele tuturor, murmură bărbatul. Pentru asta este un bun general, și ei îl iubesc. Ar fi în
stare să-ți povestească o bună bucată din viața fiecărui bărbat de aici, chiar și a multora care se află în
legiunea din afara Romei. Dacă vrei, ai putea să spui că e un tertip, un mod ieftin de a-i impresiona pe
cei care te slujesc. Sunt convins că asta ți-ar spune dacă l-ai întreba.
Se opri ca să-l privească pe general cum prindea strâns capul uriaș și puternic al unui soldat,
trăgându-l după el prin mulțime. Omul urla, dar nu se împotrivea. Se supunea ca și cum era ceva firesc.
— Sunt ca și copiii lui. Poți să-ți dai seama după cât de mult îi iubește. Matahala aia ar putea să-i
smulgă generalului brațul, dacă ar vrea. În mod normal, ar înjunghia un om doar pentru că s-a uitat la el
chiorâș ziua în amiaza mare. Dar Marius poate să-l tragă după el și el râde. Nu sunt sigur că poți să
antrenezi un om să capete harul ăsta. Cred că ori te naști cu el, ori ba. Nici nu trebuie să-l ai ca să fii un
bun general. Oamenii ăștia l-ar urma pe Sulla dacă ar fi în legiunea lui. Ar lupta pentru el în formații și și-
ar da viața pentru el. Dar ei îl iubesc pe Marius, așa că nu pot fi mituiți și nici cumpărați, iar în luptă nu
va fugi niciodată nici măcar unul. Înainte trebuia să ai pământ ca să poți să te alături legiunii, dar Marius
a abolit legea asta. Acum oricine poate să-și facă o carieră luptând pentru Roma sau cel puțin pentru el.
Jumătate din oamenii ăștia nu ar fi ajuns în armată dacă Marius nu ar fi trecut legea asta de Senat. Lui îi
datorează aproape totul.
Bărbații începură să iasă pe poarta grădinii, acolo unde îi aștepta baia și masajul de care aveau să se
ocupe cele mai atrăgătoare femei de pe moșie. Câteva frumuseți îi și luaseră de braț, exclamând de
mirare la auzul poveștilor de fapte-vitejești. Când Marius slobozi capul uriaș al legionarului, chemă
imediat o fată, o brunetă zveltă cu ochi negri de cărbune. Bărbatul îi aruncă o privire și rânji ca un lup,
strângând-o în brațe. Ecoul râsului ei răsună prin zidurile de cărămidă în timp ce el porni la trap spre
camerele de locuit.
Un soldat tânăr își puse brațul musculos pe umărul Alexandriei și-i spuse ceva. Marcus se repezi în
spatele bărbatului.
— Nu și fata asta, prietene! Nu e de-a casei.
Soldatul îl privi, examinându-i înfățișarea și hotărârea din ochi. Apoi înălță din umeri și strigă o altă
sclavă care trecea pe acolo. Gaius urmări schimbul, iar când Alexandria îi întâlni privirea, chipul fetei se
umplu de mânie. Se întoarse cu spatele la Marcus și plecă grăbită spre încăperile răcoroase ale grădinii.
Marcus se întoarse spre prietenul lui. Observase reacția fetei și îl pusese pe gânduri.
— De ce era așa de supărată? îl întrebă Gaius, scos din sărite. Nici nu mă gândeam că vrea să meargă
cu matahala aia. Ai salvat-o.
Marcus încuviință.
— Poate că asta este problema. Poate că nu voia s-o salvez eu. Poate voia s-o salvezi tu.
— O! Fața lui Gaius se lumină deodată. Crezi?
Marius se îndreptă clătinându-se către Gaius și prietenii lui, încă râzând și cu părul lipit de frunte de
la vinul care i se turnase în cap. Ochii îi străluceau de plăcere. Îl apucă pe Gaius de amândoi umerii.
— Ei bine, băiete? Cum ți-a plăcut Roma?
 Gaius rânji. Nu se putea abține. Buna dispoziție pe care o împrăștia generalul era molipsitoare. Când
se încrunta, nori negri de teamă și de furie îl urmăreau și îi atingeau pe toți cei care-i ieșeau în cale.
Când zâmbea, îți venea și ție să zâmbești, îți doreai să fii omul lui. Gaius simți puterea bărbatului din fața
sa și pentru prima dată se întrebă dacă și el va putea să insufle celor din jur atâta devotament precum
unchiul său.
— A fost înfricoșător și captivant deopotrivă, răspunse, neputând să-și ascundă zâmbetul.
— Foarte bine! Unii nu simt asta, să știi. Nu fac decât să calculeze de câte provizii și de câți oameni
este nevoie ca să aperi o trecătoare. Pur și simplu nu simt fiorul luptei.
Privi către Marcus, Tubruk și Cabera.
— Îmbătați-vă dacă vreți și alegeți-vă o femeie, dacă mai găsiți. Astăzi nu muncim și nimeni nu pleacă
până la apusul soarelui. Destule necazuri am avut pe ziua de azi. Mâine o să începem să facem planuri
ca să vedem cum aducem cinci mii de oameni de la o depărtare de optzeci de kilometri până la Roma.
Știți ceva despre aprovizionare?
Marcus și Gaius dădură din cap că nu.
— O să învățați. Chiar și cea mai bună armată din lume e pierdută fără apă și mâncare, băieți. Ăsta e
un lucru pe care nu trebuie să-l uitați. Tot restul vine de la sine. Țineți minte, casa mea e și a voastră.
Mă duc să stau în fântână și să mă îmbăt.
Strânse trei urcioare de vin neîncepute de la sclavii bărbați care mai rămăseseră și se îndepărtă.
Tubruk îl privi cum pleacă din grădină, zâmbind nostalgic.
— Odată, în Africa de Nord, în ajunul unei bătălii împotriva unui trib sălbatic, se spune că Marius s-a
dus singur în tabăra inamicului, cărând câte un urcior cu vin în fiecare mână. Să nu uitați că vorbim
despre o tabără de șapte mii dintre cei mai răi luptători pe care-i întâlnise vreodată legiunea. A băut
toată noaptea cu șeful tribului, deși niciunul nu înțelegea un cuvânt din ce spunea celălalt. Au băut
pentru viață, pentru viitor și pentru vitejie. Apoi, a doua zi dimineață, s-a dus înapoi în tabăra lui, abia
ținându-se pe picioare.
— Și ce s-a întâmplat mai departe? întrebă Marcus.
— I-a ras de pe fața pământului, până la ultimul. Ce credeai că s-a întâmplat? râse Tubruk.
— De ce nu l-a omorât șeful tribului? continuă Marcus.
— Cred că îl plăcea. Cei mai mulți oameni îl plac.
Metella intră în curte și-și întinse mâinile către Gaius și Marcus, zâmbind.
— Îmi pare bine că v-ați întors teferi! Vreau să vă gândiți la casa asta ca la un loc unde vă puteți găsi
pacea și odihna.
Se uită îndelung în ochii lui Marcus și el îi răspunse cu o privire calmă.
— E adevărat că ai crescut fără mamă?
Marcus roși puțin, întrebându-se cât de multe îi spusese Marius. Încuviință din cap și Metella oftă
ușor.
— Săracul băiat! Te-aș fi adus la mine mai devreme, dacă știam.
Marcus se întrebă dacă știa ce aveau de gând legionarii cu sclavele ei. Părea atât de nepotrivită în
lumea prefăcută a lui Marius și-a legiunii sale! Se întrebă cum o fi fost mama lui și pentru prima dată se
gândi să încerce să o caute. Probabil că Marius știa deja unde este, dar nu era o întrebare pe care să
vrea să i-o pună. Poate că Tubruk avea să-i spună înainte de a se întoarce la moșie.
Metella își retrase mâna dintr-a lui și-l mângâie pe obraz.
— Ți-a fost greu, dar acum totul s-a sfârșit.
Tânărul îi atinse mâna ușor, de parcă ar fi ajuns la o înțelegere secretă. Ochii femeii se umplură
deodată de lacrimi. Se întoarse și plecă, pășind de-a lungul arcadelor.
Marcus se uită la Gaius și dădu nedumerit din umeri.
— Ți-ai făcut un prieten, spuse Tubruk, urmărind silueta care se îndepărta. Cred că te place.
— Sunt un pic cam bătrân ca să mai am nevoie de o mamă, mârâi Marcus.
— Se poate, doar că ea nu e prea bătrână, ca să aibă nevoie de un fiu.
•
Spre amiază, porțile casei vuiră de zarvă. Câțiva legionari ieșiră afară cu săbiile scoase, în caz că s-ar fi
pregătit represalii la lucrătura de dimineață. Gaius și Marcus se repeziră și ei în curte alături de ceilalți,
apoi se opriră cu gurile căscate.
Dincolo de stâlpii de metal se afla Renius, beat și cântând. Se sprijinea de bare ca să nu cadă, iar
tunica îi era îmbibată de vin și de pete de vomă. Un paznic se apropie de gardul de fier ca să-i vorbească,
apoi Gaius și Marcus își făcură apariția, urmați de Tubruk.
Deodată Renius întinse mâna, apucă părul bărbatului și-l izbi cu zgomot cu capul de metal. Omul
căzu leșinat și ceilalți începură să strige furioși.
— Lăsați-l să intre și omorâți-l! urlă unul, dar altul fu de părere că putea fi o capcană a lui Sulla ca să-i
facă să deschidă porțile.
Toți se opriră la auzul acestor cuvinte, apoi Marcus și Gaius veniră lângă porți.
— Vă putem ajuta? spuse Marcus, ridicând politicos dintr-o sprânceană.
Renius bolborosi mânios:
— O să-mi înfig sabia în tine, copil de târfa ce ești!
Marcus începu să râdă.
— Deschideți porțile! strigă Gaius către celălalt paznic. E Renius. E cu noi.
Paznicul nu-l băgă în seamă, de parcă nici n-ar fi vorbit, arătându-i cât se poate de limpede că el nu
putea comanda în acea casă. Când Gaius păși mai aproape de porți, un legionar îi ieși în față, clătinând
ușor din cap.
Marcus se îndreptă către poartă și-i spuse câteva cuvinte paznicului de acolo. Omul tocmai îi
răspundea când tânărul îl lovi sălbatic cu capul, doborându-l în praf. Fără să-l bage în seamă pe
paznicul care se zbătea încercând să se ridice, Marcus trase zăvoarele grele ale porții și o deschise.
Renius căzu lat în curte, cu brațul cel bun zvâcnind. Marcus rânji și începu să închidă poarta când
auzi zgomotul metalic al unei săbii ieșind din teacă. Se răsuci, tocmai la timp ca să pareze cu antebrațul
o lovitură din partea paznicului furios. Cu dosul palmei stângi îl lovi pe bărbat peste gură, trântindu-l
din nou la pământ. Apoi închise poarta.
Alți doi bărbați se năpustiră asupra lui când se auzi o voce:
— Stați!
Cu toții înghețară pe loc.
Marius intră în curte, fără a părea afectat în vreun fel de vinul pe care-l turnase pe gât timp de două
ore fără oprire. În timp ce se apropie, cei doi bărbați rămaseră cu ochii pironiți pe Marcus, care-i privea
liniștit.
— Pe toți zeii! Ce se întâmplă în casa mea?
Marius îi ajunse și-și puse mâna grea pe umărul unuia dintre bărbații care-l înfruntau pe Marcus.
— Renius este aici, spuse Gaius. A venit cu noi de la moșie.
Marius privi la omul care zăcea pe pietre, dormind liniștit.
— Nu s-a îmbătat niciodată cât a fost gladiator. Acum îmi dau seama de ce. Tu ce-ai pățit?
Ultima întrebare fu adresată paznicului care își reluase postul. Avea gura și nasul pline de sânge, iar
ochii îi scânteiau mânioși, dar știa că nu avea voie să se plângă în fața lui Marius.
— M-am lovit de poartă când am dat s-o deschid, spuse încet.
— Nu ești atent deloc, Fulvio. Trebuia să-l lași pe nepotul meu să te ajute.
Mesajul fu clar. Omul dădu din cap că înțelesese și-și șterse sângele cu mâna.
— Mă bucur că am rezolvat și problema asta. Acum voi doi, și arătă cu degetul țeapăn către Gaius și
Marcus, veniți cu mine în cabinetul meu! Trebuie să vorbesc cu voi câteva lucruri.
Așteptă până când cei doi băieți i-o luară înainte, apoi îi urmă, strigând peste umăr:
— Duceți-l pe bătrân undeva să doarmă și țineți naibii porțile alea închise!
Marcus îi surprinse cu privirea pe legionarii din apropiere și văzu că rânjeau cu toții, poate din răutate
sau pur și simplu pentru că se distrau, nu putea spune cu siguranță de ce.
Marius deschise ușa cabinetului de lucru și-i conduse pe cei doi înăuntru, într-o încăpere ticsită pe
fiecare perete cu hărți ale Africii, ale Imperiului Roman și ale Romei. Închise încet ușa, apoi se întoarse
cu fața la ei. Avea o privire de gheață și Gaius simți pentru o clipă un fior de teamă, căci omul își pironise
ochii întunecați asupra lui.
— Ce ați avut în cap? scrâșni Marius printre dinții încleștați.
Gaius deschise gura să spună că nu intenționase decât să-l lase pe Renius să intre, apoi se răzgândi.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să te aștept.
Marius lovi cu pumnul greu în masă.
— Cred că-ți dai seama că, dacă Sulla ar fi ales douăzeci de oameni să aștepte în stradă o ocazie ca
asta, mai mult ca sigur că am fi fost morți până acum!
Gaius roși, simțindu-se cel mai netrebnic om din lume.
Marius se răsuci cu fața spre Marcus.
— Și tu de ce l-ai atacat pe Fulvio?
— Gaius a dat ordin să se deschidă porțile și omul nu l-a băgat în seamă. Așa că l-am forțat s-o
deschidă.
Pe chipul lui Marcus nu se citea nimic. Își ridică ochii spre general și îi întâlni privirea fără să
clipească.
Marius ridică o sprânceană.
— Te așteptai ca un veteran de război, care a luat parte la treizeci de bătălii, să primească ordine de la
un băiețaș imberb de paisprezece ani?
 — Nu… nu m-am gândit la asta…
Pentru prima oară, Marcus păru nesigur pe sine; generalul se întoarse din nou către Gaius.
— Dacă vă țin partea acum, o să pierd din respectul oamenilor mei. Cu toții știu că ați greșit și așteaptă
să vadă ce o să fac în privința asta.
Lui Gaius îi stătu inima în loc.
— Există o cale de ieșire, dar o să vă coste scump pe amândoi. Fulvio este campion la box în centuria
lui. Azi și-a pierdut din demnitate când l-ai lovit, Marcus. Îndrăznesc să spun că ar accepta să aveți o
luptă prietenească, cât să mai calmați spiritele. Altfel, ar putea să te înjunghie când nu sunt prin
preajmă ca să intervin.
— O să mă ucidă, rosti Marcus printre dinți.
— Nu într-un meci amical. Pentru că ești atât de tânăr, n-o să folosim mănușile de fier, doar unele din
piele de capră, ca să vă apere mâinile. Aveți vreun antrenament în asta?
Băieții bombăniră că da, gândindu-se la Renius. Marius se întoarse din nou către Gaius.
— Bineînțeles, indiferent că pierde sau câștigă, dacă prietenul tău demonstrează că e curajos, oamenii
o să-l iubească și nu pot să-mi țin nepotul în umbra lui, înțelegi?
Gaius dădu din cap, ghicind ce avea să urmeze.
— Tu o să lupți cu unul dintre ceilalți. Toți sunt campioni la ceva, de-aia i-am și ales ca să mă
escorteze la Senat. Amândoi o să luați o mamă de bătaie, dar dacă vă descurcați de-ajuns de bine,
întâmplarea va fi dată uitării și poate chiar o să câștigați puțin respect în fața oamenilor mei. Cei mai
mulți se trag din scursura societății. Nu se tem de nimic și nu se pleacă decât în fața puterii. Mai există
varianta să le comand să-și vadă de treburile lor și să nu facă nimic, să vă las să vă ascundeți în umbra
autorității mele, dar asta nu ar rezolva lucrurile, înțelegeți?
Aveau fețele palide și Marius pufni dintr-odată în râs.
— Zâmbiți, băieți! N-aveți încotro. Nu există altă cale de ieșire, așa că, de ce nu i-ați râde în nas lui
Jupiter, dacă tot aveți ocazia?
Marcus și Gaius se priviră unul pe celălalt, rânjind.
Marius râse din nou.
— O să vă descurcați. Vă dau două ore. O să le spun oamenilor și o să anunț adversarii. O să aibă
timp și Renius să se mai trezească puțin din beție. Bănuiesc că ar vrea să vadă și el asta. Pe toți zeii! Și eu
vreau să văd asta! Sunteți liberi!
Cei doi băieți o porniră agale către camerele lor. Ușurarea de dinainte pălise, lăsând în urmă un
freamăt în stomac, la gândul a ceea ce avea să vină.
— Hei! Îți dai seama că am doborât un campion la box? Să fiu al naibii dacă n-o să câștig meciul ăsta!
Dacă l-am lovit o dată, pot să-l dobor de tot. Nu e nevoie decât de o lovitură bine plasată.
— Da, numai că de data asta n-o să-l mai iei prin surprindere, răspunse Gaius îmbufnat. Probabil că
eu o să am parte de maimuțoiul ăla uriaș pe care-l târa Marius de cap mai devreme; cred că ar fi o glumă
pe placul lui.
— Bărbații de talie mare sunt mai înceți. Tu lovești repede de aproape, dar trebuie să te ferești de el.
Toți soldații ăștia sunt masivi și asta înseamnă că lovesc mai tare ca noi. Să-ți miști tot timpul picioarele și
să reziști cât poți.
— O să fim uciși, răspunse Gaius.
— Da, cred că e cu putință.
Tubruk primi împăcat vestea când băieții i-o aduseră la sosirea în cameră.
— Mă așteptam la așa ceva. Marius iubește competițiile. Tot timpul pune la cale câte una între oamenii
lui, și chiar între cei din alte legiuni. Este exact stilul lui: puțin zgomot, mult sânge și totul este uitat și
iertat. Bine că n-ați băut mai mult de o cupă, două de vin. Haideți, două ore nu sunt tocmai suficiente ca
să vă încălziți și să fiți gata. Mai bine vă mișcați oasele într-una din încăperile pentru antrenament. Puneți
un sclav să vă conducă acolo și o să vă găsesc de îndată ce fac rost de niște mănuși. Și încă ceva. Nu-l
dezamăgiți pe Marius! Mai ales tu, Gaius. Ești sânge din sângele lui, așa că trebuie să fii în formă.
— Am înțeles, răspunse Gaius mohorât.
— Atunci, apucați-vă de treabă. O să pun câțiva sclavi să arunce apă rece pe Renius… de la distanță,
ca să nu-l apuce pandaliile.
— Ce s-a întâmplat cu el? De ce s-a îmbătat atât de devreme dimineața? întrebă Gaius curios.
— Nu știu. Concentrați-vă la fiecare lucru pe rând. O să aveți ocazia să vorbiți și cu Renius în seara
asta. Acum plecați!
•
În timp ce restul Romei își petrecea după-amiaza fierbinte dormind, bărbații din Legiunea Primigenia
se adunară în cea mai mare sală de antrenament, înșirați de-a lungul pereților, râzând, trăncănind și
sorbind din berea rece și din sucurile de fructe. După lupte, Marius le promisese un adevărat ospăț,
alcătuit din zece feluri din cele mai alese bucate și cel mai bun vin, așa că atmosfera era una de relaxare
și de bună dispoziție. Tubruk stătea lângă Marcus și Gaius, masându-le pe rând umerii. Cabera ședea
pe un scăunel, cu fața de nepătruns.
— Amândoi sunt dreptaci, șopti Tubruk. Pe Fulvio îl știți; celălalt, Decidus, este campion la aruncarea
cu lancea. Are umerii foarte puternici, chiar dacă nu pare rapid. Stați departe și faceți-i pe ei să vină la
voi!
Marcus și Gaius încuviințară din cap. Amândoi erau un pic cam galbeni sub tenul bronzat.
— Țineți minte, ideea este să rezistați suficient timp cât să demonstrați că sunteți puternici și curajoși.
Dacă ajungeți la pământ prea devreme, ridicați-vă din nou. O să opresc lupta dacă văd că ați dat într-
adevăr de necaz, dar lui Marius nu o să-i placă asta, așa că o să trebuiască să fiu atent. Își puse câte o
mână pe umerii fiecăruia. Amândoi sunt pricepuți, curajoși și ageri. Renius vă urmărește. Să nu ne
dezamăgiți.
Cei doi băieți aruncară o privire spre locul unde stătea Renius, cu brațul beteag strâns la cingătoare.
Avea părul încă umed și ochii-i scânteiau ucigători.
Începură uralele și Marius își făcu intrarea în încăpere. Își ridică mâinile și tăcerea se așternu imediat.
— Sunt convins că fiecare dintre voi va da ce are mai bun, dar să știți că eu voi paria pe nepotul meu și
pe tovarășul lui. Două mize de câte douăzeci și cinci de monede de aur fiecare. Se mai anunță cineva?
Pentru o clipă, nimeni nu rupse tăcerea. Cincizeci de piese de aur reprezentau o sumă uriașă pentru
o luptă amicală, dar cine ar fi putut să se abțină? Bărbații își goliră pungile și câțiva chiar plecară spre
camerele lor să aducă mai multe monede. În scurt timp se adunară toți banii și Marius își adăugă și el
punga, astfel încât la sfârșit în mâna lui mare se strânseseră o sută de monede de aur, destul cât să
cumperi o mică proprietate sau un cal de luptă cu tot cu armură și cu arme.
— Ții tu punga pentru noi, Renius? întrebă Marius.
— O țin, răspunse fostul gladiator cu un aer ceremonios și formal.
Părea că scăpase de principalele efecte ale băuturii, dar Gaius băgă de seamă că nu încercase să se
ridice și așteptase ca banii să-i fie aduși.
Fulvio și Decidus intrară în sala de antrenamente, însoțiți de și mai multe ovații din partea bărbaților.
Era clar că tovarășii lor le țineau partea.
Amândoi purtau doar o pânză legată strâns în jurul coapselor și o cingătoare lată. Decidus avea umerii
și trupul pe care le vedeai în mod normal la statuile de pe forum. Gaius îl examină cu băgare de seamă,
dar nu zări nicio urmă de slăbiciune care să-i sară în ochi.
Fulvio nu salută mulțimea. Avea nasul bandajat cu o bucată de pânză prinsă în spatele capului, iar
buzele umflate arătau înfiorător.
Gaius îi făcu semn lui Marcus cu cotul.
— Cred că i-ai spart nasul cu lovitura aia de cap. Sper că-ți dai seama că se așteaptă să-l lovești din
nou. Să aștepți o ocazie bună.
Marcus încuviință din cap, încântat că Gaius cercetase mișcările bărbatului odată cu el.
Marius își ridică din nou mâinile pentru a se face auzit, liniștindu-i pe soldații agitați.
— Marcus și Fulvio vor lupta în primul meci. Nu va fi o limită de timp, dar runda se va sfârși când unul
din adversari are cel puțin un genunchi pe pământ. Dacă unul nu se mai poate ridica, partida se termină
și vor începe ceilalți. Ocupați-vă locurile!
Fulvio și Marcus se așezară de-o parte și de alta a generalului.
— Când auziți că sună cornul, începeți. Succes!
Marius parcurse grav distanța până la liniile desenate pe podea împreună cu cei doi combatanți și
făcu semn să se sune în cornul folosit de obicei în luptă. Se lăsă tăcerea și trâmbița răsună limpede.
Marcus își încălzi puțin mușchii umerilor, își legănă capul dintr-o parte în alta și păși înainte. Își ținea
mâinile în sus, așa cum îl învățase Renius, dar Fulvio nu-și strânsese pumnii ci avea doar brațele ușor
îndoite.
Se feri când Marcus se năpusti brusc cu stânga și loviturile trecură pe lângă el, fără să-l atingă. Un
pumn țâșni pe nesimțite și se izbi în pieptul lui Marcus, deasupra inimii. Tânărul răsuflă adânc, cuprins
de durere, și se dădu înapoi, pe urmă strânse din dinți și reveni. Se avântă asupra adversarului cu o
lovitură de dreapta, dar din nou Fulvio se feri cu o singură mișcare și-l izbi în același loc cu pumnul drept
învelit în mănușa de piele. Marcus simți cum aerul îi explodează din piept odată cu durerea.
Oamenii începuseră să aclame; doar Gaius, Tubruk și Cabera îl încurajau pe tânărul luptător. Fulvio
zâmbea, și Marcus căzu pe gânduri. Bărbatul era rapid și era greu să-l lovești. Deocamdată, el făcea
toată munca și nu câștiga nimic de pe urma efortului depus. Urlă ca turbat și se năpusti înainte, cu
brațul drept ridicat în aer. Îl văzu pe Fulvio luând poziție, apoi se smuci brusc în sus și lovitura care ar fi
trebuit să-l doboare îi trecu pe lângă bărbie. Marcus izbi cu putere în nasul lui Fulvio și fu mulțumit să
simtă oasele trosnind. Imediat o lovitură îi zdruncină însă capul dintr-o parte și căzu cu toată greutatea
pe podeaua de lemn, năucit.
Se ridică într-un genunchi gâfâind și se uită în sus la Fulvio, care stătea câțiva pași mai încolo. Sângele
îi șiroia acestuia din nas și avea o privire criminală.
Marcus fu întâmpinat de o rafală de lovituri. Încercă să se ferească din calea celor mai rapide, dar
Fulvio tăbărâse cu totul pe el, izbindu-l cu pumnii în stomac și în rinichi din toate părțile, tocându-l
mărunt și lovindu-l apoi din nou fulgerător în cap, trântindu-l pe spate. Marcus se prăbuși din nou și
zăcu pe jos, cu pieptul tresăltând. Simți gustul sângelui în gură, iar ochiul stâng i se închise, tumefiat
complet sub asaltul directei lui Fulvio.
De data asta se ridică și făcu trei pași repezi înapoi ca să aibă timp să-și vină în fire. Fulvio îl urmă fără
nicio remușcare, mișcându-și capul și trupul dintr-o parte în alta și căutând cel mai bun loc unde să
lovească. Semăna cu un șarpe gata să muște și Marcus înțelese că data următoare când avea să cadă,
era foarte probabil să nu se mai ridice. Fu cuprins de furie și se feri din reflex de prima lovitură,
parându-le pe celelalte cu brațul. Simți antebrațul lui Fulvio strecurându-i-se pe sub degete și-l prinse
brusc de încheietură. Lovi cu pumnul drept în stomacul bărbatului cu toată puterea și fu răsplătit cu un
geamăt ușor de durere.
Încercă să repete lovitura ținându-l mai departe de braț, dar Fulvio ridică mâna stângă și-l izbi tare
peste falcă. Totul fu învăluit în întuneric și el căzu din nou, abia simțind tăria scândurilor de lemn de
dedesubt. Picioarele păreau că-și pierduseră toată vlaga și nu reuși decât să se ridice în patru labe,
gâfâind ca o fiară sălbatică.
Fulvio îi făcu semn cu mănușa să se ridice, încă nesatisfăcut pe deplin. Marcus se uită spre podea și
se întrebă dacă merita să stea în picioare. Sângele îi picura printre buze și el urmări stropii care se
strânseseră într-o mică baltă.
„Ce-o fi o fi”, se gândi. Avea să mai facă o încercare.
De data asta Fulvio nu îl grăbi. Rânjea din nou și-i făcu semn cu mâinile să vină spre el. Marcus își
încleștă gura. Avea să-l doboare încă o dată pe acel bărbat, chiar dacă ar fi sfârșit ucis. Își închipui că
pumnii lui Fulvio erau niște pumnale, așa că orice contact cu el ar fi însemnat moartea. Simți că-și vine
din nou în fire. Știa să se lupte cu săbii și cuțite, ce era atât de diferit aici? Șovăi puțin, vrând ca Fulvio să
vină primul la el. Cele mai multe antrenamente pe care le primise se concentraseră pe contraatac, așa că
voia ca boxerul să dea prima lovitură. Fulvio își pierdu repede răbdarea și se repezi înainte, agitându-și
pumnii.
Marcus îi urmări mișcările și blocă primul pumn cu antebrațul, lovindu-l apoi pe Fulvio în stomac.
Boxerul scoase un răcnet și lovi cu mâna stângă de jos în sus, din instinct, dar de data asta Marcus se
aplecă și lovitura trecu pe deasupra lui, lăsându-l pe Fulvio descoperit pentru o fracțiune de secundă.
Marcus își adună toate forțele și lovi cu brațul stâng, deși și-ar fi dorit să fi fost dreptul. Capul lui Fulvio fu
dat pe spate, iar când reveni în poziție normală, Marcus îl pocni din nou în nas cu pumnul drept. Fulvio
se prăbuși brusc, sânge proaspăt scurgându-i-se din nasul zdrobit.
Înainte ca Marcus să se poată bucura de isprava sa, bărbatul sări în picioare, revărsând asupra lui o
ploaie de lovituri și parând de două ori mai iute decât înainte. Marcus căzu la pământ după primii pumni
și mai încasă doi în cădere. De data asta nu se mai ridică și nici nu mai auzi uralele sau sunetul cornului
pe care Marius îl ordonase pentru a pune capăt meciului.
Fulvio își înălță mâinile în aer victorios și Marius făcu semn cu tristețe ca primele cincizeci de monede
să fie înapoiate oamenilor. Aceștia le adunară într-o grămadă provizorie, dar când tăcerea se așternu din
nou, un soldat îi întinse din nou punga lui Marius.
— Dacă ne permiteți, o să lăsăm câștigul pentru runda următoare, domnule, zise.
Marius făcu o grimasă, prefăcându-se îngrozit, apoi dădu din cap și spuse că avea să acopere pariul.
Oamenii ovaționară din nou.
Marcus se trezi când Tubruk îi aruncă o cupă de vin peste față.
— Am câștigat? rosti printre buzele zdrobite.
Tubruk râse pe înfundate și-i șterse puțin din sângele și din vinul de pe față.
— Nici pe departe, dar tot ai fost nemaipomenit. Normal ar fi fost nici să nu-l poți atinge.
— Și totuși, l-am atins zdravăn, bombăni băiatul zâmbind printre dinți și tresări când buzele i se
crăpară. L-am răsturnat cu fundul în sus!
Marcus se uită împrejur după un loc unde să scuipe și, pentru că nu găsi nimic la îndemână, înghiți
amestecul cleios de salivă și sânge.
Îl durea tot trupul, chiar mai rău decât atunci când îl legase Suetonius de copac, cu ani în urmă. Se
întrebă dacă avea să arate la fel de bine după ce rănile i se vor fi vindecat, dar gândurile îi fură
întrerupte de Fulvio, care se apropia, scoțându-și mănușile din mers.
— A fost o luptă pe cinste! Chiar eu am pariat pe mine trei monede de aur. Ești foarte rapid. În câțiva
ani ai să fii destul de periculos.
 Marcus dădu din cap și-i întinse mâna. Fulvio o privi și o strânse scurt, apoi se întoarse la tovarășii săi,
care-l ovaționară din nou.
— Ia cârpa asta și tamponează-ți rănile, continuă Tubruk vesel. O să ai nevoie de copci la ochi.
Trebuie să-l tăiem ca să reducem umflătura.
— Nu încă. Mai întâi vreau să-l văd pe Gaius.
— Bineînțeles.
Tubruk se îndepărtă râzând, și Marcus îl privi chiorâș cu ochiul bun.
Gaius își încordă pumnii și-l așteptă pe Tubruk să vină. Adversarul intrase deja în ring și se încălzea
întinzându-și picioarele și umerii musculoși.
— E ditamai bruta, mârâi când Tubruk ajunse lângă el.
— E adevărat, dar nu e boxer, așa că ai sorți de izbândă, câtă vreme nu te pui în calea pumnilor lui
uriași. Dacă te prinde, o să te doboare ca și cum ai sufla într-o lumânare. Stai departe de el și folosește-ți
picioarele ca să te miști în jurul lui.
Gaius îl privi ironic.
— Altceva?
— Dacă poți, lovește-l în testicule. Nu e prea cinstit, dar, la drept vorbind, nici nu e împotriva regulilor.
— Tubruk, nu ești un om cumsecade!
— Nu, sunt doar un sclav și un gladiator. Am pariat două monede de aur pe tine pentru asta și vreau
să câștig.
— Ai pariat și pe Marcus? îl întrebă Gaius.
— Bineînțeles că nu. Spre deosebire de Marius, mie nu-mi place să arunc cu banii pe fereastră.
Marius se îndreptă spre mijlocul încăperii și făcu semn din nou să fie liniște.
— După înfrângerea asta amară, banii vor fi pariați pe runda următoare. Decidus și Gaius, ocupați-vă
locurile! Aveți aceleași reguli. Când auziți cornul, începeți!
Așteptă până când cei doi se așezară față în față și se îndreptă spre zid, încrucișându-și brațele enorme
deasupra pieptului.
Când cornul sună, Gaius atacă și-l izbi cu pumnul în gât pe Decidus. Bărbatul slobozi un răcnet
înăbușit și-și duse ambele mâini la gât, în agonie. Gaius mai lovi o dată fulgerător și-l nimeri în bărbie.
Soldatul se prăbuși în genunchi și se rostogoli în față, cu ochii reci și goi. Gaius merse agale către
scaunul lui și se așeză. Zâmbi în tăcere, iar Renius, care-l urmărea, își aduse aminte de același zâmbet
pe chipul unui băiețaș pe care-l scosese din apele de gheață ale unui râu. Gladiatorul încuviință repede
din cap, cu ochii strălucindu-i, dar Gaius nu-l văzu.
Preț de o clipă, tăcerea se lăsă adâncă, apoi oamenii traseră din nou aer în piept și mulțimea de voci
răscoli atmosfera. Cele mai multe erau întrebări drese cu câteva înjurături bune când bărbații își dădură
seama că toate pariurile fuseseră pierdute.
Marius se îndreptă către omul întins la pământ și-i puse mâna pe gât. Din nou se așternu tăcerea.
Într-un final, generalul dădu din cap.
— Inima încă îi bate. O să trăiască. Trebuia să-și țină bărbia în piept.
Oamenii îl ovaționară pe învingător cu jumătate de gură, chiar dacă nu le prea venea s-o facă.
Marius vorbi mulțimii, rânjind:
— Dacă vă e foame, vă așteaptă un ospăț în sala de mese. O să petrecem toată noaptea, căci mâine ne
apucăm iar de planuri și de treabă.
Decidus fu readus în simțiri și purtat afară, scuturând din cap amețit. Ceilalți îl urmară cu multă
larmă, lăsându-i pe Marcus și pe Gaius singuri cu generalul. Renius nu-și părăsise nicio clipă locul și
Cabera stătea tot în spate, cu fața luminată de curiozitate.
— Ei bine, băieți, am câștigat o groază de bani astăzi datorită vouă, rosti Marius cu glas tare, începând
să râdă. Trebui să se sprijine de zid, căci hohotele îi cutremurau tot trupul. Ce fețe aveau! Doi mucoși
imberbi, și unul din ei l-a și trântit pe Fulvio cu picioarele în sus…
Fu copleșit de râs și-și șterse lacrimile care i se scurgeau peste fața înroșită.
Renius se ridică, clătinându-se ușor. Merse către Marcus și Gaius și-i bătu pe amândoi pe umăr
băieților.
— Astăzi ați început să vă clădiți un nume, le spuse în șoaptă.
 • Capitolul 15 •

În noaptea de dinaintea Triumfului, tabăra legiunii Primigenia era plină de freamăt. Gaius se așeză
lângă unul dintre focuri și începu să ascută pumnalul care fusese al tatălui său. Peste tot în jur, flăcările
întreținute atent și zgomotul celor șapte mii de soldați și de însoțitori făceau ca întunericul nopții să fie
agitat și vesel. Își așezaseră tabăra în câmp deschis, la mai puțin de opt kilometri de porțile orașului. În
ultima săptămână oamenii dăduseră lustru armurilor, unseseră pieile cu ceară și peticiseră veșmintele.
Caii fuseseră și ei țesălați, iar acum străluceau mândri în soare. Instrucțiile deveniseră o problemă
complicată. Nu era îngăduită nicio greșeală și nimeni nu voia să fie lăsat în urmă când aveau să
mărșăluiască pe străzile Romei.
Cu toții erau mândri de Marius și de ei înșiși. În tabără nu exista nicio urmă de falsă modestie; toată
lumea știa că meritau onoarea unui Triumf.
Când Marcus se arătă în lumina focului și se așeză pe o bancă, Gaius se opri din șlefuit lama cuțitului.
Privi la dansul flăcărilor fără să-i zâmbească.
— Și care mai e treaba? întrebă furios, fără a-și întoarce capul.
— O să plec mâine în zori, răspunse Marcus. Privea focul la rândul său în timp ce vorbea. E spre
binele tuturor, să știi. Marius a scris o scrisoare ca s-o iau cu mine la noua mea centurie. Vrei s-o vezi?
Gaius dădu din cap că da și Marcus îi întinse un pergament. Citi:

Ți-l recomand pe tânărul ăsta, Carac. În câțiva ani o să devină un soldat de excepție. Are o minte
ageră și niște reflexe nemaipomenite. A fost antrenat de Renius, care o să-l și însoțească spre tabăra
ta. Dă-i orice sarcină de îndată ce a demonstrat că o poate duce la capăt. Este un prieten al casei
mele.

Marius. Primigenia

— Frumoase cuvinte! Îți doresc succes! spuse Gaius cu amărăciune, terminând de citit și înapoindu-i
pergamentul.
Marcus pufni indignat.
— Reprezintă mai mult decât niște cuvinte frumoase! Unchiul tău tocmai mi-a semnat intrarea într-o
altă legiune. Nu înțelegi ce înseamnă asta pentru mine! Bineînțeles că mi-ar plăcea să rămân cu tine, dar
tu o să înveți politică în Senat, apoi o să ocupi o poziție înaltă în armată și în templu. Eu nu am nimic în
afară de iscusință, o minte ageră și echipamentul pe care mi l-a dat Marius. Fără bunăvoința lui, aș fi fost
nevoit să ocup un post de paznic la templu! Dar așa, măcar am ocazia să fac ceva în viață. Ești de acord
cu mine?
Gaius se întoarse către el și Marcus fu surprins să-i vadă supărarea.
— Știu că asta trebuie să faci, doar că nu mă pot închipui trăind singur la Roma. Întotdeauna am
crezut că o să fii cu mine. Asta înseamnă prietenie.
Marcus îl prinse strâns de braț.
— Întotdeauna vei fi prietenul meu cel mai bun. Dacă o să ai vreodată nevoie de mine, cheamă-mă și
voi veni să-ți fiu alături. Îți mai aduci aminte pactul pe care l-am făcut înainte să venim la oraș? Să avem
grijă și să ne încredem total unul în celălalt. Ăsta e jurământul meu, și nu l-am încălcat niciodată.
Gaius nu se uită la el și Marcus își lăsă mâna să alunece.
— Poți s-o păstrezi pe Alexandria, spuse Marcus, încercând să ia o înfățișare nobilă.
Gaius trase aer în piept.
— Ăsta e un cadou de adio? Ce prieten generos ești! Oricum ești prea urât pentru ea, după cum mi-a
mărturisit chiar ieri. Îi place tovărășia ta doar pentru comparație. O faci să pară mai frumoasă când îți
vede fața aia de maimuță!
Marcus aprobă amuzat.
— Într-adevăr, pare că mă dorește doar pentru cele trupești. Tu ai putea să-i citești poeme în timp ce
eu îi arăt pozițiile.
Gaius răsuflă indignat, apoi îi zâmbi blajin.
— Cu tine plecat, cred că eu o să-i arăt pozițiile.
Râse pe înfundate, ascunzându-și gândurile. Ce poziții? Nu-i treceau decât două prin minte.
— O să pari un taur jugănit în comparație cu mine, având în vedere tot antrenamentul de care am
avut parte. Marius e un bărbat generos.
Gaius își privi prietenul, încercând să-și dea seama cam cât de adevărate erau spusele sale. Știa că
Marcus se dovedise a fi foarte iubit de sclavele din casa lui Marius și că rareori îl găseai în camera lui
după lăsarea întunericului. Cât despre el, nu prea știa ce simte. Câteodată și-o dorea fierbinte pe
Alexandria, alteori însă nu-și dorea decât să alerge după fete pe coridoare, așa cum făcea Marcus. Era
conștient că dacă o forța să fie a lui, profitând de faptul că era o sclavă, ar fi pierdut tot ceea ce îi părea
atât de prețios. Cu o singură monedă de argint ar fi putut să-și cumpere o astfel de relație, dacă ar fi vrut.
Gândul că Marcus poate se bucurase deja de ceea ce-și dorea el îi făcea sângele să-i zvâcnească prin
vene de supărare.
Marcus îi întrerupse gândurile, vorbindu-i încet:
— O să ai nevoie de prieteni mai târziu, de oameni în care să poți să te încrezi. Am văzut amândoi câtă
putere are unchiul tău și cred că ne-ar plăcea și nouă să gustăm cândva din ea.
Gaius încuviință tăcut.
— Cu ce aș putea să-ți fiu de folos dacă rămân un bastard fără bani? În legiunea asta aș putea să-mi
fac un nume și o avere, și abia pe urmă putem să ne plănuim cu adevărat viitorul.
— Înțeleg. Îmi amintesc jurământul pe care l-am făcut și am să-l respect. Gaius tăcu pentru o clipă,
apoi scutură din cap pentru a-și alunga gândurile despre Alexandria.
— Unde o să vă așezați tabăra?
— O să mă alătur Legiunii a IV-a Macedonica, așa că eu și Renius o să mergem în Grecia. Se spune că
e leagănul civilizației. Abia aștept să văd meleaguri străine. Am auzit că femeile aleargă dezbrăcate în
competiții. Asta îți face mintea să zboare puțin. Și nu doar mintea!
Râse, iar Gaius zâmbi neputincios, gândindu-se încă la Alexandria. Oare i se dăruise lui Marcus?
— Mă bucur că te însoțește Renius. O să-i facă bine să-și ia gândul de la problemele lui pentru o
vreme.
Marcus se strâmbă.
— E adevărat, deși n-o să fie cea mai grozavă companie. A fost cam nefericit de când a apărut beat la
ușa unchiului tău, dar îl înțeleg perfect.
— Și eu m-aș simți pierdut dacă sclavii mi-ar fi ars casa din temelii. Se pare că i-au luat până și
economiile. Zice că le avea sub podea, dar tâlharii trebuie să le fi găsit după aceea. Nu e un capitol prea
glorios în toată povestea asta, ca sclavii să fure banii unui bătrânel. Pardon, nu mai e chiar un bătrânel,
nu-i așa, după tot ce i s-a întâmplat?!
Marcus se uită la el dintr-o parte. Nu vorbiseră niciodată despre asta, dar Gaius părea că nici nu
simțise nevoia s-o facă.
— Te referi la Cabera? întrebă, întâlnindu-i privirea.
Marcus încuviință.
— Mă gândeam că la el te referi. Și mie mi-a făcut ceva asemănător când am fost rănit. E clar că e bine
să-l ai în preajmă.
— Mă bucur că rămâne cu tine. Are încredere în viitorul tău. Cred că nu-i va fi greu să te țină în viață
până mă întorc eu, acoperit de glorie și înconjurat numai de femei frumoase, câștigătoare de competiții
de alergat în pielea goală.
— S-ar putea nici să nu te mai recunosc, îngropat în atâta glorie și grămezi de femei!
— Voi fi același ca întotdeauna. Îmi pare rău că o să pierd Triumful de mâine. Cred că o să fie ceva cu
adevărat deosebit. Știi că a bătut monede de argint cu chipul lui? O să le arunce mulțimii pe străzi.
Gaius râse.
— E tipic pentru unchiul meu. E înnebunit să-l recunoască lumea. Cred că faima îi place mai mult
decât să câștige o bătălie. Deja îi plătește pe oameni cu monedele alea ca să răspândească mai repede
banii prin Roma. Lucrul ăsta îl supără cu siguranță pe Sulla și probabil că asta și urmărește.
Cabera și Renius își făcură apariția din întunericul nopții, ocupând locurile goale de pe banca lui
Marcus.
— Aici erați! spuse Renius. Începusem să cred că n-o să te pot găsi să-mi iau la revedere.
Gaius observă din nou vigoarea de care dădea dovadă bărbatul. Părea să nu aibă mai mult de
patruzeci de ani, cel mult cincizeci. Dădu mâna cu Gaius, strângând-o ca într-un clește.
— Ne vom întâlni din nou cu toții, spuse Cabera și ei se uitară spre el.
Își ridică mâinile zâmbind.
— Nu e nicio profeție, e doar ceea ce simt. Drumurile noastre nu se despart aici.
— Mă bucur că măcar tu rămâi. Cum Tubruk se întoarce la moșie și ei doi pleacă în Grecia, aș fi rămas
singur aici, zise Gaius zâmbind timid.
— Să ai grijă de el, ticălos bătrân ce ești! spuse Renius. Nu mi-am bătut capul să-l antrenez ca să aud
că a fost lovit de un cal. Ține-l departe de femei stricate și de prea multă băutură. Apoi se întoarse,
arătând cu degetul spre Gaius. Să te antrenezi în fiecare zi. Tatăl tău nu a fost niciodată delăsător, iar tu
ar trebui să îi urmezi exemplul, dacă vrei să fii de vreun folos cetății ăsteia.
 — Promit. Ce vei face după ce îl duci pe Marcus la destinație?
Pentru o clipă, chipul lui Renius se întunecă.
— Nu știu. Nu mai am bani pentru pensie, așa că am să văd ce-i de făcut. Ca de obicei, soarta mea
este în mâinile zeilor.
Tristețea se așternu pe fețele lor. Nimic nu mai era ca înainte.
— Haideți! spuse Renius cu glas aspru. E timpul să dormiți. Nu mai sunt decât câteva ore până în zori
și mâine ne așteaptă pe toți un drum lung.
Își strânseră mâinile în tăcere pentru ultima dată, înainte de a se întoarce la corturile lor.
•
Când Gaius se trezi a doua zi dimineață, Marcus și Renius plecaseră. Lângă el, împăturită cu grijă, se
afla toga virilis, reprezentând veșmântul bărbătesc. O privi îndelung, încercând să-și amintească lecțiile
lui Tubruk despre cum trebuia s-o poarte. Tunica pentru băieți era ceva mult mai simplu, mai ales că
acum tivul lung avea să se murdărească foarte repede. Mesajul era simplu și, prin urmare, cât se poate
de clar: un bărbat nu avea voie să se cațăre în copaci și nici să se arunce în râuri noroioase.
Îndeletnicirile copilărești trebuiau date uitării.
În lumina zorilor, corturile mari se întindeau în depărtare, rânduite simetric, demonstrând disciplina
oamenilor și a generalului lor. Marius își petrecuse ultima lună plănuind ruta de aproape zece kilometri
pe străzile Romei, care avea să se încheie, ca și mai înainte, pe treptele Senatului. Deși murdăria fusese
curățată de pe drumuri, acestea erau prea strâmte și întortocheate, și nu puteau fi parcurse decât de
șase oameni sau trei cai odată, și ei aveau să numere cu totul aproape o mie o sută de rânduri de
soldați, cai și echipament. După mai multe discuții aprinse cu inginerii săi, Marius fusese de acord să
lase armamentul de asediu în tabără, pentru că nu era chip să-l treacă de colțurile înguste ale străzilor.
Estimaseră că avea să le ia trei ore până la încheierea marșului, dacă n-ar fi survenit vreo întârziere sau
vreo greșeală.
Până ce Gaius se spălă, se îmbrăcă și își puse burta la cale, soarele se ridicase deja pe cer, iar cei mai
mulți soldați în armuri strălucitoare erau deja în poziții, pregătiți pentru marș. Lui Gaius i se spusese să-
și pună toga lungă, să încalțe sandalele și să-și lase armele în tabără. După ce atâta timp purtase cu el
echipamentul legionarului, fără ele se simțea un pic fără apărare, dar se supuse.
Marius avea să meargă pe un tron așezat deasupra unui car deschis, tras de șase cai. Avea să poarte o
togă de culoare purpurie, pe care numai generalii din fruntea unui Triumf o puteau purta. Vopseaua era
nemaipomenit de scumpă; fusese strânsă din scoici rare și apoi distilată. Era un veșmânt care putea fi
îmbrăcat o singură dată, iar culoarea era aceea a vechilor regi ai Romei.
Când avea să treacă pe sub porțile orașului, un sclav urma să-i ridice deasupra capului o coroană din
lauri auriți, ținând-o în aceeași poziție pentru tot restul călătoriei. Aceleași cuvinte aveau să fie șoptite pe
toată durata Triumfului, ignorate cu veselie de Marius: „Memento mori!”{29}
Carul fusese asamblat de inginerii legiunii și făcut să se încadreze perfect printre pietrele de pe străzi.
Roțile grele de lemn fuseseră îmbrăcate într-o bandă de fier și osiile erau proaspăt unse. Partea din
mijloc a carului fusese poleită și strălucea în razele dimineții de parcă ar fi fost cu totul din aur.
Când Gaius se apropie, generalul își inspecta trupele, cu o expresie serioasă. Le vorbi multor oameni
și ei îi răspunseră militărește. În cele din urmă, generalul păru mulțumit și se urcă în car.
— Locuitorii Romei nu vor uita această zi. Văzându-vă pe voi, copiii își vor dori să se alăture forței care
ne oferă tuturor protecție. Ambasadorii străini ne vor privi și vor fi precauți în tratativele lor cu Roma,
purtând mereu în minte imaginea noastră. Negustorii ne vor privi și-și vor da seama că în lumea asta mai
există și altceva în afară de bani. Femeile ne vor privi și-și vor compara bărbații neputincioși cu cei mai
buni luptători ai Romei! Uitați-vă în ochii lor și vă veți vedea pe voi! Astăzi veți da oamenilor mai mult
decât pâine și bani! Le veți da glorie!
La cele din urmă cuvinte, oamenii ovaționară și Gaius se trezi că le urmează exemplul. Merse către
carul unde se afla tronul și Marius îl zări.
— Unde să stau, unchiule? întrebă.
— Aici sus, băiete. Vei sta la dreapta mea pentru ca ei să știe că tu ești drag casei mele.
Gaius rânji și se cățără, ocupându-și locul lângă el. De la înălțime putea vedea mult în depărtare și un
fior de nerăbdare îi străbătu trupul.
Marius își lăsă brațul în jos și cornurile sunară, străbătând rândurile până la ultimul. Legionarii făcură
primul pas pe pământul bătătorit.
De fiecare parte a carului uriaș de aur, Gaius recunoscu chipurile din prima călătorie sângeroasă
către Senat. Chiar și într-o zi ca aceasta, de sărbătoare, Marius își luase cu el oameni aleși pe
sprânceană. Numai un nebun ar fi riscat să atace legiunile pe străzi, declanșând astfel un măcel în
cetate, dar Marius îi avertizase că nebuni se găseau pretutindeni, așa că nimeni nu zâmbea printre
rânduri.
 — Să fii în viață într-o zi ca asta este un dar al zeilor, spuse Marius cu vocea răsunându-i în cuprinsul
șirurilor de oameni.
Gaius încuviință din cap și-și sprijini mâna pe tron.
— Sunt șase sute de mii de suflete în oraș și nici măcar unul nu o să-și vadă astăzi de treburi. Deja au
început să umple străzile și să-și cumpere locuri la ferestre ca să ne ovaționeze trecerea. Au presărat
peste tot trestie proaspătă, un covor întreg pe care să pășim pe toată distanța de aproape zece kilometri.
Numai forumul este lăsat liber ca să ne putem așeza acolo toate trupele de cinci mii de oameni. O să
jertfesc un taur pentru Jupiter și un mistreț pentru Minerva, și apoi noi doi vom intra în Senat ca să
participăm la primul nostru vot.
— Despre ce este votul? întrebă Gaius.
Marius râse.
— Nu e decât un act oficial ca să te acceptăm în rândurile oamenilor mari și ale nobilimii, o simplă
formalitate. Ți se cuvine acest drept de la tatăl tău, iar dacă nu, atunci sponsorizarea mea ar fi de ajuns.
Să nu uiți că orașul a fost construit și păstrat pe talent. Există casele vechi, din care fac parte nobilii pur
sânge. Sulla însuși e unul dintre aceștia. Dar alți bărbați sunt acolo pentru că și-au croit drum la putere,
ca mine. De aceea, respectăm tăria de caracter și prețuim tot ce este bun pentru oraș, indiferent de
originea fiecăruia.
— Suporterii tăi sunt din rândurile oamenilor noi? întrebă Gaius.
Marius scutură din cap.
— Nu, oricât ar părea de ciudat. De multe ori se feresc să fie văzuți lângă unul de-ai lor. Mulți dintre ei
îl sprijină pe Sulla, dar cei care mă urmează pe mine sunt deopotrivă de origine nobilă, cât și lupi tineri.
Tribunii poporului fac paradă din faptul că nu se lasă atinși de politică și iau fiecare vot ca atare, deși
întotdeauna depindem de ei ca să votăm pentru ieftinirea grânelor sau pentru drepturi mai multe pentru
sclavi. Având acest drept de veto, nu pot fi niciodată ignorați.
— Atunci, ar putea să se împotrivească acceptării mele în Senat?
Marius râse pe înfundate.
— Nu mai face fața asta îngrijorată! Nu votează în probleme interne, cum ar fi membrii noi, votează
doar în treburile cetății. Și chiar de-ar fi așa, ar fi nevoie de un om extrem de curajos să voteze împotriva
mea când miile de oameni din legiunea mea așteaptă afară, în forum. Eu și Sulla suntem consuli,
comandanții supremi ai tuturor forțelor armate ale Romei. Noi conducem Senatul, nu el pe noi.
Zâmbi mulțumit și ceru să bea vin. I se dădu o cupă plină.
— Ce se întâmplă dacă nu cazi de acord cu Senatul sau cu Sulla? întrebă Gaius.
Marius pufni când duse la gură cupa cu vin.
— Ăsta e un lucru obișnuit. Poporul alege Senatul pentru a face legi și a le pune în aplicare, pentru a
construi imperiul. Tot el îi alege și pe înalții funcționari, pe edili{30}, pretori{31}, și consuli. Eu și Sulla ne
aflăm aici pentru că poporul ne-a votat și Senatul nu uită asta. Dacă noi nu cădem de acord, un consul
poate interzice orice lege și votarea ei se oprește imediat. Sulla sau eu ne exercităm dreptul de veto la
începutul discursurilor și nu se mai dezbate deloc în acel an. Putem să blocăm votarea legii în același fel
în fiecare an, deși asta nu se întâmplă des.
— Dar cum îi controlează Senatul pe consuli? insistă Gaius, curios.
Marius trase o dușcă zdravănă de vin și se bătu pe burtă zâmbind.
— Senatul ar putea vota împotriva mea, ba chiar, teoretic, m-ar putea înlătura din funcție. Însă practic
vorbind, susținătorii și clienții mei vor împiedica un asemenea vot, așa că pe parcursul unui an un
consul e aproape intangibil în puterea sa.
— Ai spus că un consul este ales pentru un an, după care trebuie să renunțe la funcție, zise băiatul.
— Legea se pleacă în fața oamenilor puternici, Gaius! În fiecare an, Senatul protestează ca să se facă o
excepție, iar eu să fiu reales. Înțelegi tu, eu sunt bun pentru Roma și ei știu asta.
Gaius se simți mulțumit de conversația purtată încet, aproape în șoaptă, cel puțin atât de încet pe cât
era capabil generalul. Înțelese de ce tatăl lui fusese atât de precaut cu bărbatul de lângă el. Marius era
ca trăsnetul de vară: imposibil să-ți dai seama cine avea să fie următorul lovit. Dar avea orașul la
picioare în prezent și Gaius își dăduse seama că acolo își dorea și el să ajungă, în miezul lucrurilor.
•
Auziră vuietul Romei cu mult înainte de-a ajunge la porți. Zgomotul semăna cu sunetul valurilor mării
care se izbeau de țărm și care-i înghițiră când se opriră la turnul de la intrare. Paznicii cetății se
apropiară de carul de aur și Marius se ridică să-i întâmpine. Erau îmbrăcați în uniforme perfect scrobite
și aveau un aer oficial.
— Spuneți-vă numele și treburile ce vă aduc la oraș, zise unul dintre ei.
— Sunt Marius, generalul legiunii Primigenia. Am venit să țin un Triumf pe străzile Romei.
Omul roși puțin și Marius rânji.
 — Puteți intra în cetate, spuse paznicul, pășind înapoi și făcând semn să se deschidă poarta.
Marius se apropie de Gaius, în timp ce își relua locul pe tron.
— Ceremonialul spune că trebuie să cer voie să intru, dar e o zi prea frumoasă ca să fiu politicos cu
niște paznici care n-au fost în stare să intre în rândurile legiunii. Condu-ne înăuntru!
La un semn, cornurile sunară din nou de-a lungul șirurilor de soldați. Porțile se deschiseră și gloata se
îmbulzi în jur, strigând entuziasmată. Zgomotul îi împresură pe legionari și vizitiul lui Marius trebui să
pocnească tare din hățuri ca să urnească armăsarii.
Legiunea Primigenia pătrunse în Roma.
•
— Trebuie să te ridici acum din pat dacă vrei să fii gata la timp ca să vezi Triumful! Toată lumea spune
că o să fie glorios și părinții tăi s-au îmbrăcat și se ocupă deja de slujitori, iar tu zaci în pat și lenevești!
Cornelia deschise ochii și se întinse, fără să-i pese de păturile care-i căzură de pe pielea ca de aur.
Doica sa, Clodia, își făcea de lucru la fereastră, trăgând draperiile pentru a aerisi încăperea, lăsând
razele soarelui să se reverse înăuntru.
— Uită-te, soarele a urcat deja pe cer și tu nici măcar nu te-ai îmbrăcat! E rușinos să te găsesc
despuiată. Dacă eram un bărbat sau chiar tatăl tău?
— Nu ar îndrăzni să intre. Știe că nu mă obosesc să port cămașă de noapte când e cald.
Căscând mai departe, Cornelia se ridică goală din pat și se întinse ca o pisică, încovoindu-și spatele și
ridicându-și pumnii în aer. Clodia străbătu camera și trase zăvorul în cazul în care cineva ar fi vrut să
intre.
— Bănuiesc că vrei să te îmbăiezi puțin înainte de a te îmbrăca, spuse Clodia, afecțiunea stricându-i
strădania de a-i vorbi pe un ton aspru.
Cornelia dădu din cap a aprobare și se îndreptă pe vârfuri către baie. Aburii ieșind din apă îi aduseră
aminte că restul casei se trezise și muncea încă din zori. Se simți puțin vinovată, dar sentimentul se risipi
repede în căldura mângâietoare când își trecu un picior peste marginea căzii și se așeză oftând. Era un
lux de care ea se putea bucura, preferând să nu mai aștepte până la ora stabilită pentru baie, care era
spre seară.
Clodia zori în urma ei, cărând un braț plin de pânze calde. Niciodată nu stătea locului, era o femeie cu
o energie enormă. Unui ochi străin, nimic din veșmântul sau din comportamentul ei nu i-ar fi spus că
avea dinainte o sclavă. Până și bijuteriile pe care le purta erau adevărate și-și alegea hainele dintr-o
garderobă somptuoasă.
— Grăbește-te! Usucă-te cu astea și pune pe tine mamillare{32}!
Cornelia se văită.
— Mă strânge prea tare ca să-l port în zilele fierbinți.
— O să-ți țină sânii ridicați, ca să nu atârne ca niște săculeți goi în câțiva ani! spuse Clodia, repezind-o.
Atunci o să-ți pară bine că l-ai purtat. Haide, sus! Ieși afară din apă, leneșă ce ești! Ai un pahar cu apă pe
margine ca să-ți cureți gura!
În timp ce Cornelia se ștergea cu prosopul, Clodia îi scoase robele și deschise mai multe cutiuțe de
argint cu vopsele și cu uleiuri.
— Pune asta pe tine! spuse, aruncând o tunică lungă și albă peste brațele întinse ale fetei.
Cornelia se strecură în veșminte și se așeză la măsuța de toaletă, ridicând o oglindă ovală de bronz ca
să se poată vedea.
— Aș vrea să am părul ondulat, spuse melancolică, ținând o buclă între degete.
Era de un blond întunecat, cu firul întins, în ciuda grosimii sale.
— Nu ți-ar veni bine, Lia. Și astăzi nu avem timp. Cred că mama ta deja s-a împodobit și ne așteaptă.
Astăzi avem nevoie de frumusețe simplă și naturală.
— Atunci pune puțin ocru pe buze și pe obraji, doar dacă nu vrei să mă pictezi iar cu plumbul ăla alb
și împuțit!
Clodia pufăi nervoasă.
— O să treacă ani de zile până o să ai tu nevoie să-ți ascunzi ridurile. Câți ani ai acum, șaptesprezece?
— Știi bine câți am, doar te-ai îmbătat la petrecere, îi răspunse Cornelia zâmbind și stând nemișcată în
timp ce culoarea i se aplica pe chip.
— Eram și eu veselă, dragă, ca toată lumea. Nu e nimic rău dacă bei cu moderație, asta am spus
întotdeauna. Clodia încuviință ca pentru sine, în timp ce îmbina culorile. Și acum să punem puțină
pudră de antimoniu în jurul ochilor pentru ca bărbații să creadă că sunt negri și misterioși și pe urmă ne
putem ocupa de păr. Nu pune mâna! Nu te atinge ca să nu te pătezi!
Doica pieptănă repede și cu pricepere părul de un auriu-închis și-l strânse la spate într-un coc,
lăsând descoperit gâtul lung și subțire al Corneliei. Fata își privi chipul în oglindă și zâmbi văzând efectul.
— N-o să înțeleg niciodată de ce tatăl tău nu a găsit un bărbat pentru tine. Nu mai încape nicio
îndoială că ești destul de atrăgătoare.
— A spus că mă lasă pe mine să aleg, dar eu n-am găsit încă pe nimeni care să-mi placă, răspunse
Cornelia, atingându-și agrafele din păr.
Clodia scoase o exclamație de dezaprobare.
— Tatăl tău e un om bun, dar tradiția e importantă. Ar trebui să-ți găsească un tânăr cu perspectivă,
iar tu ar trebui să ai o casă a ta pe care s-o stăpânești. Cred că ți-ar plăcea într-un fel.
— O să te iau cu mine când o să se întâmple asta. Ți-aș duce dorul dacă nu te-aș lua… așa cum mi-ar
lipsi o rochie puțin cam veche și demodată, dar care totuși e confortabilă, înțelegi?
— Ce frumos îți arăți afecțiunea pentru mine, draga mea! răspunse Clodia, lovind-o ușurel peste cap
în timp ce se întoarse să ia roba.
Era făcută dintr-o bucată mare de pânză cu firul de aur, care-i atârna Corneliei până la genunchi.
Trebuia să fie aranjată cu îndemânare ca să se obțină efectul cel mai potrivit, dar Clodia făcea asta de
ani de zile și cunoștea gustul fetei pentru croială și stil.
— E frumoasă, dar e grea, murmură Cornelia.
— Așa sunt și bărbații, draga mea, o să vezi, îi răspunse Clodia cu ochii scânteind. Acum dă fuga la
părinții tăi! Trebuie să ajungem destul de devreme ca să ocupăm locuri bune de unde să privim
Triumful. Mergem acasă la un prieten al tatălui tău.
•
— O, tată, de-ai trăi să vezi asta! șopti Gaius în timp ce mergeau pe străzi.
Drumul se așternea verde în calea lor, fiecare bucățică de piatră fiind acoperită cu trestie. Oamenii
purtau și ei veșmintele cele mai bune și mai luminoase, într-un amestec pestriț de culoare și de sunet.
Mâinile se agitau ridicate și ochi plini de invidie îi urmăreau. Toate prăvăliile erau închise, așa cum
spusese Marius. Părea că tot orașul ieșise pe străzi în zi de sărbătoare ca să-l vadă pe marele general.
Gaius fu uluit de mulțimea care se adunase și de entuziasmul oamenilor. Oare uitaseră că aceiași soldați
își croiseră drum spre forum cu doar o lună înainte? Marius afirmase că nu aveau respect decât pentru
putere, și dovada era în uralele lor, care răsunau asurzitoare pe străzile înguste. Gaius aruncă o privire
către o fereastră și văzu o femeie frumușică aruncând flori către el. Prinse una și mulțimea vui din nou,
admirativ.
Nimeni nu se îmbulzea pe drum, în ciuda lipsei soldaților și a paznicilor de pe margini. Era clar că
lecția de ultima dată fusese învățată și o barieră nevăzută îi ținea în loc. Până și pe chipurile aspre ale
oamenilor din garda lui Marius se putea vedea un rânjet în timp ce mărșăluiau.
Marius stătea pe tron ca un zeu. Își ținea mâinile mari pe brațele de aur și zâmbea mulțimii. Sclavul
din spatele lui îi ridică ghirlanda din lauri de aur deasupra capului și umbra ei i se așternu peste
trăsături. Toți ochii îi urmăreau înaintarea. Caii fuseseră antrenați în luptă și ignorau strigătele
oamenilor, chiar și când unii mai îndrăzneți le puneau flori în jurul grumazului.
Gaius stătea lângă umărul acestui bărbat măreț, în timp ce marșul continuă și mândria pe care o simți
îi ridică moralul. Oare tatăl lui ar fi fost la fel de mândru? Probabil că răspunsul era negativ și băiatul fu
străbătut de un fior de tristețe. Marius avea dreptate: doar să fii în viață într-o astfel de zi era un dar
ceresc. Știa că nu avea s-o uite niciodată și văzu în ochii oamenilor același lucru, că acele clipe aveau să-
i încălzească în iernile grele ale anilor ce aveau să vină.
La jumătatea drumului, Gaius îl zări pe Tubruk stând la un colț de stradă. Când privirile li se
întâlniră, simți tot ce împărtășeau, ce îi unea. Tubruk ridică o mână în semn de salut și Gaius îi
răspunse. Bărbații din jurul lui Tubruk se întoarseră ca să-l privească, întrebându-se care era legătura
dintre cei doi. Dădu din cap când trecură și Gaius făcu la fel, înghițindu-și un nod în gât. Era beat de
emoție și se prinse de spatele tronului ca să nu se clatine în valul de urale.
Marius făcu un semn către doi dintre oamenii săi și aceștia urcară pe car, purtând cu ei saci din piele
catifelată. Mâinile li se afundară și ieșiră purtând monede scânteietoare de argint. Profilul lui Marius se
abătu asupra mulțimii și oamenii îi strigară numele, îngenunchind în urma lui după bucățile de metal.
Marius vârî la rândul său mâinile în saci și degetele ieșiră la lumină scăpând piese de argint, apoi aruncă
monedele în înalt, gesticulând și râzând, iar gloata se aplecă să culeagă darurile. Le oferi zâmbete largi,
iar ei îl binecuvântară.
•
De la o fereastră joasă, Cornelia își petrecu privirea peste mulțimea fremătândă, mulțumită că era
departe de ea. Simți un fior când Marius se apropie șezând pe tron și aclamă împreună cu ceilalți. Era un
general chipeș și orașul îi iubea pe eroi.
Lângă el zări un băiat, dar era prea tânăr ca să fie legionar. Cornelia se aplecă pentru a vedea mai
bine. Băiatul zâmbea și ochii îi aruncau străluciri albastre, în timp ce râdea la ceva ce spusese Marius.
Procesiunea ajunse în dreptul locului unde stăteau Cornelia și familia ei. Văzu monedele zburând și
oamenii repezindu-se să le prindă. Tatăl ei, Cinna, strâmbă din nas.
 — Risipă de bani! Se vede că Roma iubește generalii cumpătați, spuse sarcastic.
Cornelia nu-l luă în seamă, ațintindu-și ochii asupra tovarășului lui Marius. Era atrăgător și avea o
înfățișare viguroasă, dar mai avea ceva în plus, ceva în felul în care stătea. Emana o încredere interioară
și Clodia spunea adesea că nimic pe lume nu era mai atrăgător decât încrederea.
— Toate mamele din Roma o să alerge după cocoșelul ăsta pentru fetele lor, îi șopti Clodia.
Cornelia roși și sprâncenele doicii se ridicară, plăcut surprinse.
Triumful mai dură vreo două ore, dar Corneliei i se părură pierdere de timp.
•
Culorile și chipurile se amestecaseră între ele, bărbații fuseseră cu totul acoperiți de flori și soarele se
ridicase deja în înaltul cerului când ajunseră la porțile forumului. Marius făcu semn vizitiului să poarte
carul în față, lângă treptele Senatului. Spațiul din jur răsună când copitele loviră lespezile de piatră și
larma de pe străzi fu lăsată încet în urmă. Gaius îi văzu pentru prima dată pe soldații lui Sulla păzind
intrările în piață și gloata clocotindă din spatele lor.
Atmosfera aproape că se liniștise după zbuciumul călătoriei spre centru.
— Oprește aici, spuse Marius și se ridică de pe tron ca să urmărească trupele intrând.
Toți oamenii erau bine instruiți și se așezară în rânduri compacte, din cel mai îndepărtat punct până la
treptele Senatului, până când forumul se umplu de soldații săi în armură strălucitoare. Niciun glas de
om nu ar fi putut răzbate până la ultimul, așa că un corn dădu ordinul de oprire și legionarii izbiră cu
picioarele de pământ, cu zgomot ca de tunet. Marius zâmbi cu mândrie și îl apucă pe Gaius de umăr.
— Să ții minte ziua de azi. Pentru asta luptăm la sute și mii de kilometri distanță de casă.
— Nu aș putea s-o uit niciodată, răspunse Gaius cu sinceritate și strânsoarea se încleștă o clipă
înainte de a-i da drumul.
Marius se îndreptă spre locul în care un taur alb era ținut de patru dintre oamenii săi. La fel era ținut
și un mistreț negru și țepos, grohăind și zbătându-se în sfori.
Generalul primi o lumânare și aprinse tămâia dintr-un castron de aur. Oamenii își plecară capetele și
el înaintă cu pumnalul, vorbind în șoaptă în timp ce tăia cele două gâtlejuri.
— Poartă-ne teferi înapoi spre casă în cetatea noastră și ferește-ne de război și de boală! spuse.
Șterse lama de pielea taurului în timp ce animalul se prăbușea în genunchi, strigându-și frica și
durerea. Generalul băgă arma în teacă, puse un braț pe umărul lui Gaius și urcară împreună treptele
largi și albe ale Senatului.
Acolo era centrul puterii întregii lumi. Coloane care nu puteau fi cuprinse nici de brațele întinse a trei
bărbați robuști sprijineau acoperișul înclinat, înălțat și el pe statui mărețe. Uși de bronz care-l făceau să
pară mic până și pe un om de statura lui Marius se găseau la capătul treptelor, ferecate. Erau făcute din
panouri îmbinate care arătau de parcă ar fi fost făurite să țină piept unei armate întregi, dar când cei doi
urcară, ușile se deschiseră tăcute, trase din interior. Marius îi făcu semn din cap și Gaius își înăbuși
admirația.
— Vino, băiete, să mergem să ne întâlnim stăpânii. Nu se cuvine să lăsăm Senatul să ne aștepte.
 • Capitolul 16 •

Marcus se miră de expresia încordată de pe fața lui Renius, în timp ce băteau drumul către mare. Din
zori până și până-n seară, merseseră pe întinderea de piatră fără să-și spună vreun cuvânt. Era flămând
și îi era groaznic de sete, dar nu voia să recunoască. Hotărâse la prânz că, dacă Renius dorea să facă tot
drumul până pe chei fără oprire, atunci el nu avea să fie cel care renunță primul.
Când mirosul de pește mort și de alge marine putrede otrăvi în cele din urmă aerul curat de țară,
Renius se opri, și spre surprinderea lui, Marcus băgă de seamă că era palid.
— Vreau să mă opresc aici, să-mi văd un prieten. Poți să mergi pe chei să-ți iei o cameră acolo. E un
han…
— Vin cu tine, spuse Marcus scurt.
Chipul lui Renius se înăspri și rosti printre dinți:
— Cum dorești! apoi ieși de pe drumul principal, apucând-o pe o cărare lăturalnică.
Încurcat, Marcus îl urmă pe drumeagul care tăia prin păduri kilometri în șir. Nu întrebă încotro
mergeau, dar își ținu sabia slobodă în teacă, în caz că erau bandiți ascunși în frunziș. Nu că o sabie ar fi
folosit prea mult în fața unui arc, socoti el.
Când ajunseră în cele din urmă într-un sătuc, soarele abia se mai întrezărea prin bolta de frunziș,
coborând spre orizont. Nu erau mai mult de douăzeci de căsuțe, dar locul părea bine întreținut. Țarcuri
cu găini și capre priponite se găseau pe lângă mai toate casele și Marcus nu simți niciun pericol.. Renius
coborî de pe cal.
— Vii înăuntru? zise el, în timp ce se îndrepta spre o ușă.
Marcus dădu din cap că da și legă cei doi cai de un stâlp.
Până să termine, Renius intrase deja; făcu și el la fel, încruntându-se și ținând mâna pe pumnal.
Înăuntru era destul de întuneric, încăperea fiind luminată doar de o candelă și de un foc mic în vatră,
dar Marcus îl zări pe gladiator îmbrățișând cu brațul care-i rămăsese sănătos un bătrânel venit parcă din
alte timpuri.
— Ăsta e fratele meu, Primus. Primus, ăsta este flăcăul de care îți spuneam și care călătorește cu mine
în Grecia.
Omul trebuia să fi avut vreo optzeci de ani, însă avea o strângere de mână puternică.
— Fratele meu mi-a scris despre progresul tău și despre celălalt băiat, Gaius. Nu îi plac prea mult
oamenii, dar cred că pe voi vă urăște mai puțin decât pe alții.
Marcus scrâșni din dinți.
— Stai jos, băiete! Ne așteaptă o noapte lungă.
Se duse la focul mic de lemne și vârî în flăcări un vătrai lung de metal.
— Ce se întâmplă? întrebă Marcus.
— Fratele meu a fost chirurg, oftă Renius. El o să-mi taie brațul.
Marcus simți cum îl cuprinde groaza când își dădu seama ce avea să vadă. Vina i se citea pe față.
Spera ca Renius să nu spună cum se rănise. Ca să-și acopere rușinea, zise repede:
— Sunt sigur că Lucius sau Cabera ar fi putut să facă asta.
Renius îi făcu semn cu mâna să tacă.
— Mulți oameni ar putea s-o facă, dar Primus a fost… este cel mai bun.
Primus râse, scoțând la iveală o gură știrbă.
— Frățiorul meu obișnuia să ciopârțească oamenii și eu îi coseam la loc, spuse el vesel. Haideți să
facem lumină. Se răsuci către o lampă cu ulei și o aprinse folosind o lumânare. Când se întoarse se uită
pieziș la Renius. Știu că ochii mei nu mai sunt ce au fost odată, dar ți-ai vopsit cumva părul?
Renius se făcu roșu la față.
— Nu vreau să mi se spună că te lasă vederea înainte să începi să mă tai, Primus. Îmbătrânesc bine,
asta-i tot.
— Al naibii de bine, încuviință Primus.
Goli un săculeț de piele cu instrumente pe un soi de masă și făcu semn fratelui său să se așeze.
Văzând fierăstraiele și acele, Marcus își dori să fi ascultat sfatul lui Renius și să se fi dus în port, dar
acum era prea târziu. Renius se așeză și sudoarea i se prelinse pe frunte. Primus îi dădu o sticlă cu un
lichid maroniu și el o duse la gură, bând cu înghițituri mari.
— Băiete, ia funia aia și leagă-l de scaun. Nu vreau să se zvârcolească și să-mi strice mobila.
Simțind că-i vine să vomite, Marcus apucă bucățile de sfoară observând cu groază că erau pătate cu
sânge uscat, încercă să nu se gândească la asta și se concentră pe legatul nodurilor. După câteva clipe,
Renius fu țintuit în scaun și Primus îi turnă pe gât restul de lichid maroniu.
 — Asta-i tot ce am, din păcate. O să-l ajute, dar nu prea mult.
— Treci odată la treabă, mârâi Renius printre dinții încleștați.
Primus luă o bucată groasă de piele, i-o duse la gură și îi spuse să muște din ea.
— Măcar o să-ți cruțe dinții. Se întoarse către Marcus. Ține-i brațul nemișcat. O să-l tai mai repede
astfel. Puse mâinile lui Marcus pe bicepsul legat și verifică dacă sfoara ținea strâns încheietura și cotul,
apoi scoase o lamă fioroasă din legătură și o ridică în lumină, mijind ochii la tăiș. O să tai un cerc de jur
împrejurul osului și încă unul mai jos, ca să fac loc fierăstrăului. O să scoatem un inel de carne, o să
tăiem osul și apoi o să cauterizăm rana. Trebuie să o facem repede, altfel va sângera până la moarte. O
să las destulă piele cât să acopere ciotul, apoi trebuie legat bine. O săptămână nu trebuie să-l atingă,
dar pe urmă o să-ți dau un unguent cu care trebuie să se dea în fiecare dimineață și seară. Nu am un
suport de piele care să susțină ciotul, trebuie să faci tu unul sau să cumperi.
Marcus înghiți în sec, neliniștit.
Primus își cufundă degetele în carnea brațului neputincios, pipăindu-l. După o clipă spuse cu ciudă,
ca pentru sine:
— E cum ai spus, nu mai simți nimic. Mușchii sunt tăiați și încep să moară. A fost o luptă?
Fără să vrea, Marcus se uită la Renius. Deasupra dinților încleștați ochii erau înfiorători, dar Renius își
întoarse privirea.
— Un accident de antrenament, spuse el încet, cu glasul înăbușit de pielea din care mușca.
Primus dădu din cap și apăsă lama în piele. Renius zvâcni și Marcus îi strânse brațul. Cu mișcări
sigure și îndemânatice, Primus tăie adânc, oprindu-se doar ca să tamponeze sângele care-i împiedica
vederea. Marcus simți un junghi în stomac, dar fratele lui Renius părea foarte relaxat, aerul ieșindu-i
printre dinți ca și cum ar fi fredonat o melodie. Osul alb se ivi învelit într-o perdea roz și Primus mormăi
mulțumit. În numai câteva clipe ajunsese la os de jur împrejur și începuse deja a doua tăietură. Renius
privi mâinile pline de sânge ale fratelui său și buzele i se strâmbară într-o grimasă amară. Apoi privi fix la
perete, cu gura încleștată. Un tremur ușor al respirației era singurul semn de frică.
Sângele se scurse pe mâinile lui Marcus, pe scaun, pe podea, peste tot. Șuvoaie întregi curgeau din
Renius, strălucitoare și ude. Al doilea inel fu scobit lăsând bucăți mari de piele atârnând. Primus crestă
și tăie, scoțând bucăți negre de carne pe care le lăsă nepăsător să cadă pe podea.
— Nu-ți face griji că murdărești. Am doi câini care abia așteaptă să-i las înăuntru.
Marcus își întoarse capul și vomită fără să vrea. Primus scrâșni din dinți nemulțumit și rearanjă mâinile
băiatului care trebuiau să țină brațul. O bucată albă de os se zărea la o lățime de palmă mai sus de cot.
Renius începu să respire puternic pe nas și Primus apăsă cu mâna pe gâtul fratelui său ca să-i simtă
pulsul.
— Am să lucrez cât pot de repede, murmură.
Renius dădu din cap fără să clipească.
Primus se ridică și-și șterse mâinile pe o cârpă. Se uită în ochii lui Renius și fața i se strâmbă de ceea
ce văzu.
— Asta-i partea cea mai grea. O să simți durerea când voi tăia osul și vibrația este foarte neplăcută.
Voi fi cât de rapid pot. Strânge-l bine. Două minute trebuie să fii tare ca piatra. Nu mai ai voie să vomiți,
ai înțeles?
Marcus trase adânc aer în piept și Primus scoase un fierăstrău cu lama subțire și cu mânerul de lemn
ca un cuțit de bucătărie.
— Sunteți gata?
Amândoi încuviințară tăcuți și Primus potrivi lama și începu să taie, cotul mișcându-i-se rapid înainte
și înapoi. Renius se încordă, iar corpul țintuit cu funii i se contorsionă. Marcus îl ținu strâns, ca și cum
viața lui ar fi depins de asta, tresărind când degetele îi alunecau pline de sânge, apoi fierăstrăul rupse
osul.
Fără nicio veste brațul se desprinse, atârnând într-o parte. Bătrânul gladiator îl privi și mârâi furios.
Primus își șterse mâinile și apăsă o bucată de cârpă pe rană. Îi făcu semn lui Marcus să-l țină strâns și
aduse bățul de fier care se încinsese în foc. Vârful strălucea și Marcus tresări dându-și seama ce avea să
urmeze.
Când cârpa fu îndepărtată Primus dădu zor, arzând cu fierul rana sângerândă. La fiecare atingere se
auzea un sfârâit și duhoarea era groaznică. Marcus se prăvăli pe podea vomitând bilă galbenă, cleioasă.
— Pune-l repede înapoi în foc. O să țin eu cârpa până se încinge din nou.
Marcus se ridică clătinându-se și vârî fierul înapoi în flăcări. Capul lui Renius i se bălăbăni pe umeri și
bucata de piele îi căzu din gura fără vlagă. Primus apăsă mai departe cu cârpa pe rană, apoi o îndepărtă
și sângele țâșni din belșug. Înjură turbat.
— Am ratat cel puțin jumătate din vene. Obișnuiam să le nimeresc pe toate din prima, dar n-am mai
făcut asta de câțiva ani. Trebuie să le cauterizăm bine, altfel rana o să se infecteze. E gata fierul?
 Marcus îl trase din foc, dar vârful era încă negru.
— Nu. O să se facă bine?
— Nu, dacă nu reușesc să închid rana. Du-te afară și adu niște lemne ca să întețim focul.
Marcus era mulțumit că găsise o scuză și ieși în grabă, trăgând adânc în piept aerul proaspăt. Aproape
că se întunecase – pe toți zeii, cât timp stătuseră acolo? Zări câinii mari de vânătoare adormiți lângă zid;
un tremur îi străbătu trupul și se apucă să adune bucățile mari de lemn din grămada de lângă dulăi. Se
treziră când se apropie și mârâiră încet, fără să se ridice. Fără să-i privească, Marcus se întoarse
înăuntru aruncând doi bușteni în flăcări.
— Adu-mi fierul de îndată ce se înroșește la vârf, murmură Primus apăsând cârpa cu putere de ciot.
Marcus se feri să privească brațul desprins. Părea nefiresc dezlipit de trup și stomacul i se contractă
de spasme înainte ca el să se uite din nou către flăcări.
Primus nu fu mulțumit până nu încinse încă o dată fierul. Marcus știa că nu avea să uite în veci
sfârâitul fierului încins apăsat peste carne și își înăbuși un tremurat în timp ce ajută la legarea ciotului în
pansamente de pânză curate. Îl ridicară pe Renius și-l așezară pe un pat de paie într-o altă încăpere, iar
Marcus stătu pe margine ștergându-și sudoarea care-i ustura ochii, recunoscător că totul se terminase.
— Ce se va întâmpla cu… ăsta?
Făcu un semn către brațul care era încă legat de scaun.
Primus înălță din umeri.
— Nu mi se pare corect să-l dau pe tot la câini, cred că am să-l îngrop undeva în pădure. Dacă nu o
fac, o să putrezească și o să duhnească, dar să știi că mulți oameni mi le cer înapoi. O mână ascunde
atât de multe amintiri… Acea mână a îmbrățișat femei și a mângâiat copii. E o mare pierdere, dar fratele
meu este puternic. Sper că destul de puternic pentru a trece peste asta.
— Vasul nostru pleacă în patru zile, așteptăm fluxul cel bun, spuse Marcus cu glas pierit.
Primus își scărpină bărbia.
— Poate să stea în șa. O să fie slăbit câteva zile, dar e puternic ca un taur. Singurele probleme le va
avea cu echilibrul. Va trebui să se antreneze din nou, aproape să o ia de la zero. Cât de mult o să dureze
călătoria pe mare?
— O lună, dacă avem vânt prielnic, răspunse Marcus.
— Folosește-te de timpul ăsta. Antrenează-l în fiecare zi. Dintre toți oamenii, fratele meu o să fie cel
mai nefericit dacă e neputincios.
 • Capitolul 17 •

Marius se opri la ușile interioare ale camerei Senatului.

— Nu ai voie să intri până nu ești acceptat oficial drept cetățean, și chiar și atunci doar ca invitat al
meu. Pentru o zi. Te voi propune și voi ține un mic discurs în favoarea ta. Este o formalitate. Așteaptă
până mă întorc și am să-ți arăt unde poți sta.
Gaius încuviință calm și se dădu înapoi în timp ce Marius bătu ușor în ușă și intră. Băiatul rămase
singur în camera exterioară și se plimbă în sus și în jos o vreme.
După douăzeci de minute, începu să se agite din cauza întârzierii și se duse către ușile exterioare,
rămase deschise, pentru a se uita la mulțimea de soldați din forum. Alcătuiau o priveliște uimitoare, așa
cum stăteau rigizi în poziție de drepți, înfruntând arșița. De la înălțimea ușilor Senatului și cu piața
deschisă în fața lui, Gaius avea o perspectivă foarte bună asupra orașului zgomotos din depărtare. Se
pierduse în contemplare, când auzi scârțâitul balamalelor de la ușile interioare și apăru Marius.
— Bine ai venit în nobilitas{33}, Gaius! Ești cetățean al Romei, tatăl tău ar fi fost mândru. Așază-te lângă
mine și ascultă faptele zilei. Bănuiesc că le vei găsi interesante.
Gaius îl urmă și întâlni ochii senatorilor care îl priveau atunci când intră. Unul sau doi îi făcură semn
cu capul și el se întrebă dacă îl cunoșteau pe tatăl său și încercă să le memoreze fețele, în caz că ar fi
avut ocazia să discute cu ei mai târziu. Aruncă o privire prin sală, încercând să nu se holbeze. Lumea
întreagă asculta ceea ce spuneau acești câțiva oameni.
În timp ce se așeza pe locul indicat de Marcus, se gândi că aranjamentul era foarte asemănător cu un
circ în miniatură. Cinci trepte cu rânduri de locuri pentru șezut înconjurau spațiul central, unde un
vorbitor pe rând se putea adresa celorlalți. Gaius își aminti de la tutorii săi că rostrum{34} era făcută din
prora unei nave de război cartagineze și fu captivat să-și imagineze istoria ei.
Brațele de lemn închis la culoare ale locurilor, construite pe rânduri, se vedeau acolo unde nu erau
acoperite de oameni care stăteau jos. Toată lumea purta togi albe și sandale, iar efectul era acela al unei
camere de lucru, un loc care clocotea de energie. Majoritatea bărbaților aveau părul alb, dar câțiva erau
tineri și puternici din punct de vedere fizic. Câțiva senatori stăteau în picioare și se gândi că voiau să
pună ceva în discuție sau să vorbească în dezbaterea curentă. Sulla stătea în centru, vorbind despre
taxe și despre grâne. Îi zâmbi lui Gaius când tânărul se uită la el, iar Gaius îi simți puterea. „Uite încă
unul ca Marius”, cugetă pe dată, dar era oare loc în Roma pentru doi de felul acesta? Sulla arăta la fel ca
atunci când Gaius îl văzuse la jocuri. Era îmbrăcat într-o toga simplă, albă, cu o centură roșie. Părul său
era dat cu ulei și strălucea în cârlionți auriu-închis. Plesnea de sănătate și de vitalitate, și părea complet
relaxat. În timp ce Gaius se așeza lângă unchiul său, Sulla tuși delicat.
— Având în vedere problemele serioase ale zilei, această dezbatere asupra taxelor poate fi amânată
până săptămâna viitoare, spuse el. Sunt obiecții în acest sens?
Cei care stăteau în picioare se așezară calmi. Sulla zâmbi din nou, arătându-și dinții albi.
— Bine ai venit, noule cetățean, sper în numele Senatului că vei servi orașul la fel de bine cum a
făcut-o tatăl tău.
Răsună un murmur de aprobare, iar Gaius își aplecă fruntea în semn de recunoaștere.
— Totuși, primirea noastră formală trebuie lăsată deoparte pentru moment. Chiar în dimineața asta,
am primit vești grave despre o amenințare care plutește asupra orașului. Se opri și așteptă răbdător ca
senatorii să se oprească din vorbit. La est, un general grec, Mithridates, a invadat o garnizoană de-a
noastră în Asia Minor. Are aproximativ opt mii de răsculați sub comanda sa. Se pare că a înțeles că
trupele noastre sunt foarte răsfirate și mizează pe faptul că suntem prea slăbiți să recâștigăm teritoriul.
Totuși, dacă nu acționăm pentru a-l respinge, riscăm ca armata lui să devină din ce în ce mai puternică
și să amenințe securitatea posesiunilor noastre grecești.
Câțiva senatori se ridicară în picioare și începură să se certe. Sulla își ridică mâna în semn de tăcere.
— Trebuie luată o decizie aici. Legiunile care sunt deja în Grecia, sunt angajate în controlul granițelor
instabile. Nu au oamenii necesari pentru a înfrânge această nouă amenințare. Nu putem lăsa orașul fără
apărare, mai ales după revoltele recente, dar este la fel de important să trimitem o legiune să-l
întâmpine pe Mithridates. Grecia așteaptă să vadă cum vom răspunde: trebuie să fie un răspuns violent.
Diverși senatori aprobară cu mult elan. Roma nu fusese construită cu prudență și compromisuri.
Gaius se uită la Marius, cumpănind. Generalul stătea cu mâinile încleștate, iar fața îi era aspră și rece.
— Eu și Marius comandăm fiecare câte o legiune. Suntem mult mai aproape decât orice legiune din
nord. Decizia pe care o supun la vot este care din noi ar trebui să se îmbarce pentru a merge să
întâmpine inamicul.
Se uită fugitiv la Marius și, pentru prima dată, Gaius putu vedea licărirea malefică din ochii lui Sulla.
Marius se ridică în picioare și în cameră se făcu liniște. Cei care stăteau în picioare se așezară pentru a
permite primul răspuns celuilalt consul. Marius își duse mâinile la spate, iar Gaius putu vedea albeața
încheieturilor sale.
— Nu găsesc nimic greșit în privința propunerii lui Sulla. Situația e clară: forțele noastre trebuie
împărțite pentru a apăra Roma și teritoriile noastre străine. Trebuie să-l întreb dacă se oferă voluntar
pentru a fi cel care va spulbera inamicul.
Toți ochii se întoarseră spre Sulla.
— Mă voi încrede în judecata Senatului. Sunt servitorul Romei. Dorințele mele nu contează.
Marius zâmbi strâmb, iar tensiunea dintre cei doi se putea simți în aer.
— Sunt de aceeași părere, rosti Marius răspicat și se așeză.
Sulla păru ușurat și aruncă o privire prin încăperea boltită.
— Atunci este o alegere simplă. Voi rosti numele fiecărei legiuni, iar cei care cred că aceasta trebuie
să se lupte cu Mithridates se vor ridica și vor fi numărați. Ceilalți se vor ridica când vor auzi al doilea
nume. Nimeni nu trebuie să se abțină de la un astfel de vot privind securitatea orașului. De acord?
Cei trei sute de senatori aprobară solemn, iar Sulla zâmbi. Gaius simți cum îl cuprinde frica. Sulla
tăcu un răstimp îndelungat, savurând în mod evident tensiunea din jur. Rosti în sfârșit un cuvânt,
rupând liniștea:
— Primigenia.
— Nu poți vota astăzi, băiete, zise Marius punându-și mâna pe umărul lui Gaius.
Gaius rămase așezat, privind în jur să vadă cât de mulți se ridicaseră. Marius se uită indiferent la
Sulla, de parcă situația nu avea nicio importanță pentru el. Părea că, de jur împrejurul lor, bărbații se
ridicau, Gaius înțelese că unchiul lui pierduse. Apoi zgomotele încetară și nu se mai ridicară și alți
bărbați. Băiatul privi la chipeșul consul și putu vedea cum chipul lui Sulla se schimba de la plăcere
relaxată, la uimire, apoi furie. Făcu socoteala și ceru să fie verificată de alți doi până se puseră de acord.
— O sută douăzeci și unu în favoare ca Legiunea Primigenia să întâmpine inamicul.
Își mușcă buzele, cu o expresie sălbatică pentru o secundă. Privirea sa poposi asupra lui Marius, care
dădu din umeri și se uită în altă parte. Bărbații se așezară.
— Legiunea a II-a Alaudae, șopti Sulla, vocea lui fiind purtată de acustica bună a sălii.
Din nou, bărbații se ridicară, și Gaius putu vedea că erau majoritatea. Orice plan avusese Sulla în
minte eșuase, iar Gaius îl văzu făcându-le semn senatorilor să se așeze înainte ca numărarea să se fi
încheiat. Se strădui să-și vină în fire, iar atunci când vorbi era din nou tânărul acela încântător pe care
Gaius îl văzuse când intrase.
— Senatul a vorbit, iar eu sunt slujitorul Senatului, rosti el formal. Să înțeleg că Marius va folosi
cazarma orașului pentru oamenii săi în absența mea?
— Da, spuse Marius, cu fața calmă și netulburată.
— Cu susținerea forțelor noastre în Asia Minor, nu o văd ca fiind o campanie lungă. Mă voi întoarce la
Roma imediat ce îl voi distruge pe Mithridates, continuă Sulla. Apoi vom decide viitorul acestui oraș.
Spuse asta uitându-se direct la Marius, iar mesajul era foarte clar. Îi voi pune pe oamenii mei să
elibereze cazarma în seara asta. Mai este și altceva? O zi bună tuturor.
Sulla părăsi încăperea, cu un grup de susținători în spatele lui. Tensiunea dispăru odată cu el și
deodată toți vorbeau, chicotind sau uitându-se gânditor unii la alții.
Marius se ridică și imediat se făcu liniște.
— Vă mulțumesc pentru încrederea voastră, domnilor. Voi păzi cetatea cu mândrie, împotriva tuturor.
Gaius se gândi că Sulla putea fi foarte bine unul dintre aceia împotriva cărora va păzi cetatea.
•
Senatorii se îngrămădiră în jurul unchiului său, câțiva îl felicitară deschis, strângându-i mâna. Marius
îl trase pe Gaius lângă sine, ținându-l cu un braț, și puse cealaltă mână pe umărul unui om sfrijit, care le
zâmbi.
— Crassus, acesta este nepotul meu, Gaius. Dacă te-ai uita la el nu ai zice, însă Crassus este
probabil cel mai bogat om din Roma.
Bărbatul avea un gât lung și subțire, iar capul i se legăna la capătul acestuia; avea niște ochi căprui
calzi și strălucitori, și o mulțime de riduri mici.
— Am fost binecuvântat de zei, e adevărat. Am și două fete frumoase.
— Una este destul de atractivă, Crassus, însă cealaltă seamănă cu tatăl său, chicoti Marius.
Gaius tresări, dar Crassus nu părea deloc afectat. Râse trist.
— Este adevărat, este un pic cam osoasă. Trebuie să-i dau o zestre frumoasă pentru a tenta tinerii din
Roma. Se întoarse către Gaius și își întinse mâna. E o plăcere să te cunosc, tinere! Vei fi un general, ca
unchiul tău?
— Voi fi, spuse Gaius serios.
 — Atunci ai nevoie de bani, zâmbi Crassus. Să vii la mine când vei avea nevoie de un bancher.
Gaius apucă mâna întinsă și o strânse scurt, apoi Crassus se pierdu în mulțime. Marius se aplecă
spre băiat și-i murmură în ureche:
— Te-ai purtat bine. Mi-a fost un prieten loial și are o avere incredibilă. Voi aranja să-i vizitezi moșia,
este de-o opulență copleșitoare. Acum, mai este o persoană pe care vreau să o cunoști. Vino cu mine.
Gaius îl urmă printre grupurile de senatori care vorbeau despre evenimentele zilei și despre umilirea
lui Sulla. Observă că Marius strângea mâna fiecărui om cu care se întâlnea, spunând câteva cuvinte de
felicitare și întrebând despre rude sau despre prieteni care erau absenți. Se despărțea zâmbind de
fiecare grup.
Pe partea cealaltă a sălii Senatului se afla un grup de trei oameni, care vorbeau în șoaptă; se opriră
imediat ce Marius și Gaius se apropiară.
— Aceasta este persoana, Gaius, spuse Marius vesel. Gnaeus Pompei{35}, care este descris de
suporterii lui ca fiind cel mai bun general al Romei în prezent. Desigur, doar când eu sunt bolnav sau
plecat din oraș.
Pompei dădu mâna cu amândoi, zâmbind cu amabilitate. Spre deosebire de Crassus, părea puțin cam
gras, dar era la fel de înalt ca Marius și arăta bine, creând impresia unui individ vârtos. Lui Gaius i se
păru că nu are mai mult de treizeci de ani, ceea ce făcea ca statutul lui militar să fie foarte impresionant.
— Nu e nicio îndoială, Marius, replică Pompei. Sunt într-adevăr splendid pe câmpul de luptă. Bărbați
puternici plâng la vederea frumuseții manevrelor mele.
Marius râse și îl bătu pe umăr. Pompei îl măsură pe Gaius din cap până-n picioare.
— O versiune mai tânără a ta, vulpoiule bătrân? îi zise lui Marius.
— Ce altceva ar putea fi, cu sângele meu curgându-i în vene?
— Unchiul tău și-a asumat un risc mare azi, dându-l pe Sulla afară din Roma. Ce crezi despre asta?
întrebă Pompei punându-și mâinile la spate.
Marius dădu să răspundă, însă Pompei își ridică mâna.
— Lasă-l să vorbească, vulpoi bătrân! Lasă-mă să văd dacă e ceva de capul lui.
Gaius răspunse fără ezitare, cuvintele venindu-i surprinzător de ușor:
— Jignirea lui Sulla este o mișcare periculoasă, dar unchiul meu apreciază riscurile de acest fel. Sulla
este servitorul orașului și va lupta bine împotriva acestui rege străin. Când se va întoarce, va trebui să
facă o înțelegere cu unchiul meu. Poate vom reuși să extindem barăcile, astfel încât ambele legiuni să
apere orașul.
— Este nebun? clipi Pompei, întorcându-se către Marius.
— Nu, chicoti Marius. Însă nu știe dacă am încredere în tine sau nu. Presupun că mi-a ghicit deja
planurile.
— Ce va face unchiul tău când se va întoarce Sulla? șopti Pompei la urechea lui Gaius.
Gaius se uită în jur, dar nu era nimeni destul de aproape pentru a-l auzi, în afară de cei trei oameni,
în care Marius avea evident încredere.
— Va închide porțile. Dacă Sulla va încerca să forțeze intrarea, Senatul va trebui să-l declare inamicul
Romei. Va trebui fie să atace, fie să se retragă. Cred că se va pune sub comanda lui Marius, așa cum
orice general din armată ar face-o în fața consulului Romei.
— Un plan periculos, după cum spuneam, Marius, afirmă Pompei, fără să clipească. Nu te pot susține
deschis, dar voi face tot ce pot în particular. Felicitări pentru marșul tău triumfal! Arătai splendid.
Le făcu semn celor doi de lângă el și plecară împreună.
Gaius începu să vorbească din nou, dar Marius clătină din cap.
— Hai să mergem afară, aici aerul mustește de intrigi.
Se îndreptară către ușă; ajunși afară, își puse un deget pe buze pentru a opri întrebările lui Gaius.
— Nu aici. Sunt prea mulți care ascultă.
Gaius se uită împrejur și observă că o parte din senatorii lui Sulla se aflau în apropiere, uitându-se la
ei cu dușmănie. Îl urmă pe Marius în forum, așezându-se pe treptele de piatră, departe de oricine i-ar fi
putut auzi. În apropiere, Primigenia era încă în poziție de drepți, legionarii părând o forță invincibilă în
armurile lor sclipitoare. Îl încerca un sentiment ciudat să se afle în fața a mii de soldați, și totuși să fie
atât de relaxat, stând cu unchiul său chiar pe treptele Senatului.
Gaius nu mai putu să se abțină.
— Cum ai reușit să întorci votul împotriva lui Sulla?
Marius începu să râdă și își șterse fruntea de transpirație.
— Planificând, băiatul meu! Am aflat de venirea lui Mithridates aproape imediat ce s-a întâmplat, cu
multe zile înaintea lui Sulla. Am folosit cel mai vechi truc din lume pentru a-i convinge pe nehotărâții din
Senat să voteze cu mine, dar, chiar și așa, a fost mult mai strâns decât mi-aș fi dorit. M-a costat o avere,
însă de mâine-dimineață o să am controlul asupra Romei.
 — Se va întoarce, totuși, zise Gaius.
— Peste șase luni sau mai mult, pufni Marius. Poate fi ucis pe câmpul de luptă, ar putea chiar să
piardă în fața lui Mithridates; am auzit că grecul este un general șiret. Chiar și dacă Sulla îl bate și are
vânt bun spre Grecia și înapoi, voi avea luni întregi la dispoziție în care să mă pregătesc. Nu va întâmpina
piedici în a pleca din Roma, dar, îți spun de acum, nu va intra în cetate fără luptă.
Gaius încuviință, nevenindu-i să creadă că gândurile sale erau confirmate.
— Ce se întâmplă acum? Mergem înapoi la casa noastă?
— Nu, zâmbi Marius trist. A trebuit s-o vând pentru mită – Sulla îi mituise deja, înțelegi, și a trebuit să
dublez suma în majoritatea cazurilor. Am dat tot ce aveam, mai puțin sabia, calul și armura mea. Cred că
sunt primul general sărac lipit pe care îl are Roma.
Râse încet.
— Dacă ai fi pierdut votul, ai fi pierdut totul, șopti șocat Gaius.
— Dar nu am pierdut! Am Roma, iar legiunea mea stă în fața noastră.
— Totuși, ce ai fi făcut dacă ai fi pierdut?
— Aș fi plecat să mă lupt cu Mithridates, bineînțeles, răspunse Marius slobozind aer pe gură cu
dispreț. Nu sunt eu un slujitor al cetății? Atenție însă, ar fi trebuit să fii un om foarte curajos să îmi iei
banii și să votezi împotriva mea, cu legiunea mea așteptând afară, nu-i așa? Trebuie să fim recunoscători
că Senatul prețuiește așa de mult aurul. Se gândesc la cai și la sclavi noi, dar nu au fost niciodată așa de
săraci cum am fost eu. Eu prețuiesc aurul pentru ceea ce îmi aduce, și el m-a adus aici: pe treptele
astea, cu cel mai mare oraș din lume la picioarele mele. Înveselește-te, băiete, asta e o zi de sărbătoare,
nu de regrete!
— Nu, nu e asta. Mă gândeam că Marcus și Renius se duc către est să se alăture Legiunii a IV-a
Macedonica. Sunt destule șanse să îl întâlnească pe acest Mithridates.
— Sper că nu. L-ar mânca pe grec la micul dejun și vreau ca Sulla să aibă ceva de făcut când ajunge
acolo.
Gaius râse și se ridicară amândoi. Marius se uită la legiunea sa, iar Gaius îi putea simți mândria și
bucuria.
— Astăzi a fost o zi bună. I-ai întâlnit pe cei mai puternici oameni din oraș, iar eu am fost iubit de
popor și susținut de Senat. Apropo. Sclava aceea a ta, cea drăguță, eu aș vinde-o dacă aș fi în locul tău.
Una e să te joci cu o fată de câteva ori, dar tu se pare că ești prea bun cu ea și asta va aduce numai
necazuri.
Gaius se uită în altă parte, mușcându-și buza. Nimic nu se putea ține secret?
Marius își urmă vorba, fără a-și da seama de stânjeneala nepotului său.
— Ai încercat-o deja? Nu? Poate asta ți-o va scoate din minte. Știu câteva case pe aici, dacă vrei să ai
ceva experiență înainte. Trebuie doar să mi-o ceri, când ești pregătit.
Gaius se înroși și tăcu.
Marius se uită cu evidentă mândrie la Legiunea Primigenia încolonată în fața lui.
— Să ducem oamenii la cazarma orașului, tinere! Cred că le-ar prinde bine o masă copioasă și un
somn decent după atâta mărșăluit și stat în soare.
 • Capitolul 18 •

Marcus privi la Marea Mediterană și își umplu pieptul cu aerul cald și sărat. După o săptămână de
mers pe mare, începuseră să se plictisească. Cercetase deja fiecare centimetru al micuței ambarcațiuni
de comerț, ba chiar și ajutase la număratul și la aranjatul amforelor cu ulei gros și al scândurilor de
abanos transportate din Africa. Pentru o vreme, interesul său fusese stârnit de sutele de șoareci de sub
punte și pierduse vreo două zile târându-se pe întuneric până în cuiburile lor, înarmat cu un pumnal și o
presă de hârtie furată din cabina căpitanului. După ce aruncase câteva zeci de cadavre peste bord,
rozătoarele învățaseră să-i recunoască mirosul și pasul ușor, retrăgându-se în ungherele adânci ale
corăbiei imediat ce punea piciorul pe scara ce ducea sub punte.
Oftă și privi apusul, încă înmărmurit de culorile soarelui asfințind pe mare. Ca pasager, ar fi putut sta
în cabina sa pe întreaga durată a călătoriei, așa cum hotărâse Renius să facă, dar spațiul mic și înghesuit
nu-i oferea nicio distracție, iar Marcus ajunsese să-l folosească numai pentru a dormi.
Căpitanul îi permisese să stea de pază și chiar încercase să controleze cele două vâsle mari din spate
– sau pupa, cum aflase că i se spune în termeni marinărești –, dar își pierduse repede interesul.
„Încă vreo două săptămâni ca asta mă vor omorî”, își zise, folosind pumnalul să-și incrusteze inițialele
în marginea de lemn. Auzi un târșâit de picioare în spatele lui, dar nu se întoarse; zâmbi, uitându-se în
continuare la apus. Se făcu liniște, apoi se auzi un alt sunet, ca și când cineva se foise să se așeze mai
bine.
Marcus sări aruncându-și cuțitul pe sub braț, așa cum îl învățase Renius mai demult. Lama se înfipse
în catarg, vibrând. Se auzi un țipăt scurt de spaimă și se mistui în întuneric, încercând foarte tare să nu
facă niciun zgomot.
Marcus se duse către cuțit și îl scoase din catarg. Privind insistent prin beznă, își puse pumnalul
înapoi în teacă.
— Nu te mai ascunde, Peppis, știu că ești acolo, strigă el. Auzi un smiorcăit. Nu te-aș fi lovit cu
pumnalul, era doar o glumă. Pe cuvânt!
Încet, un băiețel scheletic ieși de după niște saci. Era cumplit de murdar, cu ochii măriți de frică.
— Doar mă uitam la tine, zise Peppis neliniștit.
Marcus se uită cu mai multă atenție la el, observând o crustă mică de sânge uscat sub nas și o
vânătaie la un ochi.
— Te-au bătut din nou? zise el, încercând să fie prietenos.
— Un pic, dar fusese vina mea. M-am împiedicat de o funie și am desfăcut un nod. N-am vrut, însă
secundul a zis că mă învață el să fiu cuminte. Sunt oricum neîndemânatic, așa că i-am zis că nu mai am
nevoie să mă învețe, și apoi mi-a dat una.
Smiorcăi din nou și își șterse nasul cu dosul palmei, lăsând o dâră albicioasă.
— De ce nu fugi când ajungeți într-un port? întrebă Marcus.
Peppis își umflă pieptul cât de tare putu, dezvăluindu-și coastele ca niște bețe albe sub piele.
— Niciodată. Voi fi marinar când voi fi mare. Învăț tot timpul, doar uitându-mă la oameni. Pot lega
foarte multe noduri acum. Puteam să leg azi funia aia la loc dacă Secundul m-ar fi lăsat, dar nu știa că
pot.
— Vrei să vorbesc cu… secundul? Să-i spun să înceteze cu bătăile?
— M-ar omorî dacă faci asta, poate pe drumul ăsta, poate la întoarcere, zise Peppis scuturând din cap
și pălind și mai tare. Spune mereu că, dacă nu pot învăța să devin marinar, mă va arunca peste bord într-
o noapte când o să dorm. De asta dorm aici pe punte, nu în patul meu. Mă mut foarte des, astfel încât
nu va ști să mă găsească dacă se hotărăște că e timpul.
Marcus oftă. Îi părea rău de băiat, dar nu găsea un răspuns simplu pentru problemele lui. Chiar dacă
secundul era aruncat peste bord fără să știe nimeni, Peppis avea să fie torturat de către ceilalți. Toți luau
parte la asta, iar prima dată când îi spusese lui Renius, bătrânul gladiator râsese și zisese că exista unul
ca Peppis pe orice corabie de pe mare. Chiar și așa, Marcus nu putea suporta să vadă băiatul lovit. Nu
uitase niciodată cum era să fii la mâna unor bătăuși ca Suetonius și știa că, dacă ar fi construit el
capcana pentru lupi, și nu Gaius, ar fi aruncat cu pietre înăuntru și l-ar fi strivit pe nemernic. Oftă încă o
dată și se ridică, întinzându-și mușchii obosiți.
Unde ar fi ajuns dacă părinții lui Gaius nu l-ar fi luat în grija lor? Poate că s-ar fi urcat clandestin pe
un vas comercial și ar fi fost chiar în poziția grea în care se afla Peppis. Nu ar fi fost niciodată antrenat să
lupte și să se apere, iar lipsa hranei l-ar fi făcut slab și bolnăvicios.
— Uite, zise el, dacă nu mă lași să te ajut cu marinarii, lasă-mă să-mi împart hrana cu tine. Oricum nu
mănânc prea mult, am trimis din ea înapoi, mai ales când sunt apele învolburate. Bine? Stai aici și îți
aduc eu ceva.
Peppis încuviință tăcut; înveselit un pic, Marcus se duse sub punte, în cabina sa înghesuită, să aducă
brânza și pâinea rămase de la masa de mai devreme. De fapt, îl cam rodea foamea, dar putea să reziste,
iar băiatul era practic înfometat.
Lăsându-l pe Peppis să mănânce, Marcus se duse la vâsle, știind că secundul era de gardă pe la
mijlocul nopții. Ca și Peppis, nu auzise niciodată numele lui adevărat. Toată lumea îi spunea după grad,
iar bărbatul părea să facă o treabă bună, strunind echipajul cu o mână fermă. Micuțul vas Lucidae avea
o reputație de vas comercial onest, cu foarte puțină marfă dispărută pe drum. Alte vase trebuiau să
deducă asemenea pierderi pentru a-și ține echipajul mulțumit, însă nu și proprietarii acestuia.
Marcus se lumină la față, văzând că omul își ocupase deja postul, ținând una dintre vâslele cele mari
împotriva curenților și pălăvrăgind încet cu partenerul său.
— O seară frumoasă, spuse el, când se apropie.
Secundul mormăi și aprobă din cap. Trebuia să fie politicos cu pasagerii care plăteau, dar o fărâmă de
politețe era tot ce putea oferi. Se dovedea a fi un om puternic, ținând vâsla cu o mână, în timp ce
partenerul său trebuia să-și proptească umerii și toată greutatea pentru a ține nemișcată vâsla sa.
Celălalt bărbat nu zise nimic, iar Marcus îl recunoscu ca fiind un membru al echipajului, înalt, cu brațe
lungi și cu capul ras. Se uita țintă înainte, preocupat de sarcina sa și de unealta de lemn masiv din
mâinile sale.
— Aș vrea să cumpăr un membru al echipajului ca sclav. Cu cine ar trebui să vorbesc? spuse Marcus,
păstrându-și tonul binevoitor.
Secundul clipi uimit, iar cele două priviri se ațintiră asupra tânărului roman.
— Suntem oameni liberi, zise celălalt, vocea trădându-i dezaprobarea.
— Ah, nu am vrut să spun unul din voi, bineînțeles, zise Marcus derutat. Mă refeream la băiat, la
Peppis. Nu se află pe lista echipajului. Am verificat, așa că am crezut că ar putea fi cumpărat. Am nevoie
de un băiat să-mi care sabia și…
— Te-am văzut pe punte, bubui secundul din capul pieptului. Te strâmbai când îl învățam minte.
Bănuiesc că ești unul dintre băieții aia moi de la oraș care cred că suntem prea răi cu băieții pe vase. Ori
asta, ori îl vrei la tine în pat. Care din ele e?
— Vai, zise Marcus zâmbind încet, scoțându-și la iveală dinții. Asta sună a insultă, prietene! Ar trebui
să lași vâsla, ca să pot să te învăț eu minte.
Secundul deschise gura să răspundă și Marcus îl lovi. Pentru o vreme, Lucidae pluti pe mare fără
țintă.
•
Renius îl trezi scuturându-l tare.
— Trezește-te! Căpitanul vrea să te vadă.
Marcus gemu. Fața și partea de sus a corpului său erau o mare de vânătăi urâte. Renius fluieră ușor
în timp ce se ridică și începu să se îmbrace tresărind. Folosindu-și limba, găsi un dinte mișcându-se și
scoase vasul cu apă de sub pat pentru a scuipa cu sânge.
Cu partea activă a minții sale, se bucură să observe că Renius purta platoșa din fier și avea sabia la
cingătoare. Ciotul brațului său era legat cu fașe curate, iar depresia care îl ținuse în cabină primele
săptămâni părea să fi dispărut. După ce Marcus își puse tunica și o mantie care să-l apere de aerul rece
al dimineții, Renius îi ținu ușa.
— Cineva i-a bătut bine azi-noapte pe secund și pe încă un om care era cu el, zise Renius vesel.
Marcus își puse o mână peste față și simți o bucată de piele crăpată pe obraz.
— A spus cine a făcut-o? murmură el.
— Zice că i-a sărit în spate, pe întuneric. Știi, are un umăr rupt.
Bătrânul nu mai era clar deprimat, dar Marcus decise că noul Renius, care chicotea de zor, nu
reprezenta o îmbunătățire.
Căpitanul era un grec numit Epides. Un om mic și energic, cu o barbă care părea lipită de obraz, fără
un fir de păr rebel. Se ridică atunci când Marcus și Renius intrară și își puse mâna pe birou, care era
țintuit de podea cu piedici mari de fier. Fiecare deget purta o piatră prețioasă încastrată în aur;
giuvaierele străluceau la fiecare mișcare. Încăperea era simplă, așa cum îi plăcea unui comerciant. Nu
era nimic luxos și nu aveai la ce să te uiți, decât la căpitanul care se zgâia la ei.
— Hai să nu protestăm că suntem nevinovați, zise el. Secundul meu are un umăr și clavicula rupte,
iar tu ai făcut-o.
Marcus încercă să vorbească, dar căpitanul îl întrerupse:
— Nu te va identifica, numai Zeus știe de ce. Dacă ar face-o, te-aș biciui pe punte. În starea în care e
acum, va trebui să îi preiei îndatoririle pentru restul călătoriei și voi trimite o scrisoare comandantului
legiunii tale, spre a-l informa ce neghiob indisciplinat are sub arme. Ești, prin urmare, trecut ca membru
al echipajului pentru această călătorie, așa cum îmi permite statutul de căpitan al vasului Lucidae. Dacă
voi descoperi că te eschivezi de la îndatoririle tale, te voi biciui. Ai înțeles?
Marcus dădu să răspundă, însă de data asta fu Renius cel care îl opri, vorbind încet și chibzuit:
— Căpitane. Când băiatul a acceptat poziția în Legiunea a IV-a Macedonica, a devenit din acel
moment membru al acelei legiuni. Cum te afli într-o situație dificilă, se va oferi voluntar pentru a-l
înlocui pe secundul tău până ajungem în Grecia. Totuși, voi fi eu cel care se va asigura că nu se
eschivează de la îndatoriri. Dacă este biciuit din ordinul tău, voi veni aici și-ți voi smulge inima din piept.
Ne-am înțeles?
Vocea lui rămase calmă, prietenoasă până la sfârșit.
Epides păli puțin și ridică o mână pentru a-și mângâia barba cu un gest nervos.
— Asigură-te doar că își face treaba. Acum ieși și du-te la adjunct să-ți dea de lucru.
Renius se uită la el un răstimp lung, apoi încuviință încet din cap, întorcându-se spre ușă și făcându-i
loc lui Marcus să treacă primul.
Lăsat singur, Epides se afundă în scaun și își umezi degetele într-un bol cu apă de trandafiri,
stropindu-și apoi gâtul. Apoi își reveni și zâmbi înverșunat, în timp ce își aduna materialele de scris.
Pentru o vreme, visă la replicile sclipitoare și ascuțite pe care le-ar fi dat. Auzi, să fie amenințat de
Renius, pe toți zeii! Când s-ar fi întors acasă, ce poveste ar mai fi spus, ce discurs mușcător, dar, la
momentul respectiv, ceva violent și adânc din ochii acelui bărbat îi închisese gura.
•
Adjunctul era un om aspru din nordul Italiei numit Parus. Zise foarte puține atunci când Marcus și
Renius veniră la el, doar sublinie treburile zilnice pentru un secund de vas comercial, totul culminând
cu ținutul cârmei la miezul nopții.
— Nu ar fi corect să îți zicem secund, cu el încă sub punte.
— Îi voi face treaba. Îmi poți zice cum îi spuneai și lui, atâta timp cât o fac, replică Marcus.
— Câți ani ai, șaisprezece? se întunecă adjunctul. Nici oamenilor nu le va plăcea, zise el.
— Șaptesprezece, minți Marcus dibaci. Oamenii se vor obișnui. Poate că ar trebui să-i vedem acum.
— Ai mai navigat înainte? întrebă Parus.
— Prima călătorie, dar spune-mi ce trebuie făcut și am să fac. Bine?
Umflându-și obrajii cu dezgust evident, Parus dădu din cap.
— Voi aduce oamenii pe punte.
— Voi aduce oamenii pe punte, secundule, zise Marcus răspicat printre buzele umflate.
Ochii săi sclipiră periculos și Parus se miră cum de îl bătuse pe secund în luptă și de ce omul nu îl
identificase în fața căpitanului, când orice tâmpit ar fi văzut că fusese băiatul.
— Secundule, aprobă el posac și plecă.
Marcus se întoarse spre Renius, care îl privea strâmb.
— Ce părere ai? îl întrebă pe bătrân.
— Cred că ar trebui să-ți păzești spatele, altfel nu vei ajunge să vezi Grecia, răspunse Renius pe un
ton serios.
•
Toți membrii echipajului care nu aveau sarcini în momentul acela se adunară pe puntea mică.
Marcus numără cincisprezece marinari, cu încă cinci la cârme și prin jur.
Parus își drese glasul pentru a le capta atenția.
— Din moment ce mâna secundului este ruptă, căpitanul zice că slujba îi revine ăstuia de aici pentru
toată călătoria. Treceți la muncă.
Bărbații se întoarseră să plece, însă Marcus făcu un pas în față, furios.
— Stați pe loc! răcni Marcus, surprinzându-se chiar și pe sine cu puterea vocii sale. Le captase atenția
pentru un moment și nu dorea să o piardă. Știți cu toții că eu am rupt brațul secundului, așa că nu am
de gând s-o neg. Am avut o nepotrivire de opinii și ne-am bătut pentru asta, atâta tot. Nu știu de ce nu i-
a spus căpitanului cine a fost, dar îl respect un pic mai mult pentru asta. O să fac munca lui cât pot de
bine, dar nu sunt un marinar, și știți asta. Lucrați alături de mine și nu mă voi supăra dacă îmi spuneți că
greșesc. Dar când îmi spuneți că greșesc, ați face bine să aveți dreptate. Vi se pare corect?
Se auzi un murmur din mulțime.
— Dacă nu ești marinar, nu vei ști ce să faci. Ce rost are un fermier pe o navă de comerț? strigă un
marinar tatuat, foarte vârtos.
Rânjea ironic și Marcus răspunse repede, aprinzându-se la față de mânie:
— În primul rând, voi merge de-a lungul și de-a latul vasului și voi vorbi cu fiecare dintre voi. Îmi veți
spune care sunt îndatoririle voastre, iar eu le voi îndeplini. Dacă nu le pot îndeplini, voi merge înapoi la
căpitan și îi voi spune că nu pot face față. Protestează cineva?
Se făcu liniște. Câțiva dintre ei se arătau interesați de provocare, dar majoritatea fețelor nu exprimau
decât o ostilitate fără menajamente. Marcus își încleștă fălcile și simți dintele zgâlțâindu-se.
Își scoase pumnalul și îl ridică. Era o armă bine făcută, dată de Marius ca dar pentru plecare. Fără să
fie decorată ostentativ, nu era mai puțin prețioasă, cu un mâner din fir de bronz.
— Dacă orice om poate face ceva ce eu nu pot face, îi voi da arma asta, primită de la generalul Marius
al Legiunii Primigenia. La locurile voastre!
De data asta, se putu vedea mai mult interes pe fețele oamenilor, iar câțiva marinari se uitară la lama
încă ridicată în timp ce se întorceau la treburile lor.
Marcus se întoarse către Renius și gladiatorul clătină încet din cap în semn de dezaprobare.
— Pe toți zeii, da’ tânăr mai ești! Asta e o lamă mult prea bună să o arunci.
— Nu o voi pierde. Dacă trebuie să îmi dovedesc puterile în fața echipajului, asta voi face. Sunt în
stare de asta. Cât de grele pot fi aceste sarcini?
 • Capitolul 19 •

Marcus strânse crucea catargului până i se albiră degetele. Aici, în cel mai înalt punct al vasului
Lucidae, părea că se balansa cu catargul de la un punct al orizontului la altul. Jos, marea era pătată de
valuri albe schimbătoare, fără a fi periculoase pentru mica ambarcațiune robustă. Stomacul lui se
contractă și fiecare parte a corpului său răspunse protestând. Vânătăile căpătate îi înțepeniseră gâtul
până la prânz și acum îi venea greu să-și miște capul la dreapta fără durere și fără să vadă stele verzi.
Deasupra lui, desculț, stând fără să se țină de catarg, era un marinar, primul care încerca să câștige
pumnalul. Omul zâmbi fără răutate, însă provocarea era clară: Marcus trebuia să ajungă și el acolo,
riscând să cadă în mare sau, mai rău, pe punte.
— Aceste catarge nu păreau așa de înalte de jos, mormăi Marcus printre dinții încleștați.
Marinarul merse până la el, în echilibru perfect și ajustându-și greutatea tot timpul după balansul
vasului.
— Destul de înalte ca să te omoare. Secundul putea să meargă pe vergă totuși, așa că trebuie să alegi.
Așteptă răbdător, verificând din când în când nodurile și funiile, din obișnuință. Marcus strânse din
dinți și se ridică pe traversă, odihnindu-și stomacul pe ea. Îi putea vedea pe ceilalți dedesubt și se gândi
că nu știa dacă puținii oameni care priveau în sus așteptau să-l vadă reușind sau pentru a se pune la
adăpost dacă ar fi căzut.
Putea atinge vârful catargului festonat cu frânghii, așa că îl apucă și îl folosi ca să se ridice suficient de
sus pentru a pune un picior pe traversă. Celălalt picior atârna în jos și pentru câteva momente îi folosi
legănatul pentru a se echilibra. Cu toți mușchii protestând, se chirci pe vergă, ținând vârful catargului cu
ambele mâini, cu genunchii mai sus de bărbie. Văzu orizontul înălțându-se și coborând, și deodată i se
păru că vasul stătea nemișcat, iar lumea se învârtea în jurul lui. Ameți și își închise ochii, ceea ce-l ajută,
dar numai puțin.
— Hai odată, murmură el pentru sine. Ai un echilibru bun.
Mâinile îi tremurară când dădu drumul catargului, folosind mușchii picioarelor pentru a se opune
balansului. Apoi se deșiră ca un om bătrân, fiind gata să apuce catargul din nou în momentul în care nu
s-ar mai fi aflat în echilibru. Se ridică într-o poziție cât de cât normală, cu ochii fixați la catarg. Își flexă
genunchii un pic și încercă să se adapteze mișcărilor vasului.
— Nu e nici prea mult vânt, bineînțeles, zise marinarul liniștit. Am fost aici pe o furtună, încercând să
leg o velă ruptă. Asta nu-i nimic.
Marcus se abținu să răspundă. Nu dorea să supere un om care stătea așa de confortabil cu brațele
încrucișate la douăzeci de metri deasupra punții. Se uită la el, ochii lui Marcus părăsind catargul pentru
prima dată de când ajunsese la înălțimea aceea.
— Trebuie să mergi pe toată lungimea, zise marinarul dând din cap. De la capătul tău până la mine.
Apoi poți coborî. Dacă te lasă nervii, dă-mi pumnalul înainte să cobori. Nu va fi foarte ușor de luat odată
ce atingi puntea.
Asta putea să înțeleagă și Marcus. Omul încerca să-l sperie și obținu contrariul. Știa că poate avea
încredere în reflexele sale. Dacă și-ar fi pierdut echilibrul, tot ar fi avut timp să apuce ceva. Va ignora
înălțimea și balansul continuu și-și va asuma riscul. Se îndreptă complet de spinare și își târșâi picioarele
spre margine, înclinându-se în față atunci când catargul părea hotărât să îl arunce jos, înainte să se
balanseze înapoi. Apoi se trezi uitându-se la o ditamai panta, blocată la un moment dat de trupul
marinarului calm.
— Bine, zise Marcus, întinzându-și mâinile pentru a-și ține echilibrul. Bine.
Începu să-și târșâie picioarele, fără să-și ridice tălpile goale de pe lemn. Știa că marinarul poate să se
plimbe de-a lungul traversei fără nicio grijă, dar nu avea să încerce să copieze acea lejeritate căpătată în
ani de exercițiu. Se mișcă preț de câțiva centimetri, iar încrederea lui crescu foarte mult, până când
începu să-i placă mișcarea, înclinându-se înainte și înapoi, chicotind.
Marinarul rămase la fel de calm când Marcus ajunse la el.
— Asta e tot? întrebă Marcus.
Marinarul clătină din cap.
— Până la capăt. Mai e un metru până ajungi.
— Îmi stai în drum, omule! Marcus îl privi neliniștit. Doar nu se aștepta să îl ocolească pe o bucată de
lemn la fel de groasă ca și coapsa lui?
— Ne vedem jos atunci, zise omul și coborî de pe traversă.
Marcus privi cu uimire cum omul trecu pe lângă el. În același moment în care îi văzu mâna apucând
verga și fața rânjind la el, își pierdu echilibrul și se legănă speriat, înțelegând deodată că avea să fie
zdrobit pe punte. Mai multe fețe intrară în câmpul său vizual. Toți păreau că se uită în sus, îi vedea ca
prin ceață, arătând cu degetul.
Marcus dădu din mâini înainte și înapoi, și se legănă cu mișcări spasmodice în timp ce se lupta să se
salveze. Apoi se liniști și se concentră la catarg, ignorând prăpastia de dedesubt și încercând să recapete
ritmul de care se bucurase doar cu câteva clipe mai devreme.
— Aproape că ai căzut, zise marinarul, ținându-se relaxat de un capăt al vergii, neluând în seamă hăul
ce se căsca sub el.
Fusese o șmecherie deșteaptă și aproape că mersese. Chicotind și clătinând din cap, omul se întinse
după o funie, când deodată Marcus călcă peste degetele ce erau strânse pe vergă.
— Hei! țipă omul, dar Marcus îl ignoră, punându-și toată greutatea pe călcâi în timp ce se întorcea
odată cu mișcarea vasului Lucidae.
Deodată, se simțea bine din nou și inspiră adânc, liniștindu-se pe dinăuntru. Degetele se agitară sub
talpa sa și era o urmă de panică în vocea marinarului, în timp ce descoperi că nu putea să ajungă la cea
mai apropiată funie, chiar dacă își ridica picioarele. Cu mâna liberă, ar fi putut să se balanseze și să-și
dea drumul destul de ușor, dar, având degetele prinse, nu putea decât să atârne și să înjure.
Fără nicio avertizare, Marcus își mută piciorul pentru a face ultimul pas până la capătul verigii și fu
întâmpinat de urale amestecate, în timp ce marinarul, luat prin surprindere, alunecă și se prinse
disperat, încercând să se salveze. Marcus se uită în jos și văzu căutătura furioasă a marinarului care
începuse să se urce înapoi pe vergă. În privirea lui se puteau citi intenții criminale, iar Marcus se așeză
repede în centru! vergii, strângând puternic vârful catargului între coapse. Încă simțindu-se în pericol,
încolăci catargul cu piciorul, pentru a rămâne nemișcat. Scoase pumnalul lui Marius și începu să-și
cioplească inițialele în lemn, chiar în vârf.
Marinarul aproape sări pe vergă și stătu la capăt, uitându-se lung. Marcus îl ignoră, dar aproape că
putea să-i audă șirul gândurilor: omul înțelesese că nu avea nicio armă și că avantajul adus de echilibrul
său superior se pierdea în fața felului în care băiatul se prinsese de catarg. Dacă s-ar fi apropiat
suficient de Marcus cât să-l poată azvârli jos, ar fi riscat să se trezească cu un cuțit în beregată. Se
scurseră câteva secunde.
— Bine, atunci. Păstrează-ți pumnalul. E timpul să coborâm.
— Tu primul, zise Marcus, fără să se uite la el.
Ascultă sunetele pe care le făcu marinarul când coborî și-și termină de scrijelit inițialele în lemnul
tare. Experiența se dovedise dezamăgitoare. Dacă își făcea inamici în continuare în ritmul acesta, într-o
noapte va întâlni cu siguranță un cuțit binevoitor.
Decise că diplomația era mult mai grea decât părea.
•
Renius nu era prin preajmă pentru a-l felicita pentru succes, astfel că Marcus își continuă turul de-a
lungul vasului de unul singur. După ațâțarea inițială, adusă de gândul că puteau câștiga pumnalul,
privirile pe care le primi fură ori neinteresate, ori răutăcioase. Marcus își duse mâinile la spate pentru a
le opri din tremuratul ce-l apucase imediat ce simțise sub tălpi lemnul sigur al punții. Dădu din cap la
fiecare privire ca și când ar fi fost un salut și, spre surprinderea lui, unul sau doi chiar răspunseră, poate
doar din obișnuință, dar, oricum, făcându-l să se simtă mai bine.
Un marinar, cu părul lung legat la spate cu o cârpă albastră, încerca în mod vizibil să capteze atenția
lui Marcus. Părea destul de prietenos, așa că Marcus se opri.
— Ce faci aici? întrebă el cu precauție.
— Vino la pupa… secundule, zise omul și plecă, făcându-i semn să îl urmeze.
Marcus îl însoți până lângă cele două cârme mari.
— Numele meu este Crixus. Fac o mulțime de lucruri când este nevoie, dar treaba mea este să curăț
cârmele când sunt murdare. Pot fi alge, dar de obicei sunt plase de pescuit.
— Cum le cureți?
Marcus putea ghici răspunsul, dar întrebă oricum, încercând să pară calm și interesat. Nu fusese
niciodată un înotător bun, dar pieptul acestui om lua proporții uriașe atunci când inspira.
— Ți se va părea ușor, după plimbarea de pe catarg. Sar în apă, înot până la cârme și îmi folosesc
cuțitul pentru a tăia orice e agățat de ele.
— Pare a fi o treabă periculoasă, replică Marcus, primind în schimb un zâmbet abia schițat.
— Este, dacă sunt rechini pe acolo. Urmăresc Lucidae în caz că aruncăm resturi peste bord.
Marcus își frecă bărbia, încercând să-și aducă aminte ce era acela un rechin.
— Sunt mari, rechinii aceștia?
— Da, pe toți zeii! Crixus dădu cu energie din cap. Unii dintre ei pot înghiți un om întreg! Unul a eșuat
pe mal lângă satul meu odată și avea jumătate de om înăuntru. Sigur l-a retezat în două, când l-a
mușcat.
 Marcus se uită la el și se gândi că găsise încă unul care încerca să-l sperie.
— Ce faci când te întâlnești cu rechinii aceștia acolo? zise Marcus.
— Le dai un pumn în bot, râse Crixus, Le arăți tu lor! Asta le taie pofta de mâncare.
— Bine, zise Marcus cu îndoială, uitându-se la apele negre și reci.
Se întreba dacă ar fi trebuit cumva să amâne asta pentru a doua zi. Coborârea de pe catarg îl
dezmorțise în bună măsură, dar orice mișcare îl făcea încă să tresară și apa nu era suficient de caldă
pentru a face înotatul atractiv.
Se uită la Crixus și văzu că omul se aștepta ca el să refuze. Oftă în sinea lui. Nimic nu mergea așa cum
dorise.
— Nu e nimic care să fie agățat de cârme astăzi, nu-i așa? zise el, iar zâmbetul lui Crixus se lăți pe față,
gândindu-se desigur că Marcus încerca să găsească scuze pentru a scăpa.
— Nu, nu aici în larg. Răzuie doar un crustaceu de pe fundul uneia; este un animal mic care se lipește
de nave. Adu unul când te întorci și îți fac cinste. Vino fără și lama aia frumușică e a mea, bine?
Marcus aprobă cam fără chef și își lepădă tunica și sandalele, lăsând doar o bucată de pânză ce îi
acoperea bărbăția. Sub privirea amuzată a lui Crixus, începu să-și întindă picioarele folosind marginea
vasului drept proptea. Nu se grăbi, știind după entuziasmul lui Crixus că omul socotea că n-o să fie în
stare.
După o vreme, era relaxat și pregătit. Luându-și cuțitul, păși pe secțiunea plată de lemn de jur
împrejurul cârmei, pregătindu-se pentru scufundare. Erau vreo șase metri până la apă, chiar și pentru
un vas așa de scurt precum era Lucidae, care se legăna încet în bătaia valurilor. Se încordă, încercând
să-și aducă aminte cele câteva scufundări pe care le făcuse într-o călătorie cu părinții lui Gaius, pe când
avea opt sau nouă ani. Mâinile împreunate.
— Ar fi mai bine să îți pui asta, îi întrerupse Crixus firul gândurilor. Omul ținea o funie subțire dată cu
smoală. Se pune în jurul brâului pentru a nu rămâne în urma vasului. Lucidae nu pare prea rapidă, însă
nu o poți prinde înotând.
— Mulțumesc, zise Marcus suspicios, întrebându-se dacă nu cumva Crixus se gândise să-l lase să
sară fără ea, răzgândindu-se în ultimul moment. Legă bine funia și se uită la undele reci, despărțite în
linii subțiri de cârme. Îi trecu un gând prin minte. Unde e celălalt capăt?
Crixus păru jenat și îi confirmă suspiciunile. Fără niciun cuvânt, arătă către locul unde era legată
funia, iar Marcus aprobă din cap, întorcându-se la inspecția valurilor.
Apoi sări, răsucindu-se puțin în aer și lovind apele cenușii cu un sunet puternic. Își ținu respirația în
timp ce se scufunda, smucindu-se atunci când funia îi opri coborârea. Încă putea simți mișcarea în
momentul în care corabia începu să îl tragă după ea. Se luptă să ajungă la suprafață și gâfâi ușurat când
ieși din apă lângă cârme.
Putea vedea marginile lor negre, tăind valurile, și încercă să se țină de suprafața lor lunecoasă aflată
deasupra apei. Era imposibil și descoperi că trebuia să înoate puternic numai ca să stea lângă ele. De
îndată ce încetini mișcarea mâinilor și a picioarelor, se îndepărtă de vas, până ce funia se întinse,
trăgându-l după ea.
Frigul îi paraliza mușchii și Marcus pricepu că avea doar puțin timp la dispoziție până n-ar mai fi fost
bun de nimic în apă. Strângând cuțitul puternic în pumnul drept, trase adânc aer în piept și se scufundă,
folosindu-și mâinile pentru a se ghida către verdele lunecos de sub cea mai apropiată cârmă.
Simți cum plămânii îi explodează. Putu să se țină câteva secunde, cu degetele căutând febril prin
murdărie, dar nu putu să găsească nimic care să semene cu tipul de vietate cu cochilie de care îi
spusese Crixus. Blestemând, se ridică la suprafață. Cum nu izbutea să se țină de cârme, simți cum îl
părăsesc puterile.
Mai trase o gură de aer și dispăru din nou în undele întunecate.
Crixus simți prezența bătrânului gladiator înainte ca acesta să ajungă lângă el și să se uite în jos la
funia care vibra în apă între cârme. Când îi întâlni privirea, Crixus zări în ochii bătrânului o furie cenușie
și făcu fără să vrea un pas în spate.
— Ce faceți? întrebă Renius încet.
— Verifică cârmele și scoate crustaceii, răspunse Crixus.
Renius se strâmbă de dezgust. Chiar și fără un braț, răspândea violență, deși stătea complet nemișcat.
Crixus observă sabia prinsă de centură și-și șterse mâinile pe jambierele sale rupte de pânză. Îl urmăriră
pe Marcus ieșind la suprafață și intrând în apă de încă trei ori. Brațele sale băteau valurile fără rost, și
amândoi îl puteau auzi tușind sleit de puteri.
— Adu-l sus acum. Înainte să se înece, zise Renius.
Crixus dădu din cap repede și începu să tragă de funie, bucată cu bucată. Renius nu se oferi să-l
ajute, dar îl încuraja suficient stând cu mâna pe mânerul sabiei.
Crixus asuda abundent atunci când Marcus ajunse la nivelul punții. Atârna moale de funie, cu
mădularele prea obosite pentru a le mai putea controla. Ca și când ar fi încărcat un balot de marfa,
Crixus îl trase peste margine și îl răsuci cu fața în sus pe punte, cu ochii închiși și gâfâind. Crixus zâmbi
în momentul în care văzu că încă ținea pumnalul într-o mână și se întinse să-l ia. Se auzi o mișcare
rapidă în spatele lui și înlemni atunci când Renius își aduse sabia în câmpul său vizual.
— Ce crezi că faci?
— Iau pumnalul! El… trebuia să aducă un crustaceu… se bâlbâi omul.
— Verifică-i și cealaltă mână, zise Renius.
Marcus de-abia putea auzi din pricina vuietului apei din urechile sale, din pricina durerii din piept și
din membre, dar își deschise pumnul stâng, iar acolo, printre zgârieturi și tăieturi, se afla o cochilie
rotundă, cu ocupantul său viu și lucind ud înăuntru.
Lui Crixus îi căzu falca, iar Renius îl alungă cu sabia.
— Pune adjunctul să adune oamenii… Parus, așa îl cheamă. S-a mers prea departe cu treaba asta.
Crixus se uită la sabie și la expresia bătrânului, și nu discută.
Renius se ghemui lângă Marcus, punându-și sabia în teacă. Se întinse și-i dădu lui Marcus câteva
palme peste fața lividă, colorându-i puțin obrajii. Marcus tuși jalnic.
— Credeam că te vei opri după ce aproape că ai căzut de pe catarg. Nu știu ce vrei să dovedești. Stai
aici și odihnește-te în timp ce eu mă ocup de oameni.
Marcus încercă să spună ceva, dar Renius scutură din cap.
— Nu te mai împotrivi, am avut de a face cu oameni ca aceștia toată viața mea.
Se ridică fără niciun alt cuvânt și se duse acolo unde se adunase echipajul, așezându-se astfel încât
să fie văzut de mulțime. Vorbi cu dinții încleștați, dar vocea lui putea fi auzită de toți:
— Greșeala lui a fost că s-a așteptat să fie tratat cu onoare de scursuri ca voi. Nu-mi doresc să vă
câștig încrederea sau respectul. Vă dau dreptul la o alegere simplă din acest moment. Vă faceți treaba
cum trebuie. Veți munci din greu, vă veți ține posturile și veți face lucrurile cum trebuie până ajungem în
port. Am omorât mai mulți oameni decât pot număra și voi spinteca pe oricine nu mă ascultă. Acum fiți
bărbați! Dacă vrea cineva să mă contrazică, să-și ia sabia și să-și adune prietenii și să atace toți în același
timp. Nu plecați de aici și complotați pe la colțuri ca babele la soare! zbieră el. Spuneți ce aveți de spus
acum, luptați-vă acum, că, dacă nu o faceți, vă jur că voi descoperi comploturile mai târziu și vă voi
sparge capetele!
Se uită țintă la ei, iar oamenii se zgâiră la picioarele lor. Nu zise nimeni nimic, și nici Renius nu mai
continuă. Tăcerea se prelungi, devenind supărătoare. Nu se mișcă nimeni, stăteau toți ca niște statui pe
punte. În sfârșit, bătrânul inspiră adânc și mârâi la ei:
— Niciunul dintre voi nu are curajul să se pună cu un moșneag cu un singur braț? Atunci treceți la
treabă și munciți cum trebuie, fiindcă vă voi urmări pe fiecare în parte și nu dau avertizări.
Trecu printre ei, iar marinarii se dădură la o parte tăcuți, făcându-i loc. Crixus se uită la Parus și
acesta înălță ușor din umeri, dându-se înapoi ca și ceilalți. Lucidae naviga liniștită, tăind valurile reci.
Renius se sprijini de ușa cabinei, când aceasta se închise în urma lui. Își putea simți subsuorile
umede de transpirație și înjură printre dinți. Nu obișnuia să-i păcălească pe oameni să-l asculte, dar
echilibrul lui cu spada era groaznic și știa că era încă slăbit. Voia să doarmă, dar nu putea înainte să-și
termine exercițiile. Oftând, își scoase sabia și începu să facă mișcările pe care le învățase cu jumătate de
secol în urmă, din ce în ce mai repede, până ce lama lovi tavanul și se înțepeni. Renius înjură cu năduf,
iar oamenii care erau lângă ușa sa îl auziră și se uitară unul la altul cu ochi măriți.
•
Noaptea aceea, Marcus stătea la provă de unul singur, uitându-se la lună și simțindu-se nevrednic.
Eforturile sale din ziua respectivă nu-i aduseseră niciun câștig, iar faptul că Renius făcuse ordine în
numele lui îl făcea să simtă o greutate mare în piept.
Auzi voci joase în spatele lui și se răsuci pe călcâie, zărind niște siluete întunecate apărând de după
cabinele înalte. Îi recunoscu pe Crixus, pe Parus și pe omul de pe catarg, al cărui nume nu-l știa. Se
pregăti pentru lovituri, știind că nu putea să-i doboare pe toți, dar Crixus întinse o cupă de piele,
conținând un lichid închis la culoare. Zâmbea reținut, nefiind sigur dacă nu cumva Marcus avea să i-o
azvârle din mână.
— Uite. Am promis că îți dau de băut dacă aduci o scoică, și eu mă țin de promisiuni.
Marcus luă cupa, iar cei trei bărbați se relaxară vizibil, venind să se proptească de margine și să se
uite spre apa întunecată, care se învolbura sub ei. Toți trei aveau cupe similare și Crixus le umplu dintr-
o ploscă de piele moale care gâlgâi când o puse la subraț.
Marcus simți mirosul lichidului amărui când duse cupa la gură. Nu gustase niciodată ceva mai tare ca
vinul și luă o înghițitură sănătoasă înainte de a-și da seama că, orice era, îl înțepa în tăieturile buzelor și
ale gingiilor. Din reflex, pentru a scăpa de usturime, înghiți și se înecă imediat din pricina flăcărilor din
stomac. Se chinui să respire și Parus îl bătu pe spate, fără a trăda vreo emoție.
 — Îți face bine treaba asta, zise Crixus chicotind.
— Îți face bine, secundule, replică Marcus printre pufnituri.
Crixus zâmbi.
— Îmi place de tine, băiete! Chiar îmi place, zise umplându-și cupa. Ai grijă însă, pentru că prietenul
acesta al tău, Renius, este cu adevărat un nemernic.
Toți încuviințară din cap și se întoarseră liniștiți la privitul cerului și al mării.
 • Capitolul 20 •

Simțăminte felurite traversau sufletul lui Marcus pe când se apropiau de portul aglomerat. Lucidae
manevră sprinten printre pietrele străvechi care marcau hotarul dintre marea sălbatică și apele liniștite
ale portului. O ceată de vase îi acompanie și trebuiră să stea în afara radei aproape toată dimineața,
până când un ghid foarte ocupat îi conduse cu o barcă de la chei.
La început, Marcus nu se gândise prea mult la luna ce avea să o petreacă pe mare, considerând că
prezenta la fel de mult interes ca o călătorie de la un oraș la altul. Doar destinația fusese interesantă în
mintea lui. Acum însă, știa numele fiecărui membru al echipajului micuț și se simțise acceptat de
oameni după noaptea aceea petrecută bând la prova. Chiar și întoarcerea secundului la treburi mai
ușoare nu stricase relațiile sale bune cu oamenii. Secundul, de fapt, nu îi purta pică, ba chiar era
mândru, ca și când el ar fi încurajat acceptarea lui Marcus în echipaj.
Peppis nu încetase nicio clipă să doarmă noaptea pe la colțuri, dar se mai împlinise odată cu hrana pe
care Marcus i-o păstra și pentru că bătăile încetaseră ca prin farmec. Băiețelul devenise mai vesel și
poate că într-o zi avea să ajungă marinar, așa cum spera.
Într-o anumită măsură, Marcus îl invidia; avea un strop de libertate. Acești oameni urmau să vadă
toate porturile din lumea cunoscută, în timp ce el va mărșălui pe câmpuri sub soarele arzător, purtând
Roma mereu cu sine.
Respiră adânc și închise ochii, încercând să deslușească toate mirosurile care se împleteau cu briza
mării. Iasomia și uleiul de măsline erau puternice, dar mai era și mirosul oceanului de oameni:
transpirație și excremente. Oftă și tresări când o mână îi poposi pe umăr.
— Ne va fi bine dacă ajungem și noi în sfârșit pe uscat, zise Renius, privind alături de băiat către inima
portului. Vom lua cai care să ne ducă spre răsărit, către legiune, să-ți găsim centuria și să-ți depui
jurământul.
Marcus încuviință din cap în tăcere, iar Renius îi citi gândurile.
— Doar amintirile rămân aceleași, băiete! Toate celelalte se schimbă. Când vei vedea Roma din nou
de-abia o vei mai recunoaște, și toți oamenii pe care îi iubești vor fi diferiți. Nu o poate nimeni opri, este
cel mai firesc lucru de pe lume. Văzând că vorbele sale nu îl înseninară pe Marcus, continuă: Civilizația
asta era străveche când Roma de-abia se ridica. Este un loc străin pentru un roman și va trebui să ai
grijă ca ideile lor despre viața ușoară să nu te strice. Există totuși triburi sălbatice care atacă granițele în
Iliria{36}, așa că vei avea parte de acțiune. Ți-am trezit interesul, așa-i? râse scurt. Presupun că te-ai
gândit că vei avea parte numai de exerciții și de stat în soare, nu? Marius este un judecător bun, băiete.
Te-a trimis la unul dintre cele mai grele posturi din imperiu. Grecii nu sunt ușor de strunit și sunt șireți,
iar în Macedonia s-a născut Alexandru. Este locul potrivit pentru a te întări.
Se uitară împreună cum Lucidae poposi la chei, iar funiile fură aruncate și legate. La scurt timp, micul
vas fu priponit bine și lui Marcus aproape că îi fu milă de lipsa lui de libertate. Epides ieși pe punte
îmbrăcat cu un chiton, o tunică grecească fără mâneci, lungă până la genunchi. Era încărcat de bijuterii
sclipitoare, iar părul îi strălucea în bătaia soarelui din cauza uleiului turnat din belșug. Văzu cei doi
pasageri stând într-o parte, așteptând să coboare, și se duse către ei.
— Am vești grave, domnilor. O armată grecească s-a ridicat în nord și nu am putut ancora la
Dyrrhachium, așa cum am plănuit. Acesta este oricum, cam la o sută șaizeci de kilometri mai la sud.
— Poftim? se încordă Renius. Ai fost plătit să ne duci în nord, pentru a ne putea alătura legiunii
băiatului, eu…
— Nu am avut altă posibilitate, cum spuneam, răspunse căpitanul, zâmbind. Codurile de steaguri au
fost foarte clare pe măsură ce ne apropiam de Dyrrhachium. Din această cauză am mers pe lângă
coastă, în sud. Nu puteam să risc ca Lucidae să întâlnească o armată beată pe lângă garnizoane romane
distruse. Era în joc siguranța navei.
— Al naibii să fii, omule! Renius îl apucă de tunică, ridicându-l în aer. E un munte al naibii de mare
între noi și Macedonia, după cum bine știi. Asta înseamnă încă o lună de călătorie grea și cheltuieli mari,
iar tu ești răspunzător!
Epides se zbătu, înroșindu-se de furie.
— Ia-ți mâna de pe mine! Cum îndrăznești să mă ataci pe propria navă? Voi chema paza portului și te
voi spânzura, arogant…
Renius își mută strânsoarea, apucând un rubin aflat pe un lanț de aur gros de la gâtul lui Epides.
Trase sălbatic, rupând zalele, și îl băgă în punga de la curea. Epides începu să tremure și să se bâlbâie
de furie, iar Renius îl împinse într-o parte, întorcându-se către Marcus, în timp ce căpitanul se întindea
pe podea cât era de lung.
 — Bine. Hai să coborâm. Cel puțin acum ne permitem să cumpărăm provizii pentru drum, după ce
vând lanțul.
Când văzu privirea lui Marcus fixându-se undeva în spatele lui, Renius se răsuci și își trase sabia
dintr-o singură mișcare. Epides, cu fața contorsionată, se repezea asupra lui cu un pumnal împodobit cu
bijuterii.
Renius fandă neîndemânatic, spintecând pieptul proaspăt ras al bărbatului. Retrase lama și o șterse
de tunica lui Epides, în timp ce acesta se prăbușea pe punte contorsionat.
— Garnizoane bete și devastate, așa-i? murmură, încercând să bage sabia în teacă. A naibii teaca asta,
nu stă locului…
Marcus rămase înmărmurit de moartea subită a căpitanului și membrii echipajului care se aflau în
apropiere rămaseră cu gura căscată la vederea scenei violente. Renius dădu din cap spre ei în timp ce
sabia intra în teacă.
— Dați bagajul jos. Ne așteaptă un drum lung.
Deschiseră o secțiune într-o latură a navei și scânduri de lemn fură așezate pentru a descărca. Marcus
clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Își verifică lucrurile pentru ultima dată și se bătu cu palma peste
șold, simțind lipsa pumnalului pe care îl dăduse secundului cu o seară înainte. Știa că așa se cuvenea,
iar zâmbetele echipajului când bărbatul le arătase cadoul îi spuseseră că făcuse alegerea cea mai bună.
Acum însă nu mai aveau parte de zâmbete și își dori să-l fi păstrat.
Își puse bagajul pe umeri și îl ajută și pe Renius cu lucrurile sale.
— Să vedem ce are Grecia de oferit, zise el.
Renius rânji la văzul schimbării bruște de dispoziție a lui Marcus, trecând pe lângă trupul contorsionat
al lui Epides fără să-l privească. Părăsiră vasul Lucidae fără să se uite înapoi.
Pământul se mișca alarmant sub picioarele lui, iar Marcus se legănă șovăielnic pentru câteva
momente, până ce obișnuința veche de ani de zile își reinstitui drepturile.
— Așteaptă! se auzi o voce din spatele lor.
Se întoarseră și îl văzură pe Peppis coborând rampa, dând alandala din mâini și din picioare. Se opri în
dreptul lor cu răsuflarea tăiată și cei doi îl așteptară să se calmeze pentru a putea vorbi.
— Ia-mă cu tine, domnule, zise Peppis uitându-se stăruitor la Marcus, care clipi mirat.
— Credeam că vrei să devii un marinar, zise el.
— Nu mai vreau, vreau să fiu un luptător, un legionar ca tine și ca Renius, zise Peppis, cuvintele
îngrămădindu-i-se pe buze. Vreau să apăr imperiul de hoarde sălbatice.
Marcus se uită la Renius.
— Ai vorbit cumva cu băiatul?
— Da, i-am spus câteva povești. Mulți băieți visează să fie legionari. E o viață demnă, răspunse Renius
fără să se tulbure.
Peppis îl văzu pe Marcus ezitând și insistă:
— Vei avea nevoie de un servitor care să-ți care sabia și să aibă grijă de calul tău. Nu mă puneți să mă
întorc!
Marcus își lepădă greutatea de pe umeri și i-o dădu băiatului care îi arunca priviri rugătoare.
— Bine. Cară asta. Știi să ai grijă de un cal?
Peppis, radiind de fericire, clătină din cap în semn că nu.
— Atunci o să înveți.
— Așa voi face. Voi fi cel mai bun servitor pe care l-ai avut, răspunse băiatul ținând în mână pachetul.
— Cel puțin căpitanul nu se poate opune, spuse Marcus.
— Nu. Nu îmi plăcea individul, replică Renius țâfnos, întreabă pe cineva unde sunt cele mai apropiate
grajduri. Trebuie să ne mișcăm repede, înainte să se lase întunericul.
•
Grajdurile, locul unde se odihneau călătorii, chiar și oamenii de acolo reprezentau un amestec ciudat
pentru Marcus. Putea recunoaște Roma în o mulțime de mici detalii, nu doar legionarii cu fețe încruntate
care mergeau în perechi pe străzi, în căutare de distracții. Totuși, la orice pas putea vedea ceva nou și
necunoscut. O fată frumoasă, plimbându-se cu gărzile ei, le vorbi într-un fel de păsărească și ei păreau
să înțeleagă. Un templu de lângă grajduri era construit din marmură albă, pură, precum cea de acasă,
dar statuile erau ciudate, asemănătoare celor pe care le cunoștea, dar cu fețe diferite. Mulți bărbați
purtau barbă, ondulată și parfumată cu uleiuri dulci, dar cele mai ciudate lucruri pe care le văzu se
aflau pe pereții templului dedicat vindecării bolnavilor.
Organe întregi sau jumătăți de organe, realizate perfect din ghips sau din piatră, atârnau pe zidurile
exterioare legate de cârlige. Un picior de copil, îndoit de la genunchi, ocupa același spațiu cu modelul
unei mâini de femeie, iar în vecinătate se afla miniatura unui soldat făcută din marmură roșcată, cu
detalii foarte frumoase.
 — Ce sunt astea? îl întrebă pe Renius în timp ce treceau pe lângă templu.
— Doar un obicei, spuse bătrânul, ridicând din umeri. Dacă zeița te vindecă, trebuie să sculptezi
organul însănătoșit și să i-l aduci omagiu. Cred că ajută la aducerea mai multor oameni la templu. Nu
vindecă pe nimeni fără un pic de aur înainte, așa că modelele astea sunt ca niște semne pentru un
magazin. Aici nu e Roma, băiete! Dacă te gândești bine, ei nu sunt ca noi.
— Nu îți plac?
— Respect ceea ce au realizat, dar trăiesc prea mult în umbra gloriei trecutului. Sunt oameni mândri,
Marcus, dar nu suficient de mândri să ne salte piciorul de pe grumazul lor. Le place să creadă despre
noi că suntem barbari, iar cei de viță nobilă vor pretinde că nu existăm, dar ce rost au mii de ani de artă
dacă nu te poți apăra? Primul lucru pe care trebuie să îl învețe oamenii îl reprezintă virtutea de a fi
puternic. Fără putere, orice altceva vei avea sau vei face îți poate fi luat. Ține minte asta, băiete!
Cel puțin grajdurile erau la fel ca în oricare altă parte. Mirosul îl făcu să se întristeze un pic,
stârnindu-i dorul de casă, și se gândi cum o ducea Tubruk la moșie, cum se descurca oare Gaius cu
pericolele capitalei.
Renius bătu cu palma crupa unui armăsar robust. Își petrecu mâinile de-a lungul picioarelor și îi
verifică atent dinții. Peppis îl urmări cu atenție și îi imită mișcările, cu o față serioasă.
— Cât vrei pe acesta? îl întrebă Renius pe proprietar, care stătea flancat de două gărzi.
Omul nu mirosea a cal. Părea a fi curat și cumva spilcuit, cu părul și cu barba sclipitoare.
— E puternic, nu? rosti în latină, dar cu accent. Tatăl lui a câștigat curse în Pontus{37}, dar este un pic
cam greu pentru a avea viteză bună, mult mai potrivit pentru luptă.
— Vreau doar să mă ducă în nord, dădu Renius din umeri. Cât ceri pe el?
— Numele lui este Apollo. L-am cumpărat când un om bogat a fost lovit de soartă și a trebuit să-și
vândă proprietățile. Am plătit o mică avere, dar mă pricep la cai, știu cât valorează.
— Îmi place, spuse Peppis.
Amândoi bărbații îl ignorară.
— Voi plăti cinci monede de aur pe el și îl voi vinde când se termină călătoria, spuse Renius ferm.
— Face douăzeci și am plătit pentru hrana lui toată iarna, replică vânzătorul.
— Pot să cumpăr o casă mică pentru douăzeci!
Vânzătorul înălță din umeri și păru să-și ceară scuze.
— Nu mai e așa. Prețurile au crescut. Este din cauza războiului din nord. Cei mai buni sunt luați
pentru Mithridates, un parvenit care își spune rege. Apollo este printre ultimii cai de calitate rămași.
— Zece este ultima mea ofertă. Îți vom cumpăra doi azi, așa că vreau un preț pentru amândoi.
— Hai să nu ne certăm. Lasă-mă să-ți arăt altul mai puțin valoros care te va duce în nord. Am alți doi
pe care pot să-i vând împreună, sunt frați și destul de rapizi.
Omul se îndepărtă împreună cu Renius, îndreptându-se către alți cai, iar Marcus se uită la Apollo,
care îl privi interesat în vreme ce mesteca o gură de fân. Îi mângâie botul delicat; discuția continua,
răzbătând până la el. Apollo îl ignoră și se întinse să mai ia o gură, dintr-un sac de sfoară țintuit de
peretele grajdului.
După o vreme, Renius se întoarse, puțin cam palid.
— Avem doi, pentru mâine: Apollo și încă unul pe care l-a botezat Lancer. Sunt sigur că inventează
numele pe loc. Peppis va călări cu tine, fiind ușor nu va fi dificil. Pe toți zeii, ce prețuri cer oamenii ăștia!
Dacă unchiul tău nu ar fi fost așa de generos, am fi mers pe jos mâine.
— Nu e unchiul meu, îi aminti Marcus. Cât au costat?
— Nu întreba și nu te aștepta să mănânci prea mult pe drum. Hai să mergem, vom lua caii mâine-
dimineață. Să sperăm că prețurile la camere nu au crescut tot așa de mult, căci altfel ne vom strecura
înapoi aici când se întunecă.
Bodogănind în continuare, Renius părăsi grajdurile, cu Marcus și Peppis pe urmele lui, încercând să
nu zâmbească.
 • Capitolul 21 •

Marcus călărea dezinvolt pe bidiviul său, din când în când întinzându-se să scarpine urechile lui
Lancer în timp ce înaintau pe drumul de munte. Peppis moțăia în spatele lui, adormit de ritmul dulce al
calului. Marcus se gândi să-i tragă un cot și să-l trezească pentru a vedea priveliștea, dar decise să-l lase
în pace.
Părea că puteau vedea toată Grecia de pe înălțimi, întinsă la picioarele lor, o priveliște încărcată de
galben și verde, cu păduri de măslini și ferme izolate împestrițând dealurile și văile. Aerul curat mirosea
diferit, purtând parfumul unor flori necunoscute.
Marcus își aminti de blândul Vepax, profesorul particular, și se gândi dacă pășise pe aceste dealuri.
Sau poate chiar Alexandru însuși condusese armate pe aici, către câmpii, în marșul său pentru
cucerirea Persiei îndepărtate. Își imagină fioroșii arcași cretani și falangele macedonene, urmându-l pe
regele-copil, și se semeți în șa.
Renius călărea în față, făcând ochii roată, de la cărarea strâmtă la tufele cu frunziș și înapoi, într-o
stare continuă de alertă. Se retrăsese în sine din ce în ce mai mult în ultima săptămână de călătorie și
trecuseră zile întregi fără să le adreseze mai mult de câteva cuvinte. Doar Peppis rupea tăcerile lungi cu
exclamații de uimire la vederea păsărilor sau a șopârlelor de pe pietre. Marcus nu insistase să
vorbească, simțind că gladiatorului îi plăcea mai mult tăcerea. Zâmbi confuz în spatele bătrânului,
gândindu-se la ce simțea pentru el.
Îl urâse cândva, în momentul acela din curtea moșiei, când Gaius zăcea rănit în praf. Dar încercase un
respect puternic chiar și înainte să ridice sabia asupra lui. Renius era atât de solid, încât alți bărbați
păreau pitici pe lângă el. Putea fi brutal și avea capacitatea de a fi de o violență crudă, neîndurător în fața
durerii și a fricii. Alții îl urmau fără să stea pe gânduri, de parcă știau că acest om îi va conduce unde
trebuie. Marcus văzuse asta la moșie și pe vas, și nu putea să nu simtă un strop de admirație. Nici măcar
vârsta nu-l putea ține în frâu. Marcus își aminti când Cabera îi închisese rănile și fusese surprins cât de
repede se vindecase. Se uitaseră amândoi cu mirare cum viața i se întorsese în trup și sângele îi
revenise în obraji.
— Merge pe un drum mai glorios decât mulți, spusese Cabera mai târziu, după ce Renius fusese
așezat pe un pat răcoros în casă pentru a se putea vindeca. Picioarele sale sunt foarte puternic înfipte în
pământ.
Marcus se gândi la tonul lui Cabera, care încerca să-l facă să înțeleagă importanța lucrurilor pe care le
văzuse.
— Nu am văzut niciodată ca moartea să lase din gheare un om așa cum s-a întâmplat cu Renius. Zeii
îmi șopteau în ureche când l-am atins.
Poteca se răsucea și cotea, iar ei încetiniră pentru a îngădui cailor să-și aleagă singuri calea de urmat
pe suprafața crăpată de piatră, nevrând să riște un accident pe panta abruptă.
„Oare ce îți rezervă viitorul? se gândi Marcus în toată acea liniște. Și adăugă: Tată.”
Îi răsărise în minte cuvântul și înțelese că avea acea idee în cap de ceva vreme. Nu cunoscuse pe
nimeni căruia să-i fi spus „tată”, iar cuvântul deschidea o ușă în mintea lui, pe măsură ce își explora
sentimentele fără durere. Renius nu îi era rudă, însă o parte din el își dori să fi străbătut acele ținuturi
cu tatăl lui, apărându-se unul pe celălalt de pericole. Visa cu ochii deschiși și își imagină fețele oamenilor
la auzul veștii că el era fiul lui Renius. L-ar fi privit cu ceva mai multă admirație și el poate că ar fi zâmbit
cu subînțeles.
Renius trase un vânt zgomotos, mutându-și greutatea pe stânga fără să se uite înapoi. Marcus râse
brusc, înveselit de acea întrerupere a gândurilor sale, și chicoti la diferite intervale o bucată de timp
după aceea. Gladiatorul călări mai departe, cu gândurile la coborâre și la viitorul lui, odată ce îl ducea
pe Marcus la legiunea sa.
Când se apropiară de partea îngustă a cărării, întâlniră bolovani pe ambele părți, de parcă drumul
subțire ar fi fost tăiat printre aceștia. Renius își puse mâna pe sabie și o trase puțin din teacă.
— Suntem urmăriți. Fii pregătit, spuse încet în spate.
Nici nu-și termină bine fraza, că o siluetă întunecată se ivi dintre tufișuri.
— Stai!
Cuvântul fusese rostit degajat, pe un ton plin de încredere și într-o latină clară, dar Renius nu îl luă în
seamă. Marcus își scoase sabia pe jumătate și ținu calul la trap mărunt, apăsându-l cu genunchii. Știu că
Peppis era treaz și alert, după strânsoarea pe care o simți în jurul taliei; măcar acum, băiatul tăcea.
Omul arăta ca un grec, cu barba cârlionțată caracteristică, dar, spre deosebire de comercianții pe care
îi văzuseră în oraș, avea un aer de luptător. Zâmbi și rosti din nou:
 — Stai sau te omor! Ultima șansă.
— Renius? murmură Marcus neliniștit.
Bătrânul se încruntă, dar continuă să meargă, înfigându-și călcâiele în coastele lui Apollo pentru a-l
grăbi la trap.
O săgeată fulgeră prin aer, lovind calul în piept cu un sunet înfundat. Apollo necheză și căzu cu un
zăngănit de metal, țintuindu-l pe Renius la pământ. Peppis țipă cuprins de frică și Marcus domoli calul,
cercetând vegetația după semne de arcaș. Era unul singur sau erau mai mulți? Acești oameni erau
evident tâlhari, ar fi fost norocoși să scape cu viață dacă s-ar fi predat fără a opune rezistență.
Renius se ridică șovăielnic, scoțându-și sabia. Ochii îi sticliră. Dădu din cap către Marcus care
descălecă ușor, folosindu-și calul pentru a nu intra în bătaia arcașului. Își scoase sabia, îmbărbătat de
greutatea ei familiară. Peppis se dădu jos de pe cal aproape de-a berbeleacul și încercă să se ascundă
după un picior, murmurând înspăimântat.
Străinul vorbi din nou, cu o voce prietenoasă:
— Să nu faceți nimic nesăbuit. Prietenii mei sunt foarte buni arcași. Exercițiul e singura modalitate să
nu te plictisești aici, la munte. Asta și ușuratul călătorilor ocazionali de bunuri.
— Cred că este un singur arcaș, mârâi Renius, urcându-se pe bolovanii de la picioarele sale, scrutând
tufișul.
Știa că omul nu ar fi stat în același loc și probabil se strecura pentru a găsi un unghi mai bun pentru a
trage.
— Vrei să-ți pariezi viața pe asta?
Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt, iar Peppis prinse calul de picior făcându-l să necheze
supărat.
Tâlharul era curat și îmbrăcat simplu. Semăna mult cu vânătorii pe care îi știa Marcus de pe moșie,
bronzați puternic datorită expunerii constante la soare și de vânt. Nu părea omul care să facă amenințări
fără temei și Marcus oftă în sinea lui. În cel mai bun caz, ar fi ajuns la legiune fără echipament, un
început de militărie pe care poate că nici n-avea să-l mai apuce. În cel mai rău caz, moartea se afla la
câteva clipe depărtare.
— Pari a fi un om inteligent, continuă banditul. Dacă îmi las mâna jos, vei fi mort imediat. Aruncă
sabia și vei mai trăi câteva clipe, poate până vei îmbătrâni, da?
— Am fost bătrân. Nu merită, replică Renius, punându-se deja în mișcare.
Își azvârli sabia către bărbat, lama răsucindu-se în aer. Înainte să-și atingă ținta, el sări într-o parte, la
adăpostul stâncilor. O săgeată tăie aerul acolo unde stătuse o clipă mai devreme, dar nu urmară și
altele. Un singur arcaș.
Marcus folosi momentul pentru a se strecura pe sub cal, trecând pe lângă Peppis; o luă la goană,
aruncându-se în susul pantei, bazându-se pe viteză pentru a-și menține echilibrul. Trecu de creasta
principală fără să încetinească și acceleră, bănuind unde ar putea fi arcașul. În timp ce se apropia, un
bărbat o rupse la fugă din umbra unei pădurici de smochini în dreapta, iar el aproape că se împiedică
atunci când schimbă direcția.
Îl ajunse din urmă din douăzeci de pași repezi peste suprafața pietroasă, tăbărând pe el dintr-un salt.
Impactul făcu să-i sară sabia din mână și se trezi prins într-o luptă crâncenă cu un bărbat care era mai
mare și mai puternic decât el. Arcașul se răsuci violent în strânsoarea lui Marcus și amândoi se apucară
sălbatic de gât. Marcus începu să intre în panică. Fața omului era roșie, dar gâtul lui părea făcut din
lemn și nu izbutea să îi apuce cum trebuie carnea tare.
L-ar fi strigat pe Renius, dar acesta nu putea să urce creasta doar cu o mână și oricum nu putea trage
aer în piept, având labele uriașe ale arcașului înțepenite pe gâtul lui. Marcus își înfipse degetele în
traheea adversarului și își lăsă toată greutatea pe ele. Omul urlă de durere, însă palmele păroase se
încleștară și mai tare, iar Marcus văzu fulgerări de lumină albă trecându-i pe dinaintea ochilor, în timp ce
corpul lui începea să ceară aer cu disperare. Mâinile lui păreau să-și piardă puterea și fu deznădăjduit
preț de o secundă. Mâna dreaptă se desprinse de beregată, aproape fără să-și dea seama, pocnind fața
omului. Scânteierile albe erau amestecate de străluciri negre, dar continuă să lovească, iar și iar. Fața
adversarului ajunsese o mare de sânge, dar mâinile înfipte în gâtul lui erau necruțătoare.
Apoi acestea se descleștară, fără prea multe proteste, zăcând nemișcate în țărână. Marcus horcăi după
aer și se răsuci pe o parte. Inima îi bătea nebunește, aproape ireal de repede, și se simțea ușor, ca și cum
ar fi plutit. Se ridică în genunchi, iar degetele sale râcâiră fără vlagă după mânerul sabiei sale, în cercuri
din ce în ce mai mari.
Într-un târziu, reuși să apuce mânerul de piele și Marcus rosti în gând o rugăciune de mulțumire. Îi
putea auzi pe Renius și pe Peppis strigându-l de jos, dar nu avea suflare să le răspundă. Clătinându-se,
se apropie de arcaș și îngheță în momentul în care îl văzu cu ochii deschiși, uitându-se la el, cu pieptul
mare săltând la fel de tare ca și al lui.
 Cuvinte scrâșnite răzbăteau de pe buzele umflate ale omului, dar erau în grecește și Marcus nu le
putea înțelege. Gâfâind încă violent, împlântă vârful ascuțit al sabiei în pieptul omului, apăsând din toate
puterile. Apoi degetele îi lunecară de pe mâner și căzu, răsucindu-se fără vlagă să-și verse conținutul
stomacului.
Când se întoarse, cu tot trupul țeapăn, Peppis recuperase sabia lui Renius, iar gladiatorul apăsa o
bucată de cârpă peste rana din pieptul lui Apollo. Calul tremura vizibil din cauza șocului, dar se ținea pe
picioare și era conștient. Peppis trebui să țină strâns frâiele lui Lancer în timp ce acesta tropăia și se
învârtea, cu nările dilatate și ochii măriți, speriat de mirosul de sânge.
— Ești bine, băiete? întrebă Renius.
Marcus încuviință din cap, incapabil să vorbească. Gâtul îi părea zdrobit și la fiecare răsuflare părea
să șuiere. Arătă spre beregată, iar Renius îi făcu semn să se apropie ca să vadă mai bine. Îi făcu semn
încet, cu băgare de seamă, astfel încât să nu sperie caii.
— Nimic permanent, hotărî Renius un minut mai târziu. Mâini mari, dacă ne luăm după amprente.
Marcus putea doar să gâfâie slab. Spera ca Renius să nu simtă mirosul acru de vomă care îl
înconjura, dar bănui că era evident și alese să nu vorbească despre asta.
— Au făcut o greșeală că ne-au atacat, observă Peppis, cu o expresie serioasă pe fața lui mică.
— Da, așa este, băiete, dar și noi suntem norocoși, replică Renius. Se uită la Marcus. Nu încerca să
vorbești, ajută-l doar pe băiat să lege echipamentul pe calul tău. Apollo va fi slab vreo săptămână sau
două. Va trebui să călărim pe rând, numai dacă bandiții ăia nu au cai pe undeva pe-aproape.
Lancer necheză și un fornăit se auzi din josul muntelui drept răspuns. Renius rânji.
— Văd că avem noroc din nou, zise el vesel. Ai căutat bine leșul?
Marcus negă dând din cap și ridicând din umeri.
— Nu mai merită să urci înapoi acum. Nu cred să fi avut prea multe, și un arc nu e folositor unui om
cu un singur braț. Hai să mergem. Putem coborî de pe muntele ăsta până la asfințit dacă mergem
repede.
Marcus începu să îl descarce pe Apollo, apucându-l de dârlogi. Renius îl bătu pe umăr, înainte de a-i
întoarce spatele. Gestul conta mult mai mult decât orice cuvânt.
•
După o lună de zile lungi și de nopți reci, se bucurară să vadă profilându-se în depărtare tabăra
legiunii. Chiar și de la distanța aceea se puteau auzi sunete slabe. Părea a fi un oraș întins la orizont,
peste câmpie, cu opt mii de suflete, bărbați, femei și copii care își vedeau de viața de zi cu zi, necesară
pentru a păstra atâția oameni pe câmpul de luptă. Marcus încercă să-și imagineze fierăriile și
armurăriile, construite și dezmembrate odată cu fiecare tabără. Existau bucătării care produceau
mormane de gunoaie, sculptori, tâmplari, pielari, sclavi, prostituate și mii de alți civili care trăiau și erau
plătiți să susțină măreția Romei în luptă. Spre deosebire de rândurile de corturi din legiunea lui Marius,
asta era o tabără permanentă, cu un zid solid și cu fortificații care înconjurau partea principală. Într-un
fel, era un adevărat oraș, dar un oraș pregătit constant pentru război.
Renius își opri bidiviul și Marcus îl trase pe Lancer alături, smucind frâiele pentru a înfrâna cel de-al
treilea cal, pe care îl botezaseră Bandit, după numele ultimului proprietar. Peppis călărea stângaci pe
spinarea lui Bandit, acoperită cu o pătură; băiatul rămăsese cu gura căscată la vederea legiunii. Renius
zâmbi văzându-i uimirea.
— Asta e, Marcus. Asta e noua ta casă. Mai ai hârtiile pe care ți le-a dat Marius?
Marcus se bătu cu mâna pe piept drept răspuns, simțind pachetul cu pergamentul împăturit aflat sub
tunică.
— Vii și tu? întrebă.
Marcus spera că avea s-o facă. Renius făcuse parte din viața sa pentru atât de mult timp, încât gândul
de a-l vedea plecând în timp ce el se îndrepta către porți era mult prea dureros.
— Vă voi însoți pe tine și pe Peppis până la Praefectus castrorum{38} – șeful însărcinat cu încartiruirea. El
îți va spune în care centurie vei merge. Învață istoria repede; fiecare își are propriul trecut și propria
mândrie.
— Alte sfaturi nu-mi dai?
— Îndeplinește orice ordin fără să crâcnești. În momentul de față, lupți pe cont propriu, ca unul din
triburile sălbatice. Te vor învăța să ai încredere în companionii tăi și să lupți ca făcând parte dintr-o
unitate, dar învățatul nu e așa de ușor pentru unii. Se întoarse apoi către Peppis. Viața va fi grea pentru
tine. Fă ceea ce ți se spune, iar când vei crește ți se va permite să te alături legiunii. Nu face nimic de
care să-ți fie rușine. Ai înțeles?
Peppis încuviință, cu gâtul uscat din cauza fricii de lumea cea nouă ce i se deschidea.
— Voi învăța. La fel va face și el, spuse Marcus.
— Asta vei face.
 Renius dădu din cap și plesni din limbă, făcându-i semn calului să se miște.
Marcus simți o satisfacție nelămurită la vederea întinderii curate și ordonate a străzilor, completate cu
rânduri de clădiri lungi și joase ce serveau oamenilor ca adăpost. El și Renius fuseseră întâmpinați
călduros la porți după ce arătase hârtiile și o apucaseră pe jos până la camerele prefectului, unde avea
să depună jurământul că-și va dedica ani buni din viață în serviciul Romei. Era sigur pe sine,
molipsindu-se de la Renius, care străbătea încrezător străzile înguste, aprobând cu mișcări din cap
perfecțiunea îndelung cizelată a soldaților care mărșăluiau pe lângă el în detașamente de câte zece.
Peppis tropotea în spatele lor, cărând în spinare un morman greu de echipament.
Hârtiile trebuiră arătate de încă două ori, până ajunseră în dreptul unei clădiri mici și albe, de unde
prefectul taberei conducea afacerile unui oraș roman într-o țară străină. Li se permise după o vreme să
intre și un om slab, îmbrăcat cu o toga albă și purtând sandale veni în camerele din față să-i întâmpine
de cum intrară pe ușă.
— Renius! Am auzit că ești în tabără. Oamenii deja vorbesc despre faptul că ți-ai pierdut mâna. Pe toți
zeii, ce bine e să te văd!
Bărbatul le zâmbea, imaginea eficienței romane, puternic și bronzat, întâmpinându-i pe fiecare în
parte cu o strângere de mână puternică.
Renius zâmbi și el, cu o căldură autentică.
— Marius nu mi-a spus că ești aici, Carac! Mă bucur să te văd!
— Jur că nu ai îmbătrânit! Pe toți zeii, nu arăți că ai fi îmbătrânit nicio zi peste patruzeci de ani. Cum
reușești?
— Trai bun, mormăi Renius, încă stânjenit de schimbarea pe care i-o adusese Cabera în privința
înfățișării.
Prefectul ridică o sprânceană neîncrezător, dar trecu la alt subiect.
— Și brațul?
— Accident de antrenament. Puștiul de aici m-a rănit și a trebuit să mi-l retez.
Prefectul fluieră admirativ și îi strânse din nou mâna lui Marcus.
— Nu am crezut că voi întâlni omul care să poată să-i vină de hac lui Renius! Pot să văd hârtiile pe
care le-ai adus cu tine?
Dintr-odată, Marcus se emoționă. I le înmână, iar prefectul se duse cu hârtiile către niște bănci lungi
în timp ce citea.
După o vreme, i le înapoie.
— Vii cu niște recomandări foarte bune, Marcus. Cine e băiatul?
— Era pe vasul de negoț pe care am călătorit până în Grecia. Vrea să fie servitorul meu și să se alăture
legiunii când va crește mare.
— Avem foarte mulți asemenea lui în tabără, aprobă din cap prefectul, de obicei fii bastarzi ai târfelor
și ai soldaților. Dacă intră în ritm, și-ar putea găsi un loc, dar competiția este feroce. Sunt interesat mai
mult de tine, tinere. Se întoarse către Renius. Povestește-mi despre el. Mă voi încrede în judecata ta.
— Marcus e neobișnuit de rapid, chiar și mai iute atunci când sângele lui este vărsat, vorbi Renius
ferm, aproape ca și când ar fi raportat. Când se va maturiza, mă aștept să devină cunoscut. Este pripit și
nesăbuit, și îi place să se lupte, lucru ce i se trage atât din cauza firii sale, cât și din cauza vârstei. Va
servi bine Legiunea a IV-a Macedonica. I-am făcut antrenamentul de bază, dar a depășit de mult acest
nivel și va merge mai departe.
— Îmi amintește de fiul tău. Ai observat asemănarea? întrebă prefectul încet.
— Nu… m-am gândit la asta, replică Renius dând semne vizibile de disconfort.
— Mă îndoiesc. Totuși, avem întotdeauna nevoie de oameni de calitate, iar acesta e locul ideal pentru
el să ajungă la maturitate. Îl voi pune în Centuria a V-a, Pumnul de Bronz.
— Mă onorezi, zise Renius inspirând adânc.
Prefectul clătină însă din cap.
— Mi-ai salvat viața odată. Îmi pare rău că nu am putut-o salva pe a fiului tău. Asta e doar o mică
parte a datoriei mele față de tine.
Își dădură mâinile din nou. Marcus se uită la ei un pic confuz.
— Și acum ce ai de gând, bătrâne prieten? Te vei întoarce la Roma să-ți cheltuiești aurul chivernisit?
— Speram să existe un loc pentru mine aici, spuse Renius încet.
Prefectul zâmbi.
— Începusem să cred că nu o să mă întrebi. Pumnul de Bronz duce lipsa unui maestru armurier care
să-i antreneze pe soldați. Bătrânul Belius a murit de febră acum șase luni și nu e nimeni la fel de bun.
Vrei să accepți?
— Voi accepta, Carac, rânji Renius dintr-odată, cu zâmbetul lui ascuțit. Îți mulțumesc.
Prefectul îl bătu pe umăr, cu evidentă satisfacție.
 — Bine ați venit în Legiunea a IV-a Macedonica, domnilor! făcu un semn unui legionar care aștepta
ordine în apropiere. Du-l pe tânărul acesta în noua sa cazarmă, în Centuria Pumnul de Bronz. Trimite
băiatul la grajduri până îi pot da de lucru cu ceilalți copii de tabără. Eu și Renius avem multe de
istorisit… și mult vin de băut în timp ce ne așternem la povești.
 • Capitolul 22 •

Alexandria ședea în tăcere, lustruind negreala de pe o sabie veche în mica armurărie a lui Marius. Se
bucura că acesta își putuse lua înapoi casa din oraș. Auzise că proprietarul se grăbise să o facă cadou
noului conducător al Romei. Așa era mult mai bine, de preferat traiului alături de soldații neciopliți în
barăcile orașului care ar fi fost dificil, în cel mai fericit caz. Zeii știau că nu îi era frică de bărbați; unele
dintre primele sale amintiri erau legate de ei, petrecând cu mama ei în camera de alături. Veneau
trăsnind a bere și a vin ieftin, și plecau făcând pe grozavii. Nu păreau să reziste foarte mult. Unul dintre
ei încercase să o atingă odată și își aminti că o văzuse pe mama sa înfuriată de-a binelea, pentru prima
dată în viața ei. Îi crăpase capul cu un vătrai și îl târâseră împreună într-o alee, lăsându-l acolo. Zile
întregi așteptase mama ei ca ușa să fie făcută bucăți și să vină să o spânzure, dar nu venise nimeni.
Oftă în timp ce freca de zor la crustele de ulei vechi de pe tăișul de bronz, relicvă din vreo veche
campanie militară. La început, Roma păruse a fi un oraș ce-i oferea posibilități nelimitate, dar Marius
pusese stăpânire pe cetate cu trei luni în urmă și ea tot aici era, lucrând toată ziua pentru nimic și
îmbătrânind cu fiecare zi. Alții schimbau lumea, dar viața ei rămânea la fel. Doar noaptea, când ședea
alături de bătrânul Bant în odaia lui mică în care lucra metalul, simțea că face un progres în viața ei.
Bărbatul îi arătase cum se folosesc uneltele și îi călăuzise mâinile la început. Nu vorbea mult, dar părea
că se bucură de compania ei, iar ei îi plăceau tăcerile lui și ochii blânzi, albaștri. Îl văzuse pentru prima
dată pe când meșterea o broșă în atelier, și știuse că așa ceva ar fi putut face și ea. Era o îndeletnicire
folositoare chiar și pentru un sclav.
Frecă lama spadei cu și mai multă îndârjire. Să valorezi pentru cineva nu mai mult decât un cal sau
chiar decât o sabie bună, precum aceea pe care o ținea în mână! Nu era corect.
— Alexandria, se auzi vocea Cariei strigând.
Pentru un moment fu tentată să păstreze tăcerea, dar femeia avea o limbă foarte ascuțită și era temută
de majoritatea femeilor sclave.
— Aici sunt, strigă ea, punând sabia jos și ștergându-se pe mâini cu o cârpă.
Avea să mai primească ceva de lucru, alte câteva ore de muncă înainte să adoarmă.
— Aici erai, iubire! Am nevoie de cineva care să se ducă în piață; vrei să faci tu asta?
— Da!
Alexandria se ridică repede. În ultimele luni ajunsese să aștepte cu nerăbdare aceste însărcinări.
Erau singurele ocazii în care putea părăsi casa lui Marius, iar ultimele dăți fusese lăsată singură.
Oricum, unde ar fi putut pleca?
— Am o listă de cumpărături pentru casă. Totdeauna obții cel mai bun preț, spuse Caria dându-i o
tăbliță.
Alexandria dădu din cap. Îi plăcea să se târguiască cu negustorii. O făcea să se simtă o femeie liberă.
Prima dată nu fusese singură, dar, chiar și cu martori, Caria fusese șocată de câți bani economisise.
Negustorii cereau prețuri peste nivelul pieței de ani buni, știind că Marius avea buzunare adânci.
Bătrâna își dăduse seama că fata avea talent și o trimitea în oraș cât putea de des, înțelegând că îi
trebuia și puțină libertate. Unii nu se obișnuiau cu condiția de sclavi și erau dărâmați încet de depresie și
de disperare. Caria se bucura de fiecare dată când vedea chipul Alexandriei luminându-se la gândul
unei ieșiri.
Bănuia că fata mai păstra o monedă sau două din ce primise, dar ce conta? Le economisea arginții,
așa că, dacă mai păstra câte o piesă din bronz, Caria nu o pizmuia pentru asta.
— Du-te repede. Vreau să te întorci în două ore și niciun minut mai mult, ai înțeles?
— Da, Caria. Două ore. Mulțumesc.
Bătrâna îi zâmbi, amintindu-și că fusese și ea tânără cândva, iar lumea îi părea un loc așa de
interesant. Știa totul despre vizitele Alexandriei la Bant, fierarul. Părea că bătrânului începuse să-i placă
fata. Existau puține lucruri din ce se întâmpla în casă despre care Caria să nu afle mai devreme sau mai
târziu, și femeia știa că în camera Alexandrei se găsea un disc mic de bronz pe care ea îl decorase cu un
cap de leu folosind uneltele lui Bant. Era o piesă frumoasă.
În timp ce se uita la silueta îngrijită dispărând după colț, Caria se întrebă dacă acel cap de leu nu era
cumva un cadou pentru Gaius. Bant spusese că fata dovedea talent. Poate pentru că făcea totul din
dragoste.
•
Piața era o învălmășeală de mirosuri și de mulțimi învolburate, dar Alexandria nu pierdu deloc
vremea, ochind fără întârziere lucrurile de pe listă. Își îndeplini treaba repede, primind prețuri bune, dar
oprindu-se cu negocierea înainte de a-i aduce la sapă de lemn pe vânzători. Acestora părea că le place
să discute cu fata frumoasă, aruncându-și mâinile în aer și chemând martori să vadă ceea ce solicita ea.
Atunci fata le zâmbea, și pentru câțiva dintre vânzători acel surâs scăzu prețul atât de mult, încât nu le
veni să creadă după ce ea plecă. Cu siguranță, prețuri mult mai scăzute decât ar fi putut accepta soțiile
lor.
Cu pachetele ambalate cu grijă în două traiste de cârpă, Alexandria se grăbi către adevărata ei
destinație, un mic magazin cu bijuterii de la capătul tarabelor. Fusese înăuntru de multe ori pentru a se
uita la modelele proprietarului. Majoritatea erau din bronz sau din cositor. Argintul era foarte rar lucrat
pentru bijuterii, iar aurul costa foarte scump, fiind folosit doar pentru comenzi speciale. Bijutierul era un
om scund, îmbrăcat într-o tunică aspră și purtând un șorț greu din piele. Se uită la fată când intră în
magazin și se opri din lucrul la un inel mic de aur pentru a o putea urmări. Tabbic nu era un om care să
aibă încredere în ceilalți, iar Alexandria îi putea simți privirea urmărind-o în timp ce se uita la marfa lui.
Își făcu în sfârșit curaj și îi vorbi.
— Cumperi produse? spuse ea.
— Câteodată, veni răspunsul. Ce ai?
Scoase discul de bronz dintr-un buzunar dinăuntrul tunicii, iar bărbatul i-l luă din mână, ținându-l în
lumină pentru a vedea modelul. Îl ținu așa multă vreme, iar ea nu îndrăzni să vorbească, de frică să nu-l
mânie. Bijutierul păstră tăcerea o vreme, întorcând discul pe o parte și pe alta, examinând fiecare
amănunt săpat din metal.
— De unde l-ai luat? întrebă el într-un sfârșit.
— Eu l-am făcut. Îl știi pe Bant?
Omul încuviință încet din cap.
— El mi-a arătat cum se face.
— Este copilăresc, dar îl pot vinde. Execuția este neîndemânatică, dar modelul este foarte bun. Chipul
leului este foarte bine cioplit, ești doar puțin nepricepută în mânuirea fină a uneltelor. Îl întoarse din
nou. Acum spune-mi adevărul. De unde ai luat bronzul să faci asta?
Alexandria se uită la el neliniștită. El îi întoarse privirea fără să clipească, dar în acei ochi se citea
blândețe. Fata îi mărturisi despre negocierile sale și despre cum reușise să pună deoparte câteva
monede mici din banii casei, suficient cât să cumpere discul de metal de la o prăvălioară cu fleacuri.
— Nu pot să o iau atunci, dădu Tabbic din cap. Nu îți aparține, așa că nu poți să o vinzi. Monedele
sunt ale lui Marius, așa că și bronzul este tot al lui. Ar trebui să i-l dai lui.
Alexandria simți cum o năpădesc lacrimile. Lucrase atât de mult timp pentru piesa aceea micuță, și
acum totul se dovedise în zadar. Privea, aproape hipnotizată, cum bărbatul întorcea în mână piesa de
bronz. Apoi i-o îndesă înapoi în palmă.
Nefericită, puse discul înapoi în buzunar.
— Îmi pare rău, spuse ea.
Bijutierul se întoarse iar spre ea.
— Numele meu este Tabbic. Tu nu mă cunoști, dar am o reputație de om onest și uneori mândru.
Ridică un alt disc de metal, de culoare gri-argintie. Acesta este cositor. E mai moale ca bronzul și îl vei
putea lucra mai ușor. Se lustruiește ușor și nu se decolorează așa de rău, doar își pierde luciul. Ia-l și dă-
mi-l înapoi când ai făcut ceva cu el. Îi voi pune un ac și-l voi vinde ca încheietoare pentru mantie pentru
un legionar. Dacă este la fel de bun precum cel din bronz, aș putea lua o monedă de argint pentru el. Voi
reține prețul cositorului și al acului și vei rămâne cu șase, poate șapte quadrantes{39}. O afacere, înțelegi?
— Unde este și profitul tău? întrebă Alexandria cu ochii măriți a mirare de norocul ce dăduse peste ea.
— Niciunul de data asta. Fac o mică investiție în talentul pe care socot că îl ai. Trimite-i lui Bant
salutările mele când îl vezi.
Alexandria băgă în buzunar cercul de cositor și din nou trebui să-și stăpânească lacrimile. Nu era
obișnuită ca lumea să o trateze cu blândețe.
— Mulțumesc. Am să îi dau bronzul lui Marius.
— Ai grijă să o faci, Alexandria.
— Cum… cum de știi numele meu?
Tabbic ridică inelul de aur la care lucra când intrase fata în prăvălie.
— Bant nu prea mai vorbește de altceva atunci când ne vedem.
•
Alexandria trebui să alerge într-un suflet pentru a fi înapoi înainte să se termine cele două ore, dar
picioarele îi erau ușoare și îi venea să cânte. Avea să transforme discul de cositor în ceva frumos și
Tabbic îl va vinde pentru mai mult de o monedă de argint, apoi va cere mai mult, până când munca ei va
aduce monede de aur, iar într-o zi își va aduna profiturile și își va cumpăra libertatea. Liberă. Era un vis
năucitor.
În momentul în care i se îngădui să intre în casa lui Marius, mirosul grădinii îi umplu nările și rămase
nemișcată o clipă, savurând mireasma înserării. Caria apăru, luându-i cele două traiste și monedele,
dând din cap aprobator, ca de obicei, la vederea economiilor făcute. Dacă femeia observase ceva diferit
la Alexandria, nu o mărturisi, însă zâmbi în timp ce ducea alimentele jos în depozitele reci din pivniță,
unde aveau să țină mai mult.
Adâncită în gânduri, Alexandria nu îl observă la început pe Gaius și nici nu se aștepta să îl vadă.
Acesta petrecea majoritatea zilelor luptându-se cu programul sever al unchiului său, întorcându-se
acasă la ore târzii doar pentru ca să mănânce și să doarmă. Gărzile îl lăsară să intre fără niciun
comentariu, obișnuiți cu venirile și plecările lui. Gaius tresări când o văzu pe Alexandria în grădină și se
opri un moment, admirând-o. Seara cobora încet, cu o lentoare de vară târzie, când aerul este dulce și
lumina aruncă ore întregi umbre de cenușiu înainte de a se stinge.
Fata se întoarse spre el atunci când se apropie și îi zâmbi.
— Pari fericită, spuse Gaius, răspunzându-i la zâmbet.
— Da, chiar sunt, rosti fata.
Nu o mai sărutase de când se întâlniseră la grajduri, la moșie, dar simți că în sfârșit sosise clipa.
Marcus plecase, iar casa din oraș părea pustie.
Își înclină capul și inima îl înghionti dureros, ca și când i-ar fi fost frică.
Îi simți respirația fierbinte înainte să-i atingă buzele, iar apoi o putu gusta, sufocând-o într-o
îmbrățișare firească, trupurile lor părând să se potrivească perfect, fără niciun efort.
— Nu-ți pot spune cât de des m-am gândit la asta, murmură el.
Alexandria se uită în ochii lui, știind că exista un cadou pe care i-l putea face; își dădu seama că inima
ei dorea acest lucru.
— Vino cu mine în camera mea, șopti ea, luându-l de mână.
Ca prin vis, Gaius o urmă prin grădini către camera ei.
Caria îi privi îndepărtându-se.
— Era și timpul, murmură ea.
•
La început Gaius se îngrijoră că ar fi putut fi neîndemânatic sau, mai rău, prea rapid, dar Alexandria îi
îndrumă mișcările, și îi simți răcoarea mâinilor pe piele. Luă o sticlă mică de ulei parfumat de pe un raft,
iar el privi cum ea își picură puțin în palme. Uleiul răspândea o mireasmă puternică, iar nările sale
adulmecară cu nesaț când ea se așeză lângă el, masându-l ușor pe piept și mai jos, tăindu-i răsuflarea.
Gaius luă puțin ulei de pe pielea lui și îl întinse pe sânii ei, amintindu-și momentul în care văzuse
pentru prima dată rotunjimea lor catifelată acum multă vreme, pe moșie. Își apăsă buzele ușor pe unul,
apoi pe celălalt, gustându-i pielea și sărutându-i sfârcurile uleioase. Ea își întredeschise gura de plăcere,
închizând ochii la atingerea lui. Apoi fata se aplecă să îl sărute, părul ei despletit acoperindu-le
chipurile.
În timp ce se înnopta, se împreunară cu dorință arzătoare, apoi din nou, jucăuș, cu desfătare. În lipsa
lumânărilor, era puțină lumină în camera ei, dar ochii îi străluceau, iar pielea îi sclipea auriu în timp ce
se mișca sub el.
El se trezi înainte de răsărit, descoperind că ea se sculase înaintea lui și că îi privea chipul.
— Pentru mine a fost pentru prima dată, rosti el încet. Ceva dinlăuntru îi spunea să nu pună
întrebarea, dar trebuia să știe. A fost pentru prima dată și pentru tine?
Ea zâmbi, un zâmbet trist.
— Aș vrea să fi fost, spuse ea. Chiar aș vrea.
— Te-ai… cu Marcus?
Ochii ei se măriră o idee. Era într-adevăr atât de inocent, încât nu vedea insulta?
— O, aș fi făcut-o, bineînțeles, răspunse fata cu acreală, dar nu mi-a cerut-o.
— Îmi pare rău, spuse el roșind. N-am vrut să…
— A spus el că am făcut-o? ceru Alexandria să știe.
— Da, mă tem că s-a fălit cu asta, spuse Gaius cu o mină serioasă.
— Pe toți zeii, am să-i bag un cuțit în ochi data viitoare când îl văd! se înfurie Alexandria, adunându-și
hainele pentru a se îmbrăca.
Gaius aprobă din cap serios, încercând să nu zâmbească la gândul că Marcus se va întoarce fără să
știe de furia fetei.
Se îmbrăcară repede, deoarece niciunul nu dorea să se stârnească bârfe cum că Gaius ieșise din
camera ei înainte de răsăritul soarelui. Ieșiră împreună din camerele destinate sclavilor și merseră în
grădină, mângâiați de un vânt cald care bătea încet.
— Când pot să te mai văd?
Ea își feri privirea, iar el se gândi că nu va răspunde. I se făcu frică.
— Gaius… Mi-a plăcut fiecare moment de noaptea trecută: atingerea ta, mângâierile, gustul tău. Dar
tu te vei căsători cu o fiică a Romei. Știai că nu sunt romană? Mama mea era din Cartagina, luată când
era copil și înrobită, apoi transformată într-o prostituată. M-am născut târziu. Nu ar fi trebuit să mă nasc
așa de târziu. Nu a mai fost niciodată în putere după ce m-a născut.
— Te iubesc, spuse Gaius, știind că era adevărat, cel puțin pentru moment, și sperând că asta s-ar fi
dovedit de-ajuns.
Voia să o încredințeze cumva că reprezenta mai mult decât o plăcere de-o noapte pentru el.
Ea scutură încet din cap auzind vorbele lui.
— Dacă mă iubești, lasă-mă să stau aici, în casa lui Marius. Pot să creez bijuterii și într-o zi voi face
suficiente pentru a mă putea elibera. Pot să fiu fericită aici, așa cum nu aș putea fi niciodată dacă mi-aș
îngădui să te iubesc. Aș putea, dar tu ești un soldat și pleci în locuri îndepărtate ale lumii, iar eu m-aș
putea întâlni cu soția și copiii tăi pe stradă și ar trebui să-i salut. Nu mă face târfa ta, Gaius! Am văzut
cum e să trăiești așa, iar eu nu vreau asta. Nu mă face să-mi pară rău pentru noaptea trecută. Nu vreau
să-mi pară rău pentru ceva atât de frumos.
— Pot să te eliberez, șopti el cu durere.
Nimic nu părea a avea sens.
— Nu, nu ai putea! Ochii ei sclipiră cu mânie, pe care și-o înăbuși repede. O, ai putea să-mi iei
mândria și să mă eliberezi după legea romană, dar voi fi obținut asta în patul tău. Sunt liberă acolo unde
contează, Gaius. Acum îmi dau seama de asta. Pentru a fi un cetățean liber după cum spune legea,
trebuie să muncesc să mă răscumpăr. Atunci mi-aș aparține mie. Am cunoscut ieri un om care mi-a
spus că e onest și mândru. Eu am aceste două calități, Gaius, și nu vreau să pierd niciuna. Nu te voi
uita. Vino să mă vezi peste douăzeci de ani și îți voi dărui un pandantiv din aur, gravat cu dragoste.
— Așa voi face, spuse el.
Se aplecă și o sărută pe obraz, apoi se ridică și străbătu grădinile parfumate.
Ieși singur pe străzile orașului și merse până se pierdu de tot și de toate, până fu atât de obosit, încât
să nu mai simtă nimic altceva decât amorțeală.
 • Capitolul 23 •

În timp ce luna se ridica pe cer, Marius se încruntă la centurion.

— Ordinele mele au fost clare. De ce nu le-ai îndeplinit?
Omul se bâlbâi un pic în timp ce răspundea:
— Generale. Am presupus că este o greșeală.
Fața lui era palidă în timp ce vorbea. Știa care erau consecințele. Soldații nu trimiteau mesageri să le
pună la îndoială ordinele, le îndeplineau, dar ceea ce i se ordonase reprezenta o nebunie.
— Ți s-a spus să ai în vedere anumite tactici împotriva unei legiuni romane. Mai bine zis, să găsești
modalități să-i anulezi puternica mobilitate în afara porților. Care parte nu ai înțeles-o?
Vocea lui Marius era feroce, iar omul păli și mai tare văzându-și pensia și gradul dispărând ca fumul.
— Eu… nimeni nu se așteaptă ca Sulla să atace Roma. Nimeni nu a mai atacat orașul…
— Ești eliberat din grad, îl întrerupse Marius. Adu-mi-l pe Octavius, secundul tău. El îți va lua locul.
Ceva se rupse în interiorul omului. Fiind trecut de patruzeci de ani, nu avea să mai fie promovat
niciodată.
— Domnule, dacă vin totuși, aș vrea să fiu în primele rânduri să-i întâmpin.
— Să-ți răscumperi greșeala? întrebă Marius.
Omul încuviință din cap amărât.
— Îți dau voie. Fața ta va fi prima pe care o vor vedea. Și vor veni, ca niște lupi, nicidecum ca mieii.
Marius privi cum se îndepărtează soldatul cel abătut și scutură din cap. Multora le venea greu să
creadă că Sulla se va ridica împotriva orașului lor iubit. Pentru Marius era o certitudine. Veștile pe care
le primea zilnic vorbeau despre faptul că Sulla zdrobise în sfârșit armatele inamice ale lui Mithridates,
pârjolind și o bună bucată din Grecia. Trecuse abia un an și avea să se întoarcă precum un erou
cuceritor. Poporul îl va adula. Cu o poziție atât de puternică, nu și-ar fi lăsat cu siguranță legiunea în
câmp sau într-un oraș apropiat, în timp ce el și prietenii lui ar fi intrat liniștiți să-și ocupe locurile în Senat
și să își vadă de treabă ca de obicei. Pe asta mizase Marius. Deși nu mai admira altceva la el, Sulla era
un general excelent, iar Marius știuse de la bun început că putea câștiga și că urma să se întoarcă.
— Orașul este al meu acum, bombăni el, uitându-se în jurul lui la soldații care construiau apărători
pentru arcași pe porțile grele.
Se gândea pe unde se ascunsese nepotul lui și constată absent cât de puțin îl văzuse în ultimele
săptămâni. Își frecă obosit nasul, știind că își forța limitele fizice.
Dormise puțin în ultimul an, vreme în care își construise traseele de alimente, își înarmase oamenii și
plănuise asediul care avea să vină. Roma fusese recreată ca un oraș fortăreață și nu exista niciun punct
slab pe vreunul dintre ziduri. Știa că putea rezista, iar Sulla și-ar fi rupt colții în fața porților.
Centurionii erau aleși pe sprânceană, iar pierderea unuia dintre ei în dimineața aceea reprezenta un
prilej de mare enervare. Fiecare om fusese promovat pentru flexibilitatea sa, pentru abilitatea de a
reacționa în situații noi, fiind pregătiți pentru acel moment, clipa în care cel mai măreț oraș al lumii avea
să își înfrunte copiii în luptă – și să-i distrugă.
•
Gaius era beat. Stătea pe marginea unui balcon, ținând o cupă plină de vin, încercând să-și
concentreze privirea. O fântână arunca stropi în grădina de sub el, iar el decise ca prin ceață să se ducă
să-și vâre capul în apă. Noaptea era suficient de caldă.
Când se întoarse înăuntru, zgomotul de la petrecere era un amestec spart de muzică, râsete și țipete
de oameni beți. Era trecut de miezul nopții și nimeni nu mai era treaz. De-a lungul pereților se înșirau
lămpi cu ulei care scânteiau, aruncând o lumină intimă pe fețele chefliilor. Sclavii însărcinați cu vinul
umpleau fiecare cupă imediat ce era golită, și făceau asta de câteva ore bune.
O femeie se frecă de Gaius și își întinse o mână peste umărul lui, chicotind, făcându-l să-și verse vinul
roșu pe podeaua de marmură crem. Îi trase mâna liberă să-i mângâie sânii dezgoliți, în timp ce ea își
apăsă buzele peste ale lui.
Gaius se întrerupse din sărut pentru a respira, iar ea îi luă vinul și îl goli dintr-o răsuflare. Aruncând
cupa peste umăr, își introduse mâna în cutele togii lui, dezmierdându-l cu îndemânare. O sărută din
nou și se clătină sub greutatea ei până ajunse cu spatele lipit de o coloană a balconului. Putea simți
răceala marmurei pe spinare.
Mulțimii nu-i păsa. Mulți erau doar pe jumătate îmbrăcați, iar în bazinul scufundat din mijlocul
podelei se unduiau cupluri alunecoase. Gazda adusese câteva sclave, dar orgia se întinsese datorită
beției, iar la ora aceea târzie, ultimii oaspeți erau gata să accepte orice.
Gaius gemu când străina își petrecu buzele peste pântecul său, și făcu semn unui sclav care trecea
să-i umple cupa. Vărsă câteva picături pe piept și se uită cum lichidul se scurge în gura ei, frecând
absent cu degetele vinul pe buzele ei moi.
Muzica și râsetele se împleteau în jurul lui. Aerul era fierbinte și umed, încărcat de abur de la bazin și
de fum de la lumina lămpilor. Își termină vinul și aruncă cupa peste balcon, în beznă, fără să îi audă
căderea în grădinile de dedesubt. Era a cincea petrecere în două săptămâni, și socotise că era prea
obosit pentru a mai ieși, dar Diracius era cunoscut pentru petrecerile lui sălbatice. Celelalte patru
fuseseră epuizante și își dădu seama că acesta ar fi putut fi sfârșitul. Mintea sa părea un pic detașată, un
simplu observator al perechilor contorsionate din jur. De fapt, Diracius avusese dreptate spunând că
petrecerile îl vor face să uite, dar, chiar și după atâtea luni, fiecare clipă petrecută cu Alexandria era încă
prezentă în mintea lui. Ce pierduse erau uimirea și bucuria.
Își închise ochii și speră că picioarele aveau să-l țină până la sfârșit.
•
Îngenunchind, Mithridates scuipă sânge pe jos, ținându-și capul plecat. Era un om cât un taur,
răpusese mulți soldați în bătălia de dimineață, iar legionarii mergeau prudent pe lângă el, chiar și acum,
când avea mâinile legate și fusese dezarmat. Rânji satisfăcut la ei, dar era un rânjet amar. De jur
împrejur zăceau sute de oameni care fuseseră prietenii și discipolii săi, iar mirosul de sânge și de
intestine sfârtecate plutea în aer. Soția și fiicele sale fuseseră smulse din cortul lui și măcelărite de
soldați nemiloși. Generalii săi fuseseră trași în țeapă, iar trupurile lor atârnau, înfipte în pari înalți cât un
stat de om. Era o zi blestemată, în care vedea totul sfârșindu-se.
Mintea sa rătăci în trecut, amintindu-și ultimele luni, gustând din nou bucuriile rebeliunii, mândria pe
care o simțise atunci când greci puternici veniseră sub steagul său din toate orașele, uniți din nou în fața
unui inamic comun. Totul păruse posibil pentru o vreme, dar acum simțea numai gustul cenușii din
gură. Își aminti primul fort care căzuse, uimirea și rușinea din ochii prefectului roman când fusese pus să
se uite la el cum ardea.
— Uită-te la flăcări, îi șoptise Mithridates. Așa va fi și la Roma.
Romanul încercase să răspundă, dar Mithridates îl redusese la tăcere, tăindu-i beregata în uralele
oamenilor.
Acum rămăsese singurul în viață din grupul de prieteni care îndrăznise să ridice jugul stăpânirii
romane.
— Am fost liber, bolborosi el scuipând sânge, dar cuvintele nu îl mai însuflețeau ca pe vremuri.
Sunară trompetele și cai sosiră în galop pe o cărare curățită, oprindu-se în locul unde aștepta
Mithridates, așezat pe pământ. Își înălță capul păros, părul lung căzându-i în ochi. Legionarii din jur
stăteau drepți, păstrând tăcerea, iar el știu cine venise. Unul din ochi era plin de sânge, dar cu celălalt
putu desluși o siluetă aurie coborând de pe un armăsar și dând cuiva frâiele. Toga albă, imaculată,
părea nepotrivită cu peisajul acelui câmp al morții. Cum de era posibil să rămâi neatins de suferința
unei zile astfel blestemate?
Niște sclavi aruncară bucăți de trestie peste noroi pentru a face o cărare până la regele îngenuncheat.
Mithridates se ridică. Nu-l vor vedea înfrânt și cerșind, nu cu fiicele sale zăcând nemișcate, atât de
aproape de el.
Cornelius Sulla se apropie de bărbat și se opri, privindu-l stăruitor. De parcă zeii ar fi pus asta la cale,
soarele alesese acel moment pentru a se ivi dincolo de nori, iar părul blond-închis al romanului
strălucea în timp ce scotea o sabie scânteietoare de argint dintr-o teacă simplă.
— Mi-ai făcut o grămadă de probleme, Măria-Ta, spuse Sulla încet.
La aceste vorbe, Mithridates miji ochii:
— M-am străduit din răsputeri, răspunse el feroce, susținându-i privirea cu ochiul cel bun.
— Dar acum s-a terminat. Armata ta este strivită. Rebeliunea s-a încheiat.
Mithridates ridică din umeri. La ce bun să spui ceea ce era evident?
— Nu am avut nicio legătură cu moartea nevestei și a fiicelor tale, continuă Sulla. Soldații care au
făcut asta au fost executați din ordinele mele. Nu mă războiesc cu femeile și copiii, și îmi pare rău că ți-ai
pierdut familia.
Mithridates își scutură capul ca și cum ar fi vrut să alunge cuvintele și amintirile. O auzise pe iubita sa
Livia strigându-i numele, dar erau legionari cu bâte de jur împrejurul lui pentru a-l captura viu. Își
lăsase pumnalul în gâtul unui soldat, iar sabia se înțepenise în coastele altuia. Chiar și atunci, auzind
țipetele ei, rupsese gâtul unuia care se aruncase asupra lui, dar când se aplecase să ridice o sabie,
ceilalți îl loviseră până leșinase și se trezise legat și bătut.
Se uită la Sulla, căutând să vadă dacă își bate joc de el. În loc de asta, văzu numai seriozitate și îl
crezu. Se uită în altă parte. Ce aștepta omul acesta, ca regele Mithridates să râdă și să spună că totul
fusese iertat? Ucigașii fuseseră romani, iar el era stăpânul lor. Nu era oare un vânător răspunzător de
câinii săi?
 — Asta e sabia mea, spuse Sulla, oferindu-i-o. Jură pe zeii tăi că nu te vei mai ridica împotriva Romei
cât timp trăiesc eu, iar eu te voi lăsa să trăiești.
Mithridates se uită la sabia de argint, încercând să nu-și arate surprinderea. Se obișnuise cu gândul
că va muri, dar să audă dintr-odată o ofertă pentru a trăi era ca și când ar fi smuls cineva crustele unor
răni ascunse. Sosise timpul să-și îngroape nevasta.
— De ce? mârâi el înfundat, cu gura plină de sânge cleios.
— Pentru că te cred un om de cuvânt. Au murit prea mulți azi.
Mithridates încuviință din cap tăcut, iar Sulla îi reteză legăturile cu sabia sa fără de pată. Regele simți
cum se încordează soldații din jur la văzul inamicului liber din nou; se întinse și apucă lama sabiei cu
mâna dreaptă plină de cicatrice. Simți atingerea rece a metalului.
— Jur.
— Ai fii, cu ei ce se întâmplă?
Mithridates se uită la generalul roman, întrebându-se cât de multe știa. Fiii lui erau în est, ridicând
armate pentru tatăl lor. Se vor întoarce cu oameni și cu alimente și cu un motiv nou pentru răzbunare.
— Nu sunt aici. Nu pot răspunde pentru fii mei.
Sulla ținu sabia nemișcată în palma grecului.
— Nu, dar îi poți avertiza. Dacă se întorc și ridică Grecia împotriva Romei cât timp trăiesc eu, voi abate
asupra poporului lor o durere așa de cruntă cum n-au mai văzut.
Mithridates dădu din cap că înțelesese și dădu drumul sabiei. Sulla o băgă în teacă și se întoarse pe
călcâie, ducându-se la calul său fără a mai arunca o privire înapoi. Toți soldații din jur îl însoțiră pe
Sulla, lăsându-l pe grec singur, în genunchi, înconjurat de morți. Se ridică înțepenit, cutremurându-se
sub arsura multelor răni pe care le căpătase. Îi văzu pe romani ridicându-și tabăra și pornind spre vest,
către mare, iar în ochii lui reci se citea nedumerirea.
Sulla călări tăcut primii câțiva kilometri. Prietenii lui schimbară priviri între ei, dar pentru o vreme
nimeni nu îndrăzni să rupă tăcerea sumbră. Într-un târziu, Padacus, un bărbat tânăr și chipeș din nordul
Italiei, își așeză mâna pe umărul lui Sulla, iar generalul trase de hățuri, uitându-se la el întrebător.
— De ce l-ai lăsat să trăiască? Nu va veni iar împotriva noastră la primăvară?
— Poate, spuse Sulla ridicând din umeri, dar, dacă o face, știu cel puțin că este un om pe care îl pot
învinge. Succesorul său poate nu va face greșeli așa de ușor. Aș fi putut petrece încă șase luni,
exterminând toți urmașii săi rămași în viață prin taberele mici din munți, dar ce am fi obținut, în afară de
ura lor? Inamicul real, adevărata luptă… Se opri și se uită la orizontul din apus, ca și când ar fi putut
vedea până la porțile Romei. Adevărata bătălie nu a început încă și am petrecut deja prea mult timp aici.
Mergeți. Vom reuni legiunea pe coastă, pentru a traversa marea spre casă.
 • Capitolul 24 •

Gaius se aplecă pe marginea de piatră a ferestrei și privi soarele răsărind deasupra orașului. O auzi pe
Cornelia foindu-se în așternuturile patului lung în spatele lui și zâmbi în sinea lui în timp ce se întorcea
s-o privească. Încă dormea, cu părul lung auriu răvășit pe față și pe umeri, și se răsucea agitată. În
timpul nopții fierbinți nu avuseseră nevoie de prea mult ca să se învelească, iar picioarele ei lungi erau
dezvelite aproape până la șold de cearșaful alb pe care îl mototolise cu mâna ei mică și îl trăsese foarte
aproape de față.
Pentru un moment, gândurile lui se întoarseră la Alexandria, dar fără să-l mai doară. Fusese greu în
primele luni, chiar și având prieteni ca Diracius care să-i distragă atenția. Privea acum înapoi și se
cutremura dându-și seama de naivitatea și de neîndemânarea lui. Îl încerca și tristețe, totuși. Nu avea să
mai fie vreodată acel băiat inocent.
Se întâlnise în secret cu Metella și semnase un document care transfera proprietatea asupra
Alexandriei casei lui Marius, știind că se putea încrede în mătușa lui că avea să fie bună cu ea. Lăsase și
o sumă de bani în piese de aur, luată din fondurile moșiei, pentru a-i fi înmânată fetei în ziua în care își
va răscumpăra libertatea. Va afla despre asta când avea să fie liberă. Era un cadou mic, dacă lua în
considerație ceea ce îi dăruise ea.
Gaius rânji când simți excitarea încercându-l încă o dată, știind că trebuia să plece înainte ca întreaga
casă să se trezească. Cinna, tatăl Corneliei, era un alt mare politician pe care Marius îl curta și încerca
să-l controleze. Nu era un om pe care să vrei să-l superi, iar dacă l-ar fi descoperit în iatacul scumpei
sale fiice, asta ar fi însemnat moartea chiar și pentru cel mai iubit nepot al lui Marius.
Se uită la ea din nou și oftă în timp ce își trăgea hainele. Meritase însă, meritase riscul de câteva ori
pe-atât. Mai în vârstă cu trei ani ca el, fata era virgină, ceea ce-l surprinsese. Fusese numai a lui și asta îi
oferise o satisfacție dulce și-și recăpătase puțin din vechea bucurie.
Se cunoscuseră la o întâlnire oficială a familiilor Senatului, unde se celebra nașterea gemenilor unuia
dintre nobili. În mijlocul zilei, nici vorbă de libertinajul de la petrecerile lui Diracius, iar la început Gaius
fusese plictisit de nesfârșitele felicitări și discursuri. Apoi, într-un moment de acalmie, ea venise la el și
totul se schimbase. Purta un veșmânt auriu-închis, aproape maroniu, cercei din aur, iar la gât îi
strălucea un colier din același metal prețios. O dorise din primele clipe, și o plăcuse la fel de repede. Era
deșteaptă, plină de încredere în sine și îl dorea la rândul ei. Era un sentiment amețitor. Se strecurase pe
acoperișul de la dormitorul ei, uitându-se la ea în timp ce dormea, cu părul răvășit.
Își aminti cum se ridicase din așternuturi și se așezase pe pat, cu picioarele strânse sub ea și cu
spatele drept. Trecuseră câteva clipe până își dăduse seama că zâmbea. Oftă în timp ce se îmbrăca și își
puse sandalele.
Sulla lipsea din oraș de un an întreg deoarece răscoala grecilor adunase mulți adepți, și lui Gaius îi
venea ușor să uite că la un moment dat trebuia să aibă loc și o răfuială. Marius, însă, muncise din prima
zi, pregătind momentul în care stindardele lui Sulla aveau să apară la orizont. Orașul zumzăia încă de
surescitare și de teamă, așa cum se întâmpla de câteva luni încoace. Mulți rămăseseră, dar o scurgere
continuă de negustori însoțiți de familii care părăseau orașul arăta că nu toți locuitorii împărtășeau
încrederea lui Marius în succes. Fiecare stradă din oraș avea magazine cu tarabe închise, iar Senatul
criticase multe dintre deciziile luate, înfuriindu-l pe Marius atunci când se întorcea acasă foarte devreme
dimineața. Era o încordare pe care Gaius nu o prea putea împărtăși, mai ales că plăcerile orașului îl
distrăgeau.
Se uită din nou la Cornelia în timp ce își strângea toga și văzu că avea ochii deschiși. Se duse spre fată
și o sărută pe buze, simțind cum crește dorința în el. Își așeză o mână pe sânul ei și o simți cum tresare în
timp ce se dezlipea de ea.
— Vei veni din nou la mine, Gaius?
— Da, răspunse el zâmbind și constată, spre surprinderea sa, că avea de gând într-adevăr să o facă.
•
— Un general bun este pregătit pentru orice eventualitate, îi spuse Marius lui Gaius, întinzându-i
documentele. Astea sunt ordine de bani. Sunt la fel de bune ca aurul, luat din vistieria orașului. Nu
vreau să mi le plătești înapoi, sunt un cadou pentru tine.
Gaius se uită la sume și oferi un zâmbet forțat. Sumele erau mari, dar abia puteau acoperii datoriile
pe care le acumulase la creditori. Marius nu putuse să vegheze suficient de atent asupra nepotului său,
în timp ce pregătirile pentru reîntoarcerea lui Sulla erau în plină desfășurare, iar Gaius făcuse câteva
credite în lunile de la început, după cele întâmplate cu Alexandria, cumpărând femei, vin și sculpturi –
totul pentru a-și crește poziția și influența într-un oraș care nu punea preț decât pe aur și pe putere. Cu
avere de împrumut, Gaius se impusese într-un peisaj social uzat ca un leu tânăr. Chiar și cei care nu
aveau încredere în Marius știau că Gaius era un om ce trebuia urmărit, niciodată nefiind o problemă cu
sumele mereu crescânde de care avea nevoie, de vreme ce bogătașii se luptau să fie următorii pe listă
care să-i ofere finanțare nepotului lui Marius.
Marius zări un licăr de dezamăgire în privirea lui Gaius și-l interpretă drept un semn de îngrijorare
pentru viitor.
— Mă aștept să câștig, dar numai un nebun nu ar lua în considerație și eventualitatea unui dezastru
atunci când vine vorba despre Sulla. Dacă nu merge cum am plănuit, ia hârtiile și pleacă din oraș. Am
adăugat o recomandare ce-ți va asigura un post pe un vas al legiunii, vas care te va duce în locul cel mai
îndepărtat din imperiu. Am… întocmit și documentele în care te-am numit fiul casei mele. Vei putea să
te alături oricărui regiment și să-ți faci un nume vreo doi ani.
— Ce se întâmplă dacă îl zdrobești pe Sulla, așa cum plănuiești?
— Atunci vom continua cu promovarea ta în Roma. Îți voi aranja un post care-ți va oferi calitatea de
membru pe viață al Senatului. Acestea sunt păstrate ca ochii din cap, dar, când vin alegerile, nu va fi
imposibil. Ne va costa o avere, dar te va introduce în miezul lucrurilor, cu adevărat unul dintre cei aleși.
Cine știe unde te va purta norocul după aceea?
Gaius rânji, cuprins și el de entuziasmul lui Marius. Va folosi hârtiile pentru a-și plăti cele mai grele
datorii. Bineînțeles, târgul de cai era săptămâna viitoare, iar bârfele spuneau că prinții arabi aduceau noi
soiuri de cai de luptă, armăsari uriași ce puteau fi mânuiți cu cea mai mare ușurință. Ar fi costat o avere,
asemănătoare cu cea pe care o avea acum în mână. Dosi hârtiile în togă în timp ce se îndepărtă.
Cămătarii puteau să mai aștepte un pic.
În noaptea rece care împresura casa lui Marius din oraș, Gaius își cântări opțiunile pentru orele pe
care le mai avea la dispoziție până dimineața. Ca de obicei, orașul întunecat nu era nici pe departe
adormit, iar el nu se arăta încă dispus să doarmă. Negustori și cei care împingeau cărucioarele se
înjurau, fierarii băteau cu ciocanul, cineva râse într-o casă învecinată, iar el putu auzi sunetul sec al
unor vase de lut spărgându-se. Orașul era plin de viață, într-un fel nicicând accesibil moșiei tatălui său.
Lui Gaius îi plăcea la nebunie.
Putea merge să-i asculte pe oratori în forum, cuvântând la lumina torțelor, probabil alăturându-se
uneia dintre dezbaterile fără sfârșit, împreună cu alți tineri nobili, până când zorii i-ar fi gonit pe toți
acasă. Sau putea merge la casa lui Diracius, pentru a-și satisface alt fel de nevoi. Era mai înțelept să nu
se plimbe singur pe străzi, se gândi el, amintindu-și avertismentele lui Marius despre acei raptores care
mișunau pe aleile întunecate, gata de hoții sau de crime. Orașul nu era un loc sigur pe timp de noapte și
izbuteai cu ușurință să te rătăcești prin labirintul de străzi întortocheate și fără nume. O cotitură greșită
putea conduce pe cineva într-o alee cu mormane de excremente umane și cu bălți mari de urină, deși
mirosul reprezenta de cele mai multe ori un avertisment puternic.
Cu o lună înainte, ar fi adunat prieteni pentru a petrece o noapte sălbatică, dar chipul unei fete
apărea tot mai des în gândurile lui. Dincolo de a se micșora, dorul de ea părea că se aprindea tot mai
tare, în loc să se stingă atunci când o atingea. Cornelia probabil se gândea la el în odăile sale de pe
domeniul tatălui cel influent. Se va duce la ea și va escalada zidul exterior, strecurându-se pe lângă gărzi
încă o dată.
Rânji în sinea lui, gândindu-se la frica pe care o simțise atunci când alunecase ultima dată când se
cățărase, atârnând deasupra pietrelor amenințătoare ale străzii de dedesubt. Începuse să cunoască
fiecare bucățică din zid, dar o singură greșeală îl putea costa niște oase rupte sau poate chiar mai rău.
— Meriți riscul, fata mea, își zise el în șoaptă, privind cum aerul îi îngheța răsuflarea în timp ce mergea
pe străzile întunecate către destinația sa.
 • Capitolul 25 •

Zarva muncilor zilnice începu pe moșia lui Cinna la fel de devreme ca pe oricare alta din Roma:
încălzirea apei, aprinderea cuptoarelor, măturatul, curățarea și pregătirea hainelor familiei înaintea
deșteptării acestora. Înainte de răsăritul soarelui, o sclavă intră în camera Corneliei, căutând hainele
pentru spălat. Gândurile îi stăteau la miile de alte corvoade pe care trebuia să le termine înainte de
revărsatul zorilor și pentru început nu zări nimic. Apoi ochii i se abătură în locul unde un picior
musculos atârna peste marginea patului, îngheță văzând cuplul adormit, doi tineri îmbrățișați încă.
După un moment de ezitare, ochii i se aprinseră de furie și inspiră adânc, apoi un țipăt sălbatic sparse
liniștea acelei scene.
Gaius se rostogoli despuiat din pat și se ghemui pe podea. Într-o secundă analiză situația, dar nu irosi
nicio clipă cu mustrările de conștiință. Își înhăță toga și sabia, apoi țâșni spre geam. Sclava fugi la ușă
țipând, iar Cornelia aruncă blesteme în urma ei. Pași grei se auziră, iar infirmiera Clodia intră în cameră,
cu chipul negru de supărare. Își repezi mâna și izbi obrazul sclavei, învârtind-o în loc cu un sunet sec de
carne plesnită care înăbuși țipătul.
— Dispari imediat, flăcăule! izbucni Clodia spre el în timp ce sclava scâncea pe podea. Ar fi bine să
meriți efortul, la ce scandal o să iasă din treaba asta!
Gaius dădu din cap aprobator, dar se întoarse de la fereastră către patul Corneliei.
— Dacă nu plec, o să mă omoare ca pe un intrus. Spune-le cum mă cheamă și spune-le că ești a mea,
că o să mă căsătoresc cu tine. Spune-le că, dacă cineva îți face rău, o să-l omor.
Cornelia nu îi răspunse, doar se ridică și îl sărută.
El se trase înapoi, râzând.
— O, zeilor, lăsați-mă să plec! E o dimineață frumoasă pentru o partidă de vânătoare!
Ea privi amuzată cum fesele albe ale lui Gaius dispărură dincolo de pervazul ferestrei, încercând să
adopte o atitudine potrivită pentru spectacolul ce avea să urmeze.
Gărzile tatălui său intrară în cameră, conduse de un căpitan sobru, care o salută înclinând din cap și
traversă camera spre fereastră, privind în jos.
— Să mergem! strigă către însoțitorii săi. Eu traversez acoperișul după el, voi îi tăiați calea pe jos. Am
să-i întind pielea pe băț pentru asta. Mă scuzați, domniță, rosti spre Cornelia în semn de la revedere, iar
fața-i aprinsă de furie dispăru pe ușă.
Cornelia își înăbuși un chicotit nervos.
•
Gaius alunecă și își pierdu echilibrul pe țigle, zgâriindu-și coatele și genunchii, renunțând la siguranță
pentru a căpăta o viteză nebunească. Auzise vocea căpitanului strigându-i în urmă, dar nu se uită
înapoi. Țiglele nu îi ofereau prea multă aderență și tot ce putea să facă era să își controleze viteza
alunecării în timp ce cobora spre marginea acoperișului și spre strada pietruită de dedesubt. Găsi timp
să blesteme când își dădu seama că sandalele rămăseseră în camera de sus. Cum va reuși o asemenea
săritură în picioarele goale? Cu siguranță că și-ar rupe oasele, iar vânătoarea se va încheia. Renunță la
togă, căreia îi dădu drumul din mână, preferând să nu piardă sabia, de departe cea mai valoroasă dintre
cele două. Reuși să se țină de marginea acoperișului și înaintă precaut, evitând să stea în picioare, în
eventualitatea în care l-ar fi pândit arcașii. Nu ar fi fost de mirare ca un om cu stare precum Cinna să
aibă o mică armată pe domeniul lui, cum avea și Marius.
Ghemuit, știu că nu mai putea fi zărit de căpitanul care înjura și gâfâia în urma lui și căută de jur
împrejur o cale de scăpare din acea situație îngrozitoare. Trebuia să coboare de pe acoperiș. Dacă
rămânea acolo, garda ar fi scotocit fiecare ungher al acoperișului până l-ar fi găsit și atunci fie l-ar fi
aruncat în cap, fie l-ar fi târât la picioarele lui Cinna să-l pedepsească. În furia sa de moment adusă de
trădare, Cinna ar fi rămas surd la justificările lui și l-ar fi executat rapid, sub acuzația de viol. De fapt,
Gaius își dădu seama că Cinna nu ar fi avut nevoie să îl pună sub acuzație, ci doar ar fi chemat călăul să
îl execute pe loc. Dacă Cinna și-ar fi pierdut mințile de tot, ar fi pus să fie strangulată și Cornelia, pentru
a salva onoarea casei, deși Gaius știa că bătrânul își iubea la nebunie unica fiică. Dacă ar fi fost sigur că
fata ar fi avut de suferit, ar fi rămas negreșit, dar se gândi că ea avea să fie destul de în siguranță în fața
mâniei lui Cinna.
Dedesubt, unde acoperișul atârna deasupra străzii, Gaius putea auzi strigătele gărzilor organizate în
formație circulară, blocând toate ieșirile. În spatele lui, scrâșnetul sandalelor țintate pe țigla acoperișului
se apropia constant, așa că inspiră adânc pentru a se calma și o zbughi, sperând ca viteza și echilibrul să
îl mențină pe suprafața lunecoasă destul de mult cât să își găsească un refugiu. Căpitanul gărzii strigă
după el imediat ce ieși din ascunzătoare, dar Gaius nu avea timp să privească înapoi. Cel mai apropiat
acoperiș era prea la distanță pentru a putea sări și singurul loc plat din întreg complexul era o clopotniță
cu o fereastră mică.
Ajunse la pervaz, dintr-o săritură disperată, chiar în momentul în care tălpile sale își pierduseră toată
aderența, și se ridică peste margine, trăgând în plămâni cu înghițituri mari aerul rece al dimineții.
Clopotnița era micuță, cu trepte ce duceau în jos, spre camera principală. Pentru început, Gaius fu
tentat să o ia la fugă pe scări, dar un plan se înfiripă în mintea lui și își calmă respirația, apoi își încălzi
puțin mușchii și așteptă ca șeful gărzilor să ajungă la fereastră.
La câteva clipe după ce decise să rămână pe loc, bărbatul apăru în cadrul ferestrei, blocând razele
soarelui, iar fața i se lumină când se uită către tânărul încolțit în clopotniță. Se priviră în ochi pentru o
clipă, iar Gaius observă cum perspectiva de a fi ucis în timp ce ar fi escaladat fereastra străbătu ca un
nor chipul căpitanului. Gaius clătină din cap și se retrase pentru a-i permite acestuia să intre.
Căpitanul rânji malițios, gâfâind încă după toată acea alergătură.
— Trebuia să mă omori când ai avut ocazia, spuse el, scoțând sabia.
— În cazul acesta ai fi căzut de pe acoperiș, iar eu am nevoie de hainele tale. În special de sandalele
alea, răspunse calm Gaius, scoțând la rândul lui sabia din teacă și relaxându-se, nepărând stânjenit de
goliciunea lui.
— Vrei să îmi spui cum te cheamă înainte să te ucid? Doar ca să știu ce să îi spun stăpânului meu, îți
dai seama, rosti căpitanul, luând poziția de luptă.
— Vrei să îmi dai hainele tale odată? Este o dimineață prea frumoasă ca să omor pe cineva, replică
Gaius cu un zâmbet șăgalnic.
Căpitanul dădu să replice și atunci Gaius atacă, dar se trezi cu sabia respinsă într-o parte. Bărbatul
se aștepta la o asemenea lovitură și era pregătit. Gaius înțelese repede că se afla în fața unui luptător
priceput și se concentră, planificând fiecare mișcare a confruntării. Podeaua era prea mică pentru mișcări
ample și casa scării se căsca între ei, amenințând să îi trimită la vale pe oricare dintre ei.
Eschivau și loveau, căutându-și reciproc punctele slabe. Căpitanul era nedumerit de îndemânarea de
care dădea dovadă tânărul. Își dobândise funcția în garda lui Cinna după câștigarea unui turneu de
luptă cu sabia și știa că este unul dintre cei mai buni luptători din cetate, dar toate atacurile lui erau
respinse cu viteză și precizie. Totuși, nu se arătă îngrijorat de acest lucru. În cel mai rău caz, nu avea
decât să întârzie suficient timp cât să sosească ajutoare, și atunci când gărzile își vor da seama unde se
luptă, vor da năvală pe scări pentru a-l copleși pe intrus. Ceva din această cugetare se pare că se
răsfrânse și pe chipul lui, așa că Gaius trecu la ofensivă în cele din urmă.
Gaius fandă, spărgând garda căpitanului și străpungându-i umărul cu vârful sabiei. Bărbatul primi
lovitura cu un geamăt și izbi la rându-i, dar Gaius îi înlătură riposta și îi despică armura de piele.
Căpitanul se trezi încolțit cu spatele la perete în micuța clopotniță, iar o izbitură peste degete îl făcu să-și
scape sabia pe scări, zăngănind și ricoșând în căderea ei. Mâna îi atârna pe lângă trup, dintr-odată
nefolositoare, și căpitanul privi în adâncul ochilor lui Gaius, așteptând lovitura care avea să îl doboare.
Gaius își încetini elanul numai puțin. Își roti sabia în ultima clipă, astfel încât îl izbi pe căpitan cu latul
ei în tâmplă, lăsându-l inconștient pe podea.
Mai multe voci strigau dedesubt și el începu să îl dezbrace pe căpitan, degetele lucrându-i febril.
— Haide, haide… bombăni pentru sine.
„Întotdeauna să ai o soluție de rezervă”, îl sfătuise Renius odinioară, dar, în afară de a-i fura hainele
omului, nu avusese timp să se gândească bine și la restul planului de evadare.
Într-un târziu, izbuti să se îmbrace. Căpitanul începuse să se miște, astfel că Gaius îl lovi din nou cu
mânerul sabiei, aprobând din cap în timp ce foiala bărbatului încetă. Spera că nu-l omorâse; omul
făcuse ceea ce fusese plătit să facă, și fără rea voință. Gaius inspiră adânc. Pe scări sau pe fereastră? Se
opri doar pentru o secundă, își puse propria sabie în teaca șefului gărzilor, ce atârna la șoldul lui acum,
și coborî scările revenind în clădirea principală.
•
Marius își strânse pumnii când auzi veștile de la mesagerul care gâfâia.
— Cu câte zile sunt în urma ta? spuse el, cât de calm putu.
— Dacă mărșăluiesc forțat, nu pot fi mai departe de trei sau patru zile. Am venit cât de repede am
putut, schimbând caii, dar majoritatea oamenilor lui Sulla debarcaseră deja până am plecat eu. Am
așteptat ca să mă asigur că era grosul armatei, nu doar o manevră.
— Ai făcut bine. L-ai văzut și pe Sulla?
— Da, deși de la distanță. Părea debarcarea completă a legiunii sale care se întorcea la Roma.
Marius îi aruncă omului o monedă de aur, iar acesta o prinse din zbor. Consulul se ridică.
— Atunci trebuie să fim pregătiți să-l întâmpinăm. Adună și celelalte iscoade. Vă voi pregăti mesaje de
bun venit pe care să i le duceți lui Sulla.
— Generale? întrebă omul, surprins.
 — Nu pune întrebări. Nu se întoarce eroul învingător acasă? Vino aici într-o oră ca să primești
scrisorile.
Omul se înclină și plecă, fără să mai spună un cuvânt.
•
Căpitanul fusese găsit de celelalte gărzi împleticindu-se dezbrăcat, coborând din turnul clopotniței în
vreme ce se ținea de cap. Nu se vedea nici urmă de intrus pe nicăieri, deși se căutase îndelung toată
dimineața. Unul dintre soldați își amintea de un om îmbrăcat precum căpitanul, care se dusese să
verifice o stradă laterală, dar nu își putea aminti prea multe detalii pentru a-l descrie mai în amănunt. La
prânz, căutarea fusese anulată; vestea că Sulla se întorsese deja ajunsese la urechile tuturor cetățenilor.
După o oră, una dintre gărzile casei observă un pachet mic, bine legat, care se sprijinea de poarta casei,
și îl deschise, găsind înăuntru uniforma căpitanului, teaca și sandalele. Căpitanul înjură când le primi.
Gaius fusese chemat în fața lui Marius în după-amiaza aceea și se pregătise să se apere. Totuși,
generalul păru că nu auzise scandalul și doar îi făcu semn să stea lângă centurionii săi.
— Fără îndoială sunteți deja la curent cu faptul că Sulla și-a debarcat trupele pe coastă și e la numai
trei, patru zile de oraș.
Ceilalți aprobară și doar Gaius se strădui să își ascundă șocul pe care-l resimți.
— Au trecut exact un an și patru luni de când a plecat Sulla în Grecia. Am avut destul timp să-i
pregătesc o primire cum se cuvine.
Câțiva bărbați râseră pe înfundate în semn de răspuns, iar Marius rânji sumbru.
— Nu e o misiune ușoară. Sunteți toți oameni în care am încredere și nimic din ceea ce spun aici nu va
părăsi încăperea. Nu vorbiți despre asta cu nevestele voastre sau cu amantele, nici cu cei mai de
încredere prieteni. Nu mă îndoiesc că Sulla a avut spioni în oraș care mi-au urmărit fiecare mișcare. Știe
sigur de pregătirile noastre și va veni avertizat pe deplin asupra faptului că Roma se așteaptă la un
război civil.
Cuvintele, rostite deschis în sfârșit, înghețară inimile tuturor celor care le auziră.
— Trebuie să vă mărturisesc că nu vă pot dezvălui nici acum toate planurile mele. Dacă Sulla ajunge
în oraș încă în viață, și s-ar putea să nu se întâmple asta, îi vom trata legiunea ca pe o armată atacatoare,
distrugându-i pe câmpul de bătaie. Avem provizii de grâu, carne și sare cât să ne ajungă pentru multe
luni. Vom baricada orașul împotriva lui și îl vom nimici de pe ziduri. Chiar în aceste momente, intrarea și
ieșirea din Roma au fost oprite. Orașul este izolat.
— Dar dacă își lasă legiunea campată și vine la porțile orașului singur, pentru a-și cere intrarea
triumfală pe deplin meritată? întrebă un bărbat pe care Gaius nu-l cunoștea. Ai risca să-ți atragi mânia
Senatului, te-ai autoproclama dictator?
Un timp îndelungat, Marius rămase tăcut, apoi își înălță capul și spuse încet, aproape șoptind:
— Dacă Sulla vine singur, îl voi secera. Senatul nu mă va face trădător al statului. Am susținerea lor în
tot ceea ce fac.
Măcar atât era adevărat: niciun om cu influență nu ar fi îndrăznit să propună vreo moțiune care să-l
condamne pe general. Poziția sa era clară.
— Acum, domnilor, însărcinările voastre pentru mâine.
•
Cornelia așteptă răbdătoare în camera ei până ce tatăl ei terminase, lăsând să treacă furtuna, fără a o
atinge.
— Nu, tată. Nu îl vei încolți. Va fi soțul meu și tu îl vei primi în casa noastră când va sosi timpul.
Cinna se învineți din nou de furie.
— Mai degrabă îl voi vedea putrezind! Se strecoară precum un hoț în casa mea și tu stai acolo, ca o
bucată de marmură, și îmi zici că trebuie să accept? Nu voi face una ca asta, până ce trupul lui nu va
zăcea sfâșiat la picioarele mele!
Cornelia suspină ușor, așteptând ca șuvoiul de furie să se oprească. Astupându-și urechile la țipetele
lui, numără florile pe care le putea vedea de la geam. Într-un final, tonul bărbatului se schimbă, iar fata
își întoarse atenția la tatăl ei, care se uita la ea gânditor.
— Îl iubesc, tată, iar el mă iubește. Îmi pare rău că ți-am făcut casa de rușine, dar căsătoria va șterge
totul, în ciuda bârfelor. Îți mai amintești că mi-ai spus că îmi pot alege bărbatul pe care îl doresc?
— Ești însărcinată?
— Nu, din câte știu eu. Nu va fi niciun semn atunci când ne vom căsători, nu vor exista spectacole
publice.
Tatăl ei aprobă din cap, părând cumva mai bătrân și mai puțin pornit.
Cornelia se ridică și își puse mâinile pe umerii lui.
— Nu vei regreta.
— Îl cunosc pe acest hoț care ți-a răpit inocența?
 — Da, sunt sigură, zâmbi Cornelia, ușurată de schimbarea de atitudine. Este Gaius Iulius Caesar,
nepotul lui Marius.
Cinna ridică din umeri.
— Am auzit de numele acesta.
 • Capitolul 26 •

Cornelius Sulla sorbi din vinul răcoros la umbra cortului său, admirând tabăra legiunii. Era ultima
noapte pe care trebuia s-o îndure departe de iubita sa cetate, Roma. Se cutremură ușor în adierea
brizei, înfiorându-se poate și în așteptarea conflictului ce urma să vină. Știa oare toate aspectele planului
lui Marius sau vulpoiul bătrân îl va lua prin surprindere? Mesaje oficiale de bun venit zăceau pe masă,
neluate în seamă din pricina faptului că nu reprezentau decât o formalitate.
Padacus se apropie călare, oprind printr-o manevră ostentativă, ridicând calul pe picioarele din spate.
Sulla îi zâmbi. „Atât de tânăr și un bărbat atât de frumos”, se gândi el.
— Tabăra e sigură, generale, strigă Padacus în timp ce descăleca.
Fiecare centimetru din armura sa strălucea, lustruit conștiincios, iar pielea era moale și îmbibată cu
ulei. „Un tânăr Hercule, se gândi Sulla pe când primea salutul și răspundea. Loial până la moarte, totuși,
ca un câine bine strunit.”
— Mâine-noapte vom intra în oraș. Asta e ultima noapte petrecută pe pământ tare, într-un trai de
barbar, îi spuse Sulla, preferând să prezinte acea imagine simplă, nicidecum realitatea paturilor moi și a
așternuturilor de preț din cortul generalului.
Inima lui era alături de oameni, dar privațiunile vieții de legionar nu îl încântaseră niciodată pe consul.
— Îți vei împărtăși planurile, Cornelius? Toți ceilalți sunt nerăbdători să știe cum vei aborda lucrurile
cu Marius.
Padacus mersese prea departe în entuziasmul său, iar Sulla ridică o mână.
— Mâine, prietene! Mâine va fi suficient timp pentru pregătiri. Mă voi retrage devreme în seara asta,
după ce voi mai bea încă un pic de vin.
— Dorești… companie? întrebă Padacus încet.
— Nu. Așteaptă. Trimite-mi vreo două târfe frumoase. Vreau să văd dacă mai am ceva nou de învățat.
Padacus își plecă fruntea de parcă ar fi fost lovit în cap. Se întoarse la calul lui și plecă în galop.
Sulla îi urmări retragerea arogantă și oftă, aruncând restul de vin din cupă în țărâna neagră. Era a treia
oară când tânărul i se oferise și Sulla trebuia să recunoască faptul că devenise o problemă. Hotarul
dintre adorație și ură era foarte lesne de trecut pentru Padacus. Ar fi fost mai bine să îl trimită la altă
legiune înainte să creeze probleme care nu puteau fi trecute cu vederea. Oftă din nou și intră în cort,
închizând învelitoarea din piele în spatele lui printr-o smucitură.
Lampa fusese aprinsă de sclavi, podeaua era acoperită cu covoare și cu pânze. Într-o cupă mică ardea
un ulei cu miros dulce, un amestec rar care îi plăcea. Sulla inspiră adânc și surprinse cu coada ochiului
pe cineva apropiindu-se de el din partea dreaptă. Se prăbuși pe spate, ferindu-se, și simți ceva sfâșiind
aerul de deasupra lui. Sulla lovi cu picioarele sale puternice, iar atacatorul căzu la pământ. În timp ce
asasinul se rostogolea, Sulla îi prinse mâna cu cuțitul într-o strânsoare zdrobitoare. Se ridică, astfel încât
apăsa cu toată greutatea pe pieptul omului și zâmbi văzând cum expresia adversarului trece de la furie
și frică la surpriză și disperare.
Sulla nu era un om firav. Era adevărat că nu agrea testele extreme de bravură ale romanilor, în care
rănile și cicatricile arătau curajul, dar se antrena în fiecare zi și lupta în fiecare confruntare. Încheieturile
sale erau tari ca fierul și nu-i fu greu să întoarcă lama cuțitului în interior, până când fu îndreptată către
gâtul omului.
— Cât de mult te-a plătit Marius? rânji Sulla disprețuitor, vocea trădându-i puțin încordarea.
— Nimic. Te omor de plăcere.
— Amator și la vorbă, și la faptă! continuă Sulla apăsând lama cuțitului mai aproape de beregata care
zvâcnea. Gărzi! Prezentați-vă la consulul vostru! strigă el și, în câteva secunde, omul fu țintuit la pământ,
iar Sulla putu să se ridice și să se scuture de praf.
Căpitanul gărzilor intrase odată cu mulțimea de oameni. Era palid, dar reuși să ofere un salut
respectuos.
— Se pare că un asasin s-a strecurat în tabără și în cortul consulului Romei, fără să fie prins, spuse
Sulla liniștit, înmuindu-și degetele într-un bol cu apă parfumată aflat pe masa de stejar și apoi ținându-le
pentru a fi șterse de o sclavă.
Căpitanul gărzilor inspiră adânc, pentru a se calma.
— Vom scoate de la el prin tortură numele stăpânilor săi. Eu însumi voi supraveghea interogatoriul.
Cu permisiunea ta, generale, îmi voi depune demisia mâine-dimineață.
— Nu agreez să fiu acostat în propriul cort, continuă Sulla de parcă omul nu ar fi spus nimic. Este atât
de vulgar ca un incident josnic să-mi tulbure odihna astfel!
Se aplecă și ridică pumnalul, ignorând zbaterea frenetică a posesorului său, în timp ce soldații cu
chipuri crunte îl legau înfiorător de strâns. Întinse lama subțire către căpitanul neliniștit.
— M-ai lăsat neprotejat. Ia asta. Du-te la tine în cort și ia-ți gâtul cu ea. Îți voi ridica trupul în… două
ore?
Omul dădu din cap țeapăn, luând cuțitul. Salută din nou, se întoarse pe călcâie și ieși din perimetrul
cortului.
Padacus puse o palmă fierbinte pe brațul lui Sulla.
— Ești rănit?
— Sunt bine, spuse Sulla, trăgându-și mâna iritat. Pe toți zeii, era un singur om! Marius trebuie să
aibă o opinie foarte proastă despre mine.
— Nu știm dacă nu cumva era însoțit. Voi pune gărzi de jur împrejurul cortului tău în seara asta.
— Nu, zise Sulla scuturând din cap. Să-l las pe Marius să creadă că m-a speriat? Le voi păstra în
așternut pe cele două târfe pe care mi le aduci și mă voi asigura că una din ele este trează toată noaptea.
Adu-le și scapă de toată lumea. Cred că mi-a venit cheful de o distracție vicioasă.
Padacus salută elegant, dar Sulla văzu botul pe care îl făcu atunci când se întoarse. Omul reprezenta
un risc evident. Nu va ajunge înapoi la Roma. Un fel de accident… o cădere de pe minunatul său
armăsar. Perfect.
Rămas în sfârșit singur, Sulla se așeză pe un pat jos, netezind cu o mână materialul delicat. De afară,
se auzi o tuse delicată de femeie, iar Sulla zâmbi de plăcere.
Cele două fete care intrară la chemarea lui erau curate, suple și îmbrăcate bogat. Amândouă erau
frumoase.
— Minunat, suspină Sulla, bătând cu palma așternutul de lângă el.
Dincolo de toate defectele lui, Padacus avea ochi pentru femeile cu adevărat frumoase, un dar mai
degrabă irosit în circumstanțele date.
•
Marius se încruntă la nepotul său.
— Nu îți contest decizia de a te însura! Cinna va fi astfel un susținător important al carierei tale. Îți va
folosi atât politic, cât și personal să te însori cu fata lui. Totuși, pun sub semnul întrebării alegerea
momentului. Legiunea lui Sulla poate ajunge la porțile orașului mâine-seară, iar tu vrei să-ți aranjez o
nuntă cu așa mare grabă?
Un legionar alergă la general, încercând să salute cu un braț plin de pergamente și de documente.
Marius ridică o mână să-l oprească.
— Ai discutat anumite planuri cu mine, în caz că lucrurile nu merg cum trebuie mâine? întrebă Gaius
cu o voce scăzută.
Marius încuviință din cap și se întoarse către soldat.
— Așteaptă afară. Te voi chema când am terminat aici.
Omul se strădui să salute din nou și părăsi repede încăperea din cazarmă a generalului. În momentul
în care nu mai puteau fi auziți, Gaius vorbi din nou:
— Dacă se-ntâmplă ca lucrurile să nu ne meargă bine… iar eu trebuie să plec din oraș, nu o voi lăsa
pe Cornelia nemăritată.
— Nu poate veni cu tine! se stropși Marius.
— Nu. Dar nu o pot lăsa fără numele meu drept pavăză. Poate fi însărcinată.
Nu putea suporta faptul că trebuia să admită cât de serioasă era relația lor. Era un lucru privat între
ei, dar numai Marius putea interveni astfel încât sacrificiile și preoții să fie gata în scurtul timp rămas, și
trebuia făcut să înțeleagă situația.
— Înțeleg. Tatăl ei știe despre… intimitatea voastră?
Gaius aprobă din cap.
— Atunci suntem norocoși că nu e la ușă cu un bici. Destul de corect totuși. Voi face pregătirile pentru
cea mai scurtă ceremonie de rostire a jurămintelor. Mâine în zori e bine?
Gaius zâmbi dintr-odată, eliberat de o tensiune care îl chinuia.
— Așa mai merge, râse Marius drept răspuns. Pe toți zeii, Sulla nici nu se vede în zare, și va fi o cale
lungă pentru a-mi lua Roma înapoi! Mă tem că ești prea pesimist, având cele mai negre presimțiri.
Mâine-seară, graba ta de-acum va părea ridicolă, atunci când vom înfige capul bătrânului Sulla într-o
țeapă, dar nu mai contează. Du-te. Cumpără o togă de nuntă și cadouri. Trimite toate socotelile la mine.
Îl bătu pe Gaius pe spate. Ah, și treci pe la Catia în drumul tău. E o doamnă în vârstă care face uniforme
pentru bărbați. Se va gândi la câteva lucruri trebuincioase, și va ști și de unde pot fi procurate într-un
răstimp așa de scurt. Du-te!
Gaius plecă, chicotind.
Imediat ce nepotul său se făcu nevăzut, Marius își chemă ajutorul cu un strigăt și întinse sulurile de
pergament pe masă, împiedicând marginile să se îndoaie cu greutăți șlefuite din plumb.
 — În regulă, tinere, îi spuse el soldatului. Cheamă centurionii pentru încă o întâlnire. Vreau să aud
orice idee nouă, oricât ar fi de ciudată. Ce am trecut cu vederea? Ce plănuiește Sulla?
— Poate te-ai gândit deja la toate, generale.
— Niciun om nu se poate gândi la toate; tot ceea ce putem face este să fim gata pentru orice.
Cu un semn, Marius îl trimise la îndatoririle sale.
•
Gaius îl găsi pe Cabera jucând zaruri cu doi dintre legionarii lui Marius. Bătrânul era prins de joc, iar
Gaius își stăpâni nerăbdarea, în timp ce acesta mai aruncă o dată și bătu din palmele sale bătrâne cu
evidentă plăcere. I se înmânară monedele câștigate, iar Gaius îi apucă brațul înainte ca o altă rundă să
poată începe.
— Am vorbit cu Marius. Poate aranja ceremonia pentru mâine în zori. Am nevoie azi de ajutor pentru a
fi gata totul mâine.
Cabera se uită cu băgare de seamă la el în vreme ce își îndesa câștigurile în roba maro, cam
zdrențuită. Făcu un semn din cap soldaților, iar unul din ei îi dădu mâna un pic abătut înainte de a se
îndepărta.
— De-abia aștept să o cunosc pe fata asta care a avut un impact așa de mare asupra ta. Presupun că
este grozav de frumoasă.
— Desigur! Este o tânără zeiță. Ochi dulci căprui și păr blond. Nici nu îți poți închipui!
— Nu. Pentru că nu am fost niciodată tânăr. M-am născut un om bătrân și plin de riduri, spre
surprinderea mamei mele, răspunse Cabera serios, făcându-l pe Gaius să râdă.
Se simțea îmbătat de emoție, umbra amenințătoare a venirii lui Sulla fiind alungată într-un ungher al
minții.
— Marius mi-a dat pe mână băierile pungii, dar magazinele închid foarte devreme. Nu mai avem timp
de pierdut. Haide!
Gaius îl trase pe Cabera de mână, iar bătrânul chicoti, bucurându-se de entuziasmul tânărului.
•
În timp ce seara se așternea peste oraș, Marius îi lăsă pe centurioni și merse pentru a face o altă
inspecție pe zidurile de apărare. Își întinse mădularele din mers, auzind și simțindu-și spatele trosnind,
înțepenit de atâta stat aplecat asupra planurilor, preț de ore și ore. Un gând îi fulgeră alarmant prin
minte, amintindu-i cât de nesăbuit era să meargă prin oraș după lăsarea întunericului, chiar și fiind în
vigoare interdicția de a ieși din casă după o anumită oră. Alungă acest gând înălțând din umeri. Roma nu
i-ar fi făcut niciodată rău. Știa că își iubea fiul mult prea mult.
Ca un răspuns la gândurile lui, simți vântul proaspăt și călduț mângâindu-i chipul, uscând sudoarea
care îi cursese pe obraji în cazarma înghesuită. Când Sulla va fi îndepărtat, va avea grijă să construiască
o clădire mai mare pentru legiunea romană. Exista o mahala sărăcăcioasă chiar lipită de cazarmă, și
putea fi pusă la pământ din ordin senatorial. Își imagină măreața construcție și se văzu întreținându-se
cu lideri străini în sălile mari. Vise cu ochii deschiși, dar cât de plăcut era să viseze în timp ce mergea pe
străzile tăcute, acompaniat doar lipăitul sandalelor sale care întrerupea tăcerea deplină.
Putea vedea de departe siluetele oamenilor săi aflați pe ziduri, profilându-se pe fundalul cerului
spuzit de stele. Unii stăteau nemișcați, iar alții își făceau rondurile fixe, intersectându-se în traseul lor.
Dintr-o privire își putea da seama că erau în alertă. Oameni de ispravă. Cine putea ști ce-i aștepta data
viitoare când avea să se lase întunericul? Ridică din umeri din nou, ca pentru sine, și se bucură că nu îl
văzu nimeni pe străzile slab luminate. Sulla va veni și va fi întâmpinat cu răceala oțelului. Nu avea rost
să își facă griji; Marius luă o gură de aer proaspăt, liniștindu-se pe dinăuntru. Zâmbi vesel atunci când
prima din multele santinele îl opri.
— Tinere brav! Ține dreaptă sulița aceea, un pilum este o armă de temut într-o mână puternică. Așa.
M-am gândit să fac o vizită acestei secțiuni. Știi, nu pot suporta așteptarea. Tu poți?
Santinela salută grav:
— Nu mă deranjează, domnule. Puteți trece.
— Brav soldat, spuse Marius bătând santinela pe umăr. Nu vor trece de tine.
— Nu, domnule.
Legionarul îl privi cum se îndepărtează și încuviință pentru sine. Bătrânul era încă flămând.
Marius urcă treptele către zidul cel nou pe care îl construise legiunea lui de jur împrejurul porților
vechi ale Romei. Era o construcție solidă și masivă, din blocuri grele care se îmbinau, cu o pasarelă largă
în vârf, unde un zid mai mic avea să-i apere oamenii împotriva arcașilor. Marius își odihni mâinile pe
piatra netedă și privi în adâncul nopții. Dacă el ar fi fost Sulla, cum ar fi luat orașul cu asalt?
Legiunea lui Sulla avea mecanisme de asediu uriașe, arcuri masive, aruncătoare de pietre și
catapulte. Marius folosise fiecare din aceste tipuri de armament și se temea de toate. Era conștient de
faptul că, pe lângă pietrele mari pentru dărâmarea zidului, Sulla își putea folosi mecanismele pentru a
azvârli încărcături mai mici, ce aveau să-i facă bucăți pe acei soldați prea lenți să se ferească. Se va folosi
de foc, aruncând butoaie cu catran peste ziduri pentru a aprinde clădirile interioare. Cu suficiente
butoaie, oamenii de pe ziduri vor fi arși din spate, devenind o țintă ușoară pentru arcași. Marius
dezmembrase câteva clădiri din lemn de pe lângă zid, oamenii lui dovedindu-se eficienți și rapizi. Pentru
cele pe care nu le putea muta, pusese cantități mari de apă la îndemână, alături de echipe antrenate să
le folosească. Era o idee nouă pentru Roma, una pe care trebuia s-o investigheze mai îndeaproape când
avea să se încheie lupta. În fiecare vară, focul mistuia diverse case din oraș, câteodată întinzându-se la
alte clădiri înainte să poată fi oprit de o stradă lată sau de un zid mare de piatră. Un grup mic, cu apă la
îndemână…
Se frecă la ochi, apăsat, folosindu-și pumnii. Prea mult timp pierdut gândind și plănuind. Apuca
numai câteva ore de somn de săptămâni întregi, iar oboseala își spunea cuvântul, chiar și în cazul unui
om atât de vânos precum el.
Zidul trebuia escaladat cu scări. Era puternic, dar legiunile romane fuseseră antrenate în cucerirea
fortărețelor și a castelelor. Tehnicile erau acum arhicunoscute. Marius murmură pentru sine, știind că
santinela cea mai apropiată se afla prea departe pentru a-i auzi vocea.
— Nu s-au luptat niciodată cu romani, mai ales cu cei care își apără propriul oraș. Acesta e adevăratul
nostru avantaj. Îl știu pe Sulla, dar și el mă știe pe mine. Ei au avantajul mobilității, dar noi avem
fortăreața și moralul. Nu oamenii mei sunt cei care atacă Roma, până la urmă.
Înveselit de propriile gânduri, Marius își continuă inspecția, până la secțiunea zidului. Vorbi cu fiecare
om în parte, amintindu-și nume pe ici, pe colo, îi întrebă despre progresul, promovările lor și despre cei
dragi. Nu se simțea nicio urmă de slăbiciune în cei cu care vorbi. Toți erau câini de vânătoare ageri,
nerăbdători să omoare pentru el.
Când sfârși de inspectat secțiunea aceea și coborî din nou pe străzile întunecate, Marius se simțea
îmbărbătat de încrederea sinceră a oamenilor în deciziile lui. Îi vor fi alături până la capăt; nici el n-avea
să-i părăsească. Prinse să fredoneze o melodie militară și o porni spre cazarmă cu inima ușoară.
 • Capitolul 27 •

Gaius Iulius Caesar zâmbi, în ciuda slăbiciunii și a nervozității pe care o simți în stomac. Cu ajutorul
cusătoresei lui Marius, trimisese diverși servitori să cumpere lucruri trebuincioase și să organizeze
ceremonia mare parte din noapte. Știuse că festivitatea trebuia să fie simplă și fusese uimit să vadă ațâți
membri ai nobilitas așteptând în răcoarea dimineții. Veniseră senatori, aducându-și familiile și sclavi la
templul lui Jupiter. Fiecare privire pe care o întâlnea era urmată de un zâmbet, iar mireasma catifelată a
florilor și a lemnului aromat care ardea mocnit se simțea puternic în aer. Marius și Metella se aflau acolo,
la intrarea în templul de marmură, iar Metella își ștergea lacrimi din colțul ochilor. Gaius îi salută agitat
pe amândoi, în timp ce-și aștepta mireasa să ajungă. Răsuci mânecile togii sale de nuntă, tăiată adânc la
gât pentru a dezvălui un ametist triunghiular atârnat de un lanț firav de aur.
Își dori ca Marcus să fie aici. Ar fi fost de ajutor să aibă pe cineva care îl cunoștea cu adevărat. Toți
ceilalți făceau parte din lumea în care trebuia să se integreze: Tubruk, Cabera, Marius, chiar și Cornelia.
Brusc, fu izbit de revelația că, pentru a face ca totul să pară real, avea nevoie de cineva pe care-l putea
privi în ochi și care să-i cunoască toate amănuntele călătoriei sale prin viață până acolo. În loc de asta,
Marcus era plecat în ținuturi străine, un aventurier sălbatic, cum dorise întotdeauna să fie. Până la
întoarcerea sa, ziua nunții urma a fi o amintire pe care nu o vor împărtăși niciodată.
În templu era destul de frig și Gaius tremură înfiorat, simțindu-și pielea furnicându-l, iar părul
zbârlindu-i-se. Se afla într-o încăpere plină de oameni care nu îl cunoșteau.
Dacă tatăl său ar fi trăit, s-ar fi putut întoarce spre el, în timp ce toți o așteptau pe Cornelia. Poate că
și-ar fi împărtășit un zâmbet sau i-ar fi făcut cu ochiul, spunând: „Uite ce am făcut”.
Gaius simți cum lacrimile îi umpleau ochii și se uită în sus, la tavanul boltit, dorindu-și ca ele să nu i
se rostogolească pe obraji. Înmormântarea tatălui său reprezentase sfârșitul liniștii mamei sale. Tubruk
clătinase din cap atunci când Gaius îl întrebase dacă femeia putea veni. Bătrânul gladiator o iubea
foarte mult, știa asta. Poate că întotdeauna fusese așa.
Gaius își drese glasul și își îndreptă gândurile către momentul prezent. Trebuia să lase copilăria în
urmă. Se aflau mulți prieteni în încăpere, își spuse. Tubruk era ca un unchi, cu afecțiunea lui posacă, iar
Marius și Metella păreau că îl acceptaseră fără nicio rezervă. Marcus trebuia să fie aici. Îi datora asta.
Gaius spera ca Cinna să fie mulțumit. Nu vorbise cu el de când îi ceruse mâna Corneliei oficial,
pentru a trece de la tată la soț. Nu fusese o întâlnire fericită, deși senatorul își păstrase atitudinea
demnă, de dragul ei. Cel puțin fusese generos cu zestrea Corneliei. Cinna îi înmânase actele unei case
spațioase într-o zonă prosperă a Romei. Odată cu sclavii și cu gărzile ce însoțeau darul, Gaius simți cum
grijile i se împuținează. Ea ar fi fost în siguranță acum, nu mai conta ce se întâmpla. Se încruntă. Trebuia
să se deprindă cu noul nume, lepădându-l pe cel vechi odată cu celelalte semne ale tinereții. Iulius.
Numele tatălui său. Suna bine, deși bănuia că va rămâne întotdeauna Gaius pentru cei care îl
cunoscuseră de mic. Tatăl său nu trăise să-l vadă adoptându-și numele de adult, iar asta îl întristă. Se
gândea dacă părintele își putea vedea singurul fiu, de acolo unde se afla, și spera că da, dorindu-și ca
măcar pentru acel moment să-i împărtășească mândria și dragostea.
Se întoarse și zâmbi slab spre Cabera, care se uită la el cu o expresie acră, părul său delicat fiind încă
ciufulit la spate de la trezitul la o oră considerată de el drept cel puțin neomenească. Purta la rândul său
o robă nouă, maro, pentru a celebra ocazia, împodobită cu o simplă broșă de cositor, un model cu o lună
cu fața lătăreață care stătea mândră, încastrată în metal. Iulius recunoscu stilul și lucrătura Alexandriei
și îi zâmbi lui Cabera, care se scărpină viguros la subraț. Iulius continuă să zâmbească și, după câteva
secunde, chipul bătrânului reflectă un răspuns vesel, în ciuda grijilor sale.
Viitorul era întunecat pentru Cabera, așa cum se întâmplase mereu atunci când făcuse parte dintr-un
destin special. Bătrânul simți din nou iritare, întrucât nu i se dezvăluiau căile care aveau legătură cu
viața sa, dar neliniștile aduse de îndoielile sale nu-l puteau împiedica să se bucure de veselia tinerească
pe care o simțea venind dinspre Iulius precum o adiere proaspătă.
O nuntă era ceva minunat, chiar și una înjghebată atât de repede precum aceea. Toată lumea era
fericită și, măcar pentru un răstimp scurt, problemele care urmau să vină puteau fi uitate, sau cel puțin
ignorate până la lăsarea serii.
Iulius auzi pași răsunând pe marmura din spatele lui, se întoarse și îl văzu pe Tubruk părăsindu-și
locul și apropiindu-se de altar. Administratorul moșiei părea același ca de obicei, puternic, bronzat și
sănătos, iar Iulius îi strânse mâna, simțind-o ca pe un lucru care îi oferea stabilitate și siguranță.
— Păreai un pic pierdut acolo. Cum te simți? întrebă Tubruk.
— Agitat. Mândru. Uimit că au venit atât de mulți.
Tubruk se uită cu interes reînnoit la mulțime și se întoarse cu sprâncenele ridicate.
 — Aproape toată puterea din Roma este în încăperea asta. Tatăl tău ar fi fost mândru de tine. Eu sunt
mândru de tine. Tăcu pentru un moment, nesigur dacă să continue. Mama ta a vrut să vină, însă era
prea slăbită.
Iulius dădu din cap și Tubruk îi lovi brațul cu afecțiune înainte să meargă la locul său, câteva rânduri
mai în spate.
— În satul meu, e suficient să iei o fată de păr și să o târăști la tine în colibă, vociferă Cabera șocându-l
pe preot și făcându-l să-și piardă expresia inspirată. Văzând asta, bătrânul continuă vesel: Dacă nu
merge, îi dai tatălui său o capră și apuci pe una dintre surorile ei. Mult mai simplu așa: fără supărări și
lapte de capră pe degeaba pentru tată. Am avut o turmă de treizeci de capre când am fost puștan, dar a
trebuit să le dau pe majoritatea, rămânând cu suficiente pentru a mă putea întreține. Nu a fost o alegere
înțeleaptă, dar ar fi fost culmea s-o regret, nu?
Preotul se înroșise la auzul acestor referințe la practicile barbare, numai că Iulius chicoti.
— Bătrâne șarlatan! Vrei doar să șochezi acești cetățeni cinstiți ai Romei.
Cabera pufni zgomotos.
— Poate, recunoscu el, amintindu-și ce necazuri stârnise când încercase să-și ofere ultima capră
pentru o noapte de plăcere. Păruse de bun-simț la vremea respectivă, dar tatăl fetei luase o suliță de pe
perete și îl alergase pe tânărul Cabera până pe dealuri, unde trebuise să se ascundă pentru trei zile și
trei nopți.
Preotul se uită la Cabera cu dezgust. El era nobil, dar în rolul său religios purta o togă crem cu o glugă
ce-i dezvelea vederii doar fața. Așteptă răbdător, împreună cu ceilalți, sosirea miresei. Iulius îi explicase
faptul că trebuia să fie o ceremonie cât mai simplă posibil, pentru că unchiul său ar fi dorit să plece cât
mai devreme. Preotul își scărpinase barba, vizibil deranjat, înainte ca Iulius să-i strecoare un mic săculeț
cu monede în robă ca „ofrandă” pentru templu. Chiar și nobilii aveau plăți de făcut și datorii de achitat.
Avea să fie o ceremonie scurtă. După ce Cornelia va fi adusă înăuntru pentru a fi dată de tatăl său, vor fi
rugăciuni închinate lui Jupiter, Marte și Quirinius. Un augur fusese plătit cu aur pentru a prezice avere
și fericire pentru amândoi. Vor urma jurămintele, iar Iulius va așeza un inel simplu de aur pe degetul ei.
Va fi soția lui. El va fi soțul ei. Simți transpirația umezindu-i subsuorile și încercă să-și alunge starea de
neliniște.
Se întoarse din nou și se uită direct în ochii Alexandriei, care era îmbrăcată într-o rochie simplă,
purtând o broșă de argint. În ochii fetei străluceau lacrimi, dar îl salută înclinând din cap și parcă se mai
liniști.
De undeva din spate începu să se reverse o muzică delicată, ridicându-se pentru a umple tavanul
boltit, ca fumul înmiresmat ce se vărsa din cădelnițe. Iulius își roti privirea, respirația i se opri pentru o
clipă, iar tot restul fu dat uitării.
Cornelia își făcuse apariția, pășind semeață într-o rochie crem cu un voal auriu fin, la brațul tatălui
său, care se vedea clar că nu izbutea să nu zâmbească mândru. Părul ei fusese vopsit într-o nuanță mai
închisă, iar ochii păreau a avea aceleași tonuri calde. La gâtul ei se afla un rubin de mărimea unui ou,
încastrat în aur, contrastând cu pielea ei albă. Părea frumoasă și fragilă. Pe cap avea o cunună mică, din
verbină și sovârf. Le putea simți mirosul, tot mai puternic pe măsură ce Cornelia și tatăl ei se apropiau.
Cinna îi dădu drumul la mână când ajunseră în dreptul lui Iulius, rămânând cu un pas în urmă.
— O las pe Cornelia în grija ta, Gaius Iulius Caesar, spuse el oficial.
— O accept în grija mea, încuviință Iulius.
Se întoarse spre ea, iar Cornelia îi făcu cu ochiul.
În timp ce îngenuncheară, simți din nou mirosul florilor din cununa ei și nu se putu împiedica să
privească la capul ei plecat. Se gândi dacă ar fi iubit-o dacă nu o cunoștea pe Alexandria sau dacă ar fi
întâlnit-o înainte să meargă la casele unde femeile puteau fi cumpărate pentru o noapte sau chiar
pentru o oră. Nu ar fi fost pregătit pentru asta, nu atunci, cu un an și cu o viață în urmă. Rugăciunile
urzeau un murmur liniștitor, deasupra capetelor lor, iar Iulius era mulțumit. Ochii ei erau delicați
precum noaptea de vară.
Restul ceremoniei se pierdu în ceață pentru el. Jurămintele simple fură rostite: „Unde mergi tu, acolo
voi merge și eu”. Îngenunche sub povara mâinii preotului aproape preț de o veșnicie, apoi ieșiră afară, la
soare, mulțimea aplaudă și strigă: „Felicitas!”, iar Marius își luă la revedere bătându-l cu putere peste
umăr.
— Ești un bărbat acum, Iulius. Sau te va face ea foarte curând, spuse el tare, cu o sclipire în ochi. Porți
numele tatălui tău. Ar fi fost mândru de tine.
— Mă vrei pe ziduri acum? zise mirele strângându-i mâna puternic.
— Cred că ne putem lipsi de tine pentru câteva ore. Vino la mine la patru după-amiază. Cred că până
atunci Metella se va fi oprit din plâns.
Rânjiră unul la altul ca doi băieței, iar Iulius fu lăsat pentru un moment singur cu mireasa sa într-o
mulțime de urări. Alexandria veni la el, iar el zâmbi, încordat dintr-odată. Părul negru al fetei era prins
cu o bentiță din metal, iar văzând-o lui Iulius i se uscă gâtul. Un trecut atât de bogat se oglindea în ochii
aceia!
— Porți o broșă foarte frumoasă, spuse el.
Ea ridică mâna și-o mângâie.
— Ai fi surprins cât de mulți au întrebat de ea în dimineața asta. Am deja câteva comenzi.
— Afaceri în ziua nunții mele! exclamă el și ea aprobă fără a se arăta stânjenită.
— Fie ca zeii să-ți binecuvânteze casa, spuse ea oficial.
Plecă, iar Iulius se întoarse și o văzu pe Cornelia uitându-se la el întrebător. O sărută.
— Este foarte frumoasă, cine e? spuse ea, vocea trădându-i o urmă de îngrijorare.
— Alexandria. Este o sclavă în casa lui Marius.
— Nu se poartă ca o sclavă, răspunse Cornelia cu suspiciune.
— Mi se pare mie sau ești geloasă? râse Iulius.
Cornelia nu zâmbi, dar el îi luă mâinile duios într-ale lui.
— Ești tot ceea ce vreau. Frumoasa mea soție! Vino în noua noastră casă și-ți voi arăta.
Cornelia se relaxă în timp ce el o săruta cu foc, hotărându-se să afle tot ce se putea despre sclava
aceea cu bijuteriile.
•
Noua casă nu avea încă mobilă sau sclavi. Erau singuri acolo, iar vocile le rătăceau prin unghere,
purtate de ecou. Patul era un dar de la Metella, făcut din lemn sculptat închis la culoare. Cel puțin
exista o saltea deasupra șipcilor, și niște așternuturi noi.
Pentru câteva minute, părură stânjeniți, conștienți de greutatea noilor lor titluri.
— Cred că ar trebui să-ți dai toga jos, nevastă, spuse Iulius moale.
— Așa voi face, bărbate. Poate mă ajuți să-mi desfac părul. Pasiunea lor reveni și stânjeneala fu dată
uitării toată după-amiaza, în timp ce afară se încălzise.
Iulius se opri gâfâind, cu părul ud de transpirație.
— Voi fi frânt diseară, spuse el respirând greu.
O cută ușoară apăru pe fruntea Corneliei.
— Vei avea grijă?
— Deloc, mă voi arunca în luptă. Poate o să încep o luptă eu însumi, numai ca să te impresionez.
Cornelia trasă cu degetele o linie pe pieptul lui, adâncind pielea netedă.
— Mă poți impresiona în alte feluri.
— Nu pot chiar acum, dar dă-mi puțin timp, gemu el. Ochii ei sclipiră neastâmpărați, în timp ce își
mișca degetele delicate.
— Aș putea fi prea nerăbdătoare să aștept. Cred că îți pot trezi interesul.
După câteva momente, Iulius gemu din nou, mototolind cearșafurile cu pumnii strânși.
•
La ora patru, Iulius bătu la ușa cazărmii și i se spuse că generalul era pe ziduri, inspectând fiecare
sector. Iulius își schimbă toga cu o uniformă simplă de legionar, din piele și pânză. La brâu avea sabia
legată de centură, iar sub un braț ținea un coif. Se simțea un pic amețit după orele petrecute cu
Cornelia, dar descoperi că putea ține acea dorință într-un lăcaș ascuns înlăuntru. Se va întoarce la ea ca
un amant tânăr și viguros, dar acum era un soldat, nepotul lui Marius, antrenat de însuși viteazul
Renius.
Îl găsi pe Marius discutând cu un grup de ofițeri și rămase la câțiva pași distanță, uitându-se cum se
făceau pregătirile. Marius își împărțise legiunea în grupuri mici, mobile de câte șaisprezece oameni,
fiecare cu sarcini precise. Toate iscoadele raportară că Sulla se îndrepta direct către oraș, fără nicio
încercare de manevră sau de inducere în eroare. Se părea că Sulla va risca un atac direct; Marius totuși
suspecta faptul că un alt plan avea să se dezvăluie, în momentul în care armata devenea vizibilă. Dădu
ultimele ordine și strânse mâna tuturor ofițerilor înainte să-i trimită la posturile lor. Soarele trecuse de
zenit și mai rămăseseră doar câteva ore până la căderea serii.
Se întoarse către nepotul lui și rânji văzându-i expresia serioasă.
— Vreau să mergi pe zid cu mine, am nevoie de o minte proaspătă. Spune-mi orice ți-ar da prin gând
să îmbunătățești. Uită-te la oameni, la expresiile lor, la felul în care stau. Judecă-le moralul.
Iulius încă mai păstra o figură sumbră, iar Marius oftă exasperat.
— Și zâmbește, băiete! Ridică-le moralul. Se aplecă mai aproape de el. Mulți dintre acești oameni vor fi
morți până mâine-dimineață. Sunt experimentați, dar știu ce e frica. Unii nu vor fi prea fericiți că ne
înfruntăm propriul popor în luptă, deși am încercat să-i mut pe cei mai mulți dintre aceștia cât mai
departe de primul zid de asalt. Spune câteva cuvinte, la cât de mulți poți, nu conversații lungi, doar
observă ce fac și laudă-i. Întreabă-le numele și apoi folosește-l când răspunzi. Gata?
 Iulius încuviință, îndreptându-și spatele. Știa că felul în care li se înfățișa soldaților influența modul în
care aceștia îl percepeau. Dacă mergea cu umerii și cu spatele drept, oamenii îl vor lua în serios. Își
aminti de tatăl său, cum le spunea celor doi băieți despre felul în care să conducă soldații.
— Țineți-vă capul sus și nu vă cereți scuze decât dacă este absolut necesar. Atunci faceți-o o singură
dată, tare și clar. Nu vă plângeți, nu insistați, nu izbucniți niciodată. Gândiți-vă înainte să vorbiți cu un
om, iar apoi, când o faceți, folosiți doar câteva cuvinte. Oamenii respectă tăcerea; disprețuiesc guralivii.
Renius îl învățase cum să omoare un om cât mai repede și cât mai eficient. Încă mai învăța însă cum
se câștigă loialitatea.
Merseră încet de-a lungul unei secțiuni a zidului, oprindu-se și vorbind cu fiecare soldat în parte și
petrecând câteva minute în plus cu fiecare conducător de sector, ascultând idei și sugestii și felicitând
oamenii pentru pregătirea lor temeinică.
Iulius întâmpină privirile și le susținu, încuviințând din cap. Soldații îl recunoscură, încordați în mod
vizibil. Se opri lângă un omuleț cu pieptul cât un butoi, care ajusta un arc puternic din metal, încastrat
în piatra zidului.
— La ce distanță bate?
Soldatul salută prompt:
— Trei sute de pași, cu vântul în spate, domnule!
— Excelent! Mașinăria poate fi ochită?
— Un pic, nu foarte precis în acest moment. Atelierul lucrează la un suport care se mișcă.
— Bine. Arată destul de feroce.
Soldatul zâmbi mândru și frecă folosind o cârpă mecanismul care aducea înapoi brațele puternice în
locașul lor.
— Este o ea. Ceva atât de periculos trebuia să fie o femeie.
Iulius chicoti gândindu-se la Cornelia și la mădularele lui, care îl săgetau dureros.
— Care e numele tău, soldat?
— Trad Lepidus, domnule!
— Mă voi uita să văd câți inamici va doborî, Lepidus.
Omul zâmbi din nou.
— Vor fi câțiva, domnule. Nimeni nu intră în orașul meu fără permisiunea generalului, domnule.
— Brav soldat!
Iulius plecă mai departe, simțindu-se ceva mai încrezător. Dacă toți oamenii ar fi fost la fel de
credincioși precum Trad Lepidus, nu ar fi existat armată pe pământ care să cucerească Roma. Îl prinse
din urmă pe unchiul său, care tocmai primea să bea dintr-o sticluță de argint, scuipând instantaneu
conținutul.
— Pe Marte! Ce e acesta, oțet?
Ofițerul se chinui să nu zâmbească.
— Îndrăznesc să spun că ați fost obișnuit cu oțet mai bun, domnule. Alcoolul e un pic tare.
— Tare! Ba îți arde mațele, spuse Marius ridicând încă o dată sticluța. Apoi, se șterse la gură cu dosul
palmei. Excelent! Trimite un puști la intendent mâine-dimineață. Cred că o dușcă mică va fi exact ceea
ce le trebuie ofițerilor pentru a lupta cu frigul unei nopți de iarnă.
— Desigur, domnule, răspunse omul, încruntându-se ușor în timp ce încerca să calculeze profitul pe
care îl putea face ca unic furnizor pentru întreaga legiune.
Răspunsul îl încântase evident, și salută prompt atunci când Iulius trecu.
În sfârșit, Marius ajunse la mulțimea de trepte de piatră ce duceau în stradă, scări ce marcau sfârșitul
sectorului. Iulius vorbise, îi aprobase sau îi ascultase pe fiecare dintre cei aproximativ o sută de soldați
de pe partea aceea a zidului. Avea mușchii feței amorțiți și totuși se simți cotropit de o fărâmă din
mândria unchiului său. Erau oameni buni, iar a ști că se arătau cu toții gata să își sacrifice viața la
ordinul tău reprezenta un lucru minunat. Puterea este seducătoare, iar Iulius se bucură de căldura ei,
răzbătând dinspre unchiul său. Simți o emoție crescândă în timp ce aștepta împreună cu cetatea ca
generalul Sulla să vină, iar întunericul să se coboare.
•
Turnuri înguste de lemn fuseseră așezate la diferite intervale în jurul orașului. Pe când soarele
apunea, o santinelă strigă dintr-unul, iar alarma se propagă cu o viteză cumplită. Inamicul se zărea la
orizont, mărșăluind către oraș. Porțile fură închise pentru a-i împiedica intrarea.
— În sfârșit! Așteptarea mă chinuia, urlă Marius, ieșind din cazarmă în timp ce în tot orașul răsunau
note prelungi, din cornurile de avertizare.
Rezervele își ocupară pozițiile. Cei câțiva romani aflați încă pe străzi alergară către casele lor,
baricadându-se și zăvorându-și ușile împotriva invadatorilor. Oamenilor puțin le păsa cine conducea
orașul, atâta vreme cât familiile lor erau în siguranță.
 Întâlnirile Senatului fuseseră amânate în ziua aceea, iar senatorii se aflau la rândul lor în casele lor
maiestuoase împrăștiate prin oraș. Niciunul dintre ei nu plecase spre vest, deși câțiva își trimiseseră
familiile la moșiile de la țară, nedorind să le expună riscurilor. Câțiva apărură cu zâmbete reținute la
balcoane, privind orizontul în timp ce cornurile se văitau în orașul care se cufunda în întuneric. Alții
stăteau în băi sau în paturi și puseseră sclavi să le maseze mușchii încordați de frică. Roma nu fusese
atacată în întreaga ei istorie. Fuseseră întotdeauna prea puternici. Chiar și Hannibal preferase să
întâlnească legiunile Romei pe câmpul de luptă, mai degrabă decât să ia cu asalt porțile orașului.
Fusese nevoie de un bărbat ca Scipio pentru a lua capul lui și al fratelui său. Va fi Marius la fel de
capabil sau va fi Sulla cel care, în final, va ține Roma în mâna sa însângerată? Unul sau doi senatori
ardeau tămâie la altarele lor private ale zeilor casei. Îl susținuseră pe Marius, atunci când acesta
devenea tot mai influent în Roma, forțați fiind să se situeze de partea lui în mod public. Mulți mizaseră
cu propria viață pe succesul lui. Sulla nu fusese niciodată un om iertător.
 • Capitolul 28 •

La căderea serii fură aprinse torțe în tot orașul. Iulius se gândi cum li se părea zeilor, atunci când
aceștia priveau din tării: un ochi mare strălucitor, pe întinderea neagră al ținutului? „Noi ne uităm în sus,
în timp ce ei se uită în jos”, se gândi el.
Stătea cu Cabera, pe jos, ascultând veștile strigate de santinelele de pe ziduri, care se transmiteau din
gură în gură în miezul orașului, o vână de informații pentru cei care nu puteau vedea și auzi nimic. În
ciuda zgomotelor din jur, putea însă auzi tropăitul îndepărtat al cailor și al miilor de oameni înarmați.
Acesta umplea blândețea nopții crescând pe măsură ce soldații se apropiau.
Nu mai era niciun dubiu acum. Sulla își aducea legiunea chiar pe Via Sacra, la porțile orașului, fără să
încerce niciun subterfugiu. Santinelele raportară o coloană de oameni cu torțe întinsă pe kilometri în
întuneric, capătul pierzându-se dincolo de dealuri. Era o formație de marș pentru ținuturi prietenoase,
nu o strategie prudentă pentru întâlnirea cu o armată vrăjmașă. Încrederea unui marș atât de relaxat îi
făcu pe mulți să ridice din sprâncene și să se gândească la ce avea Sulla de gând. Un lucru era cert:
Marius nu era omul care să se teamă de încrederea în sine a adversarului.
•
Sulla își încleștă pumnii de nerăbdare pe măsură ce porțile și zidurile fortăreței începură să se ivească
în întuneric, strălucind de la lumina reflectată de torțele purtate de legiunea sa. Mii de luptători și încă
jumătate pe atât de susținători mărșăluiau în noapte. Zgomotul era ritmic și asurzitor, loviturile
picioarelor pe drumul de piatră răsunau în noapte, împresurând orașul. Ochii lui Sulla scânteiară în
bătaia torțelor și ridică alene mâna dreaptă. Semnalul se propagă, cornuri mari se auziră în noapte,
stârnind răspunsuri de-a lungul coloanei șerpuite de soldați.
Oprirea unei legiuni în mers necesita îndemânare și antrenament. Fiecare secțiune trebuia să se
oprească la ordin, altfel ar fi rezultat o îngrămădeală, precizia pierzându-se într-un haos general. Sulla se
întoarse și se uită în spate spre deal, satisfăcut pe măsură ce fiecare secțiune se oprea, torțele lor
rămânând nemișcate. Dură aproape jumătate de oră de la primul semnal până la ultimul, până când, în
sfârșit, stăteau toți pe Via Sacra, iar tăcerea firească a zonei de țară părea că îi îmbracă în veșmântul ei.
Legiunea lui aștepta ordine, răspândind luciri aurii.
Sulla trecu în revistă fortificațiile, imaginându-și sentimentele confuze ale tuturor celor din interior. Se
vor întreba de ce se oprise, șoptindu-și neliniștiți unul altuia, anunțându-i și pe cei care nu puteau vedea
marea procesiune. Cetățenii îi vor auzi cornurile răsunând și vor aștepta atacul în orice clipă.
Zâmbi. Marius se frământa la rândul său, așteptând următoarea mișcare. Trebuia să aștepte, asta era
slăbiciunea principală a unei fortificații: se puteau doar apăra, având hărăzit un rol pasiv.
Sulla își acordă un răgaz, făcând semn să-i fie adus vin rece. Odată cu gestul, observă poziția oarecum
rigidă a unui purtător de torță. De ce era omul atât de încordat? Se înclină în șa și observă firul
strălucitor de ulei fierbinte care se scurgea din torță către mâna neprotejată a sclavului. Sulla privi ochii
sclavului, care reveneau stăruitor la lichidul fierbinte. Uleiul purta cumva cu sine și o flacără? Căldura ar
fi fost teribilă; lichidul cleios s-ar fi lipit de carne, arzând brațul omului. Sulla privi cu interes, observând
sudoarea de pe fruntea sclavului și făcând un pariu cu sine însuși asupra a ceea ce se va întâmpla când
uleiul va atinge pielea.
Credea în semne și, într-un asemenea moment, în fața porților Romei, știa că zeii îi vor privi. Era acesta
un mesaj din partea lor, un semnal pe care Sulla să-l interpreteze? Cu siguranță că era iubit de zei, așa
cum o arăta poziția sa solemnă, își făcuse planurile cu simț de răspundere, dar dezastrul era oricând
posibil cu un adversar ca Marius. Flăcările din picăturile de ulei atinseră pielea sclavului. Sulla ridică o
sprânceană, cu colțurile gurii strâmbându-i-se de surpriză. În ciuda durerii evidente, omul rămase
nemișcat, ca o stană de piatră, lăsând uleiul să îi curgă pe încheietură și să cadă în praful drumului.
Sulla putea vedea flăcările lingându-i mâna cu o sclipire galbenă delicată, însă omul nu se mișcă din loc.
— Sclavule! strigă el.
Omul se întoarse să își privească stăpânul. Încântat, Sulla zâmbi la văzul statorniciei lui.
— Ești scutit. Pansează mâna aia. Curajul tău este un semn bun pentru seara asta.
Omul se plecă recunoscător, stingând micile flăcărui de pe piele cu mâna cealaltă. Se îndepărtă, cu
fața roșie, gâfâind de ușurare. Sulla acceptă grațios o cupă rece care îi fu întinsă și închină zidurilor
orașului, cu ochii ascunși atunci când o înclină și gustă din vin. Nu trebuia să facă nimic, decât să
aștepte.
•
Marius apucă plin de iritare marginea zidului masiv de apărare.
— Ce face? murmură pentru sine.
 Putea vedea legiunea lui Sulla întinzându-se în depărtare, oprită la un mai mult de câteva sute de
pași de porțile care se deschideau în Via Sacra. În jurul său oamenii așteptau la fel de încordați ca și el.
— Sunt cu puțin în afara bătăii armelor, generale, observă un centurion.
— Știu, răspunse Marius încercând să-și controleze o ieșire de mânie. Dacă intră în raza de bătaie,
începeți să trageți imediat. Loviți-i cu tot ce avem. Nu vor cuceri niciodată orașul în formația asta.
Nu avea niciun sens! Doar un front larg avea vreo șansă împotriva unei armate bine pregătite. Marșul
în formație de lance nu avea nicio șansă să străpungă apărarea. Își strânse pumnul de furie. Ce anume îi
scăpase?
— Sună din corn imediat ce se întâmplă ceva, îi ordonă șefului de sector, apoi se strecură printre
soldați către treptele care duceau la orașul de dedesubt.
Iulius, Cabera și Tubruk așteptau răbdători ca Marius să se apropie, privindu-l în timp ce vorbea cu
sfătuitorii săi, care însă nu aveau nimic nou de oferit, dacă era să judece după felul în care clătinau din
cap. Tubruk își trase puțin sabia din teacă, simțind încordarea ușoară care se ivea întotdeauna înaintea
vărsării de sânge. Se simțea în aer, iar el se bucură că rămăsese în cetate. Gaius, ba nu, Iulius acum,
intenționase să-l trimită la moșie, dar ceva în ochii fostului gladiator îl împiedicase să dea ordinul.
Iulius își dorea ca grupul de prieteni să fie complet. S-ar fi bucurat de sfaturile lui Renius și de
ciudatul simț al umorului al lui Marcus. Și în afară de acestea, dacă venea timpul unei lupte, existau
puțini soldați mai buni pe care i-ar fi putut avea alături. Și el își trase puțin sabia, zăngănind lama de
buza tecii de câteva ori pentru a o curăța de orice piedici. Era a cincea oară când făcea asta în ultimele
câteva minute, iar Cabera își așeză o palmă pe umărul său, făcându-l să tresară.
— Soldații se plâng mereu că trebuie să aștepte. Eu prefer așteptarea decât omorul.
De fapt, simțea cărările întortocheate ale destinului apăsându-l și era prins între dorința de a-l duce
pe Iulius departe pentru a fi în siguranță și cea de a se urca pe ziduri pentru a întâmpina primul atac.
Orice pentru a transforma acele cărări în simple evenimente!
Iulius cercetă zidurile, observând numărul soldaților și poziționarea lor, schimbările de gardă bine
efectuate, testele balistei și ale celorlalte arme împotriva armatelor. Străzile erau tăcute; Roma își ținea
răsuflarea, și totuși nimic nu se mișca, nimic nu se schimba. Marius tropăia jur-împrejur, urlând ordine
care ar fi fost mai bine lăsate în seama oamenilor de încredere aflați la comandă. Se părea că tensiunea îl
afecta chiar și pe el.
Șirurile nesfârșite ale mulțimii forfotitoare se opriră într-un târziu. Nu mai era apă de cărat, iar
proviziile de săgeți și de ghiulele se aflau în poziție. Doar pașii obosiți ai unui mesager dintr-o altă parte a
zidului întrerupea tăcerea o dată la câteva minute. Iulius putea citi îngrijorarea pe chipul lui Marius,
sporită de veștile că nu exista niciun alt atac. Era Sulla capabil să își riște pielea încercând să intre legal
în oraș? Curajul său îi va câștiga admiratori, dacă el însuși va păși spre porți, dar Iulius era sigur că în
acest caz ar fi fost mort, ucis de o „săgeată întâmplătoare” pe când se apropia. Marius nu ar fi lăsat un
șarpe așa de periculos în viață dacă s-ar fi apropiat în bătaia săgeții.
Gândurile lui fură întrerupte de un mesager cu robă care se lovi de el. În acel moment, scena se
schimbă: Iulius privi cu un început de teroare cum oamenii de pe secțiunea cea mai apropiată a zidului
fură dintr-odată copleșiți din spate, de chiar tovarășii lor. Erau atât de concentrați la cei din legiunea care
aștepta afară, încât fură luați prin surprindere, și mulți căzură în doar câteva clipe. Cărăușii de apă lăsară
să cadă gălețile și împlântară cuțite în soldații cei mai apropiați, ucigându-i înainte ca aceștia să înțeleagă
că erau atacați.
— Pe toți zeii! șopti el. Sunt deja înăuntru!
Pe când își scotea sabia, simțindu-l mai degrabă decât văzându-l pe Tubruk făcând la fel, zări o
săgeată cum era aprinsă calm de la o torță și trimisă în zbor în noapte. În timp ce se ridica spre cer,
tăcerea crimei ce se înfăptuia fu întreruptă. Din afara zidurilor, legiunea lui Sulla izbucni ca și când iadul
s-ar fi deschis și ar fi venit către ei.
În întunericul străzilor de jos, Marius stătea cu spatele la zid când observă expresia îndurerată a unui
centurion. Se răsuci la timp ca să vadă omul bătând aerul cu brațele, străpuns de un pumnal ce fusese
înfipt în spatele lui.
— Ce este? Pe sângele zeilor…
Inspiră adânc, pentru a regrupa sectoarele cele mai apropiate, și în timp ce făcea asta văzu săgeata
scânteietoare străbătând întunericul ca de smoală al nopții fără stele.
— La mine! Legiunea Primigenia la poartă! Țineți poarta! Sunați alarma! Ne atacă!
Vocea lui răsună spart, dar cei care trebuiau să dea alarma din corn zăceau scăldați în propriul sânge.
Unul încă se mai lupta cu atacatorii săi, ținând strâns cornul de bronz, în ciuda faptului că trupul său
era înjunghiat. Marius trase sabia care fusese în familia lui de generații. Fața îi era neagră de furie. Cei
doi atacatori sfârșiră prin a fi uciși, iar Marius duse cornul la buze, gustând din sângele care stropise
metalul din belșug.
 În jurul lui, în întuneric, alte cornuri răspunseră. Sulla câștigase primele momente ale luptei, dar
Marius jură că nu se terminase încă.
•
Iulius văzu un grup înarmat de oameni îmbrăcați în mesageri care se grăbeau către locul unde stătea
Marius, ținând un corn însângerat și sabia strălucitoare, pătată deja de sânge. Zidul se întrezărea în
spatele lui, strălucind din flăcările torțelor.
— Cu mine! Se îndreaptă către general în toată confuzia asta! urlă către Tubruk și Cabera, atacând
spatele grupului în timp ce țipa.
Prima lui lovitură îl nimeri în gât pe unul dintre oamenii care alergau, în vreme ce atacatorii încetiniră
pentru a putea trece de câteva grupuri de luptători. Oamenii lui Marius păreau însă în sfârșit a fi înțeles
că inamicul era deghizat, dar lupta se vădea a fi grea și, în culorile sclipitoare și zarva disputei, niciun om
nu știa care grup era prieten și care era dușman. Haosul se așternuse înlăuntrul zidurilor.
Iulius spintecă mușchiul unui picior, izbind cu picioarele în timp ce trecea în fugă peste corpul care se
prăbușea și fiind satisfăcut când simți oasele cedând și rupându-se sub sandalele sale. La început fu
surprins că grupul nu stătea să lupte, dar pricepu repede că aveau ordin să-l asasineze pe Marius și nu
le mai păsa de celelalte pericole.
Tubruk puse încă unul la pământ cu o săritură care îi întinse pe amândoi pe bolovanii tari. Cabera
ochi pe un altul cu o lovitură de cuțit ce-l izbi în coaste pe omul lui Sulla, făcându-l să se clatine. Iulius
secera cu sabia în stânga și în dreapta, cu lama zăngănind, și simțea vibrații plăcute străbătându-i brațul
în timp ce tăișul se înfigea și se elibera.
Marius stătea singur, și alți oameni înveșmântați în negru se îndreptau spre el. Urlă sfidător în timp ce
îi văzu venind și deodată Iulius știu că era prea târziu. Mai mult de cincizeci de oameni se îndreptau
către general. Toți soldații săi din acea zonă erau morți sau pe moarte. Unul sau doi încă mai strigau,
plini de frustrare, dar nici ei nu puteau să ajungă la unchiul lui.
Marius scuipă sânge și flegmă, și își ridică sabia amenințător.
— Veniți încoace, băieți! Nu mă lăsați să aștept! răcni el printre dinții încleștați, mânia ținând
disperarea la distanță.
Iulius simți un pumn puternic încleștându-se de gulerul lui și târându-l în spate. Mugi mânios și își
simți făcută prizonieră mâna ce ținea spada în timp ce se întorcea să înfrunte pericolul. Se trezi uitându-
se la fața aspră a lui Tubruk.
— Nu, băiete. E prea târziu. Fugi cât mai poți!
Iulius se zbătu în strânsoare, înjurând cu furie nestăpânită.
— Dă-mi drumul! Marius este…
— Știu. Nu-l putem salva. Fața lui Tubruk era rece și palidă. Oamenii lui sunt prea departe. Pe noi nu
ne-au luat în seamă pentru un moment, dar sunt prea mulți. Supraviețuiește ca să-l răzbuni, Gaius!
Supraviețuiește!
Iulius se răsuci în strânsoare și la cincizeci de pași îl văzu pe Marius prăbușindu-se sub o grămadă
cotropitoare de trupuri, unele dintre ele învinse și fără putere, oameni deja morți din cauza loviturilor lui.
Văzu că alții țineau bâte și-l loveau sălbatic pe general, trântindu-l la pământ cu o ferocitate dementă.
— Nu pot să fug, spuse Iulius.
Tubruk slobozi o înjurătură.
— Nu. Dar te poți retrage. Bătălia asta e pierdută. Orașul e pierdut. Privește, trădătorii lui Sulla sunt
chiar pe porți. Legiunea lui se va abate asupra noastră dacă nu acționăm acum. Vino!
Fără să mai aștepte răspuns, Tubruk îl luă pe tânăr la subraț și începu să îl târască, ajutat de Cabera,
care îl apucase de celălalt braț.
— Vom lua caii și vom traversa orașul către una dintre celelalte porți. Apoi către coastă și către galera
legiunii. Trebuie să dispari. Puțini dintre cei care l-au susținut pe Marius vor mai trăi până dimineață,
continuă Tubruk pe un ton sumbru.
Tânărul merse aproape fără vlagă în strânsoarea lui, apoi înțepeni de frică atunci când noaptea se
umplu de și mai multe umbre negre, care îi înconjurară. La gâtul lor fură ridicate săbii, iar Iulius se
încordă la gândul durerii care va urma. Însă un alt ordin se auzi în noapte:
— Nu și aceștia! Îi cunosc. Sulla a zis să-i ținem în viață. Ia funiile!
Se luptară, dar nu puteau face nimic.
•
Marius își simți sabia smulsă din mână și auzi zăngănitul ei în timp ce fu aruncată pe pietre. Simți
loviturile bâtelor nu ca pe niște mesageri ai durerii, ci doar ca niște izbituri, purtându-i capul într-o parte
și într-alta. Simți o coastă plesnind cu o durere fulgerătoare, apoi brațul i se răsuci, umărul dislocându-
se cu un pârâit puternic. Redeveni conștient și apoi se scufundă din nou, atunci când cineva călcă pe
degetele lui rupându-le. Unde erau oamenii săi? Vor veni sigur să-l salveze. Nu așa era menit să se
întâmple lucrurile, nu astfel își văzuse sfârșitul. Nu era omul care intrase în Roma în fruntea unui Triumf
măreț, care purtase veșmânt purpuriu și aruncase monede de argint mulțimii care îl aclama. Era ceva
stricat, care sângera și se stingea pe pietrele ascuțite și se gândea dacă oamenii lui vor mai veni după el,
cei pe care îi iubea precum un tată își iubește copiii.
Se simți tras de cap și așteptă ca o sabie să-i reteze beregata. Dar nu se întâmplă asta, și, după lungi
secunde de agonie, ochii săi se concentrară pe masa neagră amenințătoare a porților dinspre Via Sacra.
Oameni mișunau peste ea ca niște furnici, iar cadavrele o îmbrăcau într-un costum obscen. Văzu zăvorul
ridicat de echipe de oameni și apoi zări licărirea torțelor scânteind prin deschizătură. Marea poartă fu
dată de ziduri, iar dincolo de ea stătea măreața legiune a lui Sulla, cu generalul în frunte, purtând o
cunună de aur pentru a-i ține părul, o togă albă imaculată și sandale de aur. Marius clipi pentru a
îndepărta sângele care i se scurgea în ochi, iar în depărtare auzi zăngănit de arme, în timp ce Legiunea
Primigenia năvălea din toate cotloanele orașului pentru a-l salva pe generalul ei.
Veniseră prea târziu. Inamicul era deja înăuntru, iar el pierduse. Vor arde Roma, știa asta. Nimic nu
mai putea împiedica asta acum. Trupele lui vor fi copleșite și vor fi măcelărite, iar orașul – jefuit și
distrus. A doua zi, dacă Sulla mai era în viață, avea să moștenească un strat gros de cenușă.
Degetele înfipte în părul lui Marius traseră mai cu putere, pentru a-i înălța capul cât mai sus, o
durere distantă, printre atâtea altele. Marius se simți cuprins de o mânie rece împotriva omului care
venea maiestuos către el; totuși, era amestecată cu o urmă de respect pentru un inamic destoinic. Nu
era oare un om judecat după inamicii săi? Atunci cu siguranță că Marius era măreț. Gândurile lui
rătăciră încoace și încolo, încețoșate de loviturile puternice. Leșinase, gândi pentru o clipă, revenindu-și
în timp ce un soldat cu fața aspră îl plesni peste obraz, strâmbându-se nemulțumit de sângele care îi
rămăsese pe mână. Omul începu să se șteargă pe hainele lui murdare, dar se auzi o voce puternică.
— Ai grijă, soldatule, mâinile tale sunt mânjite de sângele lui Marius! Cred că e necesar un pic de
respect.
Omul se holbă spre cuceritor, incapabil să înțeleagă. Se dădu câțiva pași înapoi, intrând în mulțimea
de soldați și ținându-și mâinile înțepenite departe de corp.
— Puțini înțeleg, Marius, nu-i așa? Cum e să fii născut pentru un destin măreț?
Sulla se trase mai într-o parte pentru ca Marius să-l poată privi în ochi. Ochii lui scânteiau, plini de o
satisfacție pe care Marius sperase să nu o mai vadă în veci. Uitându-se în altă parte, tuși cu sânge și îl
lăsă să i se scurgă pe bărbie. Nu mai avea energie să scuipe și nu avea nicio dorință să dea vreo replică
în ultimele momente dinaintea morții. Se gândi dacă Sulla ar fi lăsat-o pe Metella în viață, dar știa că nu
ar fi făcut-o. Iulius… spera ca el să fi scăpat, dar se afla și el probabil printre cadavrele care se răceau
pretutindeni.
Zgomotele luptei se înălțară în fundal și Marius își auzi numele răsunând în timp ce oamenii săi se
luptau să ajungă la el. Încercă să nu spere; era prea dureros. Moartea avea să vină în câteva secunde.
Oamenii lui îi vor vedea doar cadavrul.
Sulla își duse un deget la buze, cu fața îngândurată.
— Dacă ai fi oricare alt general, te-aș executa și apoi aș negocia cu legiunea să înceteze ostilitățile.
Sunt, până la urmă, un consul și mă aflu pe deplin în drepturile mele. Ar trebui să fie o treabă destul de
ușoară să le dau voie forțelor potrivnice să se retragă în afara orașului și să-mi conduc oamenii în
cazarma cetății în locul lor. Cred, totuși, că soldații tăi vor continua lupta până la ultimul, iar asta mă va
costa câteva sute de legionari de-ai mei. Nu ești tu generalul poporului, iubit de Primigenia? Se bătu din
nou cu degetul peste buze, iar Marius se chinui să se concentreze, să ignore durerea și sfârșeala care
amenințau să îl târască înapoi în întuneric. Pentru tine, Marius, trebuie să găsesc o soluție specială. Asta
e oferta mea. Mă poți auzi?
Îl chemă pe unul dintre oamenii pe care Marius nu îi putea vedea. Câteva palme îl treziră din
amorțeală.
— Mai ești cu noi? Spune-le oamenilor tăi să-mi accepte autoritatea drept consul al Romei. Legiunea
Primigenia trebuie să se predea, iar legiunii mele trebuie să i se permită să intre în oraș fără incidente și
fără alte atacuri. Știi că oricum sunt înăuntru. Dacă poți face asta, îți voi îngădui să părăsești orașul cu
soția ta, cu onoarea mea drept zălog. Dacă refuzi, niciunul dintre oamenii tăi nu va mai trăi. Îi voi nimici
pe fiecare stradă, în fiecare casă, împreună cu cei care ți-au arătat susținere sau bunăvoință, cu soțiile
lor, copiii și sclavii. Pe scurt, îți voi șterge numele din analele orașului, astfel încât niciun om care te-a
numit cândva prieten nu va mai trăi. Înțelegi, Marius? Ridică-l în picioare și susține-l! Adu-i apă să își
înmoaie gâtul.
Marius auzi cuvintele și încercă să le rețină în vârtejul de plumb al gândurilor lui. Nu avea încredere
în onoarea lui Sulla nici măcar cât negru sub unghie, dar legiunea lui putea fi salvată. Vor fi trimiși
departe de Roma, desigur, dându-li-se vreo însărcinare degradantă, cum ar fi să păzească minele din
nordul îndepărtat împotriva sălbaticilor cu trupuri vopsite, dar vor supraviețui. Pariase și pierduse. O
disperare surdă îl cuprinse, înmuind ascuțimea durerii ce izvora dinspre oasele rupte care se deplasau
în strânsoarea cumplită a oamenilor lui Sulla, oameni care nu ar fi îndrăznit să-l atingă nici cu un deget
în urmă cu un an. Brațul său atârna vlăguit, amorțit, și îl simți străin, dar asta nu mai conta.
Un ultim gând îl opri să vorbească imediat. Să tragă cumva de timp, în speranța că oamenii săi ar
putea câștiga și răsturna situația în avantajul său? Își întoarse capul și văzu mulțimea oamenilor lui Sulla
repezindu-se să invadeze străzile din jur și pricepu că șansa unei reveniri rapide trecuse. De atunci
înainte avea să fie cea mai cumplită și mai mizerabilă luptă, iar majoritatea soldaților din legiunea lui se
aflau încă pe ziduri, incapabili să răspundă. Nu.
— Sunt de acord. Îmi dau cuvântul. Lasă-i pe cei mai apropiați dintre oamenii mei să mă vadă, ca să
le pot transmite ordinul.
Sulla încuviință din cap, cu chipul exprimând neîncredere.
— Mii de oameni vor muri dacă minți. Soția ta va fi torturată până la moarte. Hai să-i punem capăt.
Adu-l în față!
Marius gemu de durere atunci când fu târât din umbra zidului către locul unde zgomotul luptei
răsuna intens. Sulla făcu semn către oamenii săi.
— Anunțați încetarea luptei! se răsti el, vocea trădându-i nervozitatea pentru prima dată de când
Marius îl întâlnise.
Cornurile dădură semnalul și imediat primele două rânduri se dădură înapoi cu un pas din calea
inamicului, adoptând poziția de apărare, cu săbiile sângerânde.
Trupele lui Marius părăsiră zidurile pe partea de sud-est a orașului, împrăștiindu-se pe străzi. Se
îngrămădiră pe fiecare alee și pe fiecare drum, cu ochii aprinși de furie și de sete de sânge. În spatele lor
se adunau din ce în ce mai mulți, în timp ce zidurile erau despuiate de apărători. Când Marius fu ridicat
să vorbească, un urlet puternic se ridică dinspre oameni, un zgomot animalic de răzbunare. Sulla
rămase nemișcat, dar ridurile din jurul ochilor i se adânciră drept răspuns. Marius inspiră adânc,
pregătindu-se să cuvânte, și simți apăsarea unui pumnal în spate.
— Legiunea Primigenia… Vocea lui Marius era un murmur, și încercă din nou, găsind de astă dată
putere. Legiunea Primigenia! Nu e nicio dezonoare. Nu am fost trădați, doar atacați de oamenii lui Sulla
pe care și i-a lăsat în urmă. Acum, dacă mă iubiți, dacă m-ați iubit vreodată, omorâți-i pe toți și ardeți Roma
din temelii!
Nu luă în seamă durerea cu care cuțitul îl pătrunse, stând mândru dinaintea oamenilor săi pentru
încă o clipă, în timp ce ei urlară de bucurie sălbatică. Apoi se prăbuși.
— Pe toate flăcările iadului! urlă Sulla în timp ce Legiunea Primigenia se repezea la atac. În formații de
câte patru! În formații și angajați-vă! Compania a VI-a la mine! Atacați!
Își trase sabia, pe când compania cea mai apropiată se strânse în jurul lui pentru a-l proteja. Deja
putea simți în aer mirosul sângelui și al fumului, iar zorile erau încă departe.
 • Capitolul 29 •

Marcus se uită peste parapet, mijindu-și ochii la focurile inamicului din depărtare. Era un tărâm
frumos, dar nu avea nimic blând. Iernile îi omorau pe cei slabi și bătrâni, chiar și arborii pitici păreau
veștejiți și cumva învinși, așa cum atârnau de piscurile stâncoase din trecătorile din munți. După mai
mult de un an pe post de cercetaș, pielea îi era de un maroniu-închis, iar corpul său era fibros și
musculos. Dezvoltase ceea ce bătrânii soldați numeau „mâncărime”, capacitatea de a mirosi o
ambuscadă, de a zări un urmăritor și de a se mișca nevăzut în întuneric, peste stânci și pietre. Toți
urmăritorii experimentați aveau acest talent, iar cei care nu o dobândiseră după un an, nu aveau să o
mai dobândească niciodată – și nu vor fi niciodată printre cei mai buni, susțineau ei.
Marcus fusese prima dată promovat comandant peste opt oameni după ce descoperise cu succes o
ambuscadă a clanurilor cu pielea albastră, direcționându-și cercetașii pe lângă inamic și ajungând în
spatele lor. Oamenii lui îi făcuseră bucăți și abia apoi cineva remarcase că îi urmaseră comanda fără să
crâcnească. Era prima dată când văzuse nomazii sălbatici de aproape, iar imaginea fețelor lor pictate în
albastru încă îi mai bântuia visele după ce se hrănea cu mâncare proastă și bea vin ieftin.
Politica legiunii era să controleze și să aducă pace în zonă, ceea ce în realitate însemna o acoperire
pentru permisiunea de a omorî cât de mulți sălbatici puteau. Atrocitățile se aflau la ordinea zilei. Gărzi
romane dispăreau, fiind apoi găsite înțepate cu țăruși, cu măruntaiele revărsate în bătaia soarelui
necruțător. Mila și bunătatea erau date repede uitării în amestecul de căldură, praf și muște. Multe
dintre acțiuni nu aveau amploare – pe un teren atât de ostil și de denivelat nu puteau avea parte de
luptele grandioase atât de iubite de legionarii romani. Patrulele plecau și se întorceau cu câteva capete
sau câțiva oameni lipsă. Se părea că ajunseseră la un impas, niciuna din părți neavând puterea să o
extermine pe cealaltă.
După douăsprezece luni petrecute astfel, raidurile asupra caravanelor cu provizii sporiseră și
deveniseră brutale. Împreună cu alte unități, oamenii lui Marcus se alăturaseră gărzilor de la provizii,
pentru a se asigura că butoaiele cu apă și alimentele conservate ajungeau la posturile cele mai izolate.
Era clar că aceste clădiri erau ca niște spini în coasta triburilor, iar atacurile asupra forturilor mici de
piatră dintre dealuri erau frecvente. Legiunea îi rotea pe oamenii staționați acolo la intervale regulate și
mulți se întorceau la tabăra permanentă cu povești sinistre despre capete aruncate peste parapete sau
despre cuvinte scrise cu sânge pe ziduri, descoperite atunci când răsărea soarele.
La început, îndatoririle de paznic al caravanei nu se arătară apăsătoare pentru Marcus. Cinci dintre
cei opt oameni ai săi erau experimentați, cu sânge rece și își îndeplineau treburile fără să crâcnească
sau să se plângă. Dintre ceilalți trei, Japek se plângea mereu, fără să-i pese că ceilalți nu-l plăceau,
Rupis era aproape de pensionare și fusese retrogradat după ce greșise pe când se afla la comandă, iar al
treilea era Peppis. Fiecare avea probleme diferite; Renius îl refuzase când îi ceruse sfatul.
— Sunt oamenii tăi, rezolvă-ți singur problemele, fuseseră singurele lui cuvinte pe tema respectivă.
Marcus îl făcuse pe Rupis secundul lui, răspunzător a patru dintre oameni, cu speranța că îi va
restitui astfel un strop din mândria pierdută. În schimb, bătrânul păruse cumva insultat de asta și
ajunsese practic să rânjească batjocoritor de fiecare dată când Marcus îi dădea un ordin. După ce se
gândi un pic, Marcus îi ordonă lui Japek să-și scrie toate plângerile imediat ce îi veneau în minte,
compunând un catalog pe care îl vor prezenta centurionului când se vor întoarce la tabăra permanentă.
Omul era bine-cunoscut pentru faptul că nu putea suferi nebunii, iar Marcus se bucură să vadă cum
nici măcar o singură plângere nu fusese scrisă pe pergamentul pe care i-l pusese la dispoziție lui Tapek
din depozitele legiunii. Probabil că obținuse un mic triumf, dar Marcus se străduia să învețe să trateze
cu oamenii sau, așa cum spunea Renius, să îi pună să execute ceea ce voia fără a fi extrem de enervat
că o făceau prost. Când se gândi la asta, îl făcu să zâmbească ideea că singurul profesor de diplomație
pe care îl avusese vreodată era Renius.
Peppis era genul de problemă ce nu putea fi rezolvată cu câteva cuvinte sau cu o lovitură. Avusese un
început promițător la cazarma permanentă, crescând repede datorită mâncării și a exercițiilor. Din
nefericire, avea obiceiul să fure din depozite, aducând deseori lucrurile la Marcus, ceea ce-i provoca
acestuia o grămadă de dificultăți. Chiar dacă fusese forțat să înapoieze tot ceea ce luase, ba căpătase și o
biciuire scurtă, dar sănătoasă, nimic nu reușise să-l vindece pe Peppis de obicei, iar într-un final
centurionul Legiunii Pumnul de Bronz, Leonides, îl trimisese pe băiat la Marcus cu un bilet pe care
scria: „Responsabilitatea ta. Spinarea ta”.
Garda începuse bine, cu o eficiență pe care Marcus o luase ca de la sine înțeleasă, dar despre care
acum bănuia că nu era specifică în tot cuprinsul imperiului. Plecaseră cu o oră înainte de răsărit,
mergând de-a lungul potecilor către dealurile întunecate de granit. Patru căruțe trase de bivoli fuseseră
umplute cu butoaie legate bine, iar treizeci și doi de soldați se prezentaseră de gardă. Se aflau sub
comanda unui bătrân cercetaș numit Peritas, care avea douăzeci de ani de experiență și cu greu putea fi
păcălit. Cu totul, reprezentau o forță formidabilă care urca pe drumul dintre dealuri și, cu toate că
Marcus simți că erau urmăriți chiar de la început de ochi ascunși, cu un astfel de sentiment te obișnuiai
destul de repede. Unitatea sa era în avangardă, iar Marcus mergea în fruntea unui grup format din doi
dintre oamenii săi pe malul abrupt al unei stânci acoperite de mușchi uscat, când se întâlniră față în față
cu cincizeci de indivizi cu fețele pictate în albastru, înarmați cum se cuvine pentru război.
Pentru câteva secunde, ambele tabere se priviră, iar apoi Marcus se întoarse pe călcâie și o luă la
sănătoasa spre baza stâncii, cu cei doi însoțitori pe urme, doar o idee mai înceți, în spatele lor se auzi un
țipăt puternic, făcând să nu mai fie necesară avertizarea caravanei. Albaștrii se revărsară peste buza
stâncii și se aruncară asupra gărzilor caravanei cu săbiile lor lungi ridicate deasupra capului și umplând
aerul de munte cu țipete sălbatice.
Legionarii nu pierdură vremea, nu se intimidară. În timp ce albaștrii atacau, săgețile erau puse în
arcuri și un val zumzăitor purtător de moarte trecu pe deasupra capului lui Marcus și al oamenilor săi,
dându-le vreme să ajungă la drum și să se întoarcă spre dușman. Marcus își aminti că își scosese sabia și
omorâse un luptător, care țipase chiar în momentul în care romanul își înfipsese lama în gâtul său.
Pentru un moment, legionarii fură copleșiți. Puterea lor stătea în organizarea pe grupuri, dar pe
cărarea zdrențuită fiecare om lupta pentru sine și erau puține șanse să unești scuturile cu altcineva.
Totuși, Marcus văzu că fiecare roman ținea piept și reteza cu sabia, cu fața nemiloasă și dârză înaintea
înspăimântătorului trib albastru. Mulți oameni căzură în ambele tabere, iar Marcus se trezi cu spatele la
o căruță, ferindu-se de o lovitură de sabie și împlântându-și lama scurtă într-un stomac albastru care
tresăltă; își eliberă apoi tăișul, hăcuind carnea. Intestinele se iviră, de un galben aprins contrastând cu
albastrul vopselii, gândi el în timp ce se apăra de alți doi. Reteză o mână de la încheietură și izbi un alt
luptător în vintre, în timp ce acesta încerca să sară în căruță. Sălbaticul căzu în praful înecăcios,
horcăind, iar Marcus călcă peste el în timp ce despica bicepsul următorului. Lupta păru să dureze mult
timp; însă, când sălbaticii cedară în sfârșit și fugiră în susul pantei pentru a se pune la adăpost, Marcus
fu surprins să vadă soarele tot acolo unde fusese în momentul în care se treziseră atacați. Nu trecuseră
decât cel mult câteva minute. Se uită în jur după unitatea lui și fu ușurat să vadă fețele pe care le știa
atât de bine, gâfâind, stropite de sânge, dar în viață.
Mulți nu fuseseră însă atât de norocoși. Rupis nu avea să mai rânjească batjocoritor niciodată. Zăcea
cu picioarele sprijinite de una dintre căruțe, cu o gaură roșie, largă, deschisă în gât. Alți doisprezece
fuseseră măcelăriți în timpul atacului, iar în jurul lor zăceau aproape treizeci de cadavre albastre care își
udau cu sânge propriul pământ. Era o priveliște cruntă, iar muștele se adunaseră deja în roiuri pentru
ospăț.
În timp ce Marcus îi strigă lui Peppis să-i aducă apă, Peritas începu să numească gărzile din nou și să
cheme comandanții la el pentru raport. Marcus luă plosca adusă de Peppis și merse până în capul
coloanei.
Peritas arăta de parcă, de-a lungul anilor, praful și căldura supseseră toată umezeala din el, lăsând
doar un fel de lemn tare și ochi care se uitau la lume cu o indiferență amuzată. Din tot grupul, el era
singurul călare. Răspunse la salutul lui Marcus.
— Ne-am putea întoarce, dar presupun că au dat deja tot ce puteau mai rău din ei în momentul
acesta. Cred că dacă am duce cadavrele înapoi ar însemna o mică victorie pentru sălbatici, așa că
mergem mai departe. Legați morții de căruțe și schimbați gărzile. Vreau ca oamenii cei mai odihniți să
stea de pază, pentru orice eventualitate. Bine ați făcut aceia care ați surprins inamicul și i-ați făcut să se
arate mai devreme. Probabil că ați salvat câteva vieți de romani. Mai sunt doar cincizeci de kilometri
până la fortul de pe deal, așa că ar trebui să ne grăbim. Întrebări?
Marcus se uită la orizont. Nu era nimic de întrebat. Oamenii mureau, apoi erau incinerați și cenușa
trimisă la Roma. Asta era viața de armată. Cei care supraviețuiau primeau promovări. Nu își dăduse
seama că aveai nevoie de atât de mult noroc, dar Renius încuviințase când fusese întrebat și-i arătase
că, deși zeii aveau eroi favoriți, unei săgeți nu îi pasă pe cine omoară.
•
Adevăratele probleme începură atunci când compania sleită de puteri ajunse pe ultimii kilometri ai
călătoriei. Începuseră să zărească oameni albaștri care îi priveau de sub copăcei, câte-o licărire de
culoare ici și colo. Nu erau suficient de numeroși pentru a trimite o unitate pentru atac, iar albaștrii nu
folosiseră niciodată arme la distanță. Așa că legionarii se făcură că nu-i văd și ținură mâinile încleștate pe
săbii.
Cu cât se apropiau mai mult de fort, cu atât puteau vedea mai mulți dușmani. Cel puțin douăzeci
dintre ei țineau ritmul cu caravana la un nivel mai înalt decât poteca, folosindu-se de copaci pentru a se
ascunde, dar din când în când ieșeau la lumină pentru a huidui și a-și bate joc de soldații dârji ai Romei.
Peritas se încruntă în vreme ce își mâna calul mai departe și își puse mâna pe teaca sabiei.
Marcus se tot aștepta să se arunce cu o suliță. Își imagină unul dintre luptătorii albaștrii ochindu-l și
putea simți practic locul dintre umeri unde avea să se înfigă vârful. Cu siguranță aveau sulițe, dar
păreau că evită să le arunce, sau cel puțin așa făcuseră în trecut. Totuși, locul acela dintre umeri încă îl
ardea. Începu să-și dorească să fie mai aproape fortul și în același timp prinse a se teme de ceea ce ar
putea găsi acolo. Se adunaseră mai multe triburi; cu siguranță niciunul dintre oameni nu văzuse atât de
mulți albaștri la un loc până acum. Dacă vreunul dintre ei trăia să raporteze legiunii, trebuia să îi
avertizeze că triburile căpătaseră mai multă încredere și crescuseră ca număr.
Într-un târziu, trecură de ultimul cot al drumului și văzură ultima porțiune a călătoriei, un kilometru și
jumătate de drum abrupt până la o fortăreață aflată pe un deal cenușiu. Pe zonele plate ale
aflorimentului viermuiau mulți oameni albaștri. Unii își făcuseră tabăra chiar în zona fortăreței și priveau
caravana cu ochi mijiți. În spatele lor puteau auzi alunecări mici de pământ stârnite de pași și bolovani
care se dislocau din cauza picioarelor goale care le escaladau. Cu toți oamenii având nervii încordați ia
maximum, începură urcușul încet până la fort, vizitiii pocnindu-și bivolii cu bicele nervoși.
Marcus nu putea vedea niciun cercetaș și începu să aibă o senzație de frică surdă. Nu vor ajunge… iar
dacă ar fi făcut-o, ce ar fi găsit acolo?
Marșul încet continuă până ajunseră suficient de aproape pentru a vedea detaliile fortului. Nu se
zărea nimeni pe metereze și Marcus știu, cu inima cât un purice, că înăuntru nu mai putea fi cineva în
viață. Își scoase sabia și o învârti nervos prin aer, mergând mai departe.
Deodată se auzi un urlet puternic, slobozit din fiecare piept albastru din jur. Marcus se uită în spate și
văzu o ceată de aproximativ o sută de albaștri care îi atacau.
Peritas străbătu călare linia de legionari.
— Abandonați căruțele! Alergați către fort. Executarea! țipă el, iar soldații o rupseră la fugă.
Urletele crescură în spatele lor cu o bucurie sălbatică, în timp ce vizitiii săriră din căruțe și parcurseră
pe jos ultimele sute de metri. Marcus își ținea sabia departe de corp și alerga cât îl țineau picioarele,
neîndrăznind să se uite înapoi. Putea auzi lipăitul crunt al tălpilor goale și țipetele ascuțite ale atacului
albaștrilor, amenințător de aproape. Văzu poarta ivindu-se în față și trecu de ea cu o îmbrâncitură,
soldații osteniți întorcându-se imediat pentru a striga încurajări către cei mai înceți.
Majoritatea ajunseră. Doar doi oameni, fie prea obosiți, fie prea speriați pentru a mai reuși sprintul,
fură prinși din urmă, întorcându-se în ultimul moment, ca animalele încolțite, și sfârșind pătrunși de
multe săbii. Lamele ude și roșii fură ridicate în semn de sfidare în timp ce supraviețuitorii închiseră și
baricadară poarta. Peritas coborî de pe cal și ordonă să se cerceteze locul și să se asigure că fortul era
liber. Cine ar fi putut pătrunde în mințile bolnave ale sălbaticilor? Poate erau mai mulți oameni care
așteptau înăuntru, doar pentru plăcerea de a-i surprinde când s-ar fi crezut în siguranță.
Totuși, fortul se dovedi a fi gol, cu excepția cadavrelor. O echipă de cincizeci de oameni păzea fiecare
fort, cu douăzeci de cai. Oameni și animale zăceau la pământ, în locul în care fuseseră omorâte și apoi
mutilate. Chiar și caii aveau măruntaiele împrăștiate pe podeaua de piatră, și nori de muște negre-
albăstrui se ridicară bâzâind când fură deranjate. Doi oameni vomitară când simțiră mirosul, iar inima lui
Marcus se strânse și mai mult. Erau prinși în capcană, viitorul hărăzindu-le numai boală și moarte. Afară,
oamenii albaștri cântau și țipau.
 • Capitolul 30 •

Până la căderea nopții, Peritas încuiase deja cadavrele legionarilor într-un depozit gol de la subsol.
Caii morți se dovediră a fi o problemă mai dificilă. Toate armele fuseseră furate din fort și nu se putea
găsi niciun topor nicăieri. Cadavrele cleioase puteau fi ridicate de cinci sau șase oameni în același timp,
dar nu puteau fi nicicum urcate pe treptele de piatră pentru a fi aruncate peste metereze. În cele din
urmă, Peritas îngrămădise trupurile grele, lipsite de viață la porți, pentru a-i încetini pe atacatori. La mai
mult nu puteau spera. Nimeni nu se aștepta să supraviețuiască peste noapte, iar frica și resemnarea
atârnau greu pe umerii tuturor. Pe ziduri, Marcus privea focurile de tabără ale sălbaticilor cu ochii mici.
— Ce nu înțeleg, murmură el spre Peppis, este de ce ne-au lăsat să intrăm în fort. L-au cucerit odată
și probabil că i-a costat vieți, așa că, de ce nu ne-au oprit pe cărare?
Peppis ridică din umeri.
— Sunt sălbatici, domnule. Poate că le plac provocările sau vor să ne umilească. Băiatul își continuă
însărcinarea de a ascuți săbiile folosind o bucată tocită de gresie. Peritas spune că ni se va simți lipsa
atunci când nu ne vom mai întoarce, dimineață, și vor trimite o forță zdrobitoare până mâine-seară, poate
și mai devreme. Nu trebuie să rezistăm prea mult, dar nu cred că albaștrii ne vor îngădui un răgaz așa de
mare.
Continuă să plimbe piatra de-a lungul unei lame de argint.
— Cred că vom rezista aici cam o zi, spuse Marcus. Sunt numeroși, e adevărat, dar nu mai au și alte
avantaje. Ține minte însă că au cucerit locul odată.
Marcus tăcu în timp ce un cântec se ridică în întuneric, de undeva din apropiere. Dacă își încorda
vederea, putea zări siluete dansând în lumina focurilor.
— Cineva se distrează în seara asta, mormăi el.
Salivă. Fântâna fortului fusese otrăvită cu carne putrezită, iar tot ce mai era comestibil fusese luat.
Dacă întăririle nu veneau într-o zi sau două, setea i-ar fi ucis, scutindu-i pe albaștri de un efort. Poate
chiar asta intenționau, ca romanii să moară cu gâturile uscate în soarele arzător. S-ar fi potrivit cu
poveștile crude pe care le auzise despre ei, istorisiri ale soldaților la ceas de înserare.
Peppis se uită peste zid în semiobscuritate și pufni.
— Unul dintre ei se pișă pe zid acolo, spuse el, cu vocea amestecată între amuzament și revoltă.
— Ai grijă, nu te apleca prea mult și nu-ți înălța capul prea sus, zise Marcus, în timp ce se lipea de
piatra dură, încercând să se uite peste margine expunându-se cât mai puțin.
Uimitor de aproape, direct sub ei, se afla un sălbatic albastru care se legăna ținându-și bărbăția și
stropind fortul cu urină întunecată în jeturi rapide și scurte. Individul care rânjea surprinse deodată
mișcarea de deasupra și sări speriat, revenindu-și însă repede. Își flutură mâna spre perechea care îl
urmărea și își agită părțile intime în direcția lor.
— Cred că a băut un pic cam mult, murmură Marcus, rânjind fără să vrea.
Urmări cum omul ridică o ploscă umflată atârnată de șold și o duce la gură, mai mult vărsând pe el
decât bând. Abia reuși să pună dopul, după a treia încercare, și le făcu din nou semne, strigând ceva în
limba lui dulceagă.
Plictisit de lipsa lor de răspuns, făcu doi pași și căzu în nas.
Marcus și Peppis îl priviră. Era nemișcat.
— Nu e mort, îi pot vedea pieptul mișcându-se. Mort de beat poate, șopti Peppis. Trebuie să fie o
capcană. Albaștrii sunt prefăcuți, așa zice toată lumea.
— Poate, dar văd numai unul și îi pot ține piept. Ne-ar prinde bine vinul acela. Mie, cel puțin,
răspunse Marcus. Mă duc acolo! Adu-mi o frânghie. Pot sări peste zid și urca înapoi înainte să apară
vreun pericol real.
Peppis fugi să îndeplinească însărcinarea, iar Marcus se concentră asupra siluetei aflate cu fața în jos
și asupra zonei din jur. Cântări riscurile și apoi zâmbi sardonic. Aveau să moară cu toții la noapte sau în
zori, deci ce mai contau riscurile? Problema dispăru astfel și el simți tensiunea părăsindu-i trupul.
Moartea sigură era un calmant puternic. Cel puțin avea să bea ceva. Plosca aceea de vin părea suficient
de durdulie pentru a le oferi tuturor o cupă plină.
Peppis legă capătul lui de frânghie și aruncă restul la baza zidului; funia se desfășură în tăcere pe o
distanță de șase metri. Marcus se asigură că sabia era la locul ei și ciufuli părul puștiului.
— Ne vedem curând, șopti el, punând un picior pe parapet și dispărând în întuneric.
Bezna era așa de densă încât Peppis abia îl putea vedea în timp ce se furișa către silueta nemișcată,
cu sabia trasă, pregătită a lovi.
Marcus simți „mâncărimea” din nou și își încleștă fălcile. Ceva era în neregulă cu scena aceea, dar era
prea târziu pentru a mai evita capcana. Întinse un picior, voind să-l miște pe albastrul beat și nu fu
surprins când acesta sări dintr-odată spre el. Marcus îi luă gâtul înainte ca expresia de triumf să se
formeze pe chipul sălbaticului. Apoi încă doi albaștri se ridicară de la pământ. Prezența lor îl surprinse;
stătuseră ascunși în niște gropi puțin adânci, nemișcați cu orele, cu o disciplină aproape neomenească.
Probabil se îngropaseră în așteptare chiar înainte să apară caravana romană, își dădu seama Marcus în
timp ce ataca. Nu erau niște sălbatici, ci niște luptători.
Părea că erau doar aceștia trei, tineri care căutau să se remarce sau să omoare prima lor victimă. Se
ridicaseră cu săbii în mâini, iar prima sa lovitură fu oprită cu un zăngănit puternic de metal, care îl făcu
pe Marcus să se cutremure. Aveau să vină mai mulți. Trebuia să scape înainte ca toată armata albastră
să apară.
Sabia lui Marcus lunecă pe lângă arma unuia din luptătorii acoperiți de praf și se lovi de o armură de
bronz primitiv prelucrat. Omul îl privi cu ură, iar Marcus îl lovi în stomac cu celălalt pumn,
străpungându-l cu sabia, atunci când adversarul se încovoie de durere. Se prăbuși, cu venele de la gât
tăiate, și lovi pământul cu un sunet înfundat.
Al treilea nu era la fel de priceput ca și colegul său, dar Marcus putea auzi strigăte în spate și știa că
mai avea puțin timp. Graba îl făcu neatent și se feri târziu de o lovitură cruntă, care îi crestă urechea și îi
zgârie pielea capului.
Fandă spre stânga și înfipse lama în inima bărbatului, dintr-o parte, printre coastele vopsite în
albastru. În timp ce luptătorul cădea cu un urlet gâlgâit, Marcus auzi lipăitul de picioare care se
apropiau în fugă, ce-i devenise atât de familiar odată cu goana spre fort de la amiază. Era prea târziu să
mai alerge spre frânghie, așa că se întoarse și smulse plosca de pe primul cadavru, scoase dopul și luă o
gură zdravănă, în timp ce noaptea din jurul său se umplea de săbii și de umbre albastre.
Formară un cerc în rândul lui, cu săbiile pregătite și cu ochii sclipind, chiar și în întuneric. Marcus lăsă
plosca la picioarele sale și își ridică sabia. Nu se mișcară, și le văzu ochii uitându-se la cadavre. Câteva
secunde bune se scurseră în tăcere, apoi unul dintre ei păși în față, masiv, chel și vopsit albastru, ținând
o sabie lungă și curbată.
Războinicul făcu semn în depărtare și gesticulă la Marcus. Marcus clătină din cap și arătă către fort.
Cineva râse batjocoritor, dar un gest scurt din mână al omului îl făcu să tacă. Războinicul înaintă fără
teamă, cu sabia îndreptată către gâtul lui Marcus. Cu cealaltă mână arătă din nou către focurile de
tabără, apoi din nou la tânărul roman. Cercul se strânse în jurul său în tăcere, iar Marcus simți
apropierea oamenilor din spatele lui.
— Tortură până la moarte în foc să fie atunci, spuse el arătând la rândul său către focuri.
Marele luptător albastru încuviință din cap, păstrându-și privirea ațintită înspre Marcus. Spuse câteva
ordine și un alt luptător puse mâna pe sabia lui Marcus, desprinzându-i-o blând dintre degete.
— A, da, neînarmat și torturat până la moarte, nu înțelesesem de la început, rosti Marcus, forțându-și
vocea să capete note plăcute și știind că ei nu înțelegeau.
Zâmbi, iar ei îi zâmbiră la rândul lor.
Lăsară fortul în urmă, în întuneric, și probabil că doar i se părea că întrezărește chipul lui Peppis
profilându-se pe fundalul întunecat al cerului pentru un moment, atunci când privi înapoi.
•
Războinicii merseră cu încredere evidentă în tabăra albaștrilor, purtându-și prizonierul. Marcus putea
vedea că se pregăteau pentru luptă. Armele erau așezate în grămezi, iar războinicii dansau și urlau la
focuri, scuipând ceva ce părea alcool nerafinat, judecând după flăcările albastre care țâșneau în
momentul în care jerbele de lichid le loveau. Țipau și se luptau între ei, și mulți își dădeau cu o grămadă
de noroi pe brațe și față; Marcus bănuia că era sursa vopselii albastre.
Abia apucă să se dumirească de toate, că se și trezi pus în genunchi într-o parte a focului, iar o cupă
de argilă conținând alcool pur îi fu îndesată în mâini. Îi lăcrimară ochii de la aburii ce se evaporau, dar îl
înghiți pe tot și se luptă să nu se înece. Era un lichior puternic și refuză atunci când i se mai întinse o
cupă, dorind să-și păstreze mintea limpede. Gărzile sale se așezară pe pământ de jur împrejurul său și
păreau să comenteze între ei despre hainele și manierele sale. Cu siguranță, conversația implica arătatul
cu degetul și multe râsete. Marcus îi ignoră, gândindu-se la posibilitatea de a se ivi o ocazie să fugă.
Observă săbiile războinicilor de lângă el, reținând cum erau scoase de la centuri și așezate pe tufișurile
de iarbă, la îndemână. Ar fi fost în stare să apuce una…
Cornuri se auziră deodată și concentrarea îi fu întreruptă. Cum toată lumea se uita către sursa
sunetului, Marcus privi pe furiș la una dintre săbiile cele mai apropiate și văzu că mâna războinicului se
odihnea pe ea. Privirea sa urcă și întâlni ochii omului; Marcus chicoti confuz în timp ce războinicul voinic
făcu semn din cap că nu și zâmbi, scoțând la iveală dinți maronii, plini de carii.
Cornul era ținut de primul luptător albastru pe care Marcus îl văzuse. Probabil că avea în jur de
cincizeci de ani și, spre deosebire de corpurile tari și musculoase ale războinicilor tineri, avea un
burdihan mare care îi împungea roba și tresălta în timp ce își mișca brațele subțiri. Probabil că era
conducătorul, pentru că luptătorii reacționau cu iuțeală la comenzile pe care le striga. Trei oameni își
scoaseră săbiile lungi și făcură semn prietenilor din cerc. Fură aduse tobe mici și un ritm rapid începu să
se audă. Cei trei oameni stăteau relaxați, în timp ce ritmul umplea noaptea, apoi bărbații se puseră în
mișcare, mai repede decât ar fi crezut Marcus că e posibil. Săbiile păreau niște raze de soare în zori, iar
mișcările erau fluide, curgând una după alta, atât de diferite de exercițiile romane pe care le învățase
Marius.
Putea vedea că lupta era înscenată, mai mult un dans decât o întrecere violentă. Oamenii se
învârteau și săreau în timp ce săbiile lor vibrau, tăind aerul cald al nopții.
Marius privi vrăjit până la sfârșit, până ce oamenii își reluară pozițiile relaxate, iar zgomotul făcut de
tobe încetă. Luptătorii prinseră a urla, iar Marcus li se alătură fără a se rușina, încordându-se atunci
când bătrânul veni către el.
— Îți place? Sunt pricepuți? spuse omul cu un accent puternic.
Marcus încercă să își ascundă surpriza și încuviință, păstrând pe chip o expresie neutră.
— Acești oameni ți-au cucerit fortul cel mic. Sunt Krajka, cei mai buni dintre noi, da?
Marcus aprobă din cap.
— Oamenii tăi s-au luptat bine, dar Krajka se antrenează de când se ridică pe picioare da, când sunt
copii? Vom lua înapoi forturile voastre urâte așa, da? Piatră cu piatră, și cenușă împrăștiată? Vom face
asta.
— Câți… Krajka sunt? întrebă Marcus.
Bătrânul zâmbi, arătându-și doar trei dinți în gingiile întunecate.
— Nu suficienți. Exersăm pe cei veniți cu tine azi. Alți războinici trebuie să vadă cum luptă poporul
tău, da?
Marcus se uită la el neîncrezător. Viitorul era unul înnegurat pentru cei rămași în fort. Fuseseră lăsați
să ajungă la adăpostul zidurilor doar pentru ca tinerii luptători albaștri să se umple din nou de sângele
apărătorilor reduși ca număr. Era cutremurător. Legiunea îi considera pe albaștri la fel de inteligenți ca
animalele. Orice prizonier capturat parcă-și pierdea mințile, mușcând funiile și omorându-se cu orice
obiect ascuțit îi cădea la îndemână, dacă nu putea evada. Dovada acestor planuri meticuloase – și unul
de-al lor care vorbea o limbă civilizată – îi va trezi pe romani, arătându-le o amenințare pe care nu o
luaseră suficient în serios.
— De ce nu am fost ucis? întrebă Marcus.
Se luptă să rămână calm atunci când bătrânul se apropie de fața lui, iar respirația lui acră îl învălui.
— Sunt impresionați. Trei oameni ai omorât cu sabie scurtă. Omori ca bărbat, nu cu arc sau aruncare
de suliță. Te-au adus la mine, ca pe un lucru ciudat, da?
O curiozitate, un roman bun la ucis. Bănui ce urma să se întâmple înainte ca bătrânul să vorbească.
— Nu trebuie ca tineri luptători să admire romani. Vei lupta cu Krajka, da? Dacă vei câștiga, te duci
înapoi la fort. Dacă Krajka te omoară, atunci toți oamenii văd și știu că există speranță pentru zilele care
vor urma, da?
Marcus fu de acord. Nu mai era nimic altceva de făcut. Se uită la flăcări și se întrebă dacă îl vor lăsa
să-și folosească sabia.
•
Bărbații albaștri veniseră de la toate celelalte focuri, lăsându-le în paza câtorva. Marcus își dădu
seama că oamenii din fort nu își dădeau seama de șansa ce li se ivise. Vor vedea încă luminile sticlind în
întuneric, neștiind că majoritatea veniseră să vadă întrecerea.
Marcus fu lăsat să se ridice, iar un cerc fu trasat cu pumnale înfipte în pământ. Albaștrii se strânseră
în jurul acestuia, unii ținându-și prietenii pe umeri pentru a vedea. Oriunde se întorcea Marcus, întâlnea
un zid mișcător de carne albastră și de dinți galbeni, rânjind. Observă că mulți ochi erau înroșiți și decise
că trebuia să fie ceva în vopsea care irita. Bătrânul, albastrul cu burdihanul mare, intră în cerc și îi
înmână solemn lui Marcus sabia, pășind înapoi cu grijă. Marcus îl ignoră. Nu aveai nevoie de ochi de
cercetaș pentru a observa ostilitatea aici. Să pierzi și să fii tăiat în bucăți pentru a-și arăta superioritatea,
să câștigi și să fii rupt în bucăți de mulțime. Preț de o clipă, se întrebă ce ar fi făcut Gaius într-o astfel de
situație și zâmbi. Gaius l-ar fi omorât pe conducător, imediat ce acesta i-ar fi înmânat sabia. Până la
urmă, nu și-ar fi putut înrăutăți în niciun fel situația.
Liderul era încă vizibil, burta invadându-i spațiul din cerc, dar cumva nu părea corect să se ducă să-l
străpungă pe bătrânul diavol. Poate îl vor lăsa să plece. Se uită din nou la fețele din jur și ridică din
umeri. Nu era foarte probabil.
O aclamare joasă se ridică din rândurile mulțimii în timp ce un Krajka intră în cerc, valul de luptători
despărțindu-se pentru puțin timp, cât să-i facă loc, apoi trupurile albastre unindu-se și împingându-se,
pentru a căpăta o poziție mai bună. Marcus îl cercetă din cap până-n picioare. Era cu mult mai înalt
decât un luptător albastru obișnuit, fiind mai mare cu opt centimetri decât Marcus, chiar și după ce
acesta crescuse binișor după plecarea din Roma. Avea pieptul gol, iar mușchii se profilau ușor pe sub
pielea vopsită. Marcus ghici că aveau probabil aceeași alonjă. Brațele lui erau lungi, cu încheieturi
puternice de la orele de antrenament cu sabia. Știa că avea o șansă, indiferent cât de bun era omul.
Renius încă mai lucra cu el în fiecare zi, și Marcus nu mai avea oponenți care să-l provoace la
antrenamente.
Privi la felul în care se mișca omul cel înalt. Se uită în ochii săi și nu găsi niciun semn de slăbiciune.
Omul nu zâmbea și nu ar fi înțeles oricum insultele. Dădea ocol cercului, ținându-se cât mai departe, în
caz că Marcus ar fi încercat un atac sălbatic. Marcus se întoarse pe loc, urmărindu-l tot timpul până își
luă poziția de luptă pe partea opusă, la șase metri distanță. Tactică, tactică. Renius spusese că nu
trebuie să te oprești niciodată din gândit. Scopul era să câștige, nu să fie corect. Marcus tresări când
bărbatul trase o sabie lungă care ajungea de la șold până la pământ, o lamă sclipitoare de bronz lustruit.
Nu își dăduse seama până atunci, dar albaștrii foloseau arme de bronz, și o sabie de fier le va toci în
curând, dacă va supraviețui primelor lovituri. Gândurile i se puseră în mișcare. Bronzul se tocea. Nu era
la fel de tare ca fierul.
Omul se apropie și își relaxă umerii goi. Purta doar jambiere peste picioarele goale și părea extrem de
atletic, mișcându-se ca o felină uriașă.
— Dacă îl omor, sunt liber, da? strigă Marcus la conducătorul lor.
Un râset batjocoritor veni dinspre mulțime, făcându-l să se întrebe cât de mulți înțelegeau limba.
Bătrânul albastru aprobă din cap, zâmbind, și făcu semn cu mâna să înceapă lupta.
Marcus sări cât colo când tobele sunară, acoperind murmurul mulțimii. Oponentul său se relaxă
vizibil, în ritmul loviturilor. Marcus îl urmări cum se pleacă într-o poziție de luptător, cu sabia dreaptă.
Cei câțiva centimetri în plus ai lamei îi vor da un avantaj în privința alonjei, se gândi Marcus,
dezmorțindu-și umerii. Ridică mâna și făcu un pas înapoi pentru a-și da jos tunica. Se simți ușurat când
o lepădă în căldura aceea înăbușitoare, sporită de focul din apropiere și de mulțimea nădușită. Bătăile la
tobă crescură în intensitate, iar Marcus își concentră privirea pe gâtul oponentului său. Asta îi descuraja
pe unii adversari. Rămase perfect nemișcat, pe când celălalt se unduia încet. Două stiluri diferite.
Krajka păru că abia se mișcă, însă Marcus simți atacul și se răsuci într-o parte, lama de bronz trecând
pe lângă el. Nu își încrucișă sabia cu cea a adversarului, încercând să judece viteza acestuia.
O a doua tăietură, venind în continuarea celei dintâi și îi amenință fața, iar Marcus își ridică sabia
disperat, cu un zăngănit de metal. Lamele se încrucișară, iar el simți sudoarea scăldând-i fruntea. Omul
era rapid și avea mișcări fluide, capabil de lovituri mortale ce păreau a fi atingeri ușoare și fandări.
Marcus blocă o altă lovitură joasă țintindu-i stomacul, apoi atacă, izbind trupul albastru.
Dar spada sa nu își găsi adresantul, iar Marcus se prăbuși pe pământul tare. Se ridică repede,
observând că Krajka stătea departe, permițându-i să o facă. Prin urmare, nu avea de gând să-l ucidă
rapid. Marcus își privi adversarul, cu fălcile încleștate. „Nu te enerva, își spuse el, nici nu te rușina.” Își
aminti de cuvintele lui Renius. Nu contează ce se întâmplă în luptă, atâta timp cât dușmanul zace la
picioarele tale la sfârșit.
Krajka sări ușor în față, apropiindu-se. Sabia de bronz licări în lumina focului, iar Marcus fu forțat să
se apere. De astă dată nu mai continuă cu o fandare sub lovitură și văzu că omul era pregătit pentru o
tăietură în jos. „Se mai luptase cu romanii și înainte!” Gândul se ivi în mintea lui Marcus. Omul acesta le
știa stilul de luptă, poate chiar îl învățase exersând cu câțiva dintre legionarii care dispăruseră în lunile
ce trecuseră, înainte să-i ucidă.
Era exasperant. Tot ceea ce fusese învățat provenea de la Renius, un antrenor soldat roman și un
gladiator. Nu avea niciun alt stil pe care să se bazeze. Krajka era în mod clar un maestru în arta sa.
Sabia de bronz se repezi spre el, iar Marius o blocă. Se concentră asupra gâtului vopsit în albastru,
care pulsa, putând însă vedea în continuare brațele care se răsuceau și mișcările sinuoase ale corpului.
Lăsă o lovitură să treacă pe lângă el, apoi evită o alta, judecând distanța perfect. Profitând de spațiul ivit
în garda adversarului, lovi ca un șarpe și reuși să-i lase luptătorului o crestătură roșie subțire în dreptul
coastelor.
Mulțimea tăcu dintr-odată, șocată. Krajka părea nedumerit și se îndepărtă cu doi pași de Marcus. Se
încruntă, iar Marcus văzu că nu simțise lovitura. Își apăsă mâna pe rană și se uită la ea, cu fața lipsită de
expresie. Apoi dădu din umeri, continuând să danseze, cu sabia de bronz scăldată în lumini și umbre.
Marcus simți ritmul mișcărilor și începu să acționeze împotriva stilului curgător, rupând acea
continuitate, făcându-l pe Krajka să sară din dreptul unui tăiș rigid, și din nou atunci când sandalele
dure ale lui Marcus îl loviră zdravăn peste degetele de la picioare.
Marcus înaintă, știind că încrederea în sine a oponentului său fusese zguduită. Fiecare lovitură era
urmată de o alta, într-un ritm care imita stilul lui Krajka folosindu-l împotriva sa. Sabia deveni o
prelungire a mâinii sale, un spin în mâna sa care necesita doar o atingere pentru a omorî. O lovitură
decisivă trecu milimetric pe lângă trupul lui Krajka, iar Marcus simți privirea fierbinte a adversarului.
Omul era furios că nu câștigase ușor. O altă lovitură fu blocată și din nou degetele goale ale picioarelor
fură strivite sub sandalele romane dure.
Krajka lăsă să-i scape un geamăt sugrumat de durere și sări, ridicându-se în aer precum o fantomă,
așa cum îi văzuse Marcus pe ceilalți făcând înainte. Era o mișcare desprinsă din dans, iar sabia din bronz
se răsuci odată cu luptătorul, țâșnind pe nebăgate de seamă și tăindu-l pe Marcus peste piept. Mulțimea
izbucni în urlete, și în momentul în care omul ateriză, Marcus întinse brațul și îi prinse lama de bronz cu
mâna stângă.
Krajka privi cu uimire în ochii lui Marcus și își dădu seama, pentru prima dată de la începutul luptei,
că i se uitau până în adâncul sufletului, negri și reci. Îngheță sub privirea aceea, iar ezitarea îi aduse
moartea. Simți sabia de fier pătrunzându-i beregata, simți șuvoiul de sânge care îi răpi puterea. Ar fi vrut
să-și tragă arma din mâna adversarului, tăind degetele ca pe niște tulpini prea coapte, dar nu mai avea
forță și căzu la picioarele lui Marcus, un ghem de carne lipsit de viață.
Marcus respiră măsurat și ridică sabia de bronz, uitându-se la marginea răsucită și încovoiată, acolo
unde o prinsese. Putea simți sângele de la tăietura din palmă, picurându-i peste încheieturi, dar izbutea
să-și miște degetele înțepenite. Așteptă ca mulțimea să se repeadă și să-l omoare.
Ei rămaseră tăcuți o vreme, și în tăcerea aceea se auzi vocea bătrânului albastru, strigând comenzi pe
un ton aspru. Marcus își ținea privirea în pământ, iar săbiile îi atârnau în mâini. Simți pași apropiindu-se
și se întoarse; bătrânul albastru îi prinse brațul. Ochii omului erau întunecați de uimire, dar în ei se
zărea și altceva.
— Vino. Îmi țin cuvântul. Te întorci la prieteni. Vom veni după voi toți mâine-dimineață.
Marcus dădu din cap, aproape nevenindu-i să creadă că era adevărat. Încercă să spună ceva.
— A fost un luptător minunat, Krajka. Nu am luptat niciodată mai bine.
— Bineînțeles. Era fiul meu.
Omul părea mai bătrân pe măsură ce vorbea, ca și când anii se așezau pe umerii lui și îl apăsau. Îl
conduse pe Marcus în afara cercului de pumnale și îi făcu semn în noapte.
— Du-te acasă acum.
Rămase apoi tăcut, iar Marcus îi înapoie sabia de bronz și dispăru în beznă.
•
Zidul fortului se profila tot mai mult în întuneric pe măsură ce Marcus se apropia. Pe când se afla încă
la distanță, fluieră o melodie, astfel încât soldații să-l audă și să nu-i împlânte vreo săgeată în piept.
— Sunt singur! Peppis, aruncă frânghia! strigă el în liniștea nopții.
Se auziră zgomote din interior; toți ceilalți se grăbeau să se uite peste zid.
Un cap apăru deasupra lui în întuneric și Marcus recunoscu trăsăturile acre ale lui Peritas.
— Marcus? Peppis a spus că te-au luat albaștrii.
— Așa au făcut, dar mi-au dat drumul. Ai de gând să-mi arunci o funie sau nu? răbufni Marcus.
I se făcuse frig de când plecase de lângă focuri și își ținea mâna rănită la subraț pentru a-și păstra
degetele calde. Putea auzi conversații șoptite deasupra și îl înjură pe Peritas pentru prudența sa. De ce
să le întindă oamenii triburilor o capcană, când puteau să aștepte să moară cu toții de sete?
Într-un târziu, o funie fu lăsată peste zid și se trase în sus, mâinile tremurându-i de oboseală. Ajuns în
vârf, mai multe mâini îi veniră în ajutor, trăgându-l pe bordura zidului interior, și apoi aproape fu
dărâmat de Peppis care îl cuprinse în brațe.
— Am crezut că te vor mânca, spuse băiatul.
Fața lui murdară era brăzdată de șanțuri lăsate de lacrimi, iar Marcus simți un val de amărăciune la
gândul că adusese băiatul în locul acela îngrozitor, unde avea să-și găsească sfârșitul.
Îi ciufuli părul cu afecțiune.
— Nu, băiete. Au spus că sunt prea fibros. Le place să fie tineri și fragezi.
Peppis își pierdu răsuflarea de groază, iar Peritas chicoti.
— Ai toată noaptea la dispoziție să ne spui ce s-a întâmplat. Nu cred că va dormi nimeni. Sunt mulți
acolo?
Marcus se uită la bătrân și înțelese ce nu putea fi spus de față cu băiatul.
— Sunt destui, răspunse el, cu voce scăzută.
Peritas se uită în altă parte și dădu din cap ca pentru sine.
•
Când se lumină de ziuă, Marcus și ceilalți așteptară cu îndârjire atacul, cu ochii cârpiți de nesomn.
Fiecare om stătea pe ziduri, rotindu-și privirile neliniștit la orice mișcare a unei păsări sau a unui iepure,
jos în pădurice. Tăcerea era înfricoșătoare, dar atunci când căderea unei săbii o întrerupse, soldatul care
o lăsase să cadă fu înjurat cu năduf.
Apoi, în depărtare, auziră cornurile de alamă ale legiunii romane, răsunând pe dealuri. Peritas alergă
la platforma îngustă dintre ziduri și izbucni în strigăte de bucurie la vederea a trei centurii de soldați
apărând pe poteca de munte în pas de marș.
După doar câteva minute răsună o voce:
— Ne apropiem de fort!
Porțile fură deschise larg.
Comandanții legiunii nu stătuseră mult pe gânduri și trimiseseră o forță de atac atunci când caravana
întârziase să apară. După atacurile recente, doreau să demonstreze puterea Romei și mărșăluiseră în
orele nopții pe teren accidentat, parcurgând treizeci de kilometri până în zori.
— Ați văzut vreo urmă de albaștri? întrebă Peritas încruntându-se. Erau sute împrejurul fortului când
am ajuns noi. Așteptam un atac.
Un centurion clătină din cap și își țuguie buzele.
— Le-am văzut urmele, focuri abia stinse și gunoi. Se pare că toți au plecat pe timpul nopții. Nu poți
înțelege felul cum gândesc sălbaticii. Unul dintre magicienii lor a văzut probabil o pasăre cu ghinion sau
vreun soi de semn rău. Soldatul se uită prin fort și simți putoarea cadavrelor. Se pare că avem de lucru.
Ordinele sunt să păzesc locul ăsta până la noi comenzi. Voi trimite un grup de cincizeci cu tine către
tabăra permanentă. Nimeni nu se mai mișcă de acum încolo fără o forță armată puternică. Este un
teritoriu ostil, să știți.
Marcus deschise gura, pregătit să răspundă, dar Peritas îi puse o mână pe umăr și îl întoarse cu
spatele, îndepărtându-l de centurion cu un brânci ușor.
— Știm, spuse bătrânul, înainte să se întoarcă pentru a-și pregăti oamenii să mărșăluiască spre casă.
 • Capitolul 31 •

Gloata ce trecea pe stradă era deja încărcată de falduri de materiale bogate, furate de la magazine sau
cusătorese. Vase de argilă revărsau vin pe pietrele drumului în timp ce oamenii care le purtau își croiau
drum clătinându-se.
Alexandria se uita printre porțile încuiate ale casei lui Marius, încruntându-se.
— Scursura Romei, murmură ea pentru sine.
Cu toți soldații din oraș prinși în luptă, nu le luase prea mult să iasă în stradă celor care se bucurau
de haos. Și, ca de obicei, cei care sufereau cel mai mult erau săracii. În lipsa gărzilor, casele erau luate
cu asalt și orice lucru de valoare ajungea pe mâinile jefuitorilor care țipau batjocoritor.
Alexandria putu vedea că o bucată de pânză era împroșcată cu sânge și degetele ei simțiră nevoia să
apuce un arc și să trimită o săgeată în beregata omului cei beat.
Se ascunse în spatele stâlpului porții când bărbații trecură, tresărind atunci când o mână solidă se
întinse să zdruncine poarta, testându-i rezistența. Strânse în palmă ciocanul pe care îl luase de la
atelierului lui Bant. Dacă încercau să sară poarta, era pregătită să spargă capul cuiva. Inima ei bătu cu
putere în timp ce ei se opriră, și putu auzi fiecare cuvânt șovăielnic pe care și-l spuneau.
— E un bordel pe Via Tantius, băieți! Am putea să facem un mic schimb de experiență, se auzi o voce
răgușită.
— Toate au gărzi, Brac. Nu aș părăsi un post ca acela, tu ai face-o? M-aș asigura de asemenea că sunt
plătit pentru serviciile mele. Acele curve ar fi bucuroase să aibă un bărbat puternic care să le apere. Ce
vrem noi este încă o nevestică, cu vreo două fete tinere. Ne vom oferi să le păzim în timp ce soțul e
plecat.
— Eu sunt primul. Nu am apucat să mă simt bine data trecută, rosti prima voce.
— Era prea mult pentru ea, de aceea. După mine, o femeie nu mai vrea altul.
Râsul era spart și brutal, iar Alexandria se cutremură în vreme ce bărbații se îndepărtau.
Auzi pași ușori în spatele ei și se răsuci, ridicându-și ciocanul.
— Stai liniștită, sunt eu, spuse Metella, cu fața palidă.
Auzise sfârșitul conversației. Amândouă femeile aveau lacrimi în ochi.
— Sunteți sigură de asta, stăpână?
— Foarte sigură, Alexandria, dar tu trebuie să fugi. Va fi mai rău dacă vei rămâne aici. Sulla este un
om răzbunător, iar tu nu ai niciun motiv să fii prinsă în această dușmănie. Du-te și găsește-l pe Tabbic.
Ai hârtia pe care am semnat-o?
— Bineînțeles. Este cel mai scump lucru pe care îl am.
— Păstreaz-o bine. Următoarele câteva luni vor fi dificile și periculoase. Vei avea nevoie să
demonstrezi că ești o femeie liberă. Investește banii pe care ți i-a lăsat Gaius și stai departe de pericole
până când legiunea orașului va restaura ordinea.
— Aș vrea să-i pot mulțumi.
— Sper să ai ocazia într-o bună zi. Metella se îndreptă către poarta de metal și o descuie, uitându-se
în susul și în josul străzii. Du-te repede acum. Drumul e liber pentru moment, dar trebuie să te grăbești
spre piață. Nu te opri pentru nimic în lume, ai înțeles?
Alexandria încuviință cu mișcări rigide, fără să aibă nevoie să i se mai spună despre pericole după ce
auzise mai devreme. Se uită la tenul palid și la ochii negri ai Metellei, și simți cum o cuprinde frica.
— Îmi fac griji pentru tine. O să rămâi singură în casa asta mare. Cine va avea grijă de tine?
Metella ridică o mână și gesticulă delicat.
— Nu-ți face griji pentru mine, Alexandria. Am prieteni care mă vor scoate afară din oraș. Voi găsi un
tărâm străin cald și mă voi retrage acolo, departe de intrigile și de durerile unui oraș în plin avânt. Mi-ar
plăcea să ajung în vreun loc străvechi, unde toate războaiele tinereții sunt doar amintiri uitate. Mergi pe
strada principală. Nu mă pot liniști până nu știu că și ultimul din familia mea se află în siguranță.
Alexandria îi susținu privirea pentru o secundă, cu ochii plini de lacrimi. Apoi dădu o dată din cap și
trecu printre porți, închizându-le bine în urma ei și grăbind pasul.
Metella o privi îndepărtându-se, resimțindu-și dureros vârsta în comparație cu pașii ușori ai fetei.
Invidia capacitatea celor tineri de a lua totul de la capăt, fără să se uite înapoi la cele trecute. Metella o
urmări cu privirea până când Alexandria dădu un cot al străzii, apoi se uită la casa ei cea goală, care
răsuna de ecouri. Marea casă și grădinile erau pustii, în sfârșit.
Cum de nu se afla Marius acolo? Era un gând sinistru. Fusese plecat atât de des în campanii lungi, și
totuși întotdeauna se întorcea, plin de viață, de înțelepciune și de putere. Ideea că el nu avea să se mai
întoarcă era ca o rană urâtă la care nu voia să se uite. Îi venea mai ușor să-și imagineze că era plecat cu
legiunea sa, cucerind tărâmuri noi sau construind apeducte uriașe pentru regi străini. Va dormi, iar
atunci când se va trezi, durerea cumplită dinăuntru vă dispărea, iar el va fi acolo să o țină în brațe.
Putea simți miros de fum în aer. De la atacul lui Sulla asupra orașului, petrecut în urmă cu trei zile,
focul trecuse de la o casa la alta și de la o strada la alta, mistuind totul în cale, fără ca nimeni să îl
potolească. Nu ajunsese încă la casele de piatră ale celor bogați, dar incendiul care supunea Roma îi va
devora pe toți în cele din urmă, adunând cenușă peste cenușă până nu va mai rămâne nimic din visuri.
Metella se uită la orașul care se ridica pe coline. Se sprijini de un perete de marmură și îi simți
răceala, alungând zăpușeala și aducând puțină liniște. Dâre învolburate și groase de fum se ridicau în aer
din zeci de locuri deodată și se împrăștiau într-un strat cenușiu, culoarea disperării. Țipete erau purtate
de vânt, în timp ce soldații jefuitori hăcuiau fără milă, iar prădătorii de pe străzi omorau și violau orice le
trecea prin cale.
Spera că Alexandria va ajunge cu bine. Gărzile casei o părăsiseră în dimineața în care auziseră de
moartea lui Marius. Presupunea că fusese norocoasă că nu o omorâseră în pat, pe când dormea, și nu
jefuiseră casa, dar trădarea lor încă durea. Oare nu fuseseră tratați bine și cinstit? De ce te mai puteai
agăța într-o lume în care jurământul unui om putea să dispară odată cu prima pală de vânt?
O mințise pe Alexandria, bineînțeles. Nu avea cum să iasă din oraș. Dacă era periculos să trimiți o
sclavă tânără într-o călătorie de doar câteva străzi, era de-a dreptul imposibil pentru o doamnă bine-
cunoscută să-și transporte averea, trecând pe lângă lupii însetați de sânge care mișunau pe străzile
Romei, așteptând tocmai asemenea oportunități. Poate că s-ar fi putut deghiza într-o sclavă, ar fi putut
chiar călători cu una dintre sclave. Cu puțin noroc, ar fi izbutit să răzbată, deși credea că era mai
probabil să fie lovite și abuzate, și lăsate pradă câinilor pe undeva. De trei zile, în Roma nu mai exista
nicio lege, iar pentru unii asta reprezenta o libertate amețitoare. Dacă ar fi fost mai tânără și mai
curajoasă, ar fi riscat, dar Marius fusese curajul ei prea multă vreme.
Alături de el, putea îndura chicotelile doamnelor din înalta societate care îi comentau pe la spate
imposibilitatea de a zămisli copii. Alături de el, putea face față lumii cu un pântec sterp și putea zâmbi
fără să cedeze nebuniei. Fără el, nu putea să îndrăznească să iasă pe străzi singură și s-o ia de la capăt,
un exilat fără niciun ban.
Sandale cu talpă de metal trecură pe lângă porți și Metella simți un tremur care începu de la umeri și
îi străbătu tot corpul. Nu avea să mai dureze mult până ce luptele ajungeau în acea zonă, iar jefuitorii și
criminalii care se mișcau odată cu trupele lui Sulla vor sparge porțile de fier ale vechii case de oraș a lui
Marius. Primise rapoarte în primele două zile, apoi însă și mesagerii ei o părăsiseră. Oamenii lui Sulla se
răspândiseră în oraș, cucerind stradă după stradă, folosindu-se de avantajul pe care Marius li-l dăduse.
Cum Legiunea Primigenia se afla pe zidurile orașului, nu putuseră aduce grosul forțelor împotriva
invadatorului în prima noapte de luptă, iar asta fusese suficient; Sulla era înfipt adânc în inima orașului,
bucuros să continue o luptă înfiorătoare, târându-și mașinăriile de atac prin cetate pentru a distruge
baricade și înșirând străzile în spatele lui cu capetele oamenilor lui Marius. Se spunea că marele templu
al lui Jupiter fusese ars, cu flăcări atât de fierbinți, încât bucățile de marmură crăpaseră și explodaseră,
făcând să cadă coloanele și stâlpii grei, împrăștiindu-i în piață cu zgomote ca de tunet. Oamenii spuneau
că era un semn, că zeii nu se arătau mulțumiți de Sulla, și totuși părea că el continuă să câștige.
Apoi veștile încetaseră, iar pe timpul nopții știa că ritmicele cântece de victorie care se auzeau
străbătând cerul Romei nu izvorau din gurile soldaților Legiunii Primigenia.
Metella duse o mână la umăr și ridică breteaua, îndepărtând-o de piele. O lăsă să cadă și apoi întinse
mâna spre cealaltă. Imediat, rochia ei alunecă de pe trup, într-un morman de material; își petrecu
picioarele peste veșmânt și păși dezbrăcată, cu spatele la porți, trecând printre arcade și uși, tot mai
adânc în casă. Aerul părea mai rece pe pielea ei neacoperită de veșmânt și se înfioră din nou, de data
asta simțind chiar puțină plăcere. Ce ciudat era să fii dezbrăcat în acele camere oficiale!
În timp ce mergea, își dădu jos brățările de pe mâini și inelele de pe degete, așezând o grămăjoară de
metal prețios pe o masă. Păstră inelul de căsătorie al lui Marius, pentru că îi promisese să nu îl scoată
niciodată. Își lăsă părul liber, îngăduindu-i să se reverse pe spate ca un val, scuturându-și capul pentru
a face ca onduleurile și cârlionții să se desfacă.
Era desculță și fără poveri pe trup în momentul în care intră în camera de baie și simți aburul care o
învăluia într-o pânză subțire de umezeală. Respiră cu nesaț și lăsă căldura să-i umple plămânii.
Bazinul era adânc, iar apa – proaspăt încălzită, ultimul lucru pe care îl făcuseră servitorii și sclavii
înainte să plece. Lăsă să-i scape un mic suspin în timp ce se cufunda în apa limpede, de un albastru
întunecat din pricina mozaicului de pe fund. Pentru câteva secunde își închise ochii și se gândi la anii
petrecuți cu Marius. Nu o deranjaseră niciodată perioadele lungi petrecute de el departe de Roma și de
casa lui, plecat fiind cu legiunea. Dacă ar fi știut cât de puțin timp aveau la dispoziție, s-ar fi dus cu el,
dar nu era momentul pentru regrete fără rost. Lacrimi îi izvorâră de sub pleoape, ca un lucru firesc.
Își aminti cum fusese prima dată împuternicit și bucuria lui la fiecare creștere în rang și în autoritate.
Fusese arătos în vremea tinereții și făceau dragoste cu veselie și sălbatic. Ea era o fată inocentă când o
ceruse de nevastă tânărul soldat musculos. Nu știa nimic despre partea urâtă a vieții, despre durerea pe
care avea să o simtă odată cu trecerea anilor, fără copii care să-i aducă bucurie. Fiecare dintre
prietenele ei născuseră prunci care țipau, unul după altul, iar unii îi frângeau inima numai uitându-se la
ei și simțindu-se stearpă. Aceia erau anii în care Marius își petrecea din ce în ce mai mult timp departe
de ea, nefiind în stare să facă față furiilor și acuzațiilor sale. Pentru o vreme sperase ca el să aibă o
aventură și îi spusese că ar fi acceptat un copil dintr-o asemenea relație, considerându-l al ei.
Marius îi luase blând capul în palme și o sărutase ușor.
— Ești numai tu, Metella, spusese el. Dacă soarta nu ne-a îngăduit această bucurie, nu o voi
blestema.
Crezuse că nu avea să izbutească să-și oprească vreodată plânsetele. Într-un târziu, el o ridicase și o
dusese în pat, unde se purtase atât de blând, încât ea plânsese încă o dată la sfârșit. Fusese un soț bun,
un om bun.
Se întinse către marginea bazinului fără să deschidă ochii. Degetele ei găsiră cuțitul subțire pe care îl
lăsase acolo. Unul dintre pumnalele lui, primit după ce centuria sa apărase un fort timp de o săptămână
împotriva unei armate uriașe de sălbatici. Prinse lama între două degete și o îndreptă către încheietură.
Inspiră adânc, iar mintea ei era amorțită și împăcată.
Lama se adânci în carne, dar cel mai straniu lucru era că nu o durea deloc. Durerea era un lucru
îndepărtat, aproape neobservat, în timp ce ochiul ei interior își amintea de vremuri de mult apuse.
„Marius.” Socoti că rostise numele cu voce tare, dar camera era încremenită în tăcere, iar apa cea
albastră devenise roșie.
•
Cornelia se încruntă la tatăl ei.
— Nu voi pleca de aici! Asta e casa mea și este la fel de sigură ca oricare alta din Roma în acest
moment.
Cinna se uită în jurul lui, privind porțile grele care izolau clădirea de străzile de afară. Casa pe care i-o
dăduse drept zestre era una simplă, cu opt camere, fără etaj. Era o casă frumoasă, dar ar fi preferat să
fie una urâtă, cu un zid gros de cărămidă în jurul ei.
— Dacă o mulțime vine după tine sau poate oamenii lui Sulla, căutând să violeze și să distrugă…
Vocea lui tremura în timp ce vorbea din cauza emoției pe care încerca să și-o stăpânească, dar
Cornelia rămase fermă pe poziție.
— Am gărzi care să aibă grijă de mulțime și nimic în Roma nu-l va opri pe Sulla dacă Legiunea
Primigenia nu o poate face, răspunse Cornelia.
Glasul ei suna calm, dar pe dinăuntru o rodea îndoiala. Adevărat, casa tatălui ei era construită ca o
fortăreață, dar cea în care stătea îi aparținea ei și lui Iulius. Aici ar fi căutat-o, dacă supraviețuia.
Vocea tatălui se ridică aproape ca un țipăt:
— Nu ai văzut cum sunt străzile! Haite de animale care caută prăzi ușoare. Eu însumi nu aș putea ieși
fără gărzi. Multe case au fost mistuite de foc sau prădate. Este haos!
Își frecă fața cu palmele, iar fiica lui văzu că nu se bărbierise.
— Roma va trece peste asta, tată. Nu voiai să te muți la țară când aveau loc răscoalele acum un an?
Dacă aș fi plecat atunci, nu l-aș fi întâlnit pe Iulius și nu m-aș fi măritat.
— Îmi doresc să fi plecat! se răsti Cinna, cu vocea sălbatică. Îmi doresc să te fi luat atunci! Nu ai fi
acum aici, în pericol, cu…
Cornelia păși mai aproape de el și își puse mâna pe obrazul lui.
— Calmează-te, tată, calmează-te! Nu-ți face bine să ai atâtea griji. Orașul acesta a mai văzut revoluții
și înainte. Va trece. Voi fi în siguranță. Trebuia să te fi bărbierit.
În ochii lui sticleau lacrimi; o strânse în brațe, aproape strivind-o.
— Cu grijă, bătrâne! Sunt firavă acum.
Tatăl o eliberă din strânsoare, uitându-se la ea întrebător.
— Însărcinată? întrebă el, cu vocea plină de afecțiune.
Cornelia încuviință.
— Frumoasa mea fată, spuse bărbatul, îmbrățișând-o din nou, dar mai cu grijă.
— Vei fi bunic, îi șopti ea la ureche.
— Cornelia, spuse el. Trebuie să vii acum. Casa mea e mai sigură decât asta. De ce să-ți asumi un
asemenea risc? Vino acasă!
Cuvintele lui erau atât de puternice! Voia să-l lase să o ducă acolo unde avea să fie în siguranță, își
dorea să fie din nou o fetiță, dar nu se putea. Scutură din cap, zâmbind puțin, pentru a mai îndulci
refuzul.
— Lasă mai multe gărzi, dacă te face să te simți mai bine, dar asta e casa mea acum. Copilul meu se
va naște aici, iar când Iulius se va putea întoarce înapoi va veni prima dată aici.
— Și dacă este ucis?
Cornelia închise ochii din pricina durerii puternice care o săgetă, simțind lacrimi izvorându-i sub
pleoape.
— Tată, te rog… Iulius se va întoarce la mine. Eu… eu sunt sigură de asta.
— Știe despre copil?
Rămase cu ochii închiși, dorindu-și ca slăbiciunea să treacă. Nu putea să izbucnească în suspine, deși
o parte din ea dorea să-și îngroape capul la pieptul tatălui și să-l lase să o ia cu el.
— Nu încă.
Cinna se așeză pe o bancă, în apropierea unei fântâni arteziene din grădină. Își aminti conversațiile
avute cu arhitectul când pregătea casa aceea pentru fiica lui. Părea să fi trecut atât de mult timp de
atunci! Oftă adânc.
— M-ai învins, fată! Ce îi voi spune mamei tale?
Cornelia se așeză lângă el.
— Îi vei spune că sunt bine și că voi naște peste vreo șapte luni. Îi vei spune că îmi pregătesc casa
pentru naștere și va înțelege asta. Îți voi trimite mesaje când străzile vor fi din nou liniștite și… că avem
suficientă mâncare și suntem sănătoși. Simplu.
— Acest Iulius ar face bine să fie un soț bun pentru tine… și un tată bun. Vocea tatălui ei sună puțin
spart în timp ce încerca să fie ferm. Voi pune să fie biciuit dacă nu va ști să se poarte. Trebuia să o fac
atunci când am auzit că alerga pe acoperișul meu după tine.
Cornelia își petrecu o mână peste ochi, alungând grijile adânc înăuntrul său. Se strădui să zâmbească.
— Nu ai pic de cruzime, tată, așa că nu mai încerca să te prefaci că ai.
El se strâmbă, iar tăcerea se așternu minute în șir.
— Voi mai aștepta încă două zile, apoi voi pune gărzile să te aducă acasă.
— Nu, spuse Cornelia apăsând cu o mână brațul tatălui ei. Nu mai sunt a ta. Iulius e soțul meu și se
așteaptă ca eu să fiu aici.
Apoi nu își mai putu stăpâni lacrimile și începu să plângă. Cinna o trase la piept și o îmbrățișă strâns.
•
Sulla se încruntă în timp ce oamenii lui dădeau zor să asigure străzile principale, care i-ar fi permis
accesul la marele forum și la inima orașului. După prima confruntare sângeroasă, bătălia pentru Roma
decursese bine pentru el, zonă după zonă fiind cucerite prin ambuscade rapide și brutale, iar apoi
protejate de un inamic dezorganizat. Înainte ca soarele să fi răsărit pe deplin, mare parte din zona estică
a Romei era sub controlul său, creându-se o regiune unde se puteau odihni și regrupa. Apoi apăruseră
probleme tactice. Cu zonele controlate de el, care se măreau progresiv, aveau din ce în ce mai puțini
oameni care să apere hotarele și știa că era permanent în pericol, fiind vulnerabil în fața oricărui tip de
atac venit din partea unui grup masiv de soldați.
Înaintarea lui Sulla încetini, iar ordinele sale se făceau auzite încă și mai des, mutând unitățile sau
punându-le în așteptare. Știa că trebuia să aibă o bază sigură, înainte de a cere adversarului să se
predea. După ultimele cuvinte pe care le rostise Marius, Sulla se convinsese că exista posibilitatea ca
soldații săi să lupte până la ultimul om – loialitatea lor fiind legendară chiar și într-un sistem militar unde
o asemenea virtute era încurajată și cultivată. Trebuia să îi facă să-și piardă speranța, iar o înaintare
înceată nu ar fi produs acest rezultat.
Acum stătea într-o piață deschisă, în vârful colinei Caelius. Toate străzile mari din spatele lui și până
la poarta Caelimontana îi aparțineau. Focurile fuseseră stinse, iar legiunea lui era întinsă de acolo și
până la Porta Raudusculana, la marginea din sud a zidurilor orașului.
În piața mică se aflau aproape o sută dintre oamenii săi, împărțiți în grupuri de câte patru. Fiecare
soldat se oferise voluntar, iar el era impresionat. Asta simțea oare Marius atunci când oamenii lui își
dădeau viața pentru el?
— Ați primit ordinele. Răspândiți-vă și provocați distrugeri. Dacă sunteți depășiți numeric, puneți-vă la
adăpost până veți putea ataca din nou. Sunteți norocul meu și al legiunii. Zeii să fie cu voi!
Salutară în același timp, iar el le răspunse la salut, cu brațul rigid. Se aștepta ca majoritatea să fie
morți într-o oră. Dacă ar fi fost pe întuneric, ar fi fost mai utili, dar în lumina puternică a zilei reprezentau
puțin mai mult decât o distracție. Privi ultimul grup de patru strecurându-se prin baricadă și mistuindu-
se rapid pe străzile laterale.
— Învelește trupul lui Marius și pune-l la umbră, spuse Sulla unui soldat din apropiere. Nu pot spune
când voi avea răgazul să-i organizez o înmormântare potrivită.
Un val de săgeți fu lansat deodată de la două, trei străzi distanță. Sulla privi cu interes norul purtător
de moarte, analizând cam care ar fi fost locul de unde fusese slobozit și sperând ca în apropiere să fie
câteva din echipele sale de patru oameni. Săgețile negre trecură peste capul lui și apoi căzură în jur,
sfărâmându-se pe pietrele din curtea pe care Sulla o adoptase ca post de comandă temporar. Unul
dintre mesagerii lui căzu cu o săgeată înfiptă în piept, iar un altul țipă, deși nu părea a fi atins. Sulla se
încruntă.
— Soldat! Du mesagerul acela undeva și biciuie-l zdravăn. Romanii nu țipă sau leșină la vederea
sângelui. Ai grijă să pot vedea puțin dintr-al lui pe spinare atunci când se întoarce.
Soldatul dădu din cap, iar mesagerul fu dus în liniște, speriat la gândul că pedeapsa lui ar putea să
crească în caz că ar fi protestat.
Un centurion veni în fugă spre Sulla și salută.
— Generale. Zona e sigură. Să anunț avansarea înceată?
Sulla se uită la el cu ochii măriți.
— Mă nemulțumește ritmul cu care înaintăm. Sună atacul în forță pentru zona asta. Lasă-i pe ceilalți
să ne prindă din urmă cum pot.
— Domnule, vom fi expuși la atacuri laterale, se bâlbâi omul.
— Dacă-mi mai pui la îndoială pe viitor vreun ordin în luptă, te voi spânzura ca pe un criminal ordinar.
Omul păli și se repezi să anunțe ordinul.
Sulla scrâșni din dinți cuprins de iritare. O, ce ar păți un inamic dacă s-ar întâlni cu el în câmp
deschis! Lupta asta prin oraș era nedemnă și violentă. Oameni tăindu-se cu săbii dosite, în alei
necunoscute. Unde erau asalturile glorioase? Armele care cântau în luptă? Însă va fi răbdător și îi va
duce într-un final la disperare. Auzi cornul care suna atacul și-și văzu oamenii ridicând baricadele și
pregătindu-se pentru a le căra mai departe. Simți sângele clocotindu-i de entuziasm. Numai să încerce
să-l flancheze, cu atât de multe din echipele lui care se amestecau printre ei acolo, pentru a-i ataca din
spate!
Simți mirosul fumului în aer și văzu flăcările lingând ferestrele înalte pe străzile din față. Se auziră
țipete însoțind zăngănitul de arme și siluete disperate apărură pe marginile de piatră ale ferestrelor, la
zece, doisprezece metri deasupra luptei care se desfășura dedesubt. Aveau să sfârșească striviți de
pietrele caldarâmului. Sulla văzu o femeie care își pierdu echilibrul și căzu cu capul înainte pe bordura
dură. Impactul o făcu să se rupă ca o păpușă stricată. Fumul îi invadă nările, încă o stradă, apoi încă
una.
Oamenii lui se mișcau repede.
— Înainte! îi impulsionă el, simțindu-și inima bătându-i mai repede.
•
Orso Ferito întinse o hartă a Romei pe masa grea de lemn și se uită la fețele centurionilor din Legiunea
Primigenia.
— Linia pe care am marcat-o reprezintă teritoriul aflat sub controlul lui. Și-a organizat soldații într-o
linie care se extinde și este vulnerabil la atacul de penetrare a unui punct, aproape în oricare parte a
frontului. Sugerez să îl atacăm aici și aici în același timp.
Arătă cele două regiuni pe hartă, uitându-se în jur la ceilalți oameni din încăpere. Erau obosiți și
murdari, ca și el. De când începuse lupta, de trei zile, puțini dormiseră mai mult de o oră sau două puse
cap la cap. Se aflau în pragul epuizării totale.
Orso se afla la comanda a cinci centurii când fusese martorul uciderii lui Marius de către Sulla.
Auzise ultimul strigăt al generalului său și încă ardea de mânie la gândul că încrezutul Sulla își
împlântase sabia într-un om pe care îl iubea mai mult decât pe tatăl său.
Ziua următoare fusese haos, cu sute de soldați care mureau de ambele părți. Orso păstrase controlul
asupra oamenilor săi, lansând atacuri scurte și sângeroase, apoi retrăgându-se înainte să ajungă
ajutoarele. Ca mulți dintre oamenii lui Marius, nu era de viță nobilă și crescuse pe străzile Romei. Știa
cum trebuie să lupți pe străzile și pe aleile pe care se jucase când era copil, iar înainte de zorile celei de-
a doua zile devenise liderul neoficial al Legiunii Primigenia.
Influența lui se făcuse imediat simțită, începând să coordoneze cu înțelepciune atacurile și apărarea.
Orso lăsase să fie cucerite unele străzi, considerându-le neimportante din punct de vedere strategic.
Ordonase ca ocupanții să iasă afară din case, pusese foc și îi lăsase pe oamenii lui să se retragă sub
acoperirea săgeților. Pentru alte străzi se luptaseră cu furie, concentrându-și forțele disponibile în a-l
împiedica pe Sulla să treacă. Multe fuseseră pierdute, dar năvala generalului în oraș fusese încetinită,
ba chiar oprită în multe zone. Acum nu avea să se termine repede, iar Sulla se confrunta cu un adevărat
război.
Oricum l-ar fi numit mama lui în pruncie, el fusese întotdeauna Orso, ursul, pentru oamenii săi.
Trupul său îndesat și mare parte din fața sa erau acoperite de un păr negru și sârmos, urcându-i până la
obraji. Umerii săi musculoși erau pătați cu sânge uscat și, asemenea celorlalți romani din încăpere care
fuseseră constrânși să renunțe la tendința lor pentru curățenia trupului, puțea a fum și a transpirație
înăcrită.
 Camera de întâlnire fusese aleasă la întâmplare, o bucătărie din casa cuiva din oraș. Grupul de
centurioni intrase din stradă și desfășuraseră harta. Proprietarul se afla undeva sus. Orso oftă în timp ce
se uita la hartă. Breșele erau posibile, dar aveau nevoie de mult noroc din partea zeilor pentru a-l
învinge pe Sulla. Se uită în jur la fețele celor de la masă; era greu să nu te înfiori văzând speranța care
răzbătea din acele priviri. El nu era Marius, știa asta. Dacă generalul ar fi trăit și ar fi fost în camera
aceea, ar mai fi avut o șansă. Dar așa cum stăteau lucrurile…
— Nu au mai mult de douăzeci până la cincizeci de oameni în oricare punct al frontului. Dacă facem o
breșă repede, cu două centurii în fiecare loc, vom fi în stare să îi măcelărim înainte să vină întăririle.
— Apoi ce se va întâmpla? Mergem după Sulla? întrebă unul dintre centurioni.
Orso recunoscu în sinea lui că Marius i-ar fi știut numele.
— Nu putem fi siguri unde s-a poziționat șarpele. Este capabil să instaleze un cort de comandă drept
momeală pentru asasini. Sugerez să ne retragem, lăsând câțiva oameni îmbrăcați în haine civile să
vegheze, în așteptarea unei ocazii de a-l prinde.
— Oamenii nu vor fi încântați. Nu e o victorie zdrobitoare, iar ei vor așa ceva.
Orso își stăpâni mânia.
— Oamenii sunt legionari și formează cea mai bună legiune din Roma. Vor face ceea ce li se spune.
Este un joc al numerelor, dacă așa ceva poate fi considerat un joc. Au mai mulți soldați decât noi.
Controlăm zone similare cu mai puțini oameni. Pot să aducă întăriri mai repede decât o putem face noi…
și au un comandat mult mai experimentat. Ceea ce putem face este să distrugem o sută dintre oamenii
lor și să ne retragem, pierzând cât mai puțin posibil dintr-ai noștri. Sulla are o mare problemă de apărare,
pentru că frontul lui de atac se tot lungește.
— Într-un anumit fel, avem aceeași problemă.
— Nu e nici pe jumătate atât de rău. Dacă ei fac o breșă, ea se produce în miezul orașului, unde pot fi
înconjurați cu ușurință și izolați de restul trupelor. Avem sub control o zonă cu mult mai mare. Când le
vom penetra linia de apărare, va fi chiar în inima teritoriului lor.
— Unde se află soldații lor, Orso! Nu sunt convins că planul tău va funcționa, continuă omul.
— Care este numele tău? îl întrebă Orso privindu-l atent.
— Bar Gallienus, domnule.
— Ai auzit ce a strigat Marius înainte de a fi ucis?
Bărbatul se înroși ușor.
— Am auzit, domnule.
— Și eu am auzit. Ne apărăm orașul și locuitorii lui de un invadator ilegal. Comandantul meu e mort.
Mi-am asumat comanda temporară până la trecerea crizei. Dacă nu ai ceva folositor de adăugat, îți
sugerez să aștepți afară și te vom anunța atunci când am terminat. Este clar?
Deși vocea lui Orso se menținu calmă și politicoasă pe durata schimbului de replici, toți oamenii din
încăpere simțiră mânia țâșnind din el ca o forță palpabilă. Îți trebuia ceva de curaj să nu o ștergi.
— Aș vrea să rămân, spuse Bar Gallienus încet.
Orso îl bătu cu mâna pe umăr și se uită la ceilalți.
— Orice instrument capabil să lanseze un proiectil avem la dispoziție, inclusiv orice om cu arc, vor fi
masate în cele două zone, într-o oră. Îi vom lovi cu tot ce avem, iar apoi două centurii le vor ataca
apărarea la comanda mea. Voi conduce atacul prin zona pieței vechi, deoarece o știu bine. Bar Gallienus
o va conduce pe cealaltă. Sunt întrebări?
La masă era liniște. Gallienus îl privi pe Orso în adâncul ochilor și își dădu acordul aprobând din cap.
— Atunci adunați-vă legionarii, domnilor! Hai să-l facem pe bătrân mândru. „Marius” este strigătul de
luptă. Trei sunete scurte din corn vor fi semnalul. Într-o oră.
•
Sulla se retrase de lângă omul însângerat care gâfâia în fața lui. Din suta de soldați pe care o trimisese
în luptă acum câteva ore, doar unsprezece se întorseseră să raporteze, iar aceștia erau toți răniți.
— Generale! Trupele mobile au izbândit doar parțial, spuse legionarul, încercând din greu să stea
drept din cauza slăbiciunii plămânilor lui obosiți. Am făcut multe pagube în prima oră și pot să estimez
că am omorât mai mult de cincizeci de inamici în încăierări mici. Unde a fost posibil, i-am prins singuri
sau în perechi și i-am copleșit, așa cum ai sugerat. Apoi cred că au prins de veste și ne-am trezit urmăriți
pe străzi. Cine îi conducea trebuie să fi știut străzile orașului foarte bine. Unii dintre noi ne-am refugiat
pe acoperișuri, dar erau oameni care ne așteptau acolo. Făcu o pauză să-și tragă sufletul, iar Sulla
așteptă nerăbdător ca omul să se calmeze. Am văzut câțiva oameni omorâți de femei și de copii care
ieșeau din case cu cuțite. Au ezitat să omoare civili și au fost făcuți bucăți. Echipa mea a fost măcelărită
de un grup de legionari din Primigenia, care își scoseseră armura și aveau numai săbiile. Alergam de
multă vreme și ne-au încolțit într-o alee. Eu…
— Spui că ai informații de raportat. Era clar de la început că grupurile mobile vor face pagube
neimportante. Speram să împrăștii frică și haos, dar se pare că a rămas un dram de disciplină în
Legiunea Primigenia. Unul dintre secunzii lui Marius a preluat probabil controlul tactic. Va încerca să
lovească repede. Au văzut oamenii tăi vreun semn în acest sens?
— Da, generale. Adunau în tăcere grupuri de oameni pe străzi. Nu știu unde și când vor ataca, dar va
fi un fel de încăierare în curând.
— Nu a meritat optzeci dintre oamenii mei, dar informația îmi este folositoare. Duceți-vă la chirurgi.
Centurionule! țipă la un om aflat în apropiere. Du toți oamenii pe baricade. Vor încerca să facă o breșă.
Triplează oamenii pe linia frontului de atac.
Centurionul dădu din cap și le făcu semn mesagerilor să poarte veștile la avanposturile liniei de
înaintare.
Dintr-odată cerul se întunecă sub un nor de săgeți, un viespar zumzăitor, aducător de moarte. Sulla
privi săgețile căzând. Își încordă pumnii, își încleștă fălcile în timp ce se îndreptau către el. Oamenii din
jurul său se aruncară ia pământ, dar el rămase în picioare, fără să clipească, cu ochii strălucind.
Săgețile cădeau și se fărâmau de pietre în jurul său, dar el rămase neatins. Se întoarse și râse la
vederea imaginii consilierilor și ofițerilor lui. Unul era în genunchi, scoțându-și o săgeată din piept și
scuipând sânge pe gură. Alți doi fixau cu ochi sticloși cerul, fără să se miște.
— Un semn bun, nu credeți? spuse el, încă zâmbind.
În față, undeva în oraș, un corn se auzi de trei ori și un muget îi răspunse, ridicându-se în văzduh.
Sulla auzi un nume strigat din multe piepturi, acoperind zgomotul, și pentru o clipă simți gustul îndoielii.
— Ma-ri-us! răcnea Legiunea Primigenia în timp ce înainta.
 • Capitolul 32 •

Alexandria bătu la ușa micii prăvălii a bijutierului. Trebuia să fie cineva acolo! Știa că se putea ca el să
fi părăsit orașul, așa cum făcuseră mulți alții, iar gândul că probabil doar atrăgea atenția asupra ei o făcu
să i se scurgă sângele din obraji. Un zgomot se auzi în apropiere, ca și când o ușă s-ar fi deschis.
— Tabbic! Sunt eu, Alexandria! Pe toți zeii, deschide, omule!
Își lăsă mâna să cadă, suspinând. Strigăte se auziră din apropiere, iar inima ei începu să bată sălbatic.
— Te rog. Te rog, șopti fata.
Deodată ușa se deschise și Tabbic se ivi în prag, uitându-se scrutător și ținând strâns o secure în
mână. Când o văzu păru ușurat și o parte din mânia din privire dispăru.
— Intră, fato! Animalele au ieșit afară în noaptea asta, spuse el morocănos.
Se uită în susul și în josul străzii. Părea pustie, deși putea simți ochi urmărindu-l.
Ajunsă înăuntru, ea avu un moment de slăbiciune.
— Metella… m-a trimis… ea…
— Stai liniștită, fato. Poți să-mi explici mai târziu. Nevasta și copiii pun masa sus. Du-te și alătură-te
lor. Ești în siguranță aici.
Alexandria tăcu pentru o clipă, apoi se întoarse către el, neputându-se abține.
— Tabbic. Am hârtii și toate cele. Sunt liberă.
Bărbatul se apropie de ea și o privi în ochi cu un început de zâmbet.
— Când ai fost tu altceva? Treci sus acum. Soția mea probabil se întreabă ce-i cu atâta gălăgie.
•
Nu se găsea nimic în manualele de luptă despre luarea cu asalt a unei baricade ridicate de-a latul
unei străzi, în oraș. Orso Ferito răcni numele generalului său mort și se aruncă pur și simplu asupra
resturilor de care și de uși, în brațele inamicului. Două sute de oameni veniră după el.
Orso își împlântă sabia în prima beregată care îi apăru în față și aproape fu tăiat de lama adversarului,
din cauza baricadei care se mișca, trezindu-se aruncat de partea cealaltă. Se ridică apoi clătinându-se și
fu recompensat cu un trosnet satisfăcător de oase. Oamenii lui erau peste tot în jurul lui, ciopârțind și
tăind de zor. Orso nu putea spune cât de bine se descurcau și cât de mulți muriseră. Știa doar că
inamicul se afla înaintea lui și că avea o sabie în mână. Urlă și reteză din umăr mâna unui om în timp ce
acesta ridica un scut pentru a-l bloca. Înșfacă scutul, brațul neputincios căzând la pământ, și îl folosi
pentru a izbi cu umărul doi oameni aflați în calea sa, zdrobindu-i apoi sub tălpi. Unul din ei împunse cu
sabia, iar el simți un șuvoi cald pe picioare, dar nu-i dădu atenție. Zona era liberă, dar capătul străzii se
umplea de oameni. Orso îl văzu pe căpitanul lor sunând atacul și se repezi înspre el. Știu în acel moment
trăirile de care aveau parte acei luptători demenți din națiile sălbatice pe care le cucereau. Era o
libertate ciudată. Nu simțea nicio durere, doar o absență stranie a fricii sau a epuizării.
Tot mai mulți adversari cădeau sub sabia lui, iar Legiunea Primigenia înainta, tăind și împărțind
moarte în jur.
— Domnule! Străzile lăturalnice. Au venit mai multe întăriri!
Orso își smuci brațul, spre a scăpa de mâna ce-l trăgea în spate, apoi însă disciplina sa ieși la iveală.
— Sunt prea mulți. Înapoi, băieți! I-am tăiat destul pentru moment!
Își ridică sabia triumfător și începu să alerge înapoi pe unde veniseră, remarcând numărul morților lui
Sulla. Mai mult de o sută, din câte putea el socoti.
Ici și colo erau fețe pe care le cunoștea. Unii încă mai mișcau, iar el fu tentat să se oprească să-i ajute,
dar din spate venea tropotul sandalelor izbind pietrele și știa că trebuia să ajungă la baricade, altfel
urmând a fi străpunși pe la spate.
— Înainte, băieți! Ma-ri-us!
Îi răspunseră la urlet de jur împrejur, și apoi urcară pe grămada de resturi. În vârf, Orso se uită înapoi
și îi văzu pe oamenii săi mai înceți cum erau doborâți și striviți. Majoritatea scăpaseră și, în timp ce se
întorcea pentru a trece de partea cealaltă, arcașii Primigeniei traseră din nou peste capetele oamenilor
săi, împrăștiind trupuri pe piatra drumului, țipând și zvârcolindu-se în ghearele morții. Orso chicoti în
timp ce alerga, sabia abia mai atârnându-i în mâini din cauza epuizării. Se adăposti în interiorul unei
clădiri și se opri pentru a-și trage sufletul, cu mâinile pe genunchi. Tăietura din coapsa sa era adâncă, iar
sângele curgea din belșug. Se simțea amețit și putu doar îngăima ceva neinteligibil atunci când mâini îl
cuprinseră și îl purtară înainte, departe de baricadă.
— Nu ne putem opri aici, domnule. Arcașii ne pot acoperi puțin timp, căci rămân fără săgeți. Trebuie
să mergem o stradă sau două mai încolo. Haideți, domnule!
Înțelese cuvintele, dar nu era sigur dacă răspunsese. Unde se dusese energia lui? Își simți piciorul
foarte slăbit. Spera că Bar Gallienus se descurcase la fel de bine.
•
Bar Gallienus zăcea într-o baltă de sânge, cu sabia lui Sulla înfiptă în beregată. Știa că va muri și
încercă să îl scuipe pe general, dar pe buze nu-i apăru decât o spumă roșiatică. Oamenii săi întâlniseră o
centurie proaspăt întărită la nivelul baricadei și aproape că fuseseră înfrânți la primul atac. După câteva
minute de lupte furioase, străpunseseră zidul de pietre și de lemne stivuite, și se aruncaseră asupra
mulțimii de soldați de dincolo. Oamenii săi luaseră mulți cu ei, dar erau copleșiți numeric. Frontul de
atac nu fusese deloc subțire.
Bar zâmbi, scoțând la iveală dinții însângerați. Știa că Sulla se putea întări repede. Era păcat că nu-l
putea preveni pe Orso. Spera ca omul cel păros să se fi descurcat mai bine, altfel legiunea avea să fie
din nou lipsită de lider. Fusese nesăbuit când riscase o asemenea aventură, dar prea mulți dintre ei
muriseră în prima zi de prăpăd și execuții. Știa că Sulla va întări rândurile.
— Cred că e mort, domnule, auzi Bar o voce spunând.
— Păcat. Apoi auzi vocea lui Sulla răspunzând. Avea o expresie atât de stranie. Voiam să îl întreb ce
gândea.
•
Orso mârâi la centurionul care încercă să îl ajute. Îl durea piciorul și ținea o cârjă sub umăr, dar nu
avea niciun chef să fie ajutat.
— Nimeni nu s-a întors? întrebă el.
— Am pierdut ambele centurii. Secțiunea aceea fusese întărită chiar înainte să-i atacăm, domnule. Se
pare că tactica nu va mai merge pe viitor.
— Însemnă că eu am fost norocos, mormăi Orso.
Nimeni nu îl privi în ochi. Fusese norocos într-adevăr, lovise o secțiune a baricadei unde întăririle
erau puține. Bar Gallienus probabil că și-ar fi râs în barbă, văzând că avusese dreptate. Era păcat că nu-i
putea da omului ceva de băut.
— Domnule? Aveți alte ordine? întrebă unul dintre centurioni.
Orso scutură din cap.
— Nu încă. Dar voi avea atunci când știm cum stăm.
— Domnule…
Tânărul ezită.
— Ce este? Orso se întoarse pentru a-l privi. Spune tot, băiete!
— Unii dintre oameni vorbesc de predare. Suntem reduși la jumătate, iar Sulla deține rutele de
alimentare către mare. Nu putem câștiga și…
— Câștiga? Cine a spus că vom câștiga? Când l-am văzut pe Marius murind, am știut că nu putem
câștiga. Am înțeles atunci că Sulla va distruge coloana vertebrală a Legiunii Primigenia, înainte ca
aceasta să-și adune suficienți soldați cât să-l pună în dificultate. Aici nu se vorbește de câștig, băiete,
este vorba de luptă pentru o cauză dreaptă, urmând ordine și onorând viața și moartea unui om mare.
Se uită la oamenii din încăpere. Doar câțiva nu se puteau uita în ochii săi, și știu că era printre
prieteni. Zâmbi. Cum ar fi zis Marius?
— Un om poate aștepta o viață un moment ca acesta, fără să aibă parte de unul. Unii doar
îmbătrânesc și se ofilesc, fără să li se ivească șansa. Vom muri tineri și puternici, nu am să-ngădui să se
întâmple altfel.
— Dar, domnule, poate reușim să fugim din oraș. Să ne ducem în munți…
— Veniți afară. Nu voi irosi un discurs măreț pe niște gâște ca voi.
Orso mârâi de durere și ieși șontâcăind pe ușă. Pe stradă erau vreo sută de legionari, obosiți și
murdari, cu bandaje legate în jurul rănilor. Păreau învinși deja, și gândul acesta îi aduse vorbele pe
buze.
— Sunt un soldat al Romei! Vocea lui, profundă și aspră, îi învălui, făcându-i să-și îndrepte spatele.
Tot ceea ce am vrut a fost să îmi fac datoria și să mă retrag pe un petic frumos de pământ. Nu voiam să-
mi pierd viața în vreun ținut străin și să fiu uitat. Dar apoi m-am trezit slujind cu un om care mi-a fost
părinte mai mult decât mi-a fost propriul tată și i-am văzut moartea, i-am auzit vorbele și am gândit:
„Orso, aici probabil că vei sta, bătrâne!” Și poate că asta este de ajuns, până la urmă. Socoate cineva de
aici că va trăi veșnic? Lăsați pe alții să planteze varză și să se stafidească la soare. Eu voi muri ca un
soldat, pe străzile cetății pe care o iubesc, în apărarea ei!
Vocea lui scăzu un pic, ca și când împărtășea un secret. Oamenii se apropiară, și alții se alăturară
mulțimii care creștea din ce în ce mai mult.
— Înțeleg acest adevăr. Puține lucruri valorează mai mult decât visurile și nevestele, plăceri ale cărnii
sau chiar copii. Unele lucruri sunt însă mai importante, iar înțelepciunea aceasta este ceea ce ne face
bărbați. Viața este doar o zi scurtă de vară, între două nopți lungi. Se întunecă pentru toți, chiar și pentru
cei care se împotrivesc și pretind că vor fi mereu tineri și puternici.
Arătă către un soldat în vârstă, care-și mișca încet piciorul în timp ce asculta.
— Tinasta! Te văd testându-ți bătrânul tău genunchi. Credeai că bătrânețea va ușura durerea? De ce
să aștepți să se îndoaie de slăbiciune și să ai oameni mai tineri care să te susțină? Nu, prietenii mei! Nu,
frații mei! Hai să ne petrecem în timp ce lumina e încă puternică și ziua e încă luminoasă!
Un tânăr soldat își înălță privirea și strigă:
— Își vor aminti de noi?
Orso oftă adânc, apoi zâmbi.
— Pentru o vreme, fiule. Dar cine își mai amintește astăzi de eroii din Cartagina sau de cei din Sparta?
Ei știu cum și-au încheiat ziua. Iar asta e de ajuns. Asta e tot ce contează întotdeauna.
— Nu este nicio șansă atunci ca noi să câștigăm? întrebă tânărul încet.
Orso șchiopătă către el, folosindu-și cârja pentru a se susține.
— De ce nu pleci din oraș? Câțiva dintre voi pot ieși, dacă reușiți să treceți de patrule. Nu e necesar să
rămâi.
— Știu, domnule. Tânărul tăcu pentru o clipă. Dar o voi face.
— Atunci nu mai e nevoie să amânați inevitabilul. Adunați oamenii. Toată lumea trebuie să fie
pregătită să atace baricadele lui Sulla. Lăsați-i să plece pe cei care vor, să plece cu binecuvântarea mea.
Lăsați-i să-și facă alte vieți, în altă parte, și să nu spună niciodată nimănui că au luptat pentru Roma
atunci când a murit Marius. Într-o oră, domnilor! Serviți-vă de arme încă o dată!
Orso se uită în jurul lui în timp ce oamenii își verificau lamele săbiilor și armura, așa cum fuseseră
antrenați să o facă. Mulți îl bătură pe umăr atunci când plecară la posturile lor și își simți inima plesnind
de mândrie.
— Oameni bravi, Marius, murmură el. Oameni bravi.
 • Capitolul 33 •

Cornelius Sulla ședea leneș pe un tron de aur, așezat pe un mozaic alcătuit din mii și mii de plăcuțe de
ceramică albe și negre. Aproape de centrul Romei, domeniul lui nu fusese atins de revolte și era o
plăcere să fie din nou acasă, și să dețină iar puterea.
Legiunea lui Marius se luptase aproape până la ultimul om, așa cum prezisese el că vor face. Doar
câțiva încercaseră să scape la sfârșit, dar Sulla îi vânase fără milă. Șanțuri adânci, purtătoare de foc
înconjurau zidurile orașului și i se spusese că miile de cadavre vor arde zile, poate săptămâni înainte de
a li se răci cenușa. Era sigur că zeii vor lua în seamă un asemenea sacrificiu făcut pentru a salva orașul.
Roma trebuia curățată, atunci când aveau să se stingă focurile. Nici nu zid nu scăpase nepătat de
cenușa unsuroasă care plutea pretutindeni și intra în ochii oamenilor.
Denunțase membrii Legiunii Primigenia ca trădători, iar pământurile și averile lor fuseseră confiscate
de Senat. Familiile fuseseră târâte în stradă de vecini invidioși pe agoniseala lor. Sute fuseseră executați,
și încă mai aveau de lucru. Va fi o pagină amară în istoria glorioasă a orașului celor șapte coline, dar ce
altceva putea face?
Sulla medită în tăcere în timp ce o sclavă se apropie ținând o cupă rece ca gheața cu suc de fructe.
Era prea devreme pentru vin și avea încă foarte mulți de văzut și de condamnat. Roma se va ridica din
nou glorioasă, o știa, dar, pentru ca asta să se întâmple, ultimii dintre prietenii și susținătorii lui Marius –
ultimii dintre inamicii lui Sulla – trebuiau îndepărtați din trupul cetății așa cum înlături o tumoare.
Tresări când sorbi din cupa de aur și își trecu degetul peste ochiul umflat și peste crestătura bătând în
violet de pe obrazul drept. Fusese cea mai grea luptă din viața lui, campaniile împotriva lui Mithridates
pălind prin comparație.
Moartea lui Marius îi reveni în minte, așa cum se întâmplase atât de frecvent în ultimele zile.
Impresionant. Trupul nu fusese aruncat în foc. Sulla se gândea să-i facă o statuie pe una dintre coline.
Va demonstra propria măreție, în onorarea celor morți. Ori putea să îl arunce în șanțuri cu ceilalți. Nu
conta.
Camera unde stătea era aproape goală. Un acoperiș boltit fusese decorat cu un model al Afroditei în
stil grecesc. Se uita la el cu dragoste, o femeie frumoasă, goală, cu părul învăluind-o. Voia ca oamenii
care îl întâlneau să știe că era iubit de zei. Sclava și urciorul ei se aflau la câțiva pași, gata să-i umple
cupa la un semn. În încăpere mai era prezent călăul său, care stătea în apropiere, cu instrumentele sale
unsuroase și o torță mică puse pe o masă în fața sa. Șorțul lui din piele fusese deja stropit în urma
muncilor de dimineață, și încă mai avea de lucru.
Ușile de bronz, aproape la fel de mari precum cele din Senat, răsunară sub loviturile unei mănuși de
armură. Se deschiseră, iar în prag se iviră doi dintre legionarii săi, care târau un soldat solid, cu mâinile
și picioarele legate. Îl traseră peste mozaic către Sulla, care putu vedea că fața omului era deja lovită,
având nasul rupt. Un scrib mergea în urma soldaților și consulta niște pergamente pentru a oferi detalii.
— Acesta este Orso Ferito, stăpâne, rosti scribul. A fost găsit încă în viață sub un morman de oameni
ai lui Marius și a fost identificat de doi martori. A condus câțiva dintre trădători.
Sulla se ridică vioi și merse până la siluetă, făcându-le semn gărzilor să-l lase să cadă pe podea. Era
conștient, dar un căluș murdar de cârpă îl împiedica să scoată mai mult decât niște grohăituri.
— Taie călușul! îl voi chestiona, ordonă Sulla, iar ordinul lui fu îndeplinit rapid și brutal, o lamă
scoțând sânge proaspăt și un geamăt de la omul care zăcea la pământ.
— Ai condus unul dintre atacuri, nu-i așa? Ești tu acela? Oamenii mei spun că ai luat comanda după
Marius. Ești tu omul acela?
Orso Ferito se uită în sus cu o sclipire de ură. Privirea lui se plimbă peste vânătaie și peste tăietura de
pe fața lui Sulla și zâmbi, scoțând la iveală dinți sparți și însângerați. Vocea părea să urce dintr-o fântână
adâncă și se prăvăli spre el.
— Aș face-o din nou!
— Da. Și eu, replică Sulla. Scoate-i ochii și apoi spânzură-l.
Îi făcu semn călăului, iar acesta scoase la iveală un fier înroșit în foc, ținând capătul întunecat cu niște
clești puternici. Orso se zbătu în legăturile de piele ce-i strângeau brațele, mușchii săi contorsionându-
se. Călăul duse impasibil metalul incandescent suficient de aproape pentru a pârli genele, apoi îl
împinse în orbită, răsplătit cu un grohăit.
Sulla își vărsă cupa fără să guste sucul. Se uită mai departe, fără plăcere, felicitându-se pentru lipsa
emoției. Nu era un monstru, știa, dar oamenii se așteptau la un lider puternic și de asta vor avea parte.
Imediat ce Senatul se va reuni din nou, se va declara dictator și-și va asuma puterea vechilor regi. O
nouă epocă avea să se deschidă pentru Roma.
 Leșinat, Ferito fu târât pentru a fi executat, iar Sulla nu avu decât câteva minute la dispoziție pentru
sine înainte ca ușa să răsune din nou, iar alți soldați să intre însoțiți de micul scrib. De data aceasta, îl
recunoscu pe tânărul care se împleticea între ei.
— Iulius Caesar, spuse el. Capturat chiar în momentul culminant al frământărilor, cred. Lăsați-l să
stea în picioare, domnilor! Acesta nu este un om de rând. Scoateți-i călușul… cu blândețe.
Se uită la tânărul dinaintea sa și fu bucuros să vadă că se îndrepta de spate. Pe fața lui erau câteva
zgârieturi, dar Sulla știa că oamenii săi fuseseră cu băgare de seamă spre a nu risca să îl supere pe
general, făcând prea multe daune înainte de judecată. Stătea mândru, având cu puțin sub un metru
optzeci, corpul lui fiind musculos, bine proporționat și ars de soare. Ochii albaștri și reci îl priveau, iar
Sulla putea simți forța omului aceluia, părând să umple încăperea până când nu mai rămăseseră decât
ei doi, soldații, călăul, scribul și sclava fiind dați uitării.
Sulla își lăsă capul pe spate puțin, iar gura sa se deschise, înflorind într-o expresie de încântare.
— Regret s-o spun, dar Metella a murit. Și-a luat viața singură, înainte ca oamenii mei să poată intra s-
o salveze. Pe ea aș fi lăsat-o să plece, dar tu… reprezinți o altfel de problemă. Știi că bătrânul capturat
odată cu tine a reușit să evadeze? Se pare că a scăpat din legături și l-a eliberat și pe celălalt. Niște
tovarăși ciudați pentru un tânăr nobil. Văzu sclipirea de interes din ochii celuilalt. O, da! Am trimis
oameni să îi caute, dar până acum nu au avut noroc. Dacă oamenii mei te-ar fi legat cu ei, îndrăznesc să
spun că ai fi fost liber până acum. Soarta poate fi o amantă capricioasă… Apartenența ta la nobilime te
ține aici, pe când celelalte lepădături sunt libere.
Iulius nu spuse nimic. Nu se aștepta să trăiască mai mult de o oră și pricepu dintr-odată că nimic din
ce ar fi spus nu ar fi avut rost. Dezlănțuindu-se la adresa lui Sulla doar l-ar fi amuzat pe acesta, iar
rugămințile i-ar fi trezit cruzimea. Rămase tăcut și se mulțumi să îl privească încruntat.
— Ce avem despre el, scribule? se adresă Sulla omului cu pergamentul.
— Nepot al lui Marius, fiul lui Iulius. Amândoi morți. Mama, Aurelia, încă în viață, dar debilă. Posedă o
mică moșie la câteva zeci de kilometri de oraș. Datorii considerabile către case private, sumele nu sunt
specificate. Soțul Corneliei, fiica lui Cinna, căsătorit în dimineața luptei.
— Ah, spuse Sulla, întrerupându-l. Miezul problemei. Cinna nu îmi este prieten, deși este prea viclean
să-l fi susținut pe Marius pe față. Este bogat; înțeleg de ce ai dori susținerea bătrânului, dar sunt sigur că
viața ta valorează mai mult. Îți voi oferi o alegere simplă. Las-o pe această Cornelia, jură-mi credință și te
voi lăsa să trăiești. Dacă nu, călăul meu își încălzește din nou instrumentele. Marius ar fi vrut ca tu să
trăiești, tinere! Fă alegerea corectă.
Mânia lui Iulius îi răzbătu în privire. Ceea ce știa despre Sulla nu-l ajuta. Putea fi un șiretlic crud,
cerându-i să-i renege pe cei pe care îi iubea, apoi să-l execute oricum.
Ca și când i-ar fi ghicit gândurile, Sulla vorbi din nou:
— Divorțează de Cornelia și vei trăi. Un act atât de simplu îl va face de rușine pe Cinna, slăbindu-i
puterea. Vei fi liber. Acești oameni sunt cu toții martorii cuvintelor mele, vorbele conducătorului Romei.
Care este răspunsul tău?
Iulius rămase complet nemișcat. Îl ura pe omul acesta. Îl omorâse pe Marius și mutilase Republica pe
care tatăl său o iubise atât. Nu mai conta ceea ce pierdea, răspunsul era clar, iar cuvintele trebuiau
rostite.
— Răspunsul meu este nu. Termină odată!
Sulla clipi surprins, apoi izbucni în râs.
— Ce familie ciudată! Știi câți oameni au murit chiar în camera asta îl ultimele zile? Știi la câți le-au
fost scoși ochii, câți au fost castrați și câți mutilați? Iar tu îmi batjocorești mila? Râse din nou, și sunetul
răsună aspru în domul purtător de ecouri. Dacă te las să pleci, vei încerca să mă omori?
Iulius încuviință din cap.
— Mă voi dedica tot restul vieții acestei sarcini.
Sulla rânji la el cu o adevărată plăcere.
— Mă gândeam eu. Ești neînfricat, și singurul dintre nobili care a refuzat un târg cu mine. Sulla tăcu
pentru un moment, ridicându-și mâna pentru a face semn călăului, care stătea pregătit. Apoi mâna lui
căzu cu indiferență. Ești liber să pleci. Părăsește-mi orașul până la apus. Dacă te întorci cât timp trăiesc,
te voi omorî fără proces sau audiență. Tăiați-i legăturile, domnilor! Ați legat un om liber. Chicoti preț de o
clipă, apoi rămase nemișcat în timp ce funiile căzură la picioarele lui Iulius. Tânărul își frecă
încheieturile, dar expresia sa părea cioplită în stâncă.
Sulla se ridică de pe tronul său.
— Duceți-l la porți și lăsați-l să plece. Se întoarse să se uite în ochii lui Iulius. Dacă te întreabă cineva,
spune-i că te-am cruțat deoarece îmi amintești de mine, și poate că am omorât suficienți oameni astăzi.
Asta e tot.
— Și soția mea? strigă Iulius în timp ce brațele sale erau apucate din nou de gărzi.
 Sulla înălță din umeri.
— Poate o s-o iau amantă, dacă învață să-mi facă pe plac.
Iulius se luptă sălbatic, dar nu se putu elibera și fu târât afară.
Scribul zăbovi lângă ușă.
— Generale? Este oare înțelept? Până la urmă, este nepotul lui Marius…
Sulla oftă și acceptă o altă cupă de suc rece de la sclavă.
— Zeii să ne apere de oamenii mici. Ți-am spus motivele mele. Am obținut tot ceea ce-mi doream
vreodată, și se întrevede plictiseala. Este bine să las în viață câteva pericole care să mă amenințe.
Privirea lui se concentră undeva în depărtare. Este un tânăr impresionant. Cred că în el se află doi
Marius. După expresia scribului, era evident că nu înțelegea nimic.
— Să pun să fie adus următorul, consule?
— Ajunge pentru astăzi. Băile sunt încălzite? Bine, liderii Senatului vor cina cu mine în seara asta și
vreau să fiu proaspăt.
•
Sulla își încălzea întotdeauna bazinul pe cât de fierbinte putea suporta. Acest lucru îl relaxa de
minune. Singurele slujitoare prezente erau două dintre sclavele casei sale, și se ridică dezbrăcat din apă,
neavând rețineri în fața lor. Și ele erau dezbrăcate, purtând doar brățări de aur la încheieturi și coliere la
gât.
Amândouă fuseseră alese pentru trupurile lor voluptuoase și el era încântat în timp ce le lăsa să îl
șteargă de apă. Făcea bine unui bărbat să se uite la lucruri frumoase. Ridica spiritul acestuia deasupra
nivelului bestiilor.
— Apa mi-a adus sângele la suprafață, dar mă simt leneș, le murmură el, făcând câțiva pași către o
bancă lungă de masaj.
Atingerea acesteia era moale și plăcută, și se simți relaxat complet. Își închise ochii, ascultând cum
cele două femei tinere legau între ele nuiele subțiri și flexibile de mesteacăn, proaspăt tăiate în
dimineața aceea și încă verzi.
Sclavele stăteau deasupra corpului său înfierbântat. Fiecare ținea o legătură de ramuri, aproape ca o
mătură măsurând un metru. La început mai mult îl mângâiară cu nuielele de mesteacăn, lăsând urme
albe ușoare pe pielea sa.
El mârâi ușor, iar ele se opriră.
— Stăpâne, vrei mai tare? întrebă una din ele timid.
Buzele ei erau vinete din cauza atenției pe care i-o acordase el cu o noapte înainte, iar mâinile îi
tremurau ușor.
Bărbatul zâmbi fără să-și deschidă ochii și se întinse pe bancă. Era incredibil de revigorant.
— Ah, da, răspunse el visător. Loviți tare, fetelor, loviți tare!
 • Capitolul 34 •

Iulius stătea cu Cabera și cu Tubruk la docuri, cu fața sumbră și rece. Ca și cum și-ar fi bătut joc de
evenimentele nefericite din viața sa, ziua se arăta fierbinte și desăvârșită, cu doar o ușoară briză venind
dinspre mare pentru a aduce ușurare călătorilor plini de praf. Fusese o goană nebună din orașul
acoperit de duhori. La început, fusese singur pe un ponei spetit pe care îl putuse cumpăra pe un inel de
aur. Strâmbându-se, ocolise șanțurile umplute de carne arzând și o apucase spre apus, pe drumul
principal ce ducea către coastă.
Apoi auzise un salut familiar și își văzuse prietenii ieșind dintre copacii din față. Fusese o întâlnire
plină de veselie; să se găsească în viață, însă dispoziția i se întunecase pe măsură ce își povestiseră
peripețiile.
Chiar dintru început, Iulius putuse observa că Tubruk își pierduse în bună parte vitalitatea. Părea
sfrijit și murdar, și cei doi îi povestiseră pe scurt cum trăiseră ca animalele pe străzi, unde se întâmplau
orori de toate felurile ziua, iar noaptea se petreceau lucruri și mai și, iar țipetele și strigătele disperate
fiind singurele indicii. El și Cabera hotărâseră să aștepte o săptămână pe drumul ce ducea spre coastă,
sperând că Iulius izbutea să se elibereze.
— După asta urma să furăm niște săbii și să venim să te salvăm, spuse Cabera.
Tubruk râse drept răspuns, iar Iulius putea vedea că se apropiaseră cât timp fuseseră împreună.
Acest fapt nu reuși să-l bine-dispună. Iulius le povesti despre cruzimea capricioasă a lui Sulla, iar
pumnii săi se încleștară de mânie în timp ce vorbea.
— Mă voi întoarce la Roma. Îi voi tăia boașele dacă se atinge de nevasta mea, spuse încet la sfârșit.
Tovarășii săi nu putură să-i susțină privirea; chiar și umorul obișnuit al lui Cabera dispăru pentru o
vreme.
— Are cele mai frumoase femei din Roma, Gaius, murmură Tubruk. Doar că e genul de om căruia îi
place să răsucească un pic cuțitul în rană. Tatăl ei o va apăra, chiar o va scoate din Roma dacă e vreun
pericol. Bătrânul acela își va asmuți gărzile asupra lui Sulla dacă există vreo amenințare. Știi asta.
Iulius dădu din cap, cu ochii distanți, având nevoie să fie convins. La început, voise să ajungă la ea la
adăpostul nopții, dar semnalul de stingere al luminilor fusese introdus din nou, iar a te plimba pe străzi
putea însemna moarte imediată.
Cel puțin Cabera putuse face rost de câteva lucruri de preț în zilele pe care le petrecuse cu Tubruk
pe străzi. O brățară de aur pe care o găsiseră în cenușă le procurase caii și folosise drept mită pentru a
trece de gărzile zidului. Hârtiile de valoare pe care Iulius încă le purta asupra sa erau prea mari pentru a
fi preschimbate altundeva decât într-un oraș și era supărător să trebuiască să te bazezi pe câteva
monede de bronz când aveau la îndemână o așa avere, și totuși total nefolositoare. Iulius încă nu era
sigur dacă semnătura lui Marius le mai făcea valabile, dar bănuia că generalul cel viclean se gândise la
asta. Se pregătise pentru aproape tot ce se putea întâmpla.
Iulius cheltui două dintre monedele prețioase pentru a trimite o scrisoare, dând-o unor legionari care
se întorceau în oraș, iar cealaltă unor soldați care călătoreau către Grecia.
Cornelia va ști cel puțin că era în siguranță, dar că va trece multă vreme până va reuși s-o vadă din
nou. Până nu va aduna ajutoare și putere, nu se va putea întoarce, iar amărăciunea îi devora sufletul,
lăsându-l pustiu și obosit.
Marcus va auzi de dezastrul din Roma și va veni grăbit să îl caute atunci când serviciul lui militar va fi
încheiat. Asta îl făcea să se simtă puțin mai bine. Ca niciodată în trecut, simți lipsa prietenului său.
Mii de alte regrete îl chinuiau în timp ce îi răsăreau în minte, prea dureroase pentru a le lăsa să
prindă rădăcini. Lumea se schimbase din temelii pentru tânărul bărbat. Nu se putea ca Marius să fie
mort. Universul era pustiu fără el.
•
Osteniți de zilele petrecute pe drumuri, cei trei oameni își îndreptară caii către portul fremătător de pe
coasta aflată la vest de Roma. Tubruk vorbi primul, după ce descălecară și își legară caii în fața unui han.
— Steagurile celor trei legiuni se află aici. Hârtiile tale îți pot da o însărcinare în oricare dintre ele.
Aceea are baza în Grecia, cealaltă în Egipt, iar ultima se află în drum spre nord.
Tubruk vorbi calm, arătându-și cunoștințele despre mișcările imperiului, care nu se pierduseră cât
timp condusese moșia.
Iulius se simțea stingher și expus acolo, la docuri, însă asta nu era o decizie pe care trebuia s-o ia în
pripă. Dacă Sulla se răzgândea, chiar și oricând se puteau ivi oameni înarmați gata să-i omoare sau să-i
aducă legați la Roma.
Tubruk nu putea da prea multe sfaturi. E adevărat, recunoscuse stindardele legiunilor, dar știa că se
afla cu cincisprezece ani în urmă în ceea ce privea reputația ofițerilor. Nu se simțea deloc în largul lui să
lase o decizie atât de importantă în mâinile zeilor. Cel puțin doi ani din viață Iulius avea să îi petreacă în
acea unitate pe care ei o alegeau, și era posibil să ajungă să dea cu banul.
— Mie mi se pare potrivit Egiptul, spuse Cabera, uitându-se melancolic la mare. A trecut multă vreme
de când mi-am scuturat sandalele de praful lui.
Putea simți viitorul prinzând contur după voința celor trei. Puține vieți aveau la dispoziție alegeri atât
de simple, sau poate că toate aveau, dar majoritatea nu le puteau vedea atunci când le sosea sorocul.
Egiptul, Grecia sau nordul îndepărtat? Fiecare trăgea în direcții diferite. Băiatul trebuia să ia singur o
decizie, dar cel puțin Egiptul era fierbinte.
Tubruk studie vasele care se legănau în apele portului, încercând să aleagă unul dintre ele. Fiecare
era păzit de legionari ageri, și un furnicar de oameni se zăreau pe punte, reparând, frecând sau
rearanjând lucrurile, după călătorii în întreaga lume.
Dădu din umeri. Presupuse că, după ce agitația s-ar fi potolit și Roma își va fi regăsit liniștea, se va
întoarce la moșie. Cineva trebuia să țină locul acela în viață.
— Marcus și Renius sunt în Grecia. Ai putea să te întâlnești cu ei acolo, dacă vrei, se hazardă Tubruk,
întorcându-se să privească praful ridicat de călători pe drum.
— Nu. Nu am realizat nimic, în afară de a mă fi căsătorit și de a fi dat afară din Roma de inamicul meu,
murmură Iulius.
— Inamicul unchiului tău, îl corectă Cabera.
Iulius se întoarse încet către bătrân, cu o privire fermă.
— Nu. Este inamicul meu acum. Vreau să-l văd mort.
— Cu timpul, poate, spuse Tubruk. Astăzi, trebuie să pleci să înveți să fii un soldat bun și un ofițer
capabil. Ești tânăr. Acesta nu e sfârșitul tău sau al carierei tale.
Tubruk îi susținu privirea o secundă, gândindu-se cât de mult începuse să semene cu tatăl său.
În cele din urmă, tânărul dădu ușor din cap, apoi se întoarse către mare. Examină din nou navele.
— Egiptul să fie, atunci. Am vrut să văd întotdeauna pământul faraonilor.
— O alegere excelentă! spuse Cabera. Te vei îndrăgosti de Nil, iar femeile sunt frumoase și parfumate.
Bătrânul se bucură văzându-l pe Iulius zâmbind pentru prima dată după noaptea în care fusese
capturat. Era un semn bun, se gândi el.
Tubruk îi dădu unui băiat un bănuț pentru a le ține caii pentru o oră, iar cei trei bărbați se îndreptară
către corabia ce purta un steag al legiunii egiptene. În timp ce se apropiau, activitatea lucrătorilor păru și
mai febrilă.
— Cred că sunt gata să ridice ancora, observă Tubruk, arătând cu degetul butoaiele cu alimente care
erau încărcate de sclavi.
Provizii de carne sărată, ulei și pește erau trecute peste fâșia îngustă de apă ce despărțea vasul de
chei, ajungând în brațele sclavilor transpirați de pe punte, fiecare butoi fiind notat pe o tăbliță cu
eficiență romană clasică. Tubruk fluieră la una dintre gărzi, care veni către ei.
— Trebuie să vorbim cu căpitanul. E la bord? întrebă Tubruk.
Garda îi cercetă rapid și păru satisfăcut, în ciuda prafului de pe drum adunat pe hainele lor. Tubruk și
Iulius, cel puțin, arătau ca niște soldați.
— Este. Vom arunca ancora la prânz, odată cu refluxul. Nu garantez că vă va primi.
— Spune-i că îl caută nepotul lui Marius, proaspăt venit din oraș. Vom aștepta aici, replică Tubruk.
Sprâncenele gărzii se ridicară puțin iar privirea sa se îndreptă spre Iulius.
— Sigur, domnule. Îl voi anunța imediat.
Omul făcu un pas spre marginea docului și traversă podul îngust de scândură, ajungând pe puntea
corăbiei. Dispăru în spatele structurii de lemn care domina puntea și care, bănuia Iulius, trebuia să
conțină cabina căpitanului. În timp ce așteptau, Iulius observă detaliile imensei corăbii: găurile pentru
vâsle din părți care aveau să fie folosite pentru a-i scoate din port, dar și în luptă, pentru a împinge
vasele dușmane, pânzele pătrate imense, care așteptau să fie ridicate în vânt.
Puntea era golită de obiecte care se puteau rostogoli, așa cum se cuvenea să fie un vas roman de
război. Tot ceea ce putea răni odată ajunși în ape învolburate era legat bine. Trepte duceau la nivelele
inferioare în diferite locuri ale punții de scândură și fiecare putea fi acoperită de o trapă pentru a
împiedica valurile puternice să lovească echipajul aflat dedesubt. Arăta ca un vas bine întreținut, dar,
până nu-l întâlnea pe căpitan, nu știa cum vor sta lucrurile pentru următorii doi ani din viața sa. Putea
simți mirosul catranului, al sării și al transpirației, mirosurile unei lumi străine, pe care el nu o cunoștea.
Se simțea ciudat de emoționat și aproape râse de sine însuși.
Din umbra punții apăru un bărbat înalt, în uniformă completă de centurion. Părea un om aspru și
îngrijit, cu părul grizonant tăiat scurt și cu platoșa atent lustruită, de un bronz auriu care strălucea în
soare. Expresia sa era una vigilentă; traversă puntea către marginea docului și îi salută pe cei trei
oameni care așteptau.
— Bună ziua, domnilor! Sunt centurionul Gaditicus, căpitan oficial al acestui vas pentru Legiunea a
III-a Partica. Vom ridica ancora la următorul reflux, așa că nu vă pot acorda prea mult timp, dar numele
consulului Marius are încă mare greutate, chiar și acum. Spuneți ce treabă aveți și voi vedea cum vă pot
ajuta.
Direct la obiect, fără înflorituri. Iulius simți cum începe să-l placă pe acel om. Scotoci în tunică și
scoase la iveală papirusurile pe care i le încredințase Marius. Gaditicus le luă și rupse sigiliul cu
degetul. Citi repede, încruntat, dând din cap din când în când.
— Acestea au fost scrise înainte ca Sulla să preia din nou controlul? întrebă el, cu ochii încă în
pergament.
Iulius simți imboldul de a minți, dar presupuse că era testat de acest om.
— Într-adevăr. Unchiul meu nu… se aștepta ca Sulla să fie învingător.
Ochii lui Gaditicus erau fermi, măsurându-l din cap până în picioare pe tânărul din fața lui.
— Mi-a părut rău când am auzit că a pierdut. Era un om popular și bun pentru Roma. Aceste acte au
fost semnate de un consul; așadar, sunt perfect valide. Totuși, am dreptul să-ți refuz un post până când
poziția ta față de Cornelius Sulla nu îmi este clarificată. Te voi crede însă pe cuvânt dacă ești un om
onest.
— Sunt, domnule, replică Iulius.
— Ești căutat pentru ofense criminale?
— Nu sunt.
— Eviți vreun scandal de orice fel?
— Nu.
Din nou omul îl măsură cu privirea pentru câteva clipe, dar Iulius nu se uită în altă parte. Gaditicus
împături hârtiile și le puse în interiorul hainelor sale.
— Te voi lăsa să depui jurământul, în rangul cel mai jos al ofițerilor din tesserarius{40}. Te voi avansa
repede dacă îmi arăți că ești capabil; încet sau deloc, dacă nu ești. Ai înțeles?
Iulius aprobă, păstrând o expresie impasibilă. Zilele de huzur din societatea romană se duseseră.
Acesta era oțelul imperiului, cel care permitea orașului să se relaxeze în trai plăcut și plin de bucurie.
Trebuia să își dovedească abilitățile, de data asta, fără a beneficia de un unchi puternic.
— Aceștia doi, cum se pot integra? întrebă Gaditicus, arătând către Tubruk și Cabera.
— Tubruk este administratorul moșiei mele. El se va întoarce la Roma. Bătrânul este Cabera…
servitorul meu. Aș vrea să mă însoțească.
— E prea bătrân pentru vâsle, dar îi vom găsi de lucru. Nimeni nu trândăvește pe un vas pe care îl
conduc eu. Toată lumea lucrează. Toată lumea.
— Am înțeles, domnule. Are pricepere ca vindecător.
Cabera avea o expresie sticloasă în ochi, dar încuviință după un moment de gândire.
— De asta avem nevoie. Vei semna pentru doi sau pentru cinci ani? întrebă Gaditicus.
— Doi pentru început, domnule!
Iulius își menținu fermitatea vocii. Marius îl avertizase să nu își dedice viața serviciului sub contracte
lungi, păstrând deschise opțiunile, pentru a căpăta o experiență mai bogată.
— Atunci fii binevenit în Legiunea a III-a Partica, Iulius Caesar, spuse Gaditicus pe un ton aspru.
Acum urcă la bord și vorbește cu ofițerul însărcinat cu încartiruirea pentru cabina ta și pentru alimente.
Ne vom întâlni în două ore pentru a depune jurământul.
Iulius se întoarse către Tubruk, care îi apucă ferm antebrațul.
— Zeii îi favorizează pe cei curajoși, Iulius, spuse bătrânul luptător, zâmbind. Se întoarse către
Cabera. Iar tu ține-l departe de băuturi puternice, de femei slabe și de oameni care au propriile zaruri.
Ai priceput?
— Eu am propriile zaruri, replică acesta, scoțând pe buze un sunet vulgar.
Gaditicus se prefăcu că nu aude schimbul de replici în vreme ce traversa din nou scândura către
corabia sa.
Bătrânul simți cum se așterne viitorul, odată decizia luată, și nodul tensionat din capul său dispăru
aproape înainte să priceapă că se afla acolo. Putea simți că starea sufletească a lui Iulius se
îmbunătățise și își simți propriul suflet mai ușurat. Tinerii nu își făceau griji pentru viitor sau pentru
trecut, pe care-l dădeau repede uitării. În timp ce se îmbarcau pe corabie, evenimentele întunecate și
sângeroase din Roma păreau să aparțină unei alte lumi.
Iulius păși pe puntea care se legăna și trase aer adânc în piept.
Un tânăr soldat, având puțin peste douăzeci de ani, stătea în apropiere cu o privirea vicleană. Era înalt
și solid, cu o față buhăită și ciupită, purtând semne vechi de acnee.
— Mă gândeam că ești tu, peștișorule, spuse el. L-am recunoscut pe Tubruk pe chei.
 Pentru un moment, Iulius nu îl recunoscu. Apoi își dădu seama.
— Suetonius?! exclamă el.
Tânărul adoptă o postură țeapănă.
— Tesserarius Prandus, pentru tine. Sunt comandantul gărzilor pentru centuria asta. Un ofițer.
— Te înscrii ca unul dintre aceștia, nu-i așa, Iulius? spuse Cabera.
Iulius se uită la Suetonius. În acea zi, nu avea răbdare pentru sentimentele omului.
— Pentru moment, îi răspunse lui Cabera, apoi se întoarse către vechiul lui vecin. De cât timp ești în
gradul acesta?
— De câțiva ani, răspunse Suetonius încordat.
— Trebuie să văd dacă pot să avansez mai repede ca tine. Mă poți conduce în cabina mea?
Mânia stârnită de felul sfidător de adresare înroși obrajii lui Suetonius. Fără un alt cuvânt, se întoarse
pe călcâie și o porni de-a lungul punții.
— Un vechi prieten? murmură Cabera în timp ce îl urmau.
— Nu, nu chiar.
Iulius nu spuse mai mult, iar Cabera nu ceru detalii. Aveau timp suficient pe mare pentru a afla toate
amănuntele.
Iulius oftă în sinea lui. Avea să-și petreacă doi ani din viață alături de acei oameni și i-ar fi fost
suficient de greu și fără să-l aibă pe Suetonius acolo, să-i amintească de vremurile când era un mucos.
Unitatea va veghea asupra drumurilor Mediteranei, păzind teritoriile romane, garantând un comerț sigur,
poate chiar luând parte la lupte pe apă sau pe uscat. Lăsă deoparte gândurile sale. Experiența sa la oraș
îi demonstrase că nu trebuie să își facă griji despre viitor, căci mereu acesta te lua prin surprindere. Se
va maturiza, își va spori puterea și va crește în rang. În final, va fi suficient de puternic pentru a se
reîntoarce la Roma și a-l înfrunta pe Sulla. Atunci vor vedea ce va fi.
Cu Marcus lângă el, va încheia socotelile, plătindu-i pentru moartea lui Marius.
 • Capitolul 35 •

Marcus așteptă răbdător în odaia dinaintea camerelor prefectului taberei. Pentru a mai trece timpul
înainte de a fi admis la întâlnirea care avea să-i determine viitorul, citi din nou scrisoarea de la Gaius.
Aceasta călătorise preț de multe luni și fusese purtată din mână în mână de legiuni care trecuseră din ce
în ce mai aproape de Iliria. Într-un târziu, fusese inclusă într-un pachet cu ordine pentru Legiunea a IV-
a Macedonia și ajunsese la tânărul ofițer.
Vestea morții lui Marius reprezentase o lovitură puternică. Marcus dorise să-i arate generalului că
încrederea lui fusese bine întemeiată. Ar fi vrut să-i mulțumească, dar acum era imposibil. Deși nu îl
întâlnise niciodată pe Sulla, se întreba dacă într-adevăr consulul reprezenta un pericol pentru el și
pentru Gaius, devenit între timp Iulius.
Zâmbise la veștile despre căsătorie și sărise ca ars când aflase lucruri despre Alexandria, ghicind mult
mai mult decât dezvăluise Iulius. Cornelia părea un înger din felul cum o descria Iulius. Era de fapt
singura veste bună din tot ce scrisese.
Gândurile lui fură întrerupte de ușa grea de la camerele interioare, care se deschise. Un legionar intră
și salută. Marcus se ridică și întoarse gestul.
— Prefectul te va primi acum, spuse omul.
Marcus aprobă din cap și intră în cameră, stând în poziție de drepți, păstrând distanța regulamentară
de un metru față de masa de stejar a prefectului pe care se aflau doar o carafă de vin, o călimară și niște
pergamente aranjate ordonat.
Renius era și el prezent, stând într-un colț cu o cupă de vin în mână. Alături se afla Leonides,
centurionul din Pumnul de Bronz. Carac, prefectul taberei, se ridică în timp ce tânărul intră și îi făcu
semn să se așeze. Marcus se lăsă pe un scaun masiv și rămase într-o postură țeapănă.
— Pe loc repaus, legionare. Aceasta nu este o curte marțială, mormăi Carac, privind hârtiile de pe
biroul său.
Marcus încercă să fie un pic mai relaxat.
— Cei doi ani ai tăi se termină peste o săptămână, după cum bine știi, spuse Carac.
— Da, domnule, răspunse Marcus.
— Dosarul tău a fost excelent până azi. Comanda unui contubernium{41}, acțiuni victorioase împotriva
triburilor locale. Câștigătorul turnirului Pumnului de Argint luna trecută. Aud că oamenii te respectă, în
ciuda faptului că ești tânăr, și te consideră o persoană pe care te poți baza în momente de criză. Părerea
ofițerului este că te descurci bine în fiecare zi, dar că te remarci în luptă sau în momentele dificile. O
trăsătură valoroasă la un ofițer tânăr, potrivită pentru viața activă de legionar. Este poate în beneficiul
tău faptul că imperiul se extinde. Vei putea găsi posturi active oriunde vei dori să mergi.
Marcus dădu din cap cu precauție și Carac se îndreptă către Leonides.
— Centurionul tău vorbește bine despre tine și de felul în care ai potolit hoțiile tânărului acela…
Peppis. Ne întrebam la început dacă îți poți integra individualitatea într-o legiune, dar ai fost onest și în
mod evident loial Legiunii a IV-a Macedonica. Pe scurt, băiete, aș vrea să semnezi din nou, cu
promovarea la comanda unei unități de cincizeci de soldați. Statut și plată mai bună, cu timp mai mult la
dispoziție pentru a te antrena pentru turniruri de sabie, dacă este necesar. Ce spui?
— Pot să vorbesc liber, domnule? întrebă Marcus cu inima bătând să-i spargă pieptul.
— Sigur, răspunse Carac încruntându-se.
— Este o ofertă generoasă. Cei doi ani cu Macedonica au fost ani fericiți pentru mine. Am prieteni aici.
Totuși… domnule, am crescut pe moșia unui roman care nu a fost tatăl meu. Eu și fiul său eram frați și
am jurat că îl voi ajuta, că-i voi fi pavăză când vom fi bărbați. Putea simți intensitatea privirii lui Renius în
timp ce continuă. El este în Legiunea a III-a Partica în prezent, o legiune navală, cu puțin mai mult de un
an rămas de servit. Când se întoarce la Roma, mi-aș dori să mă întâlnesc cu el acolo, domnule.
— Renius mi-a prezentat câteva dintre amănuntele relației tale cu acest… Gaius Iulius. Înțeleg
loialitatea de felul acesta. Este poate ceea ce ne face să fim superiori animalelor. Carac zâmbi vesel, iar
Marcus se uită la ceilalți doi repede, surprins că nu zărea dezaprobarea de care se temea.
— Crezi că nu am fi înțeles? spuse Leonides cu voce calmă și joasă. Fiule, ești foarte tânăr. Vei servi în
multe legiuni înainte să îți dea pământ pe la vreo fermă. Cel mai important e totuși faptul că vei servi
Roma, constant și fără preget. Noi trei ne-am devotat viața pentru țelul acesta: să o vedem în siguranță și
puternică, invidiată de tot restul lumii.
Marcus privi pe rând la chipurile celor trei și îl surprinse pe Renius zâmbind în timp ce își acoperea
gura cu cupa de vin. Împreună reprezentau personificarea a ceea ce își dorea să devină atunci când era
copil, legați de credințe, loialitate și sânge ca un tot indestructibil.
 Carac ridică un document trecut pe pergament gros.
— Renius era convins că acesta este singurul mod de a te reține în legiune suficient încât să iei parte
la competiția de sabie din Graeca în iarna asta. Te angajează pentru un an și o zi.
Îi înmână pergamentul, iar Marcus își simți gâtul uscat de emoție.
Se aștepta să fie necesar să-și returneze echipamentul de ofițer și să-și ceară plata înainte de a începe
lungul drum de întoarcere în Italia. Să i se ofere așa ceva, atunci când viitorul părea așa de întunecat,
era ca un dar al zeilor. Se gândea cât de mult se implicase Renius în asta, dar decise deodată că nu îi
păsa. Își dorea să rămână cu Macedonica și se simțise sfâșiat între loialitatea pentru prietenul său din
copilărie și satisfacția pe care o simțea alături de propria familie, legiunea.
Acum mai avea un an la dispoziție să crească și să prospere. Ochii săi se măriră puțin în timp ce
parcurgea latina complicată a documentului.
— Vezi, am inclus promovarea. Vei comanda o companie de cincizeci, sub Leonides, direct
responsabil de optio{42} al său, Daritus. Îți sugerez să începi în noua postură cu inima deschisă. Cincizeci
de legionari nu sunt opt; problemele vor fi noi pentru tine, iar antrenamentul pentru război implică
abilități complexe. Va fi un an greu și plin de provocări, dar cred că te vei bucura de el.
— Așa voi face, domnule. Mulțumesc. Este o onoare.
— O onoare câștigată, tinere. Am auzit ceea ce s-a întâmplat în tabăra pieilor albastre. Informația pe
care ne-ai adus-o ne-a ajutat să ne reformulăm politica față de ei. Cine știe, poate chiar vom face comerț
cu ei peste câțiva ani.
Carac se bucura în mod evident să-i aducă vești bune tânărului, iar Renius se uita aprobator.
„Acesta va fi anul meu”, își jură Marcus în timp ce sfârșea de citit documentul, observând câte
kilograme de sare și câți litri de ulei putea lua din depozite, care era alocația pentru reparații și
stricăciuni și așa mai departe. Noul post presupunea o sută de lucruri pe care trebuia să le învețe rapid.
Plata era îmbunătățită considerabil. Știa că familia lui Iulius îl va susține dacă o va cere, dar gândul că ar
putea fi dependent de mila altora când se întorcea la Roma îl nemulțumea. Acum va putea economisi și
el puțin și va avea câteva monede de aur pentru drumul înapoi.
Prin minte îi fulgeră un gând.
— Tu vei rămâne cu Macedonica? îl întrebă pe Renius.
Războinicul ridică din umeri și sorbi din vin.
— Probabil, îmi plac oamenii de aici. Ai grijă, oricum sunt de mult trecut de vârsta pensionării. Carac
trebuie să măsluiască socotelile de plată de fiecare dată când le trimite. Mi-ar plăcea să văd ce a făcut
Sulla în oraș. O, am auzit că a adus Roma pe buzele tuturor. Nu m-ar deranja să verific că are grijă cum
se cuvine de cetatea cea bătrână, și, spre deosebire de tine, nu sunt sub contract ca maestru al armelor.
— Și mie mi-ar plăcea să văd Roma din nou, oftă Carac. Au trecut paisprezece ani de când am fost
înrolat acolo, dar am știut că va fi așa când m-am înscris în legiune. Le turnă tuturor vin în cupe,
umplându-i-o și pe a lui Renius când acesta o întinse. Un toast pentru Roma, domnilor, și pentru anul
care vine.
Se ridicară în picioare și ciocniră cupele cu zâmbete largi, fiecare dintre ei aflându-se foarte departe
de casă.
Marcus își puse cupa jos, luă pana din călimară și își semnă numele complet pe documentul oficial.
„Marcus Brutus”, scrise el.
Carac se întinse peste birou și îi luă mâna dreaptă, strângându-i-o puternic.
— O decizie înțeleaptă, Brutus!
 • Notă istorică •

Se găsesc foarte puține informații istorice despre anii de tinerețe ai lui Iulius Caesar. Pe cât posibil,
i-am dat o copilărie pe care ar fi avut-o un băiat provenind dintr-o familie romană fără statut înalt.
Unele dintre aptitudinile sale pot fi deduse din realizările sale de mai târziu, bineînțeles. De
exemplu, înotul i-a salvat viața în Egipt, când avea cincizeci și doi de ani. Biograful Suetonius
spunea că avea abilități deosebite în privința luptei cu sabia și a călăriei, precum și o surprinzătoare
putere de a rezista la suferință, preferând să mărșăluiască mai degrabă decât să stea în șa și
mergând cu capul descoperit pe orice vreme. Mărturisesc cu regret că Renius este un personaj fictiv,
deși reprezenta un obicei să se angajeze experți în diverse domenii. Se știe despre un profesor din
Alexandria care i-a predat lui Caesar retorică și putem citi lauda fără tragere de inimă a lui Cicero
despre capacitatea bărbatului de a vorbi abil și mișcător atunci când era nevoie. Tatăl său a murit
când Iulius avea cincisprezece ani și este adevărat că, la puțin timp după aceea, Iulius s-a căsătorit
cu fiica lui Cinna, Cornelia, se pare că din dragoste.
Chiar dacă Marius era un unchi din partea tatălui său, nu din partea Aureliei, cum este
prezentat de mine, generalul semăna mult personajului pe care l-am descris aici. În opoziție
flagrantă față de lege și obiceiuri, el a fost consul de șapte ori. Dacă înainte era posibil ca un om să
se alăture legiunii numai dacă deținea pământ și avea un venit de pe urma lui, Marius a abolit acea
hotărâre și s-a bucurat astfel de loialitate fanatică din partea soldaților lui. Marius a fost cel care a
introdus simbolul vulturului pentru toate legiunile romane.
Războiul civil dintre Sulla și Marius ocupă o mare parte din structura romanului, dar am ales să
simplific unele evenimente din motive scriitoricești. Cornelius Sulla o venera într-adevăr pe Afrodita și
o parte din stilul său de viață i-a scandalizat chiar și pe cei mai toleranți membri ai societății romane.
Totuși, era un general extrem de abil, care a servit la un moment dat sub comanda lui Marius într-o
campanie în Africa pentru care amândoi au pretins laurii victoriei. Cei doi bărbați nu se agreau
defel.
Când Mithridates s-a răsculat împotriva ocupației romane din est, atât Marius, cât și Sulla au vrut
să pornească împotriva lui, considerând campania ca fiind una ușoară și o șansă de a câștiga
bogății mari. În mare măsură din motive personale, Sulla și-a condus oamenii împotriva Romei și a lui
Marius în anul 88 î.Hr., pretinzând că „o va elibera de tirani”. Marius a fost obligat să fugă în
Africa, întorcându-se mai apoi cu armata pe care o adunase acolo. Senatul era pur și simplu
incapabil să facă față unor lideri atât de puternici, astfel că l-a primit înapoi, declarându-l pe Sulla
drept inamic al statului în timp ce acesta era plecat să se lupte cu Mithridates. Marius a fost ales
consul pentru ultima oară, dar a murit în exercițiul funcțiunii, lăsând Senatul cel șovăielnic într-o
situație extrem de delicată. Au căutat pace la început, dar Sulla se afla într-o poziție de
superioritate, după victoria zdrobitoare din Grecia. L-a lăsat pe Mithridates în viață, dar i-a confiscat
averi imense, prădând comori străvechi. Am comprimat trei ani, plasând moartea lui Marius în
primul atac, ceea ce ar putea reprezenta un sfârșit prea rapid și nedrept pentru un om atât de
charismatic.
Când Sulla s-a întors din campania sa în Grecia, și-a condus armatele către o victorie rapidă
împotriva celor ale Senatului, pătrunzând din nou în oraș în anul 82 î.Hr. A solicitat să fie numit
dictator și în această postură l-a întâlnit pe Iulius Caesar pentru prima dată, adus în fața lui ca un
susținător al lui Marius. Chiar dacă Iulius a refuzat categoric divorțul de Cornelia, Sulla nu l-a ucis.
Se spune despre dictator că ar fi afirmat că văzuse „mulți Marius în acest Caesar”; dacă este
adevărat, aceasta reprezintă o perspectivă asupra caracterului omului, așa cum sper că l-am
descris în această carte.
Timpul în care Sulla a fost dictator a fost o perioadă întunecată pentru oraș. Poziția unică pe care
el o deținea și de care abuza fusese inițial concepută ca o măsură de urgență pentru vremurile de
război, concept similar celui de Lege Marțială în democrațiile moderne. Înainte de Sulla, existau
restricții legate de durata numirii, dar el a reușit să evite aceste restricții și a dat astfel o lovitură de
moarte Republicii. Una dintre legile pe care le-a promulgat a fost interzicerea trupelor armate de a
se apropia de oraș, chiar și pentru paradele triumfale tradiționale. A murit la vârsta de șaizeci de
ani, iar pentru o vreme se părea că Republica va înflori din nou, revenind la vechea putere și
autoritate. În vremea asta, în Grecia, un tânăr de douăzeci și doi de ani, numit Caesar, va face
lucrul acesta imposibil. Până la urmă, Marius și Sulla au arătat fragilitatea Republicii când era
confruntată cu niște ambiții nemăsurate. Nu vom cunoaște precis niciodată felul în care tânărul
Caesar a fost afectat atunci când l-a auzit pe Marius spunând: „Faceți loc pentru generalul vostru”
și a privit mulțimea grăbindu-se să-i permită trecerea, în fața Senatului.
Descrierile istorice ale acestor personaje, mai ales acelea scrise imediat după ce s-au petrecut din
viață, de Plutarh și de Suetonius, constituie o lectură uimitoare. În documentarea făcută pentru viața
lui Caesar, întrebarea care îmi venea mereu în minte era: „Cum a izbutit așa ceva?” Cum și-a revenit
un tânăr după dezastrul de a se afla în tabăra care pierduse războiul civil, până într-acolo încât
numele său să ajungă să însemne „rege”? Atât Țar, cât și Kaizer sunt derivate ale acelui nume, și
sunt încă folosite, la două mii de ani de la moartea mărețului bărbat.
Tratatele istorice pot fi uneori plictisitoare, deși aș recomanda Caesar de Christian Meier oricărui
cititor interesat de detaliile pe care a trebuit să le omit aici. Sunt atât de multe evenimente fascinante
în acest destin, încât a fost o mare plăcere pentru mine să le dau viață. Întâmplările din cea de-a
doua carte sunt și mai uimitoare.

C. Iggulden
{1}
Togă albă cu garnitură de purpură, pe care o purtau în vechea Romă tinerii patricieni. Din lat. toga praetexta (n.tr.).
{2}
Pui de lup (în lb. latină în orig.).
{3}
Din lat. Campus Martius. Zona publică unde defilau eroii Romei Antice, unde se antrenau atât armata romană, cât și oamenii de rând, unde aveau loc diferite jocuri
și competiții publice. Denumit astfel după zeul roman al războiului, Marte. (n.tr.).
{4}
Sală de mese (în lb. latină în orig.).
{5}
Monedă de aur sau de argint de origine arabă, care a circulat în trecut și în Europa. (n.tr.).
{6}
Instrument metalic de scris, folosit în Roma Antică. (n.red.).
{7}
Veche civilizație iraniană situată în nord-estul Iranului de astăzi. (n.tr.).
{8}
Oraș antic în nordul Africii, localizat în partea estică a Lacului Tunis, în prezent un cartier al orașului modern Tunis din Tunisia. A fost cea mai mare forță maritimă
din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Imperiul Roman. (n.tr.).
{9}
Cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, rege al Macedoniei (336 î.Hr. – 323 î.Hr.). A fost unul dintre primii mari strategi
și conducători militari din istorie. (n.tr.).
{10}
Om de stat și general cartaginez (247 î.Hr. – 183 î.Hr.), considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai
Republicii Romane. (n.tr.).
{11}
Bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic (2 august 216 î.Hr.) care a avut loc aproape de orașul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei). Armata cartagineză
condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus și Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una
dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară. (n.tr.).
{12}
Bătălia finală și decisivă a celui de-al doilea război punic. A avut loc în jurul datei de 19 octombrie 202 î.Hr. Armata romană condusă de Publius Cornelius Scipio a
înfrânt armata cartagineză condusă de Hannibal Barca. (n.tr.).
{13}
Soldat care făcea parte dintr-o legiune romană. Din lat. legionarius. (n.tr.).
{14}
General și om politic roman (138 î.Hr. – 78 î.Hr.), care, ca dictator, prin încercările lui de a constitui o formă nouă de stat, contribuie de fapt la destrămarea statului.
(n.tr.).
{15}
Provincie romană situată în regiunea de astăzi a Marocului și Algeriei de Vest. (n.tr.).
{16}
Rege al Mauretaniei (110 – 91? 81? î.Hr.).
{17}
Una din cele șapte coline, pe care a fost construită cetatea Romei.
{18}
Vechii locuitori ai Danemarcei. (n.tr.).
{19}
Legiune aflată sub comanda generalului Gaius Marius. (n.tr.).
{20}
În armata romană, ofițer care comanda o centurie. (n.tr.).
{21}
Expresie folosită de vechii romani care însemna că o persoană aflată pe patul de moarte a fost strigată pe nume de trei ori și, pentru că nu a răspuns, a fost
declarată decedată. (n.tr.).
{22}
Locul public în centrul unui oraș roman. (n.tr.).
{23}
Zeul roman al războiului. (n.tr.).
{24}
Cel mai popular joc în Imperiul Roman. Reprezenta o formă incipientă a șahului. Din lat. latrones, care înseamnă mercenar și făcea referire la soldați. (n.tr.).
{25}
În armata romană, subdiviziune tactică însumând o sută de ostași. (n.tr.).
{26}
În Roma Antică reprezenta celebrarea unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu
din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai mare onoare acordată învingătorului. (n.tr.).
{27}
Crimă, nelegiuire, ticăloșie. (în lb. latină în orig.).
{28}
Oameni de nimic! (în lb. latină în orig.).
{29}
Nu uita că vei muri. (în lb. latină în orig.).
{30}
Magistrat roman care supraveghea edificiile și instalațiile publice, care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. (n.tr.).
{31}
Magistrat roman cu înalte atribuții judiciare (și care adesea guverna o provincie romană). (n.tr.).
{32}
Fâșie de piele moale purtată de femei sub tunică pentru a le susține sânii (în lb. latină în orig.).
{33}
Nobilime. (în lb. latină în orig.).
{34}
Platforma. (în lb. latină în orig.).
{35}
Gnaeus sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr. – 28 septembrie 48 î.Hr.), general și om de stat roman, fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo,
reprezentant al unei familii senatoriale. (n.tr.).
{36}
Iliria era în Antichitate teritoriul din nord-vestul peninsulei Balcanice, cuprins între Marea Adriatică, râul Morava și Panonia, locuit de iliri. (n.tr.).
{37}
O regiune a coastei sud-estice a Mării Negre. (n.tr.).
{38}
Gradul de deasupra centurionului-șef (Primus Pilus) era cel al prefectului taberei. Era atribuit celor care fuseseră centurioni-șefi. Prefectul taberei avea grijă de
echipament, lucrările de construcție, dar putea comanda legiunea atunci când seniorii săi nu erau prezenți. (n.tr.).
{39}
Monedă de bronz din Roma Antică. (n.tr.).
{40}
Soldat în armata romană, răspunzător pentru transmiterea cuvintelor de gardă de la comandant și care avea grijă de păstrarea lor în siguranță. (n.tr.).
{41}
Cea mai mică unitate de organizare a soldaților din armata romană. Era compusă din opt legionari. (n.tr.).
{42}
Soldat în armata romană care deținea o poziție similară cu cea a unui ofițer executiv din armatele moderne. (n.tr.).
 CONN IGGULDEN
Seria

ÎMPĂRATUL
Volumul 2

MOARTEA
REGILOR

Original: Emperor. The Death of Kings (2004)

Tatălui meu, care recita „Vitaï Lampada” cu sclipiri în ochi. De asemenea, mamei mele, care m-a învățat că
istoria este o culegere de povești minunate, care conțin date.
• PARTEA ÎNTÂI •
 • CAPITOLUL UNU

Fortul Mytilene se contura amenințător pe dealul de deasupra lor. Puncte de lumină se mișcau pe
ziduri, în timp ce străjile își parcurgeau traseele în întuneric. Poarta de fier și stejar era închisă, iar
singurul drum care urca pantele abrupte era foarte bine păzit.
Gaditicus își lăsase doar douăzeci de oameni pe galeră. De îndată ce restul centuriei debarcase,
ordonase ca puntea corvus{1} să fie retrasă, iar Accipiter se depărtase de insula întunecată, vâslele făcând
foarte puțin zgomot în apele liniștite ale mării.
Galera avea să fie la adăpost de orice atac cât timp ei erau plecați. Cu toate luminile stinse, era doar o
pată de întuneric, pe care vasele inamice n-o puteau descoperi decât dacă intrau direct în portul micuței
insule.
Iulius stătea împreună cu contuburnia{2} sa, așteptând ordinele. Înverșunat, își stăpâni entuziasmul pe
care i-l stârnea faptul că avea să aibă în sfârșit parte de ceva acțiune, după șase luni de patrulat pe
coastă. Deși aveau avantajul elementului-surpriză, fortul părea trainic și periculos, iar el știa bine că
escaladarea zidurilor urma să fie sângeroasă. Verifică din nou echipamentul, controlând fiecare treaptă a
scărilor care îi fuseseră date, plimbându-se printre oameni pentru a se asigura că își legaseră cârpe
peste sandale, ca să nu facă zgomot și pentru a avea mai multă stabilitate la urcare. Totul era în ordine,
firește, dar oamenii se supuseră inspecției fără să crâcnească, așa cum mai făcuseră de două ori de când
debarcaseră. Știa că n-aveau să-l facă de rușine. Patru dintre ei erau soldați de multă vreme, inclusiv
Pelitas, care avea zece ani de experiență pe galeră. Iulius îl făcuse ofițer secund în contuburnie, după ce
realizase că omul se bucura de respectul majorității echipajului. Înainte, fusese trecut cu vederea când
se făcuseră avansări în grad, dar Iulius văzuse calitatea din spatele atitudinii sale destul de relaxate față
de uniformă și a feței năucitor de urâte a omului. Pelitas deveni repede un tovarăș de neclintit al
tânărului tesserarius{3}.
Ceilalți șase fuseseră adunați de prin porturile romane din jurul Greciei, pe măsură ce Accipiter își
completa efectivul. Fără îndoială, trecutul unora era destul de dubios, dar bunul renume reprezenta o
cerință ignorată adesea, când venea vorba despre soldații de pe galere. Oamenii care aveau datorii sau
necazuri cu ofițerii știau că singura lor șansă de a mai primi soldă era pe mare. Iulius însă nu se plângea.
Toți cei zece oameni ai lui fuseseră în război și poveștile lor rezumau progresul Romei din ultimii
douăzeci de ani. Erau brutali și duri, iar Iulius se bucura de luxul de a ști că n-aveau să se codească sau
să dea înapoi din fața treburilor murdare, cum ar fi să curețe fortul Mytilene de rebeli în toiul unei nopți
de vară.
Gaditicus trecu printre contuburnii, vorbind cu fiecare ofițer în parte. Suetonius dădu din cap la tot ce
i se spunea, apoi salută. Iulius își privi fostul vecin, simțind un nou val de ostilitate pe care nu o putea
pune pe seama nici unui lucru anume legat de tânărul ofițer de gardă. Luni întregi lucraseră împreună,
cu o politețe înghețată, care acum părea de nezdruncinat. Suetonius încă vedea în el pe băiețandrul pe
care, împreună cu câțiva prieteni, îl legase și îl bătuse parcă într-o altă viață. Nu știa ce se întâmplase cu
Iulius între timp și se strâmbase cu dispreț când îl auzise povestind cum era să te întorci la Roma într-un
car triumfal, alături de Marius. Evenimentele din capitală nu erau decât zvonuri îndepărtate pentru
oamenii de pe vas și Iulius avea senzația că unii dintre prietenii lui Tonius nu îi dădeau crezare. Acest
lucru îl sâcâia, dar cel mai mic semn de tensiune sau de conflict între contuburnii atrăgea retrogradarea
imediată. Iulius păstrase tăcerea chiar și atunci când îl auzise pe Suetonius povestind cum îl lăsase să-l
spânzure de picioare pe celălalt tesserarius, după ce îi trăsese câteva la cap. Tonul cu care vorbea făcea
ca incidentul să nu pară nimic altceva decât un pic de distracție mai dură, ca între băieți. Simțise că
Iulius îl țintuia cu privirea și se prefăcuse surprins, făcându-i cu ochiul ofițerului secund, în timp ce se
întorceau la îndatoririle lor.
Când Gaditicus plecă spre ultimele contuburnii, Iulius îl văzu pe Suetonius rânjind peste umărul
centurionului. El însuși se uită drept la Gaditicus și salută scurt în timp ce lua poziția de drepți.
Gaditicus dădu din cap și îi răspunse la salut cu o mișcare iute a mâinii drepte.
— Dacă nu află că suntem aici, putem să facem scrum cuibul ăsta până mâine-n zori. Dar, dacă au
fost avertizați, va trebui să luptăm pentru fiecare pas. Ai grijă ca armurile și săbiile să fie înfășurate-n
cârpe. Nu vreau să dea careva alarma când o să fim pe flancurile expuse.
— Da, domnule! răspunse Iulius prompt.
— Oamenii tăi vor ataca pe partea dinspre sud. Panta e un pic mai lină acolo. Adu scările repede și
pune câte un om la baza fiecăreia să le țină bine, ca să nu mai pierzi timp căutând reazeme ferme.
Oamenii lui Suetonius au ordin să ucidă străjile. Sunt patru la număr, așa că s-ar putea să iasă gălăgie.
Dacă auzi strigăte înainte să ajungi la zid, grăbiți-vă. Nu trebuie să le dăm timp să se organizeze. S-a-
nțeles? Bine. Întrebări?
— Domnule, știm cumva câți sunt înăuntru? întrebă Iulius.
Gaditicus păru surprins.
— O să cucerim fortul ăsta indiferent dacă au cincizeci de oameni sau cinci sute. N-au mai plătit taxe
de doi ani, iar guvernatorul a fost ucis. Crezi poate că ar trebui să așteptăm întăriri?
Iulius roși de jenă.
— Nu, domnule.
Gaditicus chicoti amar.
— Flota e și așa prea împrăștiată. Dacă nu mori în noaptea asta, ai să ajungi destul de repede să te
obișnuiești să n-ai niciodată destui oameni sau nave. Acum, ocupă-ți poziția și dă ocol fortului. Ai grijă să
nu fiți văzuți. S-a-nțeles?
— Da, domnule! răspunse Iulius, salutând din nou.
Să fii ofițer, chiar și cu cel mai mic grad, era treabă grea și în cele mai bune momente. Toți se așteptau
să știi mereu exact ce ai de făcut, de parcă priceperea se dobândea odată cu gradul. Nu mai participase
niciodată la asaltul unei fortărețe, nici ziua, nici noaptea, dar se voia de la el să ia într-o clipită decizii
care puteau însemna viața sau moartea oamenilor săi. Se întoarse spre ei și găsi noi rezerve de hotărâre.
N-avea să-i dezamăgească.
— Ați auzit ce-a zis centurionul. Înaintați în liniște. Formație dublă. Dați-i drumul!
Ca o singură ființă, soldații loviră cu pumnul în platoșele de piele, salutând astfel ordinul. Iulius
tresări de neplăcere când auzi zgomotul.
— Și terminați cu gălăgia asta! Până nu intrăm în fort, n-o să mai salutați niciun ordin. Nu vreau să vă
aud strigând: „Da, domnule!” când încercăm să ne mișcăm neauziți, bine?
Unul sau doi zâmbiră, dar tensiunea era aproape palpabilă în timp ce își croiau drum, încet și
prudent, afară din ascunziș. Alte două contuburnii plecară odată cu ei, lăsându-l pe Gaditicus să
comande atacul frontal după ce Suetonius avea să taie gâtlejul străjilor.
Iulius se simți recunoscător pentru nesfârșitele exerciții și simulări când văzu cât de lin se împărțeau
oamenii în perechi, ducând cele patru scări încredințate fiecărei contuburnii. Soldații erau în stare să se
urce pe scările largi la viteză aproape maximă și în doar câteva secunde puteau să ajungă în vârful
zidurilor negre și să intre în fort. După aceea avea să fie un iad. De vreme ce nu știau câți rebeli aveau
să-nfrunte, legionarii trebuiau să încerce să omoare cât mai mulți în primele momente.
Cu palma deschisă, le făcu semn oamenilor să se ghemuiască atunci când una dintre străjile care
purtau torțe se opri aproape de poziția lor. Sunetele s-ar fi auzit foarte ușor, în ciuda țârâitului ritmic al
greierilor din iarbă. După o scurtă zăbavă, lumina se îndepărtă, iar Iulius căută privirile ofițerilor care
erau mai aproape de el, făcându-și semne cu capul să înceapă atacul.
Se ridică în picioare și inima începu să-i bată mai repede. Oamenii se ridicară odată cu el, unul dintre
ei gemând ușor sub greutatea scării solide. Începură să urce stânca sfărâmată de pe panta sudică. În
ciuda cârpelor cu care oamenii își înfășuraseră sandalele și armurile, bocănitul picioarelor i se părea
prea zgomotos lui Iulius, care începu să alerge ușor pe lângă oameni. Pelitas era în față, la capătul primei
scări, dar ordinea se schimba întruna, în timp ce ei se poticneau pe panta neregulată, neavând nici
măcar luna să le lumineze calea. Gaditicus alesese noaptea perfectă.
Fiecare dintre scări trecu repede prin mâinile omului din față, care o așeză cu partea de jos foarte
aproape de zid, astfel încât să ajungă cât mai sus. Primul o ținu bine, iar al doilea se cățără în întuneric.
În câteva secunde, primul grup trecuse, iar al doilea se pregătea, urcarea fiindu-le îngreunată
considerabil de scara care tot aluneca și zgâria piatra. Iulius prinse o scară care tocmai aluneca și își
încordă umerii ca să o țină în loc până când greutatea de la celălalt capăt dispăru. Avu astfel ocazia să își
dea seama de sarcina extrem de dificilă a celor care trebuiau să proptească scara. Unul câte unul,
soldații dispăreau în interiorul fortului și încă nu se dăduse alarma.
Mișcă scara până când capătul căptușit se prinse de ceva, o apucă strâns și începu să urce, trebuind
să se lipească de ea din cauză că aceasta era atât de aproape de zid. Nu se opri când ajunse sus, ca să
nu fie luat la țintă de către arcași. N-avea timp să analizeze situația, așa că se lăsă să alunece peste zid și
să cadă în întunericul de dedesubt.
Se rostogoli și, când se ridică în picioare, își găsi oamenii așteptând. În fața lor se afla o fâșie scurtă de
mărăcini care crescuseră peste pietrele străvechi. Era un „teren de vânătoare” pentru arcași și trebuiau
să plece de acolo repede de tot. Iulius văzu că nici celelalte unități nu se opriseră, ci se apropiaseră de
zidul interior. Se încruntă. Acesta era aproape la fel de înalt ca și primul și se afla la nu mai mult de șapte
metri depărtare, numai că scările rămăseseră în afară, iar ei erau prinși în cursă între cele două ziduri,
exact așa cum prevăzuseră constructorii din timpuri trecute. Înjură încet când oamenii îl priviră,
așteptând să ia rapid o hotărâre.
Apoi, un clopot începu a se auzi din fort, sunetul grav bubuind în întuneric.
 — Ce facem acum, domnule? întrebă Pelitas și vocea lui păru plictisită.
Iulius inspiră adânc și simți cum nervii i se mai calmează puțin.
— Dacă rămânem aici, suntem morți și, cât de curând, o să-nceapă să arunce torțe, ca să ne vadă
arcașii. Peli, tu te pricepi cel mai bine la diversiuni, așa că scoate-ți armura și vezi dacă poți să treci o
funie peste zidul interior. Bolovanii ăștia sunt vechi, ar trebui să aibă destule găuri.
Se întoarse spre ceilalți, în timp ce Pelitas desfăcea șireturile care îi țineau armura.
— Trebuie să recuperăm scara. Dacă Pelitas cade, vom fi ținte sigure pentru arcași. Zidul exterior are
patru metri jumate, dar ar trebui să putem să-i ridicăm pe doi dintre cei mai ușori până în vârf, ca să se
aplece peste zid și să tragă scara.
Nu luă în seamă din ce în ce mai puternicele zgomote de panică și de luptă care se auzeau din fort.
Cel puțin, rebelii se concentrau asupra atacului lui Gaditicus, dar soldații acestuia nu aveau să mai
reziste mult.
Oamenii pricepură imediat care era planul și cei mai masivi dintre ei își uniră brațele și se proptiră cu
spatele de pietrele întunecate ale zidului exterior. Alți doi se cățărară pe primii și se întoarseră cu grijă,
așa încât să poată și ei să se sprijine de zidul din spate. Cei trei de la bază icniră din cauza greutății care
le apăsa pe armuri. Plăcile de metal mușcau din umerii oamenilor, dar fără ele riscau să-și rupă
claviculele. Suportau disconfortul în liniște, dar Iulius își dădea seama că n-aveau să mai reziste mult.
Se întoarse către ultimii doi, care își dezbrăcaseră armurile și hainele până la lenjerie și își scoseseră și
încălțările. Amândoi zâmbiră nerăbdători când Iulius le făcu semn să pornească și începură să se cațăre
pe turnul uman cu aceeași viteză și eficiență cu care contribuiau la manevrarea lui Accipiter. Așteptând,
Iulius își scoase sabia din teacă și se chinui să vadă ceva în bezna de deasupra.
•
La șase metri de ei, pe zidul interior, Pelitas își apăsă fața pe pietrele reci și uscate și îngână o
rugăciune scurtă și disperată. Degetele îi tremurau când se agățară de o crăpătură minusculă dintre
lespezi. Se chinui să nu facă zgomot în vreme ce se împingea cu mare greutate mai sus, căutând în
grabă un sprijin cu picioarele. Respirația îi răzbătea printre dinți atât de zgomotos, încât era sigur că avea
să vină cineva să vadă despre ce este vorba. Preț de o clipă, îi păru rău că luase și greoaia sabie – gladius
– cu el, pe lângă colacul de funie înfășurat în jurul pieptului, deși nu putea să-și închipuie ceva mai rău
decât să se trezească neînarmat în vârful zidului. Dar nici să cadă în cap de la înălțimea aceea nu era o
variantă mai plăcută.
Deasupra lui, putea să distingă buza întunecată de piatră, ce se contura vag în lucirea slabă a torțelor
pe măsură ce soldații din fort se repezeau să se apere de cei cincizeci de oameni conduși de Gaditicus.
Fără un sunet, schiță o grimasă de dezgust. Niște profesioniști ar fi trimis de mult cercetașii să se asigure
că nu mai sunt și alții și că nu se pregătește o ambuscadă. „Mare lucru să te poți mândri cu munca ta”,
gândi el.
Mâna lui căuta orbește în sus, găsind în sfârșit un sprijin bun, acolo unde colțul unei pietre se
măcinase în decursul secolelor. Brațele îi tremurau de epuizare când apucă, în sfârșit, ultima lespede.
Rămase atârnat un moment, ascultând ca nu cumva să fie cineva îndeajuns de aproape încât să-l
spintece când ar fi trecut peste zid.
Nu mișca nimic, nici măcar când își ținu răsuflarea, ca să audă mai bine. Dădu din cap ca pentru sine
și își încleștă maxilarele, de parcă ar fi vrut să sfâșie cu dinții frica pe care o simțea mereu în momente ca
acela. Apoi, se opinti în sus, își trecu picioarele peste zid și alunecă înăuntru. Se lăsă imediat pe vine și
își trase sabia centimetru cu centimetru, pentru a nu face zgomot.
Se găsea într-un con de întuneric, la marginea unei mici platforme de unde porneau trepte ce duceau
în jos, spre celelalte clădiri de pe cele două laturi. Resturile de mâncare de pe jos demonstrau că acolo
fusese o santinelă, dar cu siguranță omul plecase să țină piept atacului frontal, în loc să stea unde i se
spusese. În gândul lui, Pelitas dezaprobă lipsa de disciplină. Mișcându-se încet, își desfăcu colacul de
funie de pe umeri și legă un capăt de un inel de fier ruginit prins în piatră. Trase de câteva ori și zâmbi,
în vreme ce dădea drumul frânghiei să se desfășoare în întuneric.
•
Iulius văzu că o altă contuburnie era blocată lângă zidul interior și îi urma ordinul de a recupera
scările. Data viitoare aveau să lege o sfoară de ultima treaptă, astfel încât ultimul om să poată trage
scara peste zid, dar nu era mare lucru să fii înțelept după ce o pățeai. Gaditicus ar fi trebuit să-și acorde
mai mult timp pentru a studia planul construcției, deși era cam greu, având în vedere că în jur nu se afla
nimic mai înalt decât dealul abrupt pe care fusese clădit fortul Mytilene. Iulius respinse gândul acesta
ca fiind lipsit de loialitate, deși o parte din el știa că, dacă el ar fi fost la comandă, nu și-ar fi trimis
oamenii să cucerească fortul până când n-ar fi știut absolut tot ce se putea ști despre el.
Fețele celor trei oameni de la baza turnului erau brăzdate de sudoare și contorsionate de durerea
sfâșietoare. De deasupra se auzeau hârșâituri și, curând după aceea, întreaga lungime a scării deveni
vizibilă. Iulius o sprijini iute de zid și piramida umană se desfăcu de-a lungul ei. Cei trei de jos gâfâiau
ușurați și își roteau umerii ca să alunge crampele musculare. Iulius îi bătu pe brațe în semn de
mulțumire și le spuse în șoaptă partea următoare a planului. Se duseră împreună sub zidul interior.
Deasupra lor, din întunericul fortului se auzi o voce strigând, iar inima lui Iulius începu să bubuie. Nu
înțelesese cuvintele, dar panica din vocea omului era evidentă. Nu mai aveau avantajul surprizei, dar
aveau în schimb scara și, când se lipi de zid, Iulius văzu că Pelitas nu căzuse și nici nu dăduse greș.
— Duceți scara ceva mai departe și rezemați-o bine. Trei dintre voi se vor cățăra pe funia de-aici.
Restul veniți cu mine.
Alergară înspre scară și brusc aerul fu despicat de săgeți care le șuierau pe deasupra capului și se
înfigeau în trupurile soldaților din celălalt grup, care tocmai încerca să își aducă scara înăuntru. Puteau
să audă țipetele romanilor doborâți. Iulius numără cel puțin cinci arcași care aveau o vizibilitate bună în
lumina torțelor aprinse aruncate pe „terenul de vânătoare”. Chiar sub zidul interior era încă întuneric și
Iulius ghici că rebelii credeau că tocmai respingeau primul asalt. Habar n-aveau că romanii ajunseseră
deja sub ei.
Ținând strâns sabia, Iulius puse piciorul pe scară și începu să urce treptele largi. O amintire îi
străfulgeră prin minte. Revolta care îi ucisese tatăl cu mulți ani înainte. Deci așa te simțeai când treceai
primul peste zid! Își alungă gândurile exact când ajunse în vârf. Se aplecă brusc, evitând în ultima clipă
un topor menit să-l decapiteze. Își pierdu echilibrul și preț de o clipă îngrozitoare se balansă pe marginea
zidului. Apoi sări înăuntru.
N-avea timp să își dea seama unde se afla. Pară încă o lovitură de topor și îl lovi puternic cu piciorul
pe omul ce îl mânuia și pe care greutatea armei îl făcuse să se aplece într-o parte. Toporul se izbi de
pietre și lama sabiei alunecă ușor în pieptul fremătător al dușmanului. Ceva îl lovi peste coif, crăpându-i
apărătoarea de obraz. Vederea i se încețoșă și ridică automat sabia, ca să se apere. Simți umezeala
sângelui ce îi curgea pe gât, pe piept și pe burtă, dar o ignoră. Între timp, alți soldați din contuburnia sa
ajunseră la pasajul îngust și începu măcelul.
Trei dintre ei se așezară în triunghi în jurul scării. Lovituri puternice le crestau armurile ușoare. Iulius
văzu cum un gladius era înfipt de jos în sus, pe sub maxilarul unui rebel, trăgându-l practic în țeapă.
Oamenii cu care luptau nu purtau uniforme obișnuite. Unii aveau armuri străvechi și mânuiau arme
cu lame ciudate, în vreme ce alții aveau securi și sulițe. Erau greci după înfățișare și strigau unii la ceilalți
în limba aceea curgătoare a lor. Era un haos total și Iulius nu putu decât să înjure când unul dintre
oamenii lui căzu țipând, sângele său țâșnind întunecat în lumina torțelor. Sunetele pașilor bubuiau și
stârneau ecouri peste tot prin fort. Avea impresia că înăuntru se afla o armată întreagă, care toată venea
spre ei. Încă doi dintre oamenii lui ajunseseră la pasaj și se aruncară în luptă, făcându-i pe dușmani să
dea înapoi.
Iulius înfipse vârful sabiei în gâtul unuia, cu o mișcare pe care o învățase cu ani în urmă, de la Renius.
Lovea tare și cu furie, iar adversarii săi se zvârcoleau și cădeau morți. Indiferent ce nație erau, singurul
avantaj al oamenilor cu care luptau era cel numeric. Priceperea și antrenamentul romanilor făceau ca
micul nucleu din jurul scării să fie aproape imposibil de străpuns.
Totuși, oboseau. Iulius auzi strigătul de frustrare și frică al unuia dintre oamenii săi în momentul în
care sabia i se blocă între plăcile unei armuri împodobite, moștenite probabil din generație în generație,
de pe vremea lui Alexandru. Romanul smuci înnebunit de sabie, cu atâta violență, încât aproape că îl
dărâmă pe rebel. Urletul de furie se transformă brusc într-un țipăt, iar Iulius văzu cum acesta îi împlânta
soldatului său un pumnal scurt în vintre, pe sub platoșă. În cele din urmă, romanul se prăbuși și sabia îi
rămase înfiptă în armura celuilalt.
— Toți, la mine! strigă Iulius.
Împreună puteau să-și croiască drum prin pasajul îngust și să pătrundă mai adânc în fort. Zări niște
trepte în apropiere și se îndreptă către ele. I se alăturară și alții, iar lupta începu să-i placă. Sabia avea
exact greutatea potrivită, armura îi dădea senzația că e de neînvins și sângele înfierbântat îl făcea să i se
pară chiar ușoară.
O lovitură bruscă la cap îi smulse coiful deteriorat și Iulius simți aerul rece al nopții pe pielea asudată.
Era o plăcere. Râse scurt când se avântă și lovi năprasnic scutul unui rebel, doborându-l în calea
tovarășilor săi.
— Accipiter! strigă deodată.
Își drese glasul. Era de-ajuns. Auzi voci care repetau cuvântul ca un ecou și îl urlă din nou,
aplecându-se ca să evite o sabie curbată, ce semăna mai mult cu o unealtă agricolă decât cu o armă de
luptă. Contralovitura lui Iulius despică adânc coapsele omului, care căzu pe pietre blestemând.
Ceilalți legionari se adunară în jurul lui. Văzu că opt oameni din contuburnia lui reușiseră să treacă
peste zid și mai erau șase, din alta, care scăpaseră de arcași. Stăteau împreună, și avântul rebelilor
deveni ezitant pe măsură ce cadavrele se adunau în jurul lor.
 — Noi suntem soldați ai Romei! mârâi unul dintre ai lui. Cei mai buni din lume. Haideți, nu vă codiți!
Iulius rânji înspre soldat și, când numele galerei începu să fie strigat din nou, îl strigă și el. Spera ca
Pelitas să-i audă. Cumva, n-avea nicio îndoială că ticălosul ăla urât era în viață.
•
Pelitas își pusese peste tunică o pelerină pe care o găsise pe un cârlig și trăsese sabia din teacă. Se
simțea vulnerabil fără armură, dar oamenii care trecură zornăind pe lângă el nici măcar nu-l priviseră. Pe
undeva pe-aproape, auzi legionari care își mârâiau și își strigau provocările și realiză că era timpul să se
alăture luptei.
Ridică o torță dintr-un suport de pe perete și se amestecă printre dușmanii care se repezeau către
locul de unde se auzea zăngănitul armelor. Pe toți zeii, ce mulți erau! Interior fortului era un labirint de
ziduri surpate și încăperi goale, genul de loc pentru care trebuiau ore întregi ca să îl cureți, unde, la
fiecare pas, erai expus unei ambuscade sau tirului de săgeți. Pe întuneric trecu de un colț, momente
prețioase rămânând anonim și nebăgat în seamă. Se mișca repede, încercând să nu-și piardă simțul
direcției din cauza cotiturilor și a ocolurilor pe care le făcea. Apoi, se pomeni pe zidul nordic, lângă un
grup de arcași care trăgeau atent, cu fețele calme și serioase. Era de presupus că rămășițele trupei
conduse de Gaditicus erau încă acolo, jos, deși auzea voci repezite de romani care dădeau ordine în
curte, lângă poarta principală. Unii reușiseră să intre, dar bătălia nu era nici pe departe sfârșită.
„Probabil că jumătate din oraș se ascunsese în fort”, gândi Pelitas cu furie, pe când se apropia de
arcași. Unul dintre ei se uită atent la el, dar se mulțumi doar să dea din cap, slobozindu-și fără grabă
săgeata în masa de oameni de dedesubt.
Când ținti din nou, Pelitas atacă, împingându-i pe doi dintre ei cu capul în jos, spre pietrele de la baza
zidului. Se prăbușiră cu o bufnitură, și ceilalți trei arcași se întoarseră îngroziți să-l privească. Pelitas își
dădu la o parte pelerina și ridică sabia scurtă.
— Salutare, flăcăi! zise cu voce calmă și veselă.
Dintr-un singur pas, sabia îi intră în piept celui care era mai aproape. Împinse cadavrul peste zid cu
genunchiul, apoi o săgeată se înfipse în el, străpungându-i trupul într-o parte și ieșindu-i prin spate.
Doar penele săgeții i se mai vedeau din burtă și Pelitas gemu când apucă de ele cu mâna stângă și trase
aproape fără să vrea. Cu ferocitate, își trecu sabia prin gâtul celui mai apropiat dintre arcași, care se
pregătea să tragă.
Ultimul și cel mai îndepărtat arcaș era cel care trimisese săgeata. Încerca febril să potrivească alta în
arc, dar frica îl făcea neîndemânatic și Pelitas ajunse lângă el, cu sabia pregătită să-l spintece. Omul
îngrozit se dădu înapoi și căzu țipând de pe zid. Pelitas se lăsă încet într-un genunchi, respirând
zgomotos și dureros. Nu era nimeni în jur, așa că lăsă sabia din mână, încercând să ajungă cu mâinile la
spate, să rupă săgeata. Nu voia să o scoată de tot. Toți soldații văzuseră cum țâșnea sângele și cât de
repede puteai să mori dacă scoteai săgeata complet. De fiecare dată când se răsucea, credea că va izbuti
să o apuce și, de durere, îi dădură lacrimile.
Scăpă un icnet surd, de agonie, constatând că mâinile îi alunecau și nu reușea decât să îndoaie
săgeata de lemn. Toată partea aceea a corpului era îmbibată de sânge și, când încercă să se ridice,
ameți. Mârâind încet, trase ușor săgeata pe unde intrase, ca să nu iasă atât de mult în afară.
— Trebuie să-i găsesc pe ceilalți, șopti, inspirând adânc.
Mai avea puțin și intra în șoc hemoragic, iar mâinile începuseră să îi tremure deja, așa că apucă sabia
cât de strâns putu și își înfășură celălalt pumn în faldurile pelerinei.
•
Cu dosul mâinii, Gaditicus lovi un om peste dinți, continuând cu o lovitură scurtă la coaste. Fortul era
plin de rebeli, mai mulți decât puteau să trăiască pe insulița aceea, de asta era absolut sigur. Probabil că
și instigatorii de pe continent se alăturaseră revoltei, dar era prea târziu să-și mai facă griji pentru asta
acum. Își aminti de tânărul ofițer care îl întrebase câți erau și de disprețul cu care îl tratase. Poate că n-ar
fi fost rău să fi așteptat întăriri. Era greu de prezis cum avea să se sfârșească noaptea aceea.
De început, începuse bine. Străjile fuseseră ucise imediat, aproape dintr-o suflare. Zece dintre
oamenii lui trecuseră de cealaltă parte a zidului și deschiseseră poarta înainte să-și dea seama cineva ce
se întâmplă. Apoi, din clădirile întunecate începuseră să se reverse valuri de soldați care își îmbrăcau
armurile din fugă. Pasajele înguste și scările formau un labirint, reprezentând perfecte căi libere de
tragere pentru arcași și, dacă oamenii lui nu fuseseră răniți decât superficial, asta se datora luminii
foarte slabe. Totuși, un om îi murise ucis de o săgeată care îi intrase pe gură și îi străpunsese craniul.
Își auzea oamenii gâfâind, lipiți de zid, în întunericul din spatele lui. Fuseseră aprinse câteva torțe,
dar, în afară de câte o săgeată trasă orbește din când în când, inamicul se retrăsese deocamdată în
clădirile laterale. Oricare dintre ei s-ar fi repezit pe cărarea care îi despărțea ar fi fost tăiat în bucăți după
primii pași, însă, în același timp, nici inamicii nu puteau să iasă din adăpost și să se angajeze în luptă cu
legionarii. Era un scurt răgaz și Gaditicus profită de ocazie ca să își recapete răsuflarea. Nu mai era la fel
de în formă ca legionarii de pe uscat. Oricâte exerciții și simulări ai fi făcut pe vas, după câteva minute
de luptă și de alergat, erai epuizat. „Sau poate că vârsta era de vină”, admise cu autoironie.
— S-au dat la fund, murmură.
De-acum înainte avea să fie crunt. Trebuiau să se omoare pentru a trece de la o clădire la alta,
pierzând câte un om pentru fiecare unu sau doi inamici doborâți. Pentru aceștia din urmă era mult prea
ușor să aștepte după câte o ușă sau o fereastră și să ucidă primul om care intra.
Gaditicus tocmai se întorcea către soldatul din spate, ca să dea ordine, când omul privi în jos, cu gura
căscată de groază. Pietrele erau acoperite de un lichid lucios, care șerpuia iute printre ei și se pierdea
spre clădirile fortului. N-aveau timp să facă planuri.
— Fugiți! strigă Gaditicus. Urcați-vă pe ce găsiți mai înalt! Pe toți zeii, fugiți!
Unii dintre oamenii mai tineri rămaseră locului uimiți, dar cei mai experimentați nu mai stătură să afle
despre ce era vorba. Gaditicus se afla în spate și încerca să nu se gândească la arcașii care pândeau
exact un moment ca acela. Auzi pârâiturile și șuieratului focului când aprinseră lichidul acela lipicios, iar
săgețile vâjâiră în jur, nimerind un legionar în șale. Soldatul se clătină pe picioare, apoi se prăbuși.
Gaditicus se opri să îl ajute, dar, când întoarse capul, văzu flăcările care goneau înspre ei. Își trecu iute
sabia peste gâtul soldatului, știind că era mai bine așa decât să-l lase să ardă de viu. Simțea fierbințeala
pe spate și, când se ridică de lângă cel mort, îl copleși panica. Chestia aia i se îmbibase în sandale și știa
bine că focul acela nu se putea stinge. Fugi orbește după soldații săi.
Alergând cu toată viteza, grupul de soldați dădu un colț și atacă, năpustindu-se asupra a trei arcași
ghemuiți. Aceștia intrară în panică și doar unul încercă să riposteze, trimițând o săgeată peste capetele
atacatorilor. Fură tăiați și călcați în picioare aproape fără ca romanii să încetinească.
Pe fundalul flăcărilor, fortul deveni vizibil. Gaditicus și ceilalți urlară de furie și de ușurare că încă erau
vii, iar urletele le alimentau forța și îi terorizau pe inamici.
Aleea dădea într-o curte și de data asta arcașii care așteptau traseră fără probleme, nimicindu-i pe
primii patru și făcând următorul rând să cadă grămadă peste tovarășii morți. Curtea era plină de rebeli
care ieșiră urlând, slobozind strigăte prelungi, la fel de feroce ca ale romanilor.
•
Iulius îngheță când văzu flăcările ce explodau de-a lungul unui șir de clădiri joase. Întunericul
ocrotitor se prefăcu în aur pâlpâitor, amestecat cu umbre. Trei oameni ascunși într-o firidă deveniră
brusc vizibili la doar câțiva pași în față. Fură hăcuiți și în spatele lor se dezvălui o ușă deschisă, care
ducea în măruntaiele fortului. Iulius se hotărî într-o clipită și îi trecu în fugă pragul, spintecând un om
care se afla înăuntru, înainte ca acesta să poată lovi. Nici camarazii lui nu șovăiră. Cum nu cunoșteau
fortul, puteau să piardă minute prețioase căutând drumul spre oamenii lui Gaditicus. Cel mai important
lucru era să se miște permanent și să omoare pe oricine le apărea în cale.
După ce ieșiră din lumina focului, întunericul din interiorul fortăreței era înfricoșător. Câteva trepte
duceau în jos, spre un șir de încăperi goale, iar în capăt mai era un rând de scări luminat de o singură
lampă cu ulei aflată pe perete. Iulius o smulse, înjurând când picături încinse îi săriră pe piele. Oamenii
îl urmau zăngănindu-și armele și armurile. În capăt, Iulius se lăsă iute în jos, în vreme ce în jurul lui
săgeți se loviră de zidul de piatră, sfărâmându-se și împroșcând cu așchii ascuțite.
În camera lungă și joasă în care intraseră erau trei oameni. Doi dintre ei se îngroziră la vederea
soldaților murdari și acoperiți de sânge. Al treilea, un prizonier, zăcea legat de un scaun. După
îmbrăcăminte, Iulius își dădu seama că era roman. Fața și trupul îi erau lovite și umflate, dar ochii i se
însuflețiră brusc de speranță.
Iulius se repezi de-a lungul încăperii, mișcându-se în zigzag ca să evite o săgeată trasă prost și în
grabă. Ajunse lângă cei doi și, aproape cu dispreț, îi tăie gâtul arcașului. Celălalt încercă să îl înjunghie,
dar platoșa suportă lovitura fără probleme. Izbindu-l cu dosul mâinii, Iulius îl doborî la podea.
Simțindu-se dintr-odată obosit, se sprijini de sabia proptită în pardoseală. Respira rar și poticnit.
Deodată, își dădu seama cât de liniștit era locul și cât de mult coborâseră în adâncul fortului.
— Bine lucrat, zise omul de pe scaun.
Iulius îl privi. De aproape era evident că omul fusese torturat cu bestialitate. Avea fața umflată și
schimonosită, iar degetele îi fuseseră rupte și atârnau nefiresc. Trupul omului fu cuprins de frisoane și
Iulius înțelese că probabil se străduia din răsputeri să nu-și piardă și puțina stăpânire de sine pe care o
mai avea.
— Tăiați-i legăturile, ordonă, ajutându-l pe om să se ridice în picioare și observând totodată cât de
slăbit era.
Când o mână i se lovi de unul dintre brațele scaunului, bărbatul scoase un geamăt agonizant și își
dădu ochii peste cap. După o clipă, își îndreptă trupul sprijinit de Iulius.
— Cine ești? vru acesta să știe, întrebându-se cum să procedeze cu omul.
— Guvernatorul Paulus… S-ar putea zice că ăsta e fortul meu.
 Închise ochii în timp ce vorbea, copleșit de epuizare amestecată cu ușurare.
Iulius îi observă curajul și simți o undă de respect.
— Nu, încă nu e, zise Iulius. Deasupra noastră, bătălia este în toi și trebuie să ne întoarcem la luptă.
Propun să căutăm un loc sigur, unde să așteptați să se sfârșească. Nu arătați în stare să luptați.
De fapt, omul părea secătuit de sânge, cu pielea cenușie și flască. Era un ins pe la cincizeci de ani, cu
umerii căzuți și cu burtă. „Poate că fusese cândva un războinic, gândi Iulius, dar timpul și viața bună îi
secaseră forțele, cel puțin pe cea a trupului.”
Cu un efort de voință evident, guvernatorul se ținu și mai drept.
— Voi merge cu voi până unde voi putea. Am mâinile zdrobite, deci nu pot să lupt, dar vreau să ies
din cloaca asta împuțită, cel puțin.
Iulius aprobă repede din cap, făcând semn înspre doi dintre oamenii lui.
— Țineți-l de brațe, ușor. Dacă trebuie, îl duceți pe sus. Trebuie să ne întoarcem, ca să-l ajutăm pe
Gaditicus.
Acestea fiind zise, Iulius începu deja să urce scările zornăind, cu gândul la lupta de deasupra.
— Haideți, domnule, sprijiniți-vă de mine, zise unul dintre romani, preluând povara.
Guvernatorul strigă când mâinile strivite i se mișcară, apoi scrâșni din dinți, pentru a-și stăpâni
durerea.
— Scoateți-mă repede de-aici, ordonă scurt. Cine este ofițerul care m-a eliberat?
— E Cezar, domnule, răspunse soldatul, începându-și drumul lent.
La capătul primului rând de scări, guvernatorul își pierdu cunoștința din cauza durerii, iar ei putură să
grăbească pasul.

• CAPITOLUL DOI

Sulla zâmbi și bău îndelung dintr-un pocal de argint. Obrajii i se înroșiseră de la vin și ochii lui o
înspăimântau pe Cornelia, care ședea pe divanul pe care i-l indicase el.
Oamenii lui o ridicaseră de acasă în arșița după-amiezii, când simțea cel mai dureros greutatea
sarcinii. Încercă să-și ascundă disconfortul și teama pe care i le stârnea dictatorul Romei, dar mâinile îi
tremurau ușor pe buza cupei de vin alb și rece pe care i-o oferise. Sorbi puțin, ca să îi facă pe plac,
dorindu-și din tot sufletul să poată pleca din apartamentele lui aurite și să se întoarcă în siguranța
căminului ei.
Ochii lui pândeau fiecare mișcare a femeii, iar ea nu fu în stare să-i susțină privirea în tăcerea care se
lăsase între ei.
— Stai comod? întrebă el și o anumită nuanță nedeslușită din cuvintele lui o făcu să simtă fiori de
panică.
„Stai calmă, își spuse în gând. Copilul îți va simți frica. Gândește-te la Iulius. El ar vrea să fii
puternică.”
Când vorbi, vocea îi era aproape sigură:
— Oamenii voștri s-au gândit la toate. S-au purtat foarte curtenitor cu mine, deși nu mi-au spus de ce
ați dorit prezența mea.
— Am dorit? Ce ciudat că ai ales tocmai cuvântul acesta! răspunse el cu o voce moale. Un cuvânt pe
care cei mai mulți bărbați nu l-ar folosi în legătură cu o femeie care mai are – cât? – câteva săptămâni
până să nască?
Cornelia îl privi fără expresie, iar el își goli cupa, plescăind satisfăcut din buze. Se ridică brusc și se
întoarse cu spatele la ea, ca să își toarne din nou vin dintr-o amforă, lăsându-i dopul să cadă și să se
rostogolească nebăgat în seamă pe pardoseala de marmură.
Ca hipnotizată, ea se uită cum se învârte în spirale și încetinește. Când se opri, el vorbi din nou, cu o
voce tainică și molatică.
— Am auzit că o femeie nu e niciodată mai frumoasă decât atunci când e însărcinată, dar nu e mereu
adevărat, nu-i așa?
Veni mai aproape de ea, gesticulând cu pocalul și astfel făcând ca stropi de vin să se reverse peste
margine.
— Nu… nu știu, domnule… eu…
— Oh, le-am văzut eu. Vițici cu păr ca de șobolan, care merg deșelate și mugesc, cu pielea asudată și
plină de pete. Femei comune, de stirpe comună, pe când o adevărată matroană romană, ei bine…
Veni și mai aproape, iar ea se abținu cu greu să nu se tragă îndărăt. Ochii lui străluceau și Corneliei îi
trecu brusc prin minte să țipe, dar cine ar fi venit? Cine ar fi îndrăznit să vină?
— O doamnă romană e ca un fruct copt, cu pielea strălucitoare, cu părul lucios și fin…
Vocea lui era un murmur răgușit și, în timp ce vorbea, își apăsă mâna pe pântecul ei umflat.
 — Vă rog, șopti ea, dar Sulla nu părea s-o audă.
Mâna lui se târa peste ea, pipăind rotunjimea grea.
— Ah, da. Tu ai o asemenea frumusețe, Cornelia.
— Vă rog, sunt obosită. Aș vrea să merg acasă acum, soțul meu…
— Iulius? Un tânăr foarte indisciplinat. Știai că a refuzat să te cedeze? Acum înțeleg de ce.
Degetele lui îi atinseră sânii. În stadiul acela al sarcinii, pieptul greu și umflat era susținut destul de
lejer de mamillare{4}. Nefericită și neajutorată, închise ochii când simți mâna bărbatului odihnindu-se pe
trupul ei. Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ce greutate delicioasă, șopti el cu vocea urâțită de patimă.
Brusc, se aplecă și își apăsă gura peste a ei, împingându-și limba grasă printre buzele femeii. Corneliei
îi veni să vomite când simți mirosul rânced al vinului. Apoi, el se retrase, ștergându-și buzele flasce cu
dosul palmei.
— Te rog, nu-i face rău copilului, spuse ea cu voce frântă.
Lacrimile îi șiroiau pe chip, iar vederea lor păru că îl dezgustă pe Sulla. Cu gura strâmbată de iritare,
acesta se îndepărtă.
— Du-te acasă. Îți curge nasul și ai stricat momentul. Vor mai fi și alte dăți.
Sulla își umplu din nou cupa cu vin din amforă, pe când ea părăsea încăperea, orbită de lacrimi și
aproape sufocându-se din cauza suspinelor.
•
Iulius urlă când oamenii lui năvăliră în curtea mică unde Gaditicus lupta cu ultimii dintre rebeli.
Când legionarii săi atacară pe flanc, aceștia fură cuprinși de panică, fapt la care contribui și întunericul,
spre avantajul romanilor. Trupurile cădeau iute, dezmembrate de săbiile lor. În câteva secunde, nu mai
rămaseră decât vreo douăzeci de rebeli care să țină piept legionarilor, iar Gaditicus strigă cu o voce
vibrând de autoritate:
— Aruncați armele!
După o secundă de ezitare, se auzi zdrăngănitul săbiilor și al pumnalelor care cădeau pe lespezi și, în
sfârșit, dușmanii rămaseră nemișcați, cu piepturile fremătând, scăldați în sudoare, dar începând să simtă
momentul acela de neîncredere bucuroasă ce vine negreșit atunci când oamenii își dau seama că au
supraviețuit acolo unde atâția alții au pierit.
Cu fețele împietrite, legionarii îi înconjurară.
Gaditicus așteptă până când armele fură adunate. Rebelii stăteau îngrămădiți într-un grup mohorât.
— Acum, omorâți-i pe toți! ordonă Gaditicus.
Legionarii atacară pentru ultima dată. Se auziră câteva țipete, dar totul se termină repede, iar în
curtea aceea mică se lăsă liniștea.
Iulius respiră adânc, încercând să-și curețe plămânii de duhoarea de fum, de sânge și de măruntaie
spintecate. Tuși și scuipă pe pardoseala de piatră, apoi își șterse gladius-ul de un cadavru. Lama era
ciobită și zgâriată, aproape de nefolosit. Trebuia să o lustruiască vreo câteva ore, ca să elimine
imperfecțiunile, așa că ar fi fost mai bine să o schimbe în liniște cu una nouă, de la magazii. Simți cum i
se strânge ușor stomacul și se concentră și mai intens asupra lamei și asupra a ceea ce aveau de făcut
înainte de a se întoarce pe Accipiter. Mai văzuse și înainte grămezi de cadavre, iar amintirea dimineții de
după moartea tatălui său îl făcu să i se pară că simte în nări miros de carne arsă.
— Cred că ăștia sunt ultimii, zise Gaditicus, aplecându-se și sprijinindu-și palmele pe genunchi. O să
așteptăm până în zori, apoi vom căuta prin toate clădirile, în caz că or mai fi câțiva ascunși prin diverse
cotloane. Își îndreptă trupul și se strâmbă de durere când își simți spatele pocnind. Oamenii tăi au venit
târziu, Cezar. Am fost descoperiți destul de multă vreme.
Iulius dădu din cap. Îi trecu prin minte să spună cât de greu fusese să ajungă chiar și mai târziu, dar
își ținu gura cu încăpățânare. Suetonius rânji. Își apăsa o cârpă peste o tăietură urâtă de pe obraz. Iulius
spera să-l doară cumplit când aveau să-l coasă.
— A ajuns târziu pentru că m-a salvat pe mine, centurionule, zise o voce.
Guvernatorul își recăpătase cunoștința și își sprijinea greutatea pe umerii celor doi oameni care îl
purtau. Avea mâinile vinete și nefiresc de umflate, abia dacă mai arătau a mâini.
Gaditicus observă croiala romană a togii murdare și încleiate de sânge și noroi. Omul avea ochii
obosiți, dar vocea îi era destul de clară, în ciuda buzelor sparte.
— Guvernatorul Paulus? întrebă Gaditicus și salută când omul făcu semn că da. Noi auziserăm că ați
murit, domnule.
— Da… așa am crezut și eu ceva vreme. Guvernatorul înălță capul și gura i se arcui într-un zâmbet
ușor. Bun venit în fortul Mytilene, domnilor!
•
În bucătăriile goale, Clodia suspină când Tubruk o cuprinse cu brațul.
 — Nu mai știu ce să fac, zise cu vocea estompată de tunica lui. De când e însărcinată, n-a lăsat-o în
pace o clipă.
— Ssst… gata.
Tubruk o mângâie pe spate, încercând să-și stăpânească spaima care îl cuprinsese când văzuse
chipul acoperit de praf și lacrimi al Clodiei. Nu o cunoștea prea bine pe doica fetei, dar, din ce văzuse, îi
făcuse impresia unei femei robuste și rezonabile, care nu s-ar fi pus pe plâns din senin.
— Ce e, scumpo? Hai, stai jos și spune-mi ce s-a-ntâmplat.
Vorbise cu cea mai calmă voce de care era capabil, dar trebuise să facă un efort. Pe zei, oare murise
copilul? Trebuia să vină din zi în zi și nașterile erau întotdeauna periculoase. Simți un fior. Îi spusese lui
Iulius că urma să aibă grijă de ei cât timp el era departe de oraș, dar totul păruse în regulă. Cornelia
fusese cam retrasă în ultimele luni, dar multor femei le este teamă când se gândesc la chinurile primei
nașteri.
Clodia îl lăsă să o conducă la o bancă de lângă cuptoare. Se așeză fără să se asigure că nu este
grăsime sau funingine pe bancă, ceea ce îl îngrijoră și mai mult. Îi turnă o cană de suc de mere, din care
ea bău cu poftă. Suspinele fură înlocuite de tremurat.
— Zi-mi care e problema, rosti Tubruk. Cele mai multe lucruri pot fi rezolvate, oricât de grave ar
părea.
Așteptă răbdător ca ea să termine de băut, apoi îi luă cu blândețe cana din mâna nesigură.
— Sulla, șopti femeia. O tot chinuie pe Cornelia. Ea nu-mi spune toate amănuntele, dar oamenii lui
vin să o ia la orice oră din zi și din noapte, așa gravidă cum e, și ea se întoarce plângând de fiecare dată.
Tubruk păli de furie.
— I-a făcut ceva? I-a făcut ceva copilului? insistă el, venind mai aproape.
Clodia se trase înapoi sub intensitatea privirii lui. Buzele îi tremurau la fel de tare.
— Nu încă, dar de fiecare dată e mai rău. Mi-a zis că este mereu beat și că… își pune mâinile pe ea.
Tubruk închise ochii pentru o clipă, știind că trebuia să rămână calm. Doar pumnul încleștat îl dădea
de gol și felul periculos în care îi sclipiră ochii când vorbi:
— Tatăl ei știe?
Clodia îl apucă brusc de braț.
— Cinna nu trebuie să știe! Ar fi sfârșitul lui. N-ar putea să-l întâlnească pe Sulla în senat fără să-i
aducă acuzații și, dacă zice ceva în public, va fi ucis. Nu trebuie să i se spună nimic.
Ridicase vocea în timp ce vorbea. Tubruk o mângâie pe mână, ca să o liniștească.
— Nu va afla de la mine.
— Numai pe tine pot să te rog să mă ajuți să o apăr, spuse Clodia cu voce frântă și ochi rugători.
— Ai făcut bine că mi-ai zis, scumpo. Cornelia așteaptă un copil al acestei case. Trebuie să știu tot ce
s-a întâmplat, mă înțelegi? Nu putem să greșim în privința asta. Înțelegi cât este de important?
Ea dădu din cap, ștergându-și apăsat lacrimile.
— Așa sper, continuă el. În calitate de dictator, Sulla aproape că nu poate fi atins de legi. Sigur, am
putea să prezentăm un caz în fața senatului, dar nimeni n-ar îndrăzni să reprezinte acuzarea. Oricine ar
încerca ar muri. Așa stau de fapt lucrurile cu prețioasa lor egalitate în fața legii. Și ce fărădelege a
săvârșit? În fața legii, niciuna, dar, dacă a atins-o și a speriat-o, zeii cer răzbunare, chiar dacă senatul n-o
face.
Clodia dădu din nou din cap.
— Înțeleg asta…
— Trebuie să înțelegi, o întrerupse tăios, cu vocea joasă și aspră. Pentru că, orice vom face, va fi în
afara legii și, dacă e să aibă loc un atac asupra persoanei lui Sulla, eșecul ar însemna moartea lui Cinna,
a ta, a mea, a mamei lui Iulius, a servitorilor, a sclavilor, a Corneliei și a copilului, a tuturor. Pe Iulius l-ar
găsi oriunde s-ar ascunde.
— Îl vei omorî pe Sulla? șopti Clodia, trăgându-se mai aproape.
— Dacă lucrurile sunt precum zici, cu siguranță îl voi omorî, promise el și, pentru o clipă, Clodia văzu
în el gladiatorul de odinioară, sumbru și înfricoșător.
— Bine, asta și merită. Cornelia va putea să uite lunile astea întunecate și să nască în liniște.
Își șterse ochii și o parte din durere și griji dispăru.
— Ea știe că ai venit la mine? întrebă el încet.
Clodia scutură din cap.
— Bine, nu-i spune ce-am zis. E prea aproape de soroc ca să suporte asemenea temeri.
— Dar… după?
Tubruk se scărpină prin părul scurt de pe ceafă.
— Niciodată. Las-o să creadă că a fost mâna vreunui dușman al lui. Are destui. Păstrează secretul,
Clodia! Cei care îl sprijină vor cere răzbunare și peste mulți ani, dacă adevărul iese la iveală. O sigură
vorbă nechibzuită către cineva care după aceea spune unui prieten și, până a doua zi în zori, gărzile vor
fi la porți să o ia pe Cornelia cu tot cu copil și să o ducă pentru a fi torturată.
— Nu voi spune nimic, șopti ea, susținându-i privirea secunde întregi.
În cele din urmă, femeia se uită în altă parte, iar el oftă și se așeză pe bancă, lângă ea.
— Acum, ia-o de la capăt și nu omite nimic. Tinerele însărcinate adesea își închipuie lucruri și, înainte
să pun în pericol tot ce îmi este drag, trebuie să fiu sigur.
Șezură și vorbiră preț de un ceas, cu vocile coborâte. La sfârșit, mâna pe care ea o așezase pe brațul lui
marca începutul unei atracții timide, în ciuda urâciunii subiectului pe care îl discutaseră.
•
— Aveam de gând să mă întorc pe mare cu prima maree, zisese Gaditicus acru. Nu să iau parte la o
paradă.
— Pe atunci mă credeai mort, îi răspunsese guvernatorul Paulus. Vezi bine, sunt bătut, dar viu și
consider necesar să arăt că Roma îmi stă alături și mă sprijină. Faptul acesta va descuraja… alte
eventuale atentate la demnitatea mea.
— Domnule, cred că fiecare tânăr luptător de pe insulă se ascundea în fort, alături de mulți de pe
continent. Jumătate din familiile din oraș vor jeli un fiu sau un tată. Le-am arătat destul de clar ce
înseamnă să nu te supui Romei. Nu se vor răscula din nou.
— Așa crezi? răspunsese Paulus, zâmbind ironic. Cât de puțin îi cunoști pe oamenii ăștia! S-au luptat
încontinuu cu invadatorii, încă de pe vremea când Atena era centrul lumii. Acum, Roma e aici, dar ei
continuă să lupte. Cei care au murit aveau negreșit fii care vor pune mâna pe arme, de îndată ce vor fi în
stare. Este o provincie dificilă.
Disciplinat, Gaditicus nu mai protestă. Tânjea să se întoarcă pe mare, la bordul lui Accipiter, dar
Paulus insistase, cerând chiar ca patru legionari să rămână acolo, în calitate de gărzi personale. Când
auzise acel ordin, Gaditicus aproape că se întorsese pe navă, dar câțiva dintre oamenii mai bătrâni se
oferiseră voluntari, preferând serviciul mai ușor vânătorii de pirați.
— Nu uitați ce s-a-ntâmplat cu ultimul lui rând de gărzi, îi avertizase Gaditicus, însă toți știau că erau
vorbe goale, după ce rugul funerar al rebelilor înălțase o coloană de fum negru ce se văzuse de la
kilometri depărtare.
Din serviciul acela aveau să fie lăsați la vatră în siguranță.
Gaditicus înjură pe înfundate. Urma să aibă mare nevoie de oameni buni în anul care venea. Veteranii
pe care Cezar îi adusese cu el pe vas dovediseră că făceau față bine rănilor, așa că o parte din cei răniți
puteau să scape de o lăsare timpurie la vatră și de sărăcie. Totuși, nu putea să facă minuni și unii dintre
cei schilodiți trebuiau lăsați în primul port, unde să aștepte un vas lent de negustori, care să îi ducă
înapoi la Roma. Centuria de pe galeră își pierduse o treime din oameni. Era necesar să facă avansări în
grad, dar n-avea cum să înlocuiască douăzeci și șapte de oameni morți în luptă, dintre care paisprezece
erau hastati{5} pricepuți, care serviseră pe Accipiter mai bine de zece ani.
Gaditicus oftă ca pentru sine. Oameni buni irosiți doar ca să elimine câțiva băiețandri cu capetele
înfierbântate, care încercau să trăiască poveștile pe care le auziseră de la bunici. Putea lesne să-și
închipuie ce discursuri țineau, pe când adevărul era că Roma le oferise civilizația și îi lăsase să întrevadă
ce putea să realizeze omul. Habar n-aveau că luptaseră doar pentru dreptul de a trăi în colibe de lut și
de a se scărpina în fund. Nu se aștepta la recunoștință, trăise prea mult și văzuse prea multe pentru așa
ceva, dar pretindea respect, iar harababura prost gândită din fort arătase prea puțină considerație.
Optzeci și nouă de cadavre ale dușmanilor fuseseră arse în zori. Romanii morți fuseseră duși pe vas,
urmând să li se facă funeralii pe mare.
Gândurile acestea furioase i se învălmășeau în minte, pe când intră mărșăluind în orașul Mytilene,
îmbrăcat cu cea mai bună armură pe care o avea și urmat de centuria împuținată, care strălucea. Nori
grei și întunecați amenințau cu ploaia, iar dogoarea apăsătoare se potrivea perfect cu dispoziția lui.
După bătaia pe care o încasase în noaptea de dinainte, Iulius mărșăluia țeapăn. Îl uimise să vadă câte
mici tăieturi și zgârieturi adunase fără să-și dea seama. Toată partea stângă a pieptului i se învinețise și
pe una dintre coaste avea o umflătură galbenă. Când urmau să se întoarcă pe Accipiter, avea să-l roage
pe Cabera să se uite un pic, dar nu credea că era ruptă.
Nu era de acord cu Gaditicus în privința necesității marșului. Centurionul era bucuros să plece de-
ndată ce înăbușea o revoltă, lăsând politica pe seama altora, dar era important să li se amintească
localnicilor că persoana guvernatorului era mai presus de orice.
Aruncă o privire înspre Paulus, observându-i mâinile bandajate și fața încă umflată. Iulius îl admira
pentru că refuzase să fie purtat în lectică, hotărât să se arate neînfrânt după tortură. Era normal să vrea
să se întoarcă în oraș în fruntea unei armate. Oameni ca el se găseau în toate ținuturile imperiului. Nu
primeau prea mult sprijin din partea senatului și, chiar dacă erau un fel de regi, bunul mers al lucrurilor
depindea de localnici. Iar Iulius știa că, atunci când bunăvoința acestora dispărea, viața guvernatorului
putea să fie foarte grea, din nenumărate motive. Lemnul și alimentele nu mai erau livrate decât sub
amenințarea sabiei, drumurile erau distruse, proprietățile – arse. Nimic care să necesite intervenția
gărzilor, doar șicane neîntrerupte, ca niște ghimpi sub piele.
Din felul în care descrisese viața pe care o ducea, lui Paulus părea să îi placă provocările. Iulius
fusese surprins să remarce că sentimentul precumpănitor al guvernatorului față de calvarul prin care
trecuse nu era de furie, ci de tristețe la gândul că oamenii în care se încrezuse se întorseseră împotriva
lui. Se întrebă dacă, pe viitor, avea să fie la fel de încrezător.
Legionarii mărșăluiau prin oraș, ignorând oamenii care se holbau și mamele care, cu mișcări pripite, își
luau copiii din calea lor. Cei mai mulți dintre legionari simțeau neplăcerile nopții trecute și se bucurară
când ajunseră în sfârșit la casa guvernatorului, în centrul orașului. Formară un careu în fața clădirii și
Iulius putu să aprecieze unul dintre beneficiile poziției lui Paulus, admirând frumusețea zidurilor albe și
a bazinelor ornamentale. Era un colț din Roma transplantat în mijlocul Greciei rurale.
Paulus începu să râdă la vederea copiilor care-i alergau în întâmpinare. Se lăsă într-un genunchi,
dându-le voie să-l îmbrățișeze și ferindu-și mâinile zdrobite. Soția guvernatorului ieși la rândul ei să-l
întâmpine, iar Iulius putu să-i vadă ochii înlăcrimați, deși era în rândul al doilea. Ce bărbat norocos!
— Tesserarius Cezar, un pas în față! ordonă Gaditicus, trezindu-l pe Iulius din visare.
Iulius păși repede și salută. Gaditicus îl cercetă cu o privire de nepătruns.
Paulus și familia sa dispărură în interiorul casei, iar soldații așteptară răbdători, fericiți să stea în
căldura soarelui de după-amiază, fără să aibă nimic de făcut.
Gândurile lui Iulius începură să rătăcească, acesta întrebându-se de ce i se ordonase doar lui să iasă
din formație și cam ce-ar simți Suetonius dacă aveau să-l avanseze în grad. Guvernatorul nu putea să-i
ordone lui Gaditicus să îi dea o anume funcție, dar era foarte improbabil ca o recomandare din partea
acestuia să nu fie luată în seamă.
În cele din urmă, Paulus ieși din casă, împreună cu soția sa. Își umplu plămânii, pregătindu-se să le
vorbească, iar când începu, avea vocea caldă și puternică.
— Datorită vouă, am putut să mă întorc la îndatoririle și la familia mea. Roma vă mulțumește pentru
serviciul adus. Centurionul Gaditicus a fost de acord să luați masa aici. Servitorii mei pregătesc cele mai
alese bucate și băuturi pentru voi toți. Făcu o pauză și își lăsă privirea să cadă asupra lui Iulius. Noaptea
trecută, am văzut fapte de mare curaj, îndeosebi din partea unui anumit bărbat care și-a riscat viața ca
să o salveze pe a mea. Îi acord acestuia cununa de onoare, pentru a-i recunoaște astfel vitejia. Roma are
fii curajoși, iar faptul că sunt astăzi aici este dovada grăitoare.
Soția lui Paulus făcu câțiva pași în față și ridică o coroniță din frunze verzi, de stejar. Iulius se trezi
brusc și, când Gaditicus îi făcu semn cu capul, își scoase coiful, acceptând cu acest gest cununa. Se
înroși de emoție, iar oamenii începură să aclame, deși Iulius nu știa sigur dacă salutau onoarea ce-i
fusese făcută unuia dintre ei sau ospățul care urma.
— Mulțumesc, eu… se bâlbâi el.
Soția lui Paulus îi acoperi mâna cu a sa și, de aproape, Iulius observă fardul cu care își acoperise
cearcănele întunecate, pe care îngrijorarea i le desenase sub ochi.
— Tu mi l-ai adus înapoi.
Gaditicus lătră ordinele ca soldații să își scoată coifurile și să-l urmeze pe guvernator acolo unde
servitorii acestuia așterneau masa. Îl reținu o clipă pe Iulius și, când se lăsă liniștea, îi ceru acestuia să-i
arate coronița. Iulius i-o dădu iute, abia abținându-se să nu țipe de încântare.
Gaditicus răsuci în mâini cununa de frunze întunecate.
— O meriți? întrebă încet.
Iulius șovăi. Știa că își riscase viața și doborâse de unul singur doi oameni în adâncurile fortului, dar
nu se așteptase la o asemenea răsplată.
— Nu mai mult decât ațâți alții, domnule, răspunse el.
Gaditicus îl privi cu atenție, apoi dădu din cap mulțumit.
— Bună replică, deși trebuie să spun că am fost încântat noaptea trecută, când i-ai atacat din flanc pe
nemernici.
Zâmbi malițios observând expresiile de pe chipul lui Iulius, care se schimbau cu repeziciune, de la
încântare la jenă.
— Ai de gând să o porți pe sub coif sau cocoțată peste?
Iulius era agasat.
— Nu… nu știu… nu m-am gândit. Cred că o s-o las pe vas dacă e rost de acțiune.
— Ești sigur? Poate că pirații vor fugi îngroziți la vederea unui om cu frunze pe cap, cine știe?
Iulius roși din nou și Gaditicus izbucni în râs, bătându-l pe umăr.
— Te tachinez doar, băiete. Este o onoare rară. Va trebui să te avansez, desigur. Nu pot să las un
amărât de ofițer de gardă să poarte cununa de onoare. O să ai douăzeci de oameni sub comandă.
 — Mulțumesc, domnule, răspunse Iulius din ce în ce mai fericit.
Gaditicus strânse frunzele între degete, gânditor.
— Va trebui să o porți în oraș, cândva. Se vor aștepta să faci asta măcar o dată.
— De ce, domnule? Nu cunosc ritualul.
— Eu așa aș face, în orice caz. Astea sunt legile Romei, băiete. Dacă apari la un eveniment public
purtând cununa de onoare, toți cei prezenți trebuie să se ridice în picioare. Toți, chiar și senatorii.
Centurionul chicoti ca pentru sine. Ce priveliște ar fi! Vino când ești gata. Voi avea grijă să-ți păstreze și
ție niște vin. Cred că ți-ar prinde bine un pahar, după cum arăți.

• CAPITOLUL TREI

În lumina cenușie a serii, Brutus coborî poticnindu-se pe peretele clădirii, rupând trandafirii agățători.
Când piciorul i se prinse într-o încâlcitură de spini de la baza zidului, căzu cât era de lung și sabia îi
alunecă zăngănind pe pietriș. Strâmbându-se de durere, își eliberă piciorul, chinuindu-se să se ridice.
De deasupra se auzi alt răget de furie și tatăl Liviei se arătă la fereastră, săgetându-l pe intrus cu
privirea. Brutus se holbă la el în timp ce smucea de bracae{6}, gemând când un spin i se înfipse adânc în
coapsă.
Tatăl Liviei era un individ cu înfățișare bovină, înarmat cu o secure ca o bardă și care cântărea
posibilitatea de a-l nimeri pe Brutus cu o lovitură bine țintită.
— Te găsesc eu, otreapă ce ești! răcni omul, practic spumegând în barbă de furie.
Brutus se trase îndărăt, încercând să iasă din bătaia grecului stacojiu la față și să-și culeagă sabia fără
să-și ia ochii de la el. Apucă de bracae cu o mână, dibuind mânerul sabiei cu cealaltă, dorindu-și să nu-
și fi descălțat sandalele în timpul tăvălelii atletice cu Livia. „Dacă tatăl voia să-i apere fetei nevinovăția, se
trezise cu vreo trei ani prea târziu”, cugetă Brutus. Îi trecu prin minte să-l informeze și pe grec, doar așa,
în ciudă, dar fata se purtase bine cu tânărul roman, deși chiar ar fi trebuit să se uite prin casă înainte să-
l oprească din drum și să-l tragă în cameră. De vreme ce ea era goală, i se păruse o chestiune de bună
creștere să-și scoată sandalele înainte să se arunce în pat, deși politețurile astea aveau să-i îngreuneze
oarecum fuga prin orașul somnoros.
De bună seamă că Renius sforăia în camera pentru care plătise Brutus. După cinci zile de dormit sub
cerul liber, ambii bărbați fuseseră mai mult decât bucuroși să-și întrerupă călătoria, ca să poată face o
baie caldă și să se bărbierească. Dar se părea că doar Renius urma să se bucure de luxul acesta, în
vreme ce el trebuia s-o ia la sănătoasa peste dealuri. Brutus se fâțâia de pe un picior pe celălalt,
gândindu-se cam ce opțiuni avea. Îl înjură în gând pe Renius, în parte pentru că dormea când el se
confrunta cu o criză, dar mai ales pentru că îi băgase în cap că un cal le-ar fi făcut praf economiile
înainte să ajungă pe coastă și să-și găsească loc pe vreun vas înspre Roma. Renius spusese că pentru un
legionar nu era mare lucru să meargă pe jos, dar și un căluț slăbănog i-ar fi prins bine ca să fugă.
Barba furioasă de deasupra dispăru și, în timp ce Brutus șovăia, apăru Livia, cu pielea încă
îmbujorată de activitățile recente. Avea o strălucire frumoasă și sănătoasă, observă Brutus într-o doară,
admirând felul în care fata își odihnea sânii pe pervaz.
— Fugi, îi șopti ea cu asprime, vine după tine!
— Atunci, aruncă-mi sandalele, șuieră el, nu pot să fug așa!
După câteva clipe, cele două obiecte zburară spre el, iar Brutus și le legă frenetic, auzind deja
bocănitul pașilor bărbatului care se apropia de ușă.
Omul exclamă satisfăcut când dădu peste el în grădină. Fără să se mai uite în urmă, Brutus o rupse
la fugă, alunecând pe pietriș din cauza întăriturilor de fier de pe tălpile sandalelor.
În spatele lui, tatăl Liviei striga să îl oprească iute cineva, fapt care stârni oarecare agitație printre
trecătorii care mergeau în treburile lor. Brutus gemu în vreme ce alerga. Se auzeau deja strigăte și își
dădu seama că și alții se alăturaseră urmăririi.
Deznădăjduit, încerca să își amintească străzile pe care rătăcise cu doar câteva ore înainte, în
căutarea vreunui loc cu camere ieftine și mâncare caldă. Pe atunci, tatăl Liviei păruse destul de
prietenos, dar, ce-i drept, nu venise cu toporul să le arate celor doi oameni obosiți cea mai ieftină
cameră pe care o avea.
După ce luă un colț în viteză maximă, Brutus se lovi de un zid, pitindu-se după o căruță și dându-i
peste mâini proprietarului care încerca să îl înhațe. Pe unde naiba s-o ia? Orașul era ca un labirint. O luă
pe diverse străzi, la stânga și la dreapta, fără să se uite în urmă, cu respirația întretăiată. Deocamdată,
Livia meritase efortul, dar, dacă murea, nu era chiar alegerea ideală ca ultimă femeie din viața sa. Spera
ca tatăl fetei să-și verse furia pe Renius și le ură noroc amândurora.
Aleea pe care intrase se înfundă brusc, după un colț. O pisică o zbughi când el se opri lângă cel mai
apropiat zid de piatră, făcându-și curaj să arunce o privire în spate. Nu mai avea pe unde să fugă, dar
poate că îi pierduseră urma pentru moment. Își încordă auzul înainte să se miște ușor spre ieșire, dar cel
mai amenințător lucru pe care îl auzi fură protestele pisicii pierzându-se în depărtare.
Aruncă o privire după colț și se trase imediat înapoi. Aleea părea plină de oameni și toți veneau înspre
el. Brutus se lăsă pe vine și îndrăzni să se mai uite o dată, sperând că n-aveau să-l vadă în poziția în
care stătea.
Recunoscându-l, un om strigă și Brutus oftă când se trase înapoi. În timpul petrecut alături de
Pumnul de Bronz învățase o brumă de greacă, dar nici pe departe destul încât să poată să o scoată la
capăt cu vorba bună. Se hotărî într-o clipă. Se ridică, strânse mai tare plăselele sabiei și duse cealaltă
mână la teacă, astfel încât să o poată scoate repede. Era o lamă pe cinste, pe care o câștigase la o
întrecere din legiune și-avea de gând să le arate țăranilor că o meritase. Mai trase o dată de bracae
înainte să pășească pe alee și să-i înfrunte.
Cinci oameni goneau pe alee, pe chipurile lor citindu-se un entuziasm copilăresc. Brutus trase sabia
cu un gest ostentativ, în caz că aceștia mai aveau vreun dubiu cu privire la intențiile lui. Cu mare
solemnitate îndreptă vârful armei spre cei cinci, care se opriră ca unul singur. Momentul se prelungea și
Brutus se gândea febril. Tatăl Liviei nu apăruse încă și poate că avea o șansă să scape de oamenii mai
tineri înainte să vină el să-i încurajeze. Poate că erau sensibili la persuasiune sau măcar la mită. Cel mai
masiv dintre ei păși în față, având grijă să nu intre în raza sabiei neclintite din mâna lui Brutus.
— Livia e nevasta mea! zise într-o latină curată.
Brutus își miji ochii.
— Și ea știe asta? întrebă.
Omul se înroși de furie și scoase un pumnal de la cingătoare. Ceilalți îi urmară exemplul, dând la
iveală bâte și cuțite pe care le agitau către Brutus, făcându-i semn să se apropie.
Înainte să tabere pe el, Brutus începu să vorbească repede, încercând să pară calm și netulburat de
amenințări:
— Aș putea să vă omor până la ultimul, dar nu vreau decât să fiu lăsat în pace să-mi văd de drum. Cu
frumusețea asta de sabie am ieșit campionul legiunii și niciunul dintre voi nu va scăpa cu viață dacă
faceți o alegere greșită.
Patru dintre ei ascultară impasibili până ce bărbatul Liviei traduse discursul. Brutus așteptă răbdător,
sperând ca ei să reacționeze favorabil. În loc de asta, oamenii izbucniră în râs și se apropiară și mai mult
de el. Brutus făcu un pas îndărăt.
— Livia e o fată sănătoasă, cu dorințe normale. Ea m-a sedus pe mine, nu invers. Nu merită nimeni să
moară pentru atâta lucru.
Așteptă împreună cu ceilalți să înceapă traducerea, dar soțul tăcu. Apoi spuse în greacă niște cuvinte
pe care Brutus le urmări cu greu. O parte era să încerce să-l țină în viață, și cu asta era de acord, dar a
doua parte presupunea să „fie dat pe mâna femeilor”, lucru care suna foarte neplăcut.
Soțul Liviei rânji spre el.
— La noi e sărbătoare când prindem un răufăcător. Iar tu vei fi miezul… inima… serbării?
Pe când Brutus ticluia un răspuns, oamenii se năpustiră asupra lui cu un vârtej de lovituri și, cu toate
că reuși să-l împungă pe unul cu sabia, un ciomag îl pocni după ureche și bărbatul își pierdu cunoștința.
•
Când se trezi, auzi un scârțâit lent și simți o senzație de greață. Își ținu ochii închiși cât se dezmetici,
încercând să-și dea seama unde se află fără ca observatorii neștiuți să-și dea seama că se trezise. Simțea
adierea vântului pe o suprafață prea mare a corpului și prin minte îi trecu bănuiala că îl despuiaseră.
Pentru așa ceva nu exista o explicație rezonabilă, așa că ochii i se deschiseră fără să vrea. Atârna cu
capul în jos, spânzurat de un cadru de lemn, în mijlocul orașului. O privire furișă în sus îi confirmă faptul
că era gol. Îl durea peste tot și o amintire din copilărie, când fusese spânzurat de un copac, îl făcu să se
cutremure.
Era întuneric și undeva în apropiere se auzeau zgomotele unei petreceri. Înghiți în sec la gândul că
făcea parte dintr-un ritual păgân și trase de frânghiile care îl țineau. Din pricina efortului, sângele îi
bubuia în cap, dar nodurile nu cedau. Smuciturile îl făcuseră să se răsucească ușor, așa că reuși să vadă
toată piața, pe fragmente. Fiecare casă luminată oferea un spectacol al vieții mult mai impresionant
decât fundătura plicticoasă pe care și-o închipuise la sosire. De bună seamă că puseseră la fiert capete
de porc și că ștergeau praful de pe sticlele de vin vechi, de casă, gândi Brutus cu oroare.
Preț de o clipă, se simți deznădăjduit. Își lăsase armura în cameră, cu Renius, iar sabia îi dispăruse.
Nu mai avea nici sandalele și, cu siguranță, din economiile lui fusese plătită festivitatea care avea să-i
pună capăt zilelor. Chiar dacă reușea să scape, era gol pușcă și fără un chior, într-un ținut străin. Îl
blestemă pe Renius cu oarece înflăcărare.
— După un somn revigorant, mă întind bine și mă uit pe fereastră, zise Renius la urechea lui.
 Brutus trebui să aștepte să se rotească pentru a-l putea privi. Bătrânul gladiator era curat și bărbierit
și, în mod evident, se distra.
— De bună seamă, îmi spun, silueta aceea care atârnă de picioare nu poate fi tânărul soldat falnic cu
care am venit.
— Uite ce e, sunt convins că o să le zici amicilor tăi o poveste tare nostimă, dar ți-aș fi recunoscător
dacă te-ai opri din a face repetiții și ai tăia funiile înainte să vină careva să te oprească.
Frânghiile pârâitoare îl rotiră din nou pe Brutus. Fără avertisment, Renius le tăie, iar Brutus se prăvăli
la pământ. În jurul lor se auziră strigăte și tânărul se chinui să se ridice, sprijinindu-se de cadrul de
lemn.
— Nu mă țin picioarele! zise el, frecându-și fiecare picior cu energia disperării.
Renius inspiră adânc, uitându-se în jur.
— Ba să te țină. Cu un singur braț, nu pot să te car și pe tine și să-i țin și pe ăștia la respect. Freacă
bine. S-ar putea să trebuiască să mergem la cacealma.
— Dacă am fi avut un cal, ai fi putut să mă legi de șa, ripostă Brutus, masându-se cu frenezie.
Renius dădu din umeri.
— N-ar fi fost timp de așa ceva. Ai armura în sac. Ți-au adus lucrurile la casa de oaspeți și le-am
înșfăcat din mers. Ia-ți sabia și sprijină-te de par. Uite-i că vin.
Îi dădu arma și, în ciuda goliciunii neajutorate, Brutus se simți un pic mai liniștit simțind în palmă
mânerul familiar.
Mulțimea se adună repede, în frunte cu tatăl Liviei, înarmat cu toporul pe care îl ținea cu ambele
mâini. Își încordă umerii extrem de puternici și agită tăișul în direcția lui Renius.
— Tu ai venit cu cel care mi-a atacat fiica. Îți dau o singură șansă: să-ți iei catrafusele și să pleci. El
rămâne aici.
Renius stătea periculos de nemișcat. Apoi, păși fulgerător în față, împlântându-și sabia în pieptul
omului, străpungându-l până pe partea cealaltă. Trase de gladius și omul se prăbuși cu fața în jos pe
pietriș, tăișul toporului lovindu-se cu zgomot de caldarâm.
— Care mai vrea ca băiatul să rămână aici? întrebă Renius, privind mulțimea aflată de jur împrejur.
Omorul fulgerător îi paralizase și niciunul nu răspunse. Renius dădu sever din cap, vorbindu-le clar și
lent:
— Nimeni n-a atacat pe nimeni. După zgomotele pe care le-am auzit, fata era la fel de entuziasmată ca
și prietenul meu cel tâmpit.
Renius nu băgă în seamă exclamația ofuscată din spatele lui; își aținea privirea pătrunzătoare asupra
gloatei. Abia dacă îl auziseră. Gladiatorul ucisese într-o clipită și subjugase mulțimea.
— Ești gata? murmură Renius.
Brutus își încercă picioarele cu mare grijă, strâmbându-se din cauza arsurii sângelui care își relua
circulația. Își îmbrăcă în mare grabă veșmintele, zdrăngănind armura, în timp ce căuta prin sac cu o
singură mână.
— Imediat ce mă îmbrac.
Știa că liniștea aceea n-avea să dureze, dar tot tresări când o văzu pe Livia care își croia drum prin
mulțime, țipând aproape isterică:
— De ce stați să vă uitați? strigă ea gloatei. Priviți-mi tatăl! Cine îi va ucide pe asasinii lui?
În spatele ei, Brutus se ridică, având sabia pregătită. Zâmbetele dulci pe care și le amintea din după-
amiaza aceea se transformaseră în ură în vreme ce femeia încerca să-i asmuță pe oamenii de același
sânge cu ea. Niciunul nu o privea în ochi, setea lor de răzbunare fiind domolită de silueta întinsă la
picioarele ei.
La marginea mulțimii, soțul Liviei se întoarse cu spatele și se îndepărtă în întuneric. Când realiză cine
era cel care tocmai plecase, femeia se întoarse către Renius, potopindu-l cu lovituri. Singura lui mână
era încleștată pe sabie și, când văzu cum i se încordează mușchii, Brutus se repezi și o trase deoparte pe
Livia.
— Du-te acasă! o repezi el.
Însă ea întinse mâinile spre ochii lui, iar Brutus o împinse dur.
Căzu la pământ, lângă corpul tatălui ei mort, de care se agăță plângând.
Renius și Brutus se uitară unul la celălalt, apoi la mulțimea care se subția.
— Las-o, zise Renius.
Împreună, cei doi bărbați traversară piața și străbătură în liniște orașul. Li se părea că trecuseră ore
întregi până să ajungă la ultimele case și să vadă valea care ducea înspre un râu aflat în depărtare.
— Ar trebui să mergem cât putem de mult. Până mâine în zori, vor face legământ să se răzbune și vor
veni după noi, spuse Renius, vârându-și în sfârșit sabia în teacă.
— Chiar ai auzit?… întrebă Iulius, ferindu-și privirea.
 — Da, m-ați trezit cu gemetele voastre, răspunse Renius. Tăvăleala ta încă mai poate să ne vină de
hac dacă trimit după noi cercetași cât de cât buni. Taman în casa tatălui ei!
Brutus se strâmbă la tovarășul său.
— Nu uita că tu l-ai omorât! bombăni el.
— Și tu ai mai fi și acum acolo dacă n-aș fi făcut-o. Acum, mergi! Trebuie să ne îndepărtăm cât mai
mult până mâine în zori. Și, data viitoare când o fată frumoasă se uită la tine, rupe-o la fugă. Aduc mai
multe necazuri decât merită.
Fără să se pună de acord, cei doi porniră în liniște în josul dealului.

• CAPITOLUL PATRU

— Cum, nu porți cununa? Eu am auzit că și dormi cu ea, râse Suetonius batjocoritor când Iulius intră
de cart.
Acesta îl ignoră, știind că, dacă i-ar fi răspuns, ar fi avut loc un alt schimb de replici care i-ar fi adus pe
cei doi tineri ofițeri și mai aproape de un conflict deschis. Deocamdată, Suetonius măcar se prefăcea că e
politicos când în preajmă mai erau și alții, dar, când erau doar ei doi de cart, o dată la două dimineți,
amărăciunea omului ieșea la suprafață.
În prima zi pe mare, după ce părăsiseră insula, unul dintre oameni legase un cerculeț de frunze de
catargul lui Accipiter, ca și cum nava întreagă ar fi primit onorul. Mulți dintre legionari își făcuseră de
lucru prin preajmă, ca să vadă reacția lui Iulius când avea să dea cu ochii de cunună, iar zâmbetul
încântat al acestuia îi făcu pe toți să aclame. Suetonius zâmbise și el împreună cu ceilalți, dar ostilitatea
din privirea lui se adâncise din momentul acela.
Iulius își ținea privirea ațintită asupra mării și a îndepărtatei coaste africane, legănându-se ușor, în
ritm cu mișcările lui Accipiter, pe măsură ce galera aluneca prin valurile domoale. În ciuda remarcii
disprețuitoare a lui Suetonius, de la plecarea din Mytilene, nu purtase niciodată cununa, decât poate o
dată sau de două ori, când o probase în intimitatea cabinei minuscule de sub punte. De-acum, frunzele
de stejar erau sfărâmicioase și întunecate, dar asta nu conta. I se dăduse dreptul să poarte cununa de
onoare și plănuia să aibă una din frunze proaspete data următoare când avea să vadă Roma.
Nu-i era greu să-l ignore pe Suetonius când visa cu ochii deschiși că triumfa în Circus Maximus, într-o
zi de întreceri și că vede mii de romani ridicându-se, mai întâi pe măsură ce îl zăreau, apoi ca un val
propagându-se până când întreaga mulțime avea să fie în picioare. Zâmbi ușor, ca pentru sine, iar
Suetonius pufni iritat.
Chiar și în liniștea deplină a zorilor, ramele se ridicau și coborau ritmic, în timp ce Accipiter străpungea
valurile. Iulius se lămurise până acum că nu era un vas ager. În lunile care trecuseră de la asediul de la
Mytilene, văzuse deja două nave-pirat cum dispar la orizont fără prea mare greutate. Ramele, care nu
intrau prea adânc în apă, mușcau prea puțin din mare și, în ciuda rândului dublu de vâsle de manevră,
Accipiter se poticnea serios când schimba direcția. Singurul său avantaj era faptul că ramele îi permiteau
să accelereze brusc, dar, chiar și atunci când foloseau două sute de sclavi, viteza maximă era cam ca o
plimbare mai vioaie pe uscat. Gaditicus nu părea foarte deranjat de incapacitatea lor de a aborda
dușmanul. Era suficient să-i alunge de pe lângă orașele de pe coastă și de pe rutele comerciale majore,
dar nu era ceea ce sperase Iulius că avea să fie atunci când se înrolase pe vas.
Își imaginase că avea să fie o vânătoare rapidă și nemiloasă și pentru el era foarte deranjant să
constate că romanii nu își vădeau și pe mare talentul pe care îl aveau în războiul pe uscat.
Iulius privi într-o parte, spre cele două șiruri de rame care se înălțau și se-afundau la unison, croindu-
și drum prin apele calme. Se întreba cum de reușeau să mânuiască acele vâsle uriașe atât de ritmic, oră
după oră, fără să se prăbușească de epuizare, chiar dacă erau câte trei sclavi la fiecare ramă. Ca parte a
îndatoririlor sale, coborâse de câteva ori pe puntea sclavilor, dar era un loc înghesuit și respingător.
Santinelele puțeau cumplit din cauza mizeriilor spălate de două ori pe zi cu găleți cu apă de mare, iar
duhoarea îi întorsese stomacul pe dos. Se spunea că sclavii erau hrăniți mai bine decât legionarii, dar,
uitându-se cum se înălțau și coborau ramele acelea uriașe, înțelegea și de ce.
Pe puntea principală, pe măsură ce Accipiter își croia drum împotriva vântului din vest, căldura
înnebunitoare a coastelor africane era temperată de briza permanentă. Măcar din acea poziție, Iulius
avea senzația că Accipiter era într-adevăr o navă gândită pentru luptă, dacă nu pentru viteză. Puntea
deschisă era goală, doar o întindere largă de lemn, albită în cursul deceniilor de razele soarelui. Numai
în capătul îndepărtat se afla o structură mai înaltă, care adăpostea cabinele lui Gaditicus și Prax. Restul
centuriei dormea în spațiul înghesuit de sub punte, cu tot echipamentul păstrat în magazia de arme, de
unde putea fi luat imediat. În cadrul simulărilor obișnuite, reușeau să treacă de la somn la starea de
luptă în mai puțin de o întoarcere de clepsidră. „Este un echipaj foarte disciplinat”, cugetă Iulius. Dacă
reușeau vreodată să ajungă o navă din urmă, aveau să fie mortali.
— Ofițer pe punte! lătră Suetonius în urechea lui Iulius, care tresări și luă poziția de drepți.
Gaditicus alesese un om mult mai bătrân pe post de optio{7}, iar Iulius bănuia că Prax mai avea vreun
an, cel mult doi, până la lăsarea la vatră. Avea un ușor început de burtă, pe care o strângea zdravăn cu
centura în fiecare dimineață, dar era un ofițer destul de bun și remarcase tensiunile dintre Suetonius și
Iulius încă din primele săptămâni la bord. Tocmai Prax aranjase ca ei doi să fie împreună de cart în zori,
dintr-un motiv pe care nu binevoise să li-l împărtășească și lor.
Ofițerul îi salută binevoitor din cap în timp ce mergea pe puntea lungă, făcând inspecția de dimineață.
Verifică fiecare dintre funiile care duceau la pânza pătrată ce se zbătea deasupra lor, apoi se lăsă într-un
genunchi ca să vadă cât de bine și de stabil erau legate catapultele pe punte. Abia după ce termină
cercetarea amănunțită, se apropie de tinerii ofițeri, răspunzându-le la salut fără prea multă ceremonie.
Scrută orizontul și zâmbi pentru sine, mângâindu-și satisfăcut bărbia proaspăt rasă.
— Patru… nu, cinci pânze, rosti vesel. Comerțul națiunilor. Dar nu prea e vânt care să-i împingă pe cei
care se bazează doar pe el.
În acele luni, Iulius înțelese că dispoziția binevoitoare a omului ascundea o minte care știa tot ce se
întâmpla pe Accipiter, pe punte și dedesubtul ei, iar sfaturile lui se dovedeau adesea valoroase dacă
aveai răbdare să-i asculți introducerile neinteresante. Suetonius credea că Prax era un prost, dar părea
că îl ascultă cu interes avid, atitudine pe care o adopta față de toți ofițerii superiori.
Prax continuă, dând din cap ca pentru sine:
— Va trebui să folosim vâslele până la Thasus, dar de acolo calea de-a lungul coastei e liberă. După
ce lăsăm cuferele cu bani, ar trebui să ajungem în Sicilia în câteva săptămâni, dacă între timp nu vom
avea de alungat pirați din apele noastre. Sicilia este un loc superb.
Iulius dădu din cap, simțindu-se în largul lui alături de Prax, așa cum n-ar fi putut să se simtă
niciodată în preajma căpitanului, în ciuda momentului de familiaritate de după cucerirea fortului
Mytilene. Prax nu luase parte la asalt, dar lucrul acesta nu părea să îl deranjeze. Iulius bănuia că era cât
se poate de mulțumit cu îndatoririle ușoare de pe Accipiter, în vreme ce aștepta lăsarea la vatră, când
avea să ajungă la o legiune din apropierea Romei, de unde să-și ridice solda impresionantă. Acesta era
unul dintre aspectele bune ale vânătorii de pirați alături de Gaditicus. Cei șaptezeci și cinci de dinari pe
care legionarii îi primeau în fiecare lună se adunau, fiindcă nu existau prea multe ocazii de a-i irosi.
Chiar și după cheltuielile cu echipamentul și zeciuiala pentru fondul văduvelor și înmormântări, cei mai
mulți aveau la dispoziție o sumă frumușică atunci când le trecea vremea. Asta, desigur, dacă până atunci
nu pierdeau totul la jocuri.
— Domnule, de ce folosim nave care nu sunt în stare să-i ajungă din urmă pe dușmani? Am putea
curăța Mare Internum{8} în mai puțin de un an, dacă i-am forța să se angajeze în luptă cu noi.
Prax zâmbi, aparent încântat de întrebare.
— Să se angajeze în luptă cu noi? Oh, se mai întâmplă și asta, dar sunt navigatori mai pricepuți decât
noi, să știi. Au toate șansele să ne atace cu berbecul și să ne scufunde înainte ca oamenii noștri să
abordeze. Sigur, dacă legionarii reușesc să ajungă pe punțile lor, bătălia e câștigată. Încercă să explice,
suflând ușor și astfel dezumflând puțin obrajii dolofani. Ne trebuie mai mult decât nave mai ușoare și mai
rapide – deși eu n-am să apuc ziua când Roma va trimite bani pentru construirea lor. Avem nevoie de un
echipaj profesionist care să manevreze ramele. Gândește-te la cele trei șiruri verticale pe care pirații le
folosesc cu atâta precizie. Îți închipui cam ce-ar face sclavii noștri musculoși cu ele? Le-ar face surcele de
prima dată când am încerca să atingem viteza maximă. Așa cum procedăm noi, nu-i nevoie să pregătim
experți și, din punctul de vedere al senatului, nici salarii nu trebuie să plătim. Se dau bani o singură
dată pe sclavi, după care nava merge de la sine. Și-i mai și scufundăm pe tâlhari câteodată, deși par să
fie tot mai mulți.
— Doar că uneori pare… frustrant, răspunse Iulius.
Ar fi vrut să spună că era nebunie curată ca această cea mai puternică națiune din lume să fie
întrecută pe apă de jumătate din vasele care cutreierau oceanele, dar, în ciuda purtării prietenoase,
Prax păstra o rezervă care îl împiedică să facă alte comentarii. Exista totuși o limită pe care un ofițer
inferior nu o putea trece, chiar dacă în cazul lui Prax era mai puțin evidentă decât la alții.
— Noi suntem oameni ai uscatului, domnilor, deși unii ca mine ajung să iubească marea până la
urmă. Senatul privește flota ca pe un mijloc de transport care să ducă soldații să lupte pe uscat, așa cum
a fost la Mytilene. Poate că vor înțelege că e la fel de important să stăpânească și valurile, dar, cum
spuneam, nu în timpul vieții mele. Până atunci, Accipiter e un pic greoi și încet, dar și eu sunt la fel, iar el
e de două ori mai bătrân decât mine.
Suetonius râse conștiincios, făcându-l pe Iulius să se strâmbe cu dispreț, însă Prax nu păru să
observe. La cuvintele acestuia, Iulius simți adierea unei amintiri. Își aminti că Tubruk îi spusese odată
ceva asemănător, când îl pusese să țină în palme țărâna întunecată a moșiei și să se gândească la
generațiile care o îngrășaseră cu sângele lor. Părea că trecuse o viață de om. Pe atunci, tatăl lui trăia, iar
Marius încă era consulul cu viitor strălucit. Se întrebă dacă se mai îngrijea cineva de mormintele lor. Preț
de o clipă, valul întunecat al îngrijorării care îi scălda mereu gândurile se ridică la suprafață. Se liniști ca
întotdeauna, spunându-și că Tubruk avea grijă de Cornelia și de mama lui. În nimeni nu avea încredere
nici măcar pe jumătate din cât avea în omul acela.
Prax se crispă ușor în vreme ce își plimba privirea de-a lungul coastei. Expresia plăcută îi dispăru de
pe chip, înlocuită de asprime.
— Suetonius, coboară sub punte și dă alarma! Vreau ca toți oamenii să fie pe punte și gata de acțiune
în cinci minute.
Făcând ochii mari, Suetonius salută prompt și se repezi pe scările abrupte, coborându-le agil. Iulius
se uită în direcția în care arăta Prax și își îngustă ochii. Pe coastă, o coloană de fum negru se înălța în
aerul dimineții, aproape nemișcată de vânt.
— Pirați, domnule? întrebă iute, ghicind răspunsul.
Prax dădu din cap.
— S-ar părea că au prădat un sat. I-am putea prinde când se îndepărtează de țărm. S-ar putea să ți se
îndeplinească dorința de a te „angaja în luptă cu ei”, Cezar.
•
Accipiter se pregăti de acțiune. Stivuiră la loc sigur toate piesele de echipament care nu erau prinse de
ceva, traseră în jos catapultele și pregătiră pietrele și uleiul cu care aveau să tragă. Legionarii se adunară
repede și fu aleasă o echipă care aranjă corvus-ul, bătând cu ciocanul țepi de fier printre secțiuni, până
când uriașa rampă de abordare a fost gata, înălțându-se mult deasupra punții. Când urmau să-i taie
funiile, avea să cadă în afară, pe vasul inamic, împlântându-și țepușele în lemnul acestuia, fiind de
neclintit. Pe rampă urmau să treacă întâi cei mai buni oameni de pe Accipiter, izbindu-i cu toată forța pe
dușmani, ca să facă loc pentru ceilalți care aveau să sară la bord. Era o treabă primejdioasă, dar, după
fiecare acțiune, dreptul de a fi printre primii era aprig disputat, iar în lunile anoste trecea de la unii la
alții ca miză mare la jocurile de noroc.
Sub punte, cel care îi coordona pe sclavi ceru timpi dubli, iar vâslele începură să se miște în ritm mai
alert. Vântul bătea dinspre coastă, așa că pânza fu coborâtă și rulată strâns. Se verificau săbiile, să nu
aibă crăpături și ciupituri. Se legau strâns armurile, iar la bord se simțea entuziasmul tot mai mare al
oamenilor domolit de disciplina cu care erau de mult obișnuiți.
Satul care ardea se afla pe marginea unui intrând natural. Zăriră vasul-pirat în timp ce trecea pe lângă
promontoriile stâncoase și ieșea în larg. Gaditicus ordonă viteză maximă de atac, pentru a-i lăsa vasului
inamic cât mai puțin spațiu de manevră. Prinsă între romani și coastă, nava-pirat nu putea face mare
lucru ca să evite întâlnirea cu Accipiter, care țâșni înainte, în vreme ce legionarii ovaționau. Plictiseala
lungilor luni de călătorii lente de la un port la altul dispăru în briza revigorantă.
Iulius privi cu atenție vasul inamic, gândindu-se la deosebirile pe care i le explicase Prax. Putea să
vadă cele trei rânduri de vâsle cum despicau marea unduitoare într-o armonie perfectă, în ciuda
lungimilor diferite. Galera lor era mai înaltă și mai îngustă decât Accipiter, iar Iulius știa că țepușa lungă,
de bronz, de la prora putea să străpungă chiar și plăcile grele de cedru ale vaselor romane. Prax avea
dreptate, rezultatul unei bătălii nu era niciodată sigur, dar nava aceea n-avea scăpare. Urmau să se
apropie și să lase corvus-ul să cadă, și-apoi să-i trimită pe cei mai buni luptători din lume pe vasul
vrăjmaș. Îi păru rău că nu reușise să-și asigure și el un loc printre primii, dar fuseseră toate ocupate încă
dinainte de lupta de la Mytilene.
Pierdut în gândurile sale nerăbdătoare, nu sesiză de la început schimbarea bruscă din tonul
strigătelor de avertizare. Când privi în sus, făcu un pas în spate de lângă balustradă fără ca măcar să-și
dea seama. Din golfuleț ieșea o altă galeră chiar când ei depășeau intrândul, urmărind prima navă.
Venea drept spre ei, iar vâslașii erau ajutați de pânza întinsă la limită, care pârâia. Iulius văzu cum
berbecul se ridică din valuri și se prăbușește înapoi în ele, cu viteză maximă. Țepușa de bronz era la
nivelul apei, iar puntea era ticsită de oameni înarmați, mai mulți decât se găseau de obicei pe rapidele
vase-pirat. Înțelese într-o clipită că fumul fusese un șiretlic. Le întinseseră o capcană în care ei intraseră
de-a dreptul.
Fără o clipă de șovăială, Gaditicus pricepu amenințarea și începu să împartă ordine ofițerilor.
— Creșteți bătaia la al treilea semn! O să treacă pe lângă noi! lătră el în timp ce, sub punte, toboșarul
începu să bată ritmul pentru al doilea nivel de viteză.
Viteza pentru atacul cu berbecul nu putea fi menținută decât preț de o zvâcnire scurtă înainte ca
sclavii să înceapă să se prăbușească, dar și viteza normală de atac, doar cu puțin mai mică, reprezenta
un efort teribil. Se mai întâmplase ca în timpul bătăliilor să plesnească inima câte unui sclav, iar
cadavrul să îi încurce pe ceilalți și să strice ritmul vâslitului.
Prima navă se apropia repede, iar Iulius își dădu seama că vâsleau în sens invers, luând poziția de
atac. Fusese o stratagemă bine gândită, ca să aducă galera romană aproape de țărm. Fără îndoială că
miza erau cuferele cu argint din cală, însă n-aveau să le câștige prea ușor.
— La comanda mea, trageți cu catapultele în primul vas… Acum! strigă Gaditicus, urmărind apoi cu
privirea drumul pietrelor care șuierau în aer.
— Două puncte mai jos! strigă omul de la prora înspre cele două echipe care mișcară iute armele
masive.
Sub ele, pene solide de lemn erau bătute ca să țină noul unghi. În același timp, alții înfășurau la loc
vinciurile; legionari asudați se opinteau să tragă o funie din păr de cal, de două ori cât coapsa unui om,
întinsă la maximum.
Vasul-pirat se contura amenințător, în vreme ce catapultele își sloboziră încărcătura din nou. De data
aceasta, pietrele poroase, îmbibate cu ulei și aprinse făcură boltă în zborul lor spre trirema inamică,
lăsând dâre de fum în aer. Loviră puntea adversă cu pârâituri care se auziră clar pe Accipiter. Legionarii
care mânuiau catapultele strigară de bucurie, în timp ce înfășurau din nou vinciurile.
A doua triremă se năpusti către ei, iar Iulius fu sigur că berbecul avea să le străpungă pupa, făcându-
i incapabili să se miște sau să contraatace prin abordaj. Țintuiți de berbecul vasului inamic, aveau să fie
neputincioși și expuși tirului de săgeți. Când îi trecu prin minte gândul acesta, le strigă oamenilor lui să
aducă repede scuturile și să le împartă. La abordaj, mai mult i-ar fi încurcat decât i-ar fi ajutat, dar,
prinși cum erau între două nave și urmând să intre rapid în bătaia arcurilor, aveau nevoie disperată de
scuturi.
Câteva secunde mai târziu, cele două trireme începură să scuipe săgeți în aer. Trăgeau dezordonat și
fără țintă. Le trimiteau neîntrerupt în înaltul cerului, în speranța că vreun legionar avea să fie nimerit de
una dintre săgețile lungi și negre.
În mod normal, vasul cu berbecul ar fi alunecat prin spatele lor în largul mării, dar, având în față
prima triremă, Accipiter trebuia să se ferească, cu toți sclavii de pe o parte vâslind în sens invers. Bătăile
erau neîndemânatice, dar era mai rapid așa decât să ridice pur și simplu vâslele, așteptând ca ramele de
pe partea cealaltă să întoarcă galera. Manevra îi încetinea, însă Gaditicus găsise necesar să încerce a
vira, ca să nu fie prins între cele două vase, fiindcă al doilea ajunsese în dreptul lor.
Accipiter trecu pe lângă prora primei trireme, cutremurându-se când pierdu brusc viteză. Gaditicus
avusese grijă ca omul care îi coordona pe sclavi să fie pregătit pentru manevra care urmă, iar sub punți
ramele fură trase repede înăuntru. Profesioniștii de pe triremă nu au fost îndeajuns de iuți. În trecerea
lui, Accipiter îi rupea vâslele câte trei odată, fiecare dintre ele zdrobind câte un om din inima vasului
inamic și prefăcându-l într-o masă de carne însângerată.
Înainte ca nava romană să parcurgă jumătate din flancul primei trireme, berbecul de bronz al celei de-
a doua o lovi cu putere, iar lemnul rupt pârâi asurzitor. În momentul impactului, Accipiter gemu ca un
animal viu. Sclavii de sub punte începură să urle într-un cor oripilant al terorii. Erau toți legați cu lanțuri
de băncile pe care ședeau, așa că, dacă galera se scufunda, se scufundau și ei.
Tirul de săgeți spintecă aerul de pe puntea lui Accipiter. Era o dovadă clară a lipsei de disciplină
militară. În vreme ce se ferea de o săgeată care-i vâjâi pe deasupra capului, Iulius mulțumi sorților că
inamicii nu aveau pregătirea necesară pentru a trage simultan. Scuturile îi protejară de cele mai multe
dintre săgeți. Apoi, masivul corvus se înclină în jos și în afară, părând să atârne o clipă în aer când fură
tăiate funiile, apoi se prăbuși și țepușele mușcară din puntea inamică, neînduplecate ca răzbunarea ce
urma.
Primul legionar alergă pe rampă, aruncându-se spre cei care îl așteptau dincolo, strigând și
provocându-i. Avantajul numeric pe care îl aveau de obicei nu mai exista față de niciuna din navele
ostile. Ambele păreau ticsite cu luptători ale căror arme și armuri erau o amestecătură de vechi și nou,
de prin toate porturile de pe coastă.
Iulius îl zări pe Cabera alături de el. Zâmbetul său obișnuit dispăruse. Bătrânul luase un pumnal și
un scut, dar altfel purta tot veșmântul lui de fiecare zi, lucru pe care Gaditicus îl îngăduia cu condiția ca
haina să fie căutată de păduchi de două ori pe lună.
— Mai bine să stau pe lângă tine, decât dedesubt, în întuneric, zic eu, mormăi Cabera, măsurând din
ochi haosul care se dezlănțuia.
Amândoi se adăpostiră brusc sub scuturile solide, de lemn, în timp ce săgețile zumzăiau pe lângă ei.
Una dintre ele se înfipse aproape de mâna lui Iulius, făcându-l să dea înapoi. Fluieră ușor când văzu
capul bărbos al bătrânului apărând din nou.
Cârlige grele, de bronz zornăiră agățându-se de bordajul din lemn, trăgând după ele colaci de funii
care se desfășurau. Oameni începură să sară pe puntea lui Accipiter, iar zgomotul luptei se auzea de jur
împrejur: săbii ciocnindu-se, strigăte de triumf și disperare.
Iulius văzu că Suetonius își înșirase oamenii pentru a ține piept atacatorilor. „Iute”, le ordonă și el
oamenilor lui să li se alăture, deși bănuia că ar fi făcut asta oricum, dacă el ar fi reacționat prea încet.
Accipiter avea chila spartă, așa că nici nu se puteau preda și fiecare om de acolo era conștient de asta.
Atacurile romanilor erau feroce în intensitate, iar cei care trecuseră primii peste corvus curățau puntea
inamică în fața lor, ignorându-și rănile.
Când atacă, Cabera rămase cu el, iar Iulius se simțea mai liniștit avându-l alături; îi amintea de toate
celelalte bătălii din care scăpaseră vii împreună. „Poate că bătrânul vraci este un talisman norocos”,
gândi el și apoi se pomeni în mijlocul săbiilor inamice, lovind aproape fără să conștientizeze ce face.
Corpul lui reacționa în ritmul pe care îl învățase de la Renius în decursul multor ani dificili.
Iulius se aplecă, ferindu-se de o secure, lovindu-l pe cel care o mânuia când acesta se dezechilibră și
trimițându-l grămadă la picioarele lui Pelitas. Acesta călcă pe el fără să se gândească, o reacție tipică
pentru un legionar pe câmpul de luptă. „Dacă stă-n picioare, taie-l, dacă e pe jos, calcă-l.”
Corvus-ul era plin de soldați care se îngrămădeau și se împingeau pentru a trece dincolo. Erau ținte
ușoare pentru arcași și Iulius văzu un grup lângă bordul îndepărtat al triremei, care trăgea ori de câte ori
aveau cale liberă printre camarazi. De la o distanță atât de mică, erau teribil de eficienți. Mai bine de o
duzină de legionari căzu înainte ca aceia aflați deja la bord să-i secere pe arcași ca pe niște spice de
grâu, într-o frenezie sângeroasă. Iulius dădu din cap satisfăcut de ceea ce vedea. Simțea aceeași ură
pentru arcași ca toți legionarii care cunoscuseră groaza și frustrarea atacurilor de la distanță.
Cei de pe a doua triremă vâsleau în sens invers și aceasta aproape că se desprinsese de Accipiter,
acum că răul era făcut. Gaditicus, care reținuse câteva contuburnii care să respingă atacul celei de-a
doua trireme atunci când avea să înceapă, privea manevra. Situația se schimba prea repede ca să poată
prezice ce-avea să urmeze, dar știa sigur că pirații de pe al doilea vas n-aveau să stea deoparte. Poate că
Accipiter se scufunda, dar asta n-avea să se-ntâmple în câteva minute, iar legionarii încă puteau să-și
croiască drum pe cealaltă triremă și să preia comanda. Nu era imposibil să obțină un fel de victorie, dacă
ar fi avut o oră la dispoziție și erau lăsați în pace, și tocmai de asta era sigur că avea să mai urmeze un
atac imediat ce nava-pirat reușea să-și elibereze berbecul și să-și aducă luptătorii îndeajuns de aproape
încât să abordeze. Înjură în gând când se auzi o ultimă pârâitură, iar prora ascuțită se îndepărtă de
Accipiter. Noile ordine erau strigate repede către vâslași, în ceea ce părea să fie un amestec de greacă și
latină stricată.
Gaditicus își trimise ultimele rezerve de soldați pe partea cealaltă a lui Accipiter, ghicind că a doua
triremă urma să-i abordeze pe flancul opus, ca să le slăbească apărarea. Era o mișcare rezonabilă, care
și-ar fi atins scopul, deși, dacă romanii reușeau să cucerească prima triremă îndeajuns de repede, atunci
ar fi putut să își aducă toți oamenii înapoi, ca să respingă al doilea atac și în acest caz poate că nu era
totul pierdut. Gaditicus își încleștă pumnul pe mânerul sabiei într-un acces de furie despre care știa bine
că e inutilă. Ar fi trebuit să se aștepte din partea lor să joace cinstit și să se lase tăiați în bucăți de soldații
lui? Erau niște hoți și niște cerșetori pe urma argintului din cuferele lui și avea impresia că niște câini
jigăriți erau pe cale să răpună lupul roman.
Mâna îi tremură de emoție când văzu retrăgându-se șirul de rame de pe unul din flancuri, iar trirema
folosi vâslele mici ca să se apropie de scumpul lui Accipiter. Auzea în continuare țipetele sclavilor de sub
punte, într-un cor neîntrerupt al terorii, care îi măcina nervii.
Iulius primi o lovitură peste armură și își trecu sabia peste fața unui om. Înainte să își reia poziția, un
uriaș bărbos păși spre el. Iulius simți un fior de spaimă când văzu înălțimea și umerii enormi ai
războinicului care căra un ciocan greoi, de fierar, înroșit de sânge și plin de păr. Cu dinții dezgoliți și
urlând, omul își coborî ciocanul de pe umăr, într-o lovitură fulgerătoare. Iulius dădu înapoi, ridicând din
reflex brațul, ca să pareze. Simți cum îi pocnesc oasele încheieturii și strigă de durere. Cabera se repezi
printre cei doi, înfigându-și pumnalul în gâtul bărbatului, dar războinicul doar scoase un răget, rotindu-și
ciocanul și măturându-l din cale pe firavul vraci. Iulius întinse mâna după propriul pumnal, încercând
să ignore agonia oaselor făcute așchii. Se simțea amețit și detașat, dar uriașul încă era periculos, chiar
dacă sângele îi țâșnea din rana de la gât.
Trupul ca de taur se clătină pe picioare și omul își roti din nou ciocanul, orbit de durere. Cu o
pocnitură înfundată, lovi puternic capul lui Iulius, care se prăbuși. Sângele ce îi curgea din nas și urechi
se aduna încet în băltoace, în timp ce lupta continua în jurul lui.

• CAPITOLUL CINCI

Brutus inspiră adânc aerul curat de munte și se uită înapoi, spre urmăritori. Cu Grecia care se
întindea la picioarele lor și pantele acoperite de minusculi boboci purpurii, care își înălțau în aer
parfumul bogat, părea o necuviință să te gândești la moarte și la răzbunare. Totuși, după cum prevestise
Renius, grupul de călăreți includea și un hăitaș iscusit, iar în ultimele cinci zile se ținuseră scai pe
urmele lor, oricât se străduiseră să scape de ei.
 Renius ședea aproape, pe o stâncă acoperită de mușchi, cu ciotul brațului la vedere, ungând cu
grăsime carnea plină de cicatrici, așa cum făcea în fiecare dimineață. Brutus simțea vina de fiecare dată
când vedea asta, amintindu-și lupta din curtea de antrenament de pe domeniul lui Iulius. I se păru că își
amintește și lovitura care retezase nervii mâinii, dar n-avea cum să o facă după atâta vreme. Deși carnea
formase o pernuță rozalie de țesut mort, mai apăreau petice crude care trebuiau oblojite. Singurele
momente de adevărată alinare se petreceau atunci când Renius era obligat să-și scoată acoperitoarea
din piele și să lase aerul să-i ajungă la carne, dar ura privirile curioase pe care le atrăgea, așa că purta
învelitoarea cât de des putea.
— Se apropie, spuse Brutus.
Nu trebuia să explice, cei cinci oameni se aflaseră în gândurile amândurora încă de când îi văzuseră
prima dată.
Frumusețea însorită a munților nu dezvăluia faptul că solul era sărac, atrăgând foarte puțini fermieri.
Singurele semne de viață erau siluetele mici ale vânătorilor care urcau anevoie. Brutus era conștient că,
nu peste mult timp, caii aveau să-i ajungă din urmă și că, de îndată ce ajungeau pe câmpiile de jos, cei
doi romani aveau să fie doborâți și uciși. Amândoi erau aproape epuizați și ultimele resturi de mâncare
uscată se terminaseră în dimineața aceea.
Brutus cântări din ochi plantele care se agățau de viață pe pantele neprielnice și se întrebă dacă
vreuna dintre ele era comestibilă. Auzise despre soldați care mâncaseră greierii cântători ce populau
fiecare tufiș și smoc de iarbă, dar nu prea merita efortul să prinzi doar câte unul. Nu aveau să mai reziste
încă o zi fără mâncare și fiecare avea burduful de apă pe jumătate gol. Cingătoarea îi era plină cu
monede de aur, dar cel mai apropiat oraș roman se afla la mai bine de o sută șaizeci de kilometri
depărtare, dincolo de câmpiile Thessaliei, și n-ar fi reușit să ajungă până acolo. Viitorul părea destul de
sumbru dacă Renius nu reușea să vină cu vreo idee, dar bătrânul gladiator tăcea și părea perfect
mulțumit să piardă un ceas frecându-și ciotul. Sub privirile lui Brutus, Renius smulse una dintre florile
întunecate și îi stoarse seva peste pernuța păroasă care îi atârna din umăr. Bătrânul gladiator încerca
întotdeauna ierburile, în caz că aveau efect calmant, însă, ca de obicei, suflă dezamăgit și lăsă petalele
strivite să-i cadă din mâna sănătoasă.
Expresia liniștită a lui Renius îl înfurie brusc pe Brutus. Dacă ar fi avut cai, urmăritorii nu s-ar fi
apropiat atât. Lui Renius nu-i stătea în fire să regrete deciziile luate, dar fiecare pas cu care ceilalți se
apropiau de romanii cu picioarele umflate îl făcea pe Brutus să bombăne iritat.
— Cum poți să stai așa în timp ce ăia urcă spre noi? Nemuritorul Renius, care a învins în sute de lupte
pe viață și pe moarte, să fie făcut bucăți de câțiva greci zdrențăroși pe un vârf de deal?!
Neimpresionat, Renius îl privi și ridică din umeri.
— Panta o să le mai reducă din avantaj. Caii nu prea te ajută aici.
— Deci, ne batem cu ei? întrebă Brutus extrem de ușurat la gândul că Renius avea un plan.
— Mai durează câteva ore până ajung. În locul tău, m-aș așeza la umbră și m-aș odihni. S-ar putea să
constați că, ascuțindu-mi sabia, îți vei calma nervii.
Brutus îl privi pieziș, dar luă totuși sabia omului mai în vârstă și începu să-i treacă o piatră peste
muchii, cu mișcări lungi.
— Ține minte că sunt cinci, zise el după o vreme.
Renius îl ignoră și își potrivi acoperitoarea de piele peste ciot, mormăind. Ținu cu dinții un capăt al
șnurului și făcu nodul cu ușurința exercițiului îndelungat, în vreme ce Brutus continua să îl privească.
— Optzeci și nouă, spuse Renius brusc.
— Poftim?
— Optzeci și nouă de oameni am ucis în lupte, la Roma. Nu sute.
Se ridică în picioare cu ușurință, fără nimic din mișcările greoaie ale unui om bătrân. În absența
brațului stâng, îi trebuise mult timp și antrenament pentru ca trupul său să-și regăsească echilibrul, dar
învinsese pierderea aceea tot așa cum învinsese tot ce îi fusese potrivnic în viață. Brutus își aminti
momentele când Cabera își apăsase mâinile pe pieptul cenușiu al lui Renius și văzuseră cum carnea i se
colorează, iar corpul i se încordează într-o explozie bruscă a vieții care se întorcea. Cabera se lăsase pe
călcâie și privise cu tăcută uimire cum părul bărbatului se întuneca de parcă moartea nu reușea să îl
cuprindă. Poate că zeii îl salvaseră pe bătrânul gladiator pentru ca el, la rândul lui, să poată salva un alt
tânăr roman, pe un deal din Grecia. Brutus se simțea tot mai încrezător, uitând de foamea și epuizarea
care îl chinuiau.
— Nu sunt decât cinci azi, spuse Brutus. Iar eu sunt cel mai bun din generația mea, să știi. Nu există
om în viață care să mă înfrângă cu o sabie.
— Eu am fost cel mai bun din generația mea, băiete, și, după câte văd, standardele au cam scăzut
între timp. Totuși, am putea să le oferim o surpriză.
•
 Cornelia gemu de durere în timp ce moașa îi masa coapsele cu ulei auriu, de măsline, ajutând
mușchii să se relaxeze. Luă băutura caldă din lapte și vin cu miere pe care i-o întindea Clodia și goli
cupa aproape fără să-i simtă gustul, după care o întinse din nou să-i fie umplută, chiar când începea
următoarea contracție. Se cutremură și țipă.
Moașa continua să o ungă cu ulei de măsline, cu mișcări largi și lente, înmuind o cârpă din lâna cea
mai moale într-un bol cu ulei.
— Nu mai e mult de-acum, spuse. Te descurci foarte bine. Mierea și vinul ar trebui să-ți mai ia din
durere, dar în curând va trebui să te mutăm pe scaunul de nașteri. Clodia, mai adu niște cârpe și
buretele, în caz că sângerează. Nu prea ar trebui să fie sânge, ești foarte puternică și ai șoldurile potrivite
pentru asemenea munci.
Drept răspuns, Cornelia nu putu decât să geamă, respirând întretăiat în vreme ce durerea ajungea la
apogeu. Își încleștă dinții și apucă strâns marginile patului tare, apăsându-și șoldurile în jos. Moașa dădu
ușor din cap.
— Nu împinge încă, dragă. Copila abia se gândește să iasă. S-a așezat cum trebuie și acum se
odihnește. Îți spun eu când să începi să o împingi afară.
— Copila? întrebă Cornelia cu glas pierit, printre respirațiile greoaie.
Moașa dădu din cap.
— Nașterile de băieți sunt mereu mai ușoare. Numai cu fetele durează atâta.
Îi mulțumi Clodiei, care așeză buretele și cârpele lângă scaunul de nașteri, din lemn, la îndemână
pentru ultimele faze ale travaliului.
Clodia luă mâna Corneliei și o mângâie tandru. O ușă se deschise încet și intră Aurelia, care se
apropie repede de pat și luă cealaltă mână a Corneliei, strângând-o puternic. Clodia o privi pe furiș.
Tubruk îi povestise despre problemele femeii, pentru ca ea să poată face față oricăror neplăceri, dar
Aurelia părea cu totul absorbită de travaliul Corneliei și era normal să fie de față la nașterea nepoatei ei.
Acum că Tubruk plecase să îndeplinească treburile despre care vorbiseră, știa bine că ei îi revenea
sarcina de a o scoate pe Aurelia din încăpere dacă boala ei se manifesta înainte ca nașterea să se
termine. Niciunul dintre servitori n-ar fi îndrăznit și misiunea îi displăcea profund și Clodiei, așa că se
rugă iute zeilor casei să nu fie nevoie.
— Credem că va fi fetiță, îi zise Clodia Aureliei, care se așeză de cealaltă parte a patului.
Mama lui Iulius nu răspunse. Clodia se întrebă dacă nu cumva era atât de țeapănă pentru că ea era
stăpâna casei, iar cealaltă o simplă sclavă, dar respinse ideea. Regulile nu mai erau așa de stricte în
timpul unei nașteri, iar Tubruk îi spusese că femeia avea probleme cu lucrurile mărunte, pe care
oamenii le iau ca atare.
Cornelia strigă, iar moașa dădu iute din cap.
— A venit timpul, zise, întorcându-se înspre Aurelia. Poți să ne ajuți, drăguță?
Fiindcă nu primi răspuns, puse din nou întrebarea, mult mai tare de data asta. Aurelia păru că se
trezește dintr-un vis.
— Aș vrea să ajut, spuse încet, iar moașa făcu o pauză, cântărind-o din priviri, după care ridică din
umeri.
— Bine, dar ar putea să dureze ore întregi. Dacă nu te simți în stare, trimite o fată voinică să ne-ajute
în locul tău. Înțelegi?
Aurelia dădu din cap, atenția fiindu-i din nou atrasă de Cornelia, care se ridicase, ca să poată fi dusă
la scaun.
Clodia începu și ea să se ridice, minunându-se de cât de încrezătoare era moașa. Desigur, ea fusese
eliberată, așa că anii de sclavie rămăseseră de mult în urmă, dar în purtările ei nu era nicio urmă de
deferență. Clodia o plăcea și se hotărî să fie și ea cât de puternică trebuia. Scaunul solid fusese adus cu
carul, odată cu moașa, cu câteva zile în urmă. Împreună, femeile o ajutară pe Cornelia să meargă până
la scaunul așezat aproape de pat. Aceasta îi apucă strâns brațele, lăsându-și toată greutatea să cadă pe
curbura îngustă a acestuia. Moașa îngenunche în fața Corneliei, depărtându-i picioarele cu blândețe,
peste tăietura adâncă, în formă de semilună, din lemnul vechi.
— Lasă-te pe spătar, o sfătui, apoi se întoarse spre Clodia. Nu-l lăsa să se răstoarne. Mai am o treabă
pentru tine când apare capul copilului, dar deocamdată asta trebuie să faci, înțelegi?
Clodia se duse în spatele scaunului, proptindu-se cu șoldul în spătar.
— Aurelia? Vreau să apeși pe burtă când îți spun eu, nu mai devreme. E clar?
Aurelia își puse mâinile pe burta umflată, așteptând răbdătoare, cu ochii limpezi.
— Iarăși începe, zise Cornelia, strâmbându-se.
— Așa și trebuie, fata mea. Copilul vrea să iasă. Așteaptă. Îți spun eu când să împingi. Continuă să o
frece cu ulei și zâmbi: Nu mai e mult. Gata? Acum, fată, împinge! Aurelia, apasă ușor.
Apăsară amândouă, iar Cornelia se văită de durere. Iarăși și iarăși, apăsau și dădeau drumul, până
trecu contracția. Cornelia era leoarcă de sudoare, cu părul ud și întunecat.
— Cel mai greu e să iasă capul, zise moașa. Te descurci foarte bine, drăguță. Multe femei zbiară de la
început până la sfârșit. Clodia, vreau să îi ții o cârpă la fund, în timpul spasmelor. N-o să fie deloc
bucuroasă dacă la sfârșit rămân strugurași pe-acolo.
Clodia făcu cum i se spuse, aplecându-se și întinzând mâna printre Cornelia și șezutul scaunului,
ținând cârpa bine.
— Nu mai e mult, Cornelia, spuse cu voce liniștitoare.
Cornelia reuși să zâmbească stins. Apoi, contracția începu din nou, o contractare a tuturor mușchilor,
înfricoșătoare în intensitatea sa. Nu mai trăise nicicând așa ceva și aproape că se simțea spectatoare în
propriul trup ce se mișca în ritmuri numai de el știute, cu o forță pe care nu știa că o are. Simți cum se
acumulează presiunea și-apoi dispare brusc, epuizând-o.
— Nu mai pot, șopti.
— A ieșit capul, scumpo. De-acum e mai ușor, răspunse moașa cu o voce calmă și veselă.
Aurelia masa umflătura cu mâinile, aplecându-se peste scaun, ca să vadă printre picioarele
tremurânde ale Corneliei.
Moașa ținea capul copilului cu mâinile înfășurate în cârpe aspre, ca să nu alunece. Ochișorii erau
închiși, iar capul îi păru diform, umflat, însă moașa nu părea îngrijorată. Le îmboldi să continue când
începu următoarea contracție și copilul îi alunecă în mâini.
Cornelia se lăsă să cadă pe scaun, simțindu-și picioarele sleite. Respira horcăit și nu putea decât să
dea din cap în semn de mulțumire pentru Aurelia, care îi ștergea fruntea cu o cârpă rece.
— Avem o fată, spuse moașa și tăie cordonul cu un cuțitaș ascuțit. Bravo, doamnelor! Clodia, adu-mi
un cărbune încins ca să-l închid.
— Nu-i legi buricul? întrebă Clodia fără să se miște.
Moașa clătină din cap, curățând sângele și membranele de pe pielea copilului.
— E mai curat să îl ard. Grăbește-te, mă dor genunchii.
Tresărirea altei contracții lăsă ca o mizerie lunecoasă de carne vineție să iasă din Cornelia, care scăpă
un ultim strigăt de epuizare. Moașa îi făcu semn Aureliei să o curețe. Mama lui Iulius se îngriji de ce
trebuia făcut după naștere, fără discuții, obișnuită de-acum cu autoritatea femeii. Simțea un licăr de
fericire neobișnuită, în vreme ce noua realitate punea stăpânire pe ea: avea o nepoată. Aurelia își privi
mâinile pe furiș, ușurată să vadă că nu tremurau încă.
Un țipăt sfâșie aerul și femeile începură brusc să zâmbească. Cu mișcări iuți și exersate, moașa verifică
mădularele pruncului.
— O să fie bine. E un pic vânătă, dar începe deja să prindă culoare. Va avea părul bălai, ca al mamei,
dacă nu se mai închide în timp. Un copil foarte frumos. Aveți scutecele de înfășat?
Aurelia i le întinse, iar Clodia se întoarse cu un cărbune mic într-un clește de fier. Moașa îl apăsă cu
un sfârâit pe rămășița de cordon, iar copilul țipă cu forțe noi, în vreme ce femeia începea să îl înfeșe
strâns, lăsându-i doar capul liber.
— Te-ai gândit ce nume să-i dai? o întrebă pe Cornelia.
— Dacă era băiat, voiam să-i spun Iulius, după tatăl lui. Am crezut tot timpul că el… ea… va fi băiat.
Moașa stătea în picioare, cu copilul în brațe, observând paloarea și oboseala Corneliei.
— Ai destulă vreme să te gândești la nume. Doamnelor, ajutați-o să se-ntindă pe pat cât îmi strâng eu
lucrurile.
În camera de naștere, sunetul unui pumn care lovea în porțile domeniului se auzi ca o bufnitură
înfundată. Aurelia se ridică în picioare, înălțându-și capul.
— De obicei, Tubruk deschide porțile când avem vizite, dar acum ne-a părăsit, zise ea.
— Numai pentru câteva săptămâni, stăpână, spuse Clodia iute, simțindu-se vinovată. A zis că
treburile de la oraș n-o să dureze mai mult de-atât.
Ieșind din încăpere, Aurelia nu părea să fi auzit răspunsul.
Mama lui Iulius păși încet și cu grijă în curtea din față, strâmbându-se din cauza soarelui puternic,
după ce stătuse atâta înăuntru. Doi dintre servitorii ei așteptau răbdători lângă porți, dar știau bine că
nu trebuie să deschidă fără permisiunea ei, indiferent cine ar fi venit. Era una dintre regulile impuse de
Tubruk de când cu revoltele ce avuseseră loc cu mulți ani înainte. Părea că îi pasă de siguranța casei, și
totuși o lăsase singură, deși promisese să nu facă nicicând așa ceva. Observă un strop de sânge pe
mânecă în timp ce se străduia să își controleze expresia. Mâna dreaptă îi tremura ușor, așa că o apucă
strâns cu stânga, forțându-se să o potolească.
— Deschideți poarta! se auzi de pe partea cealaltă vocea unui bărbat care bătu din nou cu pumnul în
lemn.
Aurelia le făcu semn celor doi servitori care îndepărtară bârna ce zăvora porțile, deschizându-le larg.
Aurelia observă că ambii erau înarmați, altă regulă a lui Tubruk.
 Intrară trei soldați călare, strălucitori în armurile lor lucioase și cu pene pe coifuri. Erau îmbrăcați ca
de paradă și vederea lor o înfioră.
De ce nu era Tubruk acolo? El s-ar fi descurcat mult mai bine decât ea.
Unul din bărbați descălecă agil și sigur pe sine. Ținând frâiele cu o mână, îi întinse un sul de vellus{9}
pecetluit cu ceară groasă. Îl luă și așteptă, privindu-i. Bărbatul își mută greutatea de pe un picior pe
celălalt când înțelese că Aurelia n-avea de gând să vorbească.
— Ordine, doamnă. De la stăpânul nostru, dictatorul Romei.
Aurelia tăcu în continuare, apucând strâns mâna care ținea sulul cu cealaltă mână, având
încheieturile degetelor albite.
— Nora dumneavoastră este aici și Sulla îi cere să se prezinte imediat în fața lui, în oraș, zise omul,
înțelegând că, dacă nu spunea ceva, era posibil ca ea să nici nu deschidă pergamentul care confirma
ordinele, pecetluit cu sigiliul personal al lui Sulla.
Aurelia își regăsi graiul când tremuratul conteni o clipă.
— Abia a născut. Nu poate fi mutată. Veniți peste trei zile și mă voi îngriji să fie gata de călătorie până
atunci.
Pierzându-și răbdarea, expresia soldatului se înăspri ușor. Cine se credea femeia asta?
— Doamnă, vă veți îngriji chiar acum. Sulla a ordonat să-i fie adusă în oraș, așa că va pleca de îndată,
de bunăvoie sau nu. Am să aștept aici, dar vreau să o văd în câteva minute cel mult. Nu ne faceți să
venim înăuntru, să o luăm noi.
Aurelia păli ușor.
— Cum rămâne cu pruncul?
Soldatul clipi. Ordinele lui nu spuneau nimic de niciun copil, dar nu puteai face carieră dezamăgindu-
l pe dictatorul Romei.
— Și copilul. Pregătiți-i pe amândoi. Expresia lui se îmblânzi puțin. Nu strica să arate un pic de
blândețe, iar femeia părea dintr-odată foarte fragilă. Dacă aveți un car și cai care pot fi înhămați repede,
pot să călătorească așa.
Fără un cuvânt, Aurelia se întoarse și dispăru în clădire. Ridicând din sprâncene, soldatul se uită la
cei doi camarazi.
— V-am zis eu că o să meargă ușor. Mă-ntreb ce vrea de la femeia asta.
— Cred că depinde de cine e tatăl copilului, răspunse unul, făcând lasciv cu ochiul.
•
Tubruk stătea crispat pe scaun. Dădu din cap în semn de acceptare a vinului ce îi era oferit. Omul din
fața lui avea cam aceeași vârstă cu el; erau prieteni de aproape treizeci de ani.
— Încă nu-mi vine ușor să admit că nu mai sunt omul tânăr de altădată, spuse Fercus, zâmbind amar.
Înainte aveam oglinzi peste tot prin casă, dar, de câte ori treceam pe lângă una, rămâneam surprins de
moșul care se uita la mine. Totuși, trupul mă lasă, dar mintea încă îmi este destul de ascuțită.
— Sper că e așa. Nu ești bătrân deloc, răspunse Tubruk, încercând să se relaxeze și să se bucure de
tovărășia prietenului său, așa cum făcuse de atâtea ori de-a lungul anilor.
— Crezi că nu sunt? Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut nu mai fac acum belele decât în ținuturile
tăcerii. Boala l-a răpus pe Rapas, care era cel mai voinic om pe care l-am văzut vreodată. Am auzit că,
spre sfârșit, fiul lui l-a luat pe umăr, ca să-l ducă afară, la soare. Poți să-ți închipui pe cineva care să-l
ducă pe umăr pe individul ăla cât un taur? Fie el și fiu-său. Groaznic lucru să îmbătrânești!
— Măcar le ai pe Ilita și fetele tale. Tot nu te-a părăsit?
Fercus pufni în cupa cu vin.
— Încă nu, dar tot amenință în fiecare an că mă lasă. Adevărul e că și ție ți-ar trebui o femeie vrednică
și grasă. Sunt foarte bune ca să întârzie bătrânețea. Și-ți țin și cald la picioare noaptea.
— Sunt prea învechit într-ale mele ca să mai încapă vorba de vreo dragoste nouă, răspunse Tubruk.
Unde aș găsi o femeie care să mă suporte? Nu, mi-am găsit o familie la moșie. Nici nu pot să-mi închipui
alta.
Fercus dădu din cap, iar ochii lui observară tensiunea care apăru pe chipul bătrânului gladiator. Era
dispus să aștepte până când Tubruk s-ar fi simțit pregătit să abordeze motivul vizitei sale bruște. Îl
cunoștea îndeajuns de bine încât să știe că nu trebuie să se grăbească, tot așa cum știa că avea să-l
ajute cu orice. Nu era vorba doar despre datoriile pe care le avea, și erau multe. Era vorba despre faptul
că Tubruk era un om pe care îl respecta și îl aprecia. Nu era nici urmă de răutate în ființa lui și era
puternic în feluri pe care Fercus arar le văzuse.
Făcu în minte socoteala bunurilor pe care le avea și a aurului disponibil. Dacă era o problemă de
bani, fuseseră și vremuri mai bune, dar avea ceva pus deoparte, plus datoriile pe care putea să le
colecteze.
— Cum merg afacerile? întrebă Tubruk, rezonând inconștient cu gândurile lui Fercus.
 Fercus dădu din umeri, dar își reținu răspunsul ușuratic înainte să-i părăsească buzele.
— Am fonduri, spuse. După cum bine știi, la Roma e mereu nevoie de sclavi.
Tubruk îl privi intens pe cel care îl vânduse cândva, ca să fie antrenat pentru luptă în fața a mii de
oameni. Chiar și atunci când nu era decât un tânăr sclav de la cariera de piatră și care nu știa nimic
despre viață sau antrenamentul care îl aștepta, văzuse că Fercus nu era niciodată crud cu cei pe care îi
vindea. Își aminti disperarea din noaptea de dinainte de a fi trimis în tabăra de antrenament, când
mintea lui căutase feluri de a-și curma viața. Fercus se oprise pe la el în timp ce își făcea rondul de
noapte și îi spusese că, dacă avea tărie și curaj, putea să își cumpere libertatea și încă să aibă o viață
întreagă de trăit.
— În ziua aceea, am să mă întorc să te omor, îi spusese Tubruk.
Fercus îi susținuse îndelung privirea, apoi răspunsese:
— Sper să nu faci asta. Sper să vii să îmi ceri să beau o cupă de vin cu tine.
Mai tânărul Tubruk nu putuse să răspundă, dar, după aceea, vorbele lui Fercus îl alinaseră. Numai
ideea de a fi cândva liber să stea la soare și să bea, ca singur stăpân al său! În ziua în care fusese
eliberat, traversase orașul până la casa lui Fercus și așezase o amforă pe masă. Fercus pusese două
cupe alături, iar prietenia lor începuse fără amărăciune.
Dacă exista un om în afara domeniului în care să se poată încrede, Fercus era acela. Totuși, păstra în
continuare tăcerea în timp ce revizuia în minte planurile pe care le făcuse din ziua când Clodia venise la
el. Oare chiar nu exista altă soluție? Calea pe care o alesese îl îmbolnăvea, dar știa că, dacă era gata să
moară pentru Cornelia, atunci cu siguranță era în stare să facă lucrul pe care îl plănuise.
Fercus se ridică în picioare și apucă brațul lui Tubruk.
— Ești tulburat, bătrânul meu prieten. Cere-mi orice ar fi.
Privirea lui era neclintită.
Tubruk își ridică ochii și se uită îndelung la el, iar între ei se iscară amintirile trecutului.
— Pot să-mi pun viața în mâinile tale? întrebă Tubruk.
Drept răspuns, Fercus îi strânse brațul și mai tare, apoi se așeză la loc pe scaun.
— Știi bine că poți. Fiica mea ar fi murit cu siguranță dacă nu găseai tu o moașă să o scape. Și pe mine
m-ar fi omorât tâlharii ăia dacă nu te băteai cu ei. Datoria mea față de tine este atât de mare, încât
credeam că nu voi avea niciodată ocazia să o plătesc. Cere!
Tubruk inspiră adânc.
— Vreau să mă vinzi din nou ca sclav – în casa lui Sulla, spuse încet.
•
Iulius abia simți mâinile lui Cabera când acesta îi ridică pleoapele. Lumea îi părea când strălucitoare,
când întunecată și în capul lui se învârtejea o agonie roșie. Auzi vocea lui Cabera venind de departe și
vru să îl înjure pentru că tulburase întunericul.
— E ceva în neregulă cu ochii lui, zise cineva.
Gaditicus? Numele nu-i spunea nimic, dar cunoștea vocea.
Tatăl lui era oare acolo? Amintiri îndepărtate, cu el zăcând în întuneric, la moșie se apropiară și se
contopiră cu gândurile lui. Era încă în pat după ce Renius îl rănise la antrenament? Prietenii lui se
duseseră afară, pe ziduri, să înăbușe revolta fără el? Se zbătu ușor și simți mâini care îl împingeau în jos.
Încercă să vorbească, dar vocea nu îl ascultă și nu izbuti să scoată decât un sunet slab, ca un geamăt de
bou pe moarte.
— Nu e semn bun, auzi el vocea lui Cabera. Are pupilele inegale și nu mă vede. Ochiul stâng i s-a
umplut cu sânge, deși asta trece în câteva săptămâni. Vedeți ce roșu e? Mă auzi, Iulius? Gaius?
Iulius nu reuși să răspundă nici când își auzi numele din copilărie. Un val de negreală îi îndepărta pe
toți de el.
Cabera se ridică și suspină.
— Cel puțin, coiful i-a salvat viața, dar sângele care îi curge din urechi nu e semn bun. Poate să-și
revină sau să rămână așa. Am mai văzut așa ceva la cei cu răni la cap. Poate să-i fie zdrobit spiritul.
Durerea se deslușea limpede în glasul lui, iar Gaditicus își aminti că vraciul venise pe vas împreună
cu Iulius și că se cunoșteau dinainte să ajungă pe Accipiter.
— Ajută-l cum poți. Există șansa să revedem cu toții Roma dacă pirații primesc banii pe care îi vor. Cel
puțin, o vreme, valorăm mai mult vii decât morți.
Gaditicus se strădui să-și alunge disperarea din voce. Un căpitan care își pierdea corabia n-avea prea
multe șanse să găsească alta. Neputincios, legat fedeleș pe puntea celei de-a doua trireme, privise cum
iubitul lui Accipiter se scufunda sub ape, într-un vârtej de bule și lemn rupt. Sclavii de la rame nu
fuseseră eliberați, iar urletele lor disperate și răgușite se auziseră până când marea acoperise vasul. Știa
bine că și cariera lui se scufundase odată cu el.
Lupta fusese crâncenă, dar, în cele din urmă, majoritatea oamenilor lui fuseseră copleșiți, atacați din
două părți și ciopârțiți. Iarăși și iarăși, Gaditicus derula scurta bătălie în minte, gândindu-se cum ar fi
putut câștiga. De fiecare dată, sfârșea prin a ridica din umeri, spunându-și că trebuia să uite înfrângerea,
dar umilința era cu el clipă de clipă.
Se gândise să se omoare, ca să-i lipsească pe tâlhari de răscumpărare și să-și scutească familia de
rușine. Asta, în orice caz, dacă reușeau să adune banii de răscumpărare.
Pentru ei ar fi fost mai ușor dacă Gaditicus se ducea în adâncuri împreună cu Accipiter și cu atâția
dintre oamenii lui. În schimb, fusese lăsat să zacă în propria mizerie, alături de cei doisprezece ofițeri
care supraviețuiseră și de Cabera, care scăpase oferindu-și serviciile de vindecător. Se găseau mereu
marinari cu răni care nu se închideau și infecții la organele genitale din cauza târfelor de prin porturi
singuratice. Bătrânul avusese de lucru de când se terminase bătălia și nu i se dădea voie să vină la ei
decât o dată pe zi, să le verifice rănile și pansamentele.
Gaditicus se mișcă ușor, scărpinându-și mâncărimile provocate de păduchii și puricii care îl
năpădiseră din prima noapte petrecută în celula împuțită și înghesuită. Undeva deasupra, indivizii care îi
țineau captivi se plimbau fuduli pe punte, încântați de argintul din cuferele furate din cala lui Accipiter și
având prizonieri pentru care să încaseze răscumpărări. Riscul pe care și-l asumaseră se dovedise extrem
de profitabil pentru ei, iar Gaditicus făcu o grimasă când își aminti triumful lor arogant.
Unul dintre ei îl scuipase în față după ce îi legaseră mâinile și picioarele. Gaditicus se îmbujoră când
își aminti episodul. Omul era orb de un ochi, iar fața îi era o masă de cicatrici vechi și țepi zbârliți. Ochiul
alb păruse a se holba la el, iar chicotitul omului aproape că îl făcuse pe centurion să-și arate mânia și să
se umilească și mai mult, zbătându-se. În loc de asta, se uitase doar impasibil, gemând numai când
individul scund îl lovise în burtă și plecase.
— Ar trebui să-ncercăm să scăpăm, șopti Suetonius, aplecându-se atât de aproape, încât Gaditicus îi
putu mirosi respirația.
— Nu-l putem mișca pe Cezar încă, așa că nici nu te gândi. Vor trece câteva luni până ce mesajele de
răscumpărare vor ajunge în oraș și-apoi alte câteva până vor ajunge banii, dacă vor ajunge. Avem timp
mai mult decât suficient ca să ne facem planuri.
Și Prax fusese cruțat de pirați. Lipsit de armură, părea un om cu totul obișnuit. Îi luaseră până și
centura, ca nu cumva catarama masivă să fie folosită pe post de armă, așa că trebuia să tragă întruna de
bracae. Dintre toți, el părea să fie cel mai resemnat de schimbarea sorții, calmul lui înnăscut ajutându-i
pe toți să-și păstreze cumpătul.
— Băiatul are totuși dreptate, domnule căpitan! E foarte posibil să ne arunce pe toți peste bord de
îndată ce primesc banii de la Roma. Sau senatul ar putea să le interzică alor noștri să plătească,
preferând să ne uite pur și simplu.
Gaditicus se zbârli.
— Ți-ai uitat de tine, Prax. Oricât de proastă ar fi părerea ta despre ei, senatorii sunt romani și ei și nu
vor lăsa să fim uitați.
Prax dădu din umeri.
— Ar trebui totuși să ne facem un plan. Dacă trirema asta dă peste o galeră romană, care să dea
semne că ar vrea să abordeze, o să ne arunce cu siguranță peste bord. Câteva lanțuri la picioare și
problema e rezolvată.
Gaditicus se uită lung la secundul său.
— Bine, o să punem la punct câteva lucruri. Dar, dacă se ivește ocazia, nu-mi las niciun om în urmă.
Pe lângă rana de la cap, Cezar mai are și un braț rupt. Mai trec săptămâni întregi până să poată măcar să
stea în picioare.
— Asta dacă trăiește, adăugă Suetonius.
Cabera se uită la tânărul ofițer cu o privire cruntă.
— E puternic, băiatul ăsta, și are un vindecător cât se poate de priceput care să se ocupe de el.
Suetonius își desprinse ochii sub privirea intensă a bătrânului, simțindu-se brusc rușinat.
Gaditicus sparse tăcerea:
— Ei bine, domnilor, avem tot timpul din lume să ne gândim la variantele posibile. Timp avem din
belșug.
 • CAPITOLUL ȘASE

În timp ce supraveghea sălile lungi ale bucătăriei, Casaverius își îngădui un zâmbet prin care se
felicita singur. Peste tot în jur, vânzoleala serii se potolea. Ultimele comenzi fuseseră servite cu câteva
ore în urmă.
— Perfecțiunea se află în detalii, șopti ca pentru sine, așa cum făcuse în fiecare seară a celor zece ani
de când era în serviciul lui Cornelius Sulla.
Zece ani buni, deși trupul lui cândva zvelt se rotunjise alarmant între timp. Casaverius se sprijini de
peretele tencuit cu grijă și continuă să piseze în mojar, pregătind pasta de semințe de muștar care îi
plăcea atât de mult lui Sulla. Își înmuie un deget în amestecul întunecat și mai adăugă un pic de ulei și
de oțet din șirul de vase cu gât îngust care atârnau pe pereți. Cum putea un bucătar bun să se abțină a
gusta din mâncărurile pe care le prepara? Era parte din proces. Tatăl lui fusese și mai gras, iar
Casaverius se mândrea cu greutatea lui, știind că numai un prost ar angaja un bucătar slab.
Focul fusese stins de mult în cuptoarele de cărămidă, care probabil că se răciseră între timp.
Casaverius le făcu semn sclavilor să le curețe și să pună la-ndemână cărbunele pentru dimineață. Aerul
din bucătărie era încă dens din pricina căldurii de peste zi, iar bucătarul scoase de la cingătoare o cârpă
cu care își șterse fruntea. Recunoscu că, de când se îngrășase, transpira mai mult și își apăsă pe față
pânza deja umedă.
Se gândi să termine pasta într-una dintre camerele reci, unde pregăteau felurile cu gheață, dar nu-i
plăcea deloc să lase sclavii nesupravegheați. Știa că obișnuiau să fure mâncare, să o ducă familiilor lor și,
dacă luau în cantități moderate, putea să îi ierte. Dar, dacă îi lăsa singuri, erau în stare să devină
nesăbuiți și cine știe ce ar fi dispărut atunci? Își aminti că și tatăl lui se plângea seara de același lucru și
spuse iute o rugăciune pentru bătrân, oriunde se va fi aflat.
Savura pacea de la sfârșitul fiecărei zile care mersese bine. Casa lui Sulla era faimoasă pentru
mâncarea bună și, atunci când se cerea ceva special, îl încântau nerăbdarea și energia care îi
cuprindeau pe toți, din momentul de anticipare când deschidea legătura de rețete a tatălui său,
desfăcând șireturile de piele care țineau laolaltă neprețuitele pergamente și trecându-și degetul peste
litere, făcându-i plăcere să știe că numai el le poate citi. Tatăl lui fusese de părere că fiecare bucătar ar
trebui să fie un om educat și Casaverius suspină când se gândi la propriul fiu. Băiețandrul își petrecea
diminețile în bucătărie, dar tot ce învăța părea că îi zboară din minte ori de câte ori era frumos afară.
Băiatul era o dezamăgire, iar Casaverius acceptase faptul că probabil n-avea să fie niciodată în stare să
conducă singur o bucătărie mare.
Totuși, mai erau ani buni până când avea să-și lase oalele și cuptoarele pentru ultima oară și să se
retragă în căsuța lui dintr-o zonă bună a orașului. Poate că atunci ar fi avut timp să se ocupe de musafirii
pe care și-i dorea nevastă-sa. Cumva, la el acasă nu reușise niciodată să-și pună în practică priceperea,
mulțumindu-se cu mâncăruri simple din carne și legume. Stomacul îi chiorăi la acest gând. Văzu cum
sclavii își scoteau pachetele cu pâine și carne coaptă din spuza cuptoarelor, acolo unde le puseseră la
sfârșit. Pentru bucătărie nu era mare pierdere dacă trimitea sclavii la culcare cu câteva îmbucături
calde, iar obiceiul ăsta crea o atmosferă prietenoasă, lucra de care era sigur.
Sclavul cel nou, Dalcius, trecu pe lângă el, ducând o tavă cu vase cu mirodenii, gata să fie așezate
înapoi la locurile lor, pe polițe. Casaverius îi zâmbi în vreme ce sclavul începu să descarce tava.
Muncea cu sârg, și vânzătorul de sclavi nu mințise când spusese că se descurca în bucătărie.
Casaverius se gândi chiar să-i dea voie să pregătească un fel de mâncare pentru următorul banchet, sub
atenta lui supraveghere, bineînțeles.
— Dalcius, ai grijă să pui mirodeniile unde trebuie, spuse el.
Omul masiv dădu din cap, zâmbind. Ce-i drept, nu era prea vorbăreț. „Poate că ar trebui să-și radă
barba aia”, gândi Casaverius. Tatăl lui nu lăsa niciodată o barbă să-i intre în bucătărie, considerând că
făcea locul să pară dezordonat.
Gustă din nou din pasta de muștar și plesni din buze în semn de apreciere, observând că Dalcius își
terminase treaba repede și corect. Judecând după cicatricile pe care le avea, arăta mai degrabă ca un
luptător bătrân, dar nu era nimic agresiv în făptura omului. Dacă ar fi fost, Casaverius nu l-ar fi putut
ține în bucătărie, unde agitația și graba neîntreruptă făceau ca oamenii să se mai ciocnească unul de
altul. Cei iuți la mânie nu supraviețuiau acolo jos, sub casele bogate, dar Dalcius se dovedise plăcut,
chiar dacă era cam taciturn.
— Voi avea nevoie de cineva mâine-dimineață, să m-ajute cu aluaturile. Ai vrea să vii tu?
Casaverius nu-și dădu seama că vorbea încet, cum vorbești cu copiii, dar Dalcius nu părea să bage de
seamă niciodată, iar tăcerile lui păreau o invitație să-i vorbești așa. Nu era niciun pic de răutate în
bucătarul gras, care se bucură sincer când Dalcius încuviință din cap, înainte să se întoarcă în magazii.
Un bucătar bun trebuia să aibă ochiul format pentru lucrătorii buni, așa zicea mereu tatăl lui. Asta era
diferența dintre a te băga singur în mormânt înainte de vreme și a atinge perfecțiunea.
— … Iar perfecțiunea stă în detalii, murmură din nou pentru sine.
În capătul bucătăriei lungi se deschise ușa ce dădea spre casa de deasupra și un sclav frumos
îmbrăcat intră. Fără să-și dea seama, Casaverius își îndreptă trupul și își lăsă mojarul la o parte.
— Stăpânul transmite scuze pentru ora târzie și întreabă dacă s-ar putea să i se trimită ceva rece
înainte de culcare, un fel cu gheață, spuse tânărul.
Casaverius îi mulțumi, încântat ca de fiecare dată de politețea pe care o arăta.
— Pentru toți oaspeții săi? întrebă repede, gândindu-se.
— Nu, domnule, oaspeții au plecat, doar domnul general a rămas.
— Așteaptă aici, atunci. Pregătesc totul în câteva clipe.
În scurtul răstimp care îi trebui pentru a da ordine noi, bucătăria trecu de la toropeala de seară târzie
la starea de perfectă eficiență. Doi dintre băieții de alergătură fură trimiși în camerele cu gheață, mult
sub casă. Casaverius se năpusti pe sub o arcadă joasă și printr-un coridor scurt până în camera unde se
pregăteau deserturile.
— Lămâie cu gheață aș spune, mormăi în timp ce mergea. Frumoasele lămâi amărui din sud, îndulcite
și răcite.
Totul era în ordine când intră în camera rece pentru deserturi. Ca și în bucătăria principală, pe pereți
erau atârnate zeci de amfore pline cu siropuri și sosuri pe care le făceau și le schimbau ori de câte ori
apărea un moment de răgaz în bucătărie. Acolo nu se simțea deloc căldura de la cuptoare și, cu un fior
plăcut, Casaverius simți cum i se usucă sudoarea pe trupul mare.
Blocurile de gheață sosiră în câteva minute, înfășurate în cârpe aspre, și fură zdrobite sub
supravegherea sa până când deveniră o pastă fină, peste care Casaverius turnă sucul dulce-amărui de
lămâie și amestecă doar atât cât trebuia să-i dea aromă, nu prea mult. Tatăl lui îi spusese că gheața nu
trebuie să fie galbenă, iar Casaverius zâmbi la vederea culorii și texturii fine a desertului, apoi luă cu un
polonic și turnă în bolurile de sticlă de pe tava de servit.
Muncea repede. Chiar și în camera aceea rece, gheața se topea, iar călătoria prin bucătărie trebuia să
fie foarte rapidă. Spera ca, într-o bună zi, Sulla să aprobe să mai fie tăiat un pasaj prin roca de sub casa
luxoasă, pentru ca deserturile înghețate să poată fi duse sus direct. Totuși, cu grijă și viteză, deserturile
puteau să ajungă la masa sa aproape intacte și acum.
După doar câteva minute, cele două boluri erau pline cu gheață albă și Casaverius își supse degetele
cu plăcere exagerată. Ce bine era să guști ceva rece în toiul verii! Se întrebă preț de o clipă câte monede
de argint însemnau cele două boluri, dar era o sumă de neînchipuit. Care și cărăuși aduceau blocurile
imense din munți, jumătate pierzându-se pe drum. Apoi, erau aduse în întunericul umed al ghețăriilor
de sub el, unde continuau să se topească încet, asigurând totuși băuturi și deserturi reci în lunile de
vară. Își notă în minte să verifice dacă mai erau provizii suficiente. Aproape că venise vremea să mai facă
o comandă.
Dalcius intră în cameră după el, ducând în continuare tava lui de mirodenii.
— Pot să mă uit cum faci înghețatele? Fostul meu stăpân n-avea așa ceva.
Casaverius îi făcu vesel semn să intre.
— Treaba e terminată. Trebuie doar să fie duse iute prin bucătărie înainte să înceapă să se topească.
Dalcius se aplecă peste masă și dărâmă cu mâna urciorul cu sirop lipicios, care se întinse într-o pată
mare, galbenă. Buna dispoziție a lui Casaverius se evaporă instantaneu.
— Repede, idiotule, adu cârpe să curățăm! Nu-i timp de pierdut!
Sclavul cel mare păru îngrozit și se bâlbâi:
— Îmi pare… îmi pare rău. Am altă tavă aici, stăpâne!
Întinse tava, iar Casaverius ridică acele două boluri, curățându-le repede cu cârpa lui îmbibată de
sudoare. „Nu-i timp de sensibilități”, își spuse. Se topea gheața. Puse bolurile pe tavă și își șterse enervat
degetele.
— Nu sta așa acolo, dă fuga! Și, dacă ți se-mpleticesc picioarele, pun să fii biciuit.
Dalcius ieși repede din încăpere, iar Casaverius începu să curețe mizeria de pe masă. Poate că omul
era prea neîndemânatic pentru sarcini mai complicate.
Afară, în coridor, lui Tubruk nu-i trebui decât o clipă să golească fiola de otravă în cele două boluri,
amestecând totul cu degetul. Când termină, goni prin bucătării și înmână tava sclavului care aștepta.
Ochii care păruseră atât de neliniștiți priveau calmi spatele care se îndepărta și ușa care se închidea în
urma lui. Acum, trebuia să fugă, dar mai întâi avea o treabă sângeroasă de făcut. Oftă. Casaverius nu
era om rău, dar cândva, în viitor, ar fi putut să-l recunoască indiferent dacă își rădea barba, iar părul îi
creștea la lungimea obișnuită.
Simțindu-se brusc foarte obosit, se întoarse în camera rece, atingând din mers mânerul de os al
cuțitului de sub tunică. Avea să se asigure că va arăta ca o crimă, nu o sinucidere. În felul acesta, familia
lui Casaverius ar fi fost la adăpost de răzbunarea ce urma.
— I-ai dat tava? se răsti Casa când Tubruk intră din nou în camera rece.
— Da. Îmi pare rău, Casaverius.
Bucătarul își ridică privirea când Tubruk păși iute spre el. Vocea omului devenise mai profundă și
purtările lui obișnuite dispăruseră. Văzu lama și o undă de frică și derută îl străbătu.
— Dalcius! Lasă cuțitul! zise el, dar Tubruk înfipse pumnalul drept în pieptul cărnos al omului,
despicându-i inima.
Îl mai înjunghie de două ori, ca să fie sigur.
Casaverius se chinui să respire, dar aerul nu venea. Fața i se învineți, iar mâinile îi deveniră moi,
dărâmând polonicele și urcioarele de pe masă, care se sparseră cu zgomot.
În cele din urmă, Tubruk își îndreptă trupul, făcându-i-se rău. În toți anii cât fusese gladiator și
legionar, nu ucisese niciodată un nevinovat și se simțea pătat de ceea ce făcuse. Casaverius fusese om
bun și Tubruk știa bine că zeii se revoltau împotriva celor care îi vătămau pe drepți. Se stăpâni,
încercând să-și îndepărteze privirea de la trupul gras al omului care alunecase pe podea. Plecă, pașii
răsunându-i pe coridorul care ducea înapoi la bucătărie. Acum, trebuia să plece și să ajungă la Fercus
înainte să se dea alarma.
•
Sulla stătea tolănit pe o sofa, cu gândurile rătăcindu-i departe, ignorând conversația cu Antonidus,
generalul său. Ziua fusese lungă, iar senatul părea că încerca să-l împiedice să numească noi magistrați.
Când fusese făcut dictator, i se încredințase sarcina de a restabili ordinea în republică și, în primele luni,
fuseseră foarte dornici să-i îndeplinească orice dorință. În ultimul timp, petreceau ore în dezbateri și
discursuri lungi asupra puterilor și limitărilor oficiului pe care îl îndeplinea, iar sfătuitorii lui spuneau că
nu trebuia să-și impună voința prea brutal, deocamdată. „Sunt cu toții niște oameni mărunți”, gândi el.
Mărunți în fapte și mărunți în visuri. Marius le-ar fi disprețuit prostia, dacă ar mai fi trăit.
— … Vor fi obiecții cu privire la numărul de lictori{10}, prietene, zicea Antonidus.
Sulla pufni cu dispreț.
— Cu sau fără obiecții, voi avea în continuare douăzeci și patru. Am mulți dușmani și vreau ca lictorii
să le amintească de puterea mea atunci când merg de la Capitoliu la Curie.
Antonidus ridică din umeri.
— În trecut, erau doar doisprezece. Poate ar fi mai bine să-i lași pe senatori să aibă câștig de cauză în
chestiunea asta și astfel să câștigi mai multă putere în negocieri mai importante.
— Sunt o haită de moși știrbi! izbucni Sulla. N-am restabilit ordinea în Roma în ultimul an? Puteau ei
să facă asta? Nu. Sunt stăpânul lor și ar trebui să-i oblig să recunoască acest fapt simplu. M-am plictisit
să le tot menajez sensibilitățile și să mă prefac că republica încă mai e tânără și puternică.
Antonidus nu mai spuse nimic, știind că orice obiecție a sa ar fi fost întâmpinată cu promisiuni și
amenințări încă și mai sălbatice. La început, se simțise onorat să devină consilierul militar al dictatorului,
dar funcția era lipsită de conținut, întrucât Sulla îl folosea ca marionetă pentru propriile ordine. Chiar și
așa, o parte din el înțelegea frustrarea lui Sulla. Senatul se zbătea să-și păstreze demnitatea și vechea
autoritate, deși recunoștea nevoia de a avea un dictator care să mențină pacea în oraș și în teritoriile
romane. Era ridicol, iar Sulla se plictisise repede de jocul acela.
Un sclav intră cu înghețatele pe care le așeză pe o măsuță joasă, apoi ieși din încăpere, făcând
plecăciuni. Sulla se ridică în capul oaselor, uitând enervarea.
— Trebuie să guști! Nu există nimic mai bun care să te răcorească în arșița verii.
Duse gheața albă la gură cu o linguriță de argint și gustă, închizând ochii de plăcere. Bolul se goli
repede și Sulla se gândi să mai ceară unul. Își simțea tot corpul mai rece și mintea mai limpede. Văzu că
Antonidus nu mâncase deloc și îl îndemnă să încerce:
— Trebuie s-o mănânci repede, până nu se topește. Chiar și atunci, va fi o băutură deosebit de
revigorantă.
Privi cum generalul ia o linguriță și zâmbi împreună cu el. Antonidus voia să termine odată ce aveau
de discutat și să meargă acasă, la ai lui, dar știa că nu se poate ridica până ce Sulla nu se simțea obosit.
Se întrebă cam cât avea să mai dureze până atunci.
— Noii tăi magistrați vor fi confirmați mâine, la Curie, zise.
Sulla se întinse la loc pe sofa, iar expresia redeveni mohorâtă.
— Ar fi bine. Le datorez favoruri acelor oameni. Dacă mai apare vreo amânare, senatul va regreta, ți-o
jur în fața zeilor. Am să-i dau afară și o să bat ușa în cuie!
Se strâmbă ușor în timp ce vorbea și-și duse mâna la burtă, frecându-se ușor.
— Dacă suprimi senatul, vei avea din nou război civil și Roma va arde iarăși, spuse Antonidus. În orice
caz, cred că ai ieși învingător din asta. Știi că ai sprijinul nestrămutat al legiunilor.
 — Aceasta este calea regilor. Mă atrage și îmi repugnă în același timp. Am iubit republica și aș iubi-o și
acum dacă ar fi condusă de cei care o cârmuiau când eram eu copil. Acum au murit toți, iar oamenii
mărunți care au rămas în urmă nu pot face altceva decât să vină la mine să se smiorcăie.
Îi veni brusc să vomite și se strâmbă. Antonidus începu și el să simtă viermele durerii zbătându-i-se în
vintre. Sări în picioare de frică, iar privirea îi căzu pe cele două boluri, unul gol, altul abia atins.
— Ce e? întrebă Sulla cu fața schimonosindu-i-se în momentul în care înțelese ce se întâmplase.
Arsura din burtă se răspândea și Sulla apăsă cu mâinile, de parcă voia să o strivească.
— Și eu simt, zise Antonidus cuprins de panică. Ar putea să fie otravă! Bagă-ți degetul pe gât, repede!
Sulla se clătină pe picioare, căzând într-un genunchi. Părea gata să leșine și Antonidus se întinse spre
el, ignorându-și propria durere, mai mică, dar care se întețea.
Își împinse degetul în gura inertă a dictatorului, făcând o grimasă când țâșni potopul de pulpă
alunecoasă a vomei. Sulla gemu, dându-și ochii peste cap.
— Haide, haide, încă o dată, zise Antonidus, apăsând cu vârfurile degetelor în carnea moale a gâtului.
Începură din nou spasmele care expulzau bilă întunecată și salivă de pe buzele dictatorului, până
când stomacul începu să i se contracte în gol. Apoi, pieptul pârjolit se lăsă în jos, iar plămânii încetară să
mai tragă aerul și cedară după o ultimă respirație șuierătoare. Antonidus strigă după ajutor și își goli
conținutul propriului stomac, sperând, printre undele de groază, că nu a mâncat îndeajuns încât să
moară.
Gărzile ajunseră iute, dar Sulla era deja livid și țeapăn, iar Antonidus – semiconștient, împroșcat cu
amestecul împuțit a ceea ce mâncaseră. Abia avu destulă putere să se ridice în picioare, dar oamenii
înghețaseră, neștiind ce să facă dacă nu le dădea ordine.
— Aduceți doctori! icni, simțindu-și gâtul umflat și iritat. Durerea din stomac începuse să se mai
potolească, așa că își luă mâna de pe burtă, încercând să se adune.
— Închideți casa! Dictatorul a fost otrăvit. Trimiteți oameni la bucătării. Vreau să știu cine a adus
lăturile astea aici și numele fiecărui om care le-a atins. Mișcați-vă!
Puterile îl părăsiră și se lăsă să cadă pe sofaua pe care stătuseră atât de liniștiți cu doar câteva minute
în urmă, discutând treburile senatului. Știa că trebuia să ia măsuri repede, altfel haosul ar fi erupt în
întreaga Romă de îndată ce se afla. Mai vomă o dată, după care se simți slăbit, dar mintea începu să i se
limpezească.
Atunci când intrară, doctorii îl ignorară pe general, ca să se ocupe de Sulla. Îi atinseră încheietura și
gâtul și se priviră îngroziți.
— A murit, zise unul, albindu-se la față.
— Asasinii lui vor fi găsiți și sfâșiați. Jur pe zeii casei mele, șopti Antonidus cu vocea la fel de amară
precum gustul pe care îl simțea în gură.
•
Tubruk ajunse la ușița care dădea în stradă chiar în momentul în care țipetele izbucneau în clădirile
principale ale casei din oraș a lui Sulla. Nu era decât o strajă, dar omul era pregătit și atent, iar expresia
îi era cruntă.
— Întoarce-te de unde-ai venit, sclavule, spuse autoritar, cu mâna pe gladius.
Tubruk mârâi și sări în față, doborându-l cu o lovitură bruscă de pumn. Soldatul căzu într-o poziție
ciudată, pierzându-și cunoștința. Tubruk ezită, știind că putea foarte ușor să pășească peste el și să iasă
pe poarta de serviciu. Dar omul putea să îl descrie și să îl recunoască, chiar dacă era foarte posibil să fie
executat pentru că nu fusese în stare să păzească poarta. Tubruk își stăpâni disperarea care îl
cuprinsese de când îl omorâse pe Casaverius. Datoria lui era față de Cornelia și de Iulius – și față de
memoria tatălui lui Iulius, care avusese încredere în el.
Cu o privire sumbră, își scoase cuțitul și-i tăie gâtul soldatului, ținându-se deoparte, ca să nu-și păteze
hainele cu sânge. Omul horcăi, iar privirea i se limpezi preț de o clipă înainte să moară. Tubruk zvârli
cuțitul, apoi deschise poarta și ieși pe străzile orașului, amestecându-se printre oamenii care își vedeau
liniștiți de drum, neștiutori de lupul care se strecura printre ei.
Trebuia să ajungă la Fercus, unde avea să fie în siguranță, dar avea de mers vreo doi kilometri și, cu
toate că se mișca repede, nu putea să fugă, de teamă să nu stârnească bănuielile cuiva care să îl
urmărească. În spate, auzea zgomotul bine cunoscut al sandalelor soldaților care începeau să-i oprească
pe oameni, căutând arme, uitându-se după o față vinovată.
Mai mulți legionari trecură pe lângă el. Privirile lor măturau mulțimea pe măsură ce încercau să
înainteze și să închidă drumul. Încercând să nu intre în panică, Tubruk o luă pe o străduță laterală, apoi
pe alta. Încă nu puteau să știe pe cine caută, dar trebuia neapărat să-și radă barba de îndată ce ajungea
la adăpost. Orice s-ar fi întâmplat, nu trebuiau să îl prindă viu. Cu un pic de noroc, n-ar fi făcut niciodată
legătura între el și domeniu, și familia lui Iulius.
Când soldații începură să închidă drumul, un om din mulțime o luă la fugă, aruncând coșul cu legume
pe care îl dusese până atunci. Tubruk le mulțumi zeilor pentru conștiința încărcată a individului și
încercă să nu se uite în urmă, în ciuda țipetelor disperate pe care omul le scoase când soldații îl prinseră
și îi striviră capul de pietrele pavajului.
Cu pași grăbiți, Tubruk dădea colț după colț, până când țipetele se pierdură, în sfârșit. Pe măsură ce
umbrele deveneau tot mai întunecate, ajunse în strada unde îi spusese Fercus să vină și își încetini
pasul. La început, strada îi păru pustie, dar își văzu prietenul ieșind din cadrul neluminat al unei uși și
făcându-i semn. Intră iute, cu nervii întinși la maximum, gata să cedeze. În cele din urmă, se prăbuși în
cămăruța murdară care însemna siguranță, cel puțin pentru moment.
— Ai reușit? întrebă Fercus, în timp ce Tubruk încerca să își recapete suflul și să își domolească
bătăile inimii.
— Cred că da. Vom ști mâine. Au închis străzile, dar am reușit să trec nevăzut. Pe zei, a fost cât pe ce!
Fercus îi întinse un brici și îi arătă un vas cu apă rece.
— Mai trebuie să ieși nevăzut și din oraș, prietene. Ceea ce nu va fi ușor dacă Sulla e mort. Și, dacă n-a
murit, va fi aproape imposibil.
— Ești gata să faci ce trebuie? spuse Tubruk încet, frecând cu apă încâlceala aspră care îi acoperea
fața.
— Da, chiar dacă mă doare ce trebuie să fac.
— Nu cât o să mă doară pe mine. Începe rapid, imediat ce mă rad.
Observă că mâinile care mânuiau lama îngustă tremurau și înjură în gând când se tăie.
— Lasă-mă pe mine, zise Fercus, luându-i briciul. Vreme de câteva minute se lăsă liniștea, deși
gândurile celor doi goneau nebunește.
— Te-a văzut cineva când ai ieșit din casă? întrebă Fercus, chinuindu-se cu țepii încăpățânați.
Tubruk tăcu îndelung.
— Da. A trebuit să omor doi oameni nevinovați.
— Republica poate să suporte un pic de sânge pe pulpană dacă moartea lui Sulla readuce egalitatea
la Roma. Nu poate să-mi pară rău pentru ce ai făcut, Tubruk.
Tubruk rămase tăcut, în timp ce lama briciului îi reteza ultimele fire de barbă. Apoi, își frecă fața, cu
ochii triști.
— Fă-o acum, cât sunt amețit.
Fercus inspiră adânc și veni în fața bătrânului gladiator. Pe chipul puternic al acestuia nu se mai
vedea nicio urmă a lui Dalcius cel împiedicat.
— Poate… începu Fercus, șovăind.
— Nu e altă cale. Am mai vorbit despre asta. Fă-o!
Tubruk apucă brațele scaunului pe când Fercus ridică pumnul și începu să-l lovească peste față până
când aceasta deveni de nerecunoscut. Simți cum i se rupe nasul de-a lungul unei linii vechi și scuipă pe
podea. Fercus respiră adânc și Tubruk tuși, strâmbându-se.
— Nu te opri… încă, șopti el printre valurile de durere, dorind ca totul să se sfârșească.
Când avea să se termine, Fercus se va întoarce acasă cu Tubruk. Aveau să părăsească acea cameră
închiriată, fără să lase vreo dovadă. Tubruk, cu fața umflată, urma să fie legat în lanțuri și pus într-un
transport de sclavi care pleca din oraș. Ultimul lucru pe care îl făcuse înainte să se ducă la târgul de
sclavi fusese să semneze o notă de cumpărare, pe numele lui. Iar Fercus urma să livreze încă un sclav
anonim la domeniul din afara orașului, sclav care avea să se piardă într-o viață de muncă teribilă, la
câmp.
În sfârșit, Tubruk ridică o mână, iar Fercus se opri, respirând greoi și nevenindu-i să creadă ce efort
teribil fusese să-i administreze bătaia. Omul care stătea pe scaun nu mai semăna decât vag cu cel care
intrase din stradă. Era mulțumit.
— Nu-mi bat niciodată sclavii, zise Fercus.
Tubruk ridică încet capul.
— Nici acum n-ai bătut un sclav, spuse, înghițind sânge.
•
Gâfâind, Brutus se lăsă în jos, în spatele unei creste de piatră. Urmăritorii aveau arcuri. Aruncase o
privire peste stâncă și văzuse că doi dintre ei rămaseră mai în spate, pe când ceilalți se chinuiau să urce
spre ei. De îndată ce el și Renius ar fi fost obligați să se arate, săgețile aveau să muște din ei și totul s-ar
fi terminat.
Brutus stătea cât putea de aproape de stânca neagră, gândind febril. Era sigur că unul dintre arcași
era soțul Liviei, deci femeia îl convinsese că era nevinovată și n-avea cine s-o contrazică. Fără îndoială că
avea să-l primească acasă ca pe un erou dacă ar fi adus cu el cadavrul lui Brutus.
Gândul la ea îi încălzi trupul. Plicticosul ăla de bărbat al ei sigur nu era în stare să aprecieze ce avea.
Renius îi dăduse lui pumnalul, preferând să simtă greutatea sigură a sabiei. Brutus însuși aștepta cu
propriul gladius în teacă și cu două tăișuri mai mici în fiecare mână. Știa că putea să le arunce îndeajuns
de bine, încât să omoare, dar nu prea avea timp să țintească înainte să fie țintit de arcași. Trebuia să se
miște repede.
Își înălță capul peste creastă, observând pozițiile celor care veneau înspre ei. Arcașii strigară la
tovarășii lor, ca să-i prevină, dar Brutus dispăruse deja din vedere și plecase de acolo. De data aceasta,
se ridică în picioare și aruncă unul din cuțitele scânteietoare înainte să se trântească la pământ.
O săgeată îi vâjâi pe deasupra capului. Brutus rânji când auzi cum cuțitul intră în carne. Cu celălalt
cuțit pregătit, se mișcă din nou în lungul crestei, apropiindu-se de Renius.
— Cred că doar l-ai zgâriat un pic, mormăi acesta.
Brutus se uită pieziș la el, pentru că nu-l lăsa să se concentreze și roși puternic când auzi potopul de
blesteme turbate care venea din vale.
— Și l-ai enervat, adăugă Renius.
Brutus se încordă, vrând să mai încerce o dată. Tare i-ar mai fi plăcut să țintească un arcaș, dar n-ar fi
rezolvat nimic. Alt dușman ar fi luat arcul, cu deosebirea că primii erau mai departe de creasta în spatele
căreia se ascundeau romanii.
Sări iarăși în picioare, aproape dând nas în nas cu unul dintre greci. Omul rămase cu gura căscată de
surpriză, iar Brutus îi înfipse cuțitul în gât, după care se aruncă la pământ și se îndepărtă târâș, ridicând
praf în urma sa.
Alți doi oameni veniră spre Brutus, care se ridică să-i întâmpine, încercând să nu-i piardă din vedere
pe arcașii din spate și făcând pași repezi la stânga și la dreapta, ca să nu le dea ocazia să țintească.
Exact când își împlântă sabia în unul din ei, o săgeată brăzdă aerul și se înfipse în pământul de la
picioarele lui. Brutus se agăță de trupul moale, folosindu-l pe post de scut. Deși era pe moarte, omul
striga și-l blestema pe Brutus, care dansa cu el în stânga și în dreapta. O săgeată veni de nicăieri și se
înfipse în spatele grecului. Sângele îi țâșni din gură pe fața lui Brutus. Romanul înjură și aruncă trupul
mort în brațele tovarășului său, după care își înfipse sabia în vintrele omului, cu lovitura tipică a
legiunilor. Cei doi căzură în tăcere printre mărăcini și flori, iar Brutus se trezi privindu-l pe soțul Liviei,
care tocmai se pregătea să-și trimită săgeata. Dădu să fugă, dar săgeata năucitoare îl ajunse când se
întorcea, și-l făcu să cadă pe spate. Armura îl salvase și Brutus le mulțumi zeilor pentru norocul pe care
îl avusese. Se ridică și îl văzu pe Renius cum îl doboară pe soțul Liviei cu o ploaie de lovituri, după care
se întoarse spre ultimul dintre atacatori, care aștepta îngrozit, cu brațele tremurând sub încordarea
arcului.
— Ușor, băiete, îi strigă Renius. Dacă tragi săgeata aia, am să-ți smulg beregata cu dinții.
Brutus făcu un pas înspre Renius, dar bătrânul gladiator întinse mâna, ca să îl oprească.
— Știe ce are de făcut, Brutus. Dă-i un pic de timp, zise Renius cu voce limpede. Galben la față,
tânărul care ținea arcul întins la maximum scutură din cap. Soțul Liviei se zbătea pe pământ și Renius îi
apăsă un picior pe gât, ca să-l țină locului.
— Ați avut parte de o luptă, băieți. Acum, mergeți acasă, la neveste și înduioșați-le cu povestea asta,
continuă Renius, apăsându-și piciorul ceva mai tare, astfel încât soțul Liviei își încleștă mâinile pe gamba
lui, începând să se sufoce.
Celălalt slăbi arcul și făcu doi pași în spate.
— Dă-i drumul, zise cu un accent greoi.
Renius dădu din umeri.
— Întâi, aruncă arcul.
Tânărul ezită atât de mult, încât soțul Liviei se învineți la față, apoi aruncă arcul care căzu zăngănind
pe pietrele din spate. Renius își îndepărtă piciorul și-l lăsă pe grec să se ridice împleticindu-se și
respirând greoi. Bătrânul gladiator așteptă nemișcat, până când cei doi se îndepărtară.
— Stați! strigă Brutus din senin, făcându-i să înghețe. Acolo, jos, aveți trei cai care nu vă trebuie.
Vreau eu doi!
•
Cornelia ședea cu spatele drept și ochii sclipind de îngrijorare în fața lui Antonidus, cel căruia i se
spunea „câinele lui Sulla”.
Știa că omul care o interoga și îi urmărea concentrat fiecare mișcare era extrem de crud. N-auzise
nimic bun despre generalul lui Sulla și se lupta din greu să nu-și arate frica sau ușurarea pe care i-o
provocase vestea pe care o aflase. Fiica ei îi dormea în brațe. Se hotărâse să-i spună Iulia.
— Cinna, tatăl tău, știe că ești aici? întrebă Antonidus cu voce răstită în timp ce o sfredelea cu privirea.
Femeia clătină ușor din cap.
— Nu cred. Sulla a trimis după mine în casa soțului meu, din afara orașului. Stau de zile întregi în
camerele astea, cu copila, și n-am văzut pe nimeni, doar sclavi.
Generalul se încruntă, de parcă era ceva în vorbele ei care nu-i părea adevărat, însă nu-și dezlipi
privirea de a ei.
— De ce te-a chemat Sulla?
Cornelia înghiți în sec și știu că el observase gestul. Ce-ar fi putut să-i spună? Că Sulla o violase lângă
fetița care plângea? Poate c-ar fi luat-o în râs sau, mai rău, ar fi crezut că încerca să mânjească numele
marelui om care murise și să pună să fie ucisă.
Antonidus o privea cum se foia de frică și de griji și-i veni să o plesnească. Era atât de frumoasă, încât
era evident de ce fusese chemată, deși nu putea să înțeleagă cum putea un trup lăbărțat de naștere să îl
ațâțe pe Sulla.
Se întrebă dacă nu cumva tatăl ei fusese în spatele asasinatului și înjură când își dădu seama că
trebuia să mai pună un nume pe lista cu dușmani. Cinna era plecat cu treburi în nordul peninsulei,
după cum îi spuseseră informatorii lui, dar și de acolo putea să trimită asasini. Se ridică brusc în
picioare. Se mândrea cu abilitatea lui de a descoperi un mincinos, dar femeia aia ori era imbecilă, ori
chiar nu știa nimic.
— Să nu pleci în vreo călătorie. Unde te găsesc dacă trebuie să te aduc din nou aici?
Cornelia se gândi o clipă, luptându-se să-și țină bucuria în frâu. Avea să-i dea drumul! Era mai bine
să se ducă la casa din oraș sau mai bine se întorcea la moșia de la țară a familiei lui Iulius? Clodia era
probabil acolo.
— Voi fi în afara orașului, în casa de unde am fost luată.
Antonidus dădu din cap, gândindu-se deja la problemele pe care trebuia să le rezolve.
— Îmi pare rău pentru tragedia întâmplată, se forță Cornelia să spună.
— Vinovații vor suferi cumplit, zise el pe un ton dur.
Încă o dată, Cornelia simți intensitatea privirii lui, care o făcea să i se pară că expresia de pe chipul ei
este falsă.
După încă un moment, Antonidus traversă pardoseala de marmură. Copilul se trezi și începu să
scâncească, așteptând să fie hrănit. Singură, fără doică, femeia își dezveli sânul aproape de gura fetiței și
încercă să nu izbucnească în plâns.

• CAPITOLUL ȘAPTE

Tubruk se trezi în întunericul din casa sclavilor, plin de junghiuri și înțepenit de frig. Auzea alți oameni
mișcându-se în jur, dar nu se vedea nici urmă de lumină în temnița unde erau ținuți și pregătiți de drum.
Aceasta era partea la care își îngăduise să se gândească doar puțin, încă din primele ore pe care le
petrecuse cu Fercus stabilind amănuntele planului. Cât timp mai existase posibilitatea de a fi torturat și
ucis, dacă atentatul la viața lui Sulla dădea greș sau dacă era prins când încerca să scape, partea
aceasta îi păruse o problemă minoră. Fuseseră atâtea posibilități diferite ca totul să se termine
dezastruos, încât ziua și noaptea pe care urma să le petreacă drept sclav rămăseseră ascunse într-un
cotlon al minții și aproape că uitase de ele.
Se uită în jur, reușind să distingă câteva forme în întuneric. Simțea greutatea fiarelor de metal care îi
legau mâinile de lanțul neted ce zornăia la fiecare mișcare. Încercă să nu se gândească la cum fusese
prima dată, dar memoria sa retrăia primele zile, primele nopți, primii ani, până când toate începură să
murmure în el și se abținu cu greu să urle. Unii dintre bărbații înlănțuiți plângeau încet și Tubruk nu
auzise nicicând un sunet mai plin de jale.
Poate că fuseseră aduși de pe pământuri îndepărtate sau poate deveniseră sclavi în urma unor
fărădelegi sau datorii neplătite. Existau nenumărate moduri de a ajunge sclav, dar Tubruk știa că
niciunul nu era mai cumplit decât să te naști astfel. Când erau copii mici, erau și ei liberi să se joace și să
alerge, neștiutori și fericiți. Asta până când creșteau îndeajuns cât să înțeleagă că aveau să fie vânduți.
Tubruk inspiră adânc mirosurile de grajd: ulei și paie, sudoare și piele, animale umane curate, care
nu posedau nimic, în schimb, erau posedate de alții. Se trase în picioare, în ciuda greutății lanțurilor.
Ceilalți sclavi credeau că era unul dintre ei și că se făcuse vinovat de cine știe ce de vreme ce fusese
bătut așa de rău. Și paznicul îl luase la ochi drept scandalagiu, din același motiv. Numai Fercus știa că
era om liber.
Gândul acesta nu-l liniștea deloc. Nu-i era de-ajuns să-și repete întruna că era aproape de domeniu și
de libertate. Dacă alții cred că ești sclav și dacă ești legat cu lanțuri într-o cămăruță întunecată și nu poți
nici să te ridici în picioare, unde mai e neprețuita ta libertate? Dacă legi un om liber cu fiarele pentru
sclavi, atunci omul acela este sclav. Tubruk simți din nou groaza aceea fără nume, pe care o simțise în
aceeași încăpere cu decenii în urmă. Să mănânci, să dormi, să stai în picioare sau să mori la cheremul
altuia – se întorsese în starea aceea și toți anii de mândrie fiindcă își câștigase libertatea păreau să se fi
transformat în cenușă.
— Ce lucru fragil, spuse el doar ca să-și audă vocea, iar omul de alături se trezi bombănind, aproape
dărâmându-l pe Tubruk când se ridică în picioare.
Tubruk își ascunse privirea, mulțumind întunericului. Nu voia să intre lumina prin ferestrele înalte și
să le dezvăluie chipurile. Toți aveau în față vieți scurte și brutale de trudă la câmp. Urmau să muncească
până într-o zi când aveau să cadă din picioare și să nu se mai poată ridica. Și toți erau aidoma lui. Poate
că unul sau doi dintre ei aveau să fie aleși, grație forței sau agilității lor, și duși să fie antrenați pentru
circ. În loc să-și sfârșească viețile ca schilozi buni doar să care apă sau secerați de boli, aveau să-și
însângereze viitorul în nisipul arenei. Unul sau doi se vor căsători poate și vor avea copii, doar ca să vadă
cum sunt luați de lângă ei și vânduți de îndată ce creșteau.
Parcă în ciuda lui, lumina intră alene prin ferestre, permițându-i să vadă că sclavii legați erau
nemișcați, așteptând apatici în lanțuri. În cazul multora dintre ei, singurul semn că erau treji îl reprezenta
zgomotul ușor pe care îl făcea lanțul când se foiau. Odată cu lumina venea și mâncarea, iar ei o așteptau
răbdători.
Tubruk își duse mâna la față și se strâmbă de durere când pipăi umflăturile lăsate de pumnii lui
Fercus cu o noapte în urmă. Mirarea paznicului fusese evidentă atunci când Tubruk fusese adus
înăuntru. Fercus nu se manifestase niciodată cu cruzime și probabil că sclavul îl insultase cumplit ca să
primească așa o bătaie doar cu o noapte înainte de a fi livrat noilor proprietari.
Bineînțeles că nimeni nu întrebase nimic. Chiar dacă stăteau doar câteva zile în casa sclavilor, cât
timp Fercus își încasa profitul, sclavii erau bunurile lui, la fel ca scaunul pe care stătea sau hainele pe
care le purta.
Li se dădură blide de lemn, cu fiertură de legume și pâine. Tubruk tocmai își înmuia degetele în vasul
lui, când se deschise ușa și Fercus intră împreună cu trei soldați.
Tubruk își coborî privirea, la fel ca toți ceilalți, neîndrăznind să se uite în ochii lor nici măcar din
întâmplare. Un murmur de interes traversă încăperea, dar Tubruk nu i se alătură. Bănuia de ce veniseră
și simțea că îi îngheață stomacul de încordare. Probabil că până acum vorbiseră cu tot personalul de la
bucătărie și aflaseră că un oarecare Dalcius lipsea. Fercus spusese că aveau să fie controlați la porțile
orașului, dar nu se așteptase să fie atât de meticuloși și să-i verifice casa de sclavi înainte de plecare.
În lumina cenușie a dimineții, Tubruk simțea că îl vor descoperi într-o clipită, dar soldații se mișcau
încet printre sclavii care mâncau. Era clar că își luau misiunea extrem de în serios. Și așa și trebuia să fie,
își zise acru Tubruk. Dacă nu îl descopereau acum și era prins mai târziu, la porți, soldații aveau să fie
aspru pedepsiți. Se întrebă dacă Sulla înghițise otrava, deși știa că puteau să mai treacă zile până să fie
sigur, poate chiar săptămâni, dacă senatul se hotăra să ascundă veștile. Romanii nu prea îl văzuseră pe
dictator altfel decât de la distanță, pe deasupra mulțimii. Aveau să-și vadă de viețile lor fără să știe nimic
și, dacă Sulla supraviețuise, poate că nu vor afla niciodată de atentat.
Își mesteca mâncarea încet când o mână aspră îl apucă de bărbie. Tubruk o lăsă să-i ridice capul și se
trezi privind în ochii duri ai unui legionar tânăr. Înghiți dumicatul și încercă să pară liniștit.
Soldatul fluieră.
— Ăsta a cam luat-o pe coajă, zise încet.
Tubruk clipi neliniștit, cu ochii umflați.
— Mi-a insultat soția, domnule ofițer, zise Fercus. Eu însumi i-am administrat pedeapsa.
— Nu zău? continuă legionarul.
Cu inima bubuind, Tubruk se uită în altă parte, dându-și seama prea târziu că susținuse privirea
soldatului, ceea ce nu era permis.
— Dacă mi-ar fi insultat mie nevasta, i-aș fi smuls măruntaiele, zise, lăsând bărbia lui Tubruk să cadă.
— Și să pierd câștigul? răspunse iute Fercus.
Ofițerul făcu o grimasă disprețuitoare și scuipă un singur cuvânt:
— Negustori!
Împreună cu Fercus, trecu la următorul sclav. Tubruk își curăță castronul, apucându-l strâns, ca să
ascundă mâinile ce tremurau de ușurare. Câteva minute mai târziu, soldații plecară și, în locul lor,
intrară paznicii care îi făcură să se ridice, lovindu-i cu picioarele. Urmau să fie luați de acolo și legați în
carul care avea să-i scoată din oraș și să-i ducă la noile lor case și vieți.
•
Iulius își sprijini capul de gratiile micuței celule aflate sub puntea triremei, închizând ochiul stâng
pentru a vedea mai limpede ce se întâmpla dincolo de ele. Dacă îl ținea deschis, ceața prin care vedea
făcea să i se intensifice durerea de cap, iar el dorea să amâne acest lucru cât mai mult posibil în fiecare
zi. Trase adânc aer în plămâni și se întoarse spre ceilalți.
— Ne aflăm, în mod sigur, într-un port. Aerul este cald și simt miros de fructe și de mirodenii. Aș zice
că ne aflăm în Africa.
După o lună petrecută în semiîntunericul apăsător, aceste cuvinte stârniră rumoare printre romanii
care stăteau în capul oaselor sau întinși în temnița lor de lemn. Iulius îi privi și oftă înainte de a se
întoarce la locul lui, lăsându-se în jos cu grijă și evitând să se sprijine pe brațul zdrobit.
Acea lună fusese dificilă pentru toți. Fără a avea cu ce să se bărbierească sau apă de spălat, soldații,
care de obicei erau îngrijiți, formau acum un grup jalnic, murdar și cu bărbi întunecate. Găleata care le
fusese dată pentru a-și face nevoile era plină ochi și muștele bâzâiau îi jurul ei. Se afla într-un colț, dar
excrementele bălteau pe lângă ea, iar oamenii nu aveau cârpe cu care să se șteargă. În căldura zilei,
aerul duhnea a boală, iar doi dintre soldați făcuseră o febră pe care Cabera abia o putea ține sub
control.
Bătrânul vraci făcea tot ce putea pentru ei, dar era percheziționat cu minuțiozitate de fiecare dată
când le aducea mâncare sau venea să îi consulte. Pirații încă îi dădeau de lucru cu suferințele lor, iar
Cabera își spunea că era limpede că, de ani de zile, nu mai avuseseră un tămăduitor la bord.
Iulius simți că îl apucă durerea de cap și își înăbuși un geamăt. De când își recăpătase cunoștința,
durerea nu-l slăbise nicio clipă, slăbindu-i voința și forțele și făcându-l să se răstească la toată lumea.
Toți erau nervoși și disciplina ce îi caracterizase cândva dispărea treptat în întunericul de sub punte, iar
Gaditicus trebuia să intervină adesea pentru a calma spiritele.
Dacă își ținea ochii închiși, durerea rămânea surdă, dar Cabera îi spusese că trebuia să-și folosească
neîncetat ochiul vătămat și să petreacă niște ore pe zi concentrându-și privirea alternativ asupra unor
obiecte apropiate și îndepărtate, altminteri ar fi fost pierdut în clipa în care aveau să vadă din nou
lumina soarelui. Trebuia să creadă că acest coșmar va lua sfârșit. Se va întoarce la Roma și la Cornelia,
iar chinul trăit acum va deveni o amintire. L-a ajutat puțin să-și imagineze că acest lucru s-a întâmplat
deja, că stătea la soare, pe zidul domeniului, cu brațul petrecut în jurul taliei subțiri a Corneliei în timp
ce adierea curată și rece, ce bătea dinspre dealuri, le ciufulea părul. Ea l-ar întreba cum fusese în
mizeria și duhoarea temniței, iar el ar minimaliza suferința. Își dorea să își poată aminti mai limpede
chipul ei.
Iulius își ridică mâna și o privi, apoi se uită la ușa zăbrelită. Făcu asta iarăși și iarăși, până când tâmpla
stângă începu să-i pulseze de durere. Lăsă mâna să-i cadă și își închise ochii, sleit după o lună în care li
se dăduse mâncare doar cât să nu moară de foame. Ar fi dat orice pentru o stridie rece, care să-i
alunece pe gât. Știa că este o prostie să se tortureze singur, dar mintea lui crea viziuni ale scoicilor ce
păreau atât de reale, de parcă i s-ar fi aflat în fața ochilor, la fel de clare ca vederea sa înainte de bătălia
de pe Accipiter.
Nu-și mai amintea nimic în legătură cu acea zi. Memoria lui îi spunea doar că, într-o clipită, era
sănătos și puternic, iar în următoarea – zdrobit și copleșit de durere. În primele zile după ce își
recăpătase cunoștința, fusese plin de mânie gândindu-se la ceea ce i se luase. Nu putuse să zărească
nimic cu ochiul stâng un timp atât de îndelungat, încât crezuse că nici nu mai avea să vadă vreodată și
nici nu va mai putea să mânuiască sabia.
Suetonius îi spusese că bărbații cu un singur ochi nu pot fi buni luptători, iar el deja descoperea că
nu nimerește lucrurile pe care voia să le apuce, mâna lui nimerind în gol, fiindcă nu era în stare să
aprecieze corect distanțele. Cel puțin, această problemă se rezolva pe măsură ce vederea îi revenea, deși
contururile tremurătoare pe care le zărea cu ochiul stâng îl înfuriau, făcându-l să-și dorească să-l frece,
pentru a vedea mai limpede. Mâna lui se ridică din reflex pentru a face acest lucru, dar reuși să se
controleze, știind că n-ar fi indicat.
Pulsația de cap păru să găsească o cale de a migra către alt punct din creierul lui, așa că îl durea în
două locuri. Spera totuși că nu se va extinde și mai mult. Gândul acesta era o teamă pe care abia
începuse să o conștientizeze, fiindcă, de trei ori până acum, durerea se transformase în lumini
pâlpâitoare care îl epuizaseră și îl făcuseră să se trezească având buzele amare din pricina bilei galbene,
zăcând în propria mizerie în vreme ce Gaditicus îl țintuia la pământ. Cu ocazia primei crize, își mușcase
limba atât de tare, încât gura i se umpluse cu sânge care îl făcuse să se înece, dar acum era pregătită o
legătură murdară, o fâșie dintr-o mânecă de-a lui, pe care să i-o îndese între dinți în timpul convulsiilor.
Cu ochii roșii și murdari, toți soldații și-au ridicat capetele la auzul pașilor care coborau pe treptele
înguste dinspre puntea de deasupra. Orice era binevenit pentru a-i smulge din plictiseala nesfârșită, și
chiar și cei doi oameni cuprinși de febră se străduiră să se ridice pentru a vedea despre ce-i vorba, dar
unul din ei căzu epuizat la loc.
Era căpitanul, care aproape că strălucea datorită curățeniei și sănătății pe care le respira comparativ
cu oamenii de pe Accipiter. Era suficient de înalt pentru a fi nevoit să se aplece pe când intra în temniță
însoțit de un alt bărbat care avea pregătite o sabie și un pumnal pentru a stăvili un eventual atac.
Dacă nu i-ar fi pulsat capul de acea durere neiertătoare, Iulius ar fi râs la vederea acestei măsuri de
precauție. Romanii își pierduseră puterile, neavând ocazia să se antreneze. Încă îl uimea rapiditatea cu
care mușchii își pierdeau vigoarea dacă nu erau folosiți. Cabera le arătase cum să își mențină forțele
trăgând unul de altul, dar asta nu părea să ajute prea mult.
Căpitanul încercă să își țină respirația la vederea găleții pline. Fața lui era bronzată și ridată ca urmare
a anilor în care își mijise ochii scrutând marea și încercând totodată să se ferească de strălucirea ei.
Chiar și hainele lui miroseau a proaspăt, iar năzuința lui Iulius de a se afla la aer, într-un spațiu deschis,
era de-a dreptul dureroasă, atât de puternică, încât inima îi bubuia de dorință.
— Am ajuns într-un port sigur. Probabil că, în șase luni, vă veți petrece nopțile singuri, liberi, odată
răscumpărarea plătită.
Căpitanul făcu o pauză pentru a savura efectul vorbelor sale. Eventualitatea eliberării îi făcuse pe
oameni să își ațintească privirile asupra lui.
— Sumele cerute, ei bine, asta-i o problemă delicată, continuă el pe un ton plăcut, de parcă s-ar fi
adresat unui grup de oameni pe care îi cunoștea bine, nu unor soldați care l-ar fi sfâșiat cu dinții dacă ar
fi avut suficientă putere. Nu trebuie să fie atât de mult, încât cei dragi vouă să nu fie în stare să
plătească. Nu avem nevoie de așa ceva. Totuși, cumva, nu cred că veți răspunde sincer dacă vă întreb
cât ar fi în stare să plătească familiile pentru voi. Înțelegeți?
— Înțelegem destul de bine, spuse Gaditicus.
— Cred că ar fi cel mai bine să ajungem la un compromis. Fiecare îmi va spune numele lui, gradul și
averea de care dispune, iar eu voi decide dacă minte și voi adăuga cât voi crede de cuviință. E ca un joc.
Nimeni nu-i răspunse, dar jurăminte tăcute le-au fost făcute zeilor, iar ura se citea clar pe chipurile
romanilor.
— Bine. Să începem atunci.
Arătă spre Suetonius, îndepărtându-și privirea când tânărul bărbat se scărpină din pricina păduchilor
care îi mușcaseră pe toți, astfel încât trupurile le erau pline de inflamații roșii.
— Suetonius Prandus. Sunt ofițer de cart de gradul cel mai mic. Familia mea nu are nimic care să
poată fi vândut, zise Suetonius cu o voce groasă și asprită din pricina tăcerii îndelungate.
Căpitanul îl măsură cu privirea, cântărindu-i vorbele. La fel ca și în cazul celorlalți, nimic din trupul
slăbit nu sugera bogăție. Iulius realiză că omul doar se distra pe seama lor. Îi făcea plăcere faptul că
aroganții soldați romani erau nevoiți să negocieze cu dușmanul. Totuși, ce altceva ar fi putut face? Dacă
piratul cerea prea mult, iar familiile lor nu ar fi putut împrumuta acei bani sau, și mai rău, ar fi refuzat să
o facă, asta ar fi însemnat o moarte rapidă. Era dificil să nu accepți jocul.
— Cred că, pentru gradul cel mai mic, voi cere doi talanți{11} – cinci sute în aur.
Suetonius izbucni, cu toate că Iulius știa că familia acestuia ar fi putut plăti cu ușurință acel preț sau
chiar unul de zece ori mai mare.
— Pe toți zeii, omule! Nu au atâția bani! spuse Suetonius, tot trupul lui murdar părând să exprime
adevărul vorbelor sale.
Căpitanul ridică din umeri.
— Roagă-te acelor zei ca ei să poată face rost de acești bani, altfel vei fi zvârlit peste bord, cu un lanț
care să te tragă la fund.
Suetonius se ghemui la locul lui, aparent cuprins de disperare, cu toate că Iulius știa că acesta era
încântat că îl păcălise pe pirat.
— Tu, centurionule? Provii dintr-o familie bogată? întrebă căpitanul.
Gaditicus se uită lung la el înainte de a-i răspunde.
— Nu, dar nimic din ce-aș spune nu ar conta pentru tine, mârâi acesta înainte de a se uita în altă
parte.
Căpitanul se încruntă gânditor.
— Cred că… da, pentru un centurion, cel puțin căpitan, așa, ca mine… ar fi o insultă să cer mai puțin
de douăzeci de talanți. Asta ar însemna cam cinci mii în aur, cred. Da.
Gaditicus îl ignoră, deși păru că se încovoaie puțin, de disperare.
— Cum te numești? îl întrebă căpitanul pe Iulius.
Și el se gândi să-l ignore pe bărbat, dar durerea făcu să îi bubuie capul și o undă de mânie se ridică în
el.
— Numele meu este Iulius Cezar. Am sub comandă douăzeci de oameni. De asemenea, sunt capul
unei case bogate.
Sprâncenele căpitanului se ridicară, iar ceilalți murmurară neîncrezători. Iulius schimbă o privire cu
Gaditicus, care clătină din cap, transmițându-i un mesaj clar.
— Capul unei case! Sunt onorat să te cunosc, spuse căpitanul pe un ton batjocoritor. Poate că și
pentru tine douăzeci de talanți ar fi potriviți.
— Cincizeci, rosti Iulius, îndreptându-și spatele în timp ce vorbea.
Căpitanul clipi, atitudinea sa ușuratică dispărând iute.
— Asta înseamnă douăsprezece mii de piese din aur, zise el copleșit de încântare.
— Hai să zicem cincizeci, replică Iulius ferm. După ce o să te găsesc și o să te omor, voi avea nevoie de
bani. Mă aflu departe de casă, la urma urmelor.
 În ciuda durerii de cap, reuși să zâmbească sălbatic.
Căpitanul își reveni rapid din surpriză.
— Tu ești cel care a avut capul spart. Probabil că ți-ai lăsat mintea pe puntea mea. O să cer cincizeci,
dar, dacă nu-i primesc, marea este suficient de adâncă pentru tine.
— Nu este suficient de întinsă pentru ca tu să te ascunzi de mine, bastardule, replică Iulius. O să-ți
țintuiesc oamenii pe un șir de cruci de-a lungul coastei. Poate că, din milă, pe ofițeri îi voi strangula
înainte. Ai cuvântul meu!
Soldații izbucniră într-un val de urale și râsete, iar căpitanul păli de furie. Pentru o clipă, păru că se va
repezi să-l lovească pe Iulius, dar reuși să se stăpânească și privi disprețuitor de jur împrejur, la oamenii
care chicoteau.
— Voi pune preț mare pe fiecare dintre voi. Să vedem cât de entuziasmați o să fiți atunci! țipă el ca să
acopere zeflemelile, în vreme ce se îndepărta împreună cu tovarășul lui care închise ușa în urma sa,
clătinând capul a neîncredere către Iulius, printre zăbrele.
Când au fost siguri că nu îi mai auzea nimeni, Suetonius se luă de Iulius.
— De ce ai făcut asta, tâmpitule? O să ne aducă familiile la sapă de lemn din pricina mândriei tale
prostești.
Iulius ridică din umeri.
— O să stabilească prețurile în funcție de ce crede că o să capete, așa cum ar fi făcut înainte de a
coborî aici, cu toate că s-ar putea să ceară cincizeci pentru mine, ca să-mi facă rău.
— Cezar are dreptate, spuse Gaditicus, doar se distra cu noi. Chicoti brusc. Cincizeci! I-ai văzut fața?
Ești un roman adevărat, băiete.
Râsul i se transformă în tuse, dar el zâmbea încă.
— Cred că ai greșit ispitindu-l, continuă Suetonius, iar unul sau doi dintre ceilalți murmurară
aprobator.
— A ucis romani și l-a scufundat pe Accipiter, iar tu consideri că ar trebui să ne pretăm jocurilor sale?
Te-aș scuipa dacă aș fi în stare! se răsti Iulius. Am vorbit serios. Îndată ce voi fi liber, îl voi găsi și îl voi
ucide. Chiar dacă va dura ani de zile, chipul meu va fi ultimul pe care îl va zări înainte să moară.
Suetonius se împletici furios către Iulius, dar Pelitas îl reținu când trecu pe lângă el.
— Stai jos, idiotule! mârâi Pelitas, împingându-l înapoi. N-are niciun rost să ne batem între noi, iar el
abia dacă și-a revenit.
Suetonius se supuse, aruncându-i o privire mânioasă, pe care Iulius o ignoră, scărpinându-și gamba
în timp ce se gândea. Privirea lui poposi asupra bolnavului care zăcea în mizerie, pe paiele care
duhneau.
— Locul ăsta ne va ucide, rosti el.
Pelitas încuviință.
— Știm că pe punte sunt doi oameni care păzesc intrarea spre temnița noastră. Ar trebui să-i
doborâm. Acum, că ne aflăm într-un port, ar merita să încercăm?
— Poate, spuse Iulius, dar sunt vigilenți. Chiar dacă am reuși să desprindem balamalele ușii,
chepengul de pe punte este zăvorât pe exterior ori de câte ori cineva vine aici, chiar și Cabera. Nu-mi
dau seama cum l-am putea forța suficient de rapid pentru a nu ne pomeni cu o mulțime care să ne
aștepte la ieșire.
— Am putea să ne folosim de capul lui Suetonius, zise Pelitas. Câteva lovituri zdravene și ori el, ori
chepengul va ceda. În oricare din cazuri, nu avem decât de câștigat.
Iulius chicoti împreună cu el.
În noaptea următoare, unul dintre bolnavi muri. Căpitanul îi permise lui Cabera să scoată trupul și
să-l arunce peste bord fără vreo ceremonie. Starea de spirit a celor rămași era disperare pură.

• CAPITOLUL OPT

— Sunt înconjurat de femei, zise Tubruk vesel când Aurelia, Cornelia și Clodia intrară în triclinium-ul{12}
tăcut, aducând cu ele viață și energie.
În săptămânile din urmă, după ce Fercus îl trecuse de porțile domeniului și-i pusese biletul de
vânzare în mâinile acum libere, Tubruk aproape că-și regăsise liniștea pe care o pierduse în oraș. Pentru
toți patru, a mânca împreună în fiecare dimineață devenise un fel de ritual, iar Tubruk începuse să
aștepte cu nerăbdare micul dejun. Starea Aureliei era întotdeauna mai bună dimineața și, dacă se
pricepea vreun pic, Tubruk ar fi spus că între ea, Cornelia și Clodia era o prietenie adevărată. Casa
aceea nu mai auzise hohote de râs dinainte de revoltele sclavilor, iar faptul că acum se auzeau îl bine-
dispunea pe Tubruk.
În timp, fața omului se vindecase, deși acum avea încă o cicatrice deasupra ochiului stâng, care să-i
amintească de calvarul acela. Se gândi cât de ușurat fusese când văzuse prima dată legionari îmbrăcați
în negru, uniformă pe care aveau s-o poarte un an încheiat, în semn de doliu pentru moartea
dictatorului. Totuși, pânza neagră nu părea să se potrivească dispoziției Romei. Fercus îi spusese că se
simțea un suflu nou în senat, cu Cinna și Pompei care se străduiau să restabilească vechea republică și
să trimită înapoi în morminte nălucile regilor pe care Sulla le făcuse să umble pe străzi.
Administratorul domeniului nu mai mergea decât arareori în oraș, iar când se ducea era cu mare
băgare de seamă. Se gândea că erau șanse foarte mari să nu fie niciodată asociat cu otrăvirea
conducătorului Romei, însă era de ajuns o singură acuzație și senatul avea să întoarcă domeniul cu
susul în jos, în căutare de dovezi. Era sigur că, dacă îl găseau pe Fercus și-l torturau, negustorul avea
să-l dea de gol. Omul avea o familie pe care o iubea, iar onoarea și prietenia nu înseamnă nimic în
comparație cu asta. Totuși, făcuseră ceea ce trebuia și învinseseră, chiar dacă Tubruk urma să nu mai
aibă nicio zi de pace deplină câtă vreme prietenii și susținătorii lui Sulla îl mai căutau pe asasin.
La o lună după întoarcerea sa la domeniu, Tubruk îmbrăcase o mantie greoaie și se dusese călare în
oraș, ca să aducă ofrande în templele lui Marte și al Vestei, în semn de mulțumire pentru că-i cruțaseră
viața Corneliei. Și se rugase și pentru sufletele lui Casaverius și al soldatului pe care îl omorâse la
poartă.
Fetița Corneliei ședea în poala mamei sale, iar Clodia se întindea din când în când să gâdile copila sub
braț, ca să o facă să râdă. Chiar și Aurelia zâmbea la auzul chicotelilor copilărești pe care le scotea Iulia.
Tubruk își întindea mierea pe pâine cu un amestec de emoții care se învârtejeau în el. Era bine că
Aurelia își regăsise un pic din fericirea de odinioară. Prea mult timp fusese înconjurată doar de bărbați
mohorâți. Când își ținuse prima dată nepoata în brațe, plânsese fără suspine, doar lacrimi care îi lunecau
de pe față.
Totuși, Tubruk era sigur că Aurelia se stingea, iar gândul acesta îl îndurera. Observă că nu mâncase
împreună cu ceilalți și împinse înspre ea farfuria cu pâine proaspătă, crocantă, iar ochii lor se întâlniră
preț de o clipă. Aurelia rupse o bucățică de pâine și o mestecă încet, în timp ce el o privea. Îi spusese că
mâncarea îi declanșa crizele și că, după ce mânca, îi era rău și voma. N-avea poftă de mâncare și, înainte
ca el să înceapă să o supravegheze, slăbise îngrozitor și aproape că nu mai înghițea nimic.
Dispărea încet, sub ochii lui și, orice i-ar fi spus când erau singuri, Aurelia nu făcea decât să plângă și
să spună că nu e loc în ea pentru mâncare.
Clodia gâdilă copila și fu răsplătită cu o răbufnire de vomă lăptoasă. Toate cele trei femei se ridicară să
o curețe și Tubruk se ridică odată cu ele, simțindu-se exclus, dar fără ca asta să-l supere.
— Aș vrea să fie și tatăl ei aici și să o vadă cum crește, spuse Cornelia, gânditoare.
— Va fi, scumpo, zise Tubruk. Trebuie să-i țină în viață pe cei pentru care se cer răscumpărări, altfel
negoțul acesta ar înceta. Pentru ei nu e decât o afacere. Iulius va veni acasă și, acum că Sulla e mort,
poate s-o ia de la capăt.
Vorbele lui părură să-i dea Corneliei mai multă speranță decât simțea el însuși. Orice s-ar fi întâmplat,
Tubruk știa că, și dacă Iulius reușea să se întoarcă, n-avea să mai fie niciodată la fel după experiențele
prin care trecuse. Tânărul care se îmbarcase ca să scape de Sulla murise. Rămânea de văzut cine urma
să se întoarcă în locul lui. Viața avea să fie mai grea pentru ei toți după ce fuseseră obligați să plătească
o recompensă atât de mare. Tubruk trebuise să vândă o parte din pământ rudelor lui Suetonius, care se
târguiseră cumplit, știind bine care le era nevoia pentru că și ei primiseră o cerere de răscumpărare.
Tubruk suspină. Cel puțin, Iulius avea o fiică și o soție care să-l iubească, ceea ce era mai mult decât se
putea spune despre el însuși.
Aruncă o privire înspre Clodia și descoperi că și ea îl privea cu o expresie care-i trimise tot sângele în
obraji, de parcă ar fi fost un băiețandru. Clodia îi făcu cu ochiul, după care se întoarse s-o ajute pe
Cornelia, iar el se simți foarte stânjenit. Știa că ar fi trebuit să meargă la muncitorii care așteptau porunci,
dar rămase la locul lui și mai luă o felie de pâine pe care o mâncă încet, sperând ca ea să se mai uite o
dată la el.
Aurelia se clătină ușor pe picioare. Tubruk se repezi spre ea și o prinse de umăr. Era incredibil de
palidă, iar pielea îi părea ca de ceară. Simți osul descărnat de sub stola {13} și durerea care nu îl părăsea
niciodată se înteți.
— Ar trebui să te odihnești, îi spuse încet. Îți mai aduc ceva de mâncare mai târziu.
Aurelia nu răspunse, iar în ochi avea expresia aceea pierdută. Cu picioarele tremurânde și slăbite,
păși alături de el, îndepărtându-se de masă. Tremuratul începuse din nou și, cu fiecare acces, era tot
mai slăbită.
Cornelia și Clodia rămaseră singure cu copilul care trăgea de rochia mamei în căutarea unui sfârc.
— E un om bun, zise Clodia privind ușa pe care ieșiseră cei doi.
— Păcat că e prea bătrân să se mai însoare, răspunse stângaci Cornelia.
Clodia strânse din buze.
 — Bătrân? E încă viguros acolo unde contează, răspunse cu vocea tăioasă.
Apoi, văzu ochii strălucitori ai Corneliei și roși.
— Vezi prea multe, fată! Lasă copila să mănânce.
— Mereu îi e foame, spuse Cornelia, strâmbându-se când fetița se agăță de ea, cu fața îngropată în
sânul mamei.
— Asta te face să-i iubești mai mult, zise Clodia pe un ton care o făcu pe Cornelia să-și ridice privirea
și să vadă lacrimile din ochii celeilalte.
•
În întunericul răcoros al camerei de dormit, Tubruk o ținu strâns pe Aurelia până când criza trecu.
Pielea ei ardea, iar bărbatul dădu din cap când observă iarăși cât de slabă era. În cele din urmă, Aurelia
îl recunoscu, iar el o împinse ușor pe pernele moi. Prima dată, o ținuse în brațe în noaptea în care
fuseseră funeraliile soțului ei. Devenise un fel de ritual al lor. Știa că puterea lui o mai liniștea și avea și
mai puține vânătăi de când el îi ținea strâns membrele care zvâcneau. Își dădu seama că respira greu și
se miră, ca și alte dăți, cum era posibil să existe asemenea forță într-un trup atât de veștejit.
— Mulțumesc, șopti ea cu ochii întredeschiși.
— N-ai pentru ce. Îți aduc o băutură rece și te las să te odihnești.
— Nu vreau să pleci, Tubruk, rosti ea.
— Nu ți-am zis că voi avea grijă de tine? Voi fi aici cât timp vei avea nevoie de mine, răspunse el,
forțându-se să vorbească pe un ton vesel.
Aurelia deschise ochii de tot și își întoarse capul înspre el.
— Iulius a spus că o să stea cu mine, dar a plecat. Acum, și fiul meu a plecat.
— Scumpa mea, câteodată zeii își bat joc de făgăduielile noastre, dar soțul tău a fost om bun. Și, dacă
îl cunosc cât de cât, fiul tău se va întoarce teafăr.
Femeia închise din nou ochii și Tubruk așteptă să adoarmă înainte să se furișeze afară din cameră.
•
Furtunile loveau coasta, iar trirema trasă la țărm se clătina greoaie, în ciuda adăpostului oferit de
micuțul golf african, departe de ținuturile romane. Câțiva dintre ofițeri se strâmbau, venindu-le să
vomite, deși n-aveau ce să verse. Cei care aveau în burți apa din rația zgârcită se străduiau să nu piardă
niciun strop, apăsându-și strâns mâinile pe gură. Nu primeau niciodată apă îndeajuns și, în căldura
aceea apăsătoare, trupurile lor tânjeau după umezeală de orice fel. Cei mai mulți dintre ei își făceau
mâinile căuș când urinau și înghițeau repede lichidul cald înainte să se piardă.
Legănatul vasului nu îl afecta pe Iulius, care se bucura de starea de rău a lui Suetonius. Acesta zăcea
întins pe o parte, cu ochii închiși și gemea încet, ținându-și mâinile apăsate pe burtă.
În ciuda răului de mare, o nouă adiere de optimism se simțea în temnița înghesuită. Căpitanul
trimisese un om să le spună că toate răscumpărările fuseseră plătite și parcurseseră uscat și mări, până
într-un loc secret de întâlnire, de unde un agent al piraților făcuse ultima parte a lungii călătorii și
adusese aurul în acel port îndepărtat. Iulius simțea că era o mică victorie faptul că nu venise însuși
căpitanul sub punte. Spre satisfacția tuturor, nu-l mai văzuseră de luni întregi, din ziua aceea când
încercase să-și bată joc de ei. Dacă ar fi venit, ar fi fost surprins de ce-ar fi văzut. Prizonierii
supraviețuiseră celor mai rele momente ale captivității și deveneau tot mai puternici.
Grupul disperat din primele luni aștepta acum cu răbdare să fie eliberat. Încă doi oameni muriseră de
febră, iar înghesuiala copleșitoare se mai aerisise un pic. Apoi, voința de a trăi i-o datorau în parte lui
Cabera, care reușise în cele din urmă să obțină rații ceva mai bune pentru ostatici. Fusese un joc
periculos, dar bătrânul înțelesese că abia o jumătate din ei aveau să mai apuce ziua libertății dacă
oamenii nu erau mai bine hrăniți și îngrijiți, așa că se așezase pe punte și refuzase să mai trateze vreun
pirat dacă nu i se dădea și lui ceva în schimb. În acele zile, căpitanul suferea de o erupție violentă cu
care se alesese din port, așa că nu se împotrivise prea mult înainte să accepte. Odată cu mâncarea a
venit și speranța, iar oamenii începură să spere că ar mai putea vedea Roma și gusta libertatea. Gingiile
umflate și sângerânde începuseră să se vindece, iar Cabera obținuse permisiunea de a le da o cană cu
untură albă cu care să-și dea pe răni.
Și Iulius jucase un rol. Când îi îndepărtaseră atela, se îngrozise să vadă că toți mușchii dispăruseră și
se apucase imediat de exercițiile pe care le recomandase Cabera. Fusese îngrozitor în spațiul acela atât
de strâmt, dar Iulius împărțise ofițerii în două grupuri de patru și cinci oameni. Unul din grupuri se
înghesuia cât mai mult posibil, lăsându-le celorlalți o oră să se lupte și să-și ridice tovarășii ca pe niște
greutăți și să-și refacă astfel mușchii atrofiați. Apoi, făceau schimb și celălalt grup începea să lucreze și să
transpire. Găleata cu scârnă fusese dărâmată de nenumărate ori, dar oamenii prindeau puteri și
niciunul nu mai murise de febră.
Durerile de cap erau mai rare, dar cele mai rele îl făceau aproape incapabil să vorbească. Ceilalți
învățaseră să-l lase în pace când se albea la față și închidea ochii. Ultima criză se petrecuse cu două luni
în urmă, iar Cabera spusese că era foarte posibil să nu fie ultima. Se ruga să fie așa. Gândul la boala
mamei lui îl făcea să se teamă îngrozitor de slăbiciunea aceea care îl arunca pe jos și îi cufunda mintea
în întuneric.
Când primiră vestea că vasul se pregătea să ridice pânzele și să se îndrepte spre o zonă retrasă a
coastei, unde aveau să fie debarcați, ofițerii de pe Accipiter fură în culmea fericirii și, de încântare, Pelitas
chiar îl bătuse pe umăr pe Suetonius. Erau bărboși și arătau ca niște sălbatici, dar își povesteau deja
fanteziile cu terme și masaj cu ulei.
Ce ciudat era cum se schimbau lucrurile! Iulius visase cândva să ajungă general, ca Marius, dar
acum i se părea că să fii curat e o plăcere incomparabilă. Dar dorința lui de a-i distruge pe pirați nu se
schimbase. Unii dintre ofițeri vorbeau despre întoarcerea la Roma, dar el știa că nu poate reveni câtă
vreme averea familiei lui plutea pe mări în cala unui vas-pirat. Furia îl împingea să înfrunte durerea și
slăbiciunea pe care i le provocau exercițiile grele și se forțase să facă tot mai multe în fiecare zi, știind că
trebuia să fie puternic dacă voia ca promisiunea pe care i-o făcuse căpitanului să nu fie vorbă-n vânt.
Tangajul triremei se schimbă ușor, iar romanii ovaționară încet când simțiră mișcările mai stabile ale
vasului și auziră toba care bătea pentru vâslași, în timp ce vasul ieșea în larg.
— Mergem acasă, zise Prax visător, cu vocea schimbată.
Cuvântul avea o putere ciudată și unul dintre oameni începu să suspine. Ceilalți își feriră privirile
jenați, deși văzuseră și altele mai rele în lunile pe care le petrecuseră împreună. Multe lucruri se
schimbaseră între ei în răstimpul acela și Gaditicus se întreba uneori dacă ar mai putea să lucreze
împreună, ca echipaj, dacă Accipiter ar fi apărut întreg și gata de drum în fața lor. Păstraseră o urmă de
disciplină câtă vreme Gaditicus și Prax aplanaseră disputele și opriseră încăierările, dar conștiința de
rang se erodase încet. Oamenii se judecau după alte reguli și își descopereau noi puteri și slăbiciuni.
Pelitas și Prax deveniseră buni prieteni, fiecare găsind la celălalt aceeași perspectivă flegmatică asupra
vieții, în ciuda diferenței de vârstă. În timpul petrecut în temniță, Prax scăpase de pântecul umflat, pe
care îl înlocuise cu mușchi tari după săptămânile în care lucrase alături de ceilalți, antrenându-se zilnic.
Iulius presupunea că avea să fie foarte încântat de noile lui forțe, de îndată ce avea să fie curat și
bărbierit. Zâmbi la gândul acela în timp ce-și scărpina o ciupitură la subraț.
Gaditicus era unul dintre cei care suferiseră în apele agitate ale portului, dar acum, că nava spinteca
valurile, în loc să se legene în ele, culoarea începuse să-i revină în obraji. Iulius ajunsese să îl placă și să
îl respecte, lucruri pe care nu le simțise în zilele de supunere necondiționată în fața rangului superior.
Gaditicus reușise să țină grupul laolaltă și părea că apreciază ceea ce Iulius și Cabera făcuseră pentru ei.
Lui Suetonius nu-i mersese prea bine în captivitate. Văzuse legăturile care se formau între Pelitas,
Prax, Iulius și Gaditicus și îi displăcea profund faptul că Iulius fusese inclus în grup. Un timp, se purtase
prietenos cu ceilalți patru ofițeri și astfel se formaseră două tabere pe care Iulius le pusese să concureze
una împotriva celeilalte în timpul antrenamentului zilnic. Până când unul dintre ofițeri îl plesnise pe
Suetonius, care i se plângea în șoaptă.
Nu mult după aceea, Cabera reușise să le aducă prima mâncare mai acătării pe care o văzuseră de la
începutul calvarului și toți îl aplaudaseră. Cum era de așteptat, bătrânul îi dăduse lui Iulius fructele să
le împartă. Suetonius abia aștepta eliberarea și momentul în care ordinea avea să fie restabilită. Abia
aștepta clipa în care Iulius își va aduce aminte că era doar un ofițer inferior.
La două săptămâni după plecarea din port, fuseseră scoși pe întuneric din celulă și lăsați pe un țărm
străin, fără arme sau provizii. Căpitanul le făcuse o plecăciune înainte să fie suiți în bărcuța cu vâsle
care urma să-i ducă pe plaja unde se auzeau valurile spărgându-se.
— Rămas-bun, romani! Am să mă gândesc la voi când vă voi cheltui banii, strigase râzând.
Nimeni nu răspunsese, deși Iulius îl privea insistent, de parcă ar fi încercat să-i memoreze fiecare
trăsătură a feței. Era furios că lui Cabera nu i se dăduse voie să plece odată cu ei, deși știuse că era
posibil să-l rețină pe vas. Încă un motiv să-l găsească pe căpitan și să-i frângă beregata.
După ce ajunseră pe plajă, marinarii le tăiaseră legăturile și-apoi se îndepărtaseră prudenți cu
spatele, având pumnalele pregătite.
— Acum, să nu faceți vreo prostie! îi avertiză unul dintre ei. O să reușiți cumva să ajungeți acasă.
Apoi, urcaseră în barcă și vâsliseră din răsputeri înspre vasul care se contura pe fundalul mării
luminate de lună.
Pelitas se aplecase și luase o mână de nisip moale, pe care îl frecase între degete.
— Nu știu ce faceți voi, băieți, dar eu mă duc să înot, zise, smulgându-și în grabă hainele împuțite.
O clipă după aceea, singurul care mai stătea pe mal era Suetonius. Puțin mai târziu, ofițerii care
strigau și râdeau veniseră și-l târâseră în apă, cu haine cu tot.
•
Brutus își folosea pumnalul ca să jupoaie iepurii pe care îi cumpărase de la un țăran. Scotea
măruntaiele și le arunca într-o grămadă scârboasă. Renius găsise niște ceapă sălbatică. Mai aveau pâine
cu coajă groasă și o jumătate de burduf cu vin, un ospăț potrivit pentru ultima noapte pe care aveau s-o
petreacă sub cerul liber. Roma era la mai puțin de o zi depărtare și, după ce vânduseră caii, erau în
câștig.
Renius trânti câteva bucăți de lemn uscat lângă foc, după care se întinse cât putu de aproape,
bucurându-se de căldură.
— Dă-mi burduful, băiete, zise cu voce molatică.
Brutus scoase dopul și-i întinse burduful, privind cum Renius îl duce la gură și bea cu poftă.
— În locul tău, aș lua-o mai încet, rosti Brutus. Nu prea ții la băutură și nu vreau să ne luăm la ceartă
sau să te-apuci de bocit, sau mai știu eu ce.
Renius îl ignoră, trăgând adânc aer în piept când coborî burduful.
— E bine să te-ntorci acasă, spuse.
Brutus umplu ochi ulcica mică pe care o aveau, apoi se întinse și el de cealaltă parte a focului.
— Da, este. Nu-mi dădusem seama ce mult mi-a lipsit până când omul de cart a zărit țărmul. Atunci,
mi-am amintit de toate.
Amestecă în tocană cu pumnalul, dând din cap pierdut în gânduri. Renius își sprijini capul în palmă.
— Nu mai ești de mult băiatul pe care l-am antrenat. Nu cred că ți-am spus vreodată cât de mândru
am fost când ai intrat în Pumnul de Bronz.
— Dar ai zis oricui altcuiva, așa că, până la urmă, am aflat și eu, răspunse Brutus zâmbind.
— Și-acum o să fii omul lui Iulius? spuse Renius, privind tocana care fierbea.
— De ce nu? Avem același drum, îți amintești? Cabera a spus asta.
— Așa mi-a zis și mie, murmură Renius, încercând cu degetul fiertura. Deși era clar clocotită, nu păru
să-și dea seama că e atât de fierbinte.
— Credeam că de asta te-ai întors cu mine. Puteai să rămâi cu Pumnul dacă voiai.
Renius ridică din umeri.
— Doream să fiu iarăși în mijlocul lucrurilor.
Brutus rânji către matahala de om.
— Știu. Acum, că Sulla a murit, e vremea noastră.

• CAPITOLUL NOUĂ

— Habar n-am despre ce vorbești, zise Fercus, smucind de frânghiile ce îl legau de scaun, dar care nu
cedară.
— Ba eu cred că știi exact despre ce vorbesc, zise Antonidus, aplecându-se foarte aproape, astfel încât
fețele celor doi aproape se atinseră. Am un dar aparte să recunosc minciunile.
Adulmecă brusc și Fercus își aminti că i se spunea „câinele lui Sulla”.
— Tu duhnești a minciuni, spuse Antonidus cu o grimasă de dispreț. Știu că ești implicat, așa că mai
bine vorbește, ca să nu trebuiască să chem torționarii. De-aici, n-ai cum să scapi, negustorule! N-a văzut
nimeni când ai fost arestat și nu va ști nimeni de convorbirea noastră. Spune-mi doar cine a ordonat
asasinatul și unde este ucigașul și vei pleca teafăr.
— Vreau să am parte de un proces. Voi găsi pe cineva să mă reprezinte și voi dovedi ca sunt
nevinovat.
— Oh, nu-i așa că ți-ar plăcea? Să irosim zile întregi sporovăind în timp ce senatul încearcă să
demonstreze că n-are decât o lege pentru toți. În camera asta nu există lege. În camera asta, încă ne
amintim de Sulla.
— Nu știu nimic! strigă Fercus și, spre ușurarea lui, Antonidus se trase puțin înapoi.
Generalul dădu din cap a părere de rău.
— Știm că asasinul își spunea Dalcius. Știm că a fost cumpărat cu trei săptămâni înainte, ca să
muncească la bucătărie. Sigur, înregistrarea vânzării a dispărut, dar au fost martori. Chiar credeai că n-o
să-l remarce nimeni pe agentul lui Sulla la piața de sclavi? Numele tău, Fercus, a fost pomenit de
nenumărate ori.
Fercus păli. Știa că n-aveau să-l lase în viață. N-avea să-și mai vadă fetele vreodată. Bine măcar că nu
erau în oraș. Își trimisese și soția de-acasă, când soldații veniseră să ceară registrele de la piața de sclavi,
înțelegând încă de atunci ce-avea să se-ntâmple. Și știuse că nu putea fugi și el dacă voia ca ele să scape
de lupii pe care prietenii lui Sulla aveau să-i pună pe urmele lui.
Știuse de la început că existau unele riscuri, dar, după ce arsese documentele de vânzare, crezuse că
nu mai aveau cum să îl bănuiască tocmai pe el dintre atâtea mii de oameni. Ochii i se umplură de
lacrimi.
— Te copleșește vina? Sau îți pare rău c-ai fost descoperit? întrebă Antonidus pe un ton aspru.
Fercus nu răspunse și își pironi privirea în pământ. Nu credea că poate să reziste la tortură.
 Bărbații care intrară la porunca lui Antonidus erau soldați bătrâni, calmi și netulburați de ce li se
cerea să facă.
— Vreau să scoateți nume de la el, le spuse Antonidus.
Se întoarse spre Fercus și îi ridică bărbia până când ochii li se întâlniră din nou.
— Odată ce oamenii ăștia încep, va fi foarte greu să-i mai opresc. Le plac lucrurile astea. E ceva ce-ai
vrea să spui înainte să înceapă?
— Republica merită o viață, spuse Fercus cu ochi strălucitori.
— Republica a murit, dar chiar îmi place să întâlnesc oameni cu principii. Hai să vedem cât te ține.
Fercus încercă să se tragă înapoi când primele așchii de metal îi erau împunse în piele. O vreme,
Antonidus privi fascinat, apoi se făcu tot mai palid, strâmbându-se la auzul sunetelor înfundate,
sufocate pe care Fercus le scoase când cei doi indivizi se aplecară asupra lui. Generalul le făcu semn să
continue, apoi plecă, dintr-odată grăbit să iasă în aerul rece al nopții.
•
Era mai rău decât orice suferise Fercus vreodată, o agonie de umilință și teroare. Își întoarse capul
spre unul din cei doi, iar buzele i se strâmbară ca pentru a vorbi, deși ochii lui încețoșați nu mai vedeau
decât forme vagi de durere și lumină.
— Dacă iubiți Roma, lăsați-mă să mor. Lăsați-mă să mor repede.
Cei doi oameni se opriră cât să schimbe o privire, apoi continuară.
•
Iulius ședea tremurând lângă ceilalți, în nisip, când zorii veniră, în sfârșit, să-i încălzească. Își
înmuiaseră hainele în mare, înlăturând ce era mai rău din lunile întregi de întunecime fetidă, dar
trebuiau să le usuce pe trupuri.
Soarele se înălță repede și romanii fură martorii tăcuți ai primul răsărit glorios pe care îl văzuseră de
când stăteau liberi pe punțile lui Accipiter. Odată cu lumina, văzură că plaja era o fâșie îngustă de nisip
care tivea coasta necunoscută. Cât vedeai cu ochii, frunzișul des se îngrămădea până la marginea plajei,
cu excepția unei cărări largi, la vreun kilometru distanță, pe care o găsise Prax când cercetau zona. N-
aveau nici cea mai vagă idee unde îi lăsase căpitanul, tot ce puteau să ghicească era că exista un sat
prin apropiere. Dacă pirații voiau ca răscumpărările să fie o sursă sigură de fonduri, era important ca
prizonierii să poată ajunge înapoi în civilizație, așa că era improbabil ca țărmul acela să fie nelocuit. Prax
era sigur că se aflau pe coasta de nord a Africii. Spunea că recunoaște unii dintre copaci și, ce-i drept,
păsările nu erau la fel ca acelea de acasă.
— Am putea fi aproape de o așezare romană, le spusese Gaditicus. Sunt cu sutele de-a lungul coastei
și nu se poate să fim primii prizonieri pe care îi debarcă aici. Probabil că vom reuși să ne îmbarcăm pe un
vas comercial și să ajungem la Roma până la sfârșitul verii.
— Eu nu mă întorc, spusese Iulius, încet. Nu așa, zdrențăros și fără niciun ban. Ce i-am zis
căpitanului… vorbeam serios.
— N-ai încotro. Chiar dacă ai avea o navă și-un echipaj, tot ți-ar trebui luni întregi să-i găsești pe pirații
aceia dintre atâția alții.
— Am auzit că unul dintre paznici îi spunea căpitanului Celsus. E un început, chiar dacă nu e numele
lui adevărat. Îi cunoaștem vasul și cineva trebuie să îl știe pe el.
Gaditicus ridică din sprâncene.
— Uite ce e, Iulius, și mie mi-ar plăcea să mai dau o dată ochii cu nemernicul ăla, la fel de mult ca și
ție. Dar, pur și simplu, nu se poate. Nu m-a deranjat că l-ai asmuțit pe dobitoc, dar adevărul este că n-
avem nici măcar o sabie și n-avem o lețcaie.
Iulius rămase pe loc și îl fixă pe centurion.
— Atunci, vom începe prin a face rost de asta. Apoi, vom face rost de un echipaj, după aceea de o
navă cu care să-l vânăm. Vom lua lucrurile pe rând.
Gaditicus îi întoarse privirea, simțind intensitatea din spatele ei.
— Noi? întrebă ușor.
— Aș face-o și singur dacă altfel nu se poate, dar ar dura mai mult. Dar, dacă rămânem împreună, am
câteva idei despre cum putem să ne luăm banii înapoi și să ne întoarcem acasă cu onoare. Eu nu vreau
să mă-ntorc cu coada-ntre picioare.
— Nici mie nu-mi surâde gândul ăsta. Aurul pe care l-au trimis ai mei probabil că i-a sărăcit. Ei ar fi
fericiți să mă vadă teafăr, dar eu ar trebui să văd în fiecare zi cum s-au schimbat viețile lor. Dacă nu
visezi cu ochii deschiși, am să ascult ideile alea ale tale. Nu pierdem nimic dacă discutăm.
Iulius întinse mâna și apucă umărul omului mai în vârstă, înainte să se întoarcă spre ceilalți.
— Dar voi? Vreți să vă întoarceți ca niște câini bătuți sau mai așteptăm câteva luni și-ncercăm să
recuperăm ce-am pierdut?
— Aurul nostru nu e tot ce au la bord, zise Pelitas tărăgănat. N-au unde să-l lase în siguranță, așa că,
probabil, și argintul legiunii va fi la ei.
— Care aparține legiunii, izbucni Gaditicus cu ceva din vechea lui autoritate. Nu, băieți, eu nu sunt
hoț. Argintul legiunii e însemnat cu pecetea Romei. Tot ce găsim se duce la oamenii care și-au câștigat
solda.
Ceilalți dădură din cap, știind că vorbele centurionului erau drepte.
Neîncrezător, Suetonius începu brusc:
— Vorbiți de parcă aurul ar fi chiar aici, în fața noastă, nu undeva departe, pe un vas pe care n-o să-l
mai vedem vreodată, cât timp suntem te miri unde și flămânzi.
— Ai dreptate, zise Iulius. Am face mai bine să o luăm pe cărarea asta. E prea largă ca să fie doar
pentru animale, așa că ar trebui să fie un sat pe-aici. Vom mai vorbi când o să ne simțim iarăși ca niște
romani, cu mâncare bună în burtă și fără bărbile astea împuțite.
Grupul se ridică și plecă împreună cu el înspre spărtura din frunziș, iar Suetonius rămase singur pe
plajă, cu gura căscată. După câteva clipe, o închise și o luă la fugă după ceilalți.
•
Cei doi torționari tăcură în timp ce Antonidus se uita la epava a ceea ce fusese Fercus. Generalul se
strâmbă de milă la vederea trupului diform, bucurându-se totuși că putuse să tragă un pui de somn cât
se petrecuse totul.
— N-a zis nimic? întrebă Antonidus, dând uimit din cap. Pe capul lui Jupiter, uite ce i-ați făcut! Cum
poate un om să reziste la așa ceva?
— Poate că nu știa nimic, zise unul din bărbații sumbri.
Antonidus cântări un timp răspunsul.
— Poate. Aș vrea să fi putut să-i aducem fetele, ca să fiu sigur.
Părea fascinat de răni și examina cadavrul îndeaproape, observând fiecare tăietură și arsură. Fluieră
ușor printre dinți.
— Greu de crezut. N-aș fi bănuit c-avea atâta curaj în el. N-a încercat nici să dea nume false?
— Nimic, domnule general. N-a rostit nicio vorbă.
Cei doi oameni schimbară o privire ascunsă în spatele generalului care tocmai se apleca peste leșul
legat. Există un moment extrem de scurt de comunicare înainte ca torționarii să-și reia expresiile
indescifrabile.
•
Cu un zâmbet strălucitor, Varro Aemilanus îi primi în casă pe ofițerii zdrențăroși. Chiar dacă se
retrăsese din viața de legionar de mai bine de cincisprezece ani, era întotdeauna o plăcere să-i vadă pe
tinerii pe care pirații îi debarcau pe bucățica lui de țărm. Îi aminteau de lumea din afara satului,
îndeajuns de îndepărtată încât să nu-i tulbure viața liniștită.
— Luați loc, domnilor, spuse, arătând sofalele roase.
Fuseseră excelente cândva, dar, în timp, strălucirea materialului dispăruse, observă el cu regret. Nu
că le-ar fi păsat soldaților ăstora, își spuse în timp ce nou-veniții se așezau pe locurile pe care le indicase.
Numai doi rămaseră în picioare și știu că aceia trebuiau să fie conducătorii. Asemenea trucuri îi făceau
plăcere.
— După cum arătați, aș zice că ați fost răpiți de pirații care infestează țărmurile acestea, spuse el cu
vocea plină de simpatie.
Se-ntrebă ce-ar spune soldații dacă ar ști că piratul Celsus venea destul de des prin sat, ca să stea de
vorbă cu vechiul lui prieten și să-i spună noutățile și bârfele de prin orașe.
— Totuși, așezarea aceasta e neatinsă, spuse cel mai tânăr dintre cei doi.
Varro se uită atent la el, remarcând intensitatea privirii albastre. Într-unul din ochi era o pată mare,
întunecată la mijloc, care părea că îi contrazice dispoziția jovială și se uită la omul adevărat din spatele
ei. În ciuda bărbilor, toți stăteau mai drepți și păreau mai puternici decât grupurile mizerabile pe care
Celsus le posta prin preajmă, o dată la doi ani. Își puse în vedere să fie atent, nefiind sigur care este
situația reală. Bine măcar că fiii lui erau afară, înarmați până-n dinți și gata să răspundă la chemarea lui.
Trebuia să fie atent.
— Cei răscumpărați sunt lăsați de-a lungul țărmului. Sunt sigur că piraților le convine ca prizonierii să
se întoarcă în lumea civilizată, altfel răscumpărările ar înceta. Și ce-ai vrea să facem? Pe-aici nu sunt
decât țărani. Roma ne-a dat pământurile ca să trăim în pace după lăsarea la vatră, nu ca să ne batem cu
pirații. Cred că asta e treaba galerelor.
Spusese ultimele cuvinte cu o sclipire în ochi, așteptându-se ca tânărul să zâmbească sau să pară
jenat de eșecul suferit. Dar privirea fixă nu-l slăbi și Varro constată că buna dispoziție i se evaporase.
— Așezarea e prea mică și n-avem baie publică, dar sunt câteva case care vă vor primi și vă vor
împrumuta briciuri.
— Dar niște haine? întrebă cel mai bătrân din cei doi.
 Varro își dădu seama că nu le cunoștea numele și clipi. Nu așa se desfășurau de obicei conversațiile
acestea. Membrii ultimului grup efectiv plânseseră de bucurie că dăduseră peste un roman în ținuturile
acelea străine și că ședeau pe sofale într-o casă de piatră construită cum trebuie.
— Tu ești ofițerul? întrebă Varro, aruncând o privire spre omul mai tânăr.
— Am fost căpitanul galerei Accipiter, dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Gaditicus.
— Mă tem că nu avem veșminte pentru voi… începu Varro.
Bărbatul mai tânăr se repezi la el și-l apucă de gât, ridicându-l din scaun. Începu să se sufoce de
groază când fu târât peste masă și strivit pe ea. Se uita în ochii aceia albaștri, care păreau să îi cunoască
toate secretele.
— Trăiești într-o casă foarte frumoasă, pentru un țăran, șuieră vocea. Credeai că n-o să băgăm de
seamă? Ce grad ai avut? Sub comanda cui ai fost?
Strânsoarea slăbi puțin, ca să poată vorbi, și lui Varro îi trecu prin minte să-și strige oamenii, dar nu
îndrăzni câtă vreme mâna omului era încă la gâtul lui.
— Am fost centurion, sub comanda lui Marius, spuse răgușit. Cum îndrăznești…
Degetele se strânseră din nou, sugrumându-i vocea. Abia mai putea să respire.
— Familie bogată, nu-i așa? Afară sunt doi inși care se ascund. Cine sunt?
— Fiii mei…
— Cheamă-i înăuntru. Vor trăi, dar nu vreau să fim prinși într-o ambuscadă când plecăm de-aici.
Dacă încerci să-i previi, te omor înainte s-ajungă la tine. Ai cuvântul meu!
Varro îl credea, așa că își chemă băieții îndată ce putu să respire. Privi îngrozit cum străinii se duseră
iute la ușă, apucându-i pe cei doi de cum intrară și luându-le armele. Încercară să țipe, dar un potop de
lovituri îi doborâră.
— Te-nșeli în privința noastră. Ducem vieți pașnice aici, zise Varro cu vocea strivită.
— Ai fii. De ce nu s-au întors la Roma să intre în armată ca tatăl lor? Ce-ar putea să-i țină aici, dacă nu
o alianță cu Celsus și alții ca el?
Tânărul ofițer se întoarse spre soldații care îi țineau pe fiii lui Varro.
— Duceți-i afară și tăiați-le gâtul, zise.
— Nu! Ce vrei de la mine? rosti Varro, repede.
Ochii albaștri se adânciră din nou într-ai lui.
— Vreau săbii și tot aurul pe care îl primiți de la pirați ca să fiți ospitalieri cu ei. Vreau haine pentru
oamenii mei și armuri, dacă aveți.
Varro încercă să dea din cap în timp ce tânărul încă îl strângea de gât.
— Vă dau tot, deși nu prea sunt bani, zise jalnic.
Strânsoarea se făcu mai puternică preț de o clipă.
— Nu face pe prostul cu mine, spuse tânărul.
— Cine ești? se smiorcăi Varro.
— Sunt nepotul celui pe care ai jurat să-l slujești până la moarte. Numele meu este Iulius Cezar, rosti
încet.
Iulius îl lăsă pe Varro să se ridice, păstrându-și expresia austeră și rece, chiar dacă, pe dinăuntru,
clocotea de bucurie. Oare cât trecuse de când Marius îi spusese că soldații trebuie să-și urmeze
instinctele uneori? Din prima clipă în care intrase în satul liniștit și observase drumul bine întreținut și
casele frumoase, știuse că ticălosul de Celsus n-ar fi lăsat locul neatins fără vreun motiv anume. Se
întrebă dacă toate satele de pe coastă arătau așa și simți o undă de vinovăție pentru o clipă. Orașul lăsa
legionarii la vatră pe țărmurile acestea îndepărtate, le dădea pământ și se aștepta să-și poarte singuri de
grijă și să păstreze pacea prin simpla lor prezență. Cum puteau să trăiască dacă nu se înțelegeau cu
pirații? Poate că unii luptaseră la început, dar fuseseră uciși, iar cei rămași n-aveau încotro.
Se uită înspre fiii lui Varro și oftă. Tocmai legionarii lăsați la vatră aveau copii care nu văzuseră
niciodată Roma și care îngroșau echipajele navelor-pirat când acestea veneau. Observă pielea închisă la
culoare a celor doi și trăsăturile lor care erau un amestec de Africa și Roma. Oare câți ca ei erau, tineri
care nu știau nimic despre jurămintele de credință ale părinților lor? N-ar putea să facă pe fermierii când
e o lume întreagă de văzut, tot așa cum n-ar putea nici el.
Varro își freca gâtul, uitându-se la Iulius și încercând să-i ghicească gândurile. Îl cuprinse disperarea
când văzu ochii aceia ciudați oprindu-se asupra băieților lui dragi. Se temea pentru ei. Și acum mai
simțea furia tânărului ofițer.
— N-am avut de ales, zise. Celsus ne-ar fi omorât pe toți.
— Ar fi trebuit să trimiteți soli la Roma și să spuneți despre pirați, răspunse Iulius absent, cu gândurile
aiurea.
Pe Varro aproape că îl pufni râsul.
— Chiar crezi că republicii îi pasă de ce se întâmplă cu noi? Senatorii ne fac să credem în visurile lor
cât timp suntem îndeajuns de tineri și de puternici încât să luptăm pentru ei. Când toate astea trec, uită
cine suntem și încep să convingă altă generație de proști și devin tot mai grași și mai bogați de pe urma
pământurilor pe care noi le cucerim pentru ei. Suntem pe cont propriu și am făcut ce trebuia să fac.
Exista un oarecare adevăr în mânia lui și Iulius îl privi, observând ținuta mai dreaptă.
— Corupția poate fi eliminată, zise. Dar câtă vreme Sulla are puterea, senatul moare.
Varro dădu ușor din cap.
— Băiete, republica era pe moarte mult înainte să vină Sulla la putere, dar ești prea tânăr ca să
înțelegi asta.
Varro se prăbuși înapoi pe scaun, frecându-și gâtul în continuare. Când își luă ochii de la el, Iulius
descoperi că toți ofițerii de pe Accipiter îl priveau și așteptau răbdători.
— Ei bine, Iulius? rosti Pelitas încetișor. Ce facem acum?
— Luăm ce ne trebuie și trecem la satul următor, apoi la următorul și tot așa. Oamenii ăștia ne sunt
datori pentru că lasă pirații să huzurească în mijlocul lor. Nu mă îndoiesc că mai sunt mulți ca ăsta, zise
el, arătându-l pe Varro.
— Crezi că poți să tot faci așa ceva? întrebă Suetonius, îngrozit de ce se întâmpla.
— Desigur. Data viitoare vom avea săbii și vom fi îmbrăcați cum se cuvine. Va fi mult mai ușor.

• CAPITOLUL ZECE

Tubruk roti lin toporul și îl împlântă în crestătura din stejarul uscat. O așchie de lemn sănătos sări
sub lovitură, dar crengile uscate arătau că era vremea ca bătrânul copac să fie tăiat. Nu mai avea mult
până la inima copacului și era sigur că miezul era putred. Muncea de mai bine de o oră și sudoarea îi
lipea de trup îmbrăcămintea de in. Își scosese tunica după ce se înfierbântase și nu-i simțea lipsa, în
ciuda adierii de vânt din pădure. Transpirația care se usca îl răcorea și se simțea liniștit. Era greu să nu
se gândească la problemele pe care le presupunea administrarea domeniului după ce trebuiseră să
plătească răscumpărarea, dar dăduse gândurile acelea la o parte și se concentra numai asupra mânuirii
tăișului greu, de fier.
Se opri, respirând greu, și își odihni mâinile pe mânerul lung al toporului. Fusese o vreme când putea
să-nvârtă un topor cât era ziua de lungă, dar acum până și părul de pe piept era cenușiu iernatic. Poate
că era nechibzuit să muncească așa, dar bătrânețea venea mai repede la cei care stăteau degeaba s-o
aștepte și măcar așa își păstra abdomenul plat.
— Obișnuiam să mă cațăr în copacul ăla, se auzi o voce din spatele lui.
Tubruk tresări când liniștea pădurii fu spartă și se întoarse cu toporul în mâini.
Brutus era acolo. Ședea pe o buturugă, cu brațele încrucișate și cu rânjetul lui cunoscut, care-i făcea
ochii să strălucească. Tubruk începu să râdă de plăcere când îl văzu și își sprijini toporul de trunchiul
larg al stejarului. Preț de o clipă, nu vorbiră, apoi Tubruk traversă spațiul dintre ei și îl prinse pe Brutus
într-o îmbrățișare strânsă, ridicându-l de pe buturugă.
— Pe toți zeii, Marcus, ce bine-mi pare să te văd, băiete! zise Tubruk și-i dădu drumul lui Brutus. Te-
ai schimbat. Ești mai înalt! Stai să mă uit la tine. Bătrânul gladiator făcu un pas în spate și-și luă tunica.
Asta e armură de centurion. Ți-a mers bine.
— Pumnul de Bronz, răspunse Brutus. N-am pierdut nicio bătălie, deși am fost pe-aproape o dată sau
de două ori, când dădeam eu ordinele.
— Mă-ndoiesc. Pe toți zeii, ce mândru sunt de tine! Te-ai întors definitiv sau ești doar în trecere?
— Angajamentul meu s-a încheiat. Am câteva lucruri de făcut în oraș, înainte să-mi caut altă legiune.
Pentru prima dată, Tubruk observă cât de prăfuit era tânărul.
— Cât ai mers pe jos?
— Mi se pare că jumătate de lume. Lui Renius nu-i place să dea banii pe cai, deși am avut două
mârțoage o bucată de drum.
Tubruk chicoti când ridică toporul și-l sprijini pe umăr.
— Deci, s-a-ntors și el cu tine? Credeam că s-a săturat de oraș când i-au ars casa, în timpul revoltelor.
Brutus ridică din umeri.
— S-a dus să vândă peticul de pământ și să găsească oarece de închiriat.
Tubruk zâmbi amintirilor.
— Acum, Roma e prea liniștită pentru el. Cred că nu i-ar plăcea deloc. Îl lovi ușor cu palma pe umăr
pe Brutus. Coboară dealul cu mine. Camera ta e neschimbată și o baie bună o să-ți scoată praful
drumului din plămâni.
— Iulius s-a-ntors? întrebă Brutus.
Tubruk păru că se clatină, de parcă toporul se făcuse brusc mai greu.
— A trebuit să strângem bani de răscumpărare pentru el, când pirații i-au scufundat galera. Tot mai
așteptăm s-auzim dacă e teafăr.
Brutus îl privi surprins.
— Pe toți zeii! N-am auzit de asta. A fost rănit?
— Nu știm nimic. Am primit doar ordinul să plătim. A trebuit să plătesc paznici care să încarce banii
pe un vas de negustori. Cincizeci de talanți, atât a fost.
— N-am știut că familia are atâția bani, zise Brutus, încet.
— Acum, nu mai avem. A trebuit să vindem toate prăvăliile și o parte din pământul domeniului. Nu
mai avem decât veniturile din recolte. O să fie câțiva ani mai grei, dar avem din ce trăi.
— A avut partea lui de ghinion. Destul pentru toată viața.
— Nu prea cred că va fi mult în cumpănă. Tu și Iulius sunteți la fel. Banii se fac la loc, dacă trăiești
destul. Ai aflat că Sulla e mort?
— Am auzit. Chiar și în Grecia, soldații din porturi erau îmbrăcați în negru. E adevărat că a fost otrăvit?
Tubruk se încruntă o clipă și își feri privirea înainte să răspundă:
— Da, e adevărat. Și-a făcut destui dușmani în senat. Antonidus, generalul lui, încă îi caută pe asasini.
Nu cred că va renunța vreodată.
Vorbind, se gândea la Fercus și la zilele groaznice care urmaseră după ce aflase că fusese prins.
Tubruk nu mai cunoscuse niciodată o groază ca aceea, când aștepta să apară soldații mărșăluind și să-l
ducă la judecată și la execuție. Nu veniseră, și Antonidus continuase cu interogatoriile și căutările.
Tubruk nu îndrăznise să caute familia lui Fercus, în caz că Antonidus o supraveghea, dar jurase să
plătească datoria aceea cumva. Fercus îi fusese un prieten adevărat, dar, mai mult decât atât, crezuse în
republică, dovedind o pasiune care îl surprinsese pe bătrânul gladiator încă de când începuse să
schițeze planul pentru moartea lui Sulla. Nu-i trebuise prea mult să îl convingă pe Fercus.
— Tubruk?… îi întrerupse Brutus șirul gândurilor, privindu-l curios.
— Îmi pare rău. Mă gândeam la trecut. Se zice că republica s-a întors și că Roma este din nou un oraș
al legii. Dar nu e așa. Acum, se sfâșie cu dinții unii pe alții, ca să nu ocupe nimeni locul lui Sulla. De
curând, doi senatori au fost executați pentru trădare și singura dovadă a fost cuvântul acuzatorilor. Dau
mită și fură, și împart grâne pe degeaba mulțimii, care își umple burta și se duce acasă fericită. E un oraș
ciudat, Marcus!
Brutus își puse mâna pe umărul lui Tubruk.
— N-am știut că îți pasă atâta de el, zise.
— Întotdeauna mi-a păsat, dar, în tinerețe, eram mai încrezător. Credeam că oameni ca Sulla și, ei
bine, ca Marius nu pot să-i facă rău Romei, dar pot. Pot să o distrugă. Știi că grânele gratuite îi termină
pe micii fermieri, care nu mai pot să-și vândă recoltele? Pământurile lor sunt scoase la vânzare și se
adaugă la averile umflate ale senatorilor. Aceiași fermieri ajung apoi pe străzile orașului, unde primesc
tocmai grânele care i-au ruinat.
— Cu timpul, vom avea oameni mai buni în senat. O generație nouă de oameni ca Iulius.
Expresia lui Tubruk se mai destinse puțin, dar Brutus era șocat de profunzimea tristeții și a
amărăciunii care i se dezvăluiseră. Tubruk fusese mereu un etalon de siguranță în viața băieților. Făcu
un efort să găsească vorbele potrivite.
— Vom face o Romă de care să fii mândru, zise.
Tubruk apucă brațul întins al lui Brutus.
— Of, dac-aș fi iarăși tânăr! spuse el zâmbind. Haide, Aurelia va fi încântată să vadă ce înalt și vânjos
te-ai făcut.
— Tubruk? Știi… ezită Brutus. Nu stau mult. Am destui bani ca să-mi găsesc o locuință în oraș.
Tubruk îi aruncă o privire, înțelegând despre ce era vorba.
— Aici e și casa ta. Și va fi mereu. Stai cât vrei.
Liniștea se așternu din nou, în timp ce se îndreptau spre clădirile domeniului.
— Mulțumesc. Nu eram sigur dacă nu cumva te aștepți să mă descurc singur de-acum. Să știi că pot.
— Știu, Marcus, răspunse Tubruk zâmbind, apoi strigă să se deschidă porțile.
Tânărul simți că i se ia o povară de pe umeri.
— Acum mi se spune Brutus.
Tubruk întinse mâna, iar Brutus o apucă în strânsoarea tipică legionarilor.
— Bine ai venit acasă, Brutus! zise Tubruk.
Îl duse pe Brutus în bucătărie și făcu semn spre un scaun, în vreme ce apa pentru baie se încălzea,
Tubruk îi tăie pâine și carne. Și lui îi era foame după cât muncise cu toporul. Mâncară împreună și
vorbiră cu ușurința și dezinvoltura prietenilor vechi.
•
Iulius îi inspecta pe cei șase recruți noi în căldura care părea că îl biciuie. Soarele african făcea ca
armura să fie imposibil de atins și era pură agonie ori de câte ori metalul i se atingea de piele, până când
reușea să o așeze la loc.
Starea de disconfort nu i se citea pe chip, deși, la vederea oamenilor pe care îi găsise, primele îndoieli
începeau să-i tulbure concentrarea. Erau suficient de puternici și în formă, dar niciunul n-avea pic de
antrenament militar. Dacă voia ca planul lui să meargă, îi trebuia o trupă de cel puțin cincizeci de
oameni. Începuse să creadă că poate să-i adune. Necazul era că aceștia trebuiau să fie în stare să
execute ordine și să lupte cu acel gen de disciplină cu care erau perfect deprinși ofițerii de pe Accipiter.
Cumva, trebuia să îi facă să priceapă simplul fapt că fără disciplină vor muri.
Din punct de vedere fizic, erau cât se poate de impresionanți, dar numai doi din șase se oferiseră
voluntari, iar aceia erau din ultimul sat. Se aștepta să mai fie și alții pe măsură ce începeau să semene
cât de cât cu o jumătate de centurie romană, dar primii patru veniseră doar la insistența lui și încă mai
erau furioși. Al doilea sat păruse extrem de fericit să se descotorosească de cel mai mare dintre inși și
Iulius bănuia că era vreun scandalagiu. Expresia feței lui părea înțepenită într-un dispreț veșnic, fapt
care îl enerva pe Iulius ori de câte ori dădea cu ochii de el.
„Renius i-ar fi bătut până ar fi fost gata antrenați”, se gândi. Era un punct de plecare. Trebuia să se
gândească la ce-ar face Renius. Gaditicus și ceilalți de pe Accipiter îl urmaseră până acolo, nevenindu-le
să creadă cât de ușor fusese după prima recrutare. Iulius se întreba câți dintre romanii lăsați la vatră
prin fermele acelea aveau băieți pe care i-ar fi putut învăța să lupte. O armată întreagă era împrăștiată
pe-acolo. Trebuia doar să îi găsească și să le amintească de chemarea sângelui.
Se opri lângă scandalagiu și văzu cum ochii acestuia îi întâmpină pe ai lui cu un soi de politețe
întrebătoare, dar fără nicio urmă de respect sau frică. Era mai înalt decât toți ceilalți, cu membre lungi și
musculoase, care străluceau de sudoare. Muștele care îi chinuiau pe ofițerii de pe Accipiter păreau ca nu
îl deranjează defel. Stătea ca o statuie în căldura aceea cumplită. Până la un punct, îi amintea de
Marius. Arăta ca oricare alt roman, dar latina pe care o vorbea era amestecată cu fraze dintr-un dialect
african. Iulius știa că tatăl lui murise și îi lăsase o fermă pe care o neglijase până la limita ruinei. Lăsat de
capul lui, avea să fie ucis în vreo bătaie sau să se alăture vreunui vas de pirați când rămânea fără bani și
vin.
Cum îl chema? Iulius se mândrea cu ușurința cu care ținea minte numele, ca Marius care îl știa pe
nume pe fiecare om care lupta sub comanda sa, dar, sub privirea aceea calmă, nu putu să își
amintească din prima. Apoi, își aduse aminte. Le spusese să-i spună Ciro și nu dăduse alt nume.
Probabil că nici nu știa, dar Ciro era nume de sclav. Ce-ar face Renius?
— Am nevoie de oameni în stare să lupte, spuse, privind în ochii căprui care îi întorceau atât de calm
privirea.
— Sunt în stare să lupt, îi răspunse Ciro cu încredere evidentă.
— Am nevoie de oameni care să nu-și iasă din fire în momente de criză, continuă Iulius.
— Sunt în stare să-mi țin… începu Ciro.
Iulius îl lovi puternic peste față. Preț de o clipă, mânia aprinse ochii întunecați, dar Ciro rămase
nemișcat, cu mușchii jucând pe pieptul gol, ca la o felină.
Iulius se aplecă mai aproape de el.
— Vrei să pui mâna pe sabie? Să mă ucizi? șopti aspru.
— Nu, răspunse Ciro cu calmul de dinainte.
— De ce nu? zise Iulius, întrebându-se cum să îl atingă.
— Tata… zicea că un legionar trebuie să aibă stăpânire de sine.
Iulius rămase pe loc, deși gândurile lui o luară la goană.
Asta era pârghia.
— Dar, în așezarea unde te-am găsit, nu prea te stăpâneai, nu-i așa? întrebă, sperând că intuise corect
care era relația lui Ciro cu sătenii.
Namila de om nu spuse nimic un timp îndelungat, iar Iulius așteptă răbdător, știind că era mai bine să
nu intervină.
— Pe-atunci, nu eram… legionar, zise Ciro.
Iulius îl privi, căutând insolența cu care se obișnuise. N-o găsi și blestemă în gând senatul pentru că
irosea asemenea oameni care visau să fie legionari, dar își treceau viețile pe pământuri străine.
— Nici acum nu ești legionar, spuse Iulius încet și văzu cum gura bărbatului începe să se
contorsioneze ca răspuns la acea respingere… dar eu pot să te fac legionar. De la mine și împreună cu
mine, vei învăța ce înseamnă frăția și vei păși cu capul sus pe străzile orașului îndepărtat. Și, dacă te
oprește cineva, îi vei spune că ești soldat al lui Cezar.
— Așa voi face, spuse Ciro.
— „Domnule.”
— Așa voi face, domnule, zise omul, îndreptându-și trupul.
Iulius făcu câțiva pași în spate, ca să le vorbească recruților care așteptau lângă ofițerii de pe Accipiter.
 — Cu oameni ca voi, ce nu putem oare înfăptui? Sunteți copiii Romei, iar noi vă vom arăta istoria și
mândria voastră. Vă vom învăța cum să mânuiți un gladius și vă vom vorbi despre formațiile de luptă,
despre legi, despre obiceiuri și despre viața la Roma. Vor veni și alții pe care voi îi veți pregăti și le veți
arăta ce înseamnă să fii de-al Romei. Acum, pornim în marș. Următorul sat va vedea legionari când se va
uita la voi.
Șirul format din perechi de bărbați era zdrențăros și incapabil să păstreze cadența, dar Iulius știa că
aveau să învețe. Se întrebă dacă Renius ar fi înțeles nevoia de a avea oameni noi, dar respinse gândul.
Renius nu era acolo. El era.
Gaditicus așteptă alături de el și se așezară amândoi la coadă, închizând coloana.
— Te urmează, observă el.
Iulius se întoarse repede spre el.
— Așa și trebuie, dacă vrem să manevrăm o corabie și să ne luăm banii înapoi.
Gaditicus pufni ușor, lovind cu palma armura lui Iulius.
Iulius se împletici și se opri.
— Oh, nu, șopti. Zi-le că-i ajungem din urmă. Repede!
Gaditicus dădu ordinul și privi cum șirul dublu de romani se îndepărta mărșăluind pe cărare. Curând,
se pierdură din vedere după un cot și Gaditicus se răsuci întrebător către Iulius. Acesta era palid și-și
ținea ochii închiși.
— Iarăși e boala? întrebă Gaditicus.
Iulius dădu slab din cap.
— Înainte de… ultima criză, am simțit un gust metalic în gură. Și-acum simt.
Se opinti și scuipă cu o expresie amară.
— Să nu le zici. Nu…
Gaditicus îl prinse în cădere și îi ținu corpul care zvâcnea și se contorsiona. Sandalele tăiau brazde în
pământ, atât de violente erau mișcările lui Iulius. Muștele părură să simtă slăbiciunea omului și
începură să roiască în jurul lui. Gaditicus se uită în jur, după ceva ce-ar fi putut să vâre între dinții lui
Iulius, dar cârpa pe care o folosiseră pe Accipiter dispăruse de mult. Smulse o frunză mare și reuși se
strecoare cotorul fibros în gura care se încleșta. Cotorul nu se rupse și Gaditicus se apăsă cu toată
greutatea pe Iulius, până când trecu criza.
În sfârșit, Iulius reuși să se ridice în capul oaselor și să scuipe cotorul pe care aproape îl rupsese. Se
simțea de parcă l-ar fi bătut cineva până ar fi leșinat. Se strâmbă când văzu că își golise vezica și își
înfundă pumnul în pământ de furie, împrăștiind muștele care imediat țâșniră înapoi spre pielea lui
expusă.
— Credeam că s-a terminat.
— Poate că asta a fost ultima, zise Gaditicus. E mai complicat cu rănile la cap. Cabera a zis că s-ar
putea să mai dureze o vreme.
— Sau toată viața. Îmi lipsește bătrânul, spuse Iulius cu voce sumbră. Mama mea avea accese de
tremurat. Nu înțelegeam cu adevărat ce înseamnă asta. E ca și cum ai muri.
— Poți sta-n picioare? Nu vreau să ne pierdem de ceilalți și, după discursul pe care l-ai ținut, cred că
sunt în stare să mărșăluiască toată dimineața.
Gaditicus îl ajută pe tânărul ofițer să se ridice și îl privi cum inspiră profund de câteva ori, ca să-și
recapete echilibrul. Voia să-i ofere câteva vorbe de alinare, dar cuvintele nu-i veneau ușor.
— Vei înfrânge boala, zise în cele din urmă. Cabera a zis că ești puternic și, din ce-am văzut, și eu cred
la fel.
— Poate. Atunci, hai să mergem. Aș vrea să rămânem aproape de mare, ca să mă spăl.
— Putem să zicem că ți-am spus eu un banc și ai făcut pe tine de râs, spuse Gaditicus. Iulius chicoti și
Gaditicus îi zâmbi. Vezi? Ești mai tare decât crezi. Se zice că și Alexandru cel Mare avea boala
tremuratului.
— Chiar?
— Da, și Hannibal la fel. Nu e sfârșitul, e doar o povară.
•
Brutus încercă să ascundă șocul pe care îl avu când o văzu pe Aurelia în dimineața următoare. Era
albă ca varul și foarte slabă și pe față avea un păienjeniș de riduri care nu fuseseră acolo cu ani în urmă,
când el plecase în Grecia.
Tubruk îi observă tulburarea și umplu golurile din conversație, dându-i Aureliei răspunsuri la
întrebări pe care ea nu le pusese. Bătrânul gladiator nu era nici măcar sigur de faptul că Aurelia îl
recunoștea pe Brutus.
Tăcerea ei era acoperită de râsetele Clodiei și ale Corneliei, care se ocupau de copilul lui Iulius, în
timpul micului dejun. Brutus zâmbi îndatoritor spre fetiță, spunând că semăna cu tatăl ei, deși adevărul
era că el nu vedea nicio asemănare cu o ființă umană. Nu se simțea în largul lui în triclinium, fiind
conștient de faptul că oamenii aceia formaseră legături care îl excludeau. Era pentru prima oară când se
simțea străin în casa aceea, lucru care îl întrista.
Tubruk plecă împreună cu Aurelia, care abia se atinsese de mâncare, iar Brutus încercă din greu să
ia parte la conversație, povestindu-le femeilor despre tribul de piei-albastre cu care luptase în primele
luni pe care le petrecuse în Pumnul de Bronz, în Grecia. Clodia râse când auzi despre sălbaticul care își
fluturase organele genitale înspre romani, crezând că e un lucru sigur. Cornelia acoperi cu mâinile
urechile Iuliei și Brutus roși stânjenit.
— Îmi pare rău. Sunt mai obișnuit cu compania soldaților. A trecut ceva timp de când m-am aflat
ultima oară în casa aceasta.
— Tubruk ne-a zis că ai crescut aici, interveni Clodia, ca să-l liniștească, știind cumva că era important
să facă asta. Ne-a spus că ai visat întotdeauna să fii un bun luptător cu sabia. Ți-ai împlinit visul?
Timid, Brutus le povesti despre turneul de luptă cu sabia pe care îl câștigase în fața celor mai bune
dintre centuriile legiunii.
— Mi-au dat o sabie făcută dintr-un fier mai dur, care-și păstrează mai bine tăișul. Are aur pe mâner.
Am să v-o arăt.
— Iulius va scăpa nevătămat? întrebă Cornelia deodată.
Brutus îi răspunse cu un zâmbet rapid.
— Sigur ca da. Răscumpărarea a fost plătită. Nu mai e în pericol.
Cuvintele veniseră ușor și păruseră să o liniștească. Propriile temeri erau neatinse.
•
În după-amiaza aceea, se întoarse pe deal împreună cu Tubruk, fiecare ducând câte un topor pe
umăr. Se așezară de o parte și de alta a copacului și începură să lovească într-o cadență lentă, tăișurile
mușcând tot mai adânc din lemn în timp ce ziua se sfârșea.
— Mai e un motiv pentru care m-am întors la Roma, zise Brutus, ștergându-și sudoarea de pe frunte
cu palma.
Tubruk își lăsă toporul și respiră adânc câteva clipe înainte să răspundă.
— Care anume? întrebă.
— Vreau să-mi găsesc mama. Nu mai sunt copil și vreau să aflu de unde vin. M-am gândit că poate știi
tu unde este.
Tubruk expiră și luă din nou toporul.
— Îți va aduce durere, băiete.
— Trebuie. Am și eu rude.
Tubruk își năpusti toporul cu o forță teribilă, împlântându-l adânc în trunchiul copacului.
— Familia ta e aici, zise, scoțând tăișul.
— Dar eu vorbesc de rude de sânge. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Vreau să o cunosc măcar pe
ea. Voi regreta mereu dacă moare înainte să o văd.
Tubruk se opri din nou și suspină înainte să vorbească.
— Are o casă în Via Festus, în partea cealaltă a orașului, lângă dealul Quirinal. Gândește-te bine
înainte să te duci. S-ar putea să fii dezamăgit.
— Nu. M-a părăsit când aveam doar câteva luni. Nu mai poate face nimic care să mă dezamăgească
acum, zise Brutus ușor, apoi luă din nou toporul și reîncepu să lovească arborele bătrân.
La apusul soarelui, stejarul căzu și cei doi se întoarseră spre casă, în lumina amurgului. Renius era
acolo, așteptând în umbra porții.
— Au construit pe locul casei mele, îi spuse el furios lui Brutus, și niște legionari tineri m-au alungat
din oraș ca pe un pierde-vară. Din orașul meu!
Tubruk izbucni într-o explozie de râs.
— Le-ai zis cine ești? întrebă Brutus, încercând să pară serios.
În mod clar, pe Renius îl enerva amuzamentul lor și mârâi:
— Nu-mi știau numele! Niște căței cu lapte la bot, asta erau!
— Avem o cameră liberă, dacă o vrei, rosti Tubruk.
Renius se uită pentru prima dată la fostul lui elev.
— Cât ceri? întrebă.
— Nimic altceva decât plăcerea companiei tale, bătrâne prieten! Doar atât.
Renius pufni.
— Atunci, ești un prostănac. Ți-aș fi dat un preț bun.
La strigătul lui Tubruk, porțile se deschiseră și Renius intră țanțoș înaintea celorlalți. Brutus surprinse
privirea lui Tubruk și zâmbi larg când văzu afecțiunea care se citea în ea.
 • CAPITOLUL UNSPREZECE

Brutus stătea la răscrucea de la poalele dealului Quirinal și lăsa mulțimea bâzâitoare să treacă pe
lângă el. Se trezise de dimineață și-și verificase armura, recunoscător pentru lenjeria pe care i-o
pregătise Tubruk. O parte din el știa că era ridicol să-i pese, dar unsese fiecare segment al armurii și
lustruise metalul până începuse să strălucească. Se simțea strident printre culorile întunecate ale
mulțimii, dar greutatea solidă a armurii îl liniștea, de parcă putea să-l apere și de altceva în afară de
arme.
Pumnul de Bronz avea propriul armurier și, ca toți ceilalți membri ai centuriei, era cel mai bun.
Apărătoarea pe care Brutus o purta pe piciorul drept fusese modelată cu pricepere, astfel încât să
urmărească liniile mușchilor. Era inscripționată cu un model cu cercuri făcute cu acid și Brutus dăduse
pe ea solda pe o lună. Sudoarea i se prelingea pe sub teaca de metal. Se aplecă și încercă fără succes să
se scarpine. Din motive practice, lăsase pe domeniu penele coifului. Nu se cuvenea să le agațe prin ușile
casei unde locuia mama lui.
Vederea locuinței acesteia îl făcu să se oprească și să cântărească lucrurile. Se așteptase la o clădire
cu patru sau cinci etaje, curată, dar mică. În loc de asta, descoperi o fațadă de marmură închisă,
aproape ca de templu. Clădirile principale erau departe de praful și scârna de pe străzi, abia zărindu-se
dincolo de o poartă înaltă. Brutus presupuse că locuința lui Marius fusese mai mare, dar nu putea fi
sigur.
Tubruk nu-i spusese decât adresa, dar, observând împrejurimile, își dădu seama că era o zonă
bogată. O mare parte din mulțime era alcătuită de servitori și sclavi care alergau după treburi și cărau
bunuri pentru stăpânii lor. Se așteptase ca mama lui să fie impresionată de fiul care ajunsese centurion,
însă, când văzu casa, înțelese că ea ar putea să creadă că e doar un soldat oarecare. Ezită.
Îi trecu prin cap să se întoarcă la domeniu. Știa că Tubruk și Renius l-ar fi primit fără să-i judece
eșecul, dar oare nu plănuise întâlnirea aceasta tot drumul de întoarcere din Grecia? Ar fi fost ridicol să
renunțe tocmai când se afla în fața măreței clădiri.
Inspiră adânc și își mai verifică o dată armura, să nu aibă imperfecțiuni. Șireturile de piele erau legate
bine și nu se vedea nicio pată. Era bine.
Când începu să înainteze, mulțimea se despărți în jurul lui, fără să împingă. Văzută de aproape,
poarta îi trezea amintiri legate de casa lui Marius, din partea cealaltă a orașului. Abia ajunse lângă ea și
poarta se deschise în fața lui. Un sclav făcea plecăciuni și îl îndemna să intre.
— Pe aici, domnule, zise sclavul, care închise poarta și îl conduse printr-un coridor îngust.
Brutus îl urmă cu inima bubuind. Era așteptat?
Fu condus într-o încăpere foarte luxoasă. Coloane de marmură, aurite la bază și la vârf sprijineau
tavanul. Statui albe erau aliniate la pereți și sofale erau adunate în jurul unui bazin din mijloc, unde zări
pești greoi care înotau aproape fără să se miște în adâncimile reci. Armura lui părea greoaie și
zgomotoasă în nemișcarea aceea, iar Brutus își dori să fi dezlegat apărătoarea și să se fi scărpinat bine
înainte să intre.
Sclavul dispăru printr-o ușă și el se trezi singur, doar cu clipocitul apei care să-i distragă atenția. Totul
era foarte liniștit și, după ce se gândi o clipă, Brutus își scoase coiful și își trecu mâna prin părul umed.
Simți mișcarea aerului când o altă ușă se deschise în spatele lui. Sări în picioare de surpriză, văzând o
femeie frumoasă, care venea spre el. Se gândi că era pictată ca o păpușă și avea cam aceeași vârstă ca el.
Rochia îi era dintr-o țesătură cum nu mai văzuse niciodată și prin ea putea să distingă contururile
sânilor și ale sfârcurilor. Avea pielea perfect albă și singura podoabă pe care o purta era un lanț greu, de
aur, care îi înconjura gâtul.
— Te rog, ia loc. Cred că este destul de confortabil.
În timp ce vorbea, femeia se așeză pe sofaua de pe care sărise el, încrucișându-și delicat picioarele și
făcând rochia să se unduiască și să dezvăluie îndeajuns, încât să-i ia foc obrajii. Brutus se așeză lângă
ea și încercă să găsească o fărâmă din hotărârea cu care intrase.
— Îți sunt pe plac? întrebă ea ușor.
— Ești frumoasă, dar eu o caut pe… caut o femeie pe care am cunoscut-o.
Fata se îmbufnă și el tânji dureros să o sărute, să o ia în brațe și să îi taie răsuflarea. Imaginea îi făcu
simțurile să o ia razna și își dădu seama că aerul se umpluse de un parfum care îl amețea. Fata întinse
mâna și îl atinse chiar deasupra apărătorii, unde câțiva centimetri din pielea arămie de pe picior erau
dezgoliți. Brutus tremură ușor, apoi își veni brutal în fire. Sări în picioare.
— Aștepți plată?
Fata părea derutată și mai tânără decât crezuse la început.
— N-o fac din dragoste, spuse și o mare parte din dulceața glasului ei dispăruse.
— Servilia e aici? O să vrea să mă vadă.
 Fata se trânti pe sofa și dispoziția ei de flirt se evaporă într-o clipă.
— Nu primește centurioni, să știi. Ar trebui să fii consul ca să ai o șansă la ea.
Brutus se holbă îngrozit.
— Servilia! urlă, repezindu-se pe lângă bazin, spre cealaltă parte a încăperii. Unde ești?
Auzi tropăit de pași care se apropiau de o ușă, așa că deschise repede alta, intră și o închise în timp ce
fata de pe sofa hohotea. Se pomeni într-un coridor lung, în fața unui sclav cu gura căscată, care purta o
tavă cu băuturi.
— Nu puteți intra aici! strigă sclavul, dar Brutus îl împinse la o parte, dărâmând băuturile.
Sclavul o luă la goană și în locul lui apărură doi bărbați care blocau capătul coridorului. Amândoi
aveau bâte și, împreună, umpleau pasajul îngust, frecându-se cu umerii de pereți când se repeziră la el.
— Ai băut cam mult, nu? mârâi unul în timp ce se apropiau de el.
Cu o mișcare lină, Brutus trase sabia care străluci. Ca și apărătoarea, lama era acoperită de desene
șerpuitoare, ce captau lumina. Cei doi se opriră nesiguri.
— Servilia! urlă Brutus cât putu de tare, ținând sabia îndreptată spre acei bărbați.
Aceștia își scoaseră ușor pumnalele din tecile de la cingătoare și înaintară încet.
— Ticălos arțăgos ce ești! zise unul, agitând pumnalul.
— Crezi că poți să vii aici și să faci ce-ți tună? N-am avut niciodată ocazia să omor un ofițer, dar o să-mi
placă.
Brutus înțepeni.
— Drepți, nenorociți ignoranți ce sunteți! se rățoi la ei. Dacă văd un tăiș îndreptat spre mine, pun să vă
spânzure.
Sub privirea lui aprigă, cei doi ezitară, răspunzând aproape în mod reflex la tonul autoritar. Brutus
făcu un pas furios către ei.
— Ia să-mi spuneți cum se face că doi inși de vârsta voastră au plecat din legiune ca să păzească o
casă de curve. Dezertori?
— Nu… domnule. Am fost soldați în Primigenia.
Brutus își păstră fața împietrită, ca să-și ascundă surpriza și încântarea.
— Sub Marius? întrebă.
Cel mai în vârstă dintre cei doi încuviință din cap. Luaseră poziția de drepți în fața lui Brutus care îi
privea din cap până-n picioare, ca la inspecție.
— Dac-aș avea timp, v-aș arăta scrisoarea pe care mi-a scris-o Marius ca să mă trimită la centuria mea
din Grecia. Am mers alături de el până pe treptele Curiei, să-și ceară Triumful{14}. Nu-i faceți amintirea
de rușine. Cei doi clipiră jenați, iar Brutus lăsă tăcerea să se prelungească un moment. Acum, am treabă
cu o femeie pe nume Servilia. Puteți să o aduceți pe ea la mine sau să mă duceți pe mine la ea, dar vă
veți purta ca niște soldați cât timp sunt eu aici, s-a-nțeles?
Cei doi dădură din cap. O ușă se deschise la capătul coridorului și o voce de femeie tună:
— Dați-vă la o parte de lângă el și lăsați-mă să țintesc.
Cei doi paznici nu se mișcară, cu ochii fixați pe tânărul centurion. Umerii lor trădau încordarea, însă
nu se mișcară.
Brutus le vorbi cu o voce clară:
— Ea este?
Cel mai în vârstă asuda de încordare.
— E doamna casei, confirmă.
— Atunci, faceți cum vă spune, domnilor.
Fără o vorbă, cei doi paznici pășiră în lături și lăsară vederii o femeie care țintea de-a lungul unei
săgeți îndreptate spre el.
— Tu ești Servilia? întrebă Brutus, observând tremurul ușor al mâinilor care începeau să obosească.
— Numele pe care îl tot zbieri ca un plod ce vinde pește pe stradă? Ești în casa mea.
— Nu ești în nicio primejdie, zise Brutus. În locul tău, aș lăsa arcul ăla înainte să tragi din greșeală în
cineva.
Servilia aruncă o privire spre cei doi paznici și păru că prezența lor o liniștea. Expiră cu putere și coborî
arcul, deși Brutus văzu că îl ținea așa încât să poată trage repede dacă s-ar fi repezit la ea. Mai avusese
parte de amenințarea soldaților, ghici el.
Femeia pe care Brutus o avea în față nu semăna deloc cu cea din camera cu statui. Era la fel de înaltă
și de slabă ca el, cu păr lung, negru, care îi curgea liber pe umeri și piele ce strălucea de soare și de
sănătate. Chipul ei nu era frumos, de fapt, era aproape urât, dar gura mare și ochii întunecați aveau o
senzualitate plină de secrete care, gândi Iulius, trebuie că prindea mulți bărbați în cursă. Mâinile ce
țineau arcul erau mari și puternice. Brățări de aur îi zornăiau la încheieturi, când se mișca.
Observă atent fiecare detaliu al făpturii ei și simți un ghimpe de durere când recunoscu ceva din el în
linia perfectă a gâtului ei.
— Nu știi cine sunt, zise încet.
— Ce-ai spus? întrebă ea, venind mai aproape. Îmi tulburi casa și aduci o sabie în încăperile mele. Ar
trebui să pun să fii biciuit până la sânge și să nu crezi că rangul tău frumușel te scapă.
„Are un mers trufaș”, gândi el. O singură dată mai văzuse asemenea încredere sexuală la o femeie, în
templul Vestei, unde fecioarele se mișcau cu insolență, știind că orice bărbat care ar fi îndrăznit să le
atingă ar fi murit. Servilia avea ceva din insolența aceea și Brutus se simți ațâțat, îmbolnăvit, neștiind
cum să simtă ca un fiu. Sângele îi inundă fața și gâtul, iar ea zâmbi senzual, arătându-și dinții albi și
ascuțiți.
— Mă așteptam să pari mai bătrână, șopti el, iar în ochii ei apăru enervarea.
— Arăt cum arăt. Tot nu știu cine ești.
Brutus își vârî sabia în teacă. Ar fi vrut să-i spună cine e și să vadă cum șocul îi spulberă încrederea,
să-i vadă ochii măriți de uimire când ar fi înțeles ce tânăr remarcabil era el.
Apoi, totul îi păru zadarnic. În mintea lui își făcu loc amintirea îndelung reprimată a unui moment
când îl auzise pe tatăl lui Iulius vorbind despre ea. Oftă, acum că i se confirma. Se afla într-un bordel,
oricât de bogat ar fi fost. Nu prea mai conta ce credea ea despre el.
— Numele meu e Marcus. Sunt fiul tău, zise, ridicând din umeri.
Servilia împietri ca una dintre statuile ei. Îi susținu privirea îndelung, apoi ochii i se umplură de
lacrimi, aruncă arcul și o luă la fugă pe coridor, trântind ușa din capăt atât de tare, încât se zguduiră
pereții.
Paznicul îl privea pe Brutus cu gura căscată.
— E adevărat, domnule? întrebă răgușit.
Brutus dădu din cap și omul roși stânjenit.
— N-am știut.
— Nu v-am zis. Uite ce e, eu o să plec acum. Mă așteaptă careva după ușa asta, să bage vreun fier în
mine?
Paznicul se mai destinse un pic.
— Nu, spuse. Eu și băiatul ăsta suntem singurele gărzi. Nu prea are nevoie de noi de obicei.
Brutus dădu să plece, când paznicul vorbi din nou:
— Sulla a obligat senatul să elimine Primigenia. Am găsit ce-am putut de muncă.
Brutus se întoarse spre el, dorindu-și să-i poată oferi mai mult.
— Știu unde vă găsesc. Dacă am nevoie de voi, vă chem.
Paznicul întinse mâna pe care Brutus o apucă în strânsoarea legionarilor.
În drum spre ieșire, Brutus trecu prin încăperea cu bazinul, bucuros că era goală. Se opri doar cât să-
și ia coiful și să-și dea cu un pic de apă pe față și pe gât. Nu reuși să-și limpezească și mintea.
Evenimentele acelea îl năuciseră și dorea cu disperare să găsească un loc liniștit unde să se poată gândi
la tot ce se întâmplase. Îl enerva gândul că trebuia să dea din coate în mulțimea de pe stradă, dar
trebuia să se întoarcă la domeniu. Era singura lui casă.
Un sclav îl ajunse din urmă în dreptul porții. Când auzi pașii, vru să scoată din nou sabia, însă sclavul
era de fapt o fată neînarmată. Își trase răsuflarea când ajunse în dreptul lui. Brutus observă aproape
absent mișcările pieptului ei. Altă frumusețe. Se părea că toată casa era plină de frumuseți.
— Stăpâna a spus să vă întoarceți mâine-dimineață. Vă va primi atunci.
În mod inexplicabil, cuvintele acelea îl bucurară enorm.
— Voi fi aici, zise.
•
Amplasamentul așezărilor de pe coastă sugera că următoarea avea să fie mai departe decât distanța
pe care o puteau acoperi soldații într-o zi de marș. Înaintau mai repede când dădeau peste potecile
făcute de animalele mari, pe care le puteau urma atâta timp cât rămâneau aproape de țărm. Iulius nu
era dispus să se îndepărteze prea mult de sunetul valurilor care se zdrobeau, de teamă să nu se
rătăcească de tot. Ori de câte ori părăseau o cărare, trebuiau să muncească și să asude din greu ca să-și
taie drum printre tulpini și mărăcinișuri înalte cât un stat de om și presărate cu țepi roșii, de parcă ar fi
fost deja însemnate cu sânge. Când se îndepărtau de mare, aerul devenea dens din cauza umezelii, iar
insectele ce se ridicau nevăzute dintre frunzele grele, pe care le deranjau în mers, îi chinuiau pe toți.
În timp ce așezau tabăra pentru noapte, Iulius se întrebă dacă nu cumva izolarea așezărilor romane
era dovada vreunui plan de perspectivă al senatului, menit să împiedice satele împrăștiate să se
unească pe măsură ce se succedau generațiile, dar presupuse că depărtarea dintre ele trebuia doar să
le lase loc să se dezvolte. Își spuse că poate ar fi trebuit să meargă mai departe prin întuneric, dar ofițerii
de pe Accipiter se simțeau mult mai incomod în noaptea africană atât de fierbinte decât cei care
crescuseră pe coastă. Strigătele și chemările ciudate ale animalelor îi făceau să se trezească și să pună
mâna pe săbii, în vreme ce recruții dormeau duși.
Iulius îi dăduse lui Pelitas sarcina de a stabili schimburile de gardă, formând perechi dintr-un om nou
și unul în care avea deja încredere. Era perfect conștient că fiecare kilometru de-a lungul urmelor
înguste ale animalelor sălbatice le oferea tinerilor săteni ocazia de a dezerta. Aveau arme puține, așa că
ziua umblau neînarmați, dar trebuiau să le dea săbii celor care erau de pază. Unul sau doi dintre ei
priveau vechile lame de fier cu un soi de lăcomie. Iulius spera că tânjeau după lucrurile ce aparținuseră
părinților lor și că nu voiau doar să fure ce se putea și să fugă.
Aveau de înfruntat aceleași probleme și ca să facă rost de mâncare. Era crucial ca oamenii de pe
Accipiter să nu depindă de nou-veniți pentru mâncare. Lucrul acesta ar fi însemnat o schimbare subtilă,
dar semnificativă în ierarhia pe care o instituise Iulius. Știa bine că aceia care împart mâncarea sunt
stăpânii, indiferent de rang. Era un adevăr mai vechi decât însăși Roma.
Le mulțumi zeilor pentru că îl avea pe Pelitas, care părea în stare să prindă animale mici în ținuturile
acelea străine cu aceeași ușurință cu care vânase cândva în pădurile peninsulei. Până și recruții fuseseră
impresionați când se întorsese, după doar câteva ore, cu trupurile schilodite a patru iepuri. Aveau de
hrănit cincisprezece bărbați puternici, așa încât vânătoarea de seară devenise vitală. Grație lui Pelitas,
grupul nu se împărțise în două tabere, a celor care știau să vâneze și a celor care așteptau să fie hrăniți.
Iulius își privi prietenul care era ocupat să taie felii dintr-o parte a unui purcel pe care îl prinsese mai
devreme în ziua aceea, îi rupsese piciorul cu o piatră aruncată rapid pe când purcelul ieșise din ascunziș
și aproape că se năpustise în mijlocul lor. Scroafa nu fusese văzută, deși o auziseră guițând în desișul
îndepărtat. Iulius își dorea ca scroafa să fi venit mai aproape. Ar fi avut parte de un ospăț, nu de câteva
îmbucături calde. Niciunul dintre oamenii de pe Accipiter n-avea pic de grăsime pe el și trebuia să mai
treacă oarece timp până să se întremeze cu totul. Gura lui Iulius se strâmbă într-un rictus când își dădu
scama că probabil și el arăta la fel de schilod. Trecuse atâta vreme de când nu mai văzuse o oglindă și se
întrebă dacă fața lui se schimbase în bine sau în rău. Oare, dacă l-ar vedea acum, Corneliei i-ar fi pe
plac sau ar fi șocată și supărată de expresia sumbră pe care își închipuia că o purta în ochi, dovadă mută
a ororilor captivității?
Râse de el însuși din pricina felului în care îi zburau gândurile. Era același om, indiferent de cum i se
schimbase fața.
Când auzi hohotul, Suetonius ridică brusc privirea, căutând mereu jigniri acolo unde nu era niciuna.
Iulius se abținu cu greu să-l sâcâie pe celălalt tânăr, dar în privința aceea își impusese limite rigide.
Simțea că ranchiuna celuilalt ascundea teama ca nu cumva Iulius să se folosească de autoritatea pe
care o dobândise ca să plătească jigniri mai vechi. Iar Iulius nu putea să-și permită asemenea lux nici
măcar pentru o clipă, ca să nu spulbere unitatea pe care încerca să o clădească. Știa că trebuia să
devină genul de conducător care e mai presus de supărările mărunte, că trebuie să li se înfățișeze așa
cum i se înfățișase lui Marius – ca un om făcut dintr-un aluat mai bun. Îi făcu un semn scurt din cap lui
Suetonius, apoi se uită spre ceilalți.
Gaditicus și Prax supravegheau tabăra și marcau perimetrul cu crengi uscate, în lipsă de ceva mai
bun. Iulius îi auzea repetând regulile cu santinelele și zâmbi într-un moment de nostalgie.
— De câte ori întrebi cine e? îi spunea Prax lui Ciro, așa cum le spusese tuturor celorlalți.
— O dată, domnule. Ei strigă că vor să se apropie de tabără, iar eu spun „apropie-te și fă-te cunoscut”.
— Și dacă nu te anunță că se apropie? întrebă Prax, vesel.
— Atunci, mai trezesc pe careva, aștept să se apropie și le zbor căpățânile.
— Bun flăcău! La gât și la vintre, ține minte. Dacă lovești în altă parte, dușmanul ar mai putea avea
destulă forță, încât să te ia cu el. La gât și la vintre e cel mai iute.
Ciro rânji, sorbind orice frântură de informație pe care i-o arunca Prax. Lui Iulius îi plăcea nervul
omului. Voia să fie legionar și să cunoască lucrurile pe care tatăl său le iubise. La rândul lui, Prax
descoperise că îi plăcea să îi învețe pe alții lucrurile pe care le învățase el însuși în deceniile de mărșăluit
și de navigat în slujba Romei. În timp, noii recruți aveau să păcălească pe oricine. Aveau să arate ca niște
legionari, să folosească aceleași expresii și să vorbească același jargon relaxat.
Iulius se încruntă, încercând să găsească o poziție comodă în care să doarmă. Dacă aveau să rămână
în picioare când toți cei din jur cădeau și când inamicul împărțea moarte sigură cu strigăte triumfătoare,
de asta nu putea să fie sigur până când nu se întâmpla. Iar faptul că nici măcar oamenii de pe Accipiter
nu știau sigur de unde venea curajul acela nebun nu era de vreun ajutor. Unii oameni puteau să-și
petreacă toată viața evitând orice conflict, pentru ca apoi să fie uciși în încercarea de a apăra ceva ce
iubeau. Iulius închise ochii. Poate că asta era cheia, dar nu mulți iubeau Roma. Orașul era prea mare,
prea impersonal. Legionarii pe care îi cunoscuse el nu se gândeau niciodată la republica acelora care
votau liber, cioplită de un râu în lutul a șapte coline. Luptau pentru general, pentru legiune, chiar
pentru centurie sau pentru prieteni. De rușine, un om nu poate să fugă când luptă alături de prieteni.
Brusc, Suetonius țipă și sări în picioare, lovindu-se cu palmele.
 — Ajutor! E ceva pe pământ! strigă.
Iulius țâșni în picioare și ceilalți se apropiară de foc, cu săbiile trase. Iulius observă cu plăcere cum
Ciro rămase la post.
La lumina focului, o dâră neagră de furnici uriașe șerpuia pe pământ ca uleiul, dispărând în umbrele
de dincolo de lumină. Suetonius sărea frenetic și își sfâșia hainele.
— Sunt pe mine! se văita.
Pelitas se apropie să îl ajute. Când puse piciorul lângă coloana în marș, o parte a acesteia se
desprinse și alunecă spre el. Omul se împletici înapoi, țipând și trăgându-se de picioare cu mâinile goale.
— Pe toți zeii, luați-le de pe mine! urlă.
Tabăra se împrăștie în haos. Cei care crescuseră pe coastă erau mult mai calmi decât ofițerii de pe
Accipiter. Furnicile mușcau la fel de adânc ca șobolanii și, când soldații le prindeau, se rupeau și, în
spasmele morții, își lăsau fălcile înfipte în carnea pe care o sfâșiau. Strânsoarea era crâncenă, iar fălcile
nu puteau fi desprinse cu mâna goală. Curând, Suetonius fu acoperit de capete negre. Avea mâinile
pline de sânge de cât trăsese de ele.
Iulius îl chemă pe Ciro și privi cum acesta îi examină cu calm pe cei doi romani și rupse cu mâinile
sale puternice restul de furnici.
— Încă sunt în mine. Nu poți să le scoți capetele? se rugă Suetonius, cutremurându-se de groază,
aproape gol în timp ce uriașul îi verifica pielea.
Ciro dădu din umeri:
— Fălcile trebuie scoase cu cuțitul, altfel nu se poate. Triburile de pe aici le folosesc ca să închidă
răni, ca un fel de copci.
— Ce sunt? întrebă Iulius.
— Soldații pădurii. Păzesc marșul coloanei. Tata spunea că seamănă cu călăreții Romei. Dacă nu le
stai în drum, nu te atacă, dar, dacă te nimerești în calea lor, te fac să sari ca Suetonius.
Pelitas aruncă o privire cruntă coloanei care încă șerpuia prin tabără.
— Putem să le dăm foc, zise.
Ciro dădu iute din cap.
— Șirul e nesfârșit. Cel mai bine e să ne dăm la o parte.
— Bun, ați auzit ce a zis, spuse Iulius. Strângeți tot și pregătiți-vă să coborâm vreo doi kilometri în
josul coastei. Suetonius, vreau să te-mbraci și să fii gata de drum. Tu și Pelitas puteți să le scoateți când
vom face o nouă tabără.
— Dar doare cumplit, se văicări Suetonius.
Ciro se uită la el și Iulius simți un val de rușine și de enervare că tânărul ofițer se făcea de râs în fața
recruților.
— Mișcă-te sau te leg cu mâna mea în fața furnicilor, zise.
Amenințarea păru să-și facă efectul și, înainte ca luna să se înalțe pe cer, altă tabără fu stabilită, iar
Ciro și alți doi inși își terminară schimbul. A doua zi aveau să fie cu toții obosiți din cauza nesomnului.
Capul lui Iulius bubuia lent, parcă în același ritm cu insectele ce bâzâiau peste tot în jur. De fiecare
dată când aluneca în somn, simțea câte o gânganie cum i se așază pe pielea dezgolită. Prindea și strivea
insectele care îi lăsau pe piele pete din propriul sânge, dar, de fiecare dată, erau altele și altele care
așteptau să stea nemișcat. Își puse lucrurile sub cap, în chip de pernă, și își acoperi fața cu o cârpă,
tânjind după cerurile îndepărtate ale Romei. Cu ochii minții, o văzu pe Cornelia și zâmbi. O clipă mai
târziu îl copleși epuizarea.
•
A doua zi, înainte de prânz, romanii încercănați și acoperiți de pișcături roșii ajunseră în următoarea
așezare, la vreun kilometru și jumătate de țărm. Iulius își conduse oamenii în piață, observând priveliștile
și mirosurile unei umbre de civilizație. O dată în plus, îl uimi lipsa totală a fortificațiilor de orice fel. Își
zise că, probabil, bătrânii soldați care își luaseră în primire pământurile de pe coasta aceea nu prea se
temeau de atacuri. Fermele erau mici, dar de bună seamă că așezările acelea izolate făceau negoț cu
satele băștinașilor aflate mai adânc pe continent. Zări un număr de fețe negre printre romanii care se
adunaseră să-i vadă. Se întrebă cât avea să treacă până ce sângele roman se va fi amestecat și pierdut,
iar generațiile următoare vor fi uitat cu desăvârșire de strămoșii lor și de viețile acestora. Pământul avea
să se întoarcă în starea în care fusese înainte să vină romanii și până și poveștile din jurul focului de
tabără aveau să șovăie și să cadă în uitare. Se întrebă dacă oamenii de pe-acolo își aminteau de imperiul
Cartaginei ale cărui mii de vase porneau să exploreze lumea chiar din porturile de pe coasta aceea. Era
un gând înspăimântător, pe care îl amână pentru un alt moment de reflecție, știind că trebuia să se
concentreze dacă voia să plece de acolo cu lucrurile de care avea nevoie.
Așa cum fuseseră instruiți, oamenii lui Iulius stăteau aliniați în două șiruri, cu expresii serioase pe
chipuri. În afară de Iulius, numai opt erau înarmați și doar trei aveau armuri corespunzătoare. Tunica lui
Suetonius era acoperită cu pete de sânge și degetele ofițerului tremurau de nevoia de a scărpina rănile
pe care furnicile i le lăsaseră pe tot corpul. Cei mai mulți dintre oamenii de pe Accipiter erau carne vie
din cauza soarelui și a insectelor. Doar noii recruți păreau neafectați.
Iulius bănuia că arătau mai degrabă ca o bandă de tâlhari sau de pirați decât a soldați romani și văzu
că nu puțini erau sătenii care, vizibil agitați, se înarmau pe furiș. Un măcelar se opri în plin proces de
tranșare a ceea ce părea să fie un verișor al purcelului pe care îl mâncaseră cu o seară în urmă. Omul
ieși de după masă cu satârul sprijinit pe braț, gata să atace pe neașteptate. Iulius își lăsă privirea să
plutească asupra mulțimii, căutându-l pe cel care avea comanda. Întotdeauna exista un asemenea om,
chiar și în sălbăticie.
După o așteptare încordată, cinci oameni se apropiară dinspre partea opusă a caselor. Patru dintre ei
erau înarmați, trei cu topoare cu mânere lungi, iar al patrulea cu un gladius care se rupsese în cine știe
ce bătălie de demult și din care mai rămăsese un fel de pumnal greoi.
Al cincilea individ păși încrezător înspre nou-veniți. Avea părul cenușiu ca fierul și era slab ca o
scândură. Iulius bănui că avea aproape șaizeci de ani, însă ținuta îi era dreaptă, de soldat și, când vorbi,
o făcu în latina curgătoare vorbită la oraș.
— Numele meu este Parrakis. Acesta este un sat pașnic. Ce căutați? întrebă.
Îi adresase întrebarea lui Iulius și nu părea să se teamă. În momentul acela, Iulius renunță la planul
de a-l intimida pe conducător, așa cum făcuse prima dată. Poate că satul avea vreo înțelegere cu pirații,
însă, după cum se vedea, nu prea trăgea foloase din asta. Casele, ca și oamenii, erau curate, dar lipsite
de podoabe.
— Suntem soldați ai Romei, de pe galera Accipiter. Am fost răscumpărați din mâinile unui pirat pe
nume Celsus. Intenționăm să adunăm un echipaj și să îl găsim. Aceasta e o așezare romană. Mă aștept
să ne ajutați.
Parrakis ridică din sprâncene.
— Aici nu veți găsi nimic. Eu n-am mai văzut Roma de douăzeci de ani sau mai bine. Familiile de aici
nu au datorii de plătit. Dacă aveți argint, puteți să cumpărați mâncare, însă apoi trebuie să plecați.
Iulius făcu câțiva pași în față, observând cum însoțitorii omului, pe care îi ignora ostentativ, se
încordau.
— Pământurile acestea au fost date legionarilor, nu piraților. Coastele astea colcăie de pirați și voi aveți
datoria să ne ajutați.
Parrakis începu să râdă.
— Avem datoria? Am lăsat în urmă lucrurile astea acum foarte multă vreme. Încă o dată îți spun,
Roma n-are nicio putere asupra noastră aici. Trăim în pace și facem negoț și, dacă pirații vin, noi le
vindem mărfurile noastre și ei pleacă. Tu cauți o armată? Ei bine, nu aici ai s-o găsești. Aici, printre
țărani, orașul n-are nimic.
— Nu toți oamenii mei sunt de pe vas. Câțiva sunt de prin satele din vest. Căutăm oameni care să
poată fi instruiți pentru luptă. Bărbați care să nu fie dispuși să-și irosească viețile ascunzându-se în satul
ăsta, ca voi.
— Noi ne ascundem? Muncim pământul și luptăm cu molimi și dăunători doar ca să ne hrănim
familiile. Primii dintre noi au venit din legiunile în care au luptat cu onoare, prin ținuturi îndepărtate și,
în cele din urmă, au primit ultimul dintre darurile senatului – pacea. Și tu-ndrăznești să spui că ne
ascundem? Dacă eram mai tânăr, puneam mâna pe sabie și-ți arătam eu, bastard obraznic ce ești!
Iulius își dori să fi tăbărât de la început asupra omului. Deschise repede gura să vorbească, știind că
pierdea autoritatea. Unul dintre bărbații cu topoare vorbi înaintea lui.
— Eu aș vrea să plec cu ei.
Omul mai bătrân se întoarse spre el ca un vârtej, cu saliva adunându-i-se în colțurile gurii.
— Să pleci și să fii omorât? Unde ți-e capul?
Cel cu toporul își țuguie buzele împotriva furiei care se revărsa din Parrakis.
— Tu ai zis mereu că aceia au fost cei mai buni ani din viața ta, murmură el. Când voi, bătrânii, vă
îmbătați, povestiți despre zilele alea de parcă au fost de aur. Eu n-am decât „ocazia” să mă spetesc din
zori până-n seară. Ce-o să povestesc când am să fiu bătrân și beat? Ce bine a fost să tai un porc pentru
serbare? Sau cum mi-am rupt un dinte într-o pietricică din pâine?
Parrakis era stupefiat. Iulius interveni înainte să apuce să răspundă:
— Tot ce-ți cer este să lași sătenii să hotărască. Prefer voluntari, dacă mai sunt și alții ca omul ăsta.
Furia se scurse din Parrakis, care păru dintr-odată extrem de obosit.
— Tinerii ăștia, zise cu o undă de resemnare. Mereu umblă după necazuri. Cred că și eu am fost așa
odată. Se întoarse spre cel cu toporul. Ești sigur, băiete?
— Îi ai pe Deni și pe Cam să muncească pământul, n-ai nevoie și de mine. Eu vreau să văd Roma,
răspunse tânărul.
 — Bine, fiule, dar să știi că tot ce am zis e adevărat. Nu-i nicio rușine să-ți câștigi traiul aici.
— Știu, tată. O să mă întorc la voi.
— Sigur că da. Casa ta e aici.
Cu totul, opt săteni se oferiră voluntari. Iulius luă șase și-i respinse pe ceilalți doi, care erau abia niște
copii, deși unul își dăduse cu tăciune pe față, ca să dea impresia că ar avea o umbră de barbă. Doi dintre
nou-veniți își aduseră arcurile. Începeau să semene cu armata de care avea nevoie să manevreze un vas
și să cutreiere mările în căutarea lui Celsus. În timp ce ieșeau de sub arborii bogați, îndreptându-se spre
țărm, unde aveau să facă primele exerciții ale zilei, Iulius încercă să-și stăpânească optimismul. Socoti în
minte lucrurile care le trebuiau. Aur cu care să închirieze un vas, încă douăzeci de oameni și treizeci de
săbii, mâncare cât să aibă din ce trăi până ajungeau într-un port mare. Se putea face.
Unul dintre arcași se împiedică și căzu cât era de lung, făcând ca o mare parte a coloanei să se
oprească poticnindu-se. Iulius suspină. De asemenea, i-ar fi prins bine încă vreo trei ani ca să-i
instruiască.
 • CAPITOLUL DOISPREZECE

Servilia stătea pe marginea sofalei, cu spatele drept. Tensiunea se citea clar în fiecare linie a făpturii
ei, dar Brutus simțea că nu el trebuia să vorbească primul. Stătuse treaz aproape toată noaptea, fără să
ia vreo decizie. De trei ori se hotărâse să nu se întoarcă în casa de lângă Quirinal, dar, de fiecare dată,
fusese doar un gest de sfidare lipsit de conținut. Pentru că, în realitate, nu existase nicio clipă în care n-
ar fi venit la ea. Nu simțea dragoste de fiu, totuși, un ideal nebulos îl făcuse să vină, ca fascinația de a-și
smulge cojile de pe răni și de a se privi cum sângerează pentru ea.
Când era copil, când era singur și lumea îl îngrozea, își dorise ca ea să vină să-l ia. Când soția lui
Marius îl copleșea cu nevoia ei de a avea un fiu, se retrăsese în sine, vlăguit de emoții pe care nu le
înțelegea. Însă femeia pe care o avea în față îl stăpânea cu o putere pe care nu o avea nimeni, nici
Tubruk, nici măcar Iulius.
În tăcerea nefirească, Brutus o sorbea din priviri, căutând ceva ce nu putea să numească sau măcar
să încerce să înțeleagă. Servilia purta o stola de un alb pur peste pielea întunecată de soare. N-avea
nicio podoabă și, ca în ziua de dinainte, avea părul lung despletit. Pășea cu o grație eterică și era o
plăcere să o privească fie și numai când mergea sau se așeza. Era aproape ca și cum ar fi admirat
unduirile perfecte ale unui leopard sau ale unei căprioare. Avea ochii prea mari, hotărî Brutus, și bărbia
prea puternică pentru a fi o frumusețe clasică. Cu toate acestea, nu putea să-și ia ochii de la ea, nu
putea să nu studieze ridurile care îi însemnau ochii și gura. Servilia părea încordată ca un arc, gata să
sară în picioare și să fugă de lângă el, cum făcuse și înainte. Brutus continua să aștepte și se întreba câtă
tensiune se citea în trăsăturile lui.
— De ce ai venit? întrebă ea, spărgând tăcerea cumplită.
Câte răspunsuri pentru întrebarea aceea închipuise! În noaptea care trecuse, imaginația lui jucase
scenă după scenă: o disprețuia, o jignea, o cuprindea în brațe. Niciuna nu îl pregătise pentru momentul
adevărat.
— Când eram copil, încercam să mi te închipui. Voiam să te văd măcar o dată, doar ca să știu cine ești.
Voiam să știu cum arăți.
Își auzi vocea tremurând și un spasm de furie îl străbătu. Nu avea să se facă de rușine, nu avea să-i
vorbească așa, ca un copil, femeii aceleia, târfei aceleia.
— M-am gândit mereu la tine, Marcus, zise ea. Am început atâtea scrisori, dar nu ți le-am trimis
niciodată.
Brutus își adună gândurile. În toți anii vieții lui, nu-și auzise numele din gura ei niciodată. Îl înfuria, iar
furia îi permitea să vorbească stăpânit.
— Cum era tatăl meu? întrebă.
Ea se uită la pereții camerei simple în care se aflau.
— Era un om bun, foarte puternic și la fel de înalt ca tine. Nu l-am cunoscut decât cu doi ani înainte să
moară, dar îmi aduc aminte ce mult se bucura că avea un fiu. El ți-a dat numele și te-a dus în templul
lui Marte, să fii binecuvântat de preoți. S-a îmbolnăvit în anul acela și s-a stins înainte de venirea iernii.
Doctorii n-au putut să-l vindece, dar n-a suferit prea mult când s-a sfârșit.
Brutus își simți lacrimile și se frecă furios la ochi în timp ce ea continua:
— Singură… nu puteam să te cresc. Eram eu însămi o copilă și nu eram nici pregătită, nici în stare să
fiu mamă. Te-am lăsat la prietenul tatălui tău și am fugit.
Vocea i se frânse când spuse ultimele cuvinte. Deschise pumnul încleștat și lăsă la vedere cârpa boțită
cu care își ștergea lacrimile.
Brutus o privea cu un ciudat sentiment de detașare, ca și când nimic din ce-ar fi putut ea să spună
sau să facă nu-l atingea. Furia se scursese din el și-l lăsase aproape amețit. Trebuia să pună o întrebare,
dar acum îi venea ușor.
— De ce n-ai venit mai târziu să mă iei?
Servilia tăcu îndelung, ștergându-și lacrimile cu cârpa, până când respirația i se liniști și fu din nou în
stare să îl privească, își înălță capul cu o demnitate fragilă.
— N-am vrut să-ți fie rușine.
Calmul lui nefiresc făcu loc emoțiilor care se învârtejeau în el ca paiele purtate de furtună.
— Poate că mi-ar fi fost, șopti el răgușit. Acum multă vreme, am auzit pe cineva vorbind despre tine și
am încercat să mă prefac că e o greșeală, să te dau la o parte din gândurile mele. Așadar, e adevărat că
ești…
Nu putu să spună cuvintele, dar ea își îndreptă și mai mult trupul, cu ochii strălucind.
— Că sunt târfă? Poate că da. Am fost odată, deși, dacă bărbații pe care îi cunoști sunt îndeajuns de
puternici, ești numită curtezană sau chiar însoțitoare. Își strâmbă gura într-o grimasă. M-am gândit că ai
fi putut să te rușinezi de mine și n-aș fi suportat să văd asta la fiul meu. Dar să nu te aștepți ca eu să mă
rușinez. A trecut atâta timp de când am pierdut rușinea, încât nici nu-mi mai aduc aminte. Dacă aș putea
să mă întorc, mi-aș trăi viața altfel, dar nu cunosc nici măcar un singur om care să n-aibă visul acesta
leneș, inutil. Nu voi trăi plecând capul a vină în fiecare zi. Nici măcar pentru tine.
— De ce mi-ai zis să vin azi aici? întrebă Brutus, dintr-odată nevenindu-i să creadă că răspunsese atât
de ușor la chemarea ei.
— Voiam să văd dacă tatăl tău ar mai fi mândru de tine. Voiam să văd dacă eu sunt mândră de tine.
Am făcut în viață multe lucruri pe care le regret, dar faptul că te-am avut pe tine m-a consolat de multe
ori când totul devenea insuportabil.
— M-ai părăsit! Nu-mi spune mie că te-ai consolat, n-ai venit să mă vezi nici măcar o dată! Nici nu
știam unde să te caut în oraș. Puteai să fi plecat oriunde.
Servilia își îndoi degetul mare și ridică patru degete țepene.
— De patru ori m-am mutat de când te-ai născut tu. De fiecare dată, i-am trimis vorbă lui Tubruk și i-
am zis unde sunt. El a știut mereu cum să dea de mine.
— Eu n-am știut, răspunse el năucit de intensitatea din vocea ei.
— Nu l-ai întrebat niciodată, spuse ea, lăsându-și mâna să-i cadă în poală.
Tăcerea se lăsă din nou, ca și cum n-ar fi fost întreruptă niciodată, devenind brusc grea în spațiul
dintre ei. Brutus se trezi că voia să-i spună ceva care să o lase în sfârșit fără replică, iar el să poată pleca
de acolo cu demnitate. Remarci tăioase i se perindară prin minte până când înțelese că era un prost. O
disprețuia, simțea rușine pentru viața ei, pentru trecutul ei? Căută un răspuns înăuntrul său și îl găsi.
Nu simțea nicio urmă de rușine. Știa că, în parte, era datorită faptului că fusese comandant în bătălii, ca
ofițer al unei legiuni ce îl înălțase. Poate că, dacă ar fi venit la ea fără să fi făcut nimic, ar fi urât-o. Dar își
măsurase valoarea în ochii dușmanilor și ai prietenilor și nu se temea să o măsoare și în ochii ei.
— Nu-mi pasă… ce ai făcut, zise încet. Ești mama mea.
Ea izbucni în hohote năvalnice de râs care îi zguduiau trupul. Încă o dată, se simți pierdut în fața
acelei femei bizare, care era în stare să spulbere fiecare moment de calm pe care reușea el să-l adune.
— Cu câtă noblețe o spui! rosti ea printre hohote. Cu ce față gravă îmi acorzi iertarea. Oare nu m-ai
înțeles defel? Cunosc mai bine mersul orașului decât oricare dintre senatori, cu robele și cu bărbile lor
dichisite cu tot. Am mai multă avere decât aș putea să cheltuiesc vreodată și cuvântul meu are mai
multă putere decât poți tu să-ți închipui. Mă ierți pentru viața mea depravată? Of, fiul meu, mi se rupe
inima când văd cât ești de tânăr! Îmi amintesc cât eram și eu de tânără odinioară. Fața ei împietri și râsul
i se stinse pe buze. Dacă aș vrea să mă ierți pentru ceva, ar fi pentru anii pe care i-am fi putut petrece
împreună. Pentru nimic în lume n-aș schimba ceea ce sunt, iar căile pe care am umblat ca să ajung în
ziua asta, în ceasul ăsta! Ei bine, acelea nu pot fi iertate. Tu n-ai dreptul sau privilegiul să mă ierți
pentru ele.
— Atunci, ce vrei de la mine? Nu pot să dau din umeri și să uit că am ajuns la vârsta bărbăției fără să
te fi cunoscut. Cândva, am avut nevoie de tine, însă oamenii pe care-i iubesc și-n care am încredere au
fost lângă mine. Tu n-ai fost.
Se ridică și se uită în jos la ea, rănit și derutat.
Se ridică și ea.
— Acum, ai să mă părăsești? întrebă șoptit.
Brutus ridică mâinile cu disperare.
— Vrei să mă întorc? întrebă.
— Foarte mult, spuse ea, întinzând mâna și atingându-l ușor pe braț.
Atingerea aceea făcu încăperea să pâlpâie și să se-ncețoșeze.
— Bine. Mâine?
— Mâine, confirmă ea și zâmbi printre lacrimi.
•
Lucius Auriga își curăță gâtul și scuipă enervant. Aerul Greciei Centrale avea ceva care îi usca mereu
gâtul, mai ales când ardea soarele. Ar fi preferat de departe să se bucure de somnul de după-amiază în
răcoarea casei sale decât să fie chemat pe câmpia aceea întinsă, unde vântul continuu îi măcina nervii.
Nu era demn de un roman să stea la cheremul grecilor, indiferent ce statut ar fi avut ei, își zise. Fără
îndoială că era iarăși vorba despre vreo plângere pe care trebuia să o rezolve, de parcă n-ar fi avut nimic
mai bun cu care să-și umple zilele decât să-i asculte pe ei cum se văicăresc. Își așeză toga în timp ce
grecii se apropiau. Nu trebuia să pară pus în încurcătură de locul de întâlnire pe care îl aleseseră. La
urma urmei, lor nu le era îngăduit să călărească în timp ce el putea foarte bine să urce în șa și să se
întoarcă între zidurile din Pharsalus, înainte să se întunece.
Omul care trimisese după el venea fără grabă, însoțit de doi tovarăși. Umerii și brațele enorme îi
atârnau lejer, bâțâindu-se în ritmul pașilor lungi. Arăta de parcă abia coborâse din munții care spărgeau
orizontul de jur împrejur, gând care îl făcu pe Lucius să tremure ușor. Măcar nu veniseră înarmați, își
zise. De obicei, Mithridates nu era genul care să-și amintească să se supună legilor Romei. Lucius studie
omul care pășea peste ierburile mărunte și florile de câmp. Știa că oamenii locului încă îl numeau rege și
cel puțin mergea ca un rege, cu capul sus, în ciuda sfârșitului dezastruos al revoltei sale.
„De-acum e istorie, își zise Lucius, s-a întâmplat înainte de vremea mea, ca orice altceva în ținutul
ăsta neprietenos.” Știa bine că, dacă s-ar fi ivit ocazia să preia funcția de guvernator, ar fi refuzat. Grecii
erau niște oameni atât de neplăcuți! Era peste puterea lui de înțelegere cum niște țărani atât de vulgari și
de neciopliți putuseră să elaboreze matematici de o asemenea complexitate extraordinară. Dacă nu i-ar
fi studiat pe Euclid și pe Aristotel, n-ar fi acceptat în veci o numire în afara peninsulei, însă ideea de a
întâlni asemenea oameni fusese irezistibilă pentru tânărul comandant. Oftă în sinea lui. Nu se găsea nici
urmă de Euclid într-o mare de greci.
Mithridates nu zâmbi când se opri în fața micului grup de opt soldați pe care Lucius îl luase cu sine.
Întorcându-se pe loc, privi în depărtare, de jur împrejur, apoi inspiră adânc, umplându-și pieptul
puternic, și închise ochii.
— Ei bine? Am venit, după cum ai cerut, zise Lucius tare, uitând pentru o clipă că trebuia să pară
calm și netulburat.
Mithridates deschise ochii.
— Știi ce loc e ăsta? întrebă.
Lucius clătină din cap.
— Este exact locul unde am fost înfrânt de oamenii voștri acum trei ani. Ridică brațul gros, arătând cu
degetele întinse. Dealul de-acolo… îl vezi? Acolo aveați arcașii și săgețile curgeau peste noi neîntrerupt.
În cele din urmă, le-am venit de hac, deși puseseră peste tot capcane și țepușe. Mulți oameni buni au
murit încercând să curețe terenul, dar nu puteam să-i lăsăm pe arcași în spatele nostru, înțelegi? Așa
ceva distruge moralul.
— Bine, dar… începu Lucius.
Mithridates ridică mâna cu palma întinsă.
— Șșșt, zise. Lasă-mă să spun povestea. Grecul era cu un cap mai înalt decât Lucius și părea să
posede o forță care interzicea orice întrerupere. Întinse din nou brațul gol și mușchii ca niște funii se
mișcară pe sub piele, odată cu degetele. Uite, acolo, unde e pământul vălurit, acolo aveam oameni cu
praștii, cei mai buni cu care am luptat vreodată. Au doborât mulți romani, apoi au pus mâna pe săbii și
s-au alăturat fraților lor. Liniile principale erau în spatele tău. Oamenii mei erau înmărmuriți de
priceperea pe care o vedeau. Ce mai formații! Am numărat șapte strigăte diferite în timpul luptei, dar
poate c-au fost și mai multe. Pătratul, desigur, cu coarne care să încercuiască dușmanul. Și capul de
porc{15}, ce spectacol era să vezi romanii formând capul de porc în mijlocul oamenilor mei! Cât de bine se
foloseau de scuturi! Cred că fiii Spartei ar fi putut să le țină piept, însă în ziua aceea noi am fost distruși.
— Nu cred că… începu din nou Lucius.
— Uite-acolo, la nici patruzeci de pași de unde stăm noi, acolo era cortul meu. În ziua aia era noroi. Și-
acum, când revăd în minte lupta, mi se pare ciudat să văd flori și ierburi în jur. Soția și fiicele mele erau
în cort. Regele Mithridates zâmbi cu privirea pierdută. N-ar fi trebuit să le las să vină, dar n-aș fi crezut în
veci că romanii pot să acopere atâta distanță într-o singură noapte. Noi abia ne dăduserăm seama că
erau prin preajmă și ne-am și trezit cu ei peste noi, atacându-ne. Soția mea a fost ucisă ultima. Mi-au
târât fetele afară din cort și le-au omorât. Cea mai mică avea paisprezece ani. I-au rupt spatele înainte
să-i taie gâtul.
Ascultând vorbele grecului, Lucius simți cum i se scurge sângele din cap. Mișcările lente ale omului
aveau o intensitate stranie și aproape îi veni să facă un pas în spate, în brațele soldaților. Auzise
povestea aceea de când venise în Grecia, însă vocea calmă care povestea asemenea orori era
înfiorătoare.
Mithridates se uită la Lucius și arătă cu mâna înspre pieptul omului mai tânăr.
— Unde stai tu acum am îngenuncheat eu, legat și bătut, înconjurat de un cerc de legionari. Credeam
că o să mă omoare și chiar îmi doream să fie așa. Vezi, tu, auzisem țipetele fetelor mele și voiam să plec
cu ele. A-nceput să plouă, îmi aduc aminte; pământul mustea de apă. Unii dintre ai mei zic că, atunci
când plouă, plâng zeii. Ai mai auzit așa ceva? Atunci am înțeles vorba asta.
— Te rog… zise Lucius, care nu mai voia decât să urce pe cal, să plece și să nu mai audă nimic.
Mithridates îl ignoră, sau poate nu-l auzi, pierdut în amintiri. Uneori, lăsa impresia că uitase cu
desăvârșire de romani.
— L-am văzut pe Sulla apropiindu-se și descălecând. Purta cea mai albă togă pe care am văzut-o
vreodată. Trebuie să ții minte că totul în jur era plin de sânge și de noroi, și de mizerie. Părea… neatins
de toată grozăvia și lucrul ăsta… Mithridates dădu ușor din cap și continuă: … Era tare ciudat. Mi-a zis că
oamenii care îmi omorâseră soția și fetele fuseseră executați, știai? Nu era obligat să-i spânzure. Nu
știam ce putea să mai vrea de la mine. Până când mi-a dat de ales: să rămân în viață și să nu mai ridic
armele cât timp avea el să trăiască sau să mor pe loc, de sabia lui. Cred că, dacă n-ar fi zis nimic despre
cei care mi-au luat fetele, aș fi ales să mor. Dar am ales șansa pe care mi-o oferea. Am ales bine. Măcar
mi-am revăzut băieții. Se întoarse înspre cei doi bărbați care erau cu el și le zâmbi. Hoca, flăcăul de-aici,
e cel mai mare, însă mie mi se pare că Thassus seamănă mai bine cu maică-sa.
Lucius făcu acel pas în spate când înțelese ce spunea Mithridates.
— Nu, Sulla n-a… nu poți…
Se întrerupse când văzu oameni ivindu-se din toate părțile. Veneau de peste creasta fiecărui deal și
din pădurea unde spusese Mithridates că stătuseră ascunși arcașii romani. Caii fulgerară înspre ei și se
opriră lângă grupul de legionari. Soldații scoaseră săbiile și așteptară mohorâți, dar fără panică, să vină
sfârșitul. Zeci de săgeți erau îndreptate spre ei și așteptau doar comanda.
Îngrozit, Lucius apucă brațul lui Mithridates.
— Toate au trecut! strigă deznădăjduit. Te rog!
Mithridates îl apucă de umeri și îl ținu strâns. Fața i se schimonosi de turbare.
— Mi-am dat cuvântul să nu pun mâna pe arme câtă vreme Cornelius Sulla avea să fie în viață. Acum,
soția și fetele mele sunt la adăpost, în pământ, și eu voi lua sângele care mi se cuvine.
Duse o mână la spate și dădu la iveală un pumnal pe care îl apăsă pe gâtul lui Lucius. Trecu iute
tăișul dintr-o parte în alta.
Legionarii muriră în câteva secunde, spintecați de săgeți, fără să fi apucat să lovească măcar o dată.
Cu fața gânditoare, cel mai tânăr dintre fiii grecului împinse ușor cu piciorul trupul lui Lucius.
— Ai jucat un joc periculos, Maria Ta, zise Thassus.
Mithridates ridică din umeri, ștergându-și sângele de pe față.
— În locul ăsta sunt spirite pe care le iubim. Atât am putut face pentru ele. Acum, dă-mi un cal și-o
sabie. Oamenii noștri au dormit prea mult.

• CAPITOLUL TREISPREZECE

Iulius ședea în umbra hanului și își îndoi degetele în jurul primei cupe de vin pe care o văzuse în
aproape un an. Zgomotul de pe străzile portului roman se scurgea înăuntru și, împreună cu murmurul
conversațiilor dimprejur, îi dădea senzația că e acasă, mai ales dacă închidea ochii.
Pelitas își dădu vinul pe gât fără ceremonie, ținând vasul ridicat până fu sigur că se scursese și ultima
picătură, apoi îl puse înapoi pe masă. Suspină apreciativ.
— Cred că, dac-aș fi de capul meu, mi-aș vinde armura și-aș bea pân-aș orbi, zise. De mult aștept.
Ceilalți dădură din cap, sorbind sau gâlgâind din propriile cupe cumpărate cu ultimii bani pe care îi
aveau. Restul oamenilor, mai vechi sau mai noi, erau la kilometri întregi în susul coastei, ascunși de
ochii patrulelor ce-ar fi putut să treacă. Numai ei cinci veniseră în port, să decidă ce aveau să facă mai
departe. Fusese foarte ciudat să fie întâmpinați și somați de legionari când se apropiaseră de primele
depozite, dar majoritatea celor cinci ofițeri simțiseră ușurare înainte de orice. Primul ordin clar, dat în
latină, de a spune cine sunt transformase lunile petrecute pe coastă într-o aventură îndepărtată. Cel
puțin, povestea cu pirații care-i răpiseră fusese primită doar cu o ridicare din sprâncene când soldații din
port observaseră armurile curate și armele în bună stare pe care le aveau asupra lor. Fie și numai
pentru asta, soldații de pe Accipiter erau recunoscători. Ar fi fost neplăcut să sosească în port ca niște
cerșetori.
— Cât mai e până ajunge chestorul? întrebă Prax, uitându-se la Gaditicus.
Având rang de centurion, Gaditicus fusese cel care vorbise cu ofițerul roman care răspundea de port
și cei doi conveniseră să se întâlnească la hanul de lângă docuri. Fusese un moment de tensiune pe care
îl percepuseră cu toții. Ceilalți ofițeri erau atât de obișnuiți ca Iulius să le arate drumul, încât nu le
căzuse prea bine să li se amintească ierarhia oficială. Suetonius abia se abținea să zâmbească.
Gaditicus sorbi din cupa sa. Vinul făcea să îl usture o gingie inflamată. Se strâmbă ușor.
— A spus că vine până la al patrulea ceas, așa că mai avem un pic de timp. Va trebui să raporteze la
Roma că suntem vii și nevătămați. Cu siguranță că ne va oferi locuri pe vreun vas de negustori care
merge într-acolo.
Părea pierdut în gânduri, ca și ceilalți, care reușeau cu greu să accepte că se întorseseră în civilizație.
Gaditicus înțepeni când cineva din mulțime se frecă în trecere de el. Trecuse mult de când nu mai
cunoscuseră vânzoleala din orașe și porturi.
— Puteți să vă îmbarcați pe vreun vas înspre casă, dacă asta vreți, zise Iulius încet, privindu-i pe
ofițerii din jurul mesei. Dar eu merg mai departe.
Preț de o clipă, nu răspunse nimeni, apoi vorbi Prax:
— Cu noi cu tot, ai treizeci și opt de oameni. Câți dintre ei sunt îndeajuns de disciplinați și bine
instruiți încât să lupte, Iulius?
— Cu tot cu ofițerii de pe galeră, aș spune că vreo douăzeci. Restul sunt ce-am găsit și noi: țărani cu
săbii.
— Atunci, e imposibil, zise Pelitas mohorât. Chiar dacă l-am găsi pe Celsus, și zeii știu că n-o să fie
ușor, tot n-avem destui oameni, încât să fim siguri că-l batem.
Iulius pufni furios.
— După tot ce-am realizat, credeți că pot să renunț acum? În pădurea aia sunt oamenii noștri, care
așteaptă să le trimitem vorbă să vină aici. Credeți poate că ar trebui să-i lăsăm în urmă și să plecăm
liniștiți la Roma? Nu-i nicio cinste în asta, Peli, chiar deloc. Mergeți acasă, dacă vreți, eu nu țin pe nimeni,
dar să știți că, atunci când îl găsim și-l învingem pe Celsus, am să împart oamenilor răscumpărările
voastre.
Cuvintele furioase ale omului mai tânăr îl făcură pe Pelitas să chicotească.
— Chiar crezi că se poate face? Pe cinstea ta? Ne-ai adus până aici și n-aș fi crezut în veci că e posibil
dacă n-aș fi fost de față să văd ce-ai făcut prin satele alea. Acum, dacă tu zici să mergem mai departe, eu
rămân să văd și restul.
— Se poate face, zise Iulius ferm. Trebuie doar să ajungem la bordul unui vas de negustori pe care
să-l scoatem în larg. Când ne îndepărtăm de coastă, avem grijă să părem cât mai ispititori cu putință.
Știm că pirații bântuie apele astea. Vor mușca momeala. Cel puțin, oamenii noștri arată a legionari, chiar
dacă unii sunt de calitate proastă. Punem luptătorii buni în față și improvizăm mai departe.
— Eu rămân până la capăt, spuse Prax. Dacă vreau să mă bucur de pensie, trebuie să-mi iau înapoi
banii de răscumpărare.
Gaditicus aprobă din cap în liniște. Iulius privi în jurul mesei și-și aținti ochii asupra celui pe care-l
cunoștea de cel mai mult timp.
— Tu ce zici, Suetonius? Vrei să pleci acasă?
Suetonius bătu cu degetele în masa de lemn. Știuse de la bun început că avea să vină și clipa aceea
și-și jurase să profite de prima ocazie și să plece la Roma. Spre deosebire de ceilalți, familia lui putea
suporta cu ușurință pierderea răscumpărării, dar gândul de a se întoarce acoperit de eșec era amar.
Roma avea foarte mulți ofițeri tineri, iar viitorul lui nu mai era la fel de promițător cum fusese când
stătuse întâia dată pe punțile lui Accipiter. Tatăl lui se așteptase ca Suetonius să fie promovat repede și,
cum asta nu se întâmplase, pur și simplu nu mai pusese întrebări. Avea să fie greu pentru ei toți să-l
primească pe domeniul familiei când tot ce cunoscuse în cariera sa militară fusese înfrângerea.
Sub privirile celorlalți, o idee prinse contur în mintea lui și Suetonius se forță să nu lase nimic să
transpară. Dacă era cu băgare de seamă, exista o cale ca el să se-ntoarcă triumfător la Roma. Și, în mod
fermecător, avea să însemne și distrugerea lui Iulius.
— Suetonius? repetă Iulius.
— Rămân și eu, răspunse hotărât, începând deja să urzească planuri.
— Excelent. Avem nevoie de tine, Tonius, răspunse Iulius.
Suetonius își păstră expresia imperturbabil, deși pe dinăuntru fierbea. Știa bine că niciunul nu punea
preț prea mare pe el, dar tatăl lui ar fi fost de acord cu ce-avea să facă, spre binele Romei.
— La treabă, domnilor, zise Iulius, coborând vocea, ca să nu se audă ce vorbeau în afara micului lor
grup. Unul dintre noi va trebui să se întoarcă la ceilalți și să le spună să vină în port. Soldații de-aici n-au
părut să se-ndoiască de povestea cu răpirea, așa că asta vor spune și ei dacă sunt opriți și luați la-
ntrebări. Trebuie s-avem mare grijă în privința asta. Nu va fi deloc bine dacă se hotărăsc să rețină câțiva
oameni, ca să-i verifice chestorul mâine dimineață. Vreau să fim pe mare, cu mareea din zori și cu toți
oamenii la bord.
— Nu putem să-i aducem la noapte? întrebă Pelitas.
— Am putea să trecem de gărzi, dar pirații vor afla cu siguranță că un grup mare de soldați a urcat la
bordul unui vas comercial. N-am nicio îndoială că pirații au iscoade în portul ăsta, care le dau de știre ce
vase transportă aur sau alte încărcături de valoare. Eu, unul, așa aș face, plus că Accipiter a oprit aici
înainte de atac. La urma urmei, își pot permite să dea câteva mite. Problema e cum să urcăm aproape
patruzeci de oameni la bord fără să bată la ochi că e o capcană. Mai bine ar veni în grupulețe de doi, trei
oameni, pe parcursul întregii nopți.
— Dacă ai dreptate, e clar că pirații vor avea iscoade la docuri, care ne vor vedea, zise Gaditicus încet.
Iulius se gândi o clipă.
— Atunci, vom împărți oamenii. Aflăm care știu să înoate și-i punem să vină la navă prin apă. Îi vom
trage la bord cu funii. Luna e mică în noaptea asta, așa că ar trebui să reușim fără să fim văzuți. Va fi
necesar să aducem armurile și armele la bord ca și cum ar fi niște mărfuri oarecare, pe care căutăm să le
vindem. Tu trebuie să mergi, Pelitas! Înoți ca un pește. Crezi că poți să-i aduci la navă de cum se
întunecă?
 — E mult de înotat, dar fără armură pot. Și băieții ăștia au crescut la malul mării, ar trebui să poată și
ei, zise Pelitas.
Iulius băgă mâna în buzunarul de la cingătoare și scoase două monede de argint.
— Parcă ai zis ca nu mai sunt bani, spuse Prax vesel. Cred că o să mai iau o cupă de vin dacă nu te
superi.
Iulius clătină din cap fără să zâmbească.
— Poate mai târziu. Am păstrat banii ăștia pentru că vreau ca doi oameni să vină aici la noapte și să-și
ia câteva băuturi. Unul va trebui să joace rolul gărzii care-și petrece ultima noapte în port, înainte să
plece pe mare cu o încărcătură prețioasă – lucru care le va fi transmis piraților de către oamenii lor de
legătură. Trebuie ca acela care face asta să nu se-mbete și nici să se lase omorât, deci am nevoie de un
om de nădejde, poate ceva mai în vârstă decât noi, ceilalți.
— Bine, bine, nu trebuie să bați apa-n piuă până moare, zise Prax zâmbind. S-ar putea să-mi placă
așa o însărcinare. Ce zici, Gadi, te simți în stare?
Centurionul dădu ușor din cap, privindu-l pe Iulius.
— Nu de data asta. Vreau să rămân cu oamenii mei în caz că lucrurile nu merg bine.
— Vin eu, zise Suetonius brusc.
Prax ridică din sprâncene, apoi dădu din umeri.
— Dacă nu vrea altcineva, continuă Suetonius, încercând să nu pară prea dornic.
Despărțit de ceilalți, era exact ocazia de care avea nevoie. Reticent, Prax aprobă din cap, iar Suetonius
se lăsă pe scaun, destinzându-se.
— Am văzut că te uitai la nave, îl îmboldi Gaditicus pe Iulius.
Bărbatul mai tânăr se aplecă în față și toți își apropiară capetele, ca să audă ce avea de zis.
— Am văzut un vas care încărca provizii. Ventulus. Triremă cu pânze. E un echipaj mic, pe care îl
putem supune fără prea mare efort.
— Îți dai seama, spuse Suetonius, că, dacă furăm o navă dintr-un port roman, devenim noi înșine
pirați?
Chiar în timp ce vorbea, își dădu seama că fusese o greșeală să-i prevină, dar o parte din el nu se
putuse înfrâna. Mai târziu, aveau să-și aducă aminte cine-i salvase de planurile nebunești ale lui Iulius.
Ceilalți se crispară ușor, cântărindu-i vorbele, iar Iulius se holbă la tânărul ofițer de gardă.
— Numai dacă suntem prinși. Și, dacă-ți pasă așa de mult, n-ai decât să-l despăgubești pe căpitan din
partea ta de câștig, zise Iulius.
— Nu, are dreptate, se încruntă Gaditicus. Să fie foarte clar, niciun membru al echipajului nu va fi
ucis și nici nu ne atingem de încărcătură. Și, dacă avem succes, îl vom despăgubi pe căpitan pentru
timpul și profitul pierdute.
Se înfruntă din priviri cu Iulius și, în tăcerea apăsătoare, ceilalți simțiră tensiunea dintre cei doi.
Ignoraseră atât de mult timp problema cine deținea comanda, încât aproape că uitaseră de ea. Dar
problema exista încă și Gaditicus fusese cel care dăduse ordinele și păstrase disciplina pe Accipiter.
Observând conflictul mocnit pe care îl stârnise, Suetonius se strădui să nu rânjească.
În cele din urmă, Iulius dădu din cap și tensiunea se evaporă.
— Ai dreptate. Dar, într-un fel sau altul, vreau să avem controlul asupra lui Ventulus până la căderea
nopții.
Dintr-odată, o voce necunoscută se auzi deasupra lor și-i făcu pe toți să se tragă înapoi.
— Care dintre voi are comanda? întrebă vocea, reflectând inconștient propriile lor gânduri.
Iulius își studie cu atenție cupa cu vin.
— Eu am fost căpitanul galerei Accipiter, zise Gaditicus drept răspuns și se ridică să-l întâmpine pe
nou-venit.
Omul acela le amintea de Roma chiar mai mult decât o făcuseră legionarii care păzeau portul. Peste
pielea goală, purta o togă prinsă cu o broșă de argint în care era cioplit un vultur. Avea părul tuns scurt
și pe al patrulea deget al mâinii pe care i-o întinse lui Gaditicus purta un inel greu, de aur.
— Păreți mai sănătoși decât cei mai mulți dintre oamenii eliberați de pirați pe care îi vedem pe-aici.
Numele meu este Pravitas, sunt chestorul. Văd că aveți cupele goale și, la drept vorbind, și mie îmi e cam
sete.
Făcu semn unui sclav care veni și le umplu din nou cupele cu un vin mai bun decât primul. În mod
evident, chestorul era foarte cunoscut în orașul-port. Iulius observă că venise fără gărzi, semn că legile
Romei erau respectate în locul acela. Totuși, la cingătoare, avea un pumnal lung, pe care îl mută puțin,
cât să se poată așeza pe bancă, lângă ei.
Când sclavul le turnă vinul, chestorul își înălță cupa ca să toasteze.
— Pentru Roma, domnilor!
Repetară cuvintele în cor și începură să soarbă alene din băutură. Nu voiau să dea pe gât și să
irosească așa un vin bun câtă vreme nu știau dacă omul avea să mai ceară sau nu.
— Cât v-au ținut? întrebă chestorul când puseră cupele pe masă.
— Credem că vreo șase luni, dar a fost greu să ținem socoteala. În ce lună suntem acum? spuse
Gaditicus.
Pravitas ridică sprâncenele.
— Ați fost captivi mult timp. Abia au trecut calendele lui octombrie.
Gaditicus făcu iute socoteala.
— Ne-au ținut șase luni, dar ne-au mai trebuit încă trei ca să ajungem în port.
— Probabil că v-au debarcat destul de departe, zise Pravitas, cu interes.
Gaditicus își dădu seama că nu prea voia să-i explice chestorului cât timp petrecuseră învățându-i pe
noii soldați să lupte și să execute ordine, așa că dădu pur și simplu din umeri.
— Unii dintre noi au fost răniți. A trebuit să mergem încet.
— Totuși, cum se face că aveți săbii și armuri? Mă mir că nu vi le-au luat pirații, insistă Pravitas.
Lui Gaditicus îi dădu prin cap să mintă, dar știa că puteau foarte bine să fie arestați dacă Pravitas
credea că-i ascund ceva. În ciuda tonului destins, chestorul părea deja bănuitor, așa că Gaditicus
încercă să nu se depărteze prea mult de adevăr.
— Le-am găsit într-o magazie veche de arme, dintr-o așezare romană. A trebuit să muncim pentru ele,
dar oricum trebuia să ne recăpătăm forma fizică, așa că lucrurile s-au potrivit destul de bine pentru noi.
— Câtă generozitate! Cred că numai săbiile fac o sumă frumușică. Știți cumva ce așezare era?
— Domnule, uitați ce e! Bătrânul soldat care ni le-a dat n-a făcut altceva decât să ajute niște romani
care treceau prin vremuri grele. Ar trebui să lăsați lucrurile așa.
Pravitas se lăsă în scaun, păstrându-și expresia întrebătoare. Era o situație dificilă, iar cei cinci ofițeri îl
priveau atent. Teoretic, toți cetățenii romani din provincie se supuneau autorității sale, însă asupra
soldaților avea puteri limitate. Dacă îi aresta fără să aibă dovezi, comandantul legiunii din zonă avea să
fie furios.
— Foarte bine. Vă îngădui să vă păstrați tainele. Poate că ar trebui să vă fac să-mi dovediți că ați
câștigat pe drept echipamentul acesta, care face cât solda voastră pe un an, dar îmi închipui că nu veți
sta pe-aici atât de mult, încât să mă obligați să cercetez chestiunea mai amănunțit.
— Intenția noastră e să luăm primul vas spre casă, spuse Gaditicus.
— Aveți grijă să fie așa, domnilor! Aveți nevoie să vă aranjez transportul sau poate că „soldatul acela
bătrân” v-a dat și bani de drum?
— Mulțumim, vom face singuri toate aranjamentele, zise Gaditicus, abia reușind să-și ascundă
enervarea.
— Atunci, îmi veți spune cum vă numiți, ca să trimit raportul la Roma, după care vă las în pace, rosti
Pravitas.
Ofițerii își spuseră numele repede, iar chestorul îl repetă pe fiecare în parte, ca să le fixeze în
memorie. Apoi, se ridică și-și înclină țeapăn capul.
— Mult noroc în călătoria spre casă, zise, după care își croi drum prin hanul aglomerat, până în stradă.
— Ce idiot bănuitor! bombăni Pelitas, după ce omul plecase.
Ceilalți bombăniră și ei în semn de aprobare.
— De-acum, trebuie să ne mișcăm repede, spuse Iulius. De bună seamă că Pravitas va pune să fim
urmăriți până plecăm din provincia lui. Ne va fi un pic mai greu să facem planul să meargă.
— Ei bine, înainte era prea ușor. Chiar ne mai trebuia o provocare, zise Prax.
Iulius zâmbi împreună cu ceilalți. Orice s-ar fi întâmplat, între ei se legase o prietenie care n-ar fi
existat niciodată dacă rămâneau la bordul lui Accipiter.
— Întoarce-te repede la ceilalți, Peli. Dacă ești urmărit, mă aștept să-ți pierzi urma cu mult înainte să
ajungi la ai noștri. Dar, dacă nu poți să scapi de iscoade, pune oamenii să-i prindă și să-i lege până trece
noaptea. Mâine, după ce vom fi plecat, n-o să mai conteze dacă li se observă lipsa.
Pelitas se ridică și-și goli cupa, râgâind ușor. Plecă fără o vorbă, iar Iulius se întoarse spre cei trei care
rămăseseră.
— Acum, domnilor, zise, maimuțărind tonul chestorului, trebuie să ne facem rost de un vas
negustoresc.
•
Căpitanul Durus de pe Ventulus era un om mulțumit. Avea cala plină cu piei și lemn exotic, pentru
care urma să obțină o mică avere în peninsulă. Mândria încărcăturii erau cei zece colți de fildeș, fiecare
dintre ei lung cât un stat de om. Nu văzuse niciodată animalele care mureau pentru colții aceia.
Cumpărase fildeșul de la un negustor din port, care, la rândul lui, se târguise cu vânătorii de pe
continent. Durus știa că avea să ia pe ei cel puțin de trei ori cât dăduse și se felicita în gând pentru
priceperea cu care se târguise. Durase aproape două ore și trebuise să accepte și câțiva baloți de pânză
lipsiți de valoare. Dar și pe pânză putea să scoată câțiva bănuți de bronz dacă o vindea ca îmbrăcăminte
pentru sclavi, așa că n-avea de ce să se plângă. Fusese o călătorie plină de succes și, chiar scăzând din
câștig taxele de port și proviziile pentru echipaj și sclavi, tot trebuia să-i mai rămână destul, încât să-i
cumpere soției perlele acelea pe care le voia și poate și un cal pentru el însuși. Măcar de-ar găsi un
armăsar bun și nu prea scump, pe care să-l împerecheze cu iapa nevesti-sii.
Gândurile îi fură întrerupte de patru soldați care veneau pe doc, spre locul unde era legat Ventulus.
Presupuse că veneau din partea chestorului băgăcios care controla tot ce mișca în port și oftă în sine,
având grijă să le zâmbească soldaților care se apropiau.
— Permiteți să venim la bord? zise unul.
— Sigur că da, răspunse Durus, întrebându-se dacă nu cumva individul acela voia să mai stoarcă
vreo taxă sau vreo mită de la el. Era chiar prea de tot. Cum pot să vă ajut? întrebă când cei patru pășiră
pe punte.
Se încruntă când văzu că doi dintre ei îl ignorau cu totul în timp ce studiau fiecare detaliu al micuțului
vas negustoresc. Cei mai mulți dintre oamenii lui Durus erau în permisie pe țărm, desigur, și vasul era
practic părăsit. Doar doi oameni se zăreau pe punte.
— Vrem să îți punem câteva întrebări în particular, spuse unul dintre soldați.
Durus se strădui să pară calm. Credeau oare că e vreun pirat sau contrabandist? Încercă să nu arate
vinovat, dar întotdeauna se putea găsi ceva în neregulă. Apăreau atâtea reglementări în zilele acelea,
încât era imposibil să le țină minte pe toate.
— Am un vin excelent în cabină. Putem vorbi acolo, rosti, forțându-se să zâmbească.
Soldații îl urmară fără o vorbă.

• CAPITOLUL PAISPREZECE

— Stai! Ceva nu-i bine, zise Suetonius cu răsuflarea întretăiată, apucându-l pe Prax, care se pregătea
să iasă din umbra clădirilor docului.
Ofițerul mai în vârstă se smuci enervat din strânsoarea degetelor celuilalt.
— N-aud nimic. Trebuie să ajungem la Iulius. Haide!
Suetonius dădu din cap, măturând cu privirea docurile pustii. Unde era chestorul? Era sigur că n-
avea să ignore avertismentul pe care i-l trimisese? Fusese foarte ușor să-i șoptească un mesaj unui
legionar care își golea vezica în curtea întunecată a hanului. Înainte ca soldatul să termine și să se
întoarcă, Suetonius se pierduse în îmbulzeala și luminile dinăuntru, cu inima bubuindu-i de emoție.
Poate că omul acela fusese prea beat ca să transmită mesajul. După câte-și amintea Suetonius, soldatul
se cam clătina pe picioare în timp ce golea vinul de peste noapte în rigola de piatră.
Tânărul roman își încleștă pumnii de frustrare. Chestorul trebuia să răsplătească un om care demasca
actele de piraterie săvârșite în inima unui port roman. Iulius avea să fie distrus, iar Suetonius se putea
întoarce la Roma cu demnitatea neatinsă, lăsând în sfârșit în urmă toate umilințele pe care le îndurase.
Asta dacă nu cumva soldatul beat uitase mesajul pe care i-l șoptise sau leșinase în drum spre barăci. Își
dădu seama că ar fi trebuit să se asigure, dar n-avusese decât câteva clipe ca să își aleagă omul înainte
să se facă nevăzut.
— Ce este? întrebă Prax. Vasul e acolo. Am de gând să fug până la el.
— E o capcană, spuse iute Suetonius, trăgând de timp, disperat. Ceva nu e bine. Simt asta.
Nu mai îndrăzni să adauge nimic, ca Prax să nu intre la bănuieli. Își încordă toate simțurile, încercând
să prindă vreun semn al soldaților din port, dar nu se auzea nimic.
În întuneric, Prax se uită chiorâș la omul mai tânăr.
— Ei bine, eu nu simt nimic. Dacă ți-ai pierdut curajul, n-ai decât să stai aici, dar eu mă duc.
Ofițerul solid o luă la fugă spre conturul întunecat al navei de negustori, evitând oazele de lumină
pâlpâitoare din drum. Suetonius se uită după el, încruntându-se. Era mai bine să rămână singur, dar,
dacă nu apărea până la urmă chestorul, trebuia să se ducă și el. Nu putea să rămână pe-acolo și să
cerșească un loc pe vreun vas spre Roma.
•
La bordul lui Ventulus, Iulius, încordat și nervos, apucă balustrada și se uită înspre docuri. Unde erau
Prax și Tonius? Ochii lui măturau spațiul gol dintre nave și depozite, căutând oamenii, îmboldindu-i să
vină mai repede. Luna ca o seceră era sus pe cer și Iulius știa sigur că mai erau doar câteva ceasuri
până în zori.
Auzi o bufnitură în spate și aruncă o privire. Încă un om ajunsese înot până la umbrele punții, și-acum
zăcea întins pe spate, suflând greu, de epuizare. Fără nicio lumină care să-i călăuzească, oamenii
înotaseră în apele adânci, pe lângă limba de piatră ce forma portul natural. Nu putuseră nici măcar să se
țină de stânci din cauza aricilor de mare și a muchiilor ca de brici, care le luau pielea la cea mai mică
atingere. Mulți dintre ei ajunseseră la navă cu picioarele pline de sânge și cu frica de rechini citindu-li-se
în ochi. Fusese greu pentru ei, dar Iulius își făcea griji mai degrabă pentru cei care nu știau să înoate,
printre care și uriașul Ciro. Trebuiau să fugă prin port, pe întuneric, fără să fie văzuți de gărzile
chestorului și întârziau cam mult.
Luna acoperită de nori trimitea doar o lucire slabă, dar peste tot pe docuri erau așezate torțe,
scânteieri de un galben-închis, care se mișcau și săltau în briza ce sufla dinspre coastă. Cu o oră în
urmă, vântul își schimbase direcția și Iulius nu voia decât să ridice ancora, să taie parâmele și să plece.
Căpitanul era legat în cabină, iar soldații acceptaseră fără comentarii și fără să se alarmeze prezența
câtorva soldați în plus la bord. Mersese mult mai ușor decât sperase Iulius, dar, în timp ce privea torțele
care fluturau și trosneau, îl cuprinse teama că oamenii lui fuseseră prinși și că totul era în zadar.
Își dori să nu-i fi trimis la han pe Prax și Suetonius. Poate că se luaseră la bătaie sau treziseră bănuieli
cu vreo poveste stângace despre bogățiile de la bord. Cu degetele albite pe balustrada lui Ventulus,
Iulius recunoscu în sine că fusese prea riscant.
Acolo! Iulius recunoscu silueta lui Prax, care se năpustea spre vas. Îngheță, căutându-l din ochi pe
Suetonius. Niciun semn. Ce se întâmplase?
Prax se cățără la bord, gâfâind.
— Unde-i Suetonius? se repezi Iulius.
— A rămas în urmă. Cred că l-a lăsat curajul. Oricum, e mai bine pentru noi să scăpăm de el,
răspunse Prax, uitându-se în spate, la orașul-port scufundat în întuneric.
Undeva departe, se auzi un strigăt. Iulius se aplecă în direcția aceea. Se mai auzi un strigăt, dar, cu
vântul care bătea, nu putea să-și dea seama ce era. Își întoarse capul la stânga și la dreapta, apoi auzi
bătăile ritmice ale legionarilor în marș. Iulius ar fi recunoscut oriunde zgomotul pe care îl făceau
sandalele cu ținte de fier pe pietrișul drumurilor. Zece, poate douăzeci de oameni. În mod cert, nu ai lui.
Cu Suetonius cu tot, nu trebuiau să vină pe jos decât șase inși. I se uscă gura. Cu siguranță că era
chestorul care venea să-i aresteze pe toți. Știuse doar că individul bănuia ceva!
Iulius se întoarse și se uită la placa îngustă de lemn, ce îl lega pe Ventulus de doc și care se legăna în
ritm cu nava. Doar vreo doi saci cu nisip umed o țineau locului. Putea s-o ridice într-o secundă și să dea
ordinul de plecare. Gaditicus îl păzea pe căpitan. Pelitas era cu cel care răspundea de sclavi, așteptând
semnalul de plecare. Dintr-odată, se simți îngrozitor de singur pe puntea pustie și își dori să fi fost cu ei.
Dădu din cap enervat. Era hotărârea lui și avea să aștepte până vedea cine se apropia. Miji ochii înspre
clădirile docului, rugându-se să apară oamenii lui, dar nu se vedea nimic. În schimb, auzi cum legionarii
nevăzuți măresc pasul, tropăind tot mai puternic.
Aproape îl cuprinse disperarea când îi văzu pe soldații care ieșeau de pe aleea întunecată și pășeau
pe docurile luminate. Chestorul în persoană conducea vreo douăzeci de oameni înarmați și iuți, direct
către șirul întunecat de nave și spre Ventulus.
•
Suetonius suspină de ușurare când auzi bocănitul soldaților. Avea de gând să aștepte până îi
prindeau pe ceilalți și să se facă nevăzut în zori. De bună seamă, chestorul avea să fie bucuros să stea
de vorbă cu omul care îl avertizase. Zâmbi ca pentru sine. Era tentat să rămână, ca să vadă execuția lui
Iulius, doar pentru a-l privi în ochi, din mijlocul mulțimii. Simți o umbră de regret pentru ceilalți, dar
ridică involuntar din umeri. Erau pirați și niciunul nu încercase să-l împiedice pe Iulius să distrugă
disciplina cu lingușelile și făgăduielile lui obscene. Gaditicus nu era în stare să comande, iar Pelitas… ei
bine, avea să-i facă plăcere să-l vadă pe Pelitas doborât.
— Suetonius! strigă o voce din spatele lui, iar șocul aproape că făcu să-i stea inima. Fugi, vine
chestorul cu soldați! Dă-i drumul!
Suetonius intră în panică în momentul în care simți cum cineva îl apucă de umăr și îl smulge din
umbre, târându-l în goana oamenilor. Aruncă o privire îngrozită și văzu cum giganticul Ciro îl căra fără să
încetinească. Odată ajuns în spațiul deschis, rămase cu gura căscată la vederea soldaților sumbri care
șerpuiau spre ei, cu săbiile scoase. Înghiți în sec, împleticindu-se înainte. N-avea timp să gândească.
Puteau să-l taie-n bucăți până să-și dea seama că el îi ajutase. Înghițindu-și frica și furia, o luă la goană
alături de ceilalți. De-acum, trebuia să-și ia adio de la întâlnirea privată cu chestorul, ca între domni, pe
care și-o închipuise. Înainte de orice, trebuia să scape cu viață din haosul acela. Își încleștă maxilarele și
țâșni înainte, depășindu-l pe Ciro cu câțiva pași.
Iulius aproape strigă de ușurare când își văzu oamenii care alergau spre vas. Soldații chestorului îi
văzură și ei și începură să urle la ei să se oprească.
— Haideți! strigă Iulius.
Își întoarse iute capul dintr-o parte a docului spre cealaltă și bombăni când văzu cât de aproape erau
legionarii de oamenii lui. Nu era timp destul. Chiar în condițiile în care Ciro și ceilalți reușeau să ajungă
pe punte, primii dintre soldații chestorului aveau să pășească drept în urma lor.
Amețit și cu inima bătându-i cu putere, Iulius privea cum cele două grupuri se îndreaptă spre el.
Rămase locului, forțându-se să nu se miște prea repede, apoi se întoarse și strigă peste punți:
— Acum! Hai, Peli! Acum!
Sub el, adânc în măruntaiele navei, auzi cum Pelitas dă ordine ca răspuns la ordinele lui. Ventulus se
cutremură când ramele ieșiră din locurile lor și se opintiră în stâncile care mărgineau docul, împingând
nava peste apele negre. Iulius tăia frenetic frânghiile care îi țineau în loc, crestând balustrada. Sub
punte se auziră alte strigăte când echipajul se trezi din cauza mișcărilor navei, crezând, de bună seamă,
că pluteau în derivă. Iulius știa că oamenii se așteptau să mai petreacă în port câteva zile și n-avea decât
câteva secunde înainte ca puntea să se umple. Ignoră problema aceea. Placa sprijinită de doc se mișcă
împreună cu nava și sacii de nisip căzură în apă.
Oare strigase prea devreme? Soldații erau la nici cincisprezece metri de oamenii lui. Primii dintre
aceștia săriră pe punte și se întoarseră cu săbiile în mâini. Suetonius era ca o nevăstuică; picioarele
abia-i atinseră placa înainte să se arunce pe vas.
— Hai, Ciro! Plecăm! strigă Iulius, agitându-și sabia deasupra capului.
Namila de om era prea înceată. Fără să gândească, Iulius o luă înspre placă, gata să sară pe doc.
Oprindu-se brusc, Ciro își scoase sabia, încercând să respingă atacul soldaților.
— Ciro! Sunt prea mulți! urlă Iulius, ezitând între pericolul de a fi prins, dacă sărea de pe vas, și
dorința de a-și ajuta omul.
Ramele zvâcniră încă o dată și scândura căzu.
Ciro păși încet înspre margine, neîndrăznind să le întoarcă spatele soldaților. Aceștia se repeziră spre
el, iar Ciro lovi turbat cu pumnii, trimițând un legionar în mare. Armura îl trase în adâncuri, lăsând în
urmă un vârtej de bule argintii. Atunci, Ciro se întoarse către navă și gemu când o sabie i se înfipse în
spate. Cu brațele tremurând, urlă și se aruncă înspre vasul care pleca, prinzând balustrada cu o mână.
Iulius îl apucă de încheietură și privi în ochii întunecați, înnebuniți de durere și energie.
— Ajutați-mă să-l trag! strigă Iulius, străduindu-se să țină bine de pielea transpirată.
Fu nevoie de încă doi oameni să-l ridice pe Ciro la bord. Omul respira șuierat, iar spinarea sfâșiată și
sângerândă lăsa o pată negricioasă pe puntea unde zăcea.
— N-am vrut să-l omor, zise Ciro, printre respirațiile horcăite.
Iulius îngenunche lângă el și îl luă de mână.
— N-ai avut încotro.
Ciro închise ochii de durere și nu văzu expresia sumbră a lui Iulius, care se ridică și se duse lângă
balustradă. Vasul se îndepărta de țărm, acum că sclavii aveau destul loc să își afunde ramele în apă.
La nici zece metri depărtare, legionarii se holbau la ei, cu ură vădită pe fețe. Deși erau atât de
aproape, nu puteau să treacă golul care se lărgea între ei. Sub privirea tăcută a lui Iulius, unul dintre
soldați scuipă cu dezgust pe pietre.
Chestorul stătea lângă ei, purtând o tunică închisă la culoare, în locul togii. Cu fața încinsă de furie și
oboseală, fu obligat să se uite la corabia care ieși din port și, în cele din urmă, fu înghițită de întuneric.
Doi dintre oamenii lui, care se uitau și ei după Ventulus, înjurară încet.
— Ordine, domnule? zise unul, uitându-se la chestor.
Pravitas nu răspunse până când răsuflarea nu i se potoli și o parte din roșeață îi dispăru de pe față.
— Dă fuga la căpitanul galerei care a tras ieri în port. Spune-i că-i ordon să ridice imediat ancora și să
plece în căutarea vasului de negustori Ventulus. Vreau să se miște în cel mult o oră, să nu piardă
refluxul.
Soldatul salută.
— Da, domnule, răspunse. Să-i dau o explicație?
Pravitas dădu iute din cap.
— Spune-i că un legionar a fost omorât, iar Ventulus a fost furat de pirați.
•
Iulius își adună oamenii în întunericul de pe puntea mișcătoare. Doar Ciro lipsea. Îl lăsaseră să se
odihnească într-o cabină după ce-i pansaseră rana. Tăietura de sub umăr era adâncă, dar părea destul
de curată și, cu un pic de noroc, omul avea să trăiască.
Echipajul fusese încuiat sub punte până când vor fi putut să le explice noua situație. Cel puțin, ofițerii
lui puteau să manevreze vasul fără nicio greutate. Totuși, îl amăra faptul că trebuia să țină prizonieri
niște oameni nevinovați. Le amintea prea tare de propria captivitate, iar Iulius simțea, mai mult decât
vedea, furia care se ridica dinspre oamenii de pe Accipiter.
— Lucrurile s-au schimbat, zise, încercând să-și pună în ordine gândurile care i se învălmășeau în
cap. Pentru aceia dintre voi care încă n-au aflat, unul dintre soldații chestorului s-a înecat. Ceea ce
înseamnă că fiecare galeră din zonă o să ne caute. O vreme, va trebui să ne ținem cât de departe de țărm
putem și să fugim de fiecare pânză pe care o vedem, până se mai liniștesc lucrurile. N-am plănuit să se
întâmple așa, dar nu mai este cale de întoarcere. Dacă ne prind, suntem morți.
— Eu n-am de gând să fiu pirat, îl întrerupse Gaditicus. Am pornit toată nebunia asta tocmai ca să ne
luptăm cu nenorociții, nu să le îngroșăm rândurile.
— Chestorul ne știe numele, nu uita. Mesajul pe care îl va trimite la Roma va descrie faptul că am
furat o corabie și am înecat un legionar. Fie că-ți place sau nu, suntem pirați, cel puțin până când găsim o
cale de ieșire din mizeria asta. Singura noastră speranță este să mergem mai departe și să-l prindem pe
Celsus. Cel puțin atunci, vor da dovadă de bunăvoință. Poate asta o să-i împiedice să ne bată în cuie pe
cruci.
— Uite unde ne-au adus ideile tale! lătră Suetonius, agitând pumnul. E un dezastru! Niciunul nu mai
are scăpare.
Din toate părțile izbucniră certuri, iar Iulius îi lăsă să strige, luptând cu propria disperare. Dacă
Pravitas și-ar fi petrecut noaptea în pat, acum ar fi fost liberi să-i caute pe cei care îi ținuseră prizonieri.
În cele din urmă, se simți îndeajuns de calm, încât să vorbească din nou.
— Când veți termina cu certurile, veți vedea că nu avem altă soluție. Dacă ne predăm, chestorul ne va
judeca și ne va executa. Este inevitabil. Și mai vreau să spun un singur lucru.
Se lăsă liniștea și lui Iulius i se făcu rău când văzu speranța din ochii lor. Ei încă mai credeau că era în
stare să vină cu o soluție salvatoare, pe când el nu mai avea decât niște promisiuni în care nici el nu mai
știa dacă să creadă sau nu. Se uită pe rând în ochii fiecăruia dintre ofițerii de pe Accipiter, incluzându-i
pe toți.
— Când eram în temnița aceea împuțită, ni s-ar fi părut un vis să fim aici, cu o navă la dispoziție și să-i
vânăm pe dușmani. Trebuie să plătim un preț și îl vom plăti când Celsus va zăcea la picioarele noastre,
iar aurul lui va fi al nostru. Țineți capetele sus.
— Roma are ținere de minte când vine vorba de dușmanii ei, zise Gaditicus, cu voce mohorâtă.
Iulius se forță să zâmbească.
— Dar noi nu suntem dușmanii Romei. Noi știm asta. Nu mai trebuie decât să îi convingem și pe ei.
Gaditicus dădu ușor din cap și îi întoarse spatele lui Iulius, pășind încet peste punte. Pe cer se zărea
prima atingere a zorilor. Delfini cenușii se jucau și săreau pe sub prora teșită a navei ce străpungea
valurile. Ramele spintecau iute apa, ducându-i tot mai departe de țărm și de pedeapsă.

• CAPITOLUL CINCISPREZECE

Adâncită în gândim, Servilia mergea încet prin forum, alături de fiul ei. Pe Brutus nu părea să îl
deranjeze ritmul lent. Privirile lui întârziau pe clădirea senatului de care tocmai se apropiau. Femeia
abia observă boltele și arcadele mărețe, pe care le mai văzuse de o mie de ori.
Privi cu coada ochiului la el, având grijă ca Brutus să nu-și dea seama. Așa cum îi ceruse, tânărul
venise la întâlnire îmbrăcat cu uniforma completă și lustruită, de centurion. Știa că bârfitorii aveau să
observe și să întrebe cum îl chema, crezând, neîndoielnic, că era amantul ei. Până acum, nu puțini erau
cei care povesteau în șoapte că fiul ei se întorsese la ea, un mister pe care aveau să-l exploreze cu
încântare. Servilia știa că n-aveau să treacă neobservați prin inima orașului. Era ceva ca de fiară în felul
lui de a merge, cu capul aplecat într-o parte, ca să asculte ce-i spunea ea, un soi de încredere care făcea
mulțimea să se despartă aproape involuntar în fața lui.
O lună întreagă se întâlniseră în fiecare zi, mai întâi în casa ei, apoi plimbându-se prin oraș. La
început, peregrinările lor fuseseră țepene și incomode, dar, pe măsură ce zilele treceau, fură în stare să
poarte conversații fără încordare și chiar să râdă, deși momentele acelea erau rare.
Fusese surprinsă să constate cu câtă plăcere îi arăta altarele și-i spunea poveștile și miturile care le
înconjurau. Roma era plină de legende pe care Brutus le sorbea cu o aviditate care îi trezea și ei
interesul.
Își trecu o mână prin păr, dându-l după ureche cu o mișcare lejeră. Un trecător se opri și se holbă la
ea, iar Brutus se încruntă într-un fel care-o făcea pe Servilia să vrea să râdă. Uneori, încerca să fie
protector, uitând că ea supraviețuise singură în orașul acela, în tot timpul vieții lui fragede. Și totuși,
atitudinea aceea n-o deranja, pentru că venea din partea lui.
— Senatorii au ședință azi, spuse ea când îl văzu privind prin ușile de bronz, în sălile umbrite.
— Știi ce se discută? întrebă el.
Brutus ajunsese să accepte faptul că puține lucruri care țineau de senat îi erau ei necunoscute. N-o
întrebase dacă avea amanți din rândurile demnitarilor, dar era clar că bănuia asta tocmai din pricina
modului delicat în care evita subiectul. Îi zâmbi.
— În cea mai mare parte, lucruri teribil de plictisitoare: numiri în funcție, orânduiri pentru oraș, taxe.
Lucruri care par să le placă acelora mai prăfuiți dintre ei. Cred că o să se întunece înainte să termine.
 — Ce mult mi-ar plăcea să-i ascult! zise Brutus cu dor în glas. Plictisitori sau nu, mi-ar plăcea să
petrec o zi ascultându-i pe bărbații aceia. Din locul acela mic, ajung atât de departe, în ținuturile
romane.
— Te-ai plictisi într-un ceas. Cea mai mare parte a muncii adevărate se face în particular. N-ai vedea
decât ultima fază, când trasează legile pe care le-au rumegat săptămâni întregi. Nu e ceva ce i-ar plăcea
unui tânăr.
— Mie mi-ar plăcea, răspunse el, iar Servilia îi percepu dorința din voce.
Se întrebă din nou cum să procedeze cu el. Nu părea să-l deranjeze să-și petreacă fiecare dimineață
cu ea, dar încă nu discutaseră despre viitor. Poate că era bine să se bucure pur și simplu unul de
prezența celuilalt, dar uneori ea vedea nevoia lui de a merge mai departe, deși încă nu avea o țintă. Știa
că plutea în derivă în momentele pe care le petrecea cu ea, de parcă s-ar fi abătut o vreme de la calea
vieții lui. Servilia nu putea să regrete nicio clipă pe care o avea cu el, dar poate că lui Brutus îi trebuia
un imbold ca să se întoarcă la sine însuși.
— Peste o săptămână se fac numirile pentru funcțiile cele mai înalte, spuse ea ca din întâmplare.
Roma va avea un nou pontifex maximus și alți demnitari. Tot atunci se vor stabili și comandanții
legiunilor.
Cu coada ochiului, văzu cum tânărul întoarce brusc capul înspre ea. Așadar, sub aparențele destinse,
mai era ceva ambiție în el!
— Ar trebui să… mă înrolez și eu într-o legiune, zise el încet. Aș putea să fiu primit drept centurion
aproape oriunde.
— O, cred că pot să aranjez ceva mai bun decât atât pentru fiul meu, spuse ea, cu aparentă nepăsare.
El se opri și îi prinse blând brațul.
— Ce… cum? începu.
Deruta lui o făcu să râdă. Brutus roși.
— Câteodată, uit cât poți să fii de inocent, zise ea, îndulcindu-și vorbele cu un zâmbet. Cred că ai
petrecut prea mult timp în marșuri și lupte. Da, probabil că asta e. Ai trăit printre soldați și sălbatici, fără
vreo adiere de politică în viața ta. Își așeză palma cu afecțiune peste mâna care o ținea de braț. Senatorii
sunt oameni, iar oamenii rareori fac ceea ce e corect. De cele mai multe ori, fac așa cum sunt convinși de
alții, cum li se ordonă sau cum sunt amenințați să facă. Mitele în aur trec din mână în mână, dar
adevăratele monede ale Romei sunt influența și favorurile. Influență am, iar favoruri mi se datorează din
plin. Probabil că jumătate din numiri au fost deja stabilite în cadrul acelor întâlniri private despre care îți
spuneam. Celelalte funcții pot fi negociate sau pretinse.
Ea se aștepta ca el să zâmbească, dar Brutus părea îndurerat și Servilia își retrase mâna.
— Credeam că lucrurile sunt… altfel, zise el încet.
Servilia se adună, ezitând între dorința de a-i cruța iluziile și nevoia de a-l trezi repede la realitate pe
tânărul soldat înainte să fie ucis.
— Vezi îngrăditura aceea? Ții minte că acolo ți-am zis că se adună cetățenii Romei, ca să voteze
numirile senatului: tribunii, chestorii, chiar pretorii? Votul este secret și lumea îl ia foarte în serios, și
totuși, din nou și din nou, aceiași oameni sunt aleși, aceleași familii, cu foarte puține schimbări. Pare
corect, dar cei care votează n-ar cunoaște intrușii. Doar senatorii se bucură de suficientă faimă și avere,
încât numele lor să ajungă și pe buzele celor mai de jos dintre romanii liberi. Totul este o iluzie, dar e o
iluzie elegantă. De neînțeles este că o mână de senatori chiar încearcă să fie drepți și îmbunătățesc în
mod cinstit orașul și viața cetățenilor. Servilia arătă înspre clădirea senatului. În clădirea aceea sunt
câțiva oameni măreți, a căror muncă luminează orașul. Dar restul sunt lipsiți de orice fel de vigoare. Se
folosesc de puterea pe care le-o conferă senatul pentru a-și spori averile și autoritatea. Aceasta este
simpla realitate. Senatul nu e nici blestemat, nici binecuvântat, ci un amestec, la fel ca toate celelalte
lucruri pe care le atingem în viața asta.
Percepându-i intensitatea din voce, Brutus o studie. Chiar dacă nu o știa, Servilia nu era deloc atât de
detașată și sătulă de lume cum voia să pară. În timp ce vorbea cu evidentă neplăcere despre senatorii
venali, poza ei cinică se evaporase. „Nu este o femeie simplă”, își zise Brutus și nu era pentru prima oară
când gândul acela îi trecea prin minte.
— Te înțeleg. Doar că atunci când l-am cunoscut pe Marius… era ca un zeu. Era deasupra lucrurilor
mărunte. Am întâlnit atâția care nu sunt în stare să vadă mai departe de munca sau de rangul lor, dar,
când mă uit în urmă, îmi dau seama că Marius a avut o viziune și că tot ceea ce a făcut a fost ca să
înfăptuiască acea viziune, indiferent de prețul pe care l-a plătit. A riscat tot ce avea ca să-l doboare pe
Sulla. Și avea dreptate. De îndată ce Marius a murit, Sulla aproape că s-a proclamat rege.
Servilia privi repede în jur, să vadă dacă nu cumva era cineva îndeajuns de aproape, încât să audă ce
vorbeau. Își coborî vocea:
— Brutus, nu spune numele astea în public; nu așa de tare. Poate că oamenii aceia sunt morți, dar
rănile sunt încă proaspete, iar asasinii lui Sulla încă n-au fost găsiți. Mă bucur că l-ai cunoscut pe
Marius. El n-a venit niciodată în casa mea, dar și dușmanii lui îl respectau, de asta sunt sigură. Aș vrea
să fie mai mulți ca el. Servilia păru că se scutură de seriozitatea subiectului și adoptă un ton mai
destins. Acum, hai să mergem mai departe, până nu-ncep bârfitorii să se întrebe despre ce vorbim. Aș
vrea să urcăm dealul, până la templul lui Jupiter. Știai că Sulla a pus să fie refăcut după războiul civil,
cu coloane pe care le-a adus din Grecia, de la ruinele templului lui Zeus? Vom aduce o ofrandă acolo.
— În templul lui Sulla? întrebă Brutus în timp ce mergea.
— Morții nu posedă temple. Templele sunt ale Romei sau ale zeilor, dacă vrei. Bărbații se străduiesc
atât de mult să lase ceva în urmă! Cred că de asta-i iubesc eu.
Brutus o privi, având din nou impresia că femeia aceea trăise vieți întregi.
— Ai vrea să mă înrolez într-o legiune? întrebă el.
Servilia zâmbi mulțumită de subiectul mai sigur al conversației.
— Ar fi cel mai potrivit. Nu prea are sens să mi se datoreze favoruri dacă nu apelez niciodată la ele,
nu-i așa? Ai putea să-ți irosești cariera ca simplu centurion, să fii trecut cu vederea de comandanți orbi și
să-ți sfârșești zilele la o fermă mică, din vreo provincie abia îmblânzită, unde să dormi cu mâna pe sabie.
Primește ce pot eu să îți ofer. Îmi face plăcere că pot să te ajut, după ce am lipsit atâta vreme din viața ta.
Înțelegi? Este o datorie a mea față de tine și eu îmi plătesc mereu datoriile.
— La ce te-ai gândit? întrebă el.
— A, începi să fii interesat, nu-i așa? Bine. Chiar n-aș vrea să cred că fiul meu e lipsit de ambiție. Să
vedem. Abia ai făcut nouăsprezece ani, ceea ce înseamnă că funcțiile religioase sunt excluse,
deocamdată. Ar trebui să fie ceva în domeniul militar. Pompei o să-și pună prietenii să voteze cum vreau
eu. E un tovarăș mai vechi al meu. Și Crassus mă va susține, în contul unor favoruri trecute. Și Cinna va
fi de acord. El este… un prieten mai recent.
Brutus izbucni surprins:
— Cinna, tatăl Corneliei? Dar credeam că-i om bătrân!
Servilia râse cu un sunet adânc și senzual.
— Uneori, e bătrân, alteori, nu.
Brutus se făcu stacojiu de rușine. Cum mai putea să dea ochii cu Cornelia?
Servilia îi ignoră stânjeneala și continuă să vorbească, ridicându-și colțurile buzelor.
— Cu sprijinul lor, ai putea să comanzi o mie de oameni din oricare dintre cele patru legiuni pe care le
vor revizui. Ce părere ai?
Brutus aproape că se împiedică. Oferta pe care i-o făcea era năucitoare. Își dădu seama că era cazul
să nu se mai minuneze atât de fiecare dată când descoperea ceva la Servilia. Era o femeie extrem de
neobișnuită, în foarte multe feluri, dar mai ales ca mamă a cuiva. Un gând îi veni în minte și Brutus se
opri brusc din mers. Servilia se întoarse spre el și îl privi, ridicând întrebător din sprâncene.
— Dar fosta legiune a lui Marius?
Servilia se încruntă.
— S-a sfârșit cu Primigenia. Chiar dacă ai învia numele, nu se poate să fi supraviețuit mai mult de o
mână de oameni. Folosește-ți capul, Brutus! Ai ajunge în atenția tuturor prietenilor lui Sulla. Ai avea
noroc să mai trăiești un an după aceea.
Brutus ezită. Trebuia să întrebe, altfel s-ar fi gândit mereu ce-ar fi fost dacă încerca.
— Dar este posibil totuși? Dacă îmi asum riscurile, pot oamenii despre care vorbeai să o reinstituie?
Servilia ridică din umeri și alt trecător se holbă captivat la ea. Brutus duse mâna la mânerul sabiei și
omul merse mai departe.
— Da, dacă le-aș cere așa ceva, dar Primigenia a căzut în dizgrație. Marius a fost declarat dușman al
statului. Cine ar veni să lupte sub numele acela? Nu, e imposibil.
— Dar asta vreau. Doar numele și dreptul de a instrui soldați noi. Nici n-aș putea să îmi închipui un
lucru pe care să îl vreau mai mult.
Servilia îl privi adânc în ochi.
— Ești sigur?
— Cinna, Crassus și Pompei pot să facă tot ce ai zis? întrebă el hotărât.
Servilia zâmbi, uimită de felul în care tânărul acela putea să o facă să treacă de la furie la amuzament
și la mândrie în doar câteva clipe. Nu putea să îi refuze nimic.
— Ar fi nevoie de toate favorurile care mi se datorează, dar, ce-i drept, îmi datorează multe. N-ar
trebui să îmi refuze Primigenia dacă e pentru fiul meu.
Brutus își înfășură brațele în jurul ei, iar ea îi întoarse râzând îmbrățișarea, lăsându-se purtată de
fericirea lui.
— Îți va trebui un capital enorm dacă vrei să învii din morți o legiune întreagă, zise Servilia când
Brutus o lăsă jos. Am să te prezint lui Crassus. Nu cunosc nici un om mai bogat – nu cred că există om
cu mai multă avere. Dar nu e prost. Va trebui să îl convingi că va primi ceva în schimbul aurului.
— O să mă gândesc la asta, zise Brutus, uitându-se îndărăt la clădirile senatului pe care le lăsaseră în
spate.
•
Când își aminti cât de frustrat fusese la bordul lui Accipiter, Iulius n-ar fi crezut vreodată că avea să fie
recunoscător pentru cât de încete și greoaie erau galerele romane. Când se revărsaseră zorii, în
strălucirea bruscă a coastelor tropicale, oamenii lui strigaseră de spaimă văzând pentru prima dată
pânza romană pătrată. Iulius se uitase la ea în primele ore de lumină, până când se convinsese că
distanța dintre ei scădea. Sumbru, porunci ca încărcătura vasului să fie aruncată peste bord.
Cel puțin căpitanul navei era încă legat de un scaun în cabină și n-avea să fie de față. Iulius știa că
omul urma să fie furibund când avea să afle. Dacă reușeau ce-și propuseseră, trebuiau să-i dea omului
și mai mult din aurul lui Celsus. Nu avusese altă soluție, dar fusese o oră foarte neplăcută. Oamenii lui
aduceau afară grupuri mici de membri ai echipajului, care să-i ajute să arunce bunurile prețioase ale
continentului lăsat în urmă. Câteva bucăți de lemn prețios se legănau în valuri, dar pieile și baloții de
pânză se scufundară imediat. Ultimele lucruri care trebuiau aruncate erau colții uriași de fildeș gălbui.
Iulius știa cât erau de prețioși și îi trecu prin minte să îi păstreze. Apoi, își regăsi hotărârea și, fără tragere
de inimă, ordonă să fie aruncați peste bord împreună cu restul încărcăturii.
Le zise oamenilor să stea pe poziții și priviră împreună pânza de la orizont, în lumina soarelui care
răsărea. Dacă se apropia și mai mult, știa că tot ce rămânea de făcut era să arunce tot ce se putea
desface sau smulge de pe vas, dar, pe măsură ce orele treceau, galera care îi urmărea se făcu din ce în
ce mai mică, până când se pierdu în strălucirea orbitoare reflectată de mare.
Iulius se întoarse spre oamenii lui care munceau cot la cot cu echipajul. Observă că Gaditicus nu era
cu ei, ci rămăsese sub punți când ofițerii fuseseră chemați să mute încărcătura. Se încruntă ușor, dar
hotărî să nu meargă la el și să nu forțeze lucrurile. În cele din urmă, Gaditicus avea să vadă că trebuiau
să meargă mai departe cu planul inițial. Era singura lor speranță. Trebuia să îl țină pe Ventulus departe
de coastă pentru câteva săptămâni și să își instruiască mai departe oamenii în practicile războiului pe
mare. I-ar fi plăcut să facă un corvus, dar, dacă voiau să-i ispitească pe pirați, era important să arate ca o
navă comercială oarecare. Abia atunci ar fi văzut dacă reușise să-i transforme pe țărani în legionari sau
dacă aveau să cedeze și să-l oblige să îl vadă pe Ventulus scufundat, așa cum se întâmplase cu Accipiter.
Își încleștă maxilarele și trimise o rugăciune scurtă către zeul Marte. Nu puteau să irosească această a
doua șansă.

• CAPITOLUL ȘAISPREZECE

Alexandria se uită prin cămăruța care îi fusese oferită. Nu era cine știe ce, dar cel puțin era curată și
nu prea era corect să mai ocupe spațiu în casa extrem de mică a lui Tabbic, acum că bijuteriile ei
aduceau ceva venit. Știa că bătrânul meșteșugar ar fi lăsat-o să mai stea și chiar ar fi primit o chirie mică,
la insistența ei, dar în locuința înghesuită de la etajul al doilea abia era destul loc pentru familia lui.
Nu le spusese că își căuta gazdă, având de gând să îi surprindă cu o invitație la cină, de îndată ce
găsea ceva de închiriat. Trecuse aproape o lună de când căuta. Probabil că oamenilor li se părea ciudat
ca o femeie născută în sclavie să îndrăznească să refuze ceva, dar, la banii pe care era dispusă să-i dea,
Alexandriei nu i se oferiseră decât încăperi murdare, umede sau infestate de viețuitoare ce mișunau de
colo-colo și la care Alexandria nu stătuse să se uite mai de aproape.
Ar fi putut să închirieze mai mult de o singură cameră, chiar o căsuță numai a ei. Broșele ei se
vindeau de cum le termina de făcut și, chiar dacă cea mai mare parte a câștigurilor se ducea pe
materiale noi și mai bune, îi rămânea destul să pună deoparte în fiecare lună. Poate că viața ca sclavă o
învățase să prețuiască banii atunci când veneau și o făcea să-i fie ciudă pentru fiecare bănuț de bronz
care se ducea pe mâncare sau pe acoperișul de deasupra capului. Să dea prea mult pe chirie îi părea
cea mai mare prostie, pentru că, după ani întregi de plătit cu bani munciți din greu, n-ar fi avut nimic al
ei. Mai bine să cheltuiască acum cât mai puțin posibil și să-și cumpere cândva o casă a ei, cu o ușă pe
care să o închidă între ea și lume.
— Vrei odaia? întrebă proprietara.
Alexandria șovăi. Era tentată să se mai târguiască la preț, dar cealaltă femeie părea epuizată după o zi
de muncă la piață și prețul pe care îl cerea era corect. N-ar fi fost drept să profite de sărăcia evidentă a
familiei aceleia. Alexandria văzu că mâinile femeii erau umflate și pătate de pigmenții din albiile de
vopsit. Când își trecu inconștient mâna prin păr, femeia lăsă o urmă albăstruie peste ochi.
— Mai am două de văzut mâine. Îți dau răspunsul atunci, zise Alexandria. Să trec pe aici pe seară?
Femeia dădu din umeri, cu o expresie resemnată.
 — Întreabă de Atia. Ar trebui să fiu pe-aici. Dar să știi că n-ai să găsești ceva mai bun la banii ăștia.
Casa e curată și pisica are grijă de șoarecii care mai intră. Faci cum vrei.
Se întoarse și se apucă de treburile de seară și de gătitul mâncării pe care o adusese de la piață, ca
parte din salariu. Alexandria știa că mâncarea aceea mai avea puțin și se strica, însă Atia nu părea
îngenuncheată de truda vieții pe care o ducea.
Era ciudat să vadă o femeie liberă, care trăia la limita mizeriei. Pe domeniul unde muncise Alexandria,
până și sclavii erau mai bine îmbrăcați și hrăniți decât familia femeii. Era o perspectivă asupra vieții pe
care nu o mai explorase și o încerca un sentiment bizar de rușine, așa cum stătea acolo, în hainele ei
bune și cu mantia încheiată cu o broșă făcută de mâna ei.
— O să le văd și pe celelalte două, apoi mă întorc aici, spuse Alexandria ferm.
Fără alte vorbe, Atia începu să mărunțească legumele și să le pună într-o oală de fier, pe vatra de lut
de lângă perete. Până și cuțitul cu care lucra avea lama îngustă de un deget și extrem de tocită, dar îl
folosea mai departe, în lipsă de ceva mai bun.
Afară, în stradă, izbucni un cor strident de țipete pițigăiate și o siluetă plină de noroi țâșni prin ușa
deschisă, izbindu-se în Alexandria.
— Ușor, băiete! Aproape că m-ai dărâmat, zise aceasta, zâmbind.
Băiatul se uită la ea cu o expresie nedumerită în ochii albaștri. Fața îi era la fel de plină de praf ca și
restul făpturii, dar Alexandria observă că din nasul umflat și vânăt îi curgea o dâră de sânge pe care
băiețelul îl întinse peste toată fața, când se șterse la nas.
Femeia lăsă cuțitul din mână și îl cuprinse în brațe.
— Ce-ai mai făcut acum? întrebă, pipăindu-i nasul.
Băiatul se strâmbă și se zbătu să scape din strânsoarea ei.
— Doar o bătaie, mamă. Băieții care lucrează la măcelar m-au fugărit până acasă. I-am pus piedică
unuia care mi-a tras una-n nas.
Băiatul își privi mama cu un zâmbet triumfător și duse mâna sub tunică, de unde scoase două cotlete
neîmpachetate, din care picura sângele. Maică-sa scăpă un geamăt și le înhăță cu o mișcare iute a
mâinii.
— Nu, mamă. Sunt ale mele! Nu le-am furat! Le-am găsit așa, pe stradă!
Femeia se albi la față de furie și se îndreptă spre ușă, cu băiețelul care se agăța disperat de ea și sărea
cât putea de sus, ca să-și ia înapoi trofeele.
— Eu te-am învățat să nu furi și să nu minți. Ia-ți mâinile de pe mine. Astea se duc înapoi de unde le-
ai luat.
Alexandria stătea între Atia și ușă, așa că păși în stradă, ca să o lase pe cealaltă să iasă. Un grup de
băieți stătea în preajmă, cu un aer vag amenințător. Începură să râdă la vederea băiețelului care sărea
pe lângă maică-sa, iar unul dintre ei întinse mâna după cotletele pe care Atia i le trânti în palmă fără o
vorbă.
— E iute de picior, ce-i drept. Moș Tedus a zis să-ți spun că, dacă flăcăul dumitale mai fură ceva, îl dă
pe mâna gărzilor.
— Nu-i nevoie, se repezi Atia enervată, ștergându-și sângele de pe mâini cu o cârpă pe care o scosese
din mânecă. Zi-i lui Tedus că tot ce a pierdut a primit înapoi și, dacă încearcă să facă oarece, am să
împrăștii vorba să nu mai cumpere nimeni de la el. Am să-mi învăț băiatul de una singură, mulțumesc.
— Și ce treabă bună mai faci! rosti cu dispreț băiatul mai mare.
Atia ridică iute mâna și băiatul se trase înapoi, prăpădindu-se de râs și arătând înspre făptura umilită
care încă se agăța de fusta ei.
— Am să-i trag chiar eu o chelfăneală plodului ăstuia de Thurium dacă îl mai prind pe la prăvălie. Stai
numai să vezi.
Atia se înroși de furie și făcu un pas spre ei, dându-le scuza pe care o căutau ca să o ia la fugă și să
arunce jigniri în timp ce se împrăștiau.
Alexandria rămase lângă cei doi, gândindu-se că ar trebui să plece pur și simplu. Scena la care
asistase nu era treaba ei, dar era curioasă să vadă ce urma să se întâmple, acum că mama rămăsese
singură cu pușlamaua ei de copil.
Băiatul își trase nasul și îl frecă ușor.
— Îmi pare rău, mamă. Am crezut că ai să te bucuri. Nu m-am gândit că o să se ia după mine până
aici.
— Tu nu te gândești niciodată. Dacă tatăl tău ar mai trăi, i-ar fi rușine cu tine, băiete. Ți-ar zice și el că
noi nu furăm și nu mințim niciodată. Apoi, ți-ar încinge bine spinarea cu cureaua, cum ar trebui să fac și
eu.
Dând din picioare, băiatul se zbătu să scape de femeia care îl ținea bine de braț.
— Tata schimba bani. Tu spui că toți sunt niște hoți, deci cred că și el era hoț.
 — Să nu care cumva să spui așa ceva! zise Atia printre buzele palide.
Fără să mai aștepte răspunsul, femeia îl ridică pe genunchi și îl pocni tare, de șase ori. Copilul se
zvârcoli la primele trei lovituri, apoi le încasă nemișcat pe celelalte. Când îl lăsă jos, țâșni printre cele
două femei și o luă la fugă pe strada îngustă, dispărând după primul colț.
Atia suspină, uitându-se la el cum fuge. Alexandria pocni din palme stânjenită de faptul că fusese de
față într-un moment atât de intim. Brusc, Atia păru să își aducă aminte de ea și roși când îi întâlni
privirea.
— Îmi pare rău. Mereu șterpelește câte ceva și nu pot să-l fac să priceapă că trebuie să înceteze. E
prins de fiecare dată, dar săptămâna următoare încearcă din nou.
— Îl cheamă Thurium? întrebă Alexandria.
Femeia clătină din cap.
— Nu. Copiii îi spun așa pentru că familia noastră a venit de la Thurium. E o poreclă jignitoare, pe care
i-au găsit-o, dar lui pare să-i placă. Îl cheamă Octavian, ca pe tatăl lui. Pacoste mică. N-are decât nouă
ani, dar deja se simte mai în largul lui pe străzi decât acasă. Îmi fac atâtea griji pentru el! Aruncă o
privire spre Alexandria, remarcând hainele și broșa. N-ar trebui să vă supăr cu necazurile noastre. Nu
mă sfiesc să recunosc că ne-ar prinde bine chiria. N-ar fura de la dumneavoastră și, oricum, dacă ar
face-o, v-aș da imediat lucrurile înapoi, pe onoarea familiei mele. N-aveți de unde să știți, dar prin venele
lui curge sânge nobil. Din spița Octavilor și a Cezarilor, dacă ar vrea numai să înțeleagă.
— Din spița Cezarilor? întrebă brusc Alexandria.
Femeia dădu din cap.
— Bunica lui era din familia aceea înainte să intre, prin căsătorie, în familia noastră. De bună seamă
că sărmana ar plânge dacă l-ar vedea furând carne de la un măcelar care stă la doar trei străzi
depărtare. Adică, nu-i ca și cum nu l-ar cunoaște! O să-i frângă mâinile dacă mai face, și de mine ce se
alege atunci?
Lacrimi începură să-i curgă din ochi, iar Alexandria păși în față și, fără să se gândească, își petrecu un
braț în jurul Atiei.
— Hai să mergem înăuntru. Cred că voi lua camera aceea a voastră.
Femeia își îndreptă trupul și o privi intens.
— Nu vreau pomană. Ne descurcăm, iar băiatul o să mai prindă minte cu timpul.
— Nu-i vorba de pomană. Camera voastră e prima încăpere curată pe care am văzut-o. În plus, acum
câțiva ani, am… lucrat pentru un Cezar. Poate că era aceeași familie. Suntem aproape rude.
Femeia dădu din nou la iveală cârpa adunată ghemotoc în mânecă și se șterse la ochi cu ea.
— Ți-e foame? zise zâmbind.
Alexandria se gândi la grămăjoara de legume care așteptau să fie tăiate.
— Am mâncat deja. Îți plătesc pentru prima lună, apoi mă duc să-mi iau lucrurile de unde stau acum.
Nu-i departe.
Dacă mergea repede și nu pierdea vremea pe la Tabbic, Alexandria credea că putea să se întoarcă la
noua ei locuință înainte de căderea nopții. Poate că, până atunci, Atia ar fi reușit să cumpere un pic de
carne cu banii din chirie.
•
Senatorii se foiau incomod pe scaune. Ședința fusese lungă și mulți dintre ei ajunseseră în punctul în
care nu mai urmăreau dezbaterile întortocheate, ci votau așa cum spuseseră dinainte că aveau să facă.
Umbrele serii se alungeau și torțele erau aprinse cu sfeșnice cu cozi lungi. Strălucirea flăcăruilor se
reflecta în pereții de marmură albă, lustruită, iar aerul se umplu de mirosul discret al uleiului parfumat.
Mulți dintre cei trei sute de senatori care se adunaseră în dimineața aceea plecaseră deja, lăsând ca
ultimele câteva chestiuni să fie votate în absența lor.
Crassus zâmbi în sinea lui. Se asigurase că aceia care îl sprijineau pe el aveau să rămână până ce
torțele se stingeau, iar ziua ajungea în mod oficial la sfârșitul marcat prin rugăciunea pentru siguranța
orașului. Ascultă atent lista numirilor, așteptând să audă numele pe care el și Pompei se hotărâseră să îl
supună la vot. Aproape fără să vrea, ochii lui se îndreptară spre lista legiunilor, cioplită în marmura albă.
În locul în care fusese înscrisă Primigenia nu mai era decât un spațiu gol. Avea să-i facă plăcere să
anuleze încă o bucățică din moștenirea lui Sulla, chiar dacă nu i-ar fi cerut-o o veche prietenă.
La gândul acesta, se uită spre Cinna, iar ochii lor se întâlniră pentru o clipă. Cinna făcu semn din cap
către lista legiunilor și zâmbi. Crassus îi întoarse zâmbetul, observând părul încărunțit al prietenului
său. De bună seamă că Servilia nu putea să îl prefere pe părintele acela iernatic în defavoarea lui, nu?
Numai gândul la ea îi înfierbânta sângele și se pierdu în amintiri care îl făcură să piardă sfârșitul unei
secțiuni. Se uită să vadă cum votează Cinna și ridică și el mâna împreună cu acesta.
Alți senatori se ridicară și se scuzară în liniște, îndreptându-se spre casele și amantele pe care le
aveau prin tot orașul. Crassus se uită la Cato care se opintea să-și ridice trupul de pe scaun. Omul
fusese unul dintre apropiații lui Sulla și avea să-i fie ciudă că nu fusese prezent la votul care urma.
Crassus se forță să ascundă plăcerea pe care o simțea privindu-l pe Cato, care se apropie și trecu pe
lângă el, adâncit într-o discuție. Avea să fie mai ușor dacă simpatizanții lui Sulla părăseau senatul, dar,
chiar dacă ar fi fost prezenți până la ultimul, Crassus se îndoia că el, Cinna și Pompei n-ar fi reușit să le
vâre pe gât reinstituirea Primigeniei. Aveau să-și iasă din minți. Își puse în gând să îi mulțumească
Serviliei pentru ideea pe care i-o dăduse, de îndată ce aveau să se întâlnească. Poate și un mic cadou,
ca să-i arate cât o aprecia.
Pompei se ridică să răspundă la o întrebare privitoare la noul comandant al unei legiuni din Grecia.
Vorbea cu aerul că avea încredere deplină în noile nume pe care le recomanda senatorilor. Crassus
auzise că era din nou o revoltă, iar pierderile umane pe care le suferea armata însemnau noi șanse
pentru prietenii și rudele oamenilor din sala senatului. Dădu din cap cu tristețe când își aminti ziua în
care Marius forțase senatul să voteze trimiterea lui Sulla să înăbușe prima revoltă a lui Mithridates. Dacă
Marius ar mai fi fost acolo, i-ar fi obligat să-și scoată cozile dintre picioare și să ia măsuri! În schimb,
neghiobii aceia iroseau zi după zi discutând și certându-se, în loc să trimită câteva dintre legiunile lor
prețioase să le sprijine pe cele din Grecia, așa cum ar fi trebuit să facă.
Crassus zâmbi ironic când își dădu seama că și el era unul dintre neghiobii pe care îi critica. Ultima
revoltă dusese la un război civil și la instalarea unui dictator. Nici unul dintre generalii din încăpere nu
îndrăznea să se ofere de teamă ca nu cumva ceilalți să se unească împotriva lui. Nimeni nu mai voia un
al doilea Sulla și, drept urmare, nimeni nu făcea nimic. Chiar și Pompei aștepta, iar Pompei era aproape
la fel de impetuos ca însuși Marius. Ar fi fost sinucidere curată să te oferi voluntar, așa cum făcuseră
Marius și Sulla. Era prea multă ciudă și invidie între ei ca să i se permită vreunuia să obțină o victorie
împotriva lui Mithridates. Era vina lui Sulla, pentru că îl lăsase liber de prima dată. Individul acela nu
fusese în stare să facă nimic bine.
Pompei se așeză. Se votă repede. Nu mai rămăsese decât ultima chestiune de pe ordinea zilei,
propusă de Crassus și sprijinită de Pompei. În momentul acela preferaseră să nu amestece și numele lui
Cinna, întrucât erau zvonuri despre implicarea lui în otrăvirea lui Sulla. Nefondate, desigur, dar nimic
nu-i putea opri pe negustorii de bârfe ai Romei să-și facă treaba.
Preț de o clipă, Crassus se întrebă dacă zvonurile chiar erau nefondate, dar alungă gândul acela. El
era un om pragmatic, iar Sulla și trecutul dispăruseră. Dacă fata lui Cinna evitase să devină amanta
reticentă a lui Sulla, așa cum se șușotea prin jur, cu siguranță, asta demonstra că zeii priveau cu
bunăvoință spre casa lui Cinna – sau către Cezari, poate. În mod cert, spre unii dintre ei.
Auzise că erau ceva mai aproape de găsirea sclavului care dusese otrava, dar încă nu se știa nimic
despre cine ordonase asasinatul. Crassus se uită de jur împrejurul camerei pe jumătate goale. Ar fi
putut să fie aproape oricare dintre ei. Cu o lipsă totală de prudență, Sulla își făcuse dușmani. „Iar în
politică prudența ar trebui să fie prima regulă”, gândi Crassus. A doua regulă în politică ar fi trebuit să
fie evitarea femeilor frumoase, care aveau nevoie de favoruri, dar viața omului nu prea era plină de
motive de bucurie, iar Servilia îi oferise câteva amintiri pe care le prețuia.
— Reinstituirea legiunii Primigenia, anunță maestrul de dezbateri, făcându-l pe Crassus să se
îndrepte în scaun și să se concentreze.
— Permisiunea de a recruta și instrui soldați, de a depune jurăminte și de a numi ofițeri, sub
autoritatea senatului, să-i fie acordată lui Marcus Brutus din Roma, continuă vorbitorul într-o cadență
care nu se potrivea cu murmurele de interes care veneau dinspre scaunele celor o sută de senatori
rămași în sală.
Unul dintre susținătorii lui Sulla plecă în grabă, de bună seamă ca să-și aducă prietenii înapoi înainte
să se voteze. Pompei se încruntă când îi văzu pe Calpurnius Bibilus și pe alți doi inși care se ridicaseră
să vorbească. Omul fusese simpatizantul neclintit al lui Sulla și încă mai jura că avea să-i nimicească pe
asasini imediat ce ar fi avut ocazia să o facă.
Se părea că aveau în minte un șiretlic vechi. Aveau să vorbească îndelung în fața senatului, unul după
celălalt, până când se încheia ședința sau cel puțin până când și-ar fi putut aduna destui adepți care să
voteze împotriva moțiunii. Dacă propunerea lor era amânată pentru următoarea întrunire, exista
posibilitatea să fie respinsă.
Crassus își întoarse capul spre Cinna și îl privi cu regret. Spre surprinderea lui, bătrânul îi făcu cu
ochiul. Crassus se relaxă și se lăsă pe spate. Banii erau o pârghie puternică, știa asta la fel de bine ca
oricine. Ca să poată amâna votul, simpatizanților lui Sulla trebuia să li se permită să înceapă, iar
maestrul de dezbateri recita amănuntele propunerii fără să-și ridice privirea măcar o dată înspre băncile
unde aceștia stăteau și-și dregeau vocile ostentativ, ca să îi atragă atenția.
Când toate amănuntele fură expuse, maestrul de dezbateri ceru să se treacă imediat la vot. Unul
dintre simpatizanții lui Sulla înjură cu voce tare și ieși din sala senatului, încălcând în mod grav eticheta.
Numirea fu aprobată cu ușurință, iar ședința fu declarată închisă. În timpul ultimei rugăciuni, Crassus
aruncă o privire către Pompei și Cinna. Trebuia să aleagă cu grijă darul pe care avea să i-l facă Serviliei.
Fără îndoială că și ceilalți doi aveau cam aceleași gânduri.

• CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE

Alături de ceilalți, Iulius aștepta cu sabia scoasă, în cala întunecată. Toți tăceau, așteptând semnalul,
și, în liniștea aceea nefirească, scârțâitul buștenilor lui Ventulus semăna cu niște voci șoptite peste
zgomotul valurilor care loveau chila.
Deasupra lor, soldații auzeau cum pirații râd și înjură, în timp ce-și legau trirema rapidă de Ventulus și
se adunau pe puntea acesteia fără să întâmpine rezistență. Iulius se străduia să audă fiecare zgomot.
Era un moment încordat pentru ei toți, dar cea mai mare primejdie îi pândea pe cei care rămăseseră pe
punte și care puteau să fie uciși ca exemplu pentru ceilalți sau din simplă cruzime. La început, Iulius
fusese surprins de faptul că echipajul de pe Ventulus fusese de acord să rămână pe punte în timp ce
pirații îi abordau. Îndoielile și furia pe care le simțiseră la început împotriva oamenilor lui se evaporaseră
când le spusese despre planul lor de a-i ataca pe pirați și Iulius credea că entuziasmul lor era sincer. Le
făcuse mare plăcere să decidă cine avea să se predea pe punte și Iulius înțelesese că, pentru oamenii
aceia, șansa de a lovi în pirații de care se temeau și pe care îi urau era o ocazie unică. Ei n-aveau
puterea unei galere militare. Un vas de negustori ca Ventulus nu putea decât să fugă și mulți dintre
membrii echipajului pierduseră prieteni dragi de-a lungul anilor, din cauza lui Celsus și a fraților lui
pirați.
Chiar și așa, Iulius îi lăsase cu ei pe Prax și Pelitas îmbrăcați în veșminte aspre. N-ar fi fost prea
profitabil să-și pună viețile în mâinile unor străini. Chiar dacă echipajul îl trăda, unul dintre ofițerii lui
avea să dea semnalul. Prefera să nu lase nimic la voia întâmplării.
Vocile se auzeau slab prin tambuchiurile de deasupra capului. Oamenii lui se foiau îngrămădiți
laolaltă, dar nu îndrăzneau nici măcar să șoptească. N-aveau cum să știe câți inamici stăteau pe punte.
Echipajele navelor-pirat erau de obicei mai mici decât cele ale galerelor romane și n-aveau mai mult de
treizeci de săbii. Dar, după ce văzuse punțile pline de oamenii celor două corăbii care îl scufundaseră pe
Accipiter, Iulius știa că nu se putea baza pe superioritatea numerică. Aveau nevoie de elementul-
surpriză ca să fie siguri de victorie. Cu tot cu ceilalți membri ai echipajului, avea cu el cincizeci de
oameni. Iulius hotărâse să le dea voie marinarilor să își aleagă singuri armele, gândindu-se că nu-și
putea permite să lase oameni care să-i păzească. Cea mai bună soluție era să-i pună să se amestece
printre soldații lui, împiedicându-i în felul acesta să-i atace pe la spate, când ei s-ar fi năpustit asupra
piraților de pe punte.
Unul dintre marinari stătea lângă el, ținând o bară ruginită de fier pe post de armă. Iulius nu putea
desluși la el niciun semn de înșelăciune. Ca și ceilalți, omul fixa cu privirea tambuchiurile întunecate de
deasupra, conturate de lumina soarelui care răzbătea printre scânduri, în raze largi, aurii, în care
străluceau vârtejurile de praf. Razele se mișcau aproape hipnotic, în timp ce Ventulus se ridica și se
rostogolea în valuri. Alte voci se auziră deasupra și Iulius se încordă. Umbre mișcătoare blocară lumina și
scândurile pocniră sub povară. Oamenii lui n-ar fi stat chiar pe tambuchiuri. Probabil că erau pirații care
umblau după pradă.
Iulius așteptase cât de mult putuse înainte să coboare cu ceilalți. Voise să vadă cu ochii lui cum
operează pirații, ca să fie pregătit data viitoare. Ca totul să pară real, trebuise să le ordone oamenilor de
pe Ventulus să vâslească destul de repede, dar, dacă pirații nu reușeau să se apropie, Iulius ar fi pus
câțiva vâslași să se scoată reciproc din ritm. Nu fusese necesar. Probabil că vasul inamic era cu totul gol.
Se apropiaseră din ce în ce mai mult, pe măsură ce ziua se sfârșea.
Când fură îndeajuns de aproape încât să numere vâslele, Iulius se duse jos. Cea mai mare grijă a lui
era ca nu cumva dușmanii să folosească un echipaj instruit, cum făcuse Celsus. Dacă erau oameni
plătiți, probabil că nu erau legați de bănci. O sută de vâslași musculoși care s-ar fi năpustit asupra alor
lui ar fi însemnat dezastru total, indiferent dacă erau înarmați sau nu. Văzuse că vasul-pirat avea un
berbec ascuțit, cu care îi putea ține pe loc dacă se izbea direct de ei, dar bănuia că n-aveau să-l
folosească, ci că ar fi preferat să vină în dreptul lor și să-i abordeze. Fără îndoială că, aflându-se atât de
departe de coastă și de patrule, se simțeau în deplină siguranță să descarce în voie lucrurile valoroase
de pe Ventulus și chiar să revendice vasul, în loc să îl scufunde. La urma urmei, pirații nu aveau șantiere
navale. Spera că nu aduseseră decât o forță simbolică la bordul lui Ventulus. Câtă vreme inamicii erau
legați bine, niciuna dintre nave nu putea să scape, ceea ce era exact cum voia Iulius. Acesta transpira
de nerăbdare în timp ce aștepta semnalul. Erau atâtea lucruri care puteau să nu meargă bine!
Deasupra, vântul bătea cu putere, împrăștiind stropi minusculi de apă sărată pe fețele marinarilor de
pe Ventulus și ale celor care-i capturaseră. Așa cum plănuiseră, echipajul se predase fără să se plângă.
Strigând sclavilor să tragă ramele, coborâseră pânza. Fără rame și fără pânză, Ventulus se bâțâia pe loc,
în valuri. În timp ce pirații își legau corabia de Ventulus, un zbor de săgeți se arcui pe deasupra, iar
Pelitas trebui să pășească într-o parte, ca să nu fie lovit. Văzu cum unii dintre membrii echipajului se
așezau pe punte, cu mâinile ridicate. Pe lângă ei nu cădeau săgeți, așa că îi imită și îl trase și pe Prax în
jos. De îndată ce toți fură așezați, săgețile încetară să mai zboare. Pelitas auzi râsetele celor care se
pregăteau să-i abordeze și zâmbi sumbru, așteptând momentul potrivit. Iulius îi spusese să aștepte până
când dușmanii își vor fi împărțit forțele între cele două nave, dar îi era cu neputință să judece câți oameni
de rezervă aveau pirații. Pelitas se hotărî să strige când douăzeci de dușmani aveau să treacă pe puntea
lui Ventulus. Un număr mai mare de inamici ar fi putut să reziste primului atac și ultimul lucru pe care
și-l doreau ar fi fost o luptă crâncenă la bordul vasului. Prea mulți dintre oamenii lui Iulius erau novici și,
dacă pirații nu se dădeau bătuți repede, sorții luptei se puteau întoarce împotriva lor și-atunci totul era
pierdut.
Primii zece dintre dușmani ajunseră pe puntea principală a lui Ventulus. Deși erau încrezători, Pelitas
observă că se mișcau ca o unitate, apărându-se reciproc de un atac brusc. Se împrăștiară ușor spre
echipajul așezat și Pelitas văzu fâșiile de piele care le atârnau de cingători și cu care aveau de gând să
lege prizonierii. De bună seamă, cei zece erau cei mai buni luptători dintre pirați, veterani care știau ce
fac și capabili să-și croiască drum cu sabia dintr-o situație dificilă. Pelitas își dori ca Iulius să-i fi dat voie
să ia o sabie pe punte. Fără sabie, se simțea gol pușcă.
Marinarii se lăsau legați fără să se zbată și Pelitas șovăi. Cum nu trecuseră decât zece pirați pe puntea
lor, era prea devreme să dea semnalul, dar indivizii erau foarte eficienți și, dacă îi legau și pe ceilalți la fel
de repede, oamenii ar fi fost inutili când începea lupta. Văzu încă patru pirați care se cățărau la bordul
lui Ventulus, apoi privi figura serioasă a omului care se apropia cu șnururile pregătite. Paisprezece
trebuiau să ajungă.
Când omul întâlni privirea lui Pelitas, romanul strigă din răsputeri, făcându-l pe pirat să tresară și să
ridice sabia.
— Accipiter! strigă Pelitas, ridicându-se în picioare.
Piratul părea derutat și dădu să urle un răspuns, dar tambuchiurile se deschiseră violent și legionari
romani începură să șerpuiască printre ei, cu armurile strălucind în soare.
Omul de lângă Pelitas se întoarse să se uite la ei, cu gura căscată. Fără să ezite, Pelitas sări în spatele
lui și își apăsă antebrațul peste gâtul acestuia cu toată forța. Omul făcu vreo câțiva pași împleticiți, apoi
își întoarse sabia în mână și o înfipse în pieptul lui Pelitas. Romanul căzu, agonizând.
Iulius conducea atacul. Îl ucise pe primul om care-i stătea în cale și înjură când văzu că Pelitas
strigase prea devreme. Arcașii erau încă pe cealaltă navă și săgeți negre cădeau pe punte, omorând un
marinar legat. Fără scuturi, n-aveau cum să se ferească de săgeți și Iulius nu putea decât să spere că
atacul n-avea să șovăie. Oamenii lui nu mai fuseseră niciodată sub tir de săgeți. Oricum, era foarte greu
și pentru soldații cu multă experiență, când toate instinctele îți spuneau să te arunci la pământ și să te
ascunzi. Sabia lui se izbi de o alta. Iulius lovi cu pumnul pe după ea, doborându-și adversarul. O
singură lovitură rapidă în gâtul expus al omului și se termină cu el.
În spațiul rămas liber, Iulius privi iute la dreapta și la stânga, observând toate detaliile scenei pe care
o vedea. Cei mai mulți dintre pirații care trecuseră pe puntea lor fuseseră doborâți. Oamenii lui luptau
bine, deși unul sau doi se chinuiau să-și smulgă săgețile din membre, urlând de durere.
O săgeată bâzâitoare îl lovi pe Iulius în piept, împingându-l câțiva pași în spate. Simți că i se taie
răsuflarea, dar lucrul acela îngrozitor căzu cu un zăngănit pe puntea de lemn. Înțelese că armura îl
salvase.
— Abordați! urlă Iulius și oamenii lui se năpustiră împreună cu el înspre nava-pirat.
Alte săgeți brăzdară aerul printre ei, fără prea multe pagube, și Iulius mulțumi zeilor pentru solidele
platoșe romane. Sări pe balustrada lui Ventulus și se dezechilibră din cauza sandalelor cu ținte de fier,
care alunecau pe suprafața de lemn.
Ateriză cu un bubuit metalic și un potop de înjurături la picioarele unui dușman. Pară cu antebrațul o
sabie mușcătoare. Tăișul îl crestă. Sabia lui era sub el, așa că trebuia să se rostogolească pentru a o lua.
Altă sabie îl izbi în umăr, crăpându-i platoșa.
Când îl văzură căzut, ceilalți romani urlară și începură să lovească sălbatic în pirații pe care îi aveau în
față. Se aruncau fără nicio precauție pe vasul dușman, împingând linia luptei dincolo de Iulius.
Gaditicus îl apucă de braț și îl smuci în picioare.
— Îmi mai datorezi una! mormăi Gaditicus, în timp ce alergau împreună peste puntea inamică.
Iulius alergă spre un pirat și se lansă cu sabia în față, având grijă să nu îl atingă o eventuală
contralovitură. În loc de asta, omul se dezechilibră în vreme ce se retrăgea. Sabia îi scăpă din mână și
zbură în mare. Se uită oripilat cum Iulius coboară sabia grea spre gâtul său.
— Ajunge! Te rog! strigă îngrozit.
 Iulius se opri și aruncă încă o privire fulgerătoare în jur. Pirații se dădeau bătuți. Mulți dintre ei
muriseră, iar cei care scăpaseră ridicau mâinile în aer și cereau pace. Săbiile căzură cu zgomot pe punți.
Arcașii care mai erau în viață își lăsau jos arcurile, mânuindu-le cu grijă chiar și în timp ce se predau.
Iulius făcu un pas în spate și se uită în urmă. Inima i se umplu de mândrie.
Recruții lui stăteau în uniformele lor strălucitoare și cu săbiile scoase, pe care le țineau în prima
poziție. Arătau ca niște legionari în toată puterea cuvântului, proaspeți și disciplinați.
— Ridică-te! îi zise omului căzut. Pretind această navă în numele Romei.
Supraviețuitorii fură legați cu aceleași șnururi de piele pe care pirații le aduseseră pentru echipajul lui
Ventulus. Treaba mergea iute, deși Iulius trebuise să ordone ca unul dintre membrii echipajului să fie
legat după ce îl lovise în cap pe unul dintre pirați.
— Zece lovituri de bici pentru omul ăsta, zise Iulius cu vocea puternică și sigură.
Oamenii lui îl apucară strâns pe marinar, în vreme ce echipajul de pe Ventulus schimba priviri cu
înțeles. Iulius îi țintui cu privirea, știind cât era de important ca oamenii aceia să-i accepte ordinele. Dacă
îi lăsa de capul lor, probabil că i-ar fi făcut bucăți pe pirați, răzbunându-și anii de ură într-o orgie de
violență și tortură. Niciunul nu îi susținu privirea. În schimb, se îndepărtară de grupurile care se felicitau
pentru victorie. În cele din urmă, Iulius se întoarse, supraveghind restul ostaticilor. Auzea sub punți
urletele vâslașilor de care se temuse. Erau îngroziți de vuietul luptei de deasupra. Avea să trimită niște
oameni să-i liniștească.
— Domnule, veniți aici! strigă o voce.
Prax ținea în brațe trupul lui Pelitas, apăsându-și mâna peste o rană deschisă din pieptul omului.
Prietenul lui avea sânge în jurul gurii și Iulius știu de cum se uită la el că nu mai era nicio speranță.
Poate doar Cabera l-ar mai fi putut salva, dar, în lipsa lui, nu mai puteau face nimic. Pelitas se sufoca,
cu ochii deschiși, care priveau spre nicăieri. Fiecare respirație sfâșietoare făcea să-i șiroiască și mai mult
sânge printre buze. Iulius se lăsă pe vine lângă cei doi și mulți alți oameni se adunară în jurul lor,
blocând lumina soarelui. Așa cum priveau în tăcere, secundele care treceau păreau nesfârșite, dar, în
cele din urmă, răsuflarea chinuită se opri și privirea strălucitoare se pierdu într-o nemișcare sticloasă.
Iulius se ridică, uitându-se în jos, la trupul prietenului său. Făcu semn către doi dintre oameni.
— Ajutați-l pe Prax să îl ducă sub punte. N-o să-mi arunc un om în mare împreună cu leșurile ăstora.
Plecă fără o vorbă și, dintre toți, numai ofițerii de pe Accipiter înțelegeau de ce trebuia să păstreze o
mină atât de severă. Comandantul nu putea să dezvăluie nicio slăbiciune în fața oamenilor și de-acum
niciunul nu mai avea dubii în privința cui îi conducea. Chiar și Gaditicus își coborî capul când Iulius
trecu singur pe lângă el. În noaptea aceea, când ambele vase fură legate bine, Iulius se întâlni cu ofițerii
de pe Accipiter și băură în cinstea lui Pelitas, care nu reușise să ajungă până la capătul drumului.
Înainte de stingere, Gaditicus se plimbă împreună cu Iulius pe puntea luminată de lună a lui
Ventulus. Tăcură îndelung, pierduți în amintiri, dar, când ajunseră în capul scărilor care duceau sub
punte, Gaditicus îl apucă de braț.
— Tu comanzi aici.
Iulius se întoarse spre el și omul mai în vârstă simți forța acelei personalități.
— Știu, zise Iulius simplu.
Gaditicus zâmbi ironic.
— Abia când ai căzut, mi-am dat seama. Toți oamenii te-au urmat fără să aștepte ordine. Cred că te-ar
urma oriunde.
— Aș vrea să știu spre ce îi conduc, rosti Iulius încet. Poate că vreunul dintre oamenii pe care i-am
prins va ști unde este Celsus. Vom vedea mâine-dimineață. Se uită spre acea parte a punții unde căzuse
Pelitas. Peli s-ar fi prăpădit de râs dacă mă vedea când am căzut. Ar fi fost o moarte ridicolă.
În timp ce vorbea, Iulius râse fără umor. Viteazul care atacă direct la picioarele dușmanului. Gaditicus
nu râse. Îl bătu pe umăr pe Iulius, dar tânărul nu păru să înțeleagă.
— N-ar fi murit dacă n-aș fi ținut eu să-l găsim pe Celsus. Toți ați fi acum la Roma, cu numele curate.
Gaditicus îl apucă blând de umăr și îl întoarse cu fața la el.
— Nu tu ne-ai zis că n-are rost să ne frământăm pentru ce-ar fi putut să fie? Toți am vrea să ne putem
întoarce în timp și să facem alegeri mai înțelepte, dar pur și simplu nu așa merg lucrurile. N-avem decât o
singură șansă, chiar dacă lumea întreagă depinde de ce facem. Poate că eu nu l-aș fi dus pe Accipiter în
partea aia a coastei, dar atunci – cine știe? – poate că m-aș fi îmbolnăvit sau aș fi fost înjunghiat în vreun
han, sau aș fi căzut pe scări și mi-aș fi crăpat capul. N-are rost să-ți faci gânduri negre pentru asta. Trăim
fiecare zi așa cum vine și luăm cele mai bune hotărâri pe care le putem lua.
— Și dacă se dovedesc proaste? șopti Iulius.
Gaditicus dădu din umeri.
— De obicei, eu dau vina pe zei.
— Crezi în zei? întrebă Iulius.
 — Nu poți să comanzi o navă fără să înțelegi că mai există ceva în afară de oameni și stânci. Cât despre
temple, am fost întotdeauna prudent și-am adus ofrande. N-ai nimic de pierdut, plus că nu se știe
niciodată.
Iulius zâmbi ușor când auzi filosofia pragmatică a omului.
— Sper că… am să-l văd pe Pelitas din nou, zise.
Gaditicus aprobă din cap.
— Toți îl vom vedea din nou, dar nu deocamdată, răspunse.
Gaditicus își puse din nou mâna pe umărul lui Iulius, apoi coborî sub punte. Iulius rămase acolo,
briza mării izbindu-i fața. Când rămase singur, închise ochii și rămase nemișcat vreme îndelungată.
•
În dimineața următoare, Iulius își împărți oamenii în două echipaje. Era tentat să ia el locul
căpitanului pe vasul mai rapid al piraților, dar își ascultă instinctul și îi cedă corabia lui Durus,
proprietarul lui Ventulus. Pe toată durata bătăliei, omul fusese în cabină. Când înțelese situația, încetă
să mai țipe în legătură cu încărcătura pe care o aruncaseră peste bord. Îi ura pe pirați la fel de mult ca
toți ceilalți și îi făcu mare plăcere să-i vadă legați cum fusese el însuși cu doar câteva ceasuri în urmă.
Când Iulius îi făcu oferta, Durus îi strânse mâna, pecetluind astfel înțelegerea.
— Deci, amândouă navele sunt ale mele când îl găsești pe cel pe care-l cauți?
— Da, dacă nu cumva una din ele se scufundă în timpul luptei. Oamenii mei vor avea nevoie de un
vas cu care să se întoarcă în ținuturile romane. Mi-ar plăcea să fie vasul lui, dar individul știe ce face și
n-o să fie ușor să-l batem. Asta dacă îl găsim, răspunse Iulius, întrebându-se câtă încredere putea să
aibă în căpitan.
Ca să fie sigur de loialitatea lui, nu le dădu voie decât câtorva dintre marinarii de pe Ventulus să
meargă cu el pe celălalt vas. Legionarii lui aveau să-l oblige pe căpitan să-și păstreze sângele rece, dacă
singur nu era în stare.
Durus părea bucuros și avea și de ce. Dacă vindea vasul pe care îl capturaseră, avea să obțină mult
mai mult profit decât de pe încărcătura pe care o aruncaseră în mare. Deși tot bombănise de când auzise
că aruncaseră și fildeșul.
Problema principală era cum aveau să procedeze cu pirații care supraviețuiseră luptei. Din ordinul lui
Iulius, răniții fuseseră expediați iute peste bord, împreună cu morții. Ei singuri aleseseră viața pe care o
duceau și lui Iulius nu-i era deloc milă de țipetele lor. Rămâneau totuși șaptesprezece pirați care
trebuiau să fie păziți zi și noapte. Iulius își încleștă maxilarele. Soarta lor era în mâinile lui.
Ceru să i se aducă pirații unul câte unul în cabina căpitanului, unde ședea calm, la masa greoaie.
Fiecare pirat era legat fedeleș și ținut bine de doi soldați. Iulius voia ca ei să se simtă neajutorați, iar fața
pe care le-o arăta era cât de dură și crudă putea el să o facă să pară. După spusele lor, căpitanul murise
în luptă, iar Iulius se întreba dacă era adevărat. Fără îndoială că, dacă omul era printre ei, ar fi preferat
să nu se afle.
— Am două întrebări, îi spuse Iulius primului pirat. Dacă știi să răspunzi, trăiești. Dacă nu, te arunc
peste bord, la rechini. Care e căpitanul vostru?
Omul scuipă pe podea, lângă picioarele lui Iulius și se uită aiurea, de parcă nu îl interesa ce se
întâmpla. Iulius se făcu a nu băga de seamă, deși simțise pe gleznă stropii de lichid cald.
— Unde e omul care-și spune Celsus? continuă.
Din nou, niciun răspuns, deși Iulius observă că prizonierul începea să asude.
— Foarte bine, zise ușor. Dați-l la rechini și aduceți-l pe următorul.
— Da, domnule, răspunseră soldații într-un glas.
Omul păru că se animează. Se zbătu și urlă înnebunit tot drumul până la balustradă. Soldații îl ținură
acolo câteva clipe, în timp ce unul dintre recruți își scoase cuțitul de la centură. Celălalt îl privi
întrebător. Primul ridică din umeri și tăie șnurul de la mâinile piratului. Apoi, îl aruncară peste bord.
Omul căzu în mare urlând și făcând apa să sară în jurul lui.
Soldatul își puse la loc pumnalul și se uită la zvârcoleala frenetică a piratului din apă.
— M-am gândit să-i dau o șansă, spuse el.
Văzură cum trei umbre întunecate se îndreaptă grațios spre pirat. Rechinii se ținuseră după cele două
nave încă de când aruncaseră primele cadavre peste bord. Piratul îi văzu venind și își ieși din minți,
bătând cu mâinile apa care spumega în jur. Apoi, dispăru brusc de la suprafață și cei doi soldați se
întoarseră să-l ia pe următorul.
Al doilea om nu știa deloc să înoate și se duse pur și simplu la fund. Al treilea îi blestemă întruna în
timpul interogatoriului, când fu aruncat peste bord, chiar și în clipa când fu tras la fund. Și mai mulți
rechini se adunaseră și alunecau unul peste celălalt, într-o vânzoleală sângeroasă în jurul prăzii.
Al patrulea om vorbi de cum termină Iulius de pus întrebările.
— Oricum o să mă omori.
 — Nu și dacă îmi spui ce vreau eu să aflu, răspunse Iulius.
Omul răsufla ușurat.
— Ei bine, eu sunt căpitanul. N-ai să mă omori?
— Dacă-mi spui unde e Celsus, îți dau cuvântul meu, zise Iulius, aplecându-se spre pirat.
— Pe timp de iarnă merge la Samos, în Asia. E în cealaltă parte a mării Greciei.
— N-am mai auzit de locul ăsta, spuse Iulius suspicios.
— E o insulă mare, departe de coastă – aproape de Milet. Navele romane nu patrulează prin zonă, dar
eu am fost acolo. Îți spun adevărul.
Iulius îl crezu și dădu din cap.
— Perfect. Înseamnă că acolo mergem. Cât de departe e?
— O lună pe mare, cel mult două.
Iulius se încruntă când auzi răspunsul. Trebuiau să se oprească pentru a face provizii, ceea ce
însemna că se supuneau la și mai multe riscuri. Se uită la cei doi soldați.
— Aruncați-i pe ceilalți la rechini.
Căpitanul piraților se strâmbă când auzi ordinul.
— Nu și pe mine. Doar ai zis că nu mă omori!
Iulius se ridică încet.
— Din cauza celor de teapa ta, am pierdut prieteni buni și un an din viață.
— Dar ți-ai dat cuvântul! Ai nevoie de mine ca să te duc acolo. N-ai să-l găsești fără mine, zise repede,
cu vocea frântă de frică.
Iulius îl ignoră și le vorbi soldaților care îl țineau de brațe:
— Deocamdată, încuiați-l undeva.
Când plecară, Iulius rămase în cabină și ascultă cum ultimii pirați erau târâți și aruncați în mare. În
timp ce vacarmul înceta în sfârșit, Iulius își privi mâinile. Auzea din nou scârțâielile și pocniturile
obișnuite pentru un vas aflat în larg. Se aștepta să simtă rușine și remușcare pentru ordinele pe care le
dăduse, dar, în mod surprinzător, nu simțea niciuna, nici alta. Apoi, închise ușa, ca să îl poată plânge pe
Pelitas.

• CAPITOLUL OPTSPREZECE

Alexandria oftă enervată când văzu că broșa dispăruse dintre hainele pe care le împăturise cu o seară
în urmă. O singură privire prin celelalte camere îi fu de ajuns ca să înțeleagă că Octavian plecase foarte
devreme de acasă. Își încleștă maxilarele în timp ce ieși pe ușă, în drum spre atelierul lui Tabbic. Nu era
vorba doar despre argintul prețios, nici măcar despre multele ore de muncă în care modelase și lustruise
broșa. Dar era singura pe care o făcuse pentru sine și mulți dintre cei care acum îi erau clienți
începuseră să cumpere abia după ce o văzuseră și întrebaseră de broșă. Modelul era o acvilă simplă, pe
care ea, una, n-ar fi purtat-o dacă n-ar fi devenit simbolul tuturor legiunilor și obiectul dorinței tuturor.
De obicei, cei care o opreau din drum și întrebau de broșă erau ofițeri, iar faptul că i-o furase un arici
plin de noroi o făcea să strângă din pumni în timp ce mergea, cu mantia care îi cădea aiurea de pe umeri
și de care tot trebuia să tragă.
Și nu numai că era hoț, dar mai era și tâmpit pe deasupra, își zise Alexandria. Cum oare se aștepta să
nu fie prins? O posibilitate îngrijorătoare era că băiatul se obișnuise atât de mult cu pedepsele, încât nici
nu-i mai păsa și era dispus să suporte orice ar fi pățit, numai să poată păstra broșa. Alexandria clătină
din cap enervată, bombănind în sinea ei ce-avea să-i facă dacă punea mâna pe el. Rușine nu-i era nici
măcar de față cu maică-sa, de asta se convinsese când veniseră băieții măcelarului după carnea pe care
o șterpelise.
Poate că ar fi fost mai bine să nu-i spună nimic Atiei. Gândul de a o vedea umilită era dureros pentru
Alexandria, care începuse să o placă pe cealaltă femeie, deși nu trecuse decât o săptămână de când se
mutase în noua ei locuință. Era mândră și avea un fel de demnitate a ei. Mare păcat că nimic nu părea să
îl atingă și pe fiul ei!
Atelierul lui Tabbic fusese avariat la sfârșitul revoltelor din urmă cu doi ani. Alexandria îl ajutase să-l
repare, învățând un pic de tâmplărie când refăcuseră ușa și bancurile de lucru. Își salvase pâinea
ducând la timp metalele prețioase în locuința de deasupra, bine baricadată împotriva bandelor de
raptores{16} care terorizau orașul lăsat pradă haosului. În vreme ce se apropia de clădirea modestă,
Alexandria decise să nu îl împovăreze pe Tabbic cu furia ei. Îi datora extrem de multe și nu numai
pentru că o primise în sânul familiei lui și o ținuse în siguranță în perioada cea mai cumplită. Deși nu era
nevoie să mai spună asta, avea o datorie față de Tabbic și își jurase să o plătească.
Când deschise ușa de stejar, aerul se umplu de țipete subțiri. Ochii Alexandriei străluciră de
satisfacție când văzu că brațul arămiu al lui Tabbic ținea suspendat în aer trupul ce se zbătea frenetic al
lui Octavian. Meșterul ridică privirea când se deschise ușa și, văzând că era Alexandria, îl întoarse pe
băiat cu fața înspre ea.
— N-o să-ți vină crezi ce-a încercat ăsta să-mi vândă mai adineaori, zise Tabbic.
Octavian se zbătu cu și mai multă ferocitate când văzu cine intrase. Lovea în brațul care îl ținea
suspendat fără niciun efort. Tabbic îl ignoră.
Alexandria se repezi prin atelier, către cei doi.
— Unde-i broșa mea, tâlhar mic ce ești? întrebă.
Tabbic desfăcu cealaltă mână și dădu la iveală vulturul de argint, pe care Alexandria îl luă și-l prinse
la loc pe mantie.
— A intrat aici țanțoș ca un cocoș și mi-a zis să-i fac o ofertă! spuse Tabbic furios.
Fiind un om întru totul cinstit, Tabbic îi ura pe cei care vedeau hoția ca pe un mod ușor de viață. Îl
mai scutură o dată pe Octavian, vărsându-și indignarea asupra băiatului care se văita și se zvârcolea,
căutând din ochi o scăpare.
— Ce să facem cu el? o întrebă Tabbic.
Alexandria se gândi câteva clipe. Chiar dacă era tentată să îi tragă o chelfăneală bună, știa că
degețelele lui i-ar fi șterpelit iarăși lucrurile, cu prima ocazie. Avea nevoie de o soluție mai de durată.
— Cred că aș putea să o conving pe mama lui să îl lase să muncească la noi, rosti Alexandria
gânditoare.
Tabbic îl lăsă în jos pe Octavian până când picioarele acestuia atinseră podeaua. Imediat, băiatul îl
mușcă de mână, iar Tabbic îl ridică din nou, fără efort și-l lăsă să se bâțâie, pradă mâniei inutile.
— Cred că glumești. Pușlamaua asta e ca un animal! spuse Tabbic, strâmbându-se la vederea urmelor
albe de dinți pe care copilul i le făcuse pe degete.
— Poți să-l înveți, Tabbic. N-are tată care să facă asta și, dacă o ține tot așa, n-apucă să crească. Tu zici
că avem nevoie de cineva la foale, plus că ar avea de măturat și de cărat lucruri.
— Dă-mi drumu’! Nu fac nimica! strigă Octavian.
Tabbic îl măsură din ochi.
— Băiatul ăsta-i slab ca o mâță. N-are pic de putere în brațe, spuse încet.
— Tabbic, are nouă ani. Cum ai vrea să fie?
— O s-o ia la fugă de cum se deschid ușile, aș zice eu, continuă Tabbic.
— Dacă fuge, îl aduc eu înapoi. Odată și-odată, tot ar trebui să vină acasă, unde am să fiu eu să-l
aștept, să-l iau de urechi și să-l aduc aici. Dacă vine la atelier, n-o să mai intre în necazuri, unde mai pui
că ne-ar prinde bine și nouă. Tu nu mai ești așa de tânăr, iar eu aș avea nevoie de un pic de ajutor la
forjă.
Tabbic îl puse pe Octavian pe podea. De data asta, copilul nu mai mușcă, ci îi privi temător pe cei doi
adulți care vorbeau despre el de parcă n-ar fi fost de față.
— Cât mă plătiți? zise, ștergându-și cu degetele murdare lacrimile de furie și reușind doar să se
mânjească bine pe față.
Tabbic izbucni în râs.
— Să te plătim! rosti și vocea i se umplu de dispreț. Băiete, ai învăța o meserie. Tu ar trebui să ne
plătești pe noi.
Octavian scuipă un șir de blesteme și încercă din nou să-l muște pe Tabbic. De data aceasta, meșterul
îl pocni cu dosul palmei fără să se uite măcar.
— Dar dacă ne fură lucrurile? zise.
Alexandria văzu că lui Tabbic începea să-i placă ideea. Desigur, asta chiar era o problemă. Dacă
Octavian o tulea cu argintul lor sau, mai rău, cu micul depozit de aur pe care Tabbic îl ținea încuiat, le-
ar fi făcut rău tuturor. Alexandria afișă cea mai cruntă expresie posibilă și îl apucă de bărbie,
întorcându-l cu fața spre ea.
— Dacă fură, spuse ea, țintuind copilul cu privirea, vom avea tot dreptul să cerem să fie vândut ca
sclav, ca să se acopere datoria. Și maică-sa la fel, dacă se ajunge la asta.
— N-ai face așa ceva! zise Octavian care încetă să se mai zbată, șocat de vorbele ei.
— Noi ne facem meseria, băiete, nu facem pomeni. Am face așa ceva, răspunse Tabbic hotărât.
Omul îi făcu cu ochiul Alexandriei, peste capul lui Octavian.
— Da, într-un fel sau altul, toate datoriile se plătesc în orașul acesta, întări ea.
•
Iarna venise repede. Tubruk și Brutus purtau mantii groase în timp ce tăiau stejarul bătrân în lemn
de foc, pe care urmau să-l care cu căruța în șoproanele de pe domeniu. Renius nu părea să simtă frigul.
Departe de ochii străinilor, își lăsase ciotul brațului dezgolit în vântul iernii. Adusese cu el un băiețel
sclav care să țină bine crengile, în timp ce Renius lovea cu toporul. Băiatul nu scosese o vorbă de când
se așezase la picioarele lui Renius, dar se ferea cât putea de mult când bătrânul dădea cu toporul. Cu
fața înroșită de vânt, băiatul se strădui să-și ascundă un zâmbet când tăișul toporului alunecă și-l făcu
pe Renius să se clatine pe picioare și să înjure în barbă. Brutus îl cunoștea destul de bine pe bătrânul
gladiator încât să se strâmbe, gândindu-se în liniște ce-avea să urmeze dacă Renius vedea amuzamentul
copilului. Munca grea îi făcea pe toți să transpire și să sufle aerul rece al iernii, desenând fuioare
înghețate. Brutus privi cu aer critic cum Renius lovește cu toporul, făcând două așchii să sară și să se
învârtă în aer. Își ridică și el toporul și se uită la Tubruk.
— Cea mai mare grijă a mea este datoria față de Crassus. Numai barăcile costă patru mii de aurei{17}.
Brutus roti lin toporul și icni când acesta se înfipse în lemn.
— Ce așteaptă în schimb? întrebă Tubruk.
Brutus dădu din umeri.
— Zice numai să nu-mi fac griji, ceea ce înseamnă că nu mai am somn de câte griji îmi fac. Armurierul
pe care l-a angajat face atâtea rânduri de arme, de n-o să am oameni pentru ele nici dacă întorc Roma
cu susul în jos. Cu solda mea de centurion, ar trebui să muncesc patru ani ca să plătesc numai săbiile.
— Sume ca acestea nu-nseamnă mare lucru pentru Crassus. Umblă vorba că ar putea să cumpere
jumătate de senat dacă ar vrea, zise Tubruk, oprindu-se o clipă și sprijinindu-se în topor.
Aerul pe care îl respirau le mușca gâturile, iar răceala era aproape plăcută.
— Știu. Mama mea zice că deja are atâtea proprietăți la Roma, de nu mai știe cum să o scoată la capăt
cu ele. Tot ce cumpără îi aduce câștig, ceea ce mă face din nou să mă întreb ce are el de câștigat din
cumpărarea Primigeniei.
În timp ce-și ridică toporul, Tubruk dădu din cap.
— Crassus n-a cumpărat Primigenia. Și nici tu. Nici să nu mai spui așa ceva! Primigenia nu e o casă
sau o broșă. Numai senatul o comandă. Dacă își închipuie că-și face rost de legiunea lui personală, zi-i
mai bine să înscrie altă flamură pe listele legiunilor.
— N-a zis asta. Nu face decât să semneze facturile pe care le trimit. Mama crede că vrea să-și asigure
cu bani bunăvoința ei. Aș vrea să-l întreb, dar dacă e adevărat? N-am de gând să-mi prostituez mama
pentru el sau oricare altul, însă trebuie să am Primigenia.
— N-ar fi prima dată pentru Servilia, aruncă Tubruk chicotind.
Brutus își așeză cu grijă toporul pe un buștean. Se întoarse cu fața spre Tubruk, iar bătrânul gladiator
se opri când văzu furia din expresia tânărului.
— Poți să spui asemenea lucruri o singură dată, Tubruk. Nu le mai spune din nou.
Vocea lui era la fel de rece ca vântul care se înfășură în jurul lor. Tubruk se sprijini din nou în topor,
susținând privirea străpungătoare a tânărului.
— În ultimul timp, vorbești foarte mult despre ea. Eu nu te-am învățat să lași garda jos atât de ușor față
de nimeni. Și nici Renius nu te-a învățat așa.
Renius pufni ușor drept răspuns. Grămada lui de lemne crăpate era abia pe jumătate cât a celorlalți,
deși pe el îl costase mai mult efort.
Brutus dădu din cap.
— E mama mea, Tubruk!
Omul mai în vârstă ridică din umeri.
— Nu știi cine e, băiete. Vreau doar să ai grijă până ajungi să o cunoști.
— O cunosc destul, zise Brutus, luând iarăși toporul.
Preț de aproape o oră, cei trei bărbați tăiară lemnul în liniște și-l stivuiră în roaba pe care o aveau cu
ei. În cele din urmă, văzând că Brutus n-avea de gând să vorbească, Tubruk își înghiți enervarea.
— Vrei să te duci pe câmpul legiunilor, cu ceilalți? întrebă, fără să se uite la Brutus.
Știa răspunsul, dar măcar era un subiect neutru cu care să-și continue conversația. În fiecare iarnă,
toți băieții care împliniseră șaisprezece ani se duceau pe Campus Martius{18}, unde noile legiuni își
înfigeau flamurile. Numai ciungii și orbii nu erau primiți. Acum că fusese înscrisă din nou în listele
senatului, Primigenia avea dreptul să-și așeze acvila alături de celelalte legiuni.
— Trebuie să mă duc, răspunse Brutus, aruncând cuvintele cu ciudă. Expresia încruntată se mai
destinse în timp ce vorbea. Dacă punem la socoteală băieții care o să vină din celelalte orașe, cred că se
vor aduna vreo trei mii de oameni acolo. Unii dintre ei se vor înrola în Primigenia. Zeii știu că am nevoie
de oameni, și asta repede. Barăcile pe care le-a cumpărat Crassus sunt practic goale.
— Câți oameni ai până acum? întrebă Tubruk.
— Cu cei șapte care au venit ieri, am aproape nouăzeci. Ar trebui să-i vezi, Tubruk! Tânărul privi în
depărtare, văzând cu ochii minții fețele soldaților. Cred că toți oamenii care au supraviețuit războiului cu
Sulla au venit să se înroleze. Unii făceau diverse meserii prin oraș. Când au auzit că Primigenia e
reînființată, au lăsat uneltele din mână și-au venit să se înroleze. Pe alții i-am găsit păzind case sau
temple. Au venit și ei fără discuții. Toți pentru amintirea lui Marius. Se opri o clipă și vocea se înăspri:
Mama mea avea un paznic care fusese optio în Primigenia. A întrebat-o dacă putea să vină cu noi și ea l-a
lăsat să plece. Acum, omul o să-l ajute pe Renius să-i instruiască pe recruți. Dacă vom avea recruți.
Tubruk se întoarse spre Renius.
— Ai de gând să pleci cu el? zise.
Renius lăsă toporul din mână.
— Nu cred că am cine știe ce viitor ca tăietor de lemne, băiete. Am să-mi fac partea mea.
Tubruk dădu din cap.
— Încearcă să nu omori pe careva. Și-așa o să vă fie greu să-i adunați. Zeii știu că Primigenia nu mai e
o legiune în care să visezi să te înscrii.
— Noi avem un trecut, răspunse Brutus. Legiunile noi nu pot să compenseze asta.
Tubruk îl privi intens.
— Un trecut rușinos, ar spune unii. Nu te holba așa la mine! Asta vor spune toți. O să vă vadă ca pe
legiunea care n-a putut apăra orașul. N-o să vă fie ușor. Se uită în jur, la grămezile de lemne și la căruțul
plin și dădu din cap ca pentru sine. Gata pentru azi. Deocamdată, ajunge atât. Ne așteaptă câte-o cupă
de vin fierbinte.
— Încă unul atunci, zise Renius, întorcându-se spre băiatul de lângă el, fără să mai aștepte răspunsul.
Cred că învârt toporul acesta ceva mai bine decât la început, nu-i așa, flăcău?
Băiatul se frecă iute la nas, lăsând o dâră argintie pe obraz. Dădu din cap, neliniștit.
Renius îi zâmbi.
— Ai grijă. Cu o singură mână, nu poți controla prea bine toporul. Adu creanga aia și ține-o bine cât o
tai.
Băiatul târî o bucată de stejar până la picioarele lui Renius și începu să se tragă în spate.
— Nu așa. Ține-o bine, cu amândouă mâinile, zise Renius cu voce aspră.
Preț de o clipă, băiatul șovăi, uitându-se pe furiș la ceilalți doi, care priveau cu interes tăcut. N-avea să
primească niciun ajutor de la ei. Strâmbându-se, băiatul își puse mâinile pe laturile rotunjite ale
bușteanului, apoi se lăsă pe spate, cu fața schimonosită în așteptarea loviturii.
Renius nu se grăbi. Căută cum să apuce mai bine de topor.
— Acum, ține bine, avertiză el, începând să învârtă toporul.
Tăișul toporului se roti încețoșat și despică lemnul pârâitor. Copilul își trase iute mâinile la subraț,
strângând din dinți din cauza durerii bruște.
Renius se lăsă repede pe vine lângă copil și aruncă toporul la pământ. Trase blând una din mâinile
băiatului, ca să se uite la ea. Copilul roși de ușurare. Când Renius văzu că n-avea nicio rană, rânji și-i
ciufuli părul.
— N-a alunecat, zise băiatul.
— Nu când conta, îl aprobă Renius, râzând. Ai avut curaj, nu glumă! Aș spune că meriți o cană de vin
fiert pentru asta.
Băiatul zâmbi fericit, uitând într-o clipă de mâinile care-l usturau.
Cei trei bărbați se priviră pierduți în amintiri plăcute stârnite de mândria băiatului. Apucară mânerele
căruțului și porniră în josul dealului, spre domeniu.
— Vreau ca Primigenia să fie puternică până se întoarce Iulius, zise Brutus când ajunseră la porți.
•
Printre tufișurile de pe panta abruptă a muntelui, Iulius și Gaditicus se uitau în jos, la nava micuță,
îndepărtată, ancorată în golful liniștit al insulei. Amândurora le era foame, iar setea era aproape de
nesuportat, dar burduful de apă era gol și conveniseră să nu înceapă drumul înapoi până la căderea
nopții.
Le luase mai mult decât se așteptaseră să urce panta cea mai blândă până în vârf, acolo unde
pământul era retezat brusc. De fiecare dată când credeau că au ajuns pe creastă, o altă culme se
dezvăluia. Zorii se revărsaseră chiar înainte să înceapă coborârea. Până să zărească vasul, Iulius se
întrebase dacă nu cumva piratul mințise ca să se salveze de rechini. Pe toată durata lungii călătorii,
omul fusese legat în lanțuri la ramele propriului vas. Se părea că își câștigase dreptul la viață grație
detaliilor pe care le dăduse despre locul unde Celsus mergea pe timp de iarnă.
Iulius schița ceea ce vedea cu cărbunele pe pergament, ca să aibă ce le arăta celorlalți când aveau să-
i ia din drum. Cu o figură acră, Gaditicus îl privea în tăcere.
— E imposibil. N-avem nicio siguranță, bombăni Gaditicus și se uită din nou prin frunzișul jos.
Iulius nu mai putu desena din memorie și se ridică în genunchi, ca să mai vadă scena o dată. Niciunul
nu purta armură, atât ca să câștige viteză, dar mai ales pentru că soarele s-ar fi reflectat din platoșe și i-
ar fi dat de gol. Iulius se așeză din nou, pentru a termina desenul pe care îl privi cu aer critic.
— Nu de pe vas, zise după o vreme, cu dezamăgirea întipărită pe chip.
Timp de o lună de călătorie în viteză, echipajele se antrenaseră zi și noapte, pregătindu-se pentru
lupta cu Celsus. Iulius și-ar fi pariat ultimul ban pe capacitatea lor de a-l aborda și a-l învinge repede,
fără prea multe pierderi. Acum, privind micul golf cuibărit între trei munți, toate pregătirile lor păreau
irosite.
Insula nu avea pământ în mijloc, erau doar trei vârfuri vulcanice străvechi, care adăposteau golfulețul.
Din punctul lor înalt de observație, Gaditicus și Iulius văzură că între munți erau canele adânci. Pe
oriunde l-ar fi atacat pe Celsus, acesta putea pur și simplu să aleagă un canal și să dispară în largul
mării, fără să se grăbească și fără niciun pericol. Dacă ar fi avut trei nave, l-ar fi prins la mijloc, dar,
numai cu două, era un joc de noroc.
În jos, Iulius vedea formele întunecate ale delfinilor care înotau în jurul vasului din golf. Locul era
foarte frumos și Iulius se gândi că i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo dacă ar fi avut ocazia. De departe,
munții păreau ascuțiți și sumbri, dar priveliștea pe care o vedeau ei, cocoțați acolo sus, era glorioasă.
Aerul era atât de limpede, încât distingeau detalii de pe celelalte două vârfuri zgrunțuroase. Tocmai din
cauza asta, cei doi nu îndrăzneau să se miște. Dacă ei puteau să vadă mișcările oamenilor de pe vasul
lui Celsus, la rândul lor, puteau să fie văzuți și atunci singura lor șansă de răzbunare s-ar fi pierdut.
— M-aș fi așteptat să petreacă iarna în vreun oraș mare, departe de Roma, zise Iulius, gânditor.
Insula părea nelocuită, cu excepția vasului ancorat, iar Iulius se miră că echipajul de pirați căliți nu se
plictisea după luni întregi de prădat negustori.
— Fără îndoială că, din când în când, merge pe continent, dar e clar că locul ăsta este cel mai sigur
pentru el. În lacul acela de la poalele dealului e probabil apă dulce și cred că prind destule păsări și
pești, încât să aibă câte un ospăț, două. Totuși, în cine ar putea să aibă destulă încredere să păzească
nava când e plecat? Oamenii lui n-ar trebui decât să ridice ancora și el ar pierde totul.
Iulius se uită la Gaditicus și ridică din sprâncene.
— Sărăcuțul de el, zise, împăturind harta.
Gaditicus rânji și se uită la soare.
— Pe toți zeii, mai sunt câteva ore bune până să putem trece peste creastă și eu am gâtul plin de praf.
Iulius se întinse, cu mâinile după cap.
— Pe plute, am putea să ne apropiem destul de mult. Navele ar veni în urma noastră, ca să le taie
retragerea. Până în prima noapte fără lună, vom avea timp destul să facem câteva plute și să punem un
plan la punct. Acum, eu am de gând să trag un pui de somn până se întunecă destul și putem să
plecăm, murmură, închizând ochii.
În câteva minute, începu să sforăie încet și Gaditicus îl privi amuzat. Bărbatul mai în vârstă era prea
încordat ca să doarmă, așa că privi în continuare mișcările oamenilor de pe vasul din golf. Se întrebă câți
dintre ai lor aveau să moară, dacă totuși Celsus avea îndeajuns de mult bun-simț încât să pună oameni
de cart în fiecare noapte și își dori să aibă și el încrederea în viitor pe care o avea tânărul.

• CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

Apa neagră era cumplit de rece și se îmbiba în hainele romanilor care stăteau perfect lipiți de plute și
vâsleau încet spre conturul întunecat al navei lui Celsus. Deși tânjeau după un pic de viteză, fiecare om
se ținea în frâu. Plescăind încet, își mișcau lin mâinile amorțite prin apa calmă. Echipajele lui Iulius
munciseră febril să facă plutele. Smulseseră scânduri și frânghii de pe cele două vase care așteptau
trase la țărm, în afara golfului. Când terminaseră, cinci platforme se mișcau prin canalele adânci, înspre
plaja unde era ancorat vasul lui Celsus. Săbiile legate la un loc, înfășurate în cârpe, serveau drept
contragreutăți. Nu purtau armuri. Chiar dacă le-ar fi conferit un avantaj considerabil, Iulius bănuia că
nu vor avea destul timp să le îmbrace. În schimb, oamenii lui tremurau în tunicile ude și cu apărătorile
de picioare, care nu prea îi apărau de briza nopții.
•
În cabina sa, Celsus se trezi brusc. Încercă să audă din nou zgomotul care îl trezise. Oare se pornise
vântul? Golful era un adăpost perfect, dar o furtună putea să trimită valuri mari prin canalele dintre
munți, care ar fi slăbit strânsoarea ancorei pe fundul argilos al mării. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să
se întoarcă pe partea cealaltă în patul îngust și să lase somnul să-l cuprindă din nou. În seara aceea,
băuse prea mult cu ceilalți și grăsimea alunecoasă de la carnea friptă i se întărise pe piele în stropi ca de
ceară. Frecă leneș un asemenea strop, îndepărtând cu unghia rămășițele ospățului. Fără îndoială că
ofițerii lui dormeau după cât băuseră. Cineva trebuia să patruleze pe vas la fiecare oră. Oftă și întinse
mâna prin întuneric după haine. Strâmbă din nas din cauza mirosului de mâncare și vin rânced care se
ridica din ele.
— Să mă-nvăț minte, murmură ca pentru sine când un val de acid amar își făcu simțită prezența în
gâtul lui.
Se întrebă dacă merita să-l trezească pe Cabera și să-i ceară să pregătească pasta aceea ca de cretă,
care îl făcea să se simtă mai bine.
 În fața ușii se auzi brusc zgomotul înfundat al unei lupte, apoi sunetul unui corp care se prăbușea pe
punte. Celsus se încruntă și luă pumnalul din cârlig, mai degrabă din obișnuință decât de frică. Deschise
ușa și se uită afară.
La lumina stelelor, zări o umbră întunecată, fără chip.
— Unde-s banii mei? șopti Iulius.
Celsus strigă de surpriză și se năpusti în față, lovind din mers cu brațul în umbra aceea. Când să iasă
pe punte, simți cum niște degete puternice îl apucă de păr și-i smucesc capul, după care se desprinseră.
Se împletici mai departe, urlând de groaza sabiei pe care și-o închipuia cum i se înfige în spinarea
descoperită.
Puntea principală era o masă haotică de corpuri care se zvârcoleau, dar nimeni nu-i răspunse. Celsus
văzu că oamenii lui erau copleșiți. Înmuiați de somn și băutură, nu puteau să țină piept atacatorilor.
Evită grupurile de oameni și se repezi înspre magazia de arme. Acolo puteau să se adune și să lupte,
încă nu era totul pierdut.
Ceva greu îl lovi în gât. Celsus se clătină. Picioarele i se încurcară ca niște sfori. Căzu cu o bufnitură.
Tăcerea era stranie. În întuneric nu se auzeau strigăte sau ordine, doar respirația și icnetele oamenilor
care luptau crunt să-și salveze viețile, folosind orice le cădea în mână. Celsus văzu cum unul dintre
oamenii lui se zbătea cu o frânghie groasă în jurul gâtului, de care trăgea cu mâini ca niște gheare. Apoi,
se ridică și începu iarăși să înainteze prin beznă, scuturând din cap ca să alunge panica. Inima îi bătea
cu o forță inutilă.
Magazia de arme era înconjurată de necunoscuți. Când aceștia se întoarseră spre el, pieile ude
sclipiră în lumina stelelor. Nu le vedea ochii. Ridică pumnalul să lovească în timp ce străinii se repezeau
spre el.
De la spate, un braț îi înconjură gâtul. Celsus lovi înnebunit cu pumnalul, făcând brațul să cadă cu un
geamăt. Se învârti sălbatic, agitând tăișul în fața lui. Apoi, umbrele se despărțiră și o scânteie lumină
scena ca un fulger, dezvăluind pentru o clipă ochii strălucitori ai necunoscuților. Întunericul se întoarse,
mai cumplit decât înainte.
Iulius scăpără din nou, încercând să aprindă lampa cu untdelemn pe care o luase chiar din cabina lui
Celsus. Acesta țipă de groază când îl recunoscu pe tânărul roman.
— Dreptate pentru morți, Celsus, zise Iulius, făcând lumina să joace pe trăsăturile schimonosite ale
individului. Ți-am doborât aproape toți oamenii, deși câțiva s-au baricadat dedesubt, îi lăsăm pe mai
târziu.
Ochii lui Iulius străluciră. Ceilalți se apropiară de Celsus, care avu senzația oribilă a inevitabilului în
momentul în care îl apucară strâns de brațe, smulgându-i pumnalul dintre degete. Iulius se aplecă spre
el, până ce aproape îl atinse.
— Vâslașii tăi vor fi legați de bănci, cu lanțuri. Echipajul tău va atârna pe cruci, așa cum ți-am promis.
Pretind vasul acesta în numele Romei și al casei lui Cezar.
Celsus se holba la el cu fascinație stupefiată. Gura îi atârna larg deschisă, în timp ce se chinuia să
înțeleagă ce se întâmplase, dar efortul îl depășea.
Fără avertisment, Iulius îi trase un pumn în burtă. Celsus simți acidul săltându-i în stomac și se înecă
în amăreala care îi umpluse gâtul. Se lăsă moale în brațele atacatorilor. Iulius se trase înapoi. Dintr-
odată, Celsus se repezi la el, scăpând din strânsoarea mai slabă a oamenilor din spate. Se izbi de Iulius
și amândoi se prăbușiră. Uleiul din lampă se vărsă pe punte, în momentul acela de derută, romanii se
grăbiră să stingă focul, cu frica instinctivă a celor care navigau pe vase de lemn. Celsus lovi puternic în
trupul care se zbătea sub el, apoi sări înspre latura punții, încercând disperat să scape.
Silueta uriașă a lui Ciro îi tăie calea. Celsus nici nu văzu sabia în care se înfipse. Agonizând, privi
chipul ucigașului său și nu văzu nimic, doar un gol. Apoi, alunecă din tăișul sabiei și căzu pe punte.
Murise.
Iulius se ridică gâfâind. În apropiere, se auzi pârâitul lemnului pe măsură ce oamenii lui își croiau
drum cu forța în cabinele baricadate. Aproape că se sfârșise. Zâmbi cu buzele sângerând de pe urma
vreunei lovituri pe care o primise în luptă.
Cabera veni spre el pe puntea de lemn. Părea un pic mai slab, dacă era cu putință, iar zâmbetul larg
avea cel puțin un dinte lipsă față de cel pe care și-l amintea Iulius. Dar era același chip.
— Le-am tot zis eu c-ai să vii, dar nu m-au crezut, spuse Cabera vesel.
Iulius îl îmbrățișă, copleșit de ușurare să vadă că bătrânul era teafăr. Nu era nevoie de cuvinte.
— Hai să vedem cât a reușit Celsus să cheltuiască din răscumpărările noastre, zise Iulius în cele din
urmă. Lămpi! Aduceți lămpi aici! Veniți cu ele în cală.
Cabera și ceilalți îl urmară în josul unui șir de trepte aproape perpendiculare. Fiecare dintre oamenii
care se îmbulzeau în urma lui Iulius era la fel de interesat ca el însuși de ce aveau să găsească. Gărzile
bete fuseseră doborâte în timpul primului atac, dar ușa cu gratii era încuiată încă, așa cum ordonase
Iulius. Se opri cu mâna pe ușă. Nerăbdarea îi tăia răsuflarea. Știa, desigur, că putea să fie goală, dar, la
fel de bine, cala putea să fie plină.
Ușa cedă ușor în fața topoarelor. Iulius intră urmat de toți ceilalți. Lămpile cu ulei luminară spațiul gol
de sub punțile ramelor. Murmurele furioase ale vâslașilor păreau ecouri fantomatice în spațiul acela
strâmt. Răsplata lor pentru loialitatea față de Celsus avea să fie sclavia. Urmau să fie singurul echipaj
antrenat din serviciul Romei.
Iulius inspiră adânc. Cala era căptușită cu rafturi mari, de stejar gros, care înconjurau fiecare perete,
de la podea până la tavanul înalt. Fiecare raft era acoperit de bogății. Erau acolo cufere cu monede de
aur și bare mici de argint, așezate în stive și dispuse cu grijă, astfel încât să nu afecteze echilibrul navei.
Iulius dădu neîncrezător din cap. Cu ce vedea în fața ochilor ar fi putut să cumpere un mic regat în
anumite părți ale lumii. Probabil, Celsus era nebun de îngrijorare din cauza comorii aceleia. Iulius se
îndoia că individul părăsea vreodată vasul, când avea atâta de pierdut. Singurul lucru pe care nu îl
vedea era pachetul cu hârtii de valoare pe care Marius i-l dăduse înainte să moară. Știuse de la bun
început că piratul n-avea cum să le transforme în bani, de vreme ce nu putea să retragă sumele mari din
trezoreria orașului fără ca trecutul lui de fărădelegi să iasă la iveală. O parte din Iulius spera că hârtiile
nu se scufundaseră odată cu Accipiter, dar banii pe care îi pierduseră nu însemnau nimic în comparație
cu aurul pe care tocmai îl câștigaseră.
Oamenii care intraseră odată cu el erau năuciți de ce vedeau. Numai Cabera și Gaditicus înaintaseră
în încăpere, verificând și judecând valoarea fiecărui raft. Gaditicus rămase brusc nemișcat, apoi trase
icnind o ladă. Conturul unui vultur era ars pe capacul de lemn, pe care centurionul îl sparse cu mânerul
sabiei, entuziasmat ca un copil.
Scoase pumnul plin cu monede strălucitoare de argint, abia bătute. Fiecare dintre ele era marcată cu
însemnele Romei și capul lui Cornelius Sulla.
— Când vom da astea înapoi, ne vom recăpăta onoarea, zise satisfăcut, uitându-se la Iulius.
Iulius începu să râdă, remarcând ce simț al priorităților avea bărbatul mai în vârstă.
— Și dacă le dăm nava asta în locul lui Accipiter, o să ne primească acasă ca pe niște fii demult
pierduți. După cum bine știm, e mai rapidă decât cele mai multe dintre galerele noastre, răspunse
Iulius.
Văzu cum Cabera strecoară câteva obiecte de preț în pliurile robei. Comorile se opriră în cingătoarea
care strângea brâul bătrânului. Amuzat, Iulius dădu ochii peste cap.
Gaditicus izbucni în râs, lăsând monedele să-i cadă printre degete, înapoi în cufăr.
— Putem să ne ducem acasă, spuse. În sfârșit, putem să ne ducem acasă.
•
Iulius refuză să-i dea căpitanului Durus cele două trireme pe care i le promisese drept despăgubire
pentru încărcătura pierdută. Știa că ar fi fost o prostie să-și scindeze apărarea înainte să ajungă în
siguranța unui port roman. În timp ce Durus spumega de furia pricinuită de hotărârea aceasta,
Gaditicus îl vizită pe Iulius în cabina care-i aparținuse lui Celsus și care fusese curățată și golită. În timp
ce vorbeau, bărbatul mai tânăr se plimba încordat în susul și în josul camerei.
Gaditicus sorbea dintr-o cupă cu vin, savurând alegerea lui Celsus.
— Iulius, am putea să tragem în portul din Thessalonica și să predăm acolo argintul legiunii și galera.
După ce vom fi dezvinovățiți, vom putea să navigăm în lungul coastei sau chiar să mărșăluim spre vest,
către Dyrrhachium și să luăm de-acolo un vas spre Roma. Suntem atât de aproape! Durus zice că e
dispus să jure că am avut un aranjament de afaceri, așa că nu vom putea fi acuzați de acte de piraterie.
— Mai rămâne problema cu soldatul pe care l-a omorât Ciro pe docuri, zise Iulius încet, adâncit în
gânduri.
Gaditicus ridică din umeri.
— Soldații mai și mor și, la urma urmei, nu e ca și cum l-ar fi măcelărit cu sânge rece. Omul acela pur
și simplu n-a avut noroc. Nu mai pot să ne acuze de nimic acum. Suntem liberi să ne întoarcem.
— Tu ce vrei să faci? Aș zice că ai destui bani ca să ieși la pensie.
— Poate. Dar mă gândeam ca din partea mea să despăgubesc senatul pentru sclavii care s-au
scufundat odată cu Accipiter. Poate că așa există o șansă să mă trimită înapoi pe mare, drept căpitan pe
un vas. La urma urmei, am capturat două nave-pirat, lucru pe care nu vor putea să-l ignore.
Iulius se ridică și prinse brațul celuilalt om.
— Îți datorez enorm de mult, să știi.
Gaditicus apucă brațul care îl ținea pe al lui.
— Nu-mi datorezi nimic, băiete. Când eram în celula aia împuțită… când au murit prietenii noștri…
voința mea a dispărut și ea un timp.
— Totuși, Gadi, tu ai fost căpitanul pe Accipiter. Ai fi putut să te agăți de autoritatea ta.
Gaditicus zâmbi cu o urmă de regret.
 — Oamenii care sunt obligați să facă asta ajung uneori să realizeze că nu prea au de ce să se agațe.
— Ești un om bun, să știi – și un căpitan bun, spuse Iulius, dorindu-și să fi avut niște cuvinte mai
potrivite pentru prietenul lui.
Știa că Gaditicus dăduse dovadă de o tărie rară când își înghițise mândria, dar, dacă n-ar fi făcut-o, n-
ar fi reușit niciodată să își recapete onoarea și viețile.
— Haide, atunci, zise Iulius. Dacă asta vrei, ne vom îndrepta spre Grecia și spre civilizație.
Gaditicus zâmbi și el.
— Tu ce-ai de gând să faci cu partea ta de aur? întrebă, șovăind puțin.
Numai Suetonius se plânsese de faptul că Iulius pretinsese pentru sine jumătate din tot, cealaltă
jumătate împărțindu-se în mod egal între ceilalți. Chiar și după ce dăduseră la o parte argintul roman și
răscumpărările ofițerilor de pe Accipiter, fiecare om urma să primească mai mulți bani decât ar fi putut
vreodată spera să vadă. Suetonius nu-i mai adresase un cuvânt lui Iulius de când își primise partea lui
de bani. Dar era singura față îmbufnată de pe toate cele trei nave. Ceilalți îl priveau pe Iulius cu un soi
de neîncredere amestecată cu respect.
— Încă nu știu ce voi face, spuse Iulius și zâmbetul i se șterse de pe buze. Nu pot să mă-ntorc la
Roma, îți amintești?
— Sulla? întrebă Gaditicus, amintindu-și de tânărul care se îmbarcase pe galeră, la Ostia, cu fața
mânjită de funinginea orașului care ardea în spate.
Iulius dădu din cap cu o expresie sumbră.
— Nu pot să mă întorc cât timp el e în viață, murmură și buna dispoziție îi dispăru la fel de repede
cum apăruse.
— Ești prea tânăr ca să-ți faci griji pentru asta, să știi. Unii dușmani pot fi înfrânți, dar pe alții trebuie
să-i aștepți să moară. E și mai puțin periculos așa.
•
Iulius se gândea la conversația lor, în timp ce alunecau prin canalul adânc care apăra Thessalonica de
furtunile Mării Egee. Cele trei nave înaintau una lângă cealaltă, împinse de vântul puternic, care făcea
pânzele să pârâie. Toți oamenii disponibili erau pe punți, curățând și lustruind. Iulius poruncise să fie
făcute trei steaguri ale republicii pentru cele trei catarge. Când aveau să treacă pe lângă ultimul golf și
să intre în port, aveau să ofere o priveliște înălțătoare pentru orice roman. Oftă în sinea lui. Roma era
lumea sa. Tubruk, Cornelia și Marcus atunci când avea să-i vadă din nou. Și mama lui. Pentru prima
oară în viață, Iulius își dorea să o vadă, fie și numai ca să îi spună că acum înțelegea boala ei și că îi
părea rău. Viața în exil era de neîndurat. Iulius tremura ușor din cauza vântului care îi biciuia pielea.
Gaditicus se apropie de balustradă și de Iulius.
— Ceva nu-i bine, băiete. Unde sunt vasele negustorilor? Unde sunt galerele? Portul ăsta e aglomerat
de obicei.
Iulius miji ochii, încercând să vadă pământul de care se apropiau. Fuioare subțiri de fum se înălțau în
aer, prea multe ca să fie de la vetrele de gătit. Când ajunseră suficient de aproape încât să lase ancora,
văzură că singurele vase din port se aplecau pe-o parte și purtau urmele focului. Dintr-unul nu mai
rămăsese decât un fel de coajă fără măruntaie. Suprafața apei era acoperită de cenușă și lemn rupt.
Ceilalți veniră lângă balustradă și priviră într-o liniște șocată scena dezolantă care se dezvăluia.
Vedeau cadavre ce putrezeau în soarele slab. Câini pricăjiți trăgeau de ele și făceau ca membrele
smulse din încheieturi să miște și să salte într-o parodie obscenă a vieții.
Cele trei nave acostară. Soldații debarcară fără să tulbure liniștea nefirească, cu săbiile pregătite și
fără să aștepte ordine. Iulius merse cu ei după ce îi spuse lui Gaditicus să fie pregătit pentru o retragere
în viteză. Căpitanul roman acceptă ordinul dând din cap și adunând repede o mână de oameni care să-l
ajute să-i coordoneze pe vâslași.
Femei și copii zăceau laolaltă pe pietrele de un maroniu șters ale docurilor. Rănile mari din carnea lor
se umpluseră de nori de muște bâzâitoare, care se ridicau la trecerea soldaților. Duhoarea era
înfiorătoare chiar și în briza rece care sufla dinspre mare. Cele mai multe cadavre erau ale legionarilor
romani. Armurile încă străluceau peste tunicile negre.
Iulius pășea alături de ceilalți printre grămezile de morți, recreând în minte ce se întâmplase. Vedea
nenumărate pete de sânge pe lângă fiecare morman de corpuri. Fără îndoială că petele marcau locul
unde căzuseră dușmanii, care fuseseră apoi îngropați. Faptul că lăsaseră acolo cadavrele romanilor era o
insultă voită, un act de dispreț ce aprinse în Iulius furia pe care o vedea reflectată și în ochii celorlalți.
Mânia creștea în ei în timp ce pășeau pe străzi cu săbiile pregătite, alungând șobolanii și câinii de lângă
cadavre. Dar nu era niciun dușman cu care să se bată. Portul era pustiu.
Iulius se opri, respirând greu pe gură. Privea trupul strivit al unei fetițe aflate în brațele unui soldat
care fusese înjunghiat în spate în timp ce fugea cu ea. Cum zăceau sub cerul liber, pielea li se înnegrise
și carnea înțepenită se trăsese la o parte, lăsând la vedere dinții și limbile vineții.
 — Pe toți zeii, cine-a fost în stare să facă așa ceva? șopti Prax.
Fața lui Iulius era o mască a amărăciunii.
— Vom afla. Aceștia sunt oamenii mei. Strigă către noi, Prax, și le vom răspunde.
Prax îi aruncă o privire și simți fanatica energie ce se revărsa din bărbatul mai tânăr. Când Iulius se
întoarse spre el, Prax își feri privirea, nefiind în stare să se uite în ochii lui.
— Formează o echipă care să-i îngroape. Când vor fi în pământ, Gaditicus va spune rugăciunile.
Iulius se opri și privi înspre orizont, unde soarele ardea într-un arămiu stins, de iarnă.
— Și trimite restul oamenilor să taie copaci. Crucificările vor avea loc chiar aici, pe țărmul ăsta. Drept
avertisment pentru cine a făcut asta.
Prax salută și alergă spre locul unde ancoraseră navele. Era bucuros să scape de duhoarea morții și
de tânărul ofițer ale cărui vorbe îl îngroziseră chiar dacă, până atunci, crezuse că-l cunoaște.
•
Iulius rămase impasibil în vreme ce primii cinci oameni fură bătuți în cuie pe trunchiurile cioplite
grosolan. Fiecare cruce fu înălțată cu frânghii, până când partea verticală alunecă în gaura menită să o
țină și fu fixată cu pene de lemn. Pirații urlară până când gâtlejurile li se făcură carne vie și singurul
sunet pe care-l mai scoteau era șuieratul aerului. La unul dintre ei, sudoarea amestecată cu sânge se
prelingea pe subsuori și pe stinghiile picioarelor, în linii stacojii, subțiri, care îi desenau pe piele modele
hidoase.
Al treilea om agoniza în spasme, în timp ce țepușa de fier îi era înfiptă prin încheietură, în lemnul
moale al bârnei orizontale. Plânsese și se rugase ca un copil și-și trăsese celălalt braț cu toată puterea,
până când soldații îl prinseseră și-l ținuseră pentru a-l străpunge cu pironul.
Înainte ca soldații să-și termine munca brutală cu picioarele piratului, Iulius păși înainte ca prin vis,
trăgând sabia ușor. Oamenii lui înghețară când se apropie, dar Iulius îi ignoră, părând că gândește cu
voce tare.
— Gata, ajunge! murmură și înfipse sabia în gâtul piratului.
În ochii uimiți ai soldaților se citi ușurarea, iar Iulius își feri privirea în timp ce-și ștergea sabia. Se
detesta pentru că era atât de slab, dar nu mai putuse suporta.
— Pe restul omorâți-i repede, ordonă, apoi plecă singur spre navă.
Gândurile îi alergau nebunește în vreme ce mergea pe lespezile docului. Își vârî sabia în teacă fără să
conștientizeze gestul. Le promisese că-i va pune pe cruci, dar realitatea era o urâciune de nesuportat.
Urletele îi măcinaseră nervii și îi era rușine. După oroarea de a-l vedea pe primul răstignit, fusese nevoie
de toată voința lui ca să se uite și la ceilalți câțiva.
Schiță o grimasă de furie împotriva lui însuși. Tatăl lui nu s-ar fi înmuiat așa. Renius i-ar fi bătut în
cuie cu mâna lui și asta nu i-ar fi tulburat somnul. Simți că obrajii îi iau foc de rușine și scuipă. Ajunsese
la marginea docului. Totuși, n-ar fi putut să mai stea lângă soldați să se uite și numai faptul că plecase
trebuie că îl coborâse în ochii lor, deși el fusese cel care ordonase morțile acelea crude.
Cabera nu voise să meargă la țărm cu legionarii și să vadă execuțiile. Stătea sprijinit de balustrada
vasului, cu capul înclinat într-o parte, în semn de întrebare mută. Iulius se uită la el și dădu din umeri.
Bătrânul tămăduitor îl bătu cu o mână pe braț și cu cealaltă dădu la iveală o amforă cu vin.
— Bună idee, zise Iulius distant, cu gândurile aiurea. Mai bine mai adu una, ce zici? Nu vreau vise în
noaptea asta.
 • CAPITOLUL DOUĂZECI

Numai câteva dintre clădirile portului mai aveau acoperișuri și pereți îndeajuns de solizi încât să poată
fi folosite de oamenii lui Iulius. Cele mai multe fuseseră arse din temelii și doar zidurile de piatră mai
stăteau în picioare, ca niște cochilii goale. Pendulând între depozite și cele trei nave, Iulius își trimise
oamenii să răscolească zona în căutare de provizii. Deși Celsus pusese deoparte îndeajuns încât să
reziste aproape toată iarna, cu greu ar fi putut să hrănească din ce aveau atâția soldați activi, pentru
mult timp.
Legionarii mergeau cu băgare de seamă, nu plecau niciodată singuri și întotdeauna erau pregătiți
pentru un atac-surpriză. Chiar dacă toate cadavrele fuseseră strânse și îngropate, portul era încă un loc
tăcut și sinistru, iar romanii trăiau cu frica neîntreruptă că aceia care distruseseră pașnica așezare
romană puteau să fie pe-aproape sau să se întoarcă.
Nu găsiseră decât un om în viață. Avea o rană adâncă la picior, care se infectase imediat. Îl auziseră
când încerca să omoare un șobolan care se apropiase prea mult, atras de mirosul de sânge. Îi strivise
capul cu o piatră. Urlase îngrozit când oamenii lui Iulius îl apucaseră de brațe și-l scoseseră la lumină.
După atâtea zile în beznă, abia suporta lumina slabă a soarelui de dimineață. Cât timp îl căraseră până
la navă, bolborosise fără noimă.
Iulius îl chemă pe Cabera de îndată ce văzu piciorul umflat, deși bănuia că era în zadar. Buzele
sărmanului erau niște coji uscate și înghețate. Plânse fără lacrimi când îi duseră un blid cu apă la gură.
Cu degetele lui lungi, Cabera pipăi carnea pufoasă a piciorului și scutură din cap în cele din urmă. Se
ridică și se trase la o parte, lângă Iulius.
— Otrava a ajuns deja la os. E prea târziu să mai tai piciorul. Pot încerca să-i mai alin durerea, dar nu
mai are mult.
— N-ai putea… să-ți pui mâinile pe el? îl întrebă Iulius pe bătrân.
— E prea târziu, Iulius. Ar trebui să fie mort deja.
Iulius dădu din cap cu resemnare amară. Luă blidul și îl duse la buzele muribundului. Degetele
scheletice tremurau prea tare, iar când Iulius îl atinse, ca să îl ajute, aproape că își smuci mâna din
cauza fierbințelii care ardea prin pielea chinuită.
— Înțelegi ce spun? întrebă.
Omul încercă să dea din cap în timp ce sorbea și se sufocă oribil. Fața i se făcu de un roșu strălucitor
din cauza efortului care îl secătuia de ultimele puteri.
— Poți să-mi spui ce s-a întâmplat? insistă Iulius, încercând să-și folosească propria voință ca să-l
oblige pe celălalt să respire.
În sfârșit, spasmele se stinseră și capul omului epuizat căzu în piept.
— I-au omorât pe toți. Tot ținutul arde, șopti.
— O răscoală? întrebă Iulius, repede.
Se așteptase să fie vorba despre vreun invadator străin care să facă ravagii prin câteva orașe de pe
coastă, după care să se întoarcă pe navele cu care venise. În partea aceea a lumii se întâmpla mult prea
des. Omul dădu din cap și făcu semn cu degetele tremurânde spre blidul cu apă. Iulius i-l dădu și se
uită la el cum îl golește.
— Mithridates a fost, zise omul cu vocea răgușită și pierdută. Când a murit Sulla, i-a chemat și…
Tuși din nou, iar Iulius se ridică șocat în picioare și ieși pe punte, departe de mirosul copt al bolii, care
umpluse încăperea. „Sulla murise?” Strânse balustrada navei lui Celsus până îi înțepeni mâna. Speră că
omul care i-l luase pe Marius murise încet și în chinuri.
O parte din el își închipuise tot felul de scene, cum s-ar fi întors la Roma cu noii lui soldați, bogat și din
ce în ce mai puternic, s-ar fi luptat cu Sulla și l-ar fi răzbunat pe Marius. În momentele mai tihnite, știa
că era doar o fantezie de copil, dar îl susținuse atâta vreme! Era un vis care îl ajutase să suporte lunile
de captivitate, crizele, totul.
În timp ce ziua se scurgea, Iulius se cufundă în miile de lucruri pe care trebuia să le organizeze pe
măsură ce degajau toată zona portului. Ordinele pe care le dădea și oamenii cu care vorbea îi păreau la
fel de îndepărtate. Trebuia să gândească și să înțeleagă implicațiile veștilor pe care le aflase de la
muribund. Cel puțin câtă vreme se ocupa de provizii și locuri de dormit pentru soldați avea ceva care să-
i ocupe mintea. Moartea lui Sulla îi lăsase un gol în viitor, o lipsă care parcă își bătea joc de strădaniile
lui.
Durus, negustorul, îl găsi curățând de otravă o fântână, împreună cu trei legionari. Era destul de
obișnuit ca o forță invadatoare să otrăvească sursele de apă ale localnicilor, aruncând leșuri de animale
în putrefacție. Iulius muncea într-un soi de amorțeală, trăgând în sus găinile moarte și încercând să nu
vomite din cauza mirosului când le aruncau la o parte.
 — Domnule, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, zise Durus.
La început, Iulius nu păru să audă, așa că acesta repetă mai tare. Iulius oftă și se apropie de
negustor, lăsându-i pe ceilalți doi să mai facă o încercare cu funiile cu cârlige în capăt. Iulius își șterse
mâinile puturoase de tunică în timp ce mergea și Durus văzu că era epuizat. Își dădu seama dintr-odată
cât de tânăr era. Acum că oboseala domolea focurile din el, ofițerul părea aproape pierdut. Negustorul își
drese vocea:
— Domnule, aș vrea să plec cu cele două trireme ale mele. Am semnat o scrisoare în care am spus că
ați angajat Ventulus pentru o vânătoare de pirați. A venit vremea să mă întorc la familia și la viața mea.
Iulius îl privi intens, fără să răspundă. După o pauză, Durus începu din nou:
— Ne-am înțeles ca atunci când aveați să-l găsiți pe Celsus, să-mi dați înapoi vasul împreună cu
cealaltă triremă, ca despăgubire pentru încărcătura mea. N-am a mă plânge de nimic, dar v-aș ruga să
ordonați soldaților să coboare de pe vasele mele, ca să pot pleca acasă. Nu vor să primească ordine de la
mine.
Iulius se simțea sfâșiat și furios. Nu știuse niciodată cât de greu putea să fie să păstrezi măcar o
aparență de onoare. Îi promisese cele două nave negustorului, dar asta înainte să găsească portul
roman distrus, în toiul războiului. La ce se aștepta omul ăla? Fiecare instinct marțial care îi fusese indus
lui Iulius îi spunea să refuze scurt. Cum să-i treacă prin cap să renunțe la două dintre cele mai prețioase
lucruri pe care le avea acum, când Mithridates plănuia să smulgă tot ce era roman din carnea Greciei?
— Fă câțiva pași cu mine, îi spuse lui Durus și trecu pe lângă el cu pași mari, așa încât căpitanul
trebui să pornească într-un trap ușor, ca să nu rămână în urmă.
Iulius merse repede până la docurile unde cele trei vase se legănau ușor în apă. Gărzile îl salutară
când se apropie și el le întoarse gestul. Se opri brusc chiar pe marginea docurilor, unde cele trei galere
se profilau amenințătoare deasupra lor.
— Nu vreau să pleci, zise scurt.
Durus se îmbujoră de surpriză.
— Dar v-ați dat cuvântul că pot să plec după ce cuceriți galera lui Celsus, se răsti negustorul.
Iulius se întoarse spre el și căpitanul înghiți în sec când văzu expresia de pe fața lui.
— Nu trebuie să mi se aducă aminte, căpitane. N-am să te opresc dacă pleci. Dar Roma are nevoie de
corăbiile acestea. Se gândi îndelung, privind cu ochi întunecați vasele care se înălțau și coborau în apele
murdare. Vreau să le duci cât de repede poți în susul coastei și să găsești portul din vest în care Roma își
debarcă legiunile. Predă argintul legiunilor, în numele meu și în numele căpitanului Gaditicus de pe
Accipiter. Sunt sigur că ei o să te trimită la Roma, să aduci soldați. N-ai nimic de câștigat, dar amândouă
galerele sunt iuți și vor avea nevoie de tot ce plutește.
Înmărmurit de ce auzea, Durus își trecea greutatea de pe un picior pe altul.
— Am întârziat luni întregi. Probabil că deja familia mea și creditorii cred că am murit, zise, trăgând de
timp.
— Mulți romani chiar au murit. Oare nu le-ai văzut cadavrele? Pe toți zeii, îți cer să faci ceva pentru
orașul care te-a zămislit și te-a crescut. N-ai luptat niciodată pentru el, nici nu ți-ai dat sângele pentru el.
Acum îți dau ocazia să plătești puțin din ce-i datorezi Romei.
Durus aproape că zâmbi când îi auzi vorbele, dar se opri când înțelese că tânărul era serios. Se
întrebă ce-ar crede prietenii lui din oraș despre soldatul ăsta. Se părea că viziunea lui despre Roma
excludea cu totul cerșetorii, șobolanii și molimele. Își dădu seama că Iulius vedea în Roma ceva mai
măreț decât vedea el însuși și, preț de o clipă, simți o undă de rușine în fața acelei credințe.
— De unde știi că n-am să iau banii și să mă duc direct spre nordul peninsulei și către casă? întrebă.
Iulius se încruntă ușor și își aținti ochii reci asupra negustorului.
— Pentru că, dacă faci asta, eu voi deveni dușmanul tău și știi bine că, mai devreme sau mai târziu, te-
aș găsi și te-aș nimici.
Cuvintele fuseseră spuse ca din întâmplare, dar, după ce văzuse execuțiile și auzise cum îl aruncase
pe Celsus peste bordul propriului vas, Durus își înfășură haina mai strâns împotriva vântului rece.
— Foarte bine. Voi face cum spui, dar blestem ziua în care ai pus prima dată piciorul pe Ventulus,
răspunse printre dinții strânși.
Iulius strigă spre gărzile de la prora navelor lui Durus.
— Oamenii mei să debarce!
Soldații salutară și dispărură după ceilalți. Durus simți un val de ușurare, care îl înveseli.
— Mulțumesc, zise.
Iulius se îndrepta deja spre magazii. Se opri. În spatele lui, acolo unde lespezile docurilor făceau loc
noroiului, cinci trupuri atârnau de cruci.
— Să nu uiți, spuse, apoi îi întoarse spatele căpitanului și plecă.
Durus se îndoia că ar fi putut să uite.
 •
La căderea nopții, oamenii se adunară în magazia pe care o găsiseră în cea mai bună stare. Unul
dintre pereți era pârlit, dar focul nu se întinsese. În afară de mirosul acru, locul era cald și uscat. Afară
începuse să plouă și răpăitul se auzea peste acoperișul de lemn.
Lămpile cu ulei fuseseră aduse de pe vasul lui Celsus. Când se terminau, oamenii aveau să fie reduși
la a căuta provizii prin casele abandonate ale portului. Ca pentru a-i pregăti pentru clipa aceea, flăcările
tot mai mici pâlpâiră, abia mai luminând spațiul gol al magaziei. Boabele de porumb împrăștiate de cei
care umblau după jaf murdăreau podeaua. Soldații se așezară pe pânze de sac, încercând să stea cât de
comod se putea. Gaditicus se ridică, pentru a le vorbi oamenilor înghesuiți. Cei mai mulți dintre ei
munciseră toată ziua, fie reparând acoperișul, fie cărând provizii la și de la navele care urmau să plece
cu mareea din zori.
— Domnilor, a venit timpul să ne gândim la viitor. Eu aș fi vrut să mă odihnesc o vreme într-un port
roman sigur. În loc de asta, un rege grec ne-a măcelărit soldații. Fapta asta nu trebuie să rămână
nepedepsită.
Un murmur străbătu rândurile soldaților, deși era greu de zis dacă era un murmur de aprobare sau de
frustrare. De unde stătea, lângă Gaditicus, Iulius își trecu privirea peste soldați. Erau oamenii lui.
Petrecuse atâta vreme urmărind ținta simplă de a-l prinde pe Celsus, încât nu prea se gândise la ce avea
să fie după aceea, blocând visul îndepărtat de a-l provoca la luptă pe dictatorul Romei. Dacă aducea o
centurie nouă într-o legiune, senatul trebuia să-i recunoască autoritatea și să-i ofere o funcție oficială.
Se strâmbă ușor, în întuneric. Sau nu. Puteau să-i redea comanda lui Gaditicus și pe el să-l reducă
iarăși la a comanda douăzeci de oameni. Senatorii nu erau genul de oameni care să recunoască
autoritatea neobișnuită pe care o avea el asupra grupului pestriț, deși bunăstarea lui recent găsită putea
să-i procure influența, dacă o folosea cu chibzuință. Se întrebă dacă s-ar fi putut mulțumi cu o
asemenea situație și zâmbi în sinea lui, fără ca oamenii care îl priveau pe Gaditicus să observe.
Răspunsul era simplu. Descoperise că nu exista nimic mai bun decât să conduci și nicio provocare mai
mare decât să nu poți cere ajutorul nimănui. În momentele cele mai grele, toți se uitaseră la el și
așteptaseră să le arate calea, să vadă pasul următor. Zeii știau că era mult mai ușor să te lași condus,
fără să gândești, dar nici pe jumătate la fel de satisfăcător. O parte din el tânjea după siguranța aceea,
după plăcerea simplă de a face parte dintr-o unitate. Dar, în inima lui, își dorea amestecul acela amețitor
de frică și pericol, pe care nu-l simțeai decât dacă erai la comandă.
Cum era posibil să fi murit Sulla? Gândul acela tot revenea să-l sâcâie. Muribundul de la bordul
galerei lui Celsus nu știuse ce se întâmplase, doar că soldaților li se spusese să poarte negru un an
întreg. Când omul își pierduse cunoștința, Iulius îl lăsase în mâinile lui Cabera. La apus, inima
bărbatului cedase în sfârșit. Iulius ordonase să fie îngropat alături de cadavrele celorlalți romani. Îi era
rușine când se gândea că nici măcar nu-l întrebase cum îl chema.
— Iulius? Vrei să le vorbești și tu? zise Gaditicus, întrerupându-i gândurile și făcându-l să tresară.
Simțindu-se vinovat, Iulius își dădu seama că n-auzise nimic din ce spusese ofițerul mai în vârstă. Se
ridică încet, punându-și gândurile în ordine.
— Știu că majoritatea dintre voi sperau să vadă Roma. Și așa va fi. Orașul meu e un loc ciudat, făcut
din marmură și vise, și înălțat pe puterea legiunilor. Toți legionarii sunt legați prin jurământ să apere
poporul roman, oriunde s-ar afla. Tot ce trebuie cineva să spună este „sunt cetățean roman”, pentru a-i
fi oferite ajutorul și protecția noastră. Se opri o clipă și văzu că fiecare om avea privirea ațintită asupra lui.
Dar voi n-ați depus jurământul și nu vă pot forța să luptați pentru un oraș pe care nici nu l-ați văzut
vreodată. Aveți mai multă avere decât ar vedea alți soldați în zece ani. Trebuie să alegeți cu libertate
deplină: să luptați sub jurământ sau să plecați. Cei care vor pleca rămân prietenii noștri. Am luptat
împreună și unii n-au ajuns până aici. Pentru alții, am ajuns îndeajuns de departe. Dacă rămâneți, îi voi
încredința căpitanului Durus comoara lui Celsus. Ne vom întâlni cu el pe coasta de vest, după ce îl
înfrângem pe Mithridates.
Alte murmure joase umplură încăperea, iar Iulius se opri din nou.
— Poți să ai încredere în Durus? întrebă Gaditicus.
Iulius se gândi o clipă, apoi dădu din cap.
— Nu când e vorba de atât aur. Prax va merge cu el, ca să se asigure că e om cinstit. Căută privirea
fostului optio și fu mulțumit să vadă semnul de aprobare al aceluia. După ce stabiliră asta, Iulius inspiră
adânc, privindu-i pe oamenii așezați. Îi știa pe toți pe nume. Vreți să depuneți jurământul legiunii și să
intrați sub comanda mea?
Soldații își strigară aprobarea.
Aplecându-se la urechea lui Iulius, Gaditicus șopti aspru:
— Pe toți zeii, omule! Senatul o să mă jupoaie dacă fac așa ceva!
— Atunci, ar trebui să pleci, Gadi. Du-te la navă și la Suetonius până depun jurământul, răspunse
Iulius.
Gaditicus îl privi calm, cântărindu-l din ochi.
— Mă întrebam eu de ce l-ai lăsat pe Suetonius la galeră. Nu vrei să depună un jurământ pe care să-l
încalce, zise. Te-ai gândit unde îți vei conduce oamenii?
— Da. Am de gând să strâng o armată pe care să i-o bag pe gât lui Mithridates.
Întinse mâna și Gaditicus șovăi, după care o prinse într-o strânsoare scurtă, aproape dureroasă.
— Atunci, calea noastră e aceeași, zise centurionul, iar Iulius dădu din cap în semn că înțelege.
Iulius ridică brațele, cerând liniște și zâmbind când aceasta se așternu. Vocea lui se auzea limpede în
tăcerea bruscă.
— Nu m-am îndoit de voi, le zise oamenilor. Nici pentru o clipă. Acum, ridicați-vă și spuneți după
mine.
Se ridicară ca un singur trup și luară poziția de drepți, cu capetele ridicate și spinările drepte.
Iulius îi privi pe toți și știu că de-acum era legat de drumul acela. Nimic în el nu-i spunea să se
întoarcă din cale, dar, din momentul în care recruții depuneau jurământul, viața lui avea să schimbe, cel
puțin până când Mithridates va fi fost mort.
Rosti cuvintele pe care le învățase de la tatăl său, în vremurile când lumea era încă simplă.
— Jupiter Victor, auzi-ne jurământul. Jurăm să ne dăm puterea, sângele și viața pentru Roma. Nu
vom șovăi, nu vom ceda. Vom ignora durerea și suferința. Cât timp arde lumina, de-aici și până la capătul
lumii, luptăm pentru Roma și sub comanda lui Cezar.
Soldații recitară cuvintele cu voci limpezi și ferme.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU

Alexandria încercă să privească fără să fie văzută cum Tabbic îi explica o anumită tehnică lui
Octavian. Vocea lui, ca un murmur neîntrerupt, însoțea fiecare mișcare a mâinilor puternice. Pe bancul
de lucru din fața lor, Tabbic așezase o bucată groasă de sârmă de aur, pe un pătrat de piele. Ambele
capete ale firului de aur erau prinse în clame mici, de lemn. Tabbic gesticula, arătându-i lui Octavian
cum să treacă o bucată îngustă de lemn pe deasupra sârmei.
— Aurul e cel mai moale metal, băiete. Ca să faci un model pe fir, nu trebuie decât să apeși lemnul de
modelat ușor și să-l plimbi înainte și-napoi. Întinde bine brațul, cum ți-am arătat, încearcă și tu.
Octavian cobori încet bucata de lemn, lăsând dinții proeminenți de pe ea să se odihnească pe șnurul
aparent fragil, de metal prețios.
— E bine așa. Acum, mai apasă un pic. Asta e, înainte și-napoi. Bun. Hai să vedem ce-ai făcut,
continuă Tabbic.
Octavian dădu lemnul la o parte și zâmbi încântat când văzu șirul regulat de mărgele care se formase
sub apăsarea lui. Tabbic se uită cu atenție, aprobând din cap.
— Ai atingere ușoară. Dacă apeși prea mult, sârma pocnește și trebuie s-o luăm de la capăt. Acum, o
să desfac clamele și-o să întorc șnurul, să-i faci model și pe partea cealaltă. Așază lemnul cu grijă și să
apeși mai ușor de data asta. Încheieturile o să iasă subțiri ca firul de păr.
Tabbic își îndreptă spatele care-l durea după ce stătuse atâta vreme aplecat la băncuța joasă pe care
o făcuse pentru Octavian. Surprinse privirea Alexandriei. Fata îi făcu cu ochiul, iar Tabbic roși ușor și-și
drese vocea morocănos, ca să-și ascundă zâmbetul. Alexandria știa bine că meșterului începuseră să-i
placă lecțiile cu Octavian. Durase destul de mult până când își mai pierduse ceva din neîncrederea față
de micul hoț, dar ea știa din proprie experiență cât de mult îi plăcea lui Tabbic să-i învețe pe alții
meșteșugul lui.
Octavian înjură când sârma îngustă se rupse sub mâna lui. Cu mare părere de rău, ridică lemnul și se
uită la cele trei bucăți rupte. Tabbic își încruntă sprâncenele stufoase, clătină din cap și adună cu grijă
bucățile de metal care trebuiau topite și răsucite din nou.
— Mai încercăm o dată mai târziu sau mâine. Aproape că ți-a ieșit acum. Când o să reușești să
modelezi tot firul fără cusur, am să-ți arăt cum să-l așezi frumos pe marginea unei broșe pentru doamne.
Octavian părea dărâmat, iar Alexandria își ținu răsuflarea, așteptând să vadă dacă urma una dintre
ieșirile violente cu care îi chinuise în primele săptămâni. Când aceasta nu veni, dădu drumul ușurată
aerului din plămâni.
— Bine. Mi-ar plăcea, zise băiețelul pierit.
Tabbic se întoarse cu spatele la el și începu să caute printre pachețelele cu piese terminate, care
trebuiau duse la proprietari.
— Acum, am altă treabă pentru tine, zise, întinzându-i lui Octavian o punguță de piele, strânsă la gură
și legată. Ai aici un inel de argint pe care l-am reparat. Vreau să dai fuga la târgul de vite și să-ntrebi de
jupânul Gethus. El se ocupă de toate vânzările, așa că ar trebui să-l găsești ușor. Trebuie să-ți dea un
sesterț plată. Iei banul și vii direct aici, da? Nu te-oprești pe nicăieri. M-ai înțeles? Mă bazez pe tine. Dacă
pierzi inelul sau banul, suntem terminați amândoi.
Alexandriei îi veni să râdă când văzu expresia serioasă a copilului. În primele patru săptămâni de
ucenicie, asemenea amenințări ar fi fost inutile. Băiatul se luptase teribil împotriva eforturilor unite ale
mamei sale, ale lui Tabbic și ale Alexandriei. Ea însăși trebuise de două ori să-l caute prin iarmaroace. A
doua oară îl târâse la târgul de sclavi și pusese să fie evaluat. De-atunci nu mai fugise, dar adoptase o
dispoziție bosumflată, despre care Alexandria crezuse că avea să fie veșnică.
Schimbarea se produsese cam pe la mijlocul celei de-a patra săptămâni, când Tabbic îi arătase cum
să facă un model pe o foaie de argint, cu stropi mici, de metal topit. Se arsese la deget când încercase să
pună mâna, dar procedeul îl fascinase și, în seara aceea, nu se dusese la masă, ci rămăsese să vadă
cum e lustruită piesa finită. Atia venise la atelier cu o expresie de scuză pe chipul obosit, dar, când
văzuse trupușorul care muncea cu cârpele de lustruit, rămăsese fără grai. Când se trezise a doua zi,
Alexandria descoperise că toate hainele îi fuseseră curățate și reparate cu grijă în noaptea aceea. Între
ele nu era nevoie de alte mulțumiri. Deși cele două femei abia dacă se vedeau un ceas, două înainte de
culcare, fiecare găsise în cealaltă genul acela de prietenie care îi ia prin surprindere pe oamenii rezervați
și retrași, care muncesc atât de mult, încât nici nu-și dau seama cât sunt de singuri.
•
Octavian fluiera în timp ce tropăia prin mulțimea de la târg. Când crescătorii de vite își aduceau
animalele la oraș, să fie vândute și tăiate, locul devenea foarte aglomerat și se umplea de mirosurile
bogate și calde de sânge și bălegar. Toată lumea părea să țipe la toată lumea, făcând gesturi complicate
cu mâinile, ca să se tocmească atunci când nu se puteau face auziți.
Octavian se uită după vreun vânzător pe care să-l întrebe de Gethus. Voia să predea inelul reparat și
să se întoarcă la atelierul lui Tabbic atât de repede, încât adulților să nu le vină să creadă.
În vreme ce se învârtea prin masa schimbătoare de oameni, copilul se distra închipuindu-și ce
surprins avea să fie Tabbic să vadă cât de repede se întorsese.
Dintr-odată, o mână îl apucă de gât și-l smuci de pe picioarele care alunecară. Șocat, dădu drumul
unui val de aer când gândurile îi fură întrerupte și începu să se lupte din instinct cu atacatorul nevăzut.
— Încerci să-i furi cuiva vaca, nu? se auzi o voce aspră, nazală, în urechea copilului.
Octavian își suci repede capul și gemu când văzu trăsăturile greoaie ale băiatului măcelarului, cu care
mai avusese necazuri. Unde-i fusese capul? Ca un prost ce era, nu se mai păzise de atacatori, cum făcea
de obicei, și uite că puseseră mâna pe el fără nicio greutate.
— Dă-mi drumul! Ajutor! țipă el.
Băiatul mai mare îl pocni tare în nas, făcând să-i curgă sângele.
— Tacă-ți gura! Ți-am rămas dator cu o bătaie bună, la schimb cu cea pe care-am luat-o eu pentru că
nu te-am oprit data trecută.
Brațul solid al celuilalt i se înfășură în jurul gâtului, sufocându-l și târându-l pe o alee. Octavian se
zbătu să scape, dar n-avea nicio șansă, iar mulțimea grăbită nici nu se uita la el.
Mai erau trei băieți cu ucenicul măcelarului. Toți aveau brațele lungi și constituția robustă a celor
obișnuiți de mici cu munca grea. Purtau șorțuri pătate de sânge proaspăt, cum plecaseră de la muncile
lor din târg. Octavian intră în panică și aproape leșină de groază când le văzu figurile crude.
După ce dădură un colț pe alee, băieții începură să râdă în batjocură și să-l bată cu pumnii. Acolo,
vânzoleala din târg era blocată de zidurile înalte ale maghernițelor, care se înclinau în partea de sus și
aproape le atingeau pe cele de peste drum, creând un întuneric nefiresc.
Băiatul măcelarului îl aruncă pe Octavian în mizeria scârboasă de pe alee, care le ajungea la glezne.
De ani întregi, acolo se amestecau gunoaiele și dejecțiile umane aruncate pe ferestrele înguste de
deasupra. Octavian se poticni într-o parte, încercând să scape, dar unul dintre ei îl lovi cu piciorul atât
de tare, încât îl trimise înapoi, ridicând trupul micuț de la pământ și icnind din cauza efortului. Octavian
țipă de durere și frică, iar ceilalți doi luară exemplul primului și începură să-i tragă picioare oriunde
apucau.
După vreun minut, cei trei băieți se opriră, cu mâinile pe genunchi, gâfâind de efort. Octavian era
aproape inconștient, cu trupul încolăcit într-un ghem strâns de durere, care aproape că nu se mai
distingea în mizeria în care zăcea.
Băiatul măcelarului își dezgoli dinții într-un rânjet. Ridică pumnul și râse grosolan când Octavian
tresări.
— Așa-ți trebuie, bastard de Thurium ce ești! Data viitoare, o să te gândești mai bine înainte să furi de
la stăpânul meu.
Ținti cu grijă, apoi îi trase un șut în față, chiuind când văzu capul mic cum se duce în spate. Octavian
își pierdu simțurile și rămase cu ochii deschiși și fața pe jumătate îngropată. Un soi de apă murdară îi
curgea printre buze și, așa inconștient cum era, tuși slab, înecându-se. Nu mai simți degetele care îl
căutară peste tot și nici nu mai auzi strigătele bucuroase ale băieților mai mari când găsiră inelul de
argint din săculețul de piele.
Băiatul măcelarului fluieră ușor când probă cercul de metal. Piatra era un simplu jad rotunjit, prins
cu gheare mici de argint.
— Mă-ntreb de unde l-ai șterpelit pe ăsta? zise, aruncând o privire înspre silueta ghemuită.
Fiecare dintre ei mai trase câte un șut copilului, în numele proprietarului inelului, apoi se întoarseră
la târg, cât se poate de mulțumiți de norocul care dăduse peste ei.
•
Octavian se trezi după câteva ore. Se ridică încet în capul oaselor și vomă minute în șir. Apoi, își
încercă picioarele, să vadă dacă îl puteau ține. Rămase îndelung ghemuit, scuipând pe pământ fâșii
elastice de sânge negru. Se simțea prea slăbit și prea frânt ca să se miște. Când capul i se mai limpezi,
căută inelul prin buzunare, apoi pe pământul din jur. În cele din urmă, trebui să accepte că îl pierduse
și lacrimi proaspete îi brăzdară mizeria și sângele închegat de pe față. Se împletici până la drumul
principal, unde trebui să-și apere ochii de lumina dureroasă. Plângând în continuare, cu picioarele moi,
își croi drum spre atelierul lui Tabbic. Disperarea îi golise mintea de gânduri.
•
Tabbic bătea cu piciorul în podeaua de lemn a atelierului. Furia i se citea în fiecare trăsătură a feței
încruntate.
— Pe toți zeii, am să omor pușlamaua aia! Trebuia să se-ntoarcă de când lumea!
— De o oră tot zici asta, Tabbic. Poate că a întârziat pe undeva sau nu l-a găsit pe jupânul Gethus,
zise Alexandria, încercând să-și păstreze vocea neutră.
Tabbic bătu cu pumnul în bancul de lucru.
— Sau mai degrabă a vândut inelul și a întins-o! mormăi. Treaba asta o să ne coste, să știi. Și piatra
era jad! O să îmi ia o zi de muncă și materiale de aproape un aures, ca să-i fac alt inel lui Gethus. Unde
mai pui că sigur o să spună că i l-a lăsat maică-sa cu limbă de moarte și-o să vrea despăgubiri și pentru
asta. Unde este băiatul ăla?
Ușa groasă de lemn a atelierul se deschise scârțâind, lăsând să intre un vârtej de praf de pe stradă. În
ușa stătea Octavian. Tabbic văzu dintr-o privire vânătăile și tunica ruptă a băiatului. Furia i se evaporă.
Traversă repede atelierul înspre el.
— Îmi pare rău, scânci copilul în timp ce Tabbic îl conducea înăuntru. Am încercat să mă bat cu ei,
dar erau trei și pe mine nu m-a ajutat nimeni.
Își trase nasul în vreme ce Tabbic îi pipăia pieptul, căutând oase rupte.
Meșteșugarul mormăi și suflă aerul printre dinții încleștați.
— Te-au aranjat fain, ce-i drept. Respiri bine?
Cu dosul mâinii, Octavian își șterse cu grijă nasul care curgea.
— Da. M-am întors cât de repede am putut. Nu i-am văzut în mulțime. De obicei, mă uit după ei, dar
mă grăbeam și…
Începu să suspine și Alexandria îl cuprinse cu brațul, făcându-i semn lui Tabbic să plece.
— Hai, du-te, Tabbic. N-are nevoie de o consultație. A pățit-o destul de rău și are nevoie de grijă și de
odihnă.
Tabbic se dădu la o parte, iar Alexandria duse copilul în camera din spate, apoi în sus, pe scări, în
locuința de deasupra atelierului. Rămas singur, Tabbic oftă și-și frecă fața cu o mână, scărpinând țepii
cărunți care apăruseră deja, după bărbieritul de dimineață. Dând din cap, se întoarse spre bancul de
lucru și începu să aleagă uneltele de care avea nevoie ca să-i facă alt inel lui Gethus.
Munci în tăcere câteva minute, apoi se opri, privind scările înguste. Îi venise un gând.
— Trebuie să-ți fac un cuțit acătării, băiete, murmură pentru sine, apoi luă din nou uneltele. După un
timp în care schițase cu cretă conturul, șopti: Și să te învăț ce să faci cu el.
•
Brutus stătea pe Campus Martius, lângă flamura-acvilă înfiptă în pământ a Primigeniei. Îi făcuse
plăcere să vadă că alte legiuni aveau flamuri din pânză țesută, pe când el reușise să găsească vechiul
stindard al lui Marius. Aramă bătută cu aur, care reflecta soarele dimineții. Brutus spera că avea să ia
ochii multora dintre băieții care se adunaseră dinaintea zorilor. Nu toți veniseră să se înroleze. Unii
dintre ei veniseră doar să se uite. Pentru aceștia, vânzătorii de mâncare își instalaseră tarabele încă din
zori. Mirosurile de carne friptă și legume îi făceau foame și se gândi să ia prânzul mai devreme. Zornăi
monedele din pungă în timp ce își plimba privirea peste mulțimea din jurul șirului de flamuri.
Se așteptase să fie mai ușor. Renius arăta ca un leu din vechea Romă, iar cei zece oameni pe care-i
aduseseră cu ei erau cât se poate de impresionanți în armurile noi, lustruite ca oglinda, spre admirația
mulțimii. Și totuși, Brutus trebuise să se uite cum, de jur împrejur, sute de romani se înrolau în diverse
legiuni, fără ca vreunul să se apropie de a lui. De câteva ori, grupuri mici se adunaseră, arătând spre
Primigenia și șușotind, apoi trecuseră mai departe. Brutus fusese ispitit să înhațe vreo doi vlăjgani și să-i
întrebe ce-și tot spuneau, dar își ținuse firea. Era aproape amiază, de-acum mulțimea se înjumătățise și,
după cum vedea, stindardul Primigeniei era singurul care nu era înconjurat de mânji din noua generație.
Strânse din dinți. Cei care se înrolaseră deja atrăgeau și mai mulți tineri spre respectivele legiuni. Își
închipuia că de-acum oamenii începuseră să se întrebe ce era cu Primigenia de nu voia nimeni să se
înscrie. Cu încântare puerilă, aveau să-și ducă mâinile la gură și să povestească despre legiunea
trădătoare. Brutus își curăță gâtul și scuipă pe pământul nisipos. Înscrierile se terminau la apus, iar el
nu putea decât să stea acolo și să aștepte să se termine totul. Eventual, să spere că va fi putut să adune
câțiva întârziați înainte să cadă întunericul. Gândul acesta îl făcea să ia foc de rușine. Știa bine că, dacă
Marius ar fi fost acolo, s-ar fi plimbat printre tineri, i-ar fi luat cu binișorul, ar fi glumit cu ei și i-ar fi
convins să intre în legiunea lui. Ce-i drept, pe vremea aia mai era o legiune în care să intri.
Brutus își reluă privirea solemnă cu care cântărea mulțimea. Măcar dacă i-ar fi putut face să priceapă.
Trei tineri rătăciră către flamura lui și Brutus le zâmbi cât putu de primitor.
— Primigenia, nu? zise unul dintre ei.
Brutus văzu cum ceilalți își ascundeau zâmbetele. Veniseră ca să se distreze, își spuse. Preț de o clipă
trecătoare, se gândi cum ar fi să-i dea cap în cap, dar se abținu, intuind în spate privirile soldaților lui.
Simți cum Renius începe să se zburlească, dar bătrânul își ținu și el cumpătul.
— Am fost legiunea lui Marius, consulul Romei, spuse Brutus. Victorioși în Africa și în toate ținuturile
romane. Avem un trecut glorios, pentru bărbații potriviți, care vor să se înscrie.
— Și ce soldă dați? întrebă cel mai înalt dintre cei trei pe un ton batjocoritor, care se voia serios.
Brutus inspiră încet. Știa bine că senatul stabilea soldele. Câtă vreme avea sprijinul lui Crassus, i-ar fi
plăcut la nebunie să le ofere mai mult, dar limitele acelea erau stabilite tocmai ca să împiedice sponsorii
bogați să distrugă întregul sistem.
— Șaptezeci și cinci de dinari, ca peste tot, răspunse iute.
— Ia stai un pic, Primigenia ai zis? Ăștia nu sunt ăia care au zdrobit orașul? întrebă băiatul mai înalt,
de parcă tocmai ar fi avut o revelație. Se întoarse înspre prietenii care rânjeau și-l lăsau bucuroși să se
dea în spectacol. Ba ăia sunt, continuă încântat. Parcă Sulla i-a făcut praf, nu? Îi conducea nu mai știu
ce trădător.
Lunganul se opri când văzu schimbarea din expresiile tovarășilor săi și înțelese că mersese prea
departe.
Când se întoarse, Brutus ridică pumnul, dar Renius întinse brațul și pară lovitura. Cei trei se traseră
speriați în spate, dar șeful lor își regăsi iute încrederea. Gura i se schimonosi într-un zâmbet disprețuitor.
Înainte să înceapă să vorbească, Renius făcu un pas spre el.
— Cum te cheamă?
— Germinius Cato, răspunse trufaș. Sigur ai auzit de tatăl meu.
Renius se întoarse către soldații din spate.
— Treceți-i numele acolo. Îl acceptăm.
Aroganța se transformă în uimire, în timp ce Germinius se uita cum îi scriau numele pe sulul gol.
— Nu poți să faci asta! Tata are să vă…
— Te-am acceptat, băiete. De față cu martori, răspunse Renius. Oamenii ăștia vor jura că ai venit de
bunăvoie. Când o să-ți dăm noi drumul, n-ai decât să dai fuga la taică-tău și să-i spui cât ești de mândru.
Băiatul lui Cato se holbă la omul mai în vârstă. Încrederea îi reveni.
— Până diseară, numele meu va fi șters de pe sulul ăla!
Renius mai făcu un pas spre el.
— Spune-i că Renius te-a întrebat cum te cheamă. Știe el cine sunt. Mai spune-i că vei fi cunoscut
drept băiatul care s-a codit să slujească orașul ca legionar. Cred că va fi distrus dacă se răspândește
vorba asta, ce părere ai? Gândești că, după așa o rușine, o să mai poți să-i calci pe urme? Senatorii nu
prea înghit lașii, băiete!
Tânărul păli de furie și frustrare.
— Am să vă…
Se opri și o îndoială teribilă se strecură pe chipul lui.
— Ai să te duci lângă stindard și ai să aștepți să depui jurământul, asta ai să faci. Până la noi ordine,
tu ești recrutul numărul unu pe ziua de azi.
— Nu poți să mă oprești dacă vreau să plec! răspunse Germinius cu voce nesigură.
— Refuzi să te supui unui ordin legitim? Dacă mai faci un pas de lângă mine, pun să fii biciuit. Drepți,
până nu-mi pierd răbdarea!
Ordinul pe care îl lătrase Renius îl reduse pe Germinius la furie neputincioasă. Sub privirea fostului
gladiator, băiatul își îndreptă trupul. Tovarășii lui încercară să se îndepărteze.
— Și numele voastre! se răsti Renius, făcându-i să înghețe.
 Cei doi se uitară la el ca muții, iar Renius dădu din umeri.
— Treceți-i acolo drept legionarii cu numerele doi și trei pe ziua de azi. Mi-ajunge că știu cum arată.
Hai, băieți, stați drepți, să vă vadă lumea.
Se întoarse spre soldații Primigeniei fără să ia în seamă uimirea lor.
— Dacă dau să fugă, zise limpede, vreau să-i târâți înapoi și să-i bateți cu biciul în mijlocul câmpului.
O să pierdem câțiva recruți, dar măcar ceilalți o să priceapă că toată gloria asta are și o parte neplăcută.
Cei trei tineri romani se întoarseră țepeni cu fața către mulțime. Renius păru surprins când Brutus îl
trase câțiva pași la o parte, unde să nu-i audă nimeni.
— Cato o să-și iasă din minți, șopti Brutus. Dintre toate legiunile, tocmai în asta n-ar fi vrut să se
înroleze fiu-său.
Renius își drese vocea și scuipă pe iarba prăfuită a câmpului.
— Dar nici n-o să vrea să se zică despre el că e un laș. Faci cum vrei, dar nu câștigi nimic dacă îi lași să
plece acum. Fie o să încerce să te mituiască, fie o să suporte lucrurile așa cum sunt. Vedem noi într-o zi,
două.
Brutus se uită atent la bătrânul gladiator și clătină din cap a neîncredere.
— M-ai pus în fața faptului împlinit, așa că trebuie să merg înainte, de-acum.
Renius îi aruncă o privire.
— Dacă dădeai în el, taică-său te omora.
— Când am vrut să dau în el, n-aveai tu de unde să știi al cui băiat e, i-o întoarse Brutus.
Renius oftă.
— Bine tare te-am mai învățat, măi băiete, nimic de zis. Cum oare să nu fi știut când băiatul poartă un
inel de aur cu însemnele lui Cato, mare cât să cumperi o casă cu el?!
Brutus clipi, apoi se duse la cei trei recruți și-i studie lui Germinius mâna cu inelul, fără să scoată o
vorbă. Tocmai voia să se întoarcă la Renius când alți trei băieți se desprinseră din mulțime și se
apropiară de acvila Primigeniei.
— Mergeți să vă scrieți numele, apoi stați lângă ceilalți, le zise Renius. Veți depune jurământul când
veți fi destui.
Un zâmbet îi înălță colțurile gurii în timp ce le făcea semn cu mâna să treacă.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI

Iulius lupta cu căldura Greciei și cu scuzele de tot felul și îi era tot mai greu să-și țină cumpătul. Avea
nevoie disperată de recruți, dar cetatea romană înconjurată de ziduri uitase datoria pentru care fusese
fondată. Fiecare cerere a lui era întâmpinată cu tergiversări și discuții.
— Am văzut deja tinerii. Acum adu-mi veteranii, îi spuse Iulius bătrânului orașului.
— Poftim? Vrei să rămânem fără apărare? izbucni omul indignat.
Iulius tăcu, așteptând câteva clipe înainte să răspundă, așa cum făcea Renius. Descoperise că acele
mici pauze dădeau greutate cuvintelor mai mult decât orice.
— De aici, oamenii mei pleacă direct să se bată cu Mithridates. N-aveți împotriva cui să vă mai apărați.
N-am timp să mai instruiesc țărani, ca să-i transform în legionari și, după câte văd, nu există nicio forță
romană pe o rază de două sute de kilometri. Vreau să văd în fața mea fiecare om dintre zidurile astea
care a pus vreodată mâna pe o sabie, în slujba Romei. Să fie cât se poate de bine armați și echipați.
Bătrânul încolțit dădu din nou să vorbească. Iulius îl întrerupse, ridicând puțin vocea.
— Nu cred că trebuie să pomenesc condițiile în care au fost lăsați la vatră. Ar însemna să atentez la
onoarea lor dacă le-aș aminti că pământurile acestea le-au fost date cu condiția ca ei să răspundă când
Roma îi cheamă. Ei bine, Roma îi cheamă. Adu-mi-i!
Bătrânul se întoarse și aproape că o luă la fugă înspre sala de adunări. Iulius așteptă. În spatele lui,
soldații stăteau drepți. Suportase destul codelile consiliului și o parte din el n-avea niciun pic de
înțelegere pentru bătrâni. Trăiau într-un ținut cucerit, iar teama constantă de revolte tocmai se
materializase. Aveau de gând să aștepte frumos să treacă totul, ascunși după zidurile lor solide? Se
întrebă ce-ar fi făcut dacă Mithridates ajungea primul la ei. Era limpede ca lumina zilei. Ar fi deschis larg
porțile, ar fi îngenuncheat în țărână și i-ar fi jurat credință, de teamă pentru soarta familiilor lor.
— Vine cineva pe strada principală, zise Gaditicus în spatele lui.
Iulius se întoarse la stânga și ascultă pasul măsurat a vreo sută de legionari. Înjură în barbă. Ultimul
lucru de care avea nevoie era să dea nas în nas cu un ofițer din legiunile oficiale.
Când deveniră vizibili, lui Iulius îi săltă inima de bucurie.
— Legionari… stați! se auzi o voce dogită, al cărei lătrat stârni ecouri între zidurile piațetei.
Unul dintre oamenii lui Iulius fluieră ușor, surprins de ce vedea. Nou-veniții erau bătrâni. Unii dintre
ei purtau armuri vechi de aproape cincizeci de ani, cu modele mai simple de platoșe și zale. Trupurile lor
purtau dovezile deceniilor de război. Unora le lipsea câte un ochi sau o mână. Alții aveau fețele și
membrele acoperite de cicatrici încrețite, cusute anapoda, care le brăzdau pieile în semiluni lungi.
Comandantul era un tip bine legat, cu capul ras și umeri puternici. Fața îi era plină de riduri adânci,
dar lăsa totuși impresia de putere, într-un fel care amintea vag de Renius. Omul salută, știind instinctiv
că Iulius era comandantul, după distanța pe care o păstra față de ceilalți.
— Quertorus Far, permiteți să raportez. Ne-am gândit că bătrânii din consiliu vor pălăvrăgi toată ziua,
așa că am dat adunarea fără ei. Domnule, veteranii sunt gata de inspecție.
Iulius aprobă din cap și îl urmă. Privi cum tot mai mulți veterani intrau în piață și se aliniau în formații
perfecte.
— Câți sunteți? întrebă Iulius, încercând să măsoare valoarea oamenilor cu bărbi albe, care stăteau
drepți sub soarele de iarnă.
— Cu totul, suntem aproape patru sute, domnule, dar unii, care vin de pe la fermele mai îndepărtate,
sunt încă pe drum. Ar trebui să fim toți până la căderea nopții.
— Și media de vârstă? continuă Iulius.
Quertorus se opri și se întoarse cu fața înspre tânărul ofițer.
— Sunt veterani, domnule. Asta înseamnă că sunt bătrâni. Dar toți au venit ca voluntari și sunt
îndeajuns de puternici și de duri, încât să-l facă pulbere pe Mithridates. Au nevoie de câteva zile, să se
antreneze împreună, dar țineți cont că toți au fost puși la-ncercare și-au arătat ce pot. Ani după ani, mulți
oameni au murit în slujba Romei. Aceștia sunt cei care au câștigat bătăliile.
Omul avea o expresie insolentă, dar Iulius desluși hotărârea din vocea care încerca să-l convingă pe
severul ofițer venit în orașul lor să caute o armată.
— Și tu, Quertorus? Tu îi comanzi?
Omul chel râse – un gâlgâit rapid, întrerupt brusc.
— Eu nu, domnule. Consiliul orașului își închipuie că îi comandă, bănuiesc, dar oamenii ăștia fac
numai ce vor, și asta de multă vreme. Luați aminte, au început să-și lustruiască săbiile încă de când
Mithridates a cucerit portul, dacă înțelegeți ce vreau să zic.
— Vorbești de parcă n-ai fi și tu unul dintre ei? spuse Iulius, transformând afirmația în întrebare.
— N-am vrut, domnule. Am servit douăzeci de ani în Cyrenaica Prima, dintre care zece ani ca optio.
Din instinct, Iulius întrebă:
— Ultimii zece?
Quertorus își drese glasul și-și feri o clipă privirea.
— Mai degrabă zece ani pe la mijloc, domnule. Spre sfârșit, mi-am pierdut rangul din cauză că
îndrăgeam prea mult jocurile de noroc.
— Înțeleg. Ei bine, s-ar părea că iarăși jucăm la noroc, tu și cu mine, zise Iulius, încet.
Quertorus zâmbi exuberant, lăsând la vedere golurile din falca de jos, de unde lipseau dinții.
— Eu, unul, n-aș paria împotriva veteranilor, domnule. Nu când îi cunosc așa de bine.
Iulius privi rândurile înghesuite cu mai puțină încredere decât lăsa să se vadă.
— Sper că ai dreptate. Acum, intră și tu în rând. Vreau să le vorbesc oamenilor.
Preț de o clipă, Iulius crezu că Quertorus avea să se opună și se întrebă dacă nu cumva își pierduse
rangul dintr-un motiv mai serios decât jocurile de noroc, acestea fiind o ocupație destul de răspândită
printre soldați, când nu erau la datorie. Apoi, chelul intră în rând și luă poziția de drepți, fixându-și ochii
cu interes asupra lui Iulius. Acesta își umplu plămânii cu aer.
— Veterani ai Romei! urlă și-i făcu pe cei de mai aproape să tresară.
Avusese întotdeauna vocea puternică, dar o parte din el se întrebă dacă era de ajuns, având în vedere
că probabil unii dintre ei erau surzi.
— Înainte să ajungem aici, eu și oamenii mei am trecut prin două sate aflate mai la sud. Veștile pe
care le-am căpătat spun că Mithridates a făcut tabără la vreo două sute de kilometri spre vest. Puteți fi
siguri că legiuni romane se îndreaptă spre el chiar acum, din porturile de la vest, Dyrrhachium și
Apollonia. Am de gând să-l alung pe Mithridates înspre ei. Vom fi precum ciocanul pentru nicovala
romană.
Fără niciun dubiu, captase interesul tuturor. Toți ochii erau ațintiți asupra lui, atât ai soldaților lui, cât
și ai veteranilor cărunți. Le mulțumi zeilor pentru că avusese inspirația să parcurgă cei douăzeci de
kilometri spre nord și să adune recruți și din cetatea aceea.
— Cu voi cu tot, am o mie de oameni cu care să-l atac pe Mithridates. Unii oameni din cetatea voastră
și din satele din sud n-au fost instruiți deloc. Alții, dintre soldații pe care i-am adus cu mine, sunt
obișnuiți să lupte numai pe mare, pe galerele romane. Voi ați făcut parte din legiunile de uscat, așadar,
voi trebuie să fiți coloana vertebrală a marșului nostru. Fiecare dintre voi va primi un frate de sabie
dintre oamenii mei, pe care să-l antreneze.
Se opri, dar liniștea persistă și, în clipa aceea, Iulius înțelese că veteranii încă își aminteau disciplina
anilor trecuți. Se întrebă câți dintre ei aveau să reziste kilometrilor întregi de marș și să apuce să lupte.
Dacă ar fi avut soldați tineri, ar fi putut să acopere distanța aceea în trei, patru zile. Dar cu soldați ca
aceia? N-avea cum să știe.
— Am nevoie de un ofițer de intendență, care să pregătească pachete cu mâncare și echipament din
ce se găsește prin cetate.
Quertorus păși în față, cu ochii sclipind de plăcere.
— Quertorus? zise Iulius.
— Cu voia dumneavoastră, intendent Quertorus, domnule. De mult aștept ocazia să scot ochii
consiliului.
— Foarte bine, dar plângerile lor vor ajunge la mine, iar eu le voi lua foarte în serios. Ia trei oameni de-
ai mei și începe să pregătești proviziile. Avem nevoie de câte un scut pentru fiecare om și de toate sulițele
și arcurile pe care le găsiți. Vreau o bucătărie de campanie instalată în afara zidurilor, până la căderea
întunericului. Mai avem încă destulă lumină cât să facem niște exerciții și vreau să văd cum se mișcă
oamenii ăștia. Tuturor o să le fie foame când o să terminăm.
Quertorus salută și mărșălui regulamentar până în dreptul lui Gaditicus, care stătea în poziție de
drepți lângă ceilalți, unde îl lăsase Iulius. Acesta privi cum Quertorus alese alți doi oameni care să
meargă cu el și încercă să ignore presentimentul că dăduse drumul vulpii printre gâște.
Cei patru porniră în grabă. Iulius văzu cum bătrânul orașului se năpustește afară din sala de adunări
și pornește drept înspre rândurile veteranilor. Cu totul dezinteresat, Iulius se întoarse cu spatele. Orice
hotărâre va fi luat adunarea era acum lipsită de importanță.
— Am văzut că puteți sta la inspecție și știu după cicatricile voastre că puteți lupta. Acum, vreau să
văd dacă vă mai amintiți formațiile de luptă.
La ordinul lui, toți se întoarseră și mărșăluiră în josul străzii principale, până la poarta care ducea
afară din micuțul oraș. Cei care așteptaseră pe străduțele lăturalnice se așezară cu precizie în rânduri, în
spatele celorlalți. Iulius îi făcu semn lui Gaditicus să închidă coloana. Cei doi bărbați schimbară o privire
în timp ce se alăturau trupei care părăsea cetatea. Bătrânul orașului striga în urma lor, cu vocea tot mai
stinsă pe măsură ce se convingea că n-aveau să-l mai asculte.
•
Dură ceva timp până când legionarii reușiră să formeze patru șiruri egale, în care veteranii se
amestecau cu bărbați mai tineri. Iulius mergea țeapăn în susul și în josul șirurilor, evaluând calitatea
oamenilor care se adunaseră să lupte în numele lui. În timp ce se încrunta la ei, Iulius se chinui să-și
amintească lecțiile de tactică și exercițiile pe care Renius i le băgase în cap cu atâția ani în urmă. Niciuna
dintre ele nu spunea cum să faci o legiune din nimic, dar își mai aminti câte ceva când începu să se
gândească la problemele practice pe care le presupunea un grup atât de mare, care trebuia să se miște
și să execute ordine. Grija lui obsedantă era că vreunul dintre veterani avea să-și dea seama că nu mai
comandase niciodată o unitate de infanterie. Se încruntă și mai mult. N-avea încotro decât să ducă mai
departe cacealmaua.
Începând cu oamenii din colțuri, trasă un pătrat simplu, revăzând în minte diversele figuri, în vreme
ce oamenii așteptau, îi împărți pe ceilalți în treizeci de rânduri numerotate, apoi le indică oamenilor din
colțuri noile poziții. Când fură gata, Iulius strigă ordinul:
— Marș lent în formație pătrată!
Formația era neregulată, dar oamenii se mișcau cu atenție solemnă. Apoi, se opriră și așteptară în
liniște.
— Acum, priviți în jur, domnilor. Vreau câte un veteran lângă un soldat mai tânăr oriunde se poate.
Vom combina viteza cu experiența. Executarea!
Încă o dată, oamenii își schimbară pozițiile, iar foșnetul picioarelor suna ciudat fără pălăvrăgeala care-l
însoțea de obicei. Iulius văzu că soldații lui se mișcau mai bine decât veteranii și zâmbi ușor, chiar dacă
Renius îl învățase că acela care conduce trebuie să fie respectat, dar rece. Că nu trebuie să zâmbească.
Că n-are voie să fie plăcut. Pe Marius îl iubiseră, e drept, dar luptaseră împreună ani întregi. El n-avea
atâta vreme.
— Avem două cohorte de câte patru sute optzeci de oameni. Vă despărțiți după linia a cincisprezecea
și lăsați între voi un rând gol.
Oamenii se mișcară din nou și un drum larg se deschise între ei, pe pământul prăfos.
— Prima cohortă se va numi Accipiter, șoimul. A doua va fi Ventulus, briza. Accipiter va fi comandat de
secundul meu, Gaditicus, iar Ventulus, de mine. Repetați-vă numele astea. Când le veți auzi în luptă,
vreau să reacționați fără să vă gândiți.
Se hotărî să nu le spună că una din cele două galere era un vas negustoresc, iar cealaltă zăcea pe
fundul mării. Își șterse sudoarea de pe frunte.
— Înainte să începem să exersăm formațiile de luptă, trebuie să ne găsim un nume.
 Făcu o pauză, gândind cu disperare, dar mintea i se goli. Veteranii îl priviră impasibili, ghicind poate
lipsa lui bruscă de încredere. Numele potrivit putea să le dea curaj în timp ce atacau și Iulius începu să
intre în panică. Era copleșit de importanța de a face alegerea perfectă de la prima încercare și nu-i venea
nimic în minte.
„Haide!” se îmboldi singur. Rostește numele și dă-le o identitate. Își trecu privirea printre oameni,
furios pe propria indecizie. Erau romani, tineri și bătrâni. Găsise!
— Sunteți Lupii Romei, zise.
Vocea îi era liniștită, totuși ajunse până la cei mai îndepărtați. Sub ochii lui, câțiva dintre veterani își
îndreptară și mai mult trupurile, iar Iulius știu că alesese bine.
— Acum, cohorta Ventulus, formați două manipule {19} la dreapta mea. Accipiter, vă adunați în stânga.
Mai avem trei ceasuri până se întunecă. Vreau să faceți manevre până cădeți din picioare.
Nu se putu abține să nu-și încleșteze pumnul într-un gest de satisfacție feroce când văzu cât de precis
se mișcară. Îl chemă pe Gaditicus dintre rândurile lui Accipiter și îi răspunse la salut.
— Până se întunecă, vreau să treci cu ei prin fiecare formație pe care o cunoști. Nu le lăsa nicio clipă
de gândire. Eu am să fac la fel cu ai mei. Schimbă comandanții de unitate dacă este clar că sunt
nepotriviți sau ca să întărești disciplina, dar cu chibzuială. Vreau să lucreze bine până mergem la masă.
— Ai de gând să pornești marșul mâine? întrebă Gaditicus, coborând vocea, ca să nu fie auziți de
oamenii din apropiere.
Iulius clătină din cap.
— Mâine vreau să facem simulări de luptă. Ai tăi împotriva alor mei. Vreau ca bătrânii să-și aducă
aminte, iar cei tineri să se obișnuiască să execute ordine pe câmpul de luptă, când vor fi sub presiune.
Vino diseară să mă vezi și să punem la punct detaliile. Aa, Gaditicus…
— Da, domnule.
— Muncește-i din greu, pentru că mâine Ventulus o să-i facă praf și va trebui s-o iei de la capăt.
— Abia aștept să încercați, domnule, i-o întoarse Gaditicus zâmbind ușor.
Salută din nou și se întoarse la noul lui post de comandă.
•
Două zile mai târziu, când dădu ordinul de plecare, Iulius fu copleșit de un val de mândrie care-l
făcea să-și simtă picioarele ușoare pe pământul străin. Ochiul drept îi era aproape închis din cauza unei
lovituri cu coada toporului pe care o încasase de la unul dintre soldații lui Gaditicus, dar știa că durerea
avea să treacă.
Mulți dintre soldații ambelor cohorte șchiopătau de pe urma bătăii pe care și-o administraseră reciproc
în timpul simulărilor de luptă, dar se transformaseră din străini în lupi, și Iulius știa că aveau să fie greu
de ucis și încă și mai greu de dezbinat. Urmau să străbată două sute de kilometri de păduri și câmpii, iar
lui Mithridates i-ar fi trebuit foarte mulți țărani răsculați ca să le facă față. Se simțea ca și când ar fi avut
stomacul plin de vin bun, care-l făcea să vrea să râdă de încântare.
În dreptul lui, Gaditicus îi simți dispoziția și râse scurt, apoi se strâmbă de durere când deschise gura
umflată.
— Un lucru era grozav pe galeră. Nu trebuia să cari în spate atâtea fiare și bagaje, se plânse în șoaptă.
Iulius îl bătu pe umăr și începu să râdă.
— Consideră-te norocos. Soldații unchiului meu erau porecliți „catârii lui Marius” din cauza greutății
pe care erau în stare să o care.
Drept răspuns, Gaditicus mormăi și-și mută un pic pachetul greu, ca să-și odihnească mușchii. Cel
mai rău îl dureau picioarele. Mulți dintre veterani aveau gambe enorme, care demonstrau o forță
dobândită în ani întregi de marșuri. Gaditicus jură în tăcere să nu-și oprească primul cohorta, nu înainte
să-i oprească Iulius pe-ai lui sau să se prăbușească vreun bătrân. Nu era sigur care din evenimente era
mai probabil.
Iulius mări pasul și se strecură printre rânduri până în fruntea coloanei. Se simțea ca și când ar fi
putut merge toată ziua și toată noaptea, iar romanii din spatele lui l-ar fi urmat.
În depărtare, orașul se făcea tot mai mic.
•
„Dintr-o viață de războaie în pământuri străine nu puteau să iasă oameni slabi”, medită Iulius în
timpul marșului, spre sfârșitul celei de-a doua zile, pe jumătate orbit de praf și transpirație. Dacă
veteranii ar fi dus-o mai ușor în timpul anilor de pensie, se îndoia că ar fi fost în stare să țină pasul cu
mersul nerăbdător al tinerilor. Se părea că munca grea cu desțelenitul pământului pentru arături îi
ținuse în putere, deși unii dintre ei păreau să aibă numai piele și tendoane pe sub armurile vechi.
Tunicile lor de piele erau pocnite și scorțoase după ce zăcuseră atâta prin cufere, dar cataramele de fier
și platoșele unse și lustruite străluceau. Puteau să-și spună că erau fermierii, dar iuțeala cu care
răspunseseră la chemarea lui dezvăluia adevărata lor fire. Cândva fuseseră cei mai disciplinați ucigași
de pe pământ și fiecare pas al lungului drum aducea înapoi văpăile de odinioară. Se vedea în ținuta lor și
li se citea în ochi cum entuziasmul pentru război se aprindea din nou. Pentru bărbații aceia, lăsarea la
vatră fusese un soi de moarte. Erau oameni care se simțeau cu adevărat vii doar când trăiau
camaraderia dintre soldați, când își cheltuiau energiile tot mai puține în lovituri năprasnice sau când
erau atacați de inamic și simțeau groaza aceea care le usca gurile.
Iulius ducea în spate un scut vechi, de lemn, pe care Quertorus îl smulsese de la locul lui de
deasupra ușii cuiva. Ca să nu i se frece de piele, ducea un burduf greu de apă între scut și apărătoarea
de umăr. Apa din burduf gâlgâia melodios la fiecare pas. Ca și ceilalți de pe galere, simțea condiția fizică
proastă, cauzată de faptul că libertatea lor de mișcare fusese mereu limitată la puntea unui vas. Dar, cel
puțin, avea plămânii curați și nici urmă de crizele cutremurătoare care îl torturaseră de când fusese rănit
la cap. Nu îndrăznea să se gândească prea mult la ele, dar se întreba ce s-ar fi ales de autoritatea lui
dacă începeau din nou. Nu există intimitate în timpul unui marș forțat.
În cea mai mare parte a primei zile, Iulius impusese un pas relaxat. Avea prea puțini oameni ca să
riște să piardă mai mulți veterani decât era absolut inevitabil. Ajunseseră cu toții la prima tabără. Iulius
alesese santinele numai din rândul celor tineri. Nimeni nu se plânsese, deși era clar că Suetonius își
stăpânise cu greu un comentariu înainte să-și ocupe postul, cu obediență dușmănoasă. Erau momente
când lui Iulius i-ar fi plăcut la nebunie să-l biciuiască și să-l lase în urmă, dar se stăpânea. Știa că
trebuia să formeze legături între el și soldați. Legături atât de puternice, încât să reziste primelor
momente de haos ale bătăliei. Trebuiau să îl vadă așa cum odinioară îl văzuse el pe Marius – un om pe
care să-l urmezi în infern.
În a doua dimineață, Iulius își potrivi pasul după al lui Gaditicus, care mergea în fruntea celor două
cohorte. Abia își trăgeau suflul și nu prea le venea să stea la discuții, dar se puseseră de acord să
meargă pe rând în fruntea coloanei, permițându-i celuilalt să se piardă în spate printre soldați și să
evalueze slăbiciunile și punctele tari ale marșului. Pentru Iulius, mersul în spate, cu ceilalți, era extrem
de prețios. În timpul unui asemenea interval, văzuse cum lumina entuziasmului se aprindea și pe fețele
celor mai slabi dintre oamenii lui. Se scuturaseră de legile și restricțiile meschine ale vieții la oraș și se
întorseseră în cea mai simplă lume pe care o cunoscuseră vreodată.
De aproape o oră, Iulius mergea în dreptul unei linii de pe la jumătatea cohortei Ventulus. Unul
dintre veterani îi atrase atenția. Singurul pe lângă care trecuse și care nu îl privise în ochi. Omul trebuia
să fie unul dintre cei mai bătrâni veterani. Nu îl zăreai din prima, așa cum mergea ascuns printre
trupurile soldaților din jur. Iulius ghici că lucrul acela putea să fie deliberat. În loc de coif, purta pielea
zdrențuită a unui leu bătrân, care-i acoperea capul cu totul și se termina în linii drepte deasupra
umerilor. Ochii felinei moarte erau două găuri adânci, negre. Ca și proprietarul, pielea părea mult prea
uzată ca să mai fie de vreun folos. În timp ce mergea, bătrânul privea fix în față. Din cauza prafului, ochii
lui păreau înșurubați în două crăpături înguste, înconjurate de riduri. Iulius îl privea cu interes,
observând liniile dure ale tendoanelor de pe gât și încheieturile umflate ale degetelor, care păreau mai
degrabă niște bâte de os. Deși veteranul ținea gura închisă, era evident că mai avea puțini dinți în falca
bătrână, după cât de afundați îi erau obrajii. Iulius se întreba ce spirit putea să facă un om atât de
bătrân să mărșăluiască kilometri după kilometri și să nu-și ia ochii dinspre o destinație pe care niciunul
n-o vedea.
Amiaza se apropia și Iulius se pregătea să oprească marșul, ca să mănânce și să aibă o oră de odihnă
binecuvântată. Văzu că bătrânul începuse să șchiopăteze cu piciorul stâng și genunchiul i se umflase în
scurtul răstimp cât Iulius fusese lângă el. Urlă semnalul, iar lupii se opriră din doi pași, lovindu-se unii
de alții.
Quertorus începu să adune echipamentul pentru gătit, iar Iulius îl găsi pe bătrân așezat, cu spatele
rezemat de o cioată. Fața lui brăzdată se aspri și mai mult când înfășură genunchiul slab într-o fâșie de
pânză pe care o răsuci în atât de multe straturi, încât abia mai putea îndoi piciorul. Își scosese pielea de
leu, pe care o așezase cu grijă alături. Părul rar și cenușiu i se lipea de cap în smocuri asudate.
— Cum te cheamă? întrebă Iulius.
Bătrânul vorbi în vreme ce continua să înfășoare pânza. Mișca piciorul și mormăia la fiecare încercare,
din cauza disconfortului.
— Lumea îmi zice Cornix, bătrânul corb. Sunt vânător. Pun capcane în pădure.
— Am un prieten care ar putea să te ajute cu genunchiul ăla. E vindecător. Cred că e mai bătrân decât
tine, zise Iulius, încet.
Cornix scutură din cap.
— Nu-mi trebuie. Genunchiul ăsta m-a dus în multe campanii. Mai rezistă la una.
Impresionat de căpoșenia bătrânului, Iulius nu mai insistă. Fără o vorbă, aduse niște fiertură de fasole
și niște pâine pe care Quertorus le încălzise. Aceea avea să fie ultima lor masă caldă, pentru că se
apropiaseră destul de mult de Mithridates, încât să întâlnească iscoade, care ar fi văzut fumul. Cornix
luă mâncarea, mulțumind din cap.
— Ce mai soi de comandant ești și tu, spuse printre îmbucături, să-mi aduci mie mâncarea.
Câteva clipe, Iulius se uită la el cum mănâncă și nu răspunse.
— Aș fi crezut că ai cam terminat-o cu soldățeala. Trebuie să fie, cât, douăzeci de ani de când ai fost în
legiune?
— Mai degrabă vreo treizeci și tu știi bine, răspunse bătrânul și zâmbi, dând la iveală o pastă de pâine
nemestecată. Dar tot îmi e dor câteodată.
— Ai familie? vru Iulius să știe, întrebându-se în continuare de ce nu era omul acela în siguranță pe
dealuri, în loc să-și irosească ultimele puteri acolo.
— Nevasta a murit și ceilalți s-au mutat mai la nord. Sunt numai eu acum.
Iulius se ridică și se uită în jos, la omul care mesteca placid, strâmbându-se când îndoia genunchiul
șubred. Privirea lui Iulius rătăci până lângă copac, unde Cornix își lăsase sabia și scutul. Bătrânul îi
urmări ochii și se hotărî să răspundă la întrebarea nepusă.
— Mai pot să le folosesc, nu te gândi.
— Ar fi bine. Se zice că Mithridates are o puzderie de oameni.
Cornix pufni cu dispreț.
— Mda, mereu se zice așa.
Bătrânul termină de mestecat o îmbucătură, apoi trase un gât din burduful de apă.
— Deci, ai de gând să-ntrebi sau nu?
— Ce să-ntreb? răspunse Iulius.
— Am văzut eu că n-aveai tihnă cât ai mers pe lângă mine. Ce treabă are un moș de vârsta mea să se
ducă la război? Asta-i treaba, nu? Cred că te întrebai dacă mai pot măcar să ridic sabia aia veche de-o
car cu mine.
— Mi-a trecut prin minte, râse Iulius, răspunzând la scânteia de amuzament din ochii întunecați.
Cornix râse cu el, un șir de sunete aspre și poticnite. Apoi, rămase tăcut și se uită drept la tânărul
comandant înalt, atât de plin de încrederea tinereții și care avea o viață întreagă de trăit.
— Vreau numai să-mi plătesc datoriile, băiete. Orașul ăla bătrân mi-a dat mult mai multe decât i-am
dat eu. Mă gândesc că treaba asta o să ne facă să fim chit, acum, la sfârșit.
Clipi când termină de vorbit și Iulius zâmbi șters, înțelegând brusc că bătrânul venise cu ei ca să
moară, preferând poate un sfârșit rapid, în locul unei agonii prea lungi, într-o cabană mizeră de vânător.
Se întrebă câți dintre veterani voiau să-și lepede viețile cu ultimele licăriri de curaj decât să aștepte ca
moartea să se strecoare noaptea în ei. Iulius tremură ușor în timp ce se îndrepta spre focurile de tabără,
deși ziua nu era rece.
•
Nu puteau ști cu certitudine unde făcuseră tabăra Mithridates și armata lui de strânsură. Relatările pe
care le auziseră de la supraviețuitorii romani puteau pur și simplu să fie greșite sau regele grec ar fi
putut să parcurgă kilometri întregi, în vreme ce romanii mărșăluiau înspre el. Cea mai mare grijă era ca
nu cumva cele două armate să dea fiecare peste iscoadele celeilalte și să fie siliți să intre în luptă înainte
să fie pregătiți. Cercetașii romanilor înțeleseseră că viețile tuturor depindeau de priceperea lor de a nu se
lăsa descoperiți. Iulius îi trimisese pe cei mai iuți și mai în formă dintre ei să străbată kilometri întregi în
căutarea semnelor proaspete ale prezenței inamicului, în timp ce grosul lupilor se ascundea în pădurea
deasă. Era o perioadă frustrantă. Nu puteau aprinde focul și nici să plece mai departe, ca să vâneze,
suportau fiecare noapte în frig și umezeală, iar ziua abia se dezmorțeau un pic în soarele palid care
ajungea la ei printre copaci.
După patru zile de lâncezeală, Iulius era practic gata să le ordone să iasă în spațiu deschis și să
suporte consecințele. Numai trei dintre iscoade nu se întorseseră deja. Cei care veniseră, printre
rândurile exterioare ale santinelelor, înghițeau mâncare rece alături de ceilalți, în aceeași liniște jalnică.
Iulius fierbea în vreme ce-i aștepta pe ultimii trei. Știa că grecii erau pe undeva prin zonă, după ce
găsiseră o centurie romană măcelărită și lipsită de arme și armuri, la doar zece kilometri spre est.
Centuria fusese luată pe nepregătite, în timp ce păzea un fort izolat. Vederea cadavrelor era dezolantă.
Nimic din ce-ar fi putut Iulius să zică n-ar fi stârnit atât de deplin hotărârea oamenilor.
Cei trei cercetași veniră împreună, foșnind prin frunzele ude, în trapul ușor cu care acopereau
neobosiți kilometri întregi. Ignorară fiertura rece care îi aștepta și se duseseră drept spre Iulius, cu fețele
obosite, dar luminate de încântare. Toți trei lipsiseră patru zile întregi și Iulius știu că, în sfârșit, găsiseră
dușmanul.
— Unde sunt? întrebă, ridicându-se iute în picioare.
— La vreo șaizeci de kilometri spre vest, răspunse unul dintre ei, nerăbdător să dea veștile. Au tabără
mare. Se pare că se pregătesc să se apere de legiunile care vin dinspre Oricum. S-au înghesuit într-un
loc îngust dintre două pante abrupte.
 Se opri să-și tragă răsuflarea și unul din ceilalți doi continuă raportul.
— Au înfipt țepușe pe pante și pe terenul dinspre vest. Au răspândit multe iscoade și gărzi, așa că nu
ne-am putut apropia prea mult. Dar țepușele alea păreau destul de bune, încât să țină în loc cavaleria.
Am mai văzut arcași care se antrenau și cred că l-am văzut chiar pe Mithridates. Era o namilă care dădea
ordine unităților. Se părea că el era comandantul pe-acolo.
— Câți sunt? se răsti Iulius, aspectul acesta fiind cel care-l interesa în primul rând.
Cercetașii schimbară o privire, apoi primul dintre ei vorbi din nou:
— Credem că, din ochi, așa, să tot fie vreo zece mii. Nu ne-am putut apropia destul, încât să fim siguri,
dar toată valea dintre dealuri era acoperită de corturi de piele – poate vreo mie. Am socotit că, dacă sunt
opt, zece oameni în fiecare cort…
Ceilalți doi dădeau din cap și-l priveau pe Iulius, să vadă cum avea să primească veștile. Atent, Iulius
își păstră expresia neutră, deși era dezamăgit. Nu era de mirare că Mithridates se simțea suficient de
încrezător încât să iasă în calea legiunilor. Data trecută, senatul îl trimisese numai pe Sulla să înăbușe o
revoltă mai mică. Dacă și acum trimiteau o singură legiune, Mithridates avea mari șanse să iasă victorios
și să mai câștige un an de răgaz, până când senatul auzea veștile și retrăgea fiecare om disponibil din
celelalte teritorii. Chiar și așa, poate că nu s-ar fi grăbit să lase restul provinciilor romane fără apărare.
Oare chiar era cu neputință să renunțe la Grecia? Toate cetățile romane care acum se ascundeau în
spatele zidurilor de apărare ar fi fost strivite de greci înainte ca senatul să adune o forță copleșitoare.
Râurile s-ar înroși de sânge și Roma ar fi smulsă din Grecia și, dacă Mithridates reușea să unească
orașele, războiul ar fi putut dura o generație.
Iulius trimise iscoadele să mănânce și să se odihnească, lucruri pe care le meritau din plin. Oricum,
n-aveau să se bucure prea mult.
Când oamenii plecară, Gaditicus veni lângă Iulius, cu sprâncenele ridicate în semn de interes.
— I-am găsit, confirmă Iulius. Cel mult zece mii. Mă gândesc să mai facem douăzeci de kilometri în
noaptea asta, iar restul de patruzeci să-i facem mâine, pe întuneric. Arcașii noștri vor ucide santinelele,
iar noi vom ataca grosul armatei înaintea zorilor.
Gaditicus păru îngrijorat.
— Veteranii vor fi practic epuizați dacă-i mâni atâta drum pe întuneric. Am putea fi măcelăriți.
— Sunt mai în formă decât erau când am plecat din orașul lor. Va fi greu și vom pierde câțiva, nu mă
îndoiesc, dar avem avantajul surprizei. Plus că oamenii ăștia au fost în marș toată viața lor. Vreau să
organizezi o retragere iute imediat după primul atac. Nu vreau ca oamenii noștri să lupte pe viață și pe
moarte cu atât de mulți dușmani. Explică-le că vom da o lovitură din fugă – atacăm direct, omorâm cât
putem de mulți, apoi ne retragem. Ne îndepărtăm cât putem de mult până în zori și… ei bine, vedem
atunci cum ne prezentăm. Privi printre trunchiurile acoperite de mușchi la cerul de deasupra. Nu mai e
mult până se întunecă, Gadi! Pregătește-ți oamenii să ne mișcăm. Îi voi duce cât de departe se poate în
noaptea asta, dar nu trebuie să fim văzuți. Ne vom mai gândi la tactici când vom fi mai aproape. N-are
sens să punem la punct detaliile până nu văd cum sunt dispuși grecii. Nu trebuie să-i învingem, doar să-
i forțăm să ridice tabăra și să o ia spre vest și spre legiunile care vin de pe țărm.
— Dacă vin, răspunse Gaditicus încet.
— Vor veni. Indiferent ce s-a întâmplat după moartea lui Sulla, senatul nu-și permite să cedeze Grecia
fără luptă. Formează rândurile, Gadi!
Gaditicus salută și trăsăturile i se destinseră. Era conștient că orice atac împotriva unei forțe atât de
mari era riscant, dar lovitura pe timp de noapte pe care o propusese Iulius părea cea mai bună soluție,
ținând cont și de oamenii de care dispuneau. În plus, Mithridates își formase armata din civili neinstruiți,
care erau pe cale să se bată cu unii dintre cei mai experimentați luptători cu sabia. Avantajul acesta nu
era enorm, având în vedere că trebuiau să se bată cu zece mii de oameni, însă avea să conteze totuși.
Ordonă cohortei Accipiter să ridice tabăra și privi cum tinerii și veteranii lucrau împreună, iute și în
liniște, adunându-se în formații largi, până ce adunară totul din pădure. Într-adevăr, unii dintre ei erau
lupi.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI

Mithridates tocmai își pierduse gărzile de perimetru și habar n-avea de asta. Iulius privise cercul
exterior al străjilor timp de aproape o oră. În cele din urmă, zâmbi încântat de sistemul extrem de simplu
pe care îl folosea regele grec. Fiecare dintre străji stătea lângă o torță așezată pe un par de lemn. La
intervale întâmplătoare, ridica torța și rotea flacăra deasupra capului, iar străjile din jur răspundeau.
„O fi fost Mithridates rege, dar în mod sigur nu era tactician”, își zise Iulius. Lupii le distruseseră
sistemul de veghe cu câte o pereche de arcași la fiecare strajă. Primul arcaș dobora soldatul inamic, de
îndată ce acesta dădea semnalul, iar al doilea roman îi lua locul. Totul mergea foarte repede și romanii
se apropiară de al doilea cerc. Străjile acestea erau mai aproape una de alta și dură aproape o oră până
fură înlocuite. Iulius le poruncise oamenilor să fie foarte prudenți, dar și el era tot mai încordat pe
măsură ce timpul trecea și romanii așteptau ca ultima strajă să facă semn cu torța, complet neștiutor de
faptul că toți cei care aveau să-i răspundă erau romani.
Cabera slobozi ultima săgeată tăcută și soldatul inamic se prăbuși într-o movilă întunecată. Câteva
clipe mai târziu, inelul de lumină străluci peste o altă față umbrită, care stătea calmă, de parcă nimic nu
se întâmplase. Nu se auzi alarma și Iulius își încleștă pumnii de încântare.
Tabăra de la poalele dealurilor era luminată de torțe fixate pe pari, ca acelea pe care le foloseau
santinelele. De departe, noaptea întunecată de iarnă părea sfâșiată de o mare de pete aurii, ca niște ochi
ce nu clipeau, ci străluceau înspre romanii care așteptau semnalul lui Iulius. Tânărului comandant i se
părea că toată lumea atârna de cuvântul lui. Se trase lângă cea mai apropiată dintre străjile false și îi
făcu semn lui Cabera. Acesta aprinse de la torță o săgeată îmbibată în ulei și trase repede, în timp ce
flăcările i se repezeau spre degete.
Gaditicus văzu așchia de lumină care se avânta în sus și arătă cu vârful sabiei către tabăra din fața lor.
Oamenii lui se puseră în mișcare fără un țipăt sau un strigăt de luptă. Alergau într-o liniște stranie înspre
oazele de lumină care marcau tabăra. Aveau să se unească în două puncte diferite cu Ventulus, astfel
încât să iște cât mai multă panică și dezordine.
La căderea nopții, armata greacă dăduse stingerea, bazându-se pe străjile lor împrăștiate să-i
avertizeze în caz că erau atacați. Mulți dintre ei nu își dădură seama de pericol decât în momentul în care
corturile de piele fură sfâșiate și săbii nevăzute înjunghiară trupurile adormite, omorând zeci de oameni
în primele secunde. Vaietele se amestecară cu strigăte și tabăra începu să se trezească și să pună mâna
pe arme.
— Lupii! urlă Iulius, considerând că nu mai era cazul să păstreze liniștea.
Entuziasmul îl copleși în timp ce el și ai lui alergau prin tabără, omorându-i pe toți cei care se
împleticeau afară din corturi. Le spusese oamenilor să ucidă fiecare câte doi dușmani, apoi să fugă, dar
trei greci muriseră deja de mâna lui și abia trecea primul moment de paroxism. Simțea panica oamenilor
lui Mithridates. Ofițerii acestuia întârziau să răspundă atacului și, fără să primească ordine, vreo sută de
oameni încercară să se opună atacatorilor nevăzuți. Mureau unul după altul, răpuși de săbiile
veteranilor. Strigătul lui Iulius ridică ecouri dinspre cohorta lui Gaditicus, sute de voci care sporeau
deruta și spaima dușmanilor. Cabera trase celelalte săgeți în corturile întunecate, iar Iulius spintecă un
om gol, care încerca să-și găsească sabia. Totul era haos și, în dezordinea aceea, Iulius aproape că rată
momentul de care jurase să țină seama.
Se produse după minute bune de luptă, când se auziră goarnele și grecii năuciți începură să se adune
în unități. Dușmanii se înarmaseră în corturile la care romanii nu reușiseră să ajungă. Acum, grecii
începeau să riposteze. Ordine în elenă se auzeau peste loviturile de săbii.
Iulius se învârti pe călcâie și reteză de la încheietură mâna unui om care se repezise la el. Fiecare
lovitură cu tăișul acela greu făcea ravagii. Următoarea lovitură fu însă parată corect și Iulius se trezi cu
doi inamici în față și cu alții care veneau în fugă din toate părțile. Grecii își reveniseră din șoc și era timpul
ca lupii să se retragă înainte să fie făcuți bucăți.
— Retragerea! urlă în timp ce dădea o lovitură joasă cu sabia, care crestă adânc glezna celui mai
apropiat om.
Al doilea inamic se împiedică de corpul primului și Iulius se trase la o parte, se întoarse în spațiul
strâmt și o rupse la fugă, sandalele alunecându-i pe țărâna însângerată. Oamenii lui îl urmară imediat ce
putură să se elibereze de riposta inamicilor.
Dincolo de torțele taberei, noaptea era o ascunzătoare cufundată în beznă. În momentul în care Iulius
strigă retragerea, toate torțele străjilor fură stinse și romanii se împrăștiară nevăzuți, dispărând iute
dincolo de hotarele taberei, lăsând în urmă cadavre și distrugere.
Unitățile grecilor se opriră la marginea luminată a taberei. Nu voiau să fugă în întunericul în care
păreau că se ascund mii de dușmani – dușmani despre care li se spusese că erau la mai mult de o
săptămână de marș depărtare și că veneau din altă direcție. Ordine nesigure era strigate încoace și încolo
prin tabără. Grecii șovăiau, iar lupii se pierdură în noapte.
•
Mithridates era ca turbat. Fusese smuls din somn de urlete care veneau din capătul celălalt al
taberei. Cortul lui era la gura trecătorii înguste și, când mintea somnoroasă i se limpezi, înțelese că erau
atacați dinspre latura pe care o considerau sigură. Știa că soldații lui curățaseră toate așezările romane
dintre partea aceea a taberei și orașele înspăimântate de pe coasta de est.
Cele zece mii de greci acopereau o întindere vastă din vale. Până când el și căpitanii lui reușiseră să
ajungă la locul atacului și să facă ordine, romanii dispăruseră.
Cu fețe sumbre, numărară morții. Ofițerii care supraviețuiseră estimau că fuseseră atacați de
aproximativ cinci mii de oameni care lăsaseră mai bine de o mie de cadavre în urma lor. Mithridates urlă
de durere când văzu oamenii care zăceau unii peste alții în corturi, uciși înainte să fi dat ochi cu
dușmanul. Era un carnagiu, și regele simți din nou frustrarea care îl încercase cu ani în urmă, când Sulla
venise după el.
„Cum putuseră să treacă de el și să ajungă în spatele taberei?” se întrebă în timp ce mergea printre
cadavrele care zăceau de-a valma. Privi înspre pădurea întunecată și-și aruncă sabia în noapte, copleșit
de furie. Întunericul înghiți arma aproape de îndată ce părăsi mâna regelui.
— Străjile sunt moarte, domnule, raportă un ofițer.
Mithridates îl privi cu ochii înroșiți de fum și nesomn.
— Pune altele și pregătește oamenii să ridice tabăra. Plecăm în zori. Vreau să fie hăituiți până la
ultimul.
Omul plecă în fugă să transmită ordinele și Mithridates privi din nou dezolarea din jurul lui. Pierduse
o mie de oameni, dar văzuse doar câteva cadavre de romani. De ce se retrăseseră? Indiferent care
legiune era, se părea că ar fi putut să treacă prin tabără ca un tăvălug până la revărsatul zorilor, atât de
mari fuseseră panica și dezordinea din rândul grecilor. Unde oare aveau să fie în siguranță, dacă nu în
inima pământului lor, în propria tabără?
Când plecase la culcare în noaptea aceea, o făcuse cu convingerea că era în fruntea celei mai mari
armate pe care o adunase vreodată, pe care o văzuse vreodată. Acum, știa că nu avea să mai poată
dormi fără să se teamă că romanii aveau să-și bată joc de forța lor și să le smulgă viețile cu ușurință
sălbatică. Se uită la fețele din jurul lui, observând șocul și groaza, iar îndoielile începură să se strecoare
în el. Crezuse că era înconjurat de lei, dar vedea că erau miei, de fapt.
Încercă să se scuture de disperarea care îl apăsa. Cum oare putea să mai spere să înfrângă Roma?
Oamenii aceia se adunaseră sub flamura lui după ce obținuse câteva victorii ușoare împotriva romanilor
pe care îi urau atât de mult. Dar erau niște tineri cu capetele umplute de visurile de glorie ale Spartei,
Tebei și Atenei. Cu visurile de glorie ale lui Alexandru, pe care el, Mithridates, nu era sigur că le putea
înfăptui. Lăsă capul în jos și își încleștă pumnii mari, în timp ce oamenii mergeau grăbiți pe lângă el,
neîndrăznind să i se adreseze regelui mânios.
•
— Ar trebui să ne întoarcem, zise Suetonius. Încă un atac în vreme ce ridică tabăra. N-o să se aștepte
la așa ceva.
— Și cum crezi că am putea să scăpăm din nou, acum că se apropie zorii? răspunse Iulius enervat.
Nu. Marș forțat până găsim adăpost.
Își întoarse fața, ca să nu vadă expresia îmbufnată care știa că avea să urmeze cuvintelor lui. Chiar și
aceea era doar cu puțin mai suportabilă decât plăcerea aprigă ce pusese stăpânire pe tânărul ofițer
după raidul nocturn. Îl îmbolnăvea. Pentru Iulius, bătălia scurtă fusese lipsită de onoare, o simplă
chestiune practică, al cărei unic scop fusese să reducă numărul dușmanilor. Pentru el, entuziasmul
fierbinte care îi umpluse venele în timpul luptei dispăruse aproape imediat ce se îndepărtaseră, dar
omorul facil îl stârnise pe Suetonius într-un mod aproape sexual.
Iulius observă că și veteranii se îndepărtaseră de tabăra grecilor de îndată ce putuseră, fără să se
bucure sau să ia în seamă rănile minore. Profesioniști, păstrau tăcerea, așa cum ordonase Iulius. Numai
Suetonius pălăvrăgise pe când mărșăluiau, părând că nu se putea abține să-și manifeste satisfacția de
sine.
— Am putea să trimitem arcașii să tragă de la adăpost, înainte să ne retragem, zise și gura i se
deschise umedă în fața acelei perspective. Ai văzut straja aia în care am tras? Drept în gât, o lovitură
perfectă.
— Taci! se răsti Iulius la el. Intră în rând și ține-ți gura!
Se săturase de individul acela și era ceva profund neplăcut în bucuria pe care i-o stârnea măcelul pe
care îl făcuseră. Nu fusese evident în timpul luptelor pe mare, dar faptul de a fi ucis oameni care
dormeau trezise ceva extrem de urât în tânărul ofițer, pe care Iulius voia să îl trimită cât mai departe cu
putință de el. Crucificarea piraților îi flutură în minte și Iulius se cutremură. Se întrebă dacă Suetonius
ar fi arătat vreun pic de milă sau ar fi mers până la capăt. Bănuia că moartea piraților ar fi fost cumplit de
lentă dacă Suetonius ar fi dat ordinele în locul lui.
Tânărul ofițer de gardă nu intră imediat în rând, iar Iulius se abținu cu greu să-i tragă una. Aparent,
individul credea că ei doi aveau un soi de relație personală, care izvora din amintirile lor comune, încă
din celula de pe nava lui Celsus. Iulius se întoarse spre el și-i văzu fața schimonosită de ciudă, cu gura
care se mișca anapoda în vreme ce Suetonius se gândea cum să răspundă la ordinul pe care îl primise.
— Intră în rând sau te omor aici! se răsti Iulius.
În sfârșit, silueta deșirată a celuilalt tropăi în rândul oamenilor care mărșăluiau în spate.
Unul dintre veterani înjură când se împiedică. Nu era deloc greu să te împiedici în bezna nopții fără
lună. Încă de la început, stabiliseră un pas alert și nu se plânsese nimeni. Toți știau că Mithridates avea
să plece în căutarea lor de îndată ce se lumina destul încât să vadă. Mai erau mai puțin de două ceasuri
până în zori și, la viteză maximă, ar fi putut să acopere vreo cincisprezece kilometri.
Mai puțin, de fapt, din cauza răniților. Fără să fi cerut ajutor, oamenii care mergeau greu erau sprijiniți
de ceilalți. Rănile erau minore totuși. Lupta fusese de așa fel, încât cei mai mulți romani fie muriseră, fie
scăpaseră cu totul neatinși. Iulius nu avusese timp să estimeze pierderile, dar bănuia că se
descurcaseră bine, mult mai bine decât sperase.
În vreme ce mergea, se gândea cum ar fi apărat el armata greacă dacă ar fi răspuns de ea. Înainte de
orice, un sistem mai bun de veghe. Aceea fusese slăbiciunea care le permisese romanilor să ajungă
neștiuți în inima taberei. Se părea că lupii avuseseră noroc, dar, în ciuda tuturor defectelor lui,
Mithridates nu era prost. Data următoare avea să fie mai greu și mai mulți romani aveau să moară.
Nevăzut, în fruntea coloanei, Iulius avu în sfârșit un moment de liniște în care să evalueze succesul.
Oricât de înjositoare era bucuria lui Suetonius, individul avea dreptate. Fusese o lovitură perfectă.
La revărsatul zorilor, cei mai mulți erau epuizați. Sumbru, Iulius îi forță să se împleticească înainte,
aruncând neîntrerupt ordine și amenințări. După alți câțiva kilometri, ajunseră la un lanț de dealuri
abrupte, împădurite, care aveau să-i adăpostească de lumina zilei. Aveau să mănânce și să doarmă
acolo. Până și voința de fier a veteranilor începea să fie măcinată de marșul nesfârșit și, pe când le asculta
mormăielile, Iulius își spuse că trebuia să stea ascunși ceva mai mult, până își vor fi recăpătat puterile.
•
În zori, Mithridates își trimise toți călăreții, puțini la număr, în grupuri de câte douăzeci, cu porunca de
a se întoarce de îndată ce zăreau inamicii. Planul inițial, de a ridica tabăra și a trimite toată armata în
căutarea atacatorilor, îi stârnise îndoieli. Poate că exact asta voiau romanii să facă, să părăsească
adăpostul aparent al văii înguste și să iasă în câmpia deschisă, unde legiunile ascunse puteau să-i
nimicească. Se plimba prin cort într-o agonie a frustrării, blestemându-se pentru că era așa de
nehotărât. Trebuia oare să se retragă într-un oraș? Dar toate orașele erau ale romanilor, care ar fi apărat
zidurile până la ultima suflare. Dar unde pe câmpie putea să fie în siguranță? Știa că și alte legiuni
veneau probabil dinspre coastă, ca să înăbușe revolta, și se jucă un timp cu ideea de a dizolva armata și
de a trimite oamenii înapoi la fermele lor pierdute prin văi. Nu, nu putea face asta. Romanii care căutau
rebeli i-ar fi omorât unul câte unul și n-ar fi câștigat nimic.
Strânse din dinți cu aceeași furie neputincioasă care îl străbătea încă de când văzuse morții din
noaptea trecută. Oare Alexandru s-ar fi lăsat prins între legiuni?
Se opri brusc. Nu, Alexandru s-ar năpusti asupra lor și i-ar obliga să lupte deschis, dar în care direcție
să plece? Dacă ducea armata spre est, ar fi fost prins de legiunile care veneau de pe coastă. Dacă se
mișca înspre vest, către porturile romane, ucigașii aceia nocturni i-ar fi hărțuit neîntrerupt ariergarda.
Zeii să-l ierte, dar ce-ar fi făcut Sulla? Dacă iscoadele se întorceau fără vești, iar el stătea cu mâinile în
sân, oamenii aveau să dezerteze, de asta era sigur.
Oftă și își turnă a treia cupă de vin, în ciuda senzației acide din stomacul care se revolta împotriva unei
asemenea pedepse la ora aceea din zi. Enervat, ignoră senzația de disconfort și dădu cupa pe gât. Nu
peste mult timp, trebuia să meargă și să le spună fiilor lui că încetineala cu care reacționaseră noaptea
trecută îi costase viața pe mulți.
Ziua trecea și Mithridates bău mai mult și mai mult. Iscoadele se întoarseră pe caii plini de spume,
dar fără nicio veste. În toată tabăra, Mithridates regele fu singurul care bău până adormi la căderea
nopții.
•
Iulius știa că estimările privitoare la raidul din noaptea trecută aveau să fie imprecise sau exagerate.
Era în firea soldaților să pretindă că avuseseră succese mai mari decât în realitate. Dar, chiar și așa, se
gândi că probabil reduseseră forțele lui Mithridates cu opt sute, până la o mie de oameni. Ei înșiși
pierduseră doar unsprezece soldați. Bărbații aceia n-aveau să fie îngropați sub privirile zeilor romani. Nu
fusese timp să adune morții și lucrul acela era ca un ghimpe în sufletele veteranilor. Niciodată nu le
plăcuse să-și lase camarazii în mâinile dușmanilor.
Soldații mai tineri scăpară de o parte din încordarea nopții trecute imediat ce ajunseră în siguranța
oferită de șirurile de copaci de pe deal și Iulius le dădu permisiunea să rupă rândurile. Chiuiseră și
ovaționaseră până rămăseseră fără glas, în vreme ce veteranii îi priveau doar, zâmbind, mai preocupați
să-și curețe și să-și ungă echipamentul decât să sărbătorească.
Quertorus îi trimisese după carne pe cincizeci dintre cei mai pricepuți vânători și, pe la jumătatea
dimineții, terminase de pregătit mâncarea aburindă. Arici, iepuri și căprioare se frigeau laolaltă,
deasupra focurilor mocnite. Flăcările în sine reprezentau un pericol, dar copacii aveau să împrăștie
fumul, iar Iulius știa că oamenii aveau nevoie de sucul și căldura cărnii fierbinți. Insistă numai ca
focurile să fie stinse de îndată ce ultimele capturi ale vânătorilor vor fi fost gătite.
 În după-amiaza aceea, avantajele tinereții fură mai clare ca oricând. Recruții tineri se refăcuseră
complet și se mișcau plini de energie prin tabără, în grupuri mici, stând de vorbă și râzând, în schimb,
veteranii zăceau ca morții. Nici nu se întorceau în somn, așa încât se treziră amorțiți și plini de junghiuri.
Vânătăile li se întindeau pe sub piele, apărând în locuri în care, cu o noapte în urmă, nu fusese niciun
semn. Tinerii nu luau în seamă rănile superficiale, dar nici nu îi luau în râs pe veterani pentru cât erau
de țepeni. Văzuseră priceperea, și nu vârsta lor.
Iulius îl găsi pe Cornix așezat aproape de foc, bucurându-se în mod evident de căldura care-i
pătrundea în oasele bătrâne. Mesteca agale.
— Carevasăzică, n-ai murit, zise Iulius, bucurându-se sincer să vadă că bătrânul supraviețuise
haosului din timpul raidului.
Piciorul șubred era întins pe pământ, cu genunchiul legat strâns.
Cornix îi făcu un semn de bun venit, fluturând vag o bucată de carne.
— Mda, n-au fost ăia în stare să mă omoare, se puse de acord.
Supse toată zeama din bucata de carne, apoi o apăsă bine pe obraz, ca să se înmoaie îndeajuns, încât
să o poată mesteca.
— Erau cam mulți, am băgat de seamă.
Ochii lui îi căutară pe ai lui Iulius, plini de interes.
— Aș zice că mai sunt vreo opt sau nouă mii, zise Iulius.
Cornix se încruntă.
— O să ne ia timp, nu glumă, să omorâm atâția, remarcă bătrânul cu toată seriozitatea în vreme ce
învârtea în gură bucata de carne, rumegând-o.
Iulius zâmbi malițios.
— Ei bine, meșteșugarii pricepuți nu fac lucrurile în pripă, spuse.
Cornix aprobă din cap și, fără voia lui, un zâmbet i se întinse peste fața ridată.
Iulius îl lăsă să mănânce și plecă să îl caute pe Gaditicus. Împreună dădură ocol taberei, oprindu-se
și vorbind cu străjile. Erau dispuși în grupuri de câte trei, astfel încât să fie tot timpul cineva care să
poată da alarma. Fiecare grup se afla în raza vizuală a celorlalte și în felul acesta făceau înconjurul
taberei. Era nevoie de mulți oameni, dar Iulius ordonase schimburi scurte, de numai două ore. Oamenii
erau înlocuiți repede, și noaptea trecu fără să se dea alarma.
Întunericul cădea rapid în zilele de iarnă. În seara următoare, romanii ieșiră în marș din pădure și
atacară din nou tabăra lui Mithridates.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU

Cu pielea pătată de furie, Antonidus se plimba în sus și în jos prin camera mobilată luxos. Tolănită pe
o sofa purpurie și moale, se afla silueta corpolentă a senatorului Cato. Ochii care îl urmăreau pe
Antonidus păreau mici, pierduți pe întinderea cărnoasă a feței transpirate. Străluceau intrigați, în timp ce
urmăreau pașii fostului general al lui Sulla, care măsurau pardoseala de marmură. Cato schiță o grimasă
când observă praful care se agăța de Antonidus. Individul acela ar fi trebuit să aibă mai mult bun-simț și
să nu solicite o întrevedere înainte de a se fi spălat măcar.
— Nu am nicio informație nouă, domnule senator. Nicio frântură, zise Antonidus.
Cato oftă teatral și întinse o mână pufoasă pe mânerul canapelei, trăgându-se în capul oaselor.
Degetele care strângeau lemnul erau alunecoase și lipicioase din cauza rămășițelor dulci ale cinei pe
care o întrerupsese din cauza lui Antonidus. Leneș, Cato își curăță degetele cu limba, în vreme ce aștepta
ca omul acela enervant să se calmeze. Câinele lui Sulla nu fusese niciodată un om răbdător, ce-i drept.
Și când dictatorul trăia, Antonidus conspirase și trăsese sfori neîncetat, ca să obțină mai multă autoritate
și libertate de mișcare de care Sulla oricum nu avea nevoie. După asasinatul acela mai degrabă sordid,
Antonidus se purtase într-un mod strigător la cer, depășindu-și cu mult atribuțiile în încercarea de a găsi
ucigașii. Cato fusese nevoit să îl sprijine când acțiunile generalului fuseseră discutate în senat. Altfel ar fi
fost doborât de cei pe care îi ofensase. Chiar și protecția lui era fragilă, iar Cato se întreba dacă generalul
agitat își dădea seama cât de aproape era de a fi distrus. În ultimele luni, Antonidus îi jignise pe aproape
toți cei care însemnau ceva în orașul acela, interogându-i chiar și pe cei care erau deasupra oricărei
bănuieli.
Cato se miră în sinea lui cum de reușise Sulla să suporte compania mohorâtă a generalului. El, unul,
se plictisea foarte repede de prezența lui.
— Ai luat vreodată în calcul posibilitatea de a nu-l găsi pe cel care a comandat asasinatul? întrebă.
Antonidus se opri și se întoarse înspre senator.
— Nu voi da greș. Durează mai mult decât aș fi crezut, dar până la urmă cineva va vorbi sau voi găsi
dovezile care să arate ca un deget plin de sânge spre vinovat. Îl voi prinde.
 Cato îl privi atent, observând strălucirea fanatică din ochii generalului. „O obsesie periculoasă”, își
spuse, cântărind posibilitatea de a-l înlătura în liniște pe Antonidus înainte ca acesta să creeze și alte
probleme. De bine, de rău, eforturile publice fuseseră depuse și, dacă Sulla n-avea să fie răzbunat, ei
bine, orașul avea să-și vadă în continuare de viață. Indiferent dacă Antonidus avea sau nu succes.
— S-ar putea să dureze ani întregi, să știi, continuă Cato. Sau ai putea să mori fără să găsești
vinovatul. N-ar fi foarte neobișnuit. Dacă era să se dea de gol cineva sau să fie trădat, mă gândesc că s-ar
fi întâmplat imediat după asasinat, dar degetul acela plin de sânge despre care vorbești n-a apărut și s-
ar putea să nu apară în veci. Poate că a venit timpul să renunți, Antonidus!
Ochii negri îl sfredeliră, dar Cato păru neafectat. Puțin îi păsa de obsesiile lui Antonidus, chiar dacă o
vreme se bucurase să-l lase să dea roată ca un nebun caselor Romei. Poate că era vremea să cheme
câinele înapoi.
Antonidus păru să ghicească gândurile pe care senatorul le ascundea sub expresia plată, plictisită, cu
care îi întorcea privirea.
— Mai dați-mi un pic de timp, domnule senator, îi ceru, iar expresia furioasă fu iute înlocuită de
îndoială.
„Poate că, la urma urmei, omul înțelegea cum Cato îl protejase de furia celorlalți senatori”, medită
demnitarul obez. Privi ostentativ în altă parte și Antonidus începu să vorbească repede:
— Sunt aproape sigur că asasinatul a fost pus la cale de unul din trei oameni. Oricare dintre ei putea
să aranjeze fapta și toți erau simpatizanții lui Marius înainte de război.
— Și cine sunt oamenii aceștia periculoși? se interesă Cato în bătaie de joc, deși putea să turuie cele
trei nume la fel de ușor ca generalul.
La urma urmei, informatorii veneau întâi la el și-abia apoi la Antonidus. Și cum să nu fie așa câtă
vreme Cato le umplea pungile cu bani?
— Pompei și Cinna sunt cei mai probabili. Poate Cinna mai mult decât toți, având în vedere că Sulla
era… interesat de fiică-sa. Și Crassus. Aceștia trei au banii și influența care să le permită să cumpere un
asasinat și nici unul nu era prieten cu Sulla. Sau poate că au acționat împreună. De exemplu, Crassus
și-a pus banii la bătaie, iar Pompei – relațiile.
— Ai numit trei oameni foarte puternici, Antonidus. Sper că n-ai pomenit de bănuielile astea nimănui.
Mi-ar părea extrem de rău să te pierd, spuse Cato cu o voce batjocoritoare.
Antonidus nu păru să observe.
— Nu voi zice nimic până nu voi avea dovezi care să-i acuze. Toți trei au avut beneficii de pe urma
morții lui Sulla și votează pe față împotriva simpatizanților lui. Instinctul îmi spune că unul dintre ei a fost
sau că măcar și-au dat acordul. Numai de-aș putea să-i interoghez, ca să mă asigur!
Își sfărma la propriu dinții de furie și Cato trebui să aștepte până când petele de pe piele îi dispărură și
accesul de mânie își pierdu din intensitate.
— Nu poți să te apropii de ei, Antonidus! Toți trei sunt foarte bine apărați de tradițiile senatului și de
propriile gărzi. Chiar dacă ai dreptate, ar putea să-ți scape.
Spusese asta numai ca să vadă dacă Antonidus putea fi zgândărit până la a-și pierde controlul cu
totul și fu mulțumit să vadă venele vineții care i se umflară pe frunte și pe gât. Cato izbucni în râs și
Antonidus își reveni din momentul de turbare, năucit de sunetele neașteptate. „Cum putuse Sulla să-l
suporte?” se întrebă Cato din nou. Era copilăros de deschis și de ușor de manipulat.
— Soluția este simplă, Antonidus. Trebuie să angajezi la rândul tău asasini, dar să ai grijă să nu afle
cine ești.
Captase întreaga atenție a generalului, observă Cato mulțumit. Începuse să îl doară capul de la prea
mult vin și voia să scape odată de omulețul acela agitat.
— Trimite-ți asasinii pe urma familiilor celor trei. Alege o soție preaiubită, o fiică, un fiu. Lasă un semn
care să arate că fapta a fost săvârșită în memoria lui Sulla. Una dintre săgețile tale va nimeri în cine
trebuie, cât despre ceilalți doi… Ei bine, n-au fost niciodată prietenii mei. E în avantajul nostru dacă vor
fi vulnerabili un timp. Apoi, consideră chestiunea încheiată și închipuie-ți că Sulla se odihnește în mod
rezonabil, ca un spirit de treabă ce este.
Zâmbi în vreme ce Antonidus rumega ideea și fața subțire i se aprindea de o cruzime strălucitoare.
Cutele de îngrijorare se destinseră ușor pe fruntea generalului, unde fuseseră cioplite în lunile care
trecuseră de la otrăvirea dictatorului. Cato dădu din cap, știind că găsise omul perfect. Mintea îi alunecă
spre gândul de a mânca un pic de carne rece înainte să meargă la culcare și abia băgă de seamă când
Antonidus se înclină și ieși din cameră cu mișcări iuți, nestăpânite.
Mai târziu, pe când își îndesa mâncarea în gura leneșă, Cato oftă enervat când își aminti de problema
cu tâmpitul de fiu-său și cu Renius. Își aminti că îl văzuse pe cel din urmă luptând în arenă și simți un
fior plăcut când își închipui sălbăticia controlată care fusese în stare să reducă la tăcere mulțimile
asurzitoare ale Romei. Un om care punea atât de puțin preț pe viață nu era ușor de întors din drum. Oare
ce putea să ofere în schimbul fiului său? Brutus, băiețandrul-general, era băgat în datorii până peste
cap. Poate că niște aur l-ar fi înmuiat. Puterea era un lucru tare nestatornic și, dacă banii și influența
aveau să dea greș, așa cum se aștepta, urma să aibă nevoie de o unealtă atât de utilă cum era
Antonidus. Ar fi fost mare păcat să îl piardă.
•
Alexandria se opri înainte să bată în poarta atât de cunoscută a domeniului. Drumul de opt kilometri
din oraș până acolo fusese ca o întoarcere în timp. Stătuse în fața porții aceleia ca sclavă. Amintirile se
revărsară asupra ei. Își aminti când o biciuise Renius, când îl sărutase pe Gaius la grajduri, cum muncea
până cădea din picioare, în vânt sau în ploaie, cum omorâse oameni cu un cuțit de bucătărie, chiar sub
zidurile acelea, în toiul revoltelor. Dacă Iulius n-ar fi dus-o la oraș, ar fi fost tot acolo, frântă de anii care
treceau.
Își amintea fețele oamenilor din trecut și parcă tot timpul scurs de atunci fusese anulat. Trebui să își
adune tot curajul ca să ridice pumnul și să bată în lemnul masiv.
— Cine e acolo? se auzi o voce străină, însoțită de pași iuți până în vârful zidului.
O figură pe care nu o cunoștea se ivi deasupra acestuia, de unde se uită în jos, la ea. Sclavul avu grijă
să-și păstreze expresia neutră, în vreme ce studia aspectul femeii și pe băiețelul pe care îl ținea de
mână. Alexandria ridică sfidătoare capul sub ochii iscoditori ai omului, privindu-l cu toată încrederea de
care era în stare, în ciuda inimii care o luase razna.
— Alexandria. Am venit să vorbesc cu Tubruk. E aici?
— Vă rog să așteptați o clipă, doamnă, zise sclavul și dispăru înăuntru.
Alexandria inspiră repede. Sclavul considerase că era femeie liberă. Își îndreptă și mai mult umerii, iar
încrederea îi crescu. Avea să-i fie greu să dea ochii cu Tubruk și trebui să își impună să rămână calmă
cât așteptă. Octavian tăcea, încă supărat din cauza hotărârii pe care o luaseră în numele lui.
Când Tubruk deschise poarta și ieși să o întâmpine, fata aproape țipă și strânse mâna lui Octavian atât
de tare, încât îl făcu să geamă. Bărbatul părea neschimbat, absolut la fel pe când lumea gonea nebună
înainte. Zâmbetul lui era prietenos și sincer, iar Alexandria simți cum îi dispare o parte din încordare.
— Am auzit că îți merge bine, zise Tubruk. Dacă ți-e foame, pun să ne aducă niște mâncare.
— Mi-e doar sete după cât am mers, Tubruk. Acesta e Octavian.
Tubruk se aplecă să se uite la băiețelul îngrijorat, care încerca să se ascundă în spatele Alexandriei.
— Bună dimineața, flăcău. Pun pariu că ție ți-e foame.
Octavian dădu convulsiv din cap și Tubruk începu să râdă.
— N-am cunoscut niciodată un băiat căruia să nu-i fie. Haideți înăuntru. Pun să ni se aducă oarece.
Tubruk se opri o clipă, gânditor. Marcus Brutus e aici, zise. Și Renius e cu el.
Alexandria se crispă ușor. Numele lui Renius îi trezea amintiri amare. Brutus, de asemenea, era un
nume din trecutul ei uitat; dulceața se combina cu durerea. Strânse puternic mâna lui Octavian când
intrară pe poartă, mai mult ca să se liniștească pe sine decât pe copil.
Umbrele curții o făcură să se cutremure. Fusese… chiar acolo și înjunghiase un om care se năpustise
asupra ei. Și Susanna murise acolo, lângă poartă. Scutură din cap și inspiră adânc. În locul acela, mai
mult decât în oricare altul, era extrem de ușor să se piardă în trecut.
— Stăpâna e acasă? întrebă.
În timp ce răspunse, expresia lui Tubruk se schimbă ușor, făcându-l să pară mai bătrân.
— Aurelia e foarte bolnavă. Nu vei putea să o vezi, dacă de asta ai venit.
— Îmi pare foarte rău să aud asta, dar am venit să vorbesc cu tine.
Tubruk îi conduse într-o încăpere liniștită, în care Alexandria intrase doar arareori în anii cât fusese
sclavă acolo. Podeaua era caldă și camera părea comodă și locuită. Tubruk îi lăsă singuri și plecă să
aducă de mâncare. Alexandria se relaxă și mai mult când rămaseră singuri. Octavian se foia enervant,
frecând covorul cu sandalele, până când Alexandria îl apucă strâns de genunchi, ca să oprească
picioarele ce se bâțâiau.
Tubruk se întoarse și așeză pe masă o tavă pe care era un urcior și boluri pline cu fructe tăiate felii.
Octavian se aruncă încântat asupra lor, iar Tubruk zâmbi amuzat de entuziasmul copilului. Se așeză și
așteptă ca Alexandria să înceapă să vorbească.
— Despre Octavian aș vrea să-ți vorbesc, zise ea după o vreme.
— Vrei să pun pe cineva să-i arate grajdurile? întrebă Tubruk repede.
Alexandria ridică din umeri.
— Știe ce am de zis.
Tubruk îi turnă o cupă cu suc de mere, din care fata sorbi, adunându-și gândurile.
— Dețin o parte dintr-un atelier de bijuterie și, împreună cu asociatul meu, l-am luat pe Octavian ca
ucenic. N-am să te mint și să-ți spun că e copilul perfect. Când l-am luat, era ca o sălbăticiune, dar acum
e cu totul alt băiat.
 Se întrerupse când îl văzu pe Octavian cum își îndesa felii întregi de pepene în gură.
Tubruk îi urmări privirea și se ridică brusc în picioare.
— Ajunge, băiete! Du-te și te uită prin grajduri. Ia câteva felii de mere să le dai cailor.
Octavian se uită la Alexandria și, când aceasta aprobă din cap, zâmbi larg, înșfăcă o mână de fructe și
se făcu nevăzut fără o vorbă. Un timp, îi auziră ecourile pașilor, apoi liniștea căzu din nou.
— Nu își mai aduce aminte de tatăl lui. Era un animăluț de stradă când l-am luat la atelier. Ar trebui
să vezi cât de tare s-a schimbat, Tubruk! E fascinat de tot ce îi arată Tabbic. E îndemânatic și, în timp, ar
putea ajunge un meșteșugar priceput.
— Atunci, de ce l-ai adus la mine? o îmboldi blând Tubruk.
— De aproape o lună, n-am mai putut să-l lăsăm pe stradă. Tabbic trebuie să-l ducă acasă în fiecare
seară și-apoi să se-ntoarcă singur pe întuneric. În vremurile astea, străzile sunt periculoase chiar și
pentru el. Cât despre Octavian, a fost bătut crunt de trei ori, de când e ucenic la atelier. Prima dată, i-au
furat un inel de argint și credem că de-atunci îl pândesc, în caz că mai are ceva de valoare la el. E o gașcă
de băieți la mijloc. Tabbic s-a plâns stăpânilor lor, când a aflat cine sunt, dar a treia bătaie a venit
imediat după aceea. Copilul nu mai rezistă mult, Tubruk. Tabbic i-a făcut un cuțit, dar nu vrea să-l ia.
Spune că, dacă scoate cuțitul la ei, băieții mai mari îl omoară cu el. Cred că are dreptate. Inspiră adânc,
ca să poată continua. Mama lui e disperată, iar eu i-am promis că te întreb dacă n-ai vrea să-l ții aici și
să-l înveți o meserie. Ne-am gândit că poate i-ai putea da de muncă vreun an, doi, până mai crește un
pic și-l putem lua înapoi la atelier, unde să-și termine ucenicia.
Își dădu seama că vorbește fără șir și se opri. Tubruk își privi mâinile și Alexandria își reluă cuvântul
grăbită, nevrând să-l lase să vorbească și să refuze.
— Familia lui se înrudește de departe cu Iulius. Bunicii lor au fost frați, mi se pare, sau cumnați. În
afară de tine, nu știu pe nimeni care să-l poată adăposti de bandele de pe străzi, Tubruk. I-ai salva viața.
Nu te-aș ruga dacă aș avea pe altcineva la care să apelez, dar…
— Îl iau, zise brusc Tubruk.
Alexandria clipi surprinsă și Tubruk începu să râdă.
— Credeai că am să te refuz? Îmi amintesc când ți-ai riscat viața pentru casa asta. Puteai să fugi și să
te ascunzi în grajduri, dar n-ai făcut-o. Îmi ajunge atât. La o moșie ca asta se găsește mereu ceva de
făcut, chiar dacă am pierdut un pic de pământ de când ai fost tu aici ultima oară. Băiatul o să-și câștige
mâncarea, nu-ți face griji. Îl lași aici de azi?
Alexandriei îi venea să sară de gâtul bătrânului gladiator.
— Da, dacă vrei. Știam eu că mă pot baza pe tine. Îți mulțumesc. Crezi că mama lui ar putea să vină
să-l vadă din când în când?
— Va trebui s-o întreb pe Aurelia, dar nu cred că e vreo problemă atâta timp cât nu vine prea des. Îi
voi spune despre legăturile de familie. Probabil că îi va plăcea ideea.
Alexandria suspină ușurată.
— Mulțumesc, spuse din nou.
Amândoi întoarseră capetele când auziră pașii repezi care se apropiau de ușă. Octavian intră în fugă,
cu fața roșie de încântare.
— Sunt cai în grajduri! anunță, făcându-i pe amândoi să zâmbească.
— A trecut ceva vreme de când n-au mai fost băieței în casa asta veche. O să fie frumos să-l avem aici,
zise Tubruk.
Octavian se uită de la unul la altul, bâțâindu-se agitat pe picioare.
— Deci, pot să rămân? întrebă încet.
Tubruk dădu din cap.
— Te așteaptă multe treburi grele, băiete.
Copilul sări în sus de bucurie.
— E grozav aici! spuse el.
— N-a ieșit niciodată din oraș, zise Alexandria jenată. Apucă mâna lui Octavian într-a ei. Ascultă, să
faci ce ți se spune, da? Mama ta va veni să te vadă după ce te instalezi. Să fii harnic și să înveți cât de
multe poți, înțelegi?
Octavian dădu din cap, zâmbind fericit. Alexandria îi lăsă mâna.
— Mulțumesc, Tubruk. Nu pot să-ți spun cât de mult înseamnă pentru mine.
— Ascultă, fato, zise Tubruk cu vocea groasă. Acum, ești femeie liberă. Ai mers pe aceeași cale ca
mine. Chiar dacă n-ai fi luptat de partea noastră în timpul revoltelor, tot te-aș ajuta dac-aș putea. Cei ca
noi trebuie să se ajute uneori.
Alexandria îl privi lung, înțelegând brusc. În cea mai mare parte a vieții ei fragede, Tubruk fusese
administratorul domeniului. Uitase că el știa la fel de multe ca ea despre cum e să fii sclav, că aveau o
legătură pe care ea n-o conștientizase. Porni alături de el înspre poartă și încordarea dispăru cu totul.
 Brutus și Renius erau acolo, ducând de frâie două iepe tinere și vorbind încet. Când dădu cu ochii de
ea, Brutus o privi îndelung. Fără o vorbă, îi dădu frâiele lui Renius și se repezi la ea, îmbrățișând-o strâns
și ridicând-o de la pământ.
— Pe toți zeii, fată, au trecut ani de când nu te-am mai văzut!
— Lasă-mă jos! răspunse Alexandria furioasă și el aproape o scăpă când îi auzi tonul înghețat.
— Ce e? Credeam c-o să te bucuri să mă vezi după…
— N-ai să mă pipăi ca pe o sclavă! se răsti Alexandria.
Obrajii îi ardeau. Pe de o parte, îi venea să râdă de accesul ei brusc de demnitate, dar totul se
întâmpla prea repede. Mută de rușine, fata ridică mâna de pe care lipsea inelul de fier, însemnul
sclavilor.
Brutus râse de ea.
— N-am vrut să vă supăr, stăpână, zise, aplecându-se până la pământ.
Alexandriei îi veni să îi tragă un șut, dar, cum Octavian și Tubruk erau de față, trebuia să-i suporte
batjocura veselă. Insuportabil, cum fusese mereu. Îi trecu prin minte ceva ce-i spusese Iulius și, când
Brutus se îndreptă, Alexandria ridică mâna să-l plesnească.
Brutus vru să o prindă de încheietură, apoi se gândi mai bine și-o lăsă să-l pălmuiască. Zâmbea în
continuare.
— Indiferent pentru ce a fost asta, mă bucur că am rezolvat problema, zise. Eu…
— Iulius mi-a spus cum te lăudai tu în legătură cu mine, îl întrerupse ea.
Totul era anapoda. De fapt, ar fi vrut să se așeze lângă el și să râdă cu lupul acela tânăr pe care îl
cunoscuse cândva, dar fiecare vorbă care ieșea din gura lui părea să o înfurie.
Fața lui Brutus se limpezi dintr-odată, în semn de înțelegere.
— A zis el că m-am lăudat?… Ah, ce ticălos deștept! Nu, eu n-am zis așa ceva. Mereu se gândește
înainte, Iulius ăsta. Când o să-l văd, am să-i spun ce bine i-a ieșit. O să-i placă grozav. Să mă pocnești
așa în fața lui Renius! Minunat!
Renius își drese vocea.
— Am să-ți duc eu calul la grajd, până termini tu cu joaca, bombăni, conducând cele două iepe prin
întunericul tot mai dens.
Alexandria se încruntă în urma lui, remarcând felul în care înfășurase ambele frâie în jurul
încheieturii, cu ușurința exercițiului îndelungat. Niciun semn de bun venit din partea lui.
Dintr-odată, Alexandriei îi dădură lacrimile. Nimic nu părea să se fi schimbat din noaptea în care
domeniul fusese atacat. Toți erau acolo și numai ea părea să simtă anii care trecuseră.
Tubruk își trecea greutatea de pe un picior pe celălalt. Se uită în jos, la expresia fascinată a lui
Octavian.
— Închide gura, băiete. Ai treabă de făcut înainte să mergi la culcare.
Tubruk o salută din cap pe Alexandria.
— Vă las să stați de vorbă cât îi arăt eu lui Octavian ce are de făcut.
Dădu din cap și înspre Brutus, apoi îl apucă ferm pe Octavian și plecă împreună cu el.
Rămași singuri în curtea tot mai întunecată, Brutus și Alexandria începură să vorbească în același
timp, apoi se opriră și începură iarăși.
— Îmi pare rău, încercă Brutus din nou.
— Nu, eu m-am purtat prostește. A trecut foarte mult timp de când am fost aici ultima oară și…
Tubruk, tu… Renius… m-au copleșit amintirile.
— Nu i-am zis niciodată lui Iulius că m-aș fi culcat cu tine, continuă Brutus, venind mai aproape.
„Este foarte frumoasă, remarcă el, una dintre femeile acelea care arată cel mai bine în lumina
asfințitului.” Avea ochii mari și întunecați și felul în care-și ținea capul când îl privea, înclinat ușor spre
spate, îl făcea să vrea să o sărute. Își aminti cum se sărutaseră odată, înainte ca Marius să-i dea hârtiile
cu numirea lui în Grecia.
— Tubruk n-a zis dacă Iulius e aici, spuse Alexandria.
Brutus clătină din cap.
— Încă așteptăm vești. A fost răpit de pirați undeva în largul Africii, dar cred că acum e în drum spre
casă. Nimic nu mai e chiar la fel, să știi. Tu ești liberă, eu am ajuns centurion, iar Renius și-a pierdut
abilitatea de a face jonglerii.
Imaginea aceea o făcu să chicotească, iar el profită de ocazie ca să o ia din nou în brațe. De data asta,
Alexandria îi răspunse la îmbrățișare, dar, când încercă să o sărute, fata își întoarse ușor capul.
— Nu pot nici măcar să-ți urez bun venit cum se cuvine? rosti el, uimit peste măsură.
— Ești un om îngrozitor, Marcus Brutus! Să știi că nu m-am ofilit de dorul tău, răspunse ea.
— Eu da! Nu mai sunt nici pe jumătate ce-am fost, zise el, dând trist din cap. Vreau permisiunea ta de
a veni să te văd și, dacă nu mi-o dai, s-ar putea să mă veștejesc cu totul.
 Oftă ca niște foaie sparte și amândoi începură să râdă relaxați, fără să se mai jeneze.
Înainte ca fata să apuce să răspundă, un strigăt se auzi dinspre omul care stătea de veghe la poartă,
făcând-o pe Alexandria să tresară.
— Se apropie niște călăreți și un car, strigă sclavul.
— Câți sunt? întrebă Brutus, îndepărtându-se de ea.
Orice urmă de flirt dispăruse și, în orice caz, Alexandriei îi plăcea mai mult această față a lui decât
cealaltă.
— Trei oameni călare și un car tras de boi. Bărbații sunt înarmați.
— Tubruk! Renius! Primigenia, la poartă! ordonă Brutus.
Soldații începură să iasă de prin clădirile de pe domeniu.
Era un șir de douăzeci de oameni în armuri, care o lăsară pe Alexandria cu gura căscată.
— Deci vechea legiune a lui Marius e acum cu tine, spuse ea mirată.
Brutus îi aruncă o privire iute.
— Cei care mai trăiesc. Lui Iulius o să-i trebuiască un general când se va întoarce. Mai bine, stai
departe de poartă, până aflăm despre ce e vorba, bine?
Fata dădu din cap, iar Brutus plecă. Departe de el, se simți brusc singură. Își aminti scene sângeroase
și începu să tremure ușor în timp ce se ducea spre lumina clădirilor.
Tubruk ieși din grajd împreună cu Octavian, de care uitase. Administratorul moșiei lăsă copilul să se
învârtă prin curtea pietruită și urcă treptele care duceau pe zidul porții. Se uită în jos, la soldații care se
apropiau zăngănindu-și armurile.
— Cam târziu pentru vizite, nu credeți? strigă. Cu ce treabă veniți?
— Venim din partea senatorului Cato, să vorbim cu Marcus Brutus și cu gladiatorul Renius, se auzi o
voce adâncă.
Tubruk se uită în jos și dădu mulțumit din cap când văzu că arcașii lui își ocupaseră pozițiile în jurul
curții. Erau bine antrenați și oricine ar fi încercat să ia casa cu asalt ar fi fost răpus în câteva clipe. Brutus
își dispusese soldații într-un cerc de apărare. Tubruk îi făcu semn să deschidă poarta.
— Mișcați-vă încet dacă țineți la viața voastră, îi avertiză pe oamenii lui Cato.
Poarta se deschise și se închise repede în urma călăreților și a carului. Luați la țintă de arcași, călăreții
coborâră încet din șa, iar încordarea lor era evidentă. Renius și Brutus se apropiară de ei, iar mai-marele
celor trei dădu din cap când îl recunoscu pe gladiatorul cu un singur braț.
— Cato, stăpânul meu, crede că a avut loc o eroare. Fiul lui a fost luat din greșeală în Primigenia, deși
era stabilit să intre în altă legiune. Stăpânul meu înțelege că entuziasmul tineresc l-a făcut să se lase
dus de val pe Campus Martius, dar regretă că nu vă poate servi. Carul e plin cu aur care să vă
despăgubească pentru pierderea aceasta.
Brutus înconjură boii asudați și dădu la o parte acoperitoarea carului, lăsând la vedere două cufere
mari. Deschise unul și fluieră ușor când văzu monedele de aur.
— Stăpânul tău pune mare valoare pe importanța fiului său pentru Primigenia.
Soldatul privi impasibil bogăția însemnată, pe care Brutus o dezvelise.
— Sângele lui Cato e neprețuit. Ce vedeți aici e simbolic. Germinius e aici?
— Știi bine că este, zise Brutus, smulgându-și cu greu privirea de pe aur.
Ar fi fost înghițit foarte repede de ce îi datora lui Crassus, dar era totuși o sumă uriașă pe care să o
refuze. Se uită la Renius, care ridică din umeri, știind că trebuia să fie decizia lui Brutus. Ar fi fost foarte
ușor să descuie ușa de la încăperea unde îl ținea pe Germinius și să-l predea. Roma ar fi apreciat
frumusețea unei asemenea mișcări și Brutus ar fi fost cunoscut ca un om abil, care reușise să-l pună pe
Cato într-o asemenea poziție. Oftă. Legionarii nu erau proprietatea comandanților lor, ca să fie vânduți și
cumpărați.
— Luați-vă banii, zise, aruncând o ultimă privire plină de dorință înspre aurul acela. Mulțumiți-i din
partea mea stăpânului vostru pentru gestul frumos și spuneți-i că fiul lui va fi tratat cum se cuvine. Nu
suntem dușmani, dar Germinius a depus deja jurământul care nu poate fi desfăcut decât de moarte.
Soldatul înclină țeapăn din cap.
— Voi transmite mesajul, dar stăpânul meu va fi foarte mâhnit de faptul că nu găsiți o cale de a
îndrepta această greșeală nefericită. Seara bună, domnilor!
Porțile se deschiseră din nou și, fără să mai spună ceva, grupul mic de gărzi ieși cu zgomot în
întuneric. Vitele mugiră dureros în timp ce căruțașul le biciuia, ca să le facă să se întoarcă.
— Eu aș fi luat aurul, zise Renius când se închiseră porțile.
— Ba nu l-ai fi luat, bătrânul meu prieten. Și nici eu nu puteam să-l iau, răspunse Brutus.
Se întrebă în liniște ce-avea să facă senatorul când va afla.
•
Pompei intră în locuința sa de pe Colina Aventină și-și strigă fetele. Casa era plină de miros de pâine
fierbinte. Senatorul inspiră adânc, apreciativ și ieși în grădini, căutându-le. Se simțea epuizat după ziua
aceea nesfârșită în care ascultase rapoarte cu privire la ofensiva în plină desfășurare împotriva lui
Mithridates. Dacă n-ar fi fost atât de disperat de importantă, situația aceea ar fi fost aproape ridicolă.
După săptămâni întregi de dezbateri, senatul își dăduse în sfârșit permisiunea ca doi generali să-și ducă
legiunile în Grecia. Din punctul lui de vedere, fuseseră aleși cei mai nepricepuți și mai puțin ambițioși
dintre toți oamenii aflați sub comanda senatului. Raționamentul din spatele alegerii era cât se poate de
clar, dar generalii cei mult prea prudenți înaintau foarte încet pe continent, întrucât nu erau dispuși să-și
asume niciun risc. Cu mare greutate, încercuiseră câteva așezări mici, le asediaseră când fusese cazul,
apoi trecuseră mai departe. Lui Pompei îi venea să scuipe de scârbă.
Voise să preia chiar el comanda unei legiuni, dar dorința aceea le făcuse părul măciucă tuturor
susținătorilor lui Sulla, care votaseră împotriva propunerii de îndată ce numele lui Pompei apăruse pe
listă. După cum vedea el lucrurile, lupta pe care senatorii o dădeau ca să-și protejeze carierele, pe
socoteala Romei, era un spectacol obscen. Cu toate acestea, senatorii îl forțaseră să intre înapoi în rând.
Dacă aduna o trupă de „voluntari” cu banii lui Crassus, știa bine că ar fi fost declarat inamic al republicii
înainte să ajungă la nave. În fiecare zi, frustrarea senatorului creștea, în timp ce asculta rapoarte care
descriau o lipsă aproape totală de realizări. Nici măcar nu găsiseră încă armata principală.
Își masă baza nasului, ca să mai risipească din tensiune. Cel puțin în grădini era răcoare, deși vântul
slab nu putea să-l calmeze. Of, să vadă cum niște căței pricăjiți trăgeau cu dinții de roba senatului! Potăi
agitate, lipsite de imaginație și de simțul gloriei. Niște negustori de prăvălie, asta erau. Și Roma era
condusă de asemenea oameni.
Pierdut în gânduri, Pompei se plimba încet prin grădini, cu mâinile împreunate la spate. Treptat, simți
cum încordarea de peste zi se risipește. De ani întregi, își făcuse obiceiul să facă plimbări scurte prin
grădinile liniștite, ca să separe în felul acesta ziua de muncă de viața de familie. Revigorat, se putea
alătura familiei la masa de seară și se putea juca în voie cu fiicele lui, uitând de meschinăriile senatului
până în dimineața următoare.
Aproape că trecu pe lângă trupul fiicei mai mici, care zăcea cu fața în jos, lângă zidul exterior. Când
ochii lui priviră în partea aceea, începu să zâmbească în semn de recunoaștere, așteptându-se ca fetița
să sară în sus și să-l ia în brațe. Îi plăcea grozav să îl sperie când ajungea acasă și se prăpădea de râs
când tatăl ei tresărea de surpriză.
Zări sângele de pe hăinuța copilei, pete de un maroniu-închis, și fața senatorului se descompuse
încet, pradă unei dureri atât de atroce, încât nici nu putea să încerce să-i reziste.
— Laura? Hai, fetiță, ridică-te de-acum.
Copila avea pielea foarte albă. Bărbatul văzu tăietura adâncă din locul unde gâtul i se întâlnea cu
pânza cu model a veșmântului de copil.
— Hai, iubito, sus! șopti.
Traversă grădina până la ea și se așeză pe frunzele umede, lângă membrele mititele. O mângâie
îndelung pe păr în timp ce soarele apunea și umbrele se alungeau încet în jurul lor. Vag, știa că trebuia
să cheme ajutor, să strige, să urle, dar nu voia să o lase singură nici măcar pentru o clipă, cât ar fi durat
să își cheme soția. Își aminti cum o ducea vara pe umeri și cum ea maimuțărea tot ce spunea tatăl ei, cu
vocea aceea subțire și limpede. Stătuse lângă ea când îi ieșiseră dinții și avusese febră, și când fusese
bolnavă, și stătea cu ea și acum, la urmă de tot, șoptindu-i blând, trăgând de gulerașul hainei, ca să
acopere rana cu buze roșii, singura pată strălucitoare din făptura ei.
După o vreme, se ridică și merse țeapăn spre casă. Timpul trecea. Apoi se auzi urletul de durere al
unei femei.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI

Mithridates încerca să distingă prin negurile zorilor. Se întrebă dacă avea să mai vină vreun atac.
Începu să tremure. Își strânse mantia groasă în jurul umerilor, spunându-și că de vină era doar răceala
dimineții. Era foarte greu să nu se lase cuprins de disperare.
Atacurile nocturne erau tot mai îndrăznețe și nimeni nu mai era în stare să adoarmă ușor, în tabăra
dezorganizată. În fiecare seară se trăgeau la sorți numele santinelelor. Cei care erau aleși se priveau cu
ochi înroșiți și ridicau din umeri, așteptând deja să vină moartea. Dacă nu venea în noaptea aceea, se
întorceau la adăpostul taberei principale cu o umbră de încredere care dura până data următoare când
extrăgeau însemnul greșit din vasul ce trecea din mână în mână.
Prea des se întâmpla să nu se mai întoarcă. Sute de străji lipseau la apel în fiecare dimineață.
Mithridates era sigur că mai bine de jumătate din ei dezertau, dar se părea totuși că tabăra era
înconjurată de un dușman invizibil, care-i alegea la întâmplare pe cei care aveau să moară. Unele străji
erau ucise de săgeți ale căror vârfuri metalice erau adunate cu grijă, pentru a fi folosite din nou.
 Nu părea să conteze numărul oamenilor pe care îi punea de strajă împreună sau locurile în care îi
plasa, în fiecare zi, tot mai puțini erau cei care se întorceau în tabără.
Regele privi pătrunzător prin ceața umedă care îi înmuia plămânii în frig de iarnă. Unii dintre oamenii
lui credeau că erau hăituiți de fantomele luptelor trecute și răspândeau povești despre războinicii cu
bărbi albe pe care îi zăriseră o clipă înainte să dispară în liniște. Mereu în liniște.
Mithridates începu să se plimbe prin fața șirului de soldați. La fel de obosiți ca regele, aceștia stăteau
totuși pregătiți, cu armele scoase și așteptau să se ridice ceața. Regele încercă să zâmbească, să le ridice
moralul, dar era teribil de greu. Neputința cu care trebuiseră să privească, săptămână după săptămână,
cum viețile se stingeau în jurul lor spulberase curajul prea multor dintre oamenii lui. Se cutremură din
nou și blestemă cețurile albe care păreau să întârzie doar asupra corturilor în timpul ce restul lumii se
trezea. Uneori, se gândea că, dacă ar fi urcat pe cal și ar fi fugit destul de repede, ar fi reușit să ajungă
sub strălucirea soarelui și, dacă ar fi privit în urmă, ar fi văzut că numai valea lor era acoperită de
giulgiul acela.
Un cadavru zăcea neatins între corturi. Regele se opri din mers și îl privi furios și rușinat de faptul că
tânărul războinic nu fusese îngropat. Faptul acela, mai mult chiar decât privirea goală a oamenilor, îl
făcea să înțeleagă cât de rău mersese totul de când împlântaseră țepușe în dealurile din jur și
închinaseră cupele de vin pentru succes și pentru distrugerea Romei. Cât de mult ura numele acela!
Poate că ar fi trebuit să-și ducă armata în altă parte, dar de fiecare dată îi trecea prin minte gândul
acela sâcâitor, că exact asta sperau dușmanii să facă, să-și scoată grosul armatei în câmpia deschisă.
Undeva, ascunsă de iscoade, era o legiune comandată de un om cum Mithridates nu mai văzuse
nicicând. Comandantul acela nevăzut lăsa impresia că voia să îi prefacă în fărâme.
Când nimeni nu se aștepta, arcurile dușmanilor scuipau săgeți în oricine purta un coif de ofițer sau
ducea o flamură. Se ajunsese atât de departe, încât oamenii refuzau să mai pună mâna pe stindarde și
preferau să fie biciuiți drept pedeapsă decât să invite moartea ce li se părea inevitabilă.
Era cumplit să trebuiască să vadă cum moralul lor se prăbușea de pe niște culmi atât de înalte.
Poruncise grupurilor de străji să omoare pe oricine ar fi încercat să dezerteze, dar în noaptea următoare
dispăruseră și mai mulți oameni despre care Mithridates nu știa dacă muriseră ori fugiseră. Uneori,
găsea în urma lor grămezi de armuri, de parcă se scuturaseră în același timp de fiare și de cinste, dar,
din când în când, grămezile erau stropite de sânge.
Regele Mithridates își frecă furios fața obosită, aducând un strop de culoare în obraji. Nici nu-și mai
amintea de când nu mai dormise. Nu mai îndrăznea să se îmbete acum, când puteau fi atacați la orice
oră din noapte. Erau ca fantomele. Spirite iuți, mortale, care nu lăsau în urma lor decât leșuri albe.
Fiii lui înființaseră niște unități de sprijin, așa încât să aibă tot timpul un număr de oameni echipați și
gata de luptă, dar măsura nu dăduse niciun rezultat. Mithridates se întreba dacă nu cumva oamenii ăia
se codeau, pentru că nu voiau să ajungă primii în fața dușmanului și să fie uciși. Ajungeau la fața locului
numai după ce romanii dispăruseră deja. Veneau cu mare zarvă de scuturi și săbii și se dispuneau în
cerc în jurul răniților, de unde strigau insulte în noapte, cu un fel de ciudă zadarnică. La fel ca ultima
lovitură sau ca ultimul rânjet batjocoritor al lașilor care se văd la adăpost.
Ceața începea să se subțieze și Mithridates se ciupi de obraji cu degetele lui mari, ca să alunge gerul.
În curând, avea să primească raportul despre străjile pierdute. Spera să fie unul dintre momentele
acelea când toți se întorceau în tabără năuciți de norocul pe care îl avuseseră și clătinându-se pe
picioare de ușurare după atâtea ceasuri de încordare și spaimă. Asemenea nopți erau rare acum.
Odată, încercase să le întindă o cursă dușmanilor. Ascunsese o sută de oameni aproape de două
posturi de gardă. A doua zi, toți cei o sută, până la ultimul, fuseseră găsiți țepeni, fără suflare. După
aceea, Mithridates nu mai încercase nimic. Fantome.
În jurul lui începu să adie vântul și regele își strânse și mai mult mantia. Ceața se învârteji și dispăru
în câteva minute, dezvăluind câmpia neagră. Mithridates îngheță de spaimă când văzu șirurile de soldați
care așteptau în liniște deplină. Legionari aliniați perfect, ale căror armuri străluceau dureros, într-o
nebuloasă argintie. Două cohorte. O mie de oameni. La cinci sute de metri depărtare, așteptându-l pe el.
Inima îi bubui dureros sub mușchii mari ai pieptului, amețindu-l. Auzi strigătul care străbătea tabăra,
în vreme ce ofițerii care nu muriseră deja își îmboldeau oamenii să se ridice și să fugă la pozițiile lor.
Simți atingerea panicii. O mie de oameni pe o latură. Unde erau ceilalți?
— Trimiteți iscoadele! urlă.
Câțiva oameni începură să alerge, săriră în șa și ieșiră în galop din tabără.
— Arcașii la mine! continuă Mithridates și ordinul lui fu transmis din rând în rând.
Sute de arcași începură să se adune în jurul siluetei înfășurate în mantie. Apoi, regele adună ofițerii.
— E o momeală, un șiretlic. Vreau să apărați partea asta a taberei. Trageți fiecare săgeată pe care o
avem și țineți-i la distanță cu orice preț. Dacă puteți, omorâți-i pe toți. Eu voi apăra gura văii, unde sunt
sigur că va fi atacul principal. Nu cruțați niciun efort. Sub nicio formă nu trebuie să treacă de voi, în timp
ce ne lovesc ceilalți. Așa ceva ne-ar face moralul praf.
Ofițerii dădură din cap și se înclinară. Încordară arcurile de cum se îndreptară. Pe chipurile lor se
citeau primele semne ale entuziasmului, ale beției de putere pe care o simțeau arcașii când trimiteau în
dușmani roiuri aducătoare de moarte, în vreme ce ei înșiși erau în siguranță.
Mithridates îi lăsă să formeze unitățile și luă frâiele calului din mâinile băiatului care le ținea. Porni în
galop spre capătul taberei. Disperarea începea să se evapore. Se îndreptă în șa când văzu oamenii
pregătiți de luptă peste tot în jur. Era zi și ziua până și fantomele pot fi ucise.
•
Iulius stătea pe flancul drept al veteranilor, în fruntea cohortei Ventulus. Trei rânduri de câte o sută
șaizeci de oameni stăteau lângă el, șase centurii de câte optzeci, veteranii fiind dispuși în primul și al
treilea rând, în vreme ce pe cei mai slabi dintre luptători îi așezase în rândul al doilea, de unde să nu
poată fugi în caz că își pierdeau curajul. Împreună cu Gaditicus și Accipiter, acoperiseră vreun kilometru
și jumătate. Acum, așteptau tăcuți, nemișcați. Se terminase cu joaca. Fiecare dintre lupi știa că era
posibil să moară înainte ca soarele să se înalțe pe cer, dar toți stăteau drepți, neînfricați. Rugăciunile
fuseseră spuse și nu mai urma decât măcelul.
Era un frig năprasnic. Unii soldați tremurau, așteptând să se ridice ceața. Nu vorbeau, iar cei pe care
tocmai îi avansase la rangul de optio nu erau nevoiți să dea cu bastoanele în cei mai tineri, ca să îi facă
să tacă. Toți păreau să simtă momentul. În cele din urmă, ceața se împrăștie purtată de vântul
revigorant. Legionarii înălțară capetele, aproape ca niște câini care adulmecau. Erau conștienți de efectul
pe care urmau să-l aibă asupra privitorilor.
Unii dintre veterani ar fi vrut să atace cât timp ceața dimineții era încă groasă, dar Iulius le spusese că
voia ca dușmanii să guste groaza înainte de atacul final. Bătrânii acceptaseră ordinul fără alte întrebări.
După trei săptămâni de atacuri distrugătoare asupra taberei, ajunseseră să se uite cu un soi de uluială
respectuoasă la tânărul comandant care mergea alături de ei. Iulius părea în stare să ghicească fiecare
mișcare pe care Mithridates voia să o facă și o înăbușea crunt. Dacă Iulius spunea că venise timpul
pentru o ultimă lovitură deschisă, care să-i distrugă pe greci, ei aveau să îl urmeze oriunde i-ar fi
condus, fără să se plângă.
Iulius supraveghea curios linia corturilor, savurând momentul. Se întrebă care dintre trupurile grăbite
era regele, dar n-avea cum să-și dea seama. Avu un moment de îndoială când lumina soarelui aprinse
valea. Chiar dacă, în ultimele câteva nopți, grecii muriseră sau dezertaseră cu sutele, acopereau totuși o
întindere enormă, în comparație cu care armata lui părea foarte mică. Își dezveli ușor dinții, într-un
moment de anticipație. Alungă îndoielile și își spuse că văzuse deja cât valorau grecii. Multe dintre
corturi erau goale.
Fiecare zi de așteptare fusese chinuitoare pentru Iulius din cauza faptului că nu putuse lua o
hotărâre. Dezertorii pe care îi capturaseră le povestiseră despre moralul distrus și slaba organizare din
tabără. Știa tot ce se putea ști despre ofițerii grecilor, despre echipamentul lor și despre pofta cu care
aveau să se bată. La început, se mulțumise cu planul atacurilor nocturne, care aveau să smulgă bucăți
din oastea grecilor până când Mithridates avea să-și piardă cumpătul și să o ia la fugă drept în brațele
legiunilor care veneau de pe coastă. Dar săptămânile trecuseră fără ca grecii să dea semne că ar vrea să
ridice tabăra și fără vreo urmă de întăriri romane la orizont.
Cam pe la începutul celei de-a treia săptămâni, Iulius acceptase că era posibil ca legiunile să nu
ajungă înainte ca Mithridates să se trezească din letargia lui defensivă și să înceapă să se poarte ca un
comandant adevărat. În noaptea aceea, când zeci de dezertori trecuseră fără să știe la doar câțiva pași de
romanii ascunși, Iulius începu să plănuiască un atac deschis.
Acum, grosul armatei inamice se aduna în blocuri compacte, de câte zece rânduri. Iulius dădu
mohorât din cap, în vreme ce-și amintea lecțiile pe care i le dăduse fostul lui profesor. Grecii n-aveau
cum să aducă atât de multe săbii în primul rând, încât să depășească liniile desfășurate mult în lateral
ale romanilor. Dar cele zece rânduri n-aveau să cadă prea ușor acum, că îi aveau în sfârșit în față, în
câmpia deschisă, pe dușmanii care îi chinuiseră noapte de noapte de o veșnicie, parcă. Înghiți cu greu în
vreme ce examina atent terenul, așteptând momentul perfect în care să dea ordinul. Văzu un om înalt,
care sări în șaua unui cal și plecă în galop, apoi sute de arcași care formau linii de apărare. Săgețile lor
aveau să înnegrească văzduhul.
„Sunt vreo mie”, șopti pentru sine. Oamenii lui aveau scuturi, multe dintre ele furate de la grecii pe
care îi omorâseră noapte de noapte. Dar, chiar dacă uneau scuturile și se adăposteau sub ele, fiecare
zbor de săgeți avea să doboare câțiva romani.
— Sună înaintarea – repede! se răsti Iulius la cornicen {20}.
Acesta duse la gură o goarnă rablagită și sună o notă dublă. Cele două cohorte porniră ca un singur
trup, tropăind în același ritm pe pământul Greciei. Iulius se uită repede în stânga și în dreapta și zâmbi
sălbatic când văzu rândurile perfecte în care înaintau veteranii lui. Niciunul nu rămânea în urmă.
Bătrânii tânjeau după genul de luptă pe care o înțelegeau, la fel de tare ca Iulius, și în sfârșit nerăbdarea
lor avea să fie astâmpărată.
La început, se apropiară încet. Iulius așteptă ca arcașii să tragă și aproape îngheță când mii de săgeți
lungi și întunecate bâzâiră prin aer, în direcția lui. Ținteau bine, dar veteranii avuseseră de-a face cu
arcașii din toate ținuturile Romei. Se mișcau fără să se pripească. Se lăsară pe vine, trăgându-și aproape
brațele și picioarele, apoi fiecare își lipi scutul de scutul celui de alături. Formaseră un zid de nepătruns,
iar săgețile se izbeau inutile de lemnul lăcuit și arama acestuia.
Urmă un moment de liniște, apoi veteranii se ridicară ca o singură ființă, urlând sălbatic. Scuturile
erau pline de săgeți irosite, dar nu pierduseră nici măcar un singur om. Făcură repede douăzeci de pași
în față. Apoi, aerul începu din nou să vâjâie și legionarii se adăpostiră sub scuturi. Undeva, un roman
strigă de durere. Cele două cohorte înaintară încă de trei ori, pierzând doar câteva trupuri livide.
Erau îndeajuns de aproape încât să atace. Iulius dădu ordinul și cele trei note răsunară de-a lungul
rândurilor. Lupii începură să alerge repede și se treziră la numai câteva zeci de metri de arcași. Norul
negru trecu peste capetele lor.
Arcașii greci rămăseseră prea mult pe poziții, vrând cu disperare să-i omoare pe cei care semănaseră
atâta groază printre ei. Primul rând încercă să fugă din fața romanilor care se năpusteau, dar retragerea
lor dezordonată creă un moment de derută, pe care urletele sălbatice ale lupilor o transformară în
teroare.
Iulius exultă când rândul romanilor trecu prin arcași, croindu-și drum cu pricepere sângeroasă. După
numai câteva secunde, rândurile grecilor se desfăcură într-un haos de țipete. Iulius ordonă cohortei
Ventulus să împingă mai mult, iar Gaditicus își trimise oamenii ușor spre stânga, ca să mărească unghiul
atacului.
Panica se împrăștie ca viscolul în rândurile grecilor. Urlau de groază și fugeau din primele linii. Aerul
se umpluse de țipetele muribunzilor și grecii se trăgeau înapoi din fața lupilor, desprinzându-se din
formații și lepădând armele, în ciuda strigătelor neputincioase ale ofițerilor.
Din ce în ce mai mulți o luară la fugă, până când și cei mai viteji dintre ei, văzând că rămân singuri, se
alăturară goanei nebune.
Lupii atacau frenetic. Veteranii își tăiau drum prin inamici, cu experiența și priceperea sutelor de
bătălii din care ieșiseră vii. Tinerii atacau cu energie nestăpânită, și bucuria amețitoare făcea să le
tremure mâinile și să le sticlească ochii în timp ce își măcelăreau dușmanii, cu brațele acoperite de
sângele morților.
Grecii șerpuiau în toate direcțiile. În două rânduri, ofițerii încercară să-i aducă la ordine și Iulius
trebui să ajute cohorta Accipiter să zdrobească grupul cel mai mare. Nodul de luptători înfricoșați
rămase la un loc mai puțin de un minut, apoi se împrăștie din nou.
Tabăra se transformase în scena unui carnagiu, cu cadavre călcate în picioare și bucăți de echipament
ce zăceau peste tot. Veteranii începură să obosească. Brațele îi dureau din pricina sutelor de lovituri
năprasnice.
Iulius ordonă cohortei Ventulus să formeze fierăstrăul: rândul din mijloc se mișcă la stânga și la
dreapta, umplând golurile și întărind punctele slabe. Cohorta lui trecu prin tabără ca un tăvălug. Li se
părea că omorâseră greci o zi întreagă.
Gaditicus reușise să avanseze și mai mult. Oamenii lui fură cei care dădură peste Mithridates și fiii
acestuia, înconjurați de aproape o mie de oameni. Grupul acela era ca o ancoră pentru dezertori, pe care
îi oprea din fugă și îi trăgea înapoi, să participe la sfârșitul bătăliei. Iulius le ceru romanilor să formeze
capul de porc și să străpungă astfel grupul compact din jurul regelui. O dată în plus, romanii se
scuturară de oboseală. Iulius se așeză în vârfului celui de-al doilea rând, chiar în spatele lui Cornix.
Trebuiau să înfrângă repede ultima rezistență a grecilor. Oamenii aceia nu o luaseră la fugă, ci așteptau
calmi, sub privirea regelui.
Ventulus formă capul de porc atât de ușor, de parcă ar fi luptat împreună o viață întreagă. Scuturile
fură înălțate, ca să apere laturile formației ca un vârf de săgeată. Cu toată forța, romanii se năpustiră în
rândurile grecilor, făcându-i să se împleticească în spate și să se ciocnească unii de alții. Singurul om
care rămânea expus în acea alcătuire era cel din vârf. Cornix se prăbuși în prima explozie de lovituri.
Plin de sânge, se ridică din nou. Își ținea o mână la burtă, iar cu cealaltă lovea iarăși și iarăși. Căzu a
doua oară. De data aceasta, nu se mai ridică. Iulius ocupă poziția din vârful săgeții, iar Ciro, uriașul, păși
lângă el.
Cu o expresie fanatică pe chip, Mithridates începu să își croiască drum printre ai lui, încercând să
ajungă la romani. Iulius mai mult simți decât văzu cum forța cu care împingeau în dușmani începuse să
scadă. Practic, îi veni să bată din palme de încântare când văzu că Mithridates le ușura treaba și
deschidea el însuși drum printre greci. Știa că regele ar fi trebuit să rămână în spate, unde romanii n-ar fi
putut să-l ajungă. În loc de asta, Mithridates urla ordine în stânga și în dreapta, făcându-și oamenii să se
dea la o parte din calea lui.
Era un om uriaș, înfășurat într-o mantie groasă, purpurie. Nu încercă să se apere, ci ridică sabia
deasupra capului, de unde o prăvăli cu forță teribilă. Iulius se feri și lovi la rândul său, dar lovitura fu
parată cu o putere care-i amorți brațul. Regele era puternic și rapid. Și mai mulți greci se adunară în
jurul lui. Veteranii urlară din nou și trecură mai departe, împingând înapoi gărzile regelui și omorându-le
cu un potop de lovituri. Mithridates nu păru să își dea seama că fusese prins în spatele liniei romanilor.
Urlă și își roti sabia fulgerător înspre pieptul lui Iulius. Puterea loviturii îl făcu pe tânărul ofițer să se
clatine pe picioare și să dea îndărăt. O brazdă adâncă îi cresta armura. Amândoi războinicii suflau cu
greu, din cauza oboselii și a furiei. Iulius credea că îi pocnise o coastă, dar regele grec rămăsese prins în
spatele primei linii a luptei. Tot ce trebuia să facă era să strige, iar legionarii lui s-ar fi năpustit din toate
părțile asupra lui Mithridates.
Gărzile regelui încolțit făceau eforturi disperate să ajungă la el. Veteranii obosiți se opintiră împotriva
lor, dar puterile îi lăsau. Mithridates păru să simtă schimbarea și strigă din toate puterile:
— La mine, fiii mei! Veniți la mine!
Eforturile grecilor frenetici se dublară.
Iulius se lăsă pe spate, evitând încă o lovitură circulară, apoi se repezi în față și împlântă lama ciobită
în umărul regelui. Mithridates se poticni și Ciro îl înjunghie în pieptul puternic și îl împinse într-o
explozie de energie. Sângele țâșni și sabia căzu dintre degetele moi ale regelui. Ochii acestuia îi întâlniră
o clipă pe ai lui Iulius. Apoi, se prăbuși în învălmășeala de cadavre și mocirlă. Iulius ridică sabia înroșită
în semn de triumf, iar Gaditicus șarjă în flancul grecilor, împrăștiindu-i și făcându-i să o ia la fugă
împreună cu ultimii dintre frații lor care rămăseseră în viață.
•
Nu aveau ulei cu care să ardă trupurile morților, așa că Iulius porunci să fie săpate gropi mari în
spatele taberei. Dură o săptămână încheiată până reușiră să facă niște gropi îndeajuns de adânci, încât
să încapă în ele morții lui Mithridates. Iulius nu le dăduse voie romanilor să sărbătorească victoria din
cauza faptului că o mare parte din armata pe care o puseseră pe fugă supraviețuise. Sesiză ironia
faptului că trebuia să stabilească un perimetru armat chiar în tabăra pe care o atacase de atâtea ori. În
orice caz, știa că erau puține șanse ca aceia care supraviețuiseră să se adune și să atace din nou, acum,
că regele cel charismatic murise. Și fiii lui Mithridates fuseseră omorâți la sfârșitul luptei. Iulius spera că
anihilaseră voința celor care scăpaseră cu viață, dar Gaditicus era de părere că nu mai puțin de patru
mii de greci reușiseră să fugă. Iulius voia să plece cât mai repede din valea aceea, imediat ce răniții
aveau să-și revină sau să moară.
Mai puțin de cinci sute de lupi supraviețuiseră atacului asupra taberei. Cei mai mulți dintre ei
pieriseră în timpul ultimei lupte, din jurul regelui grec. Iulius pusese să fie înmormântați separat și
nimeni n-avusese motive să se plângă de felul în care fuseseră tratate trupurile camarazilor morți.
Aceștia avuseseră parte de toate ritualurile funerare, care duraseră aproape o zi întreagă. Torțele de
înmormântare răspândeau un fum negru, înecăcios, care părea potrivit pentru sacrificiul pe care îl
făcuseră lupii căzuți.
Când toți morții fură în pământ și tabăra curățată de rămășițele luptei, Iulius își adună ofițerii. Îi alese
pe cei mai în vârstă zece centurioni care să vorbească în numele veteranilor. Îl întrista faptul că printre ei
nu se afla și Cornix, dar înțelegea că bătrânul războinic alesese fără păreri de rău moartea pe care și-o
dorise. Quertorus veni împreună cu ceilalți. Abia când se așezară își dădu Iulius seama că și Suetonius
era acolo, deși nu comanda peste nimeni. Brațul tânărului era înfășurat într-un bandaj gros, din pricina
rănii pe care o suferise, și doar vederea feșelor îl împiedicase pe Iulius să-l alunge. Poate că își câștigase
dreptul de a sta printre ei, deși Iulius se întreba dacă îi plăcuse măcar pe jumătate cât îi plăcuseră
atacurile nocturne.
— Vreau să plecăm înspre coastă și să ne întâlnim cu Durus și Prax. Pe undeva pe aici, între valea
asta și mare, trebuie să găsim o legiune romană. Asta dacă nu cumva senatorii și-au pierdut mințile cu
totul. Le vom preda corpul lui Mithridates, apoi vom pleca spre casă. Nu mai e nimic care să ne țină aici.
— Le vei da voie oamenilor să se împrăștie? întrebă Quertorus.
Iulius se uită la el și zâmbi.
— Da, dar numai după ce ajungem la țărmul mării. Au supraviețuit prea mulți dintre grecii lui
Mithridates, așa că nu ne putem permite să ne împrăștiem acum. În plus, o parte din cei cu care am
venit eu în cetatea voastră au murit noaptea trecută. Am aur pe care vreau să-l împart supraviețuitorilor.
Cred că ar fi corect să primească toți lupii câte o parte.
— Atunci, ai de gând să le dai câte o parte din jumătatea ta? întrebă Suetonius repede.
— Nu. Așa cum am promis, banii din răscumpărări vor fi dați înapoi proprietarilor de drept. Tot ce
rămâne din jumătatea asta se va împărți în mod egal între lupi. Dacă nu-ți place ideea, îți sugerez să le
spui și lor ce părere ai. Zi-le că tu nu consideri că merită să primească un pic de aur cu care să se
întoarcă acasă drept răsplată pentru ce au făcut aici.
Încruntat, Suetonius se dădu bătut. Veteranii îl priviră cu interes, dar el se feri de ochii lor.
— Despre cât aur vorbim, de fapt? întrebă Quertorus, cu tot interesul posibil.
Iulius ridică din umeri.
— Douăzeci, poate treizeci de aurei de om. Va trebui să fac socotelile când ne întâlnim cu Durus.
— Zici că omul ăsta are toți banii la bord și te aștepți să îl mai găsești în port? îl întrerupse unul dintre
ceilalți.
— Mi-a dat cuvântul lui că va fi acolo. Iar eu i-am dat cuvântul meu că, dacă nu va fi acolo, am să-l
găsesc și am să-l omor. Dar va fi. Acum, vreau ca toată lumea să fie gata de marș în cel mult o oră. M-am
săturat de tabăra asta. M-am săturat de Grecia.
Se întoarse spre Gaditicus cu o expresie melancolică.
— Acum, putem să mergem acasă, zise.
•
Găsiră una dintre cele două legiuni la nicio sută douăzeci de kilometri în interiorul continentului. Era
comandată de Severul Lepidus. În tabăra puternic fortificată, Iulius și Ciro îi predară lui Lepidus trupul
lui Mithridates așezat pe o targă de lemn. Ciro rămase tăcut după ce așezară corpul pe o masă joasă
dintr-un cort gol. Iulius văzu că buzele uriașului se mișcau într-o rugăciune mută, ca semn de respect
pentru dușmanul înfrânt. Când termină, Ciro simți privirea intensă a lui Iulius și i-o susținu fără să se
rușineze.
— A fost un om viteaz, zise Ciro simplu și Iulius fu surprins de cât de mult se schimbase de când îl
văzuse prima oară, în sătucul de pe țărmul african.
— Te-ai rugat zeilor romani? întrebă Iulius.
— Zeii romani încă nu mă știu. Când ajungem la Roma, o să vorbesc cu ei.
Legatul roman trimise o escortă care să-i conducă pe lupi până la mare. Iulius nu se opusese ideii,
deși escorta părea mai degrabă să păzească niște prizonieri decât să le garanteze libera trecere.
În sfârșit, ajunseră în port și îl căutară pe Durus. Îl găsiră la bordul navei sale. Căpitanul nu păru
copleșit de fericire să vadă că scăpaseră cu viață, dar se înmuie repede când Iulius îi spuse că avea să-l
plătească pentru timpul pierdut. Și ca să îi ducă la Brundisium, portul cel mai apropiat de Roma.
Era foarte ciudat să se afle din nou pe o corabie. Iulius își cheltui o parte din proaspăta avere pentru a
cumpăra toate butoaiele cu vin din port, ca să sărbătorească victoria cum se cuvine. În ciuda obiecțiilor
lui Suetonius, comorile lui Celsus fură împărțite între lupi și mulți dintre ei aveau să se întoarcă acasă
bogați, cel puțin după standardele vieții pe care o duseseră înainte. Chiar dacă trebuiau să dea bani
pentru călătoria scumpă, confortul unei caravane sau chiar spinarea unui cal.
Veteranii cerură să îl mai vadă o dată pe Iulius în particular, înainte să plece spre est și către casă.
Iulius le oferise locuri în armată dacă voiau să meargă la Roma, cu el. Drept răspuns, veteranii
izbucniseră în râs și se uitaseră unii la alții. Era greu să ispitești niște oameni de vârsta lor, mai ales dacă
aveau punga plină, iar Iulius nu se așteptase să accepte. Quertorus îi mulțumi în numele tuturor, apoi
bătrânii îl aclamară, acoperind nava cu zgomotul pe care îl făceau. Apoi, plecară.
Durus prinse mareea din zori și o luară din loc fără fanfare sau declamații. Toți lupii tineri rămaseră cu
el și savurară experiența scurtă a mersului pe mare, cu entuziasmul ușor de stârnit al oamenilor tineri.
Apele erau liniștite și, după doar câteva săptămâni, ajunseră la Brundisium și pășiră pe uscat.
Cei care fuseseră cu el încă de la început se priviră năuciți câteva clipe, apoi cele trei centurii ale
lupilor formară o coloană lungă și începură marșul spre oraș. Ciro fusese de curând promovat să
comande o unitate de cincizeci de oameni. Ținea pasul în timp ce medita la faptul că avea să vadă, în
sfârșit, orașul care îl chemase. Tremură ușor și își strânse umerii. Era ceva mai frig decât la ferma lui mică
de pe coasta Africii, dar simțea că locul acela era exact așa cum trebuia. De parcă spiritele strămoșilor lui
veniseră să-și întâmpine fiul de care erau mândre.
Cu lacrimi în ochi, prea copleșit ca să mai poată vorbi, Iulius se lăsă în genunchi și sărută pământul.
Pierduse prieteni dragi și suferise răni pe care avea să le poarte cu sine până la sfârșitul vieții, dar Sulla
murise și el se întorsese acasă.
 • PARTEA A DOUA •

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE

Cato își trecu o mână bondoacă peste frunte. Chiar dacă răceala iernii apăsa încă asupra Romei,
clădirea senatului era ticsită și aerul dinăuntru era greu din pricina căldurii emanate de cele trei sute de
demnitari înghesuiți în spațiul strâmt. Cato ridică mâinile cerând liniște și așteptă răbdător până când
rumoarea se potoli.
— Acest Cezar, acest tânăr nesăbuit a arătat numai dispreț pentru voința senatului. Acționând de unul
singur, a dus la moarte sute de cetățeni romani, dintre care mulți erau veterani ai legiunilor noastre. Așa
cum înțeleg eu lucrurile, și-a asumat o autoritate care nu i-a fost conferită nicicând și s-a purtat exact
așa cum era de așteptat din partea nepotului lui Marius. Cer corpului senatului să-l cenzureze pe acest
mic cocoș și să arate cât de mult ne repugnă risipa de vieți pe care a făcut-o și lipsa lui de respect pentru
autoritatea noastră.
Se așeză cu un mormăit satisfăcut, iar maestrul de dezbateri se ridică, arătând întru totul destins. Era
un om corpolent, înfloritor, care avea prea puțină răbdare cu proștii. Deși autoritatea lui era pur formală,
îi făcea plăcere să-i controleze pe membrii mult mai puternici ai senatului.
Cuvintele lui Cato îl făcură pe Cinna să se ridice. Fața îi ardea de furie. Maestrul de dezbateri îi făcu
semn să vorbească, iar Cinna își plimbă privirea pe deasupra rândurilor ocupate de senatori, captându-
le atenția.
— După cum mulți dintre voi știu, sunt înrudit cu Cezar prin căsătoria fiicei mele. Am venit astăzi aici
nu ca să vorbesc în apărarea lui, ci ca să iau parte la ceea ce mă așteptam să fie un mesaj de felicitare,
just și potrivit.
Dinspre simpatizanții lui Cato izbucni un val de murmure care îl împiedică să continue, dar senatorul
așteptă cu răbdare înghețată până când vociferările se stinseră.
— Oare n-ar trebui să-l felicităm pe cel care l-a înfrânt pe unul dintre dușmanii Romei? Mithridates
este mort, armata lui e împrăștiată și totuși unii dintre voi vorbesc despre cenzură? Este de necrezut! În
loc să numărăm viețile soldaților care au căzut în lupta cu o forță mult mai mare, să ne gândim mai
degrabă la oamenii nevinovați care trăiesc astăzi tocmai datorită faptului că Mithridates a fost zdrobit.
Câți cetățeni ai Romei ar mai fi murit până când precautele noastre legiuni ar fi reușit să se apropie
suficient încât să intre în luptă cu dușmanul? Potrivit relatărilor pe care le-am tot auzit, se pare că ar fi
fost posibil nici să nu găsească oastea grecilor!
Izbucni o altă furtună de vociferări, peste care se auziră râsete batjocoritoare și strigăte. Mulți dintre
senatorii de pe ambele părți se ridicaseră să vorbească și se foiau în timp ce așteptau să li se dea
cuvântul. Maestrul de dezbateri prinse privirea lui Cinna și ridică întrebător din sprâncene. Cinna cedă
cuvântul cu grație forțată și se așeză.
Senatorul Prandus se ridică în dreptul lui Cato. Era un individ înalt, care părea deșirat alături de
trupul masiv al patronului său. Își drese ușor vocea când i se făcu semn să vorbească.
— Fiul meu, Suetonius, a fost unul dintre cei capturați de pirați împreună cu acest Cezar. Opiniile
mele se bazează pe relatările lui, care pun în evidență pericolul pe care acest roman îl reprezintă pentru
toate valorile în care credem. Acționează fără să ceară sfatul nimănui. Se aruncă în conflicte fără să se
gândească la alte metode de a rezolva problemele. Primul și singurul lui răspuns la orice provocare este
atacul orbesc. Cunosc amănunte despre execuțiile și torturile săvârșite în numele lui, neaprobate de
senat. A obligat soldați bătrâni să meargă la luptă de dragul gloriei personale. Trebuie să mă declar de
acord cu onorabilul Cato și să spun că acest Cezar ar trebui adus în fața senatului, de la care să
primească pedeapsa care i se cuvine. N-ar trebui să uităm nici acuzațiile de piraterie pe care i le-a adus
chestorul Pravitas. Dacă îi aprobăm faptele, așa cum cred unii că ar trebui să facem, vom sfârși prin a
crea un alt Marius și prin a ne căi pentru generozitatea pe care i-am arătat-o.
Cato împinse în picioare un om care părea nesigur. Senatorul Bibilus aproape că se împiedică sub
apăsarea mâinilor greoaie. Era alb la față și broboane de sudoare îi atârnau pe frunte. Încălcând obiceiul,
începu să vorbească fără să fi primit permisiunea și primele lui cuvinte fură acoperite de vocile care îl
luară în râs.
— … Ar trebui să se ia în considerație retragerea dreptului de a face parte din senat, zise înghițind
saliva care i se adunase în gât. Sau, eventual, să îi fie interzis să dețină funcții militare. Să se apuce de
negustorie cu aurul prădat, pe care l-a adus cu el.
În timp ce Bibilus vorbea, maestrul de dezbateri îl privi cu răceală cumplită. Un gest scurt îl trimise pe
Bibilus înapoi pe scaunul lui. Fața senatorului ardea de rușine. Maestrul de dezbateri se uită spre
băncile opuse, hotărât să redreseze balanța prin alegerile pe care avea să le facă. Crassus primi
permisiunea să vorbească. Mulțumi din cap maestrului de dezbateri și se uită calm de la un capăt la
altul al băncilor înghesuite, până când fu destul de liniște și putu să înceapă.
— Cum vă dați pe față spaimele secrete! izbucni el. Un alt Marius, ziceți. Nepotul lui Marius! Gândiți
oare că prețioasa noastră republică ar putea supraviețui fără putere militară? Câți dintre voi au condus
soldați în lupte încununate de succes?
Privirea lui sfredeli rândurile ocupate de senatori. Știa că rivalul său Cato nu făcuse decât serviciul
militar minim, de doi ani, care să-i permită să urce pe scara politică. Și alți senatori dădură din cap, în
timp ce Cato își înăbuși un căscat și privi aiurea.
— Avem un tânăr care e în stare să conducă soldați, continuă Crassus. A adunat o mică armată și a
zdrobit o forță de opt sau nouă ori mai mare. E adevărat, a acționat fără să ceară aprobarea noastră, dar
cu greu ar fi putut să aștepte vreun an, doi, până terminam noi de dezbătut.
Maestrul de dezbateri îi căută privirea, dar Crassus îl ignoră.
— Nu, domnilor, ciuda veninoasă pe care o simt unii dintre noi are o cauză rușinoasă. Tânărul acesta
ne-a demonstrat că modul în care alegem comandanții legiunilor este greșit. Succesul lui este dovada
faptului că noi nu am acționat cu destulă energie și iuțeală pentru a ne apăra posesiunile din Grecia.
Asta nu le dă pace domnilor în cauză. Asta este pricina mâniei lor împotriva lui Cezar. Dați-mi voie să vă
amintesc că tânărul acesta a primit cununa de stejar pentru vitejia de care a dat dovadă în lupta de la
Mytilene. Este un soldat talentat, loial Romei și ar fi o rușine dacă n-am recunoaște lucrul acesta în mod
public. Îl aud pe Bibilus cum bâlbâie ceva despre excluderea lui din viața militară și nu pot să nu mă
întreb ce victorii ne-a adus Bibilus? Sau Cato? Și iată-l și pe Prandus, care face aluzii la acte de piraterie,
deși știm cu toții că acuzațiile acelea s-au dovedit niște prostii când toate faptele au ieșit la lumină. Nu e
de mirare că evită să vorbească deschis despre o chestiune atât de dificilă, de vreme ce chiar fiul lui e
unul dintre romanii acuzați de piraterie! Ar trebui să îl onorăm pe Cezar pentru ceea ce a realizat.
— Ajunge, Crassus, spuse maestrul de dezbateri pe un ton sever, deși omul era mulțumit că îl lăsase
să vorbească destul, încât să compenseze ieșirea lui Bibilus. Ambele părți au vorbit. Putem trece la vot.
Cei care erau încă în picioare se așezară fără chef și priviră în jurul sălii, încercând să ghicească
rezultatul dezbaterii. Înainte ca votul să poate începe, ușile masive de bronz se deschiseră larg și Pompei
intră, generând un nou val de interes. De când îi murise fiica, nimeni nu-l mai văzuse în apropierea
forumului sau a senatului și mulți oameni se întrebau în șoaptă despre tragedia pe care o trăise și ce
urmări putea să aibă.
Maestrul de dezbateri îi făcu un semn lui Pompei, indicându-i un loc printre senatori. În loc să se
așeze, Pompei merse spre locul acela și rămase în picioare, așteptând să fie validat.
Maestrul de dezbateri oftă și își ridică mâna către Pompei. Toate zgomotele încetară și toți ochii se
ațintiră asupra acestuia.
Cato mai ales îl privea cu intensitate strălucitoare, observând fiecare detaliu. Cenușa fiicei lui nu era
de mult în pământ, dar niciun semn de durere nu se citea pe chipul omului. Părea calm, așa cum privea
în jurul lui, spre băncile pline.
— Senatori ai Romei, iertați-mi absențele și întârzierea. Mi-am înmormântat fiica, zise fără vreo urmă
de slăbiciune în voce. Fac legământ în fața voastră că vinovații se vor căi pentru că au răpus nevinovați în
jocurile puterii, dar aceasta este o problemă pe care o vom discuta în altă zi. Vorbea rezonabil, dar cei
care ședeau aproape de el vedeau cât de încordat îi era fiecare mușchi al umerilor, de parcă se străduia
să țină în frâu o furie cumplită. Spuneți-mi ce se votează în dimineața asta? îl întrebă pe maestrul de
dezbateri.
— Se decide dacă acțiunile lui Iulius Cezar din Grecia trebuie cenzurate sau aprobate, răspunse
omul.
— Înțeleg. Cum se pronunță Cato în această chestiune? întrebă Pompei fără să se uite la silueta
revărsată, care se îndreptă brusc în scaun.
Maestrul de dezbateri se încumetă să arunce o privire în direcția lui Cato.
— Se pronunță în favoarea cenzurii, răspunse omul, descumpănit.
Pompei își împreună mâinile la spate și, din nou, cei de lângă el văzură cât îi erau de albe încheieturile
degetelor.
— Atunci, eu votez împotriva lui.
Preț de câteva momente lungi, Pompei susținu privirea lui Cato în liniște, până când toți cei prezenți
deveniră conștienți de noua dușmănie dintre ei. Începură să se audă șoapte și cei mai bătrâni dintre
senatori se îndreptară în scaune, interesați de ce se întâmpla.
— Mai mult, le cer tuturor celor care mă susțin să voteze împotriva lui. Le cer tuturor celor care îmi
datorează un vot să voteze împotriva lui. Votați acum și datoriile față de mine vor fi plătite toate.
Rumoarea izbucni în senat. Toți discutau implicațiile unei asemenea mișcări. Era practic o declarație
de război. Cato își strânse gura cărnoasă într-o linie subțire de enervare, în timp ce maestrul de
dezbateri anunță votul. Apelând în același timp la toate favorurile care i se datorau, Pompei lepăda ani
întregi de aranjamente și alianțe chibzuite, doar ca să își arate disprețul în public.
Crassus păli ușor. Pompei era nesăbuit, dar credea că îl înțelege. Niciunul dintre cei prezenți nu se
putea îndoi de faptul că Pompei îl identificase pe cel care se făcea vinovat de moartea fetei. Cato avea
să-și piardă mult din putere, având în vedere că oamenii din jurul lui cântăreau amenințarea lui Pompei
și se gândeau dacă ar trebui să ia distanță. Crassus oftă. Cel puțin, aveau să câștige votul acela, iar Cato
avea să fie prejudiciat de o asemenea hotărâre. Chiar dacă numărul mare al celor care votară împotriva
lui reflecta multele obligații față de Pompei, era greu pentru senatorul cel gras să rămână de unul singur,
în vreme ce sute de colegi se aliau împotriva lui.
Votul trecu repede și Pompei se așeză, pentru a participa la discuția privitoare la rangul care avea să îi
fie acordat lui Iulius când avea să se întoarcă în senat. Cei mai mulți dintre senatori voiau să iasă din
încăperea sufocantă, în aerul proaspăt și rece de afară. Astfel, dezbaterea merse surprinzător de repede,
iar Cato abia dacă luă parte la ea, împietrit de umilirea pe care o suportase.
În vreme ce senatorii ieșeau în rând pe ușile de bronz, Cato făcu o grimasă și înclină capul în direcția
lui Pompei, recunoscând victoria acestuia. Pompei îl ignoră și plecă repede spre casă, fără să schimbe o
vorbă cu nimeni.
•
Tubruk urcă scările interioare care duceau pe zidul moșiei, mulțumit că fusese avertizat din timp de
sclavii care munceau la câmp. Se chinui să distingă detaliile coloanei care venea în marș pe drumul ce
ducea la domeniu.
— Două sau trei legiuni, s-ar părea, îi strigă Corneliei care ieșise din casă la chemarea lui. Nu văd
flamuri, dar poartă armuri. Ar putea să facă parte dintr-o garnizoană romană.
— Vrei să chemi oamenii? întrebă Cornelia, îngrijorată.
Tubruk nu-i răspunse imediat. Privea atent soldații care se apropiau. Erau foarte disciplinați și
complet echipați, dar lipsa flamurilor îl îngrijora teribil. Moartea fiicei lui Pompei aruncase vechile familii
ale Romei în starea aceea de nesiguranță care dispăruse după moartea lui Sulla. Dacă un senator atât
de puternic fusese atacat chiar în casa lui, atunci nimeni nu era în siguranță. Tubruk șovăi. Putea să îi
cheme pe Brutus și pe soldații acestuia, ca să apere poarta. Dar faptul acela ar fi putut fi interpretat ca o
provocare, o insultă la adresa unei forțe legitime. Apucă strâns piatra zidului și luă o hotărâre. Mai bine
să jignească pe careva decât să fie luați prin surprindere. Soldații aceia care ascunseseră toate
însemnele legiunii din care făceau parte puteau foarte bine să fie asasini.
— Cheamă-l pe Brutus. Spune-i că am nevoie de toți oamenii lui, acum! îi strigă Tubruk Corneliei.
Aceasta renunță la ceremonie și o rupse la fugă spre clădirile din preajmă.
Coloana care mărșăluia către ei ajunsese la mai puțin de trei sute de metri până când Brutus își
dispuse oamenii în formație, în spatele porților mari. Erau gata să se năpustească afară și să atace. N-
aveau decât douăzeci de oameni și Tubruk își dori să fi avut loc la domeniu pentru mai mulți. Chiar
dacă, la început, îl luase în râs pe tânărul comandant care mergea peste tot cu douăzeci de soldați după
el.
Pe Brutus îl cuprinse senzația aceea de anticipare care îi făcea stomacul ghem. Copilul din el își dori
să nu-l fi lăsat pe Renius la barăcile din oraș, dar momentul de slăbiciune trecu repede. Își scoase sabia
din teacă și se simți mai încrezător. Oamenii lui răspunseră și încordarea de pe fețele lor fu înlocuită de
zâmbete reținute. Auzeau tropăitul soldaților care se apropiau de domeniu, dar niciunul nu dădea
semne de frică.
O siluetă micuță ieși în fugă din grajduri și țâșni lângă Brutus.
— Nu vii cu noi! se răsti Brutus ca răspuns la întrebarea nerostită.
Nu știa mare lucru despre ariciul pe care îl salvase Tubruk, dar în momentul acela n-avea răbdare să
stea la discuții. Octavian deschise gura și Brutus se înfurie când zări pumnalul care lucea în mâna
copilului.
— Dispari de aici! lătră Brutus.
Octavian îngheță, făcu ochii mari, apoi se întoarse pe călcâie și se îndepărtă țanțoș, fără să mai spună
nimic. Brutus nu-l băgă în seamă. Se uita la Tubruk, așteptând vești despre ce se întâmpla dincolo de
porți. Era frustrant să trebuiască să aștepte așa, ca legat la ochi, dar știa că, dacă soldații aceia veneau
din partea senatului, n-ar fi fost deloc bine să-i întâmpine cu sabia în mână. De bună seamă, ar fi urmat
vărsare de sânge chiar dacă misiunea inițială a legionarilor ar fi fost pașnică.
Pe zid, Tubruk făcu ochii mici, privind armata care se apropia în marș măsurat. Expiră brusc și toată
încordarea dispăru într-o clipă, fără ca oamenii de jos să vadă.
— Marcus Brutus! strigă Tubruk. Vreau să deschideți poarta și să ieșiți în întâmpinarea lor.
Brutus se uită în sus nedumerit.
 — Ești sigur? Dacă vin cu gânduri rele, o să ne apărăm mai bine după ziduri.
— Deschide porțile! răspunse Tubruk liniștit, cu o expresie ciudată pe față.
Brutus ridică din umeri și dădu ordinul. Soldații Primigeniei își scoaseră săbiile și înaintară. Inima lui
Brutus bubuia. Simți bucuria sălbatică pe care i-o stârnea convingerea că nu era om în viață care să
mânuiască mai bine un gladius. Avea certitudinea asta din ziua aceea, cu mulți ani în urmă, când el și
Renius se înfruntaseră chiar în curtea aceasta.
— Bine, demon bătrân ce ești. Dar, dacă ăștia mă omoară, să știi c-am să te aștept dincolo, când ți-o
veni și ție rândul!
•
Iulius văzu oamenii înarmați care ieșeau pe porțile domeniului și înțepeni. Ce se întâmplase?
— Pregătiți armele! se răsti și aerul vesel al oamenilor dispăru imediat.
Ceea ce crezuseră că avea să fie o întoarcere victorioasă se transformase într-un nou pericol. Cabera
tresări când auzi ordinul. Scrută cu ochii îngustați grupul necunoscut de soldați, întinse mâna să îi
atragă atenția lui Iulius, apoi se răzgândi și zâmbi pentru sine. Ridică pumnalul și începu să gesticuleze
furios cu el. Se distra teribil, dar soldații din jur nu păreau să fie în aceeași dispoziție. Se așteptaseră să
fie primiți ca niște eroi după atâtea luni grele de drum și de moarte. Cu expresii sălbatice, scoaseră încă
o dată săbiile.
— Formație liniară! ordonă Iulius, turbat.
Dacă puseseră mâna pe casa lui, avea să-i omoare pe toți, până la ultimul. Inima i se strânse de
îngrijorare pentru mama lui și pentru Tubruk.
Îi privi cu ochi experți pe soldații care se desfășurau în fața zidurilor. Nu erau mai mult de douăzeci,
deși puteau să mai fie ascunși în curte. Legionari. Se mișcau bine, dar avea încredere în lupii lui
împotriva oricărei armate, de oriunde. În plus, erau mult mai mulți. Își impuse să nu se mai gândească la
soarta familiei lui și se pregăti să dea ordinul de atac.
•
— Pe Marte! Vor să atace! exclamă Brutus când zări coloana desfășurându-se în formație ofensivă.
Când văzu cât de mulți erau, fu ispitit să le ordone soldaților lui să intre înapoi în curte, dar n-ar fi
avut timp să închidă poarta în urma lor și dușmanii i-ar fi făcut praf în timp ce se retrăgeau.
— Tubruk, încuie porțile! urlă Brutus.
Neghiobul acela bătrân judecase greșit, nu văzuse cât de mare era amenințarea și el trebuia să
plătească prețul.
Spre mândria lui Brutus, soldații Primigeniei nu se clintiră din loc, deși înțelegeau că distrugerea lor
era inevitabilă. Își ocupară pozițiile sub zidurile domeniului. Pregătiră armele și desfăcură cataramele cu
care erau legate sulițele pe care aveau să le arunce în dușmani, în vreme ce erau atacați. Fiecare dintre
ei purta câte patru sulițe lungi. Mulți dușmani aveau să cadă grație lor, înainte să se fi apropiat destul
încât să folosească săbiile.
— Nu încă… strigă Brutus pe deasupra capetelor soldaților lui.
Doar câțiva pași în plus și armata în marș ar fi intrat în raza sulițelor.
Dintr-odată, aceștia primiră ordinul să se oprească și rândurile disciplinate încremeniră. Brutus ridică
din sprâncene de uimire, privind atent fețele dușmanilor. Dădu cu ochii de Iulius și începu să râdă în
hohote, spre deruta totală a celorlalți.
— Pe loc repaus! le ordonă celor douăzeci de soldați ai lui, care își prinseră la loc sulițele și vârâră
săbiile în teacă. Când totul fu gata, îi duse în marș înspre soldații necunoscuți, chicotind.
Iulius vorbi primul.
— Ai oare cea mai mică idee cât de aproape am fost să te ciopârțesc cu sabia? întrebă el rânjind.
— Cam la asta mă gândeam și eu. Oamenii mei ar fi aruncat câteva sulițe în tine înainte să mai
înaintezi câțiva pași. Tot norocos ai rămas, din câte văd.
— Eu te-am recunoscut! exclamă Cabera, cu înfumurare.
Brutus chiui când văzu că bătrânul încă era în viață. Se îmbrățișară tustrei, sporind perplexitatea
soldaților din jur. Iulius se desprinse primul și observă cele trei săgeți îngemănate de pe platoșa lui
Brutus.
— Pe toți zeii! Asta nu e Primigenia?
Brutus dădu din cap, cu ochii strălucitori.
— Eu sunt la comandă. Dar ne mai lipsesc niște oameni în momentul de față.
— Cam câți?
— Doar vreo patru mii, vezi tu, dar mă ocup de problema asta.
Iulius fluieră încet.
— Avem multe de vorbit. Tubruk știe c-am venit?
Brutus se uită peste umăr, către zidurile albe ale domeniului. Pe creasta lor, administratorul
domeniului ridică un braț în semn de salut. Cabera îi răspunse entuziasmat.
— Da, știe, răspunse Brutus cu un zâmbet acru.
— Va trebui să găsesc niște barăci în oraș, pentru soldații mei, zise Iulius. Deocamdată, pot să-și
întindă corturile pe domeniu, cât timp mă ocup eu de câteva chestiuni, dar am nevoie de un aranjament
definitiv și de un teren de instrucție.
— Știu locul perfect. Și omul care să-i instruiască, răspunse Brutus. Renius s-a întors cu mine.
— Voi avea nevoie de el. Și de tine, spuse Iulius, care începuse deja să facă planuri.
Brutus zâmbi. Își simțea inima ușoară în vreme ce se uita la vechiul lui prieten. Avea înfățișarea mai
aspră decât își amintea Brutus, din cauza cicatricilor noi de pe față, dar era același om. Din impuls,
întinse brațul pe care Iulius îl apucă strâns, pradă aceleiași emoții.
— Soția mea e în siguranță? întrebă Iulius, cercetând atent fața vechiului său prieten în încercarea de
a afla veștile.
— E aici, împreună cu fiica ta.
— Am o fiică? Zâmbetul lui Iulius se întinse de la o ureche la cealaltă. De ce mai stăm aici? O fiică!
Haideți!
Strigă scurt ordinul ca soldații lui să întindă tabăra în jurul zidurilor moșiei, apoi plecă în grabă. Cu
mintea roind de gânduri, Brutus mărșăluia în spate, împreună cu cei douăzeci de oameni ai lui. Avea
atâtea să-i spună lui Iulius! Despre asasinarea lui Sulla, despre fiica lui Pompei, despre ce-i spusese
mama lui că se șușotea prin senat. Ah, Iulius trebuia să o cunoască pe Servilia! Acum, că se întorsese
Iulius, i se părea că lumea e stabilă din nou și Brutus simți cum scapă de toate grijile. Acum, că bunul
lui prieten era acolo să-l ajute, avea să refacă puterea de odinioară a Primigeniei, începând chiar cu cele
trei centurii pe care le adusese cu el. Iulius făcea ca orice problemă să pară un fleac și, dintre toți
oamenii, el avea să înțeleagă de ce trebuia să renască „Legiunea trădătorului”.
Brutus începu să râdă când ajunse în fața lui Tubruk, care îl așteptase înăuntrul zidurilor, cu o
expresie sarcastică.
— Ai ochi buni pentru un om de vârsta ta, îi zise bătrânului gladiator.
Tubruk începu să râdă.
— Soldații trebuie să fie atenți la toate amănuntele. De exemplu, la cine este comandantul armatei
adverse, răspunse vesel Tubruk.
Brutus ridică jenat din umeri.
— Unde a fugit Iulius?
— Să-și vadă soția și fiica, băiete. Lasă-i singuri un timp.
Brutus se încruntă ușor.
— Sigur ca da. Am să mă duc cu oamenii la barăcile din oraș. Rămân acolo peste noapte. Să-i zici
unde mă găsește.
— Nu asta am vrut să spun… nu trebuie să pleci, băiete, zise Tubruk repede.
Brutus clătină din cap.
— Nu, ai dreptate. În momentele acestea, ar trebui să stea cu familia lui. Ne vedem mâine.
Se întoarse țeapăn și le ordonă oamenilor lui să iasă din curte încolonați, în pas de marș.
Cabera rătăcea prin grădină, zâmbind fericit de tot ce vedea.
— Tubruk! strigă el. Ai de gând să ne dai ceva gustos de mâncare, nu? A trecut foarte mult de când n-
am mai băut un vin bun și n-am mai gustat din mâncărurile alea dichisite și civilizate cu care voi,
romanii, vă mândriți atâta. Vrei să mă duc să vorbesc cu bucătarul? Țin minte că mi-a plăcut de el, cânta
frumos. Ție cum îți merge?
Fruntea lui Tubruk se descreți după momentul tensionat al plecării lui Brutus. Era imposibil să nu te
atingă valul de entuziasm pe care bătrânul vindecător îl aducea cu el oriunde ar fi fost. Lui Tubruk îi
lipsise la fel de mult ca și celorlalți. Coborî scările să îl întâmpine.
Cabera prinse privirea pe care bătrânul gladiator o aruncă în urma lui Brutus și îl bătu ușor pe umăr.
— Lasă-l să se ducă. Băiatul ăsta a fost cam îmbufnat de când se știe. Mâine o să fie iarăși ca frații, dar
Iulius are alte lucruri de făcut acum.
Tubruk inspiră adânc și își puse palmele pe umerii slăbănogi ai vraciului, cu o licărire nouă de
optimism.
— Bucătarul o să vrea să-și ia câmpii când o să vadă câți sunteți, dar îți promit că mâncarea va fi mai
bună decât rațiile cu care ești obișnuit.
— Țintește mult mai sus, Tubruk, răspunse Cabera serios.
•
Cornelia se întoarse repede când auzi pașii care veneau în fugă. Preț de o clipă, nu îl recunoscu pe
ofițerul care se oprise în ușă, așa ars de soare și slab cum era. Apoi, chipul i se aprinse, iar Iulius făcu
câțiva pași și o cuprinse în brațe. Îl îmbrățișă strâns, inspirând adânc mirosul pielii lui și începu să râdă
când el o ridică pe vârfuri.
— Parcă a trecut o veșnicie fără tine, zise el și ochii îi străluciră peste umărul ei.
O strânse atât de tare, încât îi tăie respirația. Când îi dădu drumul, pe Cornelia o dureau coastele, fapt
care nu o supără câtuși de puțin.
Vreme îndelungată, Iulius uită de orice altceva decât de femeia frumoasă pe care o ținea în brațe. În
cele din urmă, îi dădu drumul și se trase puțin înapoi. O ținea în continuare de mână, de parcă nu voia
să o mai lase niciodată să plece de lângă el.
— Tot superbă ești, zise el. Și am auzit că avem o fată.
Cornelia își strânse buzele enervată.
— Voiam să îți spun eu! Clodia, adu-o înăuntru!
Doica intră îndeajuns de repede încât să fie evident că stătuse afară, așteptându-i să termine. În
brațele Clodiei, fetița se uita de jur împrejur, interesată de tot ce vedea. Ochii ei erau de același cafeniu
dulce ca ai Corneliei, iar părul îi era întunecat ca al tatălui ei. Iulius îi zâmbi copilei care îi întoarse
fericită surâsul, făcând gropițe în obraji.
— Are aproape doi ani și ridică toată casa în picioare de neastâmpărată ce e. Spune deja multe
cuvinte când nu e prea rușinoasă, zise Cornelia cu mândrie, luând fetița din brațele Clodiei.
Iulius le îmbrățișă pe amândouă și le strânse ușor.
— În cele mai negre clipe, visam să te văd din nou. Când am plecat, nici nu știam că erai însărcinată,
zise și le drumul. A învățat să meargă?
Cornelia și Clodia dădură din cap și își zâmbiră. Cornelia puse fetița pe pământ. O priviră cum tropăia
prin încăpere, oprindu-se să se uite la toate obiectele pe lângă care trecea.
— Am numit-o Iulia, ca pe tine. Nu știam sigur dacă te mai întorci și…
Ochii i se umplură de lacrimi și Iulius o îmbrățișă strâns.
— Gata, nevastă, m-am întors. S-a terminat.
— O vreme, a fost destul de… greu. Tubruk a trebuit să vândă o parte din pământ, ca să putem plăti
răscumpărarea.
Cornelia ezită, apoi îi spuse și restul. Slavă tuturor zeilor milostivi, Sulla murise. Nu-i spuse și ce
îndurase din cauza lui. N-ar fi făcut decât să-l rănească pe Iulius. Își puse în gând să-l prevină și pe
Tubruk să nu zică nimic.
— Tubruk a vândut din pământ? întrebă Iulius surprins. Speram că… nu, nu mai contează. O să-l iau
înapoi. Vreau să aud tot ce s-a întâmplat în oraș cât am fost plecat, dar va trebui să aștepte până fac o
baie lungă și mă schimb. După ce am debarcat, am venit direct aici, fără să mai trecem prin oraș. Ridică
mâna și o mângâie pe păr. Am o surpriză pentru tine, zise și își strigă oamenii.
Cornelia așteptă răbdătoare lângă Clodia și fetiță în vreme ce oamenii lui Iulius intrau încărcați de
pachete pe care le stivuiră în mijlocul camerei. Soțul ei era același vârtej de energie pe care și-l amintea.
Iulius strigă niște servitori și le porunci să le arate soldaților cum să ajungă în pivniță și să îi lase să ia cât
vin voiau. Alți servitori fură trimiși cu o sumedenie de treburi și casa începu să forfotească de viață. În
cele din urmă, închise ușa și-i făcu semn Corneliei, arătând pachetele de piele.
Soția lui și Clodia rămaseră cu gurile căscate când văzură strălucirea monedelor de aur din pachetul
pe care îl desfăcea, începu să râdă când văzu cât de bucuroase erau și desfăcu alte și alte pachete, dând
la iveală mici lingouri și monede de aur și argint.
— Toată răscumpărarea și încă de patru ori pe-atât! zise Iulius vesel în timp ce lega la loc pachetele.
Vom recupera pământul pe care l-am pierdut.
Cornelia vru să întrebe unde găsise atâta avere, apoi își plimbă ochii peste cicatricile albe care îi
brăzdau brațele maronii și peste semnul adânc de pe frunte. Nu mai spuse nimic. Plătise din greu aurul
acela.
— Tata? se auzi un glăscior și Iulius începu să râdă când privi în jos și văzu trupușorul micuț, care
întindea mânuțele, cerând să fie luat în brațe.
— Da, fetița mea scumpă. Eu sunt tatăl tău. Am venit de pe mare. Acum, îmi trebuie o baie caldă și o
mâncare bună înainte să merg la culcare. Gândul că voi dormi în patul meu e o plăcere pe care abia o
pot descrie.
Fiica lui râse când îi auzi vocea și Iulius o îmbrățișă.
— Mai ușor! Nu e un soldățoi de-al tău, zise Clodia și întinse mâinile după copilă.
Iulius simți o lovitură ușoară când fetița îi fu luată din brațe și oftă mulțumit, privindu-le.
— Avem atâtea de făcut, draga mea! îi spuse soției sale.
•
Prea nerăbdător ca să mai aștepte, Iulius îl chemase pe Tubruk, ca să stea de vorbă chiar în timp ce-și
spăla de pe corp praful și mizeria lungii călătorii. Apa fierbinte se făcu gri-închis după numai câteva
momente. Căldura îi făcu inima să bată mai repede și să alunge ceva din oboseală.
 Tubruk stătea în picioare, în capătul bazinului îngust și recita toate treburile bănești pe care le
orânduise la domeniu în ultimii trei ani, așa cum făcea odinioară pentru tatăl lui Iulius. După ce Iulius
fu curat, păru mai tânăr decât războinicul întunecat pe care îl zărise în fruntea coloanei în marș. Când
valul de energie pe care îl provocase apa fierbinte se pierdu, tânărul abia își mai ținea deschiși ochii de
un albastru spălăcit.
Înainte să adoarmă în baie, Tubruk îi dădu un halat moale și câteva prosoape și plecă. Pășea ușor prin
coridoarele casei, ascultând lălăielile soldaților beți de afară. Pentru prima oară de când se întâmplase,
sentimentul de vinovăție care îl măcina de la asasinarea lui Sulla dispăru de parcă n-ar fi existat
nicicând. Se gândi să îi spună lui Iulius de îndată ce avea să rezolve tot ce avea de făcut și lucrurile se
vor fi așezat. La urma urmei, crima fusese săvârșită în numele lui și, dacă Iulius afla, ar fi putut să le
trimită daruri anonime familiilor lui Casaverius și Fercus și părinților soldatului pe care îl omorâse la
poartă. Mai ales familiei lui Fercus, care trăia aproape în mizerie de la moartea lui și căreia Tubruk îi
datora enorm pentru curajul de care tatăl lor dăduse dovadă, iar el nu se îndoia că Iulius ar simți același
lucru.
Trecu pe lângă ușa Aureliei, prin care se auzea un bocet înfundat. Iulius era prea obosit ca să se
trezească și nici măcar nu întrebase de maică-sa. Tubruk nu voia decât să meargă și el la culcare, după
o zi atât de lungă. În loc de asta, oftă și intră în camera Aureliei.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

Trimisul senatului ajunse a doua zi în zori. Lui Tubruk îi trebui mult timp să îl trezească pe Iulius,
care nu se dezmeticise de tot când ieși, într-un târziu, să stea de vorbă cu mesagerul. După luni întregi
de încordare, o singură noapte de somn în casa lui nu reușise să alunge epuizarea pe care o simțea până
în măduva oaselor.
Căscând, Iulius își trecu mâna prin păr și îi zâmbi vag tânărului care venise din oraș.
— Eu sunt Iulius Cezar. Spune ce ai de zis.
— Stăpâne, senatul solicită prezența dumneavoastră astăzi, la prânz, zise repede mesagerul.
Iulius clipi.
— Asta-i tot? întrebă sec.
Mesagerul se foi ușor.
— Acesta e mesajul oficial, stăpâne, dar mai știu câte ceva din ce-am auzit că vorbeau ceilalți
mesageri.
— Tubruk? zise Iulius și privi cum administratorul îi întinde omului o monedă de argint.
— Ei bine? întrebă Iulius când banul dispăru într-un buzunar ascuns.
Mesagerul zâmbi.
— Se zice că vor să vă acorde rangul de tribun pentru ce ați făcut în Grecia.
— Tribun?
Iulius se uită la Tubruk, care dădu din umeri în vreme ce vorbi.
— E o treaptă a ierarhiei, răspunse administratorul și-i făcu semn din ochi înspre mesager.
Iulius înțelese aluzia și-i dădu drumul băiatului să se întoarcă în oraș. Când rămaseră singuri, Tubruk
îl bătu pe spate.
— Felicitări! Acum, poate îmi zici și mie ce-ai făcut ca să meriți asta. Spre deosebire de senatori, eu n-
am mesageri care să fugă de colo-colo pentru mine. Tot ce-am auzit este că l-ai bătut pe Mithridates și ai
zdrobit o armată de douăzeci de ori mai mare decât a ta.
Iulius izbucni în hohote surprinse.
— La cum umblă bârfele în Roma, săptămâna viitoare o să fie de treizeci de ori mai mare. Poate că n-
ar trebui să-i contrazic, zise Iulius ironic. Hai să facem o plimbare și-ți povestesc tot. Vreau să văd unde
sunt noile hotare ale domeniului.
Tubruk se încruntă brusc și Iulius zâmbi, ca să îl liniștească.
— Am fost foarte surprins, când mi-a spus Cornelia. Dintre toți oamenii, n-aș fi crezut că tu ai fi în
stare să vinzi pământ.
— Băiete, am avut de ales: să vând pământul sau să trimit răscumpărarea incompletă. Și tu ești
singurul fiu al acestei case.
Iulius strânse umărul lui Tubruk într-un gest de afecțiune.
— Știu. Te necăjesc doar. Ai făcut ce trebuia și am destui bani ca să cumpăr totul la loc.
— A trebuit să-i vând tatălui lui Suetonius, spuse Tubruk, mohorât.
Iulius se opri în loc, încercând să priceapă ce auzea.
— Probabil că Prandus știa că îți trebuiau banii pentru răscumpărare. La urma urmei, și el a trebuit să
strângă bani pentru răscumpărarea fiului său. Ți-a dat un preț bun?
 Tubruk răspunse cu o expresie îndurerată:
— Nu tocmai. S-a târguit la sânge și a trebuit să vând mai mult decât aș fi vrut. De bună seamă că el a
văzut chestiunea ca pe o afacere profitabilă, dar – trăsăturile i se strânseră de parcă ar fi înghițit ceva
amar – a fost o rușine.
Iulius inspiră adânc.
— Hai să văd cât de mult am pierdut și-apoi o să vedem cum putem face să-l convingem pe bătrân să
ne vândă înapoi. Dacă fiu-său îi seamănă, n-o să fie prea ușor. Aș vrea să ne întoarcem până se trezește
mama. Tubruk, trebuie să-i spun… atâtea lucruri.
Ceva îl oprise pe Iulius să-i zică lui Tubruk despre lovitura la cap și crizele pe care le avusese după
aceea. În parte, se rușina de cât de puțină înțelegere arătase pentru mama lui în toți anii din urmă. Știa
că era o situație pe care trebuia să o îndrepte. Dar se oprise și pentru că nu voia să vadă milă în ochii
bătrânului gladiator. Nu credea că ar fi suportat așa ceva.
Împreună se îndepărtară de clădiri și urcară dealul spre pădurile prin care Iulius alergase în copilărie.
Tubruk ascultă, în timp ce Iulius îi povesti tot ce se întâmplase în anii cât fusese plecat de la Roma.
Noul hotar era marcat de un gard solid, de lemn, care tăia cărarea pe care Iulius săpase o capcană
pentru Suetonius, cu ani în urmă. Când văzu gardul acela de-a curmezișul pământului care aparținea
familiei lui de generații întregi, îi veni să îl sfărâme. În loc de asta, se rezemă de el, adâncit în gânduri.
— Am destul aur încât să-i dau mult mai mult decât face pământul, dar nu-mi cade prea bine,
Tubruk. Nu-mi place să fiu înșelat.
— Va fi prezent la întrunirea senatului, la amiază. Ai putea să vorbești cu el acolo. Poate că l-am
judecat greșit. Poate că o să se ofere să-ți înapoieze pământul exact la prețul pe care l-a plătit, zise
Tubruk, deși îndoielile i se citeau clar pe față.
Iulius bătu cu degetele în gardul trainic și oftă.
— Nu prea cred. Probabil că Suetonius a ajuns deja acasă. Noi doi ne-am certat de câteva ori, pe
corabie și în Grecia. N-o să fie prea dornic să-mi facă mie favoruri. Dar voi recupera cumva pământul
tatei. Am să văd ce zice și Marcus.
— Acum, i se zice Brutus, îți dai seama. Știai că a ajuns centurion în Pumnul de Bronz? Cred că și el
vrea să audă ce sfaturi îi dai în legătură cu Primigenia.
Iulius aprobă din cap și zâmbi la gândul că va putea sta din nou de vorbă cu vechiul lui prieten.
— Cred că e cel mai tânăr general pe care l-a avut Roma vreodată, zise chicotind.
Tubruk pufni.
— Mai degrabă, general fără legiune. Se trezi brusc și ochii îi deveniră reci în timp ce-și amintea. După
moartea lui Marius, Sulla a pus să fie șters numele Primigeniei de pe lista legiunilor. O vreme, viața la
Roma a fost cumplită. Nimeni nu era în siguranță, nici măcar senatorii. Toți cei pe care Sulla i-a declarat
dușmani ai statului au fost târâți afară din casele lor și executați fără proces. M-am gândit să o duc în
altă parte pe Cornelia, cu copil cu tot, dar…
Își luă seama la ce spunea și se opri. Își aminti ce îi zisese Cornelia cu o noapte în urmă, după ce el
ieșise din încăperile Aureliei, în vreme ce Iulius dormea dus.
Bătrânul gladiator era sfâșiat între loialitatea față de Cornelia și cea față de Iulius. Sentimentele lui
pentru amândoi erau mult mai apropiate de dragostea de tată decât de simplele îndatoriri ale unui
administrator. Îi displăcea profund să țină secrete, dar Cornelia avea dreptul să afle prima ce se
întâmplase de fapt cu Sulla.
Pierdut în propriile gânduri, Iulius nu păru să observe grijile lui Tubruk.
— Mulțumesc furiilor că ticălosul a murit. Nu știu ce mă făceam dacă mai trăia acum. Cred că ți-aș fi
scris să îmi scoți familia din oraș, dar viața în exil m-ar fi distrus. Nu pot să-ți descriu ce-am simțit când
am pus iarăși piciorul pe pământul Romei, după atâta vreme. N-am realizat cât de puternică e legătura
asta decât după ce am plecat, înțelegi?
— Știi bine că da, băiete. Nu pricep cum poate Cabera să umble așa prin lume. Să trăiești în felul
acesta, fără rădăcini, este peste putința mea de înțelegere. Dar poate că noi avem rădăcini mai adânci
aici decât au alții.
Iulius își plimbă privirea peste pădurea cu umbre verzi, de care îl legau atâtea amintiri și hotărârea lui
se întări. Avea să recupereze tot ce îi fusese luat.
Un alt gând îl lovi.
— Ce s-a ales de casa lui Marius din oraș?
— Am pierdut-o, zise Tubruk fără să îl privească. Au scos-o la licitație când Sulla a fost proclamat
dictator. Multe proprietăți au trecut dintr-o mână în alta din ordinul lui. Crassus a cumpărat o parte, dar
în general licitațiile au fost niște farse. Simpatizanții lui Sulla au luat ce-a fost mai bun.
— Știi cine stă acolo acum? întrebă Iulius, cu voce furioasă.
Tubruk ridică din umeri.
 — I-au dat-o lui Antonidus, generalul lui Sulla. De fapt, a plătit un preț de nimic din valoarea casei. I
se zicea „câinele lui Sulla”, pentru cât i-a fost de loial dictatorului, dar adevărul este că a avut mult de
câștigat de pe urma stăpânului.
Iulius își încleștă pumnii încet.
— Asta e o problemă pe care o pot rezolva chiar azi, după întrunirea senatului. Are mulți soldați,
Antonidus ăsta?
Tubruk se încruntă când înțelese unde bătea, apoi un zâmbet îi înflori în colțul gurii.
— Numai câteva gărzi. Rangul lui e mai degrabă formal și nu s-a gândit nimeni să i-l ia, dar nu e legat
de nicio legiune anume. Ai destui oameni ca să-l dai afară dacă te miști repede.
— Atunci, mă voi mișca repede, răspunse Iulius și se întoarse cu spatele la gard și cu fața spre casă.
Crezi că mama s-a trezit până acum?
— De obicei, e trează la ora asta. Nu prea mai doarme în ultimul timp. Boala ei e la fel, dar trebuie să
știi că e tot mai slăbită.
Iulius îl privi cu drag pe bătrânul gladiator ale cărui emoții erau întotdeauna mai aproape de suprafață
decât îi plăcea lui să pretindă.
— Ar fi pierdută fără tine, zise.
Tubruk se uită în altă parte și își drese vocea. Începură să meargă spre casă. Îndatoririle lui față de
Aurelia erau mai presus de orice discuție. Cu toate acestea, în ultimele luni, îi apăreau tot mai des în
gânduri. Se gândise la Aurelia în ziua aceea când o privise pe Clodia și acceptase valul de afecțiune care
se născuse din nimic, spre surpriza lui. Doica era o femeie blândă, care îi dăduse de înțeles într-un mod
cât se putea de clar că împărtășea dragostea nerostită pe care o simțea el. Dar trebuia să aibă grijă de
Aurelia și știa bine că n-ar fi putut să se retragă într-o căsuță din oraș câtă vreme în viața lui mai exista
acea obligație. Chiar dacă ar fi reușit să cumpere libertatea Clodiei, cum era ea convinsă că ar fi putut.
Când se apropiară de casă, își spuse că n-avea sens să-și facă griji pentru viitor. De fiecare dată, viitorul
își bătea joc de planurile oamenilor. Tot ce puteau face era să încerce să fie pregătiți pentru suișurile și
coborâșurile repezi, pe care le aducea cu sine.
Octavian îi aștepta la poartă. Iulius îl privi indiferent când ajunse lângă el. Se opri uimit când copilul
făcu o plecăciune adâncă.
— Și el cine e? întrebă, întorcându-se spre Tubruk, surprins să îl vadă roșind de jenă.
— Îl cheamă Octavian. I-am zis că o să ți-l prezint când o să ai timp, dar și-a pierdut răbdarea încă o
dată, după cum văd.
Octavian păli ușor când auzi criticile. Era adevărat că nu mai fusese în stare să aștepte. Dar nu era
vorba că fusese neascultător, ci se temuse ca nu cumva Tubruk să se răzgândească, ceea ce era cu totul
altceva, credea el.
— Tubruk are grijă de mine, în locul mamei, zise isteț Octavian. Mă-nvață să mă bat cu sabia și să
merg cu calul și…
Tubruk îl lovi ușor, ca să oprească enumerarea, și stânjeneala îi crescu. Avusese de gând să-i explice
situația lui Iulius, iar acum era mort de rușine că aflase singur, fără ca el să fi avut un pic de timp să-l
pregătească.
— L-a adus Alexandria, spuse și-l împinse ușor pe copil în direcția grajdurilor. E o rudă îndepărtată
de-a voastră, dinspre sora bunicului tău. Cred că Aurelia îl place, dar băiatul încă învață să se poarte.
— Și să se bată cu sabia, și să meargă cu calul? întrebă Iulius, distrându-se pe seama derutei lui
Tubruk.
Era o experiență nouă să-l vadă pe gladiator pus în încurcătură și îi făcu plăcere să-l zgândăre un pic.
Tubruk făcu o grimasă și se scărpină după ureche, uitându-se la Octavian, care pricepu ce voia și o
luă la fugă, dispărând din vedere.
— Asta a fost ideea mea. În oraș îl tot băteau niște ucenici. M-am gândit să-i arăt cum să-și poarte de
grijă. Aveam de gând să te întreb, dar…
Iulius nu mai putu să-și țină râsul, mai ales când văzu expresia înmărmurită a lui Tubruk.
— În viața mea nu te-am văzut așa de nesigur. Am impresia că îți cam place de cățelandrul ăsta?
Tubruk dădu din umeri, enervat de schimbările de dispoziție ale lui Iulius. Era tipic pentru Octavian
să nu asculte, din nou, de ordinele lui. În fiecare zi, copilul o lua de la capăt și uita cu desăvârșire lecțiile
și pedepsele din ziua precedentă.
— Așa mic cum îl vezi, e numai inimă tot. Îmi amintește de tine, mai ales acum, că l-am curățat un pic.
— Tubruk, nu voi pune la îndoială nimic din ce-ai făcut în lipsa mea. Tata s-a bazat pe judecata ta,
care va fi mereu îndeajuns de bună și pentru mine. Am să mă uit mai bine la băiat diseară, când mă
întorc, sau mâine. Cam mic totuși, ca să se bată pe străzile dosnice ale orașului, nu?
Tubruk dădu din cap, bucuros că Iulius nu avusese obiecții. Se întrebă dacă era momentul potrivit
să-i spună că băiețelul avea camera lui în casă și un căluț numai al lui, în grajd. Probabil că nu.
 Zâmbind în continuare, Iulius intră în clădirile principale, iar Tubruk rămase singur în curte. Prinse
cu coada ochiului o mișcare iute la grajduri și oftă. Copilul îl spiona iarăși, probabil de frică să nu îi ia
poneiul, singura amenințare care părea să aibă efect asupra lui.
•
Iulius ședea tăcut în camera de toaletă a mamei lui și se uita cum sclava aplica pomezi și vopsele care
ascundeau într-o anumită măsură starea jalnică a Aureliei. Faptul că îi permisese să o vadă fără să fie
aranjată îl îngrijora la fel de mult cât îl șocase să vadă cât era de slabă și de palidă. De atât de mult timp
își promitea să îi spună că acum îi înțelegea starea și să construiască un soi de tovărășie cu ea, din
cioburile copilăriei. Acum, că momentul acela venise, nu știa cum să înceapă. Femeia care stătea în fața
oglinzii îi era aproape străină. Obrajii i se înfundaseră în două hăuri întunecate, care se opuneau
vopselelor și care se zăreau pe sub culorile mai deschise, ca niște umbre ale morții ce atârna deasupra
ei. Ochii ei întunecați erau obosiți și lipsiți de viață, iar brațele îi erau atât de dureros de slabe, încât
Iulius se înfioră când le privi.
Cel puțin, Aurelia îl recunoscuse. Îl întâmpinase cu lacrimi în ochi și cu o îmbrățișare delicată, la care
el răspunse cu nesfârșită grijă, de parcă se temea să nu frângă ființa fragilă în care se transformase
mama lui. Chiar și strângerea aceea ușoară o făcuse să suspine și Iulius se simți copleșit de vină.
Sclava își strânse lucrurile și le închise într-o cutie elegant lăcuită. Apoi, se înclină și părăsi încăperea.
Aurelia se întoarse spre fiul ei și încercă să zâmbească, pielea încrețindu-i-se sub culorile false.
Iulius se strădui să își controleze emoțiile. Cabera îi spusese că starea lui era diferită de a Aureliei,
care nu suferise o rană la cap ca aceea care aproape îl omorâse pe el. Chiar și așa, aveau în sfârșit ceva
în comun, deși prăpastia dintre ei părea de netrecut.
— M-am gândit… mult la tine cât am fost plecat, începu Iulius.
Aurelia nu răspunse. Părea absorbită cu totul de fața ei, pe care o studia în suprafața de bronz
lustruit. Ridică degetele lungi și subțiri și își atinse gâtul și părul, sucindu-se încruntată într-o parte și în
alta.
— Am fost rănit într-o bătălie și mult timp am fost bolnav, se luptă Iulius să continue, și după aceea
am început să am niște crize ciudate. M-am gândit… la tine și-am zis să-ți spun. Aș vrea să fi fost un fiu
mai bun pentru tine. Înainte nu înțelegeam prin ce treci, dar, când mi s-a întâmplat și mie, a fost ca și
cum o fereastră s-ar fi deschis. Îmi pare rău!
Urmări mâinile tremurânde cu care Aurelia își mângâia și își netezea fața în vreme ce el vorbea.
Mișcările mâinilor deveniră tot mai agitate. Îngrijorat, Iulius dădu să se ridice de pe scaun și mișcarea
aceea distrase atenția Aureliei, care se întoarse cu fața spre el.
— Iulius? șopti ea. Avea pupilele mari și negre, iar ochii pe care îi trecea pe deasupra lui păreau că
privesc în gol.
— Sunt aici, zise el trist, întrebându-se dacă auzise ceva din tot ce-i spusese.
— Credeam că m-ai părăsit, continuă ea cu o voce care îl făcu să se cutremure.
— Nu, m-am întors, rosti el și simți cum durerea îi înțeapă ochii.
— Ce face Gaius? E un copil atât de neastâmpărat, zise ea, apoi închise ochii și își coborî capul, de
parcă voia să alunge lumea.
— Gaius… face bine. Te iubește foarte mult, răspunse Iulius încet, ridicând mâinile ca să șteargă
lacrimile care-i înțepau ochii.
Aurelia dădu din cap și se întoarse la oglindă.
— Mă bucur. Vrei să-mi trimiți sclava, scumpule? Cred că voi avea nevoie de un pic de machiaj ca să
înfrunt casa astăzi.
Iulius dădu din cap și se ridică în picioare, privind-o un timp.
— Am să ți-o aduc, spuse și ieși din cameră.
•
Umbra amiezii însemna cadranul solar din forum, când Iulius intră în deschiderea largă împreună cu
gărzile sale și apucă drept spre clădirea senatului. În timp ce traversa spațiul deschis, fu surprins de
felul în care se schimbase orașul de când plecase el. Fortificațiile pe care le înălțase Marius de-a lungul
zidurilor fuseseră dezmembrate. Nu se vedeau decât câțiva legionari care păreau relaxați, în vreme ce se
plimbau cu amantele sau stăteau de vorbă în grupuri mici. Nici urmă de tensiunea la care se așteptase!
Era din nou pace în oraș. Un fior îl străbătu și nu știa dacă să-i pară bine sau rău. Bătălia care se dăduse
pentru zidurile orașului era încă proaspătă în mintea lui, de parcă n-ar fi plecat niciodată. Dar oamenii
luminați slab de soarele de iarnă râdeau și glumeau împreună, orbi la scenele sângeroase care fluturau
în închipuirea lui. Îl văzu din nou pe Marius căzând și auzi zăngănitul de arme al trupelor lui Sulla. Văzu
cum siluetele acelea întunecate îi spintecau pe cei care se adunaseră în jurul generalului lor.
Gura i se strâmbă de amărăciune când se gândi cât fusese de tânăr și de exaltat în noaptea aceea.
Abia coborât din patul nupțial, văzuse cum visurile și planurile lor erau zdrobite și viitorul lui se schimba
pentru totdeauna. Dacă l-ar fi bătut pe Sulla, of, numai de l-ar fi bătut pe Sulla, Roma ar fi fost scutită de
ani întregi de războaie și republica și-ar fi redobândit poate demnitatea din trecut.
Își opri oamenii la picioarele scărilor largi, de marmură și, în ciuda aerului liniștit din forum, le spuse
să rămână în gardă. După moartea lui Marius, învățase că era cu mult mai sigur să te aștepți la primejdii,
chiar și lângă clădirea senatului.
Iulius își lăsă oamenii să aștepte în soare și privi în sus, la ușile de bronz, cu ținte, care fuseseră
deschise în vederea întrunirii ce urma. Senatorii stăteau câte doi, trei și discutau chestiunile de pe
ordinea zilei în timp ce așteptau să înceapă ședința. Iulius își văzu socrul, pe Cinna, stând de vorbă cu
Crassus și urcă treptele spre ei, ca să îi salute. Își țineau capetele apropiate, în vreme ce discutau și
Iulius văzu frustrarea și furia de pe fețele lor. Crassus era același om oacheș, slab ca un băț, pe care îl
știa. Purta un veșmânt alb și sandale simple, aproape ca un semn de dispreț față de propria bogăție. Pe
Cinna îl văzuse ultima dată la nunta lui cu Cornelia și, dintre cei doi senatori, el părea să se fi schimbat
cel mai mult în anii care se scurseseră. Când se întoarse să-l salute pe Iulius, acesta fu uluit de ridurile
adânci care îi brăzdau fața, efecte vizibile ale grijilor. Cinna îi adresă un zâmbet obosit, la care Iulius
răspunse stingherit. Nu apucase să-l cunoască bine pe tatăl Corneliei.
— „Rătăcitorul și-a lăsat sabia și arcul și s-a întors la noi”, cită Crassus. Unchiul tău ar fi mândru de
tine dacă te-ar vedea.
— Mulțumesc. Tocmai mă gândeam la el, răspunse Iulius. Îmi vine greu să privesc orașul după atâta
timp, mai ales din locul acesta. Mă tot aștept să-i aud vocea.
— Știai că, înainte să moară Sulla, ne era interzis chiar și numai să îi pronunțăm numele? întrebă
Crassus, pândindu-i reacția.
O încordare ușoară a gurii fu singurul lucru care îi trădă sentimentele.
— Dorințele lui Sulla nu m-au interesat prea mult nici când trăia, cu atât mai puțin mă interesează
acum, răspunse Iulius sec. După ședință, aș vrea să merg la mormântul lui Marius, să îi aduc un
omagiu.
Crassus și Cinna schimbară o privire, apoi Crassus prinse ușor brațul lui Iulius în semn de simpatie.
— Îmi pare rău, dar rămășițele lui Marius au fost împrăștiate. Soldații lui Sulla au făcut-o, dar el a
negat tot timpul. Cred că de asta a lăsat instrucțiuni să fie incinerat, deși prietenii lui Marius nu s-ar fi
coborât la așa ceva.
Își lăsă mâna în jos, în vreme ce Iulius, copleșit de furie, făcea eforturi vizibile să nu își piardă
controlul. Crassus vorbi calm, dându-i timp să se adune.
— Moștenirea dictatorului încă apasă asupra noastră, sub forma adepților lui din senat. Cato este
primul dintre ei, iar Catalus și Bibilus îl urmează bucuroși în toate. Cred că îl cunoști pe senatorul
Prandus, împreună cu fiul căruia ai fost luat ostatic?
Iulius dădu din cap.
— Am ceva de discutat cu el după întrunirea de azi, răspunse Iulius, reluându-și expresia calmă.
Își apucă pe furiș mâna dreaptă cu stânga, temându-se să nu aibă o criză chiar acolo, pe treptele
senatului, din cauza emoțiilor care creșteau în el, și să se acopere de rușine pentru totdeauna.
Crassus se prefăcu a nu observa că era ceva în neregulă, fapt pentru care Iulius îi fu recunoscător.
— Fii cu băgare de seamă în preajma lui Prandus, zise Crassus serios, apropiindu-se mai mult, astfel
încât senatorii care intrau în clădire să nu audă ce vorbeau. Are relații puternice prin tabăra lui Sulla, iar
Cato îl consideră prietenul lui.
Iulius își apropie capul și mai mult de Crassus și șopti aspru:
— Cei care au fost prieteni cu Sulla sunt dușmanii mei.
Fără să mai spună o vorbă, plecă de lângă cei doi, urcă ultimele trepte și se pierdu în sala umbrită.
Crassus și Cinna se priviră cu ascunsă complicitate și îl urmară cu pași mai lenți.
— Scopurile noastre coincid, zise Cinna încet.
Crassus aprobă scurt din cap. Nu voia să continue discuția în vreme ce își croiau drum printre colegi,
spre locurile lor, trecând pe lângă prieteni și dușmani deopotrivă.
Iulius simți energia vibrantă a adunării de îndată ce păși înăuntru. Puține locuri erau libere și trebui
să se așeze în al treilea rând de la tribuna oratorilor. Cercetă satisfăcut priveliștea și sunetele locului
aceluia, știind că se întorsese în inima puterii. Văzu atât de mulți străini, încât își dori să fi rămas lângă
Crassus și Cinna, care să dea nume fețelor necunoscute. Deocamdată, se mulțumea să privească și să
afle, să treacă neobservat de animalele de pradă, până când va avea o apărare mai bună. Își zâmbi sieși
când avu din nou vedenia aceea a luptei pe care senatul o reprezenta în mintea lui. Desigur, știa că era
o reprezentare falsă. În locul acela, dușmanii puteau să te primească extrem de călduros și apoi să își
trimită asasinii pe urmele tale, de îndată ce te întorceai cu spatele. Tatăl lui avusese întotdeauna un
dispreț total pentru toți demnitarii, deși nutrea un respect reținut pentru cei puțini care așezau onoarea
deasupra politicii.
 Rumoarea se potoli când un consul bătrân, pe care Iulius nu îl cunoștea, începu să rostească
jurământul. Toți cei prezenți se ridicară la auzul cuvintelor solemne:
— Noi, cei ce suntem Roma, jurăm să ne dăm viețile pentru pacea ei, să ne dăm puterile pentru
puterea ei și să ne punem onoarea în slujba cetățenilor ei.
Iulius repetă cuvintele melodioase împreună cu ceilalți și începu să simtă încântarea de a fi acolo.
Inima lumii bătea încă. Ascultă cu deplină concentrare ordinea dezbaterilor care urmau și reuși să pară
neimpresionat când consulul ajunse la „Acordarea demnității de tribun lui Gaius Iulius Cezar, pentru
faptele sale din Grecia”. Unii dintre cei care îl cunoșteau se întorseseră să-i vadă reacția, dar Iulius nu le
arătă nimic, bucuros că putuse să cumpere informațiile mesagerului. Se hotărî chiar atunci să angajeze
sfătuitori care să-l ajute să înțeleagă fiecare dintre chestiunile zilei. De asemenea, urma să aibă nevoie
de niște juriști pricepuți, împreună cu care să pregătească procesele în care avea să fie implicat de
îndată ce primea prima funcție din cariera sa politică. Era sigur că prima cauză care urma să fie adusă în
fața magistraților avea să fie împotriva lui Antonidus, după ce va fi recuperat casa unchiului său. Faptul
că discursurile din timpul procesului aveau să includă o apărare publică a lui Marius îi provoca o
satisfacție adâncă.
Cato era ușor de recunoscut după trupul mare, deși Iulius nu-și amintea să-l fi văzut cu ani în urmă,
când mai făcuse o vizită în clădirea senatului. Omul era obscen de gras și trăsăturile feței păreau să-i fi
fost sufocate de pliurile revărsate ale cărnii, astfel încât omul adevărat părea că privește de undeva din
adâncul figurii aceleia. Era înconjurat de o clică de prieteni și adepți, iar Iulius își dădu seama, din
deferența cu care aceștia se purtau, că era un om extrem de influent, cum spusese Crassus. Tatăl lui
Suetonius era și el acolo și ochii li se întâlniră o clipă, apoi bărbatul mai în vârstă se uită în altă parte,
prefăcându-se că nu-l văzuse. O clipă mai târziu, individul șopti ceva la urechea lui Cato, iar Iulius își
dădu seama că era obiectul unor priviri mai degrabă amuzate decât îngrijorate. Cu o mină impasibilă,
Iulius îl însemnă în minte pe Prandus drept dușman. Observă cu interes cum privirea lui Cato zbură și
se lipi de Pompei, care tocmai intrase și se așezase pe locul pe care prietenii lui i-l ținuseră.
La rândul lui, Iulius îl studie pe Pompei, cântărind schimbările pe care le vedea în făptura lui.
Moliciunea aceea a cărnii dispăruse. Avea aspectul zvelt și musculos al soldaților și, în comparație cu
Cato, părea un ogar. Pielea îi era arsă de soare și Iulius își aminti că Pompei petrecuse ceva timp în
Spania, supraveghind legiunile de acolo. De bună seamă că misiunea de a potoli triburile revoltate era
cea care îi topise grăsimea.
Pompei se ridică alene, pentru prima chestiune de pe ordinea de zi, și vorbi despre necesitatea de a
trimite o forță armată împotriva piraților. Estima că aceștia aveau mai bine de o mie de nave și controlau
două mii de sate și așezări de pe coaste. Din cauza propriilor experiențe amare, Iulius ascultă cu mare
interes și fu șocat să vadă că situația scăpase de sub control în asemenea măsură. Fu uimit când alți
senatori se ridicară să respingă cifrele propuse de Pompei și susținură că ar fi fost o nechibzuință să își
risipească și mai mult forțele armate.
— Aș putea să curăț mările în patruzeci de zile dacă aș avea destule vase și oameni suficienți, se răsti
Pompei drept răspuns, dar se votă împotriva lui, iar el se așeză la loc, cu sprâncenele încruntate de
frustrare.
Iulius votă în alte trei chestiuni, observând că Pompei, Crassus și Cinna avuseseră de fiecare dată
același punct de vedere ca el. Totuși, pierdură de fiecare dată și Iulius simți cum propria frustrare
creștea. O revoltă a sclavilor din apropiere de Vezuviu se dovedise greu de înăbușit, dar, în loc să trimită
împotriva lor o forță zdrobitoare, senatul nu permise decât unei singure legiuni să plece. Iulius dădu din
cap, nevenindu-i să creadă. Nu știuse că senatul devenise atât de precaut. Din experiențele pe care le
trăise alături de Marius și din propriile bătălii, Iulius învățase că un imperiu trebuia să fie puternic ca să
rămână în picioare, dar senatorii păreau orbi la problemele cu care comandanții legiunilor se confruntau
peste tot în jurul Mare Internum. După o oră de ascultat discursuri, Iulius fu în stare să înțeleagă mult
mai bine nemulțumirea pe care poticnelile senatului le-o provocau unor oameni ca Gaditicus și Prax. Se
așteptase ca senatorii să dea dovadă de noblețe în acțiuni și în înfățișare, pe măsura jurământului pe
care îl făcuseră. În loc de asta, dăduse peste ciorovăieli mărunte și facțiuni rivale.
Pierdut în gânduri, nu auzi când se citi următorul punct de pe ordinea de zi și doar auzul propriului
nume îl smulse din reverie.
— … Cezar, care va primi funcția de tribun militar, cu toate drepturile și onorurile ce decurg din ea, în
semn de mulțumire pentru înfrângerea lui Mithridates, în Grecia, și pentru capturarea a două nave-pirat.
Toți senatorii se ridicară. Chiar și Cato se opintise greoi în picioare.
Iulius zâmbi copilăros când senatorii îl aclamară și se prefăcu a nu-i observa pe cei care nu participau
la ovații, deși le memora chipurile în timp ce-și plimba privirea peste rândurile înghesuite.
Se așeză cu inima bubuind de emoție. Tribunii aveau dreptul să recruteze trupe și el știa trei sute de
oameni nu departe de acolo, care aveau să fie primii lui soldați. Cato îi căută privirea și își înclină capul,
punându-l la încercare. Iulius îi întoarse gestul, cu un zâmbet larg. Nu avea rost să-l avertizeze că își
făcuse un nou dușman.
•
Când ușile de bronz fură deschise larg, ca lumina soarelui să pătrundă, Iulius se mișcă repede și îi
tăie calea tatălui lui Suetonius, care tocmai voia să iasă.
— Domnule senator, aș vrea să vorbesc un moment cu dumneavoastră, zise Iulius, întrerupând o
conversație.
Senatorul Prandus se întoarse spre el, cu sprâncenele ridicate a surpriză.
— Nu pot să-mi închipui ce-am avea noi de discutat, Cezar, răspunse.
Iulius ignoră tonul rece și continuă, de parcă se adresa unui prieten.
— Este vorba despre pământul pe care administratorul domeniului meu vi l-a vândut ca să poată plăti
răscumpărarea. După cum bine știți, am reușit să recuperez tot aurul, inclusiv pe al fiului
dumneavoastră. Aș vrea să îmi acordați o întrevedere ca să discutăm prețul pentru care veți înapoia
pământul familiei mele.
Senatorul clătină ușor din cap.
— Mă tem că vei fi dezamăgit. De mult timp voiam să îmi extind proprietatea și plănuiesc să ridic încă
o casă acolo, pentru fiul meu. Imediat ce tai pădurile. Îmi pare rău că nu te pot ajuta.
Zâmbi ușor și vru să se întoarcă spre tovarășii lui. Iulius întinse mâna și îl apucă de braț, dar senatorul
se smuci repede. Fața lui Prandus se înroși de furie.
— Fii cu băgare de seamă, tinere! Te afli în casa senatului, nu în vreun sat pierdut cine știe pe unde.
Dacă mai pui mâna pe mine, pun să fii arestat. Din ce mi-a zis fiul meu, nu ești un om cu care să vreau
să fac afaceri.
— Poate ți-a zis și că nu vrei să mă ai de dușman, șopti Iulius, păstrându-și vocea joasă, ca să nu fie
auzit de cei din jur.
Senatorul îngheță o clipă în timp ce cântărea amenințarea, apoi se alătură lui Cato, care tocmai ieșea
pe uși.
Gânditor, Iulius se uită în urma lui. Se așteptase la o reacție asemănătoare, deși vestea că avea să
construiască o casă pe pământul lui fusese o lovitură. Din vârful dealului, casa aceea avea să domine
asupra domeniului lui și poziția de superioritate probabil că îl încânta pe Suetonius. Se uită în jur, după
Crassus și Cinna. Voia să le vorbească înainte ca ei să plece spre casă. Într-un fel, ceea ce spusese
Prandus era adevărat. Dacă folosea forța în inima Romei, avea să se îndrepte iute spre dezastru. Trebuia
să fie subtil.
— Dar primul e Antonidus, șopti pentru sine.
În cazul lui, forța avea să fie perfectă.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT

Iulius mergea prin oraș, în fruntea celor zece soldați. Amintiri dureroase se trezeau în timp ce-și croia
drum spre strada pe care era casa lui Marius. Își aminti cât de încântat fusese când furtuna de energie
din jurul generalului îl prinsese în vârtejul ei. Fiecare stradă pe care mergeau și fiecare colț pe după care
treceau îi aminteau de prima călătorie zgomotoasă pe care o făcuse până la casa senatului, înconjurat
de cei mai duri oameni ai Primigeniei. Oare câți ani avea atunci? Paisprezece? Destui, în orice caz, ca să
înțeleagă o lecție importantă: legea se pleca în fața forței. Chiar și Sulla dăduse înapoi din fața soldaților
care umpleau forumul, pe lespezile ude de sângele mulțimii pulsânde. Lui Marius îi fusese acordat
Triumful pe care îl dorise și demnitatea de consul, care urma. Dar Sulla l-a doborât până la urmă.
Durerea îl apăsa greu pe Iulius, care își dorea să mai fi avut măcar câteva clipe alături de Generalul de
Aur.
Niciunul dintre oamenii care erau cu Iulius nu mai văzuse Roma, iar patru dintre ei veneau din
sătucurile de pe țărmul african. Se străduiau să nu se holbeze, dar lupta aceea era pierdută din start.
Aveau, în sfârșit, în fața ochilor orașul legendar.
Ciro părea uimit peste măsură numai de numărul mare de oameni de pe străzile zumzăitoare. Iulius
începu să vadă orașul cu ochi noi, prin prisma reacțiilor uriașului. Nicăieri în lume nu era așa. Mirosurile
de mâncare și mirodenii se amestecau cu strigăte și zgomote de ciocan. Prin mulțimi se împleteau tunici
și togi albastre, roșii, aurii. Era o beție a simțurilor și Iulius savura uluiala oamenilor săi. Își aminti cum
stătuse el însuși lângă Marius, într-un car aurit, care străbătea străzile pline de oameni care aclamau. În
amintirea lui, gloria dulce a momentelor acelora era amestecată cu durerea celor care urmaseră. Totuși,
fusese acolo în ziua aceea.
Chiar dacă numai străzile mai mari purtau nume, Iulius își amintea drumul fără nicio greutate. În mod
aproape inconștient, alesese exact aceeași rută pe care o urmase cu ocazia primei lui vizite, după ce
trecuse prin forum. Pe măsură ce se îndepărtau de valea plină de maghernițe aflate pe străduțe
șerpuitoare și urcau pe drumul pavat de pe deal, străzile deveneau tot mai puțin aglomerate și mai
curate. De-a lungul drumului lor erau numeroase uși și porți modeste, care ascundeau adevărate
splendori.
Iulius își opri oamenii la câteva zeci de metri de poarta pe care și-o amintea și se apropie singur. O
siluetă mică, îndesată, îmbrăcată cu o tunică simplă, de sclav veni în fața grilajului, să îl întâmpine.
Chiar dacă omul acela zâmbea politicos, Iulius observă că ochii îi alergau în susul și în josul străzii, într-
un gest automat de prudență.
— Am venit să vorbesc cu proprietarul casei, zise Iulius, zâmbind destins.
— Generalul Antonidus nu e aici, răspunse cu băgare de seamă paznicul porții.
Iulius dădu din cap, de parcă asta se așteptase să audă.
— Atunci, am să-l aștept. Trebuie să audă veștile pe care i le aduc.
— Nu puteți intra câtă vreme… începu omul.
Cu o smucitură bruscă, Iulius întinse brațul printre barele grilajului, cum îl văzuse odată pe Renius.
Portarul se trase înapoi și aproape scăpă, dar degetele lui Iulius îl apucară de tunică și îl loviră cu toată
forța de porțile de fier.
— Deschide poarta, zise Iulius în urechea omului care se lupta.
— Nici gând! Dac-ai ști a cui e casa asta, n-ai îndrăzni! Dacă nu-mi dai drumul, o să fii mort până la
apus!
Iulius smuci cu toată forța, izbindu-l de nou pe sclav de grilajul porții.
— Știu a cui e casa asta! E a mea. Acum, deschide poarta sau te omor eu pe tine.
— Atunci, omoară-mă! Tot n-o să poți să intri! se răsti omul, zbătându-se înnebunit.
Sclavul își umplu plămânii, vrând să țipe după ajutor și Iulius rânji când văzu cât curaj avea individul.
Fără să mai spună o vorbă, întinse cealaltă mână printre bare și luă cheia porții de la cingătoarea
portarului. Acesta rămase cu gura căscată de furie și Iulius fluieră ușor, chemându-și soldații.
— Țineți-l bine și nu-l lăsați să țipe. Am nevoie de amândouă mâinile ca să descui lacătul și să trag
zăvorul, ordonă Iulius. Nu-l răniți. E un om curajos.
— Ajutor! reuși portarul să strige înainte ca mâna grea a lui Ciro să-i acopere gura.
Iulius potrivi cheia în broască și zâmbi când auzi declicul zăvorului. Îl ridică și poarta se deschise larg,
în timp ce două gărzi alergau zornăind prin curte, cu săbiile ridicate.
Oamenii lui Iulius se mișcară repede să-i dezarmeze. Când se văzură în fața atâtor dușmani, cele două
gărzi aruncară săbiile, în ciuda portarului, care se făcuse stacojiu de furie. Încercă să îl muște de mână
pe Ciro, care îl pocni zdravăn, în loc de răspuns.
— Legați-i și căutați prin toată casa. Nu vărsați sânge! porunci Iulius, privind cu răceală cum oamenii
lui se împărțeau în perechi și plecau să cotrobăie prin casa pe care o cunoștea atât de bine.
Aproape că nu se schimbase deloc. Fântâna era tot acolo și Antonidus lăsase grădinile așa cum le
găsise. Iulius vedea locul unde o sărutase pe Alexandria și ar fi putut să ajungă în fosta ei cameră din
clădirea sclavilor fără să-i arate nimeni drumul. Era atât de ușor să și-l închipuie pe Marius care se
cutremura de râs pe undeva pe acolo și, în momentul acela, Iulius ar fi dat orice ca să mai vadă o dată
muntele acela de om. Tristețea bruscă a amintirii îl apăsa.
Nu îl recunoscu pe niciunul dintre sclavii și servitorii care fură scoși din casă și legați fedeleș în curte,
de către soldații lui care lucrau cu eficiență veselă. Unul sau doi dintre ei aveau zgârieturi pe față, dar
Iulius fu mulțumit să vadă că niciunul dintre prizonieri nu fusese rănit. Dacă voia să câștige procesul și
să-și recapete drepturile asupra casei, ca unic moștenitor în viață, era important ca totul să se desfășoare
în mod pașnic. Magistrații făceau parte din familiile vechi ale orașului și orice zvon despre vărsare de
sânge în inima orașului i-ar fi dăunat în ochii lor, de la bun început.
Totul merse repede și, fără alte discuții, oamenii lui luară prizonierii legați ca pe niște snopi și îi duseră
în drum. Portarul fu scos ultimul. Îi puseseră căluș, ca să nu mai strige, dar tot se zbătea furios împotriva
lui Ciro când acesta îl așeză în stradă. Iulius închise poarta și o încuie cu cheia pe care o luase de la
paznicul porții. Înainte să se întoarcă, îi făcu cu ochiul omului agitat.
Soldații lui așteptau în două rânduri de câte cinci. Nu erau destui ca să apere casa de un atac hotărât
și primul lucru pe care trebuia să îl facă era să trimită câțiva oameni înapoi la domeniu, ca să se întoarcă
împreună cu cincizeci dintre cei mai buni luptători. Era cât se poate de nimerit să pregătească un proces
legal, dar Iulius știa că acela care avea efectiv casa în stăpânire pornea cu un avantaj clar, pe care nu era
dispus să îl piardă când Antonidus se va fi întors.
În sfârșit, își trimise trei dintre cei mai iuți alergători, îmbrăcați cu tunici de mesager, pe care le
găsiseră în magaziile casei. Grija cea mai mare era ca nu cumva cei trei să se rătăcească prin orașul
necunoscut și Iulius se mustră în gând pentru că nu-i dăduse prin cap să ia cu el pe cineva de la
domeniu, care să le arate celor trei drumul până la podul peste Tibru.
 Când cei trei plecară, se întoarse spre ceilalți și un zâmbet i se întinse încet pe față.
— V-am zis doar că o să vă găsesc un loc unde să stați la Roma.
Oamenii începură să râdă și se uitară admirativ în jur.
— Am nevoie ca trei dintre voi să păzească poarta. Veți fi înlocuiți de ceilalți la fiecare două ore.
Antonidus are să se întoarcă în curând, sunt sigur. Chemați-mă când vine.
Gândul la conversația aceea îl înveseli enorm. Gărzile își ocupară pozițiile. Casa avea să fie bine
apărată până la căderea nopții și apoi el avea să poată să-și concentreze atenția asupra reabilitării
numelui lui Marius, chiar dacă trebuia să lupte cu tot senatul pentru asta.
•
Brutus și Cabera erau la domeniu când sosiră doi mesageri din partea lui Iulius. Al treilea era la
câțiva kilometri buni în urmă. Obișnuit să comande, Brutus adună repede cincizeci de soldați și organiză
marșul rapid spre oraș. Iulius n-avea cum să știe că un grup atât de mare de legionari n-avea să fie lăsat
să intre în oraș, așa că Brutus îi puse să se dezbrace de armuri și de arme și-i trimise în grupuri de câte
doi, trei oameni. Aveau să se reunească după ce se pierdeau din vederea gărzilor orașului, ochii
senatorilor, pe străzile Romei. Ultimul care plecă fu carul încărcat cu arme și armuri. Brutus rămase în
urmă, ca să-l mituiască pe căpitanul de la poartă. Cabera trase o sticlă de vin de sub acoperitoarea
carului și o îndesă în mâna soldatului, împreună cu câteva monede. Cu o privire complice, căpitanul îi
lăsă să treacă.
— Nu știu dacă să mă bucur sau să fiu îngrozit de cât de ușor a fost, murmură Brutus, în timp ce
Cabera pocnea hățurile pe spinarea perechii de boi care trăgeau carul greu. Când se termină totul, mai
că m-aș duce înapoi la străjerul ăla, să stau un pic de vorbă cu el. Nici măcar nu i-am dat cine știe ce
mită.
Cabera izbucni în hohote care semănau cu un cotcodăcit și făcu din nou hățurile să pocnească în aer.
— Dacă i-am fi dat prea mulți bani, omul ar fi intrat la bănuieli. Nu, i-am dat exact cât trebuia ca să-l
facem să creadă că suntem doar niște negustori de vin, care vor să scape de taxa de intrare în oraș. Tu ai
cam arăta a paznic, iar eu probabil că i-am părut proprietarul avut al vinului.
Brutus pufni.
— Mai degrabă a crezut că ești căruțașul. Vechitura aia de robă mâncată de molii nu prea îmi pare
haină de negustor avut, răspunse Brutus în vreme ce carul se legăna pe străzi.
Drept răspuns, Cabera pocni enervat din hățurile de piele. Carul bloca drumul de la un capăt la altul,
cu roțile care se potriveau perfect între pietrele pe care le foloseau mulțimile în mers. N-aveau pe unde
să treacă sau să se întoarcă și drumul spre casa lui Marius era foarte lent. Totuși, Cabera se distra de
minune. Țipa și arăta pumnul la toți căruțașii care îndrăzneau să treacă prin fața lor. Patru dintre oamenii
lui Iulius se adunară în spatele carului, bucurându-se în mod evident că puteau să se țină după ei și să
scape din labirintul străduțelor întortocheate. Nici Brutus, nici Cabera nu îndrăzneau să se uite îndărăt,
la ei, deși Brutus se întreba câți aveau să mai umble aiurea prin piețe, la căderea nopții. Era sigur că le
explicase foarte clar pe unde să o ia, dar, după luni întregi de muncă ale Primigeniei în barăcile din oraș
și după drumurile dese pe care le făcea pentru a-și vedea mama, el ajunsese să cunoască Roma la fel de
bine ca oricine. Se prefăcu că verifică roțile din spate și aruncă o privire iute în jur. Fu ușurat să vadă că
soldații lui Iulius care se țineau după ei erau acum vreo nouă. Spera să nu iasă prea tare în evidență,
altfel gloatele curioase ale Romei s-ar fi luat și ele după car și o adevărată procesiune spontană ar fi
ajuns până la casa lui Marius. Orice speranță de a face lucrurile cu discreție s-ar fi năruit.
Când începură să urce dealul unde se afla casa măreață, pe care și-o amintea atât de clar, Brutus
văzu un om care gesticula și striga la altcineva, în fața porții. „Bine măcar că strada este îndeajuns de
largă încât să nu blocheze toată circulația dacă oprim carul”, gândi Brutus, recunoscător.
— Dă-te jos și fă-te că te uiți la roți sau ceva, îi șuieră lui Cabera, care coborî supărat și începu să se
plimbe pe după car, oprindu-se în dreptul fiecărei roți și pronunțând cuvântul „roată”.
Omul care striga în spatele porții nu păru să observe căruța încărcată ce se oprise pe drum. Brutus
riscă să arunce o privire în spate și clipi surprins când văzu grupul de soldați deghizați care se oprise în
spatele lor. Mai rău decât atât, oamenii se așezaseră în rânduri și, în ciuda hainelor, arătau exact a ceea
ce erau – un grup de legionari ce se dădeau cetățeni oarecare, Brutus sări din car și alergă spre ei.
— Nu stați ca la apel, neghiobi ce sunteți! Vreți ca fiecare casă din preajmă să-și trimită gărzile să vadă
ce faceți?
Oamenii începură să se foiască nesiguri și Brutus își dădu exasperat ochii peste cap. Nu mai aveau ce
să facă. Deja servitori și străji începuseră să se adune pe la porțile din jur, ca să se uite la soldații care se
învârteau fără rost. În depărtare se auziră strigăte de alarmă.
— Bun așa. S-a terminat cu secretul. Luați-vă săbiile și armurile din car și veniți cu mine la poartă.
Repede! Senatorii o să facă spume când o s-audă c-am adus o armată în oraș.
Odată ce situația aceea confuză se termină, soldații ușurați își apucară armurile și se echipară fără
vâlvă, în doar câteva minute. Brutus îi spuse lui Cabera că nu mai era cazul să dea roată carului.
Bătrânul nu se oprise deloc și, de fiecare dată când anunța că a găsit o roată, vocea lui era tot mai
obosită.
— Acum, înainte! mârâi Brutus, cu obrajii aprinși de numărul tot mai mare al privitorilor.
Mărșăluiră în rânduri perfecte și stânjeneala lui Brutus fu întreruptă de o evaluare scurtă a oamenilor
care îl urmau. Da, erau îndeajuns de buni pentru Primigenia.
•
Când Iulius termină să îi explice situația, Antonidus era livid de furie.
— Îndrăznești? urlă el. Voi apela la senat. Casa asta e mea de drept, pentru că am cumpărat-o, și mai
degrabă te omor decât să te las să mi-o furi.
— N-am furat nimic de la nimeni. Tu nu aveai niciun drept să oferi bani pentru proprietățile unchiului
meu, răspunse Iulius calm, mai degrabă amuzat de mânia celuilalt.
— Unchiul tău a fost inamic al statului! Pământurile și averile i-au fost confiscate. Un trădător, asta a
fost! urlă Antonidus.
I-ar fi plăcut enorm să întindă mâna printre gratii și să-l strângă de gât pe tânărul acela obraznic, dar
gărzile din spatele porții stăteau cu săbiile scoase, iar cei doi soldați cu care venise nu prea aveau ce să
facă împotriva atâtor adversari.
Socoti în minte ce avea să găsească Iulius prin încăperile casei. Era oare vreo dovadă care să facă
legătura între el și fiica lui Pompei? Nu credea, dar gândul acela nu-i dădea pace și dădea furiei sale
aerul panicii nebune.
— A fost trădător pentru că așa a zis Sulla, cel care și-a atacat propriul oraș? răspunse Iulius,
îngustându-și ochii. Atunci, a fost acuzat pe nedrept. Marius a apărat senatul de cel care avea să se
proclame dictator. A fost om de onoare!
Antonidus scuipă scârbit pe pământ și stropii aproape că atinseră tivul tunicii portarului care încă mai
era legat fedeleș.
— Asta gândesc eu despre onoarea lui! urlă Antonidus și apucă barele porții.
Iulius făcu semn înspre unul dintre oamenii lui, care făcu un pas în față și Antonidus trebui să-și
coboare mâinile.
— Să nu-ți treacă prin cap să mai pui mâinile pe ceva ce este al meu, zise Iulius.
Antonidus vru să răspundă, dar auzi zăngănitul sandalelor legionarilor care veneau din josul dealului.
Se opri și aruncă o privire în direcția de unde se auzea sunetul și o expresie de dispreț total îi acoperi
trăsăturile.
— Acum ai să vezi tu, nelegiuit ce ești! Senatul a trimis legionari să restabilească ordinea. Am să pun
să fii bătut și lăsat în drum, cum mi-ai lăsat tu mie oamenii. Făcu câțiva pași de lângă poartă, ca să-i
întâmpine pe nou-veniți: Individul acesta a intrat cu forța în casa mea și mi-a maltratat servitorii. Vreau
să fie arestat, zise către cel mai apropiat dintre soldați și pete albe de furie i se adunară în colțurile gurii.
— Da, dar uite ce figură prietenoasă are. Lasă-i mai bine casa, răspunse Brutus rânjind.
Preț de câteva secunde, Antonidus nu fu în stare să priceapă ce auzea. Apoi, păru să își de seama de
numărul celor care îl înconjurau și observă că nu aveau însemnele nici unei legiuni.
Se trase ușor în spate și ridică sfidător capul. Brutus începu să râdă în bătaie de joc. Antonidus se
duse între cele două gărzi ale sale. Oamenii se foiră nervoși, pentru că acum era clar că erau cu el și
inamicii erau mult prea mulți.
— Senatul va asculta ce am de zis! spuse Antonidus aspru, cu vocea răgușită de cât țipase.
— Zi-le stăpânilor tăi să fixeze data audierii. Voi da socoteală în fața legii pentru faptele mele,
răspunse Iulius și descuie, în sfârșit, poarta pentru ca Brutus să intre cu soldații.
Antonidus se holbă la el, apoi se răsuci pe călcâie și se îndepărtă cu pași mari, împreună cu cele două
gărzi.
Brutus trecu pe lângă Iulius, care îl atinse pe braț și-l opri.
— Nu prea a fost adunarea discretă pe care o aveam eu în minte, Brutus.
Prietenul lui strânse din buze și o vreme nu putu să se uite la el.
— Ți i-am adus până aici, nu? Habar n-ai cât e de greu să aduci oameni înarmați în oraș. Zilele când
Marius trimitea câte cincizeci de soldați odată, unde avea el chef, au apus de mult.
Cabera veni lângă ei, trecând în pas de plimbare pe poarta deschisă, odată cu ultimii soldați.
— Străjile de la poarta orașului au crezut că sunt un negustor cu dare de mână, zise vesel.
Iulius și Brutus îl ignorară, țintuindu-se din priviri unul pe altul. În cele din urmă, Brutus înclină ușor
capul.
— Ai dreptate, ar fi putut să iasă mai bine.
La vorbele lui, tensiunea dintre cei doi se evaporă și Iulius rânji.
— Ce-i drept, mi-a plăcut teribil când a crezut că sunteți trupele senatului, spuse, râzând ușor. Cred
că numai momentul ăla a meritat să veniți cu atâta zarvă.
Brutus părea încă plin de regrete, dar un zâmbet i se strecură pe față, drept răspuns.
— Poate. Uite ce e, senatul va afla că ai adus atâția oameni în oraș. Nu vor permite una ca asta. Poate
că ar trebui să trimiți o parte la barăcile Primigeniei.
— Așa am să fac, dar înainte trebuie să punem la punct câteva lucruri. Ar trebui să-mi aduc și
celelalte centurii în oraș. Un gând îi trecu prin minte. Cum se face că senatorii n-au nimic împotriva
faptului că Primigenia e în oraș?
Brutus ridică din umeri.
— Primigenia e înscrisă pe listele senatului, nu uita. În plus, barăcile sunt în afara zidurilor, în partea
de nord, aproape de poarta de pe Quirinal. Cred că am cel mai bun teren de instrucție din Roma și pe
Renius care să-mi instruiască oamenii.
— Brutus, ai făcut atât de multe, zise Iulius, prinzându-l de umăr. Roma nu va rămâne la fel acum, că
noi doi ne-am întors. O să-mi aduc oamenii la tine, de îndată ce mă asigur că Antonidus nu mai încearcă
nimic.
Jubilând, Brutus prinse brațul lui Iulius.
— Avem mare nevoie de oamenii tăi. Primigenia trebuie să crească. N-o să am odihnă până când nu
va avea puterea de odinioară. Marius…
— Nu, Brutus, spuse Iulius, coborând brațul. Nu m-ai înțeles bine. Oamenii mei au depus jurământul
de credință față de mine și atât. Nu pot să fie sub comanda ta.
Nu voia să fie dur cu bunul lui prieten, dar era mai bine dacă lămureau lucrurile de la început.
— Cum? zise Brutus surprins. Bine, dar soldații tăi nu fac parte din nicio legiune, iar Primigenia n-are
nicio mie de oameni. Tot ce trebuie să faci…
Iulius dădu ferm din cap.
— Am să te ajut să aduni oameni, așa cum am promis. Dar nu pot să ți-i dau pe ai mei. Îmi pare rău!
Brutus îl privea, nevenindu-i să creadă.
— Dar eu vreau să refac Primigenia pentru tine. Eu voi fi sabia ta la Roma, ții minte?
— Da, răspunse Iulius și îl luă din nou de braț. Prietenia ta înseamnă mai mult pentru mine decât
orice altceva, în afară de viețile soției și copilului meu. Tu ții minte că sângele tău e în venele mele? Și al
meu în ale tale. Făcu o pauză și strânse mai tare brațul lui Brutus. Oamenii ăștia sunt lupii mei. Nu pot
să fie sub comanda ta. Lasă lucrurile așa.
Brutus își smuci brațul și fața îi împietri.
— Bine. N-ai decât să-ți ții lupii în timp ce eu mă zbat pentru fiecare recrut. Mă duc înapoi la barăcile
mele și la oamenii mei. Vino să mă cauți când te hotărăști să-ți aduci oamenii acolo. Vom stabili tot
atunci taxa pentru cazarea lor.
Se întoarse și răsuci cheia în broască.
— Marcus, strigă Iulius după el.
Brutus îngheță o clipă, apoi deschise poarta și ieși, lăsând-o să se trântească în urma lui.
•
Chiar dacă era însoțit de cele două gărzi, Antonidus nu-și lua mâna de pe pumnalul de la centură, în
timp ce-și croia drum pe aleile întunecate. Așa strâmte cum erau, existau destule locuri în care să se
ascundă raptores și să aștepte să-l ia pe nepregătite. Respira pe nas în timp ce mergea, încercând să
ignore băltoacele de apă puturoasă, care îi stricaseră sandalele, de la primii pași pe care îi făcuse, odată
ce ieșise de pe străzile principale. Unul dintre oamenii lui scăpă o înjurătură când piciorul îi alunecă
într-o moviliță îndeajuns de proaspătă încât să nu se fi răcit încă.
Lumina zilei nu prea ajungea în părțile acelea ale Romei, dar umbrele erau înfricoșătoare noaptea.
Acolo nu exista nicio lege, nu erau soldați care să-i vină în ajutor sau cetățeni care să îndrăznească să
răspundă la chemarea lui. Antonidus apucă mai strâns pumnalul, speriindu-se când ceva țâșni de lângă
picioarele lor. Nu se opri să vadă ce era, ci merse mai departe, aproape fără să vadă nimic. Pipăia cu
mâna colțurile pe lângă care treceau și le număra. Trei colțuri de la intrare, apoi încă patru la stânga.
Chiar dacă era noapte, străzile erau frecventate de oameni pe care cei mulți dintre romani nu-i zăreau
niciodată. Oamenii pe care-i vedeau nu prea vorbeau între ei. Iar la trecerea lor amuțeau cu totul.
Siluete grăbite treceau pe lângă cei trei fără să-i privească, ferindu-se de băltoacele împuțite și ținând
capetele plecate. Acolo unde câte o torță le-ar fi luminat pașii, oamenii se fereau de parcă, dacă mergeau
la lumină, ar fi invitat cine știe ce nenorocire.
Numai furia îl făcu pe Antonidus să meargă mai departe, deși îi era frică. Omul cu care se întâlnise îi
spusese să nu vină niciodată pe acolo nechemat. Dar faptul că își pierduse casa îi dăduse curajul furiei.
Care începea să pălească din cauza întunericului și a neliniștii crescânde.
În sfârșit, ajunse în locul știut, o răscruce între patru pereți acoperiți de mucegai, undeva în inima
acelui cuib de șobolani. Se opri și se uită după cele două gărzi, mijindu-și ochii în întuneric. Pe undeva
pe-aproape, apa picura încet pe o suprafață de piatră. Dintr-odată, se auziră zgomote de picioare, care îi
făcură oamenii să se întoarcă în loc neliniștiți și să-și agite pumnalele de parcă voiau să alunge spiritele
rele.
— Ți s-a spus să nu vii să mă cauți decât în ultima noapte a lunii, se auzi o voce șoptită în urechea
generalului.
Panica aproape că îl copleși pe Antonidus. Tresări de groază când își dădu seama cât de aproape de el
era cel care vorbise și picioarele-i alunecară pe lespezile ude. Din instinct, scoase pumnalul de la
centură, dar mâna îi fu prinsă într-o strânsoare care îl lăsă neajutorat.
Omul de lângă el purta o mantie cu glugă, dintr-o pânză aspră, care îi ascundea trăsăturile. Lucru
inutil în întunecimea ca de cerneală de pe alei. Lui Antonidus îi veni să verse când simți mirosul ciudat,
dulceag, pe care îl emana necunoscutul. Era putoarea bolii, a putregaiului ascuns sub uleiuri
parfumate. Generalul se întrebă din nou dacă nu cumva gluga aceea trebuia să ascundă mai mult decât
identitatea omului care o purta. Silueta întunecată se aplecă atât de aproape, încât buzele nevăzute
aproape atinseră urechea generalului.
— De ce ai venit aici și-ai făcut atâta zarvă, de mi-ai deranjat jumătate din iscoade cu poticnelile tale
zgomotoase?
Vocea aceea era un șuierat de furie atât de aproape, încât aducea dulceața morții în fiecare val de
respirație caldă. Lui Antonidus îi veni din nou să verse. Se cutremură când gluga îi atinse ușor obrazul.
— A trebuit să vin. Am altă treabă pentru tine și am nevoie să o faci repede.
Strânsoarea de pe încheietură se intensifică, devenind aproape dureroasă. Antonidus nu putea să se
întoarcă spre celălalt de frică să nu se atingă de el. Se uită în altă parte și se strădui să nu se strâmbe
din cauza izului bolnăvicios care macula fiecare gură de aer pe care o trăgea în piept.
Silueta întunecată țâțâi încet.
— Încă n-am găsit cum să mă apropii de fiul lui Crassus. E prea curând după cealaltă treabă. Dacă ne
pripim, frații mei mor. Nu m-ai plătit destul, ca să fiu dispus să pierd oameni pentru tine. Ai plătit numai
serviciul pe care îl primești.
— Lasă-l pe Crassus. Nu înseamnă nimic pentru mine în momentul ăsta. Vreau să o găsești pe fiica lui
Cinna și să o omori. Acum, ea e ținta ta. Lasă un semn cu numele lui Sulla, cum ai făcut și cu cățeaua
aia a lui Pompei.
Antonidus simți cum mâna îi era condusă blând înspre centură și, înțelegând, vârî pumnalul în teacă.
Apoi, strânsoarea slăbi. Se forță să aștepte nemișcat, neîndrăznind să se tragă în spate și să-și arate fățiș
repulsia. Știa că, dacă individul acela se simțea insultat, nici el, nici oamenii lui n-aveau să mai apuce să
calce pe străzile principale.
— Va fi foarte bine păzită. Va trebui să plătești pentru viețile oamenilor pe care am să-i pierd ca să
ajung la ea. Zece mii de sesterți, ăsta e prețul.
Antonidus inspiră cu maxilarele încleștate. Știa că datoria avea să fie acoperită de Cato. Nu fusese
oare ideea lui să-i angajeze? Dădu convulsiv din cap.
— Va fi plătit. Gărzile mele îți vor aduce aurul în ziua stabilită.
— Va trebui să-ți găsești alte gărzi. Să nu mai vii aici nechemat sau va trebui să plătești mai scump,
șopti vocea, îndepărtându-se repede de el.
Se auziră sunete de pași repezi și, într-o clipă, Antonidus își dădu seama că rămăsese singur. Cu grijă,
păși spre oamenii lui și pipăi cu mâinile pe jos. Sări ca ars când simți umezeala gâturilor despicate. Se
cutremură și plecă iute pe unde venise.

• CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ

Iulius își aduse soldații la barăcile Primigeniei, cu o oră înainte de revărsatul zorilor. Brutus avusese
dreptate în legătură cu clădirile și terenul de instrucție, care erau impresionante. Fluieră ușor în timp ce
intra în marș pe sub arcada porții principale, remarcând distanța potrivită dintre santinele și pozițiile
fortificate din interior.
Probabil că gărzilor de la porți li se spusese că aveau să vină. Făcură semn soldaților să intre, fără să-i
oprească din marș. Dar, odată ce ajunseră înăuntru și poarta masivă se închise în urma lor, Iulius își
dădu seama că se aflau pe un „teren de vânătoare”, ca acela dintre zidurile de apărare de la Mytilene.
Oricare dintre clădirile care dădeau spre curtea principală putea să fie ticsită cu arcași. Nu aveau pe
unde să se retragă și aleea pe care înaintau era îngustă, mărginită de ziduri întrerupte din loc în loc de
nișe pentru și mai mulți arcași. Iulius ridică din umeri. Centuriile sale se opriră în ordine, modificând
rândurile până când formară un careu perfect, care acoperi curtea.
Iulius se întrebă cât avea de gând Brutus să-l facă să aștepte. Era greu de zis după ce fusese atâta
vreme departe de cel mai vechi prieten pe care îl avea. Băiatul pe care îl cunoscuse cândva ar fi fost deja
acolo, așteptându-i. Dar bărbatul care comanda rămășițele Primigeniei se schimbase enorm între timp.
Poate se schimbase atât de mult încât îngropase deja băiatul. N-avea cum să știe.
Fără să lase să se vadă cât de nerăbdător era, Iulius așteptă impasibil alături de oamenii lui, în vreme
ce minutele se lungeau. Adevărul era că avea nevoie de barăci și, după cum spunea Tubruk, chiar erau
atât de bune pe cât pretindea Brutus. La urma urmei, punga lui Crassus era îndeajuns de mare, încât
să cumpere ce era mai bun în oraș. Pe când aștepta, Iulius se gândi să cumpere o parte a barăcilor de la
Crassus. În sinea lui, era de acord cu Tubruk că legătura pe care senatorul bogat o construia cu atâta
grijă putea să se dovedească un spin în coaste, oricât de prietenos li se arăta acum.
Cu pași mari, Brutus ieși din clădirea principală, alături de Renius. Având grijă să-și mențină o
expresie impasibilă, Iulius privi cu interes ciotul acoperit care rămăsese din brațul stâng al lui
gladiatorului. Brutus părea mânios și speranțele lui Iulius muriră.
Când ajunse în fața lui, Brutus se opri țeapăn și salută ca de la egal la egal. Iulius îi întoarse salutul
fără să ezite. Simți o clipă de durere din cauza golului care îi despărțea, apoi hotărârea i se întări. N-avea
să cedeze. Brutus nu era unul dintre oamenii pe care voia să-i flateze și să-i manevreze. Genul acela de
manipulare era doar pentru dușmani și pentru aliații formali, nu pentru băiatul cu care prinsese corbi cu
atâția ani în urmă.
— Bun venit la barăcile Primigeniei, domnule tribun, zise Brutus.
Iulius scutură din cap când auzi tonul acela ceremonios. Simți o umbră de enervare și i se adresă lui
Renius, ignorându-l pe celălalt.
— Îmi pare bine să te văd din nou, bătrâne prieten! Nu poți să-l faci să priceapă că oamenii ăștia nu
fac parte din Primigenia?
Renius întoarse impasibil privirea lui Iulius și tăcu o clipă înainte să răspundă.
— Nu e momentul să-ți dezbini forțele, băiete! Anul ăsta, ai pierdut ziua recrutărilor de pe Campus. N-
ai de unde să mai iei oameni pentru încă o legiune. Voi doi ar trebui să nu vă mai umflați în pene și să vă
împăcați.
Iulius pufni enervat:
— Pe toți zeii, Brutus, ce vrei să fac? Primigenia nu poate avea doi comandanți, iar oamenii ăștia au
depus jurământul față de mine. I-am găsit prin sate uitate de lume și i-am transformat în legionari. Am
plecat de la nimic. Nu poți să te aștepți c-o să-i predau pur și simplu altui comandant după tot ce au
îndurat lângă mine.
— Am crezut că… tu, dintre toți oamenii, o să vrei să vezi Primigenia puternică.
— Ca tribun militar, am dreptul să strâng trupe. Am să trimit prin toată țara după soldați. Jur că o să
refacem Primigenia. Și eu îi sunt dator lui Marius, chiar mai mult decât tine.
Ochii lui Brutus îi cercetară pe ai lui, cântărindu-i vorbele.
— Dar vrei să-ți faci și o legiune a ta? Vrei să soliciți înscrierea altui nume pe listele senatului? întrebă
cu vocea încordată.
Iulius ezită și Renius își drese glasul, în semn că voia să vorbească. Obișnuința anilor întregi în care i
se supuseseră îi făcu pe amândoi să tacă și să aștepte. Renius îl privi în ochi pe Iulius, țintuindu-l pe loc.
— Loialitatea e lucru rar, băiete. Când a cerut ca Primigenia să fie trecută înapoi pe liste, Brutus și-a
riscat viața de dragul tău. Acum, și-a atras dușmănia unora de teapa lui Cato și totul a fost pentru tine.
Nu e niciun conflict între voi. Primigenia e legiunea ta, nu vezi? Oamenii tăi pot să depună din nou
jurământul și să rămână ai tăi.
Iulius îi privi pe cei doi și i se păru că se uită înapoi, în copilărie. Reticent, scutură din cap.
— Nu pot să fie doi comandanți, zise.
Brutus se holbă la el.
— Îmi ceri să depun și eu jurământul? Să-ți predau comanda?
— Cum altfel ai putea să fii sabia mea, Brutus? Dar nu pot să-ți cer să renunți la rangul la care ai visat
mereu. E prea mult, spuse Iulius și îl apucă ușor de braț.
— Nu, șopti Brutus neclintit în hotărârea pe care tocmai o luase. Nu e prea mult. Noi doi am făcut
jurăminte mai vechi unul față de celălalt. Ți-am jurat că voi răspunde când mă vei chema. Mă chemi
acum?
Iulius inspiră lent, adânc, măsurându-și prietenul. Simți cum inima începe să îi bubuie cu o viteză
amețitoare.
— Te chem, zise încet.
Brutus aprobă energic din cap. Decizia lui era luată.
— Atunci, o să depun și eu jurământul odată cu lupii ăștia ai tăi și azi va începe renașterea
Primigeniei.
•
Iulius luase cu el doar cinci soldați. Mergea grăbit pe străzile aglomerate ale orașului, urmând
instrucțiunile pe care i le dăduse Tubruk. Trecea prin mulțime cu inima ușoară. Pusese mâna pe casa
unchiului său, care era păzită bine de douăzeci de soldați. Dar, mai important decât asta, problema cu
Primigenia se rezolvase. Îi binecuvântă în gând pe Renius și Brutus pentru cât îi erau de loiali. Chiar și în
momentul acela de mândrie, o parte din el îi șoptea că se folosise de dragostea lor cu aceeași răceală ca
un dușman. Își spuse că nu avusese încotro, dar vocea aceea interioară nu voia să tacă.
Nu departe de casa lui Marius, găsi ușor atelierul lui Tabbic. Pe măsură ce se apropia, simți cum
bucuria crește în el. Nu o mai văzuse pe Alexandria din ziua nunții lui. La început, aproape îi fusese frică
să-l întrebe pe Tubruk dacă fata nu fusese ucisă în luptele crâncene, care urmaseră fugii lui. Întinse
mâna spre ușă și ezită. Simți o atingere a vechii nesiguranțe care îl încercase mereu, în prezența ei.
Scutură din cap și râse ușor când recunoscu sentimentul. Apoi, intră, iar oamenii lui rămaseră afară,
blocând aleea îngustă.
Alexandria era aproape de ușă și se întoarse să-l salute pe cel care intrase. Începu să râdă când îl
văzu, cu plăcerea aceea simplă pe care o simt prietenii vechi când se întâlnesc. Stătea în picioare, cu un
colier de aur la gât. În spatele ei, Tabbic se chinuia cu încheietoarea.
Iulius o sorbi din ochi. Sclipirile aurului îi luminau gâtul. Părea să fi găsit un echilibru și o siguranță
de sine care îi lipsiseră în trecut.
— Arăți minunat, zise Iulius, închizând ușa în urma lui.
— Asta pentru că mă vezi alături de Tabbic, răspunse ea în glumă.
Tabbic mormăi și ridică ochii de la ce făcea. Îl studie pe bărbatul care intrase în atelier și își îndreptă
trupul, apăsându-și o mână pe șale.
— Vreți să vindeți sau să cumpărați? întrebă bijutierul, luând colierul de la gâtul Alexandriei, spre
regretul lui Iulius.
— Niciuna, nici alta, Tabbic. Iulius e un prieten vechi al meu, răspunse Alexandria.
Reținut, Tabbic făcu un semn de bun venit cu capul.
— Cel care are grijă de Octavian?
— Îi merge bine, spuse Iulius.
Tabbic pufni pe nas, dar nu reuși să-și ascundă zâmbetul drăgăstos.
— Îmi pare bine, zise încet, apoi se duse în încăperea din spatele atelierului, cu colier cu tot, și-i lăsă
singuri.
— Iulius, ce slab ești! Nevasta aia frumoasă a ta nu-ți dă de mâncare? întrebă Alexandria fără
ceremonie.
Iulius începu să râdă.
— Abia m-am întors de câteva zile. Stau în casa lui Marius din oraș.
Alexandria clipi surprinsă.
— Te-ai mișcat repede. Credeam că generalul lui Sulla stă acolo.
— A stat. Va trebui să merg la judecată, ca să pot păstra casa, dar măcar voi avea ocazia să apăr
numele lui Marius în public.
Zâmbetul ei dispăru din cauza amintirii unor vremuri mai grele. Le găsi mâinilor o ocupație, încercând
să-și scoată șorțul, înjurând când degetele nu reușiră să desfacă nodul. Lui Iulius îi veni să se ducă lângă
ea și s-o ajute, dar făcu un efort de voință și se înfrână. Când intrase în atelier, fusese șocat să simtă din
nou vechea atracție față de ea. Lucrul acesta îl îngrijora îndeajuns încât să se țină cât de departe putea,
până Alexandria reuși singură să desfacă nodul.
„Ești om însurat”, își spunea el ferm, dar se surprinse roșind când Alexandria îl privi din nou.
— Așadar, ce te aduce în umilul nostru atelier, Iulius? Nu cred că ai venit doar ca să mă vezi pe mine.
— Poate că de asta am venit. M-am bucurat când mi-a zis Tubruk că ai scăpat vie. Am auzit că Metella
și-a luat viața.
Ca întotdeauna când se afla în preajma ei, Iulius se trezi bâjbâind în căutarea cuvintelor. Îi era ciudă
pe sine că nu era în stare să vorbească mai cu noimă.
Alexandria se întoarse spre el, cu ochii strălucind.
— N-aș fi lăsat-o singură dacă aș fi știut ce voia să facă. Pe toți zeii, aș fi luat-o cu mine la Tabbic. A fost
o victimă, la fel ca nenorociții pe care ticălosul de Sulla i-a omorât pe stradă. Nu-mi pare rău decât că el
a murit repede, după cum zic unii. Mi-aș fi dorit să moară cât mai încet.
— Nici eu n-am uitat, Alexandria, oricât ar vrea senatorii să uităm, fu de acord Iulius cu vocea amară.
Cei doi schimbară o privire de înțelegere mută, încărcată de amintirea celor pe care îi pierduseră și de
o intimitate mai proaspătă decât ar fi crezut.
— Ai să-i faci să plătească, Iulius? Mă înfioară gândul că scursurile pe care le-am văzut atunci încă
mai umblă libere. Roma e mult mai murdară decât se vede din forum, să știi.
— Am să fac tot ce pot. Vreau să încep prin a-i obliga să onoreze amintirea lui Marius, lucru care ar
trebui să le stea în gât câtorva dintre ei, răspunse el serios.
 Fata îi zâmbi din nou.
— Pe zei, ce bine e să te văd din nou, după atâta vreme! Mă face să-mi aduc aminte de ce-a fost,
spuse ea și Iulius roși din nou.
Alexandria începu să râdă ușor, pierdută în aduceri-aminte. Siguranța de sine pe care o avea acum,
ca femeie liberă, o făcea aproape de nerecunoscut. Totuși, Iulius simțea că putea avea încredere în ea,
pentru simplul motiv că făcea parte din vremurile de demult. Vocea mai cinică din el îi spuse că era
iremediabil naiv. Toți se schimbaseră, și Brutus ar fi trebuit să îi amintească asta cât se poate de clar.
— Nu ți-am mulțumit niciodată pentru banii pe care i-ai dat Metellei, pentru când aveam să fiu liberă,
zise ea. Am cumpărat partea mea din atelier cu ei. A însemnat enorm pentru mine.
Iulius îi respinse mulțumirile cu un gest.
— Am vrut doar să te ajut, rosti, foindu-se pe picioare.
— Ai venit la atelier ca să vezi cum i-am cheltuit?
— Nu. Știu că am zis adineaori că poate am venit doar din prietenie pentru tine, dar întâmplarea face
să… începu el.
— Știam eu! Vrei un medalion pentru soția ta sau poate o broșă frumoasă? Am să-ți fac ceva deosebit,
ca să fie în ton cu ochii ei.
Veselia ei contrasta cu atitudinea lui serioasă, atât de diferită de timiditatea băiatului pe care îl
cunoscuse.
— Nu, e ceva pentru proces… și nu numai. Vreau să comand niște scuturi de bronz care să-l omagieze
pe Marius: un portret, bătăliile pe care le-a dat, chiar și moartea lui, când a căzut orașul. Vreau să spună
povestea vieții lui.
Alexandria își trecu o mână peste părul legat, lăsând în urmă o pată mică de pulbere de aur. Stropii
prețioși captau lumina când se mișca și, împotriva voinței lui, Iulius se trezi dorind să-i frece ușor pielea
cu degetul mare și să șteargă pata. Se concentră, furios pe sine.
Fata se încruntă gânditoare și luă un stylus{21} și o plăcuță de ceară de pe o poliță.
— Ar trebui să fie mari, poate de un metru lățime, ca să se vadă de la depărtare.
Începu să schițeze pe tăblița de ceară, aproape închizând un ochi. Iulius o privi cum își dădu la o
parte o șuviță de păr de pe frunte. Tubruk spusese că era pricepută și judecata lui era demnă de
încredere, de cele mai multe ori.
— Primul ar trebui să fie un portret. Cum ți se pare?
Întoarse spre el tăblița și Iulius se destinse când văzu chipul pe care îl cunoștea. Trăsăturile desenate
aveau ceva din tăria pe care și-o amintea, deși liniile simple nu puteau fi decât un ecou stins al vieții de
care Marius debordase.
— El e. Nu știam că poți să faci așa ceva.
— Lui Tabbic îi place mult să-i învețe pe alții. Pot să-ți fac eu scuturile, dar numai metalul te va costa
destul de mult. Nu vreau să mă tocmesc cu tine, Iulius, dar e vorba de luni întregi de muncă. Cu genul
acesta de comandă, aș putea să-mi fac un nume în oraș.
— Prețul nu e important. Am încredere în tine să ceri atât cât e corect. Dar voi avea nevoie de ele în
câteva săptămâni, nu luni. Senatul nu va amâna prea mult procesul, având în vedere că Antonidus
spumegă pentru că a pierdut casa. Vreau să le faci cât de bine și cât de repede poți.
— Tabbic? strigă Alexandria.
Meșteșugarul cărunt veni încet din cealaltă încăpere, cu uneltele în mână. Fata îi explică repede
despre ce era vorba și Iulius zâmbi când văzu cum fața omului se aprinde de interes. În sfârșit, dădu din
cap.
— Aș putea să mă ocup eu de celelalte treburi ale atelierului, dar va trebui să amâni comenzile pentru
broșe. Bagă de scamă – Tabbic își frecă bărbia gânditor –, asta ar putea să crească prețul pentru cele pe
care le-ai terminat deja. Și nu ne-ar prinde rău. Va trebui să închiriem un spațiu mai larg și o forjă mult
mai mare. Stai să văd…
Luă altă tăbliță de pe poliță și petrecu mult timp scriind și vorbind încet cu Alexandria. Iulius îi privea
exasperat. În cele din urmă, ajunseră la un acord și Alexandria se întoarse lângă Iulius. Pulberea de aur
încă îi strălucea pe piele.
— Accept comanda. Prețul va depinde de câte scuturi ies cu greșeli și trebuie remodelate. Când ai
vreo două ore libere, mi-ar plăcea să stăm de vorbă despre scenele pe care le vrei.
— Știi unde să mă găsești, zise el. Poți să vii oricând dacă ai nevoie de mine.
Alexandria își plimbă leneș stylus-ul prin aer. Dintr-odată, nu se simțea în largul ei.
— Aș prefera să vii tu la mine, spuse.
Nu voia să explice că vederea domeniul îi pusese la încercare toată stăpânirea de sine ultima dată
când fusese acolo.
Iulius înțelese ceea ce ea nu rostise.
 — Am să vin. Poate c-am să-l iau cu mine și pe băiatul ăla. Tubruk zice că vorbește întruna despre
tine și ăăă… Tabbic.
— Trebuie să-l aduci. Îi simțim lipsa aici. Mama lui merge să-l vadă de câte ori poate, dar copilului
trebuie să-i fie greu fără ea, răspunse Alexandria.
— Întoarce totul cu susul în jos pe unde trece. Acum câteva zile, Tubruk l-a prins că-mi călărea calul
pe câmp.
— Nu l-a bătut, nu? întrebă ea prea repede.
Iulius clătină din cap, zâmbind.
— Tubruk nu l-ar bate. Noroc că n-a dat Renius peste el, deși nu pricep cum ar putea să-l
chelfănească numai cu o mână. Spune-i mamei lui să nu-și facă griji pentru el. Băiatul e din sângele
meu. Voi avea grijă de el.
— A crescut fără tată, Iulius. Băieții au mai multă nevoie de tată decât fetele.
Iulius șovăi. Nu voia să-și asume responsabilitatea aceea.
— Între Renius și Tubruk, îndrăznesc să cred că o să crească drept.
— Ei nu sunt de același sânge cu Octavian, Iulius, zise ea și-i susținu privirea până când el se uită în
altă parte.
— Bine! O să-l țin pe lângă mine, deși n-am avut o clipă de liniște de când m-am întors în oraș. O să am
grijă de el.
Fata zâmbi obraznic.
— „Cel mai bun mod în care un bărbat își poate folosi talentele este să-și crească fiii”, cită ea.
Iulius oftă.
— Tata zicea asta.
— Știu. Și avea dreptate. Băiatul acela n-are niciun viitor cât timp aleargă pe străzile orașului. Ce s-ar
fi ales de Brutus dacă familia ta nu-l primea?
— Am fost de acord, Alexandria. Nu trebuie să bați șaua până crapă.
Fără să-l prevină, fata ridică mâna și atinse cicatricea albă care îi brăzda fruntea.
— Stai să mă uit la tine, zise ea, venind mai aproape și fluierând ușor. Ai noroc că n-ai murit. De asta
ai un ochi altfel?
Iulius dădu din umeri, vrând să schimbe subiectul. Apoi, spuse pe nerăsuflate toată povestea. Bătălia
de pe Accipiter, rana de la cap care se vindecase după luni întregi, crizele de care nu scăpase.
— Nimic nu mai e la fel de când am plecat, spuse el. Sau totul e la fel, dar eu m-am schimbat prea
mult ca să văd asta. Cabera zice că aș putea să am crizele acelea toată viața sau că ar putea să dispară
mâine. Nu putem ști.
Ridică mâna stângă și o privi îndelung. Nu tremura.
— Câteodată, cred că viața e doar durere, cu câteva momente de bucurie, răspunse ea. Ești mai
puternic acum decât erai înainte, Iulius. În ciuda loviturii la cap. Am descoperit că șmecheria e să aștepți
să treacă durerea și să te bucuri de momentele de fericire, fără să-ți faci griji pentru viitor.
Iulius lăsă mâna în jos, simțindu-se brusc rușinat de faptul că vorbise despre spaimele lui cu atâta
intimitate. Nu erau povara ei, a nimănui altcuiva, doar a lui. Era capul unei familii, tribun al Romei și
generalul Primigeniei. Ciudat că nu reușea să simtă plăcerea pe care știa că ar fi simțit-o cu câțiva ani în
urmă, numai dacă visa la așa ceva.
— L-ai văzut… pe Brutus? întrebă Iulius după un moment de tăcere.
Alexandria se întoarse și își făcu de lucru, așezând în ordine uneltele pe bancul lui Tabbic.
— Da… ne vedem, spuse ea.
— Ah. Nu i-am zis că noi… ăă…
Alexandria izbucni în râs și-l privi peste umăr.
— Mai bine nu-i zice. E deja prea multă concurență între voi, fără să fiu și eu la mijloc.
Spre marea lui surprindere, Iulius simți un ghimpe de gelozie. Se luptă împotriva lui. Alexandria nu
era a lui și, în afară de amintirea aceea perfectă în limpezimea ei, din urmă cu mulți ani, nici nu fusese a
lui vreodată. Fata nu păru să ghicească în privirea lui vârtejul de sentimente care îl încerca.
— Ține-l aproape de tine, Iulius. Roma e mai periculoasă decât crezi, zise ea.
Lui Iulius îi veni să râdă când se gândi la câte îndurase doar ca să se întoarcă la Roma, dar faptul că
viața lui conta pentru ea îl trezi din visare.
— Am să-l țin aproape, spuse el.
•
Iulius coborî de pe cal, vrând să străbată pe jos ultimii trei kilometri până la domeniu. Nenumărate
planuri i se conturau în minte în timp ce mergea agale, cu frâiele calului înfășurate pe braț. De când se
întorsese, atâtea lucruri se întâmplaseră și atât de repede, încât nu putuse să le pătrundă înțelesul.
Primise funcția de tribun, recuperase casa lui Marius, devenise comandantul Primigeniei, o văzuse din
nou pe Alexandria. Octavian. Cornelia. Îi era ca o străină. Se încruntă în vreme ce păși mai departe,
îngânat de bocăniturile copitelor în țărâna drumului. Gândul la ea îl ajutase în clipele cele mai negre ale
captivității. Dorința de a o vedea fusese forța lui secretă, care îl făcuse să învingă rănile, boala și durerea.
Totuși, când o ținuse în sfârșit în brațe, avusese impresia că era altcineva. Spera ca lucrurile să se
îndrepte în timp, dar o parte din el încă mai tânjea după soția pe care o iubea, deși nu era decât la un
kilometru de el și-l aștepta.
Procesul nu-l îngrijora deloc. Avusese șase luni de lâncezeală pe vasul lui Celsus, în care să
desăvârșească apărarea lui Marius. Dacă Antonidus nu i-ar fi oferit ocazia perfectă, ar fi găsit alt mod să
forțeze chestiunea. Nu putea îndura să știe că numele unchiului său era în continuare acoperit de
rușine.
Cornelia îi ieși în întâmpinare la poartă. Iulius o sărută și își dădu seama cu întârziere că erau anumite
lucruri între soți pe care le neglijase în cele două nopți de când se întorsese. Intimitatea avea să-i
reaprindă dragostea pentru ea, era sigur de asta. Simți cum osteneala călătoriilor dispare iute și o sărută
din nou, prelung. Absorbit de propriile gânduri, Iulius nu observă felul în care Cornelia se crispase într-
un atac de panică. Iulius lăsă calul în grija sclavului care aștepta.
— E totul în regulă? șopti în urechea ei.
Mirosul parfumului îi umplu plămânii de prospețime. Cornelia dădu din cap fără să vorbească.
— Copilul doarme, nevastă?
Ea își trase capul și-l privi.
— Ce-ți trece prin minte? întrebă, străduindu-se să-și păstreze calmul.
— Îți arăt, dacă vrei, zise el și-o sărută din nou.
Intrară împreună în casă. Pielea ei era palidă și frumoasă. Iulius se simțea neîndemânatic în dormitor.
Își acoperi nesiguranța sub sărutări pe când își arunca hainele pe podea. Ceva nu era în regulă în felul în
care ea răspundea la atingerile lui, dar credea că de vină era separarea îndelungată. Cu totul,
petrecuseră atât de puțin timp împreună, încât știa că intimitatea dintre ei nu putea să fie tocmai ușoară.
Încercă să o facă să se relaxeze, mângâind-o pe gât și plimbându-și ușor mâinile pe spatele ei, așa cum
stăteau goi unul lângă altul, cu o singură lampă mică, în lumina căreia încăperea părea aurie.
Cornelia îi suportă sărutările, deși îi venea să plângă pentru tot ce o durea pe dinăuntru. Nu spusese
nimănui ce-i făcuse Sulla, nici măcar Clodiei. Era o rușine pe care spera să o uite, un lucru pe care îl
strivise adânc în ea, până când aproape putea crede că nu se întâmplase. Se mișcă alături de Iulius,
care era tot mai aprins, dar nu simți nimic, decât frică, în timp ce amintirile ultimei vizite a dictatorului îi
fulgerară prin minte, nechemate. Auzi din nou fetița care plângea în pătuțul de alături, în timp ce Sulla
se apăsa pe ea și lacrimi i se prelinseră din ochi când cruzimea din amintirile acelea ieși la suprafață,
îngrozitor de puternică.
— Gaius, nu cred că pot, zise ea cu vocea frântă.
— Ce e? întrebă Iulius, șocat de lacrimile ei.
Cornelia se chirci lângă el, iar el își înfășură brațele în jurul ei. Își sprijini capul de capul ei. Suspinele
scuturau trupul femeii.
— Ți-a făcut cineva ceva? șopti el și un pustiu nesfârșit se întinse în pieptul lui în timp ce dădea glas
gândului înfiorător.
La început, ea nu putu să-i răspundă, apoi începu să șoptească, cu ochii închiși strâns. Nu-i zise ce
era mai rău, doar începutul, groaza din timpul sarcinii, furia neputincioasă pe care o simțise știind că în
toată Roma nu era nimeni să-l oprească pe Sulla.
Ascultând-o, Iulius se simți copleșit de o tristețe enormă. Dintr-odată, lacrimi de frustrare și furie
izvorâră din el din cauza lucrurilor pe care trebuise ea să le îndure. Se controlă cu ferocitate, își mușcă
buzele, ca să nu scape întrebările pe care ar fi vrut să le pună, întrebările prostești, inutile, care n-ar fi
făcut decât să-i rănească și mai mult pe amândoi. Nimic nu mai conta. Trebuia doar să o țină în brațe tot
timpul, până când suspinele se stinseră încet și se prefăcură în mici fiori de durere.
— A murit, Lia. Nu mai poate să te rănească și să te sperie, îi spuse.
Și îi mai zise și cum dragostea ei îl ajutase să nu-și piardă mințile în întunericul din închisoarea lui
Celsus, cât de mândru fusese la nuntă, cât de mult însemna ea în viața lui. Lacrimile lui se uscară odată
cu ale ei și, când luna se scufundă în zori, alunecară în somn și departe unul de altul.

• CAPITOLUL TREIZECI

Când soarele era numai de două palme deasupra orizontului, Tubruk îl găsi pe Iulius sprijinit de
zidul exterior al domeniului, apărat de frigul dimineții de o pătură pe care o purta pe pieptul dezgolit.
— Pari bolnav, îi zise bătrânul gladiator.
Spre surpriza lui, Iulius nu-i răspunse, nici măcar nu păru să observe că se apropiase. Ochii
tânărului erau roșii, fiindcă nu dormise decât vreo două ore, iar vântul rece îi dădea fiori pe care îi
ignora. Tubruk se uită la urmele albe ale cicatricilor pe bronzul mai închis al pielii. Erau o poveste scrisă
a vechilor lupte și dureri.
— Iulius? întrebă Tubruk blând.
Nu primi răspuns, dar Iulius lăsă pătura să cadă și rămase doar în sandale și în bracae scurți până la
jumătatea coapsei.
— Trebuie să alerg o vreme, rosti Iulius și se uită spre pădurea de pe dealul de deasupra lor.
Vocea îi era la fel de rece ca vântul și Tubruk își îngustă ochii, îngrijorat.
— Vin cu tine, băiete, dacă mă aștepți puțin, spuse și, când Iulius ridică din umeri, Tubruk se întoarse
în casă și-și dezbrăcă tunica grea.
Când se întoarse, îl găsi pe Iulius încălzindu-și încet mușchii de la picioare și i se alătură după ce își
legă sus pe gambă șireturile de piele ale sandalelor.
După ce fură gata amândoi, porniră împreună în susul dealului. Iulius impunea ritmul.
Tubruk alergă fără nicio greutate preț de vreun kilometru și jumătate prin pădure, bucuros că nu-și
neglijase exercițiile fizice. Apoi, când pieptul începu să-l ardă pe dinăuntru din cauza efortului, se uită
pe furiș la Iulius. Acesta alerga ușor pe cărarea denivelată. Plămânii îi lărgeau pieptul în răsuflări lungi,
încete. Tubruk se ținu după el, alergând umăr la umăr cu el, în sprinturi scurte, apoi revenea la ritmul
mai lent, din nou și din nou. Iulius se forța înainte, fără să vorbească, sudoarea curgându-i în stropi mici,
care îi înțepau ochii.
După încă un kilometru și jumătate, ieșiră din întunericul verde și rece al pădurii și alergară în jurul
domeniului. Tubruk începu să răsufle scurt, dureros, iar picioarele începură să nu-l mai asculte. Oricât
de în formă ar fi fost, un om de vârsta lui nu putea să țină pasul cu ritmul crunt pe care îl impusese
Iulius. Acesta nu arăta niciun semn de oboseală în timp ce alerga, de parcă disconfortul trupului era
ignorat sau uitat. Ochii lui priveau în sine și nu văzu că Tubruk începea să se simtă rău. Bătrânul
gladiator înțelegea că era cumva important să fie acolo când Iulius avea să fie epuizat, dar efortul intens
îl făcea să vadă pete de lumină în fața ochilor. Inima îi bătea dureros în punctele în care se simte pulsul
și-i trimitea prin corp valuri de căldură care se adăugau la amețeala din ce în ce mai mare.
Iulius se opri dintr-odată și se odihni cu mâinile pe genunchi, respirând greoi. Tubruk se opri și el
imediat, recunoscător pentru răgazul acela. Se îndepărtă puțin, ca să blocheze cărarea pe care o urmase
Iulius, sperând că n-avea s-o ia din nou la fugă după o pauză de doar câteva secunde.
— Știai ce s-a întâmplat cu Cornelia? întrebă Iulius.
Lui Tubruk i se făcu frig și epuizarea deveni irelevantă.
— Da, știam, zise el mohorât. Mi-a spus Clodia.
Iulius începu să înjure într-un moment de turbare, încleștându-și pumnii, cu fața congestionată de
emoțiile necontrolate. Tubruk aproape că făcu un pas în spate, mirat de propria reacție. Tânărul pășea
înainte și înapoi, apucând aerul cu mâinile, în căutarea cuiva pe care să-l prindă și să-l omoare. Ochii lui
se fixară asupra administratorului și lui Tubruk îi trebui toată voința ca să-i susțină privirea.
— Mi-ai zis c-ai să ai grijă de ea, se repezi Iulius și făcu un pas în față, până când chipul lui aproape îl
atinse pe al lui Tubruk. Am avut încredere în tine că o s-o aperi!
Cu un spasm brusc, Iulius ridică pumnul și Tubruk rămase nemișcat, acceptând lovitura care avea să
urmeze. În loc de asta, Iulius pufni și se răsuci pe călcâie.
Tubruk vorbi încet. El însuși cunoștea o parte din emoțiile care îi distruseseră autocontrolul lui Iulius.
— Când mi-a zis Clodia, am făcut ce trebuia, spuse el.
Iulius nu păru să îl audă.
— Scârba aia de Sulla a îngrozit-o, Tubruk. Și-a pus mâinile împuțite pe ea, zise Iulius și izbucni în
suspine.
Se lăsă într-un genunchi pe iarba măruntă și își acoperi ochii cu o mână. Tubruk se lăsă pe vine și-și
trecu brațele în jurul tânărului, trăgându-l la piept cu efort considerabil. Iulius nu se opuse. Vocea îi era
ca un croncănit înfundat.
— Credea că am s-o disprețuiesc, Tubruk, îți vine să crezi?
Tubruk îl ținu strâns, ajutându-l să se elibereze de durerea din el. Când Iulius se liniști în cele din
urmă, Tubruk îi dădu drumul și-l privi în ochi, palid din cauza propriei dureri.
— Eu l-am omorât, Iulius. L-am omorât pe Sulla când am aflat, rosti bărbatul.
Șocat, Iulius căscă ochii, iar Tubruk vorbi mai departe, ușurat că putea în sfârșit să spună cuiva.
— Am aranjat să fiu vândut ca sclav în bucătăriile lui și i-am condimentat mâncarea cu aconit{22}.
Iulius începu să-și revină din șoc pe măsură ce înțelegea pericolul care îi pândea pe toți. Apucă strâns
brațul lui Tubruk.
— Cine mai știe?
— Doar Clodia. Corneliei nu i-am zis, ca să o apăr, răspunse Tubruk, luptând cu impulsul de a se
smulge din strânsoarea lui Iulius.
— Nimeni altcineva? Ești sigur? Te-ar putea recunoaște careva?
Tubruk se înfurie în sfârșit și smulse degetele țepene ale lui Iulius.
— Toți cei care ar fi putut să mă recunoască sunt morți. Prietenul meu de treizeci de ani, cel care m-a
vândut ca sclav în casa lui Sulla, a murit sub tortură și nu m-a trădat. În afară de Clodia și de noi doi, nu
mai e nimeni care să poată face legătura, îți jur. Se uită în ochii duri ai lui Iulius și vorbi lent și apăsat
printre dinții strânși, ghicind ce gândea bărbatul mai tânăr: Nu te vei atinge de Clodia, Iulius. Nici să nu
te gândești.
— Câtă vreme rămâne în viață, soția și fiica mea sunt în pericol, răspunse Iulius fără ocolișuri.
— Și câtă vreme sunt eu în viață. Ai de gând să mă omori și pe mine? Pentru că asta va trebui să faci
dacă te atingi de Clodia. Îți dau cuvântul că te omor cu mâna mea.
Cei doi rămaseră unul lângă altul, copleșiți de încordare. Liniștea dintre ei se prelungi, dar niciunul
nu-și feri privirea. Apoi, Iulius ridică din umeri și expresia fanatică îi pieri din ochi. Tubruk continuă să îl
privească fix. Era important să îl facă pe Iulius să cedeze. În cele din urmă, tânărul vorbi:
— Bine, Tubruk. Dar, dacă adepții lui Sulla vin după ea sau după tine, nu trebuie să existe nicio
legătură între voi și familia mea.
— Nu-mi cere așa ceva, răspunse Tubruk furios. Am servit familia asta zeci de ani. N-am de gând să
dau și sângele meu, și pe al ei! O iubesc, Iulius, și ea mă iubește pe mine. Datoria mea, dragostea mea
pentru tine nu se întind până la a-i face rău ei. Așa ceva n-o să se întâmple. Și oricum, sunt sigur că nu
există nicio urmă care să ducă la mine sau la tine. Am sânge nevinovat pe mâini, care să dovedească
asta.
Când Iulius vorbi din nou, vocea îi era îngreunată de o oboseală cumplită.
— Atunci, trebuie să pleci. Am destui bani ca să te ajut să te instalezi pe undeva, departe de Roma.
Pot să o eliberez pe Clodia din sclavie și s-o iei cu tine.
Tubruk își încleștă maxilarele.
— Și cu mama ta cum rămâne? Cine o să aibă grijă de ea?
Toată patima se scurse din omul mai tânăr, lăsându-l pustiit și extenuat.
— O are pe Cornelia și aș putea să angajez altă doică. Ce altceva rămâne de făcut, Tubruk? Crezi că
eu vreau asta? Ai fost lângă mine toată viața mea. Nici nu pot să-mi închipui cum va fi când tu n-o să mai
administrezi domeniul, dar simpatizanții lui Sulla încă mai caută asasinii, știi doar. Pe toți zeii, fata lui
Pompei!
Îngheță de groază când înțelese implicațiile morții aceleia. Vocea îi deveni o șoaptă răgușită.
— Au lovit la întâmplare! Cornelia e deja în pericol! zise.
Fără un cuvânt, sări în picioare și o luă la fugă înspre domeniu, luând-o la stânga pe puntea îngustă
de pe peste pârâu. Tubruk înjură și alergă după el, dar picioarele lui obosite nu mai erau în stare să-l
ducă mai repede. De îndată ce terminase de vorbit, bătrânul gladiator știuse că Iulius avea dreptate, și
panica îl cuprinse. Când se gândea că ar putea să o piardă pe Cornelia după tot ce făcuse ca să o apere,
îi venea să urle de furie. Ignorând durerea, se forță să alerge mai repede.
•
Cornelia dormise la fel de prost ca soțul ei. Când cei doi ajunseră gâfâind înapoi la domeniu, o găsiră
împreună cu Clodia și Iulia, punând la cale un drum în oraș. Îl auzise pe Iulius strigând după soldați și
se ridicase de pe canapea, evident agitată, în ciuda tandreței pe care i-o arătase, Iulius nu mai era omul
care fugise dintr-o Romă cuprinsă de flăcări, cu ani în urmă. Inocența îi dispăruse, furată poate de
cicatricile despre care nu voia să vorbească. Erau clipe în care credea că nu mai sunt lacrimi în ea, ca să
plângă pentru ce le luase Sulla amândurora.
Când Iulius intră ca o furtună în încăpere, ochii ei se măriră de spaimă.
— Ce e? întrebă.
Drept răspuns, Iulius se încruntă la Clodia. Știa, la fel ca Tubruk, că, dacă îi spuneau Corneliei
secretul acela, n-ar fi făcut decât să o pună și mai mult în pericol. Tubruk intră în urma lui și schimbă o
privire cu doica, dând scurt din cap în semn de confirmare a ceea ce ea ghicise. Iulius vorbi repede,
ușurat să vadă că nu i se întâmplase nimic Corneliei. Fuga înapoi spre casă fusese agonizantă. Se
torturase singur, închipuindu-și cum asasinii se strecurau prin încăperi și o ucideau.
— Cred că ai putea să fii în pericol din cauza prietenilor lui Sulla. Pompei a fost un apropiat al lui
Marius și tocmai a pierdut o fiică. Trebuia să mă fi gândit mai dinainte! E posibil ca aceia care încă mai
vor să-l răzbune pe Sulla să lovească în foștii lui dușmani, sperând să-l prindă în cursă pe cel care a
ordonat asasinatul. Va trebui să aduc niște legionari aici, ca să te păzească. Și să trimit mesageri la
Crassus. E posibil ca și el să fie o țintă. Pe toți zeii, și Brutus! Măcar el e bine apărat.
Începu să se plimbe prin cameră, iar pieptul încă îi tresălta din cauza alergăturii.
— Va fi nevoie de toată priceperea mea, dar nu pot să-l las în viață. Într-un fel sau altul, trebuie să
frâng spinarea acestei alianțe care s-a format în numele lui Sulla. Nu putem trăi așteptând întruna să
primim un cuțit în spate.
Se întoarse brusc și arătă înspre administratorul domeniului, care stătea în ușă, leoarcă de sudoare.
— Tubruk, vreau să ai grijă de familia mea până se termină totul. Când voi fi la Roma, voi avea nevoie
de un om de încredere care să le apere.
Bărbatul mai în vârstă își îndreptă trupul cu demnitate. N-avea să pomenească amenințările nebune
pe care le aruncase Iulius în timp ce alerga, dar nu putea să ghicească în ce fel avea să se sucească
mintea mereu în mișcare a celuilalt.
— Vrei să rămân aici? zise, iar cuvintele purtară un înțeles care îl făcură pe Iulius să se oprească din
acel du-te-vino.
— Da. Am greșit. Mama mea are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine mai mult ca oricând. În cine
altcineva pot să mă încred?
Tubruk dădu din cap în semn de înțelegere. Știa că discuția pe care o avuseseră pe deal n-avea să
mai fie pomenită nicicând. Tânărul care se plimba de colo-colo, ca un leopard, n-avea obiceiul să se
gândească prea mult la greșelile trecute.
— Din partea cui vine amenințarea? întrebă Cornelia, ridicând capul și încercând să țină în frâu teama
ce creștea în ea.
— Cato îi conduce. Antonidus, poate. Chiar tatăl lui Suetonius ar putea să fie amestecat. Fie sprijină
ce se întâmplă, fie știu despre ce-i vorba, răspunse Iulius.
Cornelia se cutremură când auzi numele generalului de care încă își amintea. Soțul ei înjură când un
gând îi trecu prin minte.
— Trebuia să-l omor pe câinele lui Sulla când am avut ocazia. Am stat la numai câțiva pași de el, lângă
poarta lui Marius. Dacă e amestecat în moartea fetei lui Pompei, e mai periculos decât credeam. Pe toți
zeii, cât de orb am fost!
— Trebuie să vorbești cu Pompei. E aliatul tău, fie că își dă seama, fie că nu, zise Tubruk repede.
— Și cu Crassus, și cu tatăl tău, de asemenea, spuse Iulius, făcând un semn spre Cornelia. Trebuie să
stau de vorbă cu toți trei.
Cornelia se lăsă să cadă înapoi pe sofa. Iulius îngenunche în fața ei și îi luă o mână în mâna lui.
— N-am să permit să pățești ceva, îți promit. Cu cincizeci de soldați, pot să transform locul ăsta într-o
fortăreață.
Cornelia văzu în ochii lui câtă nevoie avea să o apere. Nu din dragoste, ci din datoria lui de soț.
Crezuse că amorțise îndeajuns pe dinăuntru încât să nu mai simtă pierderile, dar nimic nu era mai rău
decât să-i vadă fața aceea atât de rece și de serioasă.
Se forță să zâmbească și își apăsă o mână pe obrazul lui, încă fierbinte după cât alergase. „O
fortăreață, își zise, sau o închisoare.”
•
Două zile mai târziu, când zăriră călăreții care se apropiau pe drumul dinspre oraș, Iulius și Brutus
ridicară tot domeniul în picioare, în doar câteva minute. Renius adusese cincizeci de oameni din barăcile
Primigeniei și, când călăreții aceia ajunseră lângă poartă, ar fi fost nevoie de o armată întreagă ca să le
spulbere apărarea. Pe fiecare zid erau arcași. Cornelia și ceilalți fuseseră ascunși într-un rând de
încăperi pe care Iulius le alesese special pentru acel scop. Clodia plecase cu Iulia fără comentarii, dar
pierduseră timp prețios încercând să o mute pe Aurelia, care nu pricepea nimic din ce se întâmpla.
Iulius rămase singur în curte, privind cum Renius și Tubruk își ocupau pozițiile. În ciuda protestelor
sale furioase, Octavian fusese expediat împreună cu femeile. Totul se liniști și Iulius dădu din cap ca
pentru sine. Domeniul era sigur.
Cu sabia în teacă, urcă treptele care duceau deasupra porții și privi cum călăreții se opriră ceva mai
departe, puși în gardă de numărul mare de arcași de pe ziduri. O trăsură înaintă din rândul lor, trasă de
niște cai slăbănogi, care se opintiră anevoie câțiva pași, simțind încordarea oamenilor. Iulius se uită fără
să spună nimic cum un om descălecă și întinse o bucată de mătase în țărână.
Cato păși greoi pe ea și-și potrivi faldurile togii cu atenție delicată. Praful drumului nu se atinse de el.
Se uită la Iulius fără nicio expresie în ochi, apoi le făcu semn oamenilor să coboare de pe cai și să se
apropie de poartă.
Iulius duse mâna la spate și ridică degetele, ca să arate numărul străinilor. Erau prea puțini ca să-i
atace deschis, dar nu se simțea în largul lui știind că un asemenea om venise atât de aproape de cei pe
care îi iubea. Își încleștă maxilarele când nou-veniții pășiră în umbra porții. Brutus îi spusese despre fiul
lui Cato, dar n-avea ce face ca să schimbe ce se întâmplase. Ca și Brutus, trebuia să aștepte și să vadă
cum aveau să evolueze lucrurile.
Un pumn lovi în bârnele masive ale porții.
— Cine vine în casa mea? întrebă Iulius, privind în ochii lui Cato.
 Omul îi întoarse privirea impasibil. Nu-l deranja să aștepte să se termine formalitățile acelea. Știa mai
bine decât oricine ce vârtej era în mintea lui Iulius. Nu puteai să nu primești un senator.
Unul dintre soldații de lângă Cato vorbi atât de tare, încât fu auzit din casă:
— Senatorul Cato dorește să fie primit într-o chestiune privată. Trimite-ți oamenii de aici și deschide
poarta.
Iulius nu răspunse. Coborî în curte și se sfătui repede cu Brutus și Tubruk. Arcașii de pe ziduri fură
trimiși în clădirile din jur, unde aveau să aștepte să fie chemați. Celorlalți, Iulius le dădu diverse sarcini,
astfel încât să poată rămâne pe-aproape. Era de tot râsul să vezi cum oameni înarmați până în dinți
scoteau caii de prin grajduri și îi țesălau în mijlocul curții, dar Iulius nu avea de gând să riște nimic.
Deschise poarta și se întrebă dacă avea să fie vărsare de sânge în următoarea oră.
Cato trecu pe sub poartă și zâmbi ușor când văzu câți oameni înarmați erau acolo.
— Te aștepți să pornească vreun război, Cezar? zise el.
— Soldații trebuie să se antreneze, domnule senator. Nu mi-ar plăcea să fiu luat prin surprindere,
răspunse Iulius.
Se încruntă când soldații lui Cato intrară în curte, în urma stăpânului. Nu putea să-i oprească, dar le
mulțumi zeilor casei pentru că avusese inspirația să aducă atâția legionari la domeniu. Oamenii lui Cato
aveau să fie uciși în câteva clipe, dacă ordona asta. Pe fețele lor se citea că înțelegeau perfect cum
stăteau lucrurile, mai ales când le fură luați caii și rămaseră expuși în curtea largă.
Cato se uită la el.
— Carevasăzică, acum tu ești generalul Primigeniei? Nu-mi amintesc să fi fost înaintată vreo cerere
senatului.
Vorbea pe un ton relaxat, lipsit de amenințări, dar Iulius se crispă, știind că trebuia să-și aleagă cu
grijă cuvintele.
— Nu e o chestiune oficială încă, dar, da, vorbesc în numele legiunii, răspunse.
Regulile curtoaziei cereau să-i ofere senatorului un scaun și ceva de băut după drumul lung pe care-l
străbătuse, dar Iulius nu se simți în stare să rostească acele amăgeli de politețe, chiar dacă știa că, în
ochii lui Cato, lipsa aceea de politețe ar fi trecut drept o mică victorie.
Renius și Brutus veniră lângă Iulius, iar Cato se uită de la unul la celălalt, fără să pară afectat de
prezența lor.
— Foarte bine, Iulius. Îți voi vorbi despre fiul meu, zise Cato. Am oferit aur în schimbul lui și am fost
refuzat. Am venit aici, în seara asta, ca să aflu ce ești dispus să primești pentru el.
Înălță capul și Iulius văzu strălucirea din ochii adânciți. Se întrebă dacă omul acela comandase
asasinarea fiicei lui Pompei. Oare primejdia pe care o reprezenta ar fi fost micșorată dacă i-l dădea înapoi
pe Germinius? Sau lucrul acela ar fi fost văzut ca un semn de slăbiciune de care Cato s-ar fi folosit ca
să-i facă scrum casa?
— A depus jurământul, domnule senator. Nu mai…
— Aveți prea puțini soldați, nu-i așa? îl întrerupse Cato. Pot să îți trimit o mie de oameni mâine-
dimineață. Sclavi sănătoși, de pe domeniul meu, care să fie coloana vertebrală a Primigeniei.
Renius mârâi brusc:
— În legiuni nu există sclavi, domnul senator. Oamenii Primigeniei sunt liberi.
Cato dădu din mână de parcă lucrul acela era cu totul lipsit de importanță.
— Atunci, eliberați-i după ce depun jurământul vostru neprețuit. Nu mă îndoiesc că un om ca tine va
găsi o soluție, Renius. Ești atât de… ingenios!
În timp ce vorbea, Iulius întrevăzu o străfulgerare de resentiment și știu că, dacă ar fi cedat, nu ar fi
făcut altceva decât să dea tonul propriei distrugeri.
— Răspunsul meu e nu, domnule senator. Un jurământ odată făcut nu mai poate fi cumpărat.
Cato îl privi în liniște câteva clipe.
— Atunci, nu-mi lași de ales. Dacă fiul meu trebuie să servească doi ani sub comanda ta, vreau să fie
viu la sfârșit. Voi trimite oamenii – făcu o pauză – oamenii liberi, Renius. Îi voi trimite la tine, ca să-mi
apere fiul.
— După ce îi vei fi eliberat, e posibil să nu mai facă exact ce vrei tu, răspunse Renius, întorcându-i
privirea cu aceeași intensitate.
— Vor veni! se răsti Cato. Foarte puțini oameni îmi creează atâtea neplăceri ca voi.
— Dacă se înrolează în Primigenia, nu vor fi paznicii fiului tău, spuse Iulius. Crede-mă când îți spun
că nu voi permite așa ceva.
— Nu vrei să dai nimic? zise Cato, ridicând vocea înfuriat.
Mișcările celor care umpleau curtea se schimbară și oamenii întinseră ușor mâinile spre arme.
— Cu voia zeilor, îți voi da fiul înapoi peste doi ani. Asta e tot, răspunse Iulius ferm.
— Să ai grijă să fie așa, Cezar. Dacă moare… Cato vorbea printre dinții încleștați și orice urmă de
răbdare sau calm dispăruse. Ai mare grijă să nu moară.
Apoi, senatorul se întoarse pe călcâie și le făcu semn oamenilor lui să deschidă poarta. Soldații
Primigeniei ajunseră primii la poartă și Cato urcă în trăsură fără să se uite în urmă.
Când poarta se închise și ascunse vederii grupul lui Cato, Brutus se întoarse spre Iulius.
— Unde-ți stă mintea? câți spioni crezi că o să fie printre acești „sclavi eliberați”? Câți asasini? Te-ai
gândit la asta? Pe toți zeii, Iulius, trebuie să găsești o cale să-l oprești.
— Nu vrei încă o mie de oameni în Primigenia? întrebă Iulius.
— Cu prețul ăsta? Nu, cred că mai degrabă l-aș fi dat înapoi pe Germinius sau aș fi primit aurul. Dacă
era vorba de mai puțini, am fi putut să-i supraveghem. Dar o mie! Să nu putem avea încredere în
jumătate din soldații legiunii? E nebunie curată.
— Are dreptate, să știi, adăugă Renius. Și o sută ar fi mai mulți decât aș fi eu dispus să primesc,
darămite o mie.
Iulius îi privi. Ei nu fuseseră cu el când scotocise țărmurile Africii în căutarea fiilor de romani, nici în
Grecia, când adunase veteranii.
— Îi vom face de-ai noștri, zise, ignorându-și propriile îndoieli.
•
Cato dormise până când soarele se ridicase în înaltul cerului, deasupra orașului iernatic și suferea de
o durere de cap pe care nici vinul fiert nu o putuse înmuia. Tâmplele îi bubuiau în timp ce-l asculta pe
Antonidus și îi venea foarte greu să-i suporte aerele.
— Zece mii de sesterți e mult chiar și pentru o moarte, Antonidus, spuse Cato.
Îi făcea plăcere să urmărească șiroiul de sudoare care se prelingea pe fruntea generalului. Știa la fel
de bine ca Antonidus că generalul avea să fie următoarea țintă a furiei asasinilor dacă suma nu era
plătită. Era o meschinărie din partea lui să-l lase să aștepte așa, Cato știa asta, dar lăsă totuși timpul să
se scurgă lent. Bătu cu degete leneșe în brațul canapelei. Desigur, fusese de așteptat că Pompei avea să-
și declare ura în public, chiar dacă asasinul n-ar fi lăsat însemnul de lut în mâna fetei, așa cum i se
spusese. Dar Cato nu putuse ghici că avea să renunțe la toate favorurile care i se datorau doar ca să
demonstreze ceva. Totuși, îi venea să aplaude subtilitatea mișcării. Se așteptase ca Pompei să-și piardă
mințile de durere și să acționeze nechibzuit. I-ar fi dat lui Cato ocazia să ceară să fie arestat și scos din
jocul puterii care se desfășura în senat. În loc de asta, Pompei dăduse dovadă de o stăpânire de sine
care îl făcea mult mai periculos ca dușman decât ar fi crezut. Cato oftă și se scărpină în colțul gurii. Ce-i
drept, dacă judecai după dușmanii pe care îi avea, era cu siguranță o adevărată putere în oraș.
— Aș fi ispitit să-mi retrag sprijinul și banii din răzbunarea ta, Antonidus, dacă n-ar fi și procesul ăsta
al tău. L-am angajat pe Rufus Sulpicius să-ți fie avocat.
— Domnule senator, aș putea să pledez singur împotriva lui Cezar. Cazul e cât se poate de simplu,
spuse Antonidus surprins.
— Nu, vreau ca acest cocoș abia ieșit din ou să fie umilit. Din ce-am văzut, e îndeajuns de tânăr și de
pripit încât să-l doborâm ușor. Dacă se face de rușine în public, în fața magistraților și a plebei, sunt sigur
că rangul lui de tribun o să-și cam piardă din strălucire. Am putea chiar să cerem moartea lui pentru
nedreptățile pe care ți le-a făcut. Cato își frecă fruntea, cu ochii închiși și strângând din gura cărnoasă.
Există un preț pentru fiul meu și trebuie să-l plătească. Folosește ajutorul lui Sulpicius. Nu sunt multe
minți ca a lui în toată Roma. Îți va numi juriști și va găsi precedente în cutumă. Sunt sigur că acest Cezar
va fi pregătit. Ai trimis citațiile?
— Nu, aștept să se stabilească data. Am înaintat o cerere pretorului, dar încă n-am primit răspuns.
— Vezi, Antonidus, de asta ai nevoie de Sulpicius. Stai de vorbă cu el și lasă-l să se ocupe de caz. Va
avea grijă să stabilească data pentru proces în cel mult o lună. Asta e profesia lui, știi? Ai să pui din nou
mâna pe casa aia a ta, lucru pentru care aștept să-mi fii cuviincios de recunoscător și de îndatorat.
— Vă sunt, domnule senator. Și banii?
— Da, da, zise Cato mușcător, vei primi fonduri atât pentru judecată, cât și pentru… cealaltă
chestiune. Acum, lasă-mă să mă odihnesc. Ziua aceasta a fost lungă și obositoare.
Chiar și când se găsea în intimitatea propriei case, Cato vorbea cu grijă, plăcându-i ocolișurile
complotului care îl obliga să țină în slujba lui oameni de soiul lui Antonidus. Știa că mulți dintre senatori
îl vedeau doar ca pe un om priceput numai la vorbe, care prefera o replică tăioasă, în locul ifoselor lor
războinice. Asasinii reprezentau o variație delicioasă la intrigile pe care le țesea de obicei și găsea că
puterea pe care o avea grație lor era îmbătătoare. Să poți să arăți cu degetul înspre oricine și să ceri
morții să se abată asupra lui! Da, era un adevărat deliciu chiar și pentru cerul gurii cuiva care gustase
atâtea lucruri ca el. Generalul plecă și Cato ceru să i se aducă o pânză umedă, cu care să-și acopere
fața.
 • CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU

Procesul începu când cerul se lumina spre estul Romei, în zorii aceia falși care îi trezeau pe muncitori
și îi trimiteau pe hoți și târfe la culcare. Porțiunea din forum care era rezervată pentru proceduri legale
era încă luminată de torțele din timpul nopții. O mare mulțime de oameni se adunase dincolo de
margine, ținută în frâu doar de linia solidă formată de soldații din garda orașului. Aceștia se aflau sub
comanda directă a pretorului care urma să supravegheze procesul și aveau însărcinarea de a păstra
ordinea în cazul în care verdictul avea să nu fie pe placul gloatei. Oamenii aveau grijă să nu intre în raza
de acțiune a bastoanelor pe care le purtau gărzile. În mod neobișnuit pentru un caz care privea o
chestiune în aparență neînsemnată, băncile de pe ambele părți ale pătratului avocaților erau pline și ele.
Mulți dintre oamenii pe care Iulius îi cunoscuse în clădirea senatului veniseră să asculte, unii la invitația
lui Iulius, alții la chemarea lui Antonidus. Familia lui Iulius se afla la domeniul din afara orașului.
Cornelia și fiica lui rămăseseră sub paza soldaților Primigeniei, cât despre Tubruk, voia să îl știe cât mai
departe cu putință de Antonidus și de senatori, în ciuda asigurărilor lui că nu putea fi recunoscut.
Iulius îl căută pe Brutus cu privirea și-l găsi în al doilea dintre cele trei rânduri, așezat lângă o femeie
care își înălță capul, privindu-l. Era ceva supărător în felul rece în care îl măsura și Iulius se întrebă cum
de i se părea că ieșea în evidență față de toți cei din jur, de parcă ar fi stat doar cu puțin mai aproape
decât oricine. După un moment nesfârșit, femeia se lăsă încet pe spate, captându-i atenția. Avea părul
desfăcut și, înainte ca el să-și adune destulă voință pentru a-și putea desprinde privirea, ridică mâna și
dădu la o parte o șuviță care îi căzuse lin pe chip.
Iulius se sili să se relaxeze și să se concentreze. Inspiră aerul călduț, revizuind în minte argumentele
pe care le pregătise împreună cu juriștii, în săptămânile de după ce trimiseseră citațiile. Dacă judecata
urma să fie corectă, Iulius știa că avea șanse foarte bune să câștige, dar, dacă oricare dintre cei trei
magistrați fusese cumpărat de dușmanii lui, procesul putea să fie o bătaie de joc în care să câștige orice,
mai puțin verdictul final. Își plimbă privirea asupra mulțimii care se îngroșa fără să înțeleagă ce anume
era în joc. Veniseră doar pentru divertisment, ca să-i asculte pe oratori și să aplaude sau să protesteze în
momentele interesante ale dezbaterii. Iulius spera și că unii veniseră datorită zvonurilor pe care juriștii
lui le porniseră prin oraș, cum că procesul n-avea să fie altceva decât apărarea publică a lui Marius. Ce-i
drept, păreau să fie destul de mulți plebei în mulțime și vânzătorii de pește fript și pâine aburindă
începuseră deja să vândă binișor în timp ce oamenii așteptau răbdători ca magistrații și pretorul să-și
facă intrarea.
Iulius se uită din nou la scuturile acoperite, pe care Alexandria le terminase, și observă că mulți își
întindeau gâturile ca să le zărească o clipă, arătând cu mâna și discutând. Numai Alexandria, Tabbic și el
însuși știau ce se ascundea sub faldurile groase de pânză, și Iulius simți o umbră de nerăbdare când se
gândi la reacția pe care urmau să o stârnească în momentul în care aveau să le dezvelească.
În spatele lui, cei trei juriști ai săi răsfoiau pentru ultima dată însemnările pe care le făcuseră, cu
capetele plecate în murmure joase. Îl costase doi talanți de aur să îl angajeze pe Quintus Scaevola, dar
nu erau mulți oameni la Roma care să stăpânească la fel de bine legile îngemănate ale cutumelor și ale
celor Douăsprezece Table {23}. Fusese nevoie de un onorariu destul de mare doar ca să-l ispitească să
revină în activitate după ce se retrăsese. În ciuda mișcărilor înțepenite de artrită, Iulius descoperise că
mintea din spatele ochilor cu pleoape grele era pe cât de ascuțită i se spusese că este. Îl privi pe
Quintus, care mâzgălea ceva pe marginea înseninărilor pentru proces. Juristul ridică gânditor ochii și-i
surprinse privirea.
— Ești neliniștit? întrebă Quintus, făcând semn cu teancul de notițe spre curte și mulțimile ascunse în
umbra din jur.
— Un pic, recunoscu Iulius. Sunt foarte multe lucruri în joc.
— Să ții minte argumentul cu valoarea. Mereu îl uiți.
— O să țin minte, Quintus. Am repetat totul îndeajuns, răspunse Iulius.
Începuse să-i placă juristul bătrân, deși părea să trăiască doar pentru legi și să nu-l intereseze niciun
alt aspect al orașului. În prima săptămână în care pregătiseră cazul, Iulius îl întrebase în glumă ce-ar fi
făcut dacă ar fi descoperit că unul dintre fiii lui dăduse foc unei case din oraș. După ce se gândi
îndelung, în tăcere, Quintus îi spusese că n-ar putea lua cazul, pentru că legea îi interzicea să se cheme
pe sine ca martor.
Quintus îndesă însemnările în mâinile lui Iulius, cu o expresie serioasă.
— Să nu te temi să te consulți cu mine, ține minte. Vor încerca să te facă să vorbești fără să gândești
înainte. Dacă simți că îți scapă argumentele, vino la mine și te voi sfătui cât de bine pot. Mai ții minte
pasajul din cele Douăsprezece Table?
Iulius dădu ochii peste cap, exasperat.
 — Cel pe care îl știm toți pe de rost, de când eram copii? Da, îl țin minte.
Quintus pufni ca răspuns la sarcasmul lui Iulius.
— Poate că ar trebui să-l mai spui o dată, doar ca să fim siguri, zise neclintit.
Iulius deschise gura să spună ceva, dar câteva aplauze slabe îl întrerupseră.
— Vin magistrații… și pretorul. N-au întârziat decât o oră, maestre Scaevola, sâsâi unul dintre juriștii
mai tineri înspre Quintus.
Iulius le urmări privirea și văzu grupul care ieșea din clădirea senatului, unde se pregătiseră.
Mulțimea făcu liniște, așteptându-i pe cei patru care veneau încet, însoțiți de gărzi, către zona
destinată curții. Iulius îi privi cu mare atenție. Pretorul îi era necunoscut, un om scund, roșu la față și
chel în creștet. Mergea cu capul aplecat, ca și cum ar fi fost cufundat în rugăciune. Își ocupă locul de pe
platforma înălțată care fusese montată pentru proces. Iulius văzu cum pretorul face un semn spre
centurionul gărzilor și apoi înspre magistrații care se așezară lângă el.
Aceștia din urmă îi erau destul de cunoscuți și Iulius expiră prelung, ușurat că nu recunoștea în
niciunul dintre ei un membru al vreunei facțiuni din senat. Cea mai mare teamă a lui era ca nu cumva
magistrații să fie animalele de casă ale lui Cato, dar se destinse când unul dintre ei îi zâmbi. Tribunul
plebei se așeză alături de ei, fiind cel mai în vârstă dintre magistrați. Mulțimea îl aclamă într-o doară pe
cel care o reprezenta și omul zâmbi și ridică mâna într-un semn scurt de mulțumire. Îl chema Servius
Pella și asta era cam tot ce știa Iulius despre el. Părul alb era tuns scurt, pe un craniu colțuros, iar ochii
adânciți în orbite păreau negri în lumina slabă a torțelor. Pentru o clipă, Iulius își dori să-și fi făcut timp
să stea de vorbă cu el la întrunirile senatului, dar împinse gândul acela la o parte. N-avea rost să-și facă
griji din pricina magistraților, știa asta. Dacă reușea să facă față ifoselor lui Rufus, avocatul lui Antonidus,
avea un caz destul de puternic. Dacă se făcea de râs, avea să piardă mai mult decât casa ce-i aparținuse
lui Marius. În mare măsură, ar fi pierdut și statutul pe care îl dobândise în senat și chiar în oraș. Nu
putea să regrete riscurile pe care și le asumase ca să forțeze procesul acela. Marius nu s-ar fi așteptat la
mai puțin din partea lui.
Iulius aruncă o privire către locul unde ședea Cato și descoperi că privirea greoaie a acestuia era
ațintită asupra lui cu interes. Ca întotdeauna, Bibilus și Catalus stăteau lângă el. Suetonius stătea
alături de tatăl său și același zâmbet încrezut se întindea pe ambele fețe. Chiar dacă n-ar fi știut deja că
sunt rude, expresiile acelea identice i-ar fi demonstrat-o.
Iulius se uită în altă parte, ca să nu-și lase furia să se vadă. Adepții lui Cato aveau să învețe cu timpul
să se teamă de el, pe măsură ce va fi distrus, unul câte unul, pilonii influenței lor.
Quintus îl bătu pe Iulius pe umăr și se așeză lângă ceilalți juriști. Mulțimea se foia și șușotea. Simțea că
procesul era pe cale să înceapă. Iulius se uită din nou la scuturi, ca să se asigure că acoperitorile nu
alunecaseră și nu lăsau nimic la vedere.
Pretorul se ridică încet, netezindu-și cu mâinile faldurile togii. Porunci cu un semn să fie stinse torțele
și toți cei prezenți așteptară ca fiecare lumină în parte să fie acoperită. Zorii cenușii luminau acum
forumul.
— Această augustă instanță s-a reunit în ziua a nouăzeci și patra din anul consular. Să se
consemneze. Le cer tuturor celor prezenți aici, sub privirile zeilor, să rostească doar adevărul, sub
pedeapsa cu exilul. Celui care va declara fals în fața acestei curți i se vor lua focul, sarea și apa și va fi
alungat din Roma, unde nu se va putea întoarce, după cum prevăd edictele.
Pretorul făcu o pauză și se întoarse să privească întâi spre Antonidus, apoi către Iulius. Ambii
înclinară capetele în semn că au înțeles, iar pretorul continuă cu voce înaltă, care plutea deasupra
rândurilor liniștite.
— În acest caz de rei vindicatio{24}, cine este reclamantul?
Antonidus făcu câțiva pași pe pardoseala curții.
— Eu sunt. Generalul Antonidus Severus Sertorius. Susțin că proprietatea mea se află în posesia
ilegală a învinuitului.
— Și cine va vorbi în numele tău?
— Avocatul meu este Rufus Sulpicius, răspunse Antonidus.
Cuvintele lui stârniră murmure de entuziasm în mulțime, sub privirea sumbră a pretorului.
— Să vină în față învinuitul, zise acesta tare.
Iulius coborî de pe platforma pe care erau așezate scuturile și îl privi pe Antonidus.
— Eu sunt Gaius Iulius Cezar, învinuitul în această cauză și pretind posesia respectivei proprietăți. Eu
singur voi vorbi în numele meu.
— Ai adus o parte a proprietății, ca simbol?
— Da, domnule, răspunse Iulius.
Se întoarse spre șirul de drapaje și, cu mișcări îndemânatice, smulse stofa de pe primul scut și îl
dezvălui curții. Murmure de uimire străbătură mulțimea, urmate de șoapte încântate.
 Scutul îi depășise așteptările lui Iulius. Alexandria dăduse totul, știind că putea să își facă un renume
într-o singură zi, având în vedere că scuturile aveau să fie văzute de senatori și de magistrați.
Scutul era tivit cu ornamente de bronz, dar toți ochii se ațintiră asupra chipului și umerilor lui Marius,
un relief în mărime naturală, care îi privea intens pe toți cei prezenți. Murmurele continuară îndelung,
apoi aplauze se auziră din mulțimea care încerca astfel să-și arate admirația pentru generalul mort.
Antonidus vorbi aprins cu avocatul și Sulpicius își drese vocea, ca să atragă atenția magistraților. Zarva
pe care o făcea mulțimea punea la încercare răbdarea pretorului, care făcu un semn cu palma întinsă
înspre centurionul gărzilor. Soldații loviră cu bastoanele în pavaj și mulțimea se potoli, temându-se de
un atac. Rufus păși în față. Era un om uscățiv, cu o figură ca de vultur, îmbrăcat într-o robă închisă la
culoare. Arătă cu dispreț către scut.
— Onorat pretor, clientul meu insistă asupra faptului că acest… obiect nu aparține casei disputate.
Nu poate fi folosit ca simbol, întrucât nu face propriu-zis parte din proprietatea în cauză.
— Cunosc legea, Rufus. Nu încerca să-mi ții prelegeri, răspunse pretorul crispat. Se întoarse spre
Iulius. Cum răspunzi?
— Este adevărat că, atâta vreme cât Antonidus a fost în posesia ilegală a casei, niciun asemenea scut
nu atârna pe pereți. Dar, în dimineața asta, scutul se afla în casă și nu există niciun motiv pentru care n-
ar putea fi simbolul proprietății. Pot aduce martori care să dovedească tot ce spun, zise Iulius calm.
Pretorul aprobă din cap.
— Nu este necesar. Accept argumentul. Vom folosi scutul acesta.
Se încruntă când un val nou de încântare cuprinse mulțimea din jur și începu să ridice mâna, ca să
facă din nou semn gărzilor. Vociferările se potoliră. Nimeni nu voia să-l facă să-și piardă răbdarea.
— Reclamant și învinuit, apropiați-vă de simbol și îndepliniți ritul de disputare a proprietății, rosti cu o
voce răsunătoare.
Antonidus traversă încăperea cu o suliță subțire în mâini. Iulius păși alături de el pe platformă și se
strădui să nu lase să se vadă vreun semn de triumf, care să îi ofenseze pe magistrați. Cu un clinchet
metalic, Iulius atinse ușor scutul cu vârful suliței, apoi făcu un pas în spate. Antonidus coborî și el vârful
suliței înspre scut și buzele i se strânseră când cineva din mulțime îl luă în râs. Apoi, se întoarse cu
spatele la Iulius și reveni la locul lui de lângă Rufus. Acesta stătea cu brațele încrucișate, destins și
netulburat.
— Proprietatea a fost însemnată ca obiect al disputei. Procesul poate începe, intonă pretorul și se
așeză confortabil pe scaun.
Rolul lui în desfășurarea procedurilor se încheiase până când venea vremea să suspende ședința. Cei
trei magistrați se ridicară și se înclinară în fața lui. Apoi, unul dintre ei își drese vocea.
— Avocatul reclamantului trebuie să vorbească primul, spuse magistratul spre Antonidus.
Rufus se înclină și făcu trei pași în față, ca să stăpânească mai bine spațiul larg.
— Pretor, magistrați, senatori, începu el. Cauza aceasta este simplă, deși pedepsele care se impun
sunt cele mai drastice prevăzute de legile noastre. Acum cinci săptămâni, învinuitul a adus în oraș
oameni înarmați, în scopuri violente. O asemenea fărădelege se pedepsește cu moartea sau exilul. Pe
lângă aceasta, învinuitul și-a pus oamenii să intre cu forța într-o locuință privată, aceea a reclamantului,
generalul Antonidus. Pedeapsa pentru această fărădelege este doar o biciuire, deși, după moartea
învinuitului, ar fi un gest inutil de cruzime.
Se opri și râsete reținute traversară băncile curții. Gloata nu râse.
— Servitorii și gărzile casei au fost bruscați și, când proprietarul s-a întors, aceiași soldați i-au interzis
să intre în propria casă. Clientul meu nu e un om răzbunător, dar fărădelegile săvârșite împotriva lui au
fost multe și grave. Ca avocat al său, solicit să i se administreze învinuitului cea mai severă pedeapsă.
Moartea sub sabie este singurul răspuns posibil la o încălcare atât de gravă a legilor Romei.
Aplauze politicoase se auziră dinspre oamenii din jurul lui Cato. Rufus înclină ușor din cap către ei și-
și reluă locul. Ochii strălucitori dezmințeau expresia destinsă pe care și-o compusese.
— E rândul învinuitului, continuă magistratul.
Pe chipul lui nu se citea niciun semn că fusese sau nu mișcat de cuvintele lui Rufus. Totuși, când
Iulius păși în față, stomacul i se făcu ghem. Știuse că puteau să ceară moartea lui, dar să audă lucrul
acesta în fața instanței era o realitate care îi zdruncina încrederea.
— Pretor, magistrați, senatori, popor al Romei, rosti Iulius îndeajuns de tare, încât să fie auzit de
mulțime.
Aceasta îl aclamă, deși pretorul se încruntă la el. Înainte să continue, Iulius își puse gândurile în
ordine. Simțea instinctiv că apărarea pe care o pregătise pentru Marius urma să aibă mai mult efect în
rândul oamenilor care suferiseră sub regimul lui Sulla decât asupra judecătorilor tăcuți. Dar știa și că
era periculos să încerce să manipuleze plebea, lucru care i-ar fi putut face pe magistrați să se întoarcă
împotriva cazului solid pe care îl pregătise. Trebuia să fie atent.
 — Povestea acestei cauze n-a început acum cinci săptămâni, zise Iulius. A început într-o noapte de
acum trei ani, când orașul se pregătea de război civil. Marius era consul legitim al Romei și legiunea lui
fortificase orașul împotriva atacului…
— Onorați magistrați, fac apel la dumneavoastră să-i cereți să pună capăt acestui discurs sforăitor,
spuse Rufus, ridicându-se în picioare. Chestiunea în discuție este dreptul de proprietate asupra unei
case, nu conflictele istoriei.
Magistrații se sfătuiră un moment, apoi unul dintre ei se ridică.
— Nu mai întrerupe, Rufus! Învinuitul are dreptul să-și susțină cauza cum crede de cuviință, zise el.
Rufus cedă și își reluă locul pe scaun.
— Mulțumesc, onorați magistrați, continuă Iulius. E bine știut că Marius a fost unchiul meu. Și-a
asumat răspunderea de a apăra orașul de unul singur, când Sulla a plecat în Grecia să-l înfrângă pe
Mithridates, sarcină pe care a îndeplinit-o destul de prost.
Mulțimea râse scurt, apoi se potoli când pretorul fulgeră cu privirea. Iulius continuă:
— Marius era sigur că Sulla avea să se întoarcă în oraș cu scopul de a dobândi puterea absolută.
Tocmai ca să evite asta, a fortificat zidurile orașului și și-a pregătit oamenii să apere populația împotriva
unui atac armat. Dacă Sulla s-ar fi apropiat de ziduri fără violență, i s-ar fi permis să-și reia atribuțiile
consulare și pacea orașului ar fi rămas netulburată. În loc de asta, Sulla a lăsat în urmă asasini care l-au
atacat pe generalul Marius într-o încercare mârșavă de a-l ucide. Oamenii lui Sulla au deschis porțile și
și-au lăsat stăpânul să intre în oraș. Cred că acela a fost primul atac armat asupra Romei după mai bine
de două sute de ani.
Iulius se opri să respire și îi privi pe magistrați, ca să vadă reacțiile provocate de cuvintele lui. Aceștia
îl priviră impasibili, iar aerul lor neutru nu lăsa să transpară nimic.
— Unchiul meu a fost ucis de pumnalul mânuit de însuși Sulla. Legiunea lui a luptat cu vitejie zile
întregi, dar a fost învinsă de invadator.
— E prea de tot! strigă Rufus, sărind în picioare. Se folosește de protecția oferită de proces ca să
întineze numele unui conducător iubit al Romei. Solicit să fie tras la răspundere pentru această
nesocotință.
Magistratul care vorbise mai devreme se aplecă în față și i se adresă lui Iulius:
— Abuzezi de răbdarea noastră, Cezar. Dacă verdictul se va dovedi nefavorabil ție, fii sigur că vom
cântări această lipsă de respect când se va stabili sentința. Înțelegi?
Iulius dădu din cap și înghiți repede, ca să-și umezească gâtul.
— Înțeleg, dar vorbele acestea trebuie rostite.
Magistratul ridică din umeri.
— Doar e capul tău la mijloc, bombăni.
Iulius respiră adânc, încercând să se liniștească, apoi vorbi din nou:
— Ce a urmat se știe deja. Ca învingător, Sulla s-a proclamat dictator. Nu vreau să vorbesc despre
vremurile acelea din istoria Romei.
Magistratul aprobă hotărât din cap și Iulius continuă:
— Chiar dacă apărase orașul în mod legiuit, Marius a fost declarat trădător și bunurile sale au fost
vândute de către stat. Casa lui a fost scoasă la licitație publică și cumpărată de reclamantul din această
cauză, generalul Antonidus. Legiunea lui Marius a fost dizolvată și numele ei a fost șters de pe sulurile
din senat.
Iulius se opri și își coborî capul de parcă i-ar fi fost rușine de faptele acelea. Murmure trecură printre
senatorii prezenți, care își șopteau întrebări și comentarii unul altuia. Apoi, Iulius ridică din nou capul și
vocea i se reverbă peste magistrați și mulțime deopotrivă:
— Cazul meu se sprijină pe trei argumente. Primul se referă la faptul că Primigenia a fost reînscrisă pe
listele legiunilor, cu onoare. Dacă legiunea nu a fost acoperită de nicio pată, cum e posibil ca generalul
ei să fie considerat trădător? În al doilea rând, dacă Marius a fost pedepsit pe nedrept, atunci bunurile
sale ar trebui să îmi revină în calitate de unic moștenitor. În sfârșit, acțiunile pe care le-am întreprins
pentru a-mi recupera casa din mâinile hoților au fost săvârșite cu convingerea că instanța va arăta
clemență, în lumina sorții injuste a lui Marius. Multe nedreptăți au fost comise, e adevărat, dar împotriva
mea, nu de către mine.
Mulțimea începu să ovaționeze și gărzile loviră din nou cu bastoanele în pământ. Magistrații își
apropiară capetele pentru o clipă, apoi unul dintre ei îi făcu semn lui Rufus că are cuvântul.
Sulpicius se ridică, oftând exagerat.
— Încercările lui Cezar de a crea confuzii în legătură cu cauza judecată sunt admirabile în seriozitatea
lor. Dar legea vede lucrurile așa cum sunt. Nu mă îndoiesc că onoraților magistrați le-a plăcut această
întoarcere în istorie la fel de mult ca mie, dar presupun că realizează că această interpretare este
colorată de relația personală pe care a avut-o învinuitul cu fostul general. Oricât de mult mi-ar plăcea să
mă angajez într-o polemică privitoare la viziunea aceasta personală, care ne-a fost prezentată drept
adevăr neîndoielnic, consider că este necesar să reducem chestiunea la fundamentele sale legale și să
nu mai irosim timpul tuturor celor prezenți. Îl privi pe Iulius cu un zâmbet prietenos, astfel încât toți să
vadă că îi ierta tânărului nechibzuința. Așa cum ni s-a zis, clientul meu a cumpărat casa la licitație și
vânzarea a fost întru totul legală. Numele clientului meu este scris în documentul de vânzare. Faptul că
soldați înarmați i-au furat proprietatea marchează o întoarcere la folosirea forței pentru rezolvarea
diferendelor. Sunt sigur că toată lumea a văzut momentul de la începutul procesului când sulițele au
fost atinse de scutul acela arătos. Vă amintesc că gestul simbolic al luptei este, întocmai, simbolic. La
Roma, nu ridicăm sabia ca să punem capăt neînțelegerilor, fără să ne supunem legii. Am toată
înțelegerea pentru argumentele invocate de tânărul Cezar, dar nu au nicio relevanță pentru cauza
aceasta. Sunt convins că i-ar plăcea să ne poarte și mai mult în urmă și să ne împărtășească povestea
casei încă de la prima piatră de temelie, dar nu consider că e necesar să lărgim chestiunile într-atât. Mă
văd nevoit să repet cererea pentru pedeapsa cu moartea, deși regret că Roma va pierde un tânăr avocat
atât de pătimaș.
Pe fața lui se citea tristețea pentru pedepsele aspre care urmau. Își reluă locul și se sfătui cu
Antonidus, care îl privea pe Iulius cu ochii mijiți.
Iulius se ridică și se întoarse încă o dată spre magistrați.
— Rufus a făcut referire la un document de vânzare. Consider că ar trebui să îl prezinte în fața
instanței, zise repede.
Magistrații se uitară către Rufus, care făcu o grimasă.
— Onorați magistrați, dacă bunul în cauză ar fi un cal sau un sclav, de bună seamă că aș putea
prezenta asemenea documente. Din păcate, este vorba despre o casă, una pe care s-a pus stăpânire
prin forță. După cum bine știe Cezar, actele erau înăuntrul casei.
Magistratul care părea să vorbească în numele celorlalți se uită încruntat la Iulius.
— Se află documentele acestea în posesia ta? întrebă el.
— Jur că nu, răspunse Iulius. Pe onoarea mea, nu e nici urmă de așa ceva în casa lui Marius.
Se așeză din nou. Arsese documentele cu o noapte înainte, așa cum îl sfătuise Quintus, și avea
conștiința împăcată.
— Așadar, niciuna din părți nu poate prezenta documente de proprietate? continuă magistratul, pe un
ton egal.
Iulius dădu din cap și Rufus imită mișcarea, cu fața crispată de enervare. Se ridică și se adresă din
nou magistraților.
— Clientul meu a bănuit că documente-cheie, ca acela, aveau să „dispară” înaintea procesului, zise el
și îl privi pe Iulius cu un dispreț prost mascat. Astfel, am adus un martor care a fost prezent la licitație și
care poate da asigurări că vânzarea a fost legală.
Martorul se ridică de pe scaunul de lângă Antonidus și păși în față. Iulius îl recunoscu ca fiind unul
dintre indivizii care stăteau mereu aproape de Cato, în clădirea senatului. Era un om cocoșat, cu aspect
fragil, care-și îndepărta tot timpul o șuviță de pe frunte.
— Eu sunt Publius Tenelia. Pot depune mărturie despre caracterul legal al vânzării.
— Pot să-i pun întrebări acestui om? întrebă Iulius și păși în față când primi permisiunea.
— Ai fost de față pe toată durata licitației? întrebă Iulius.
— Da. Am fost acolo de la început la sfârșit.
— Ai văzut când actul de vânzare a fost semnat cu numele lui Antonidus?
Omul avu o clipă de ezitare înainte să răspundă.
— Am văzut numele, zise.
Ochii îi erau neliniștiți și Iulius știu că adevărul era altul.
— Așadar, ai zărit documentul doar pentru câteva momente? insistă Iulius.
— Nu, l-am văzut bine, răspunse omul mai încrezător.
— Ce sumă a plătit generalul?
În spatele martorului, Rufus zâmbi, înțelegând manevra. N-avea să meargă. Martorul fusese pregătit
pentru întrebări ca aceea.
— O mie de sesterți, răspunse triumfător Tenelia.
Zâmbetul îngheță când, din rândurile mulțimii, izbucni un cor de strigăte batjocoritoare. Multe capete
se întoarseră spre masa de plebei și Iulius văzu că străzile se umpluseră de când începuse procesul.
Fiecare locșor liber fusese ocupat și forumul gemea de oameni. Magistrații se uitară unul la altul și
pretorul strânse din dinți îngrijorat. Cu un public atât de numeros, era din ce în ce mai probabil să apară
probleme. Se gândi să trimită un mesager la barăcile gărzilor. Era nevoie de mai mulți soldați ca să
păstreze ordinea.
Când mulțimea se potoli, Iulius vorbi din nou:
 — Onorați magistrați, în timp ce pregăteam cazul, am pus să fie evaluată casa. Dacă ar fi fost vândută
în dimineața asta, cumpărătorul ar fi trebuit să plătească în jur de un milion de sesterți, nu o mie. Un
anumit pasaj din cele Douăsprezece Table este relevant în privința aceasta.
În vreme ce Iulius se pregătea să citeze pasajul, Rufus ridică ochii plictisit, iar martorul care nu fusese
trimis la loc începu să se foiască.
— „Bunurile nu pot trece de la cumpărător la vânzător dacă valoarea lor nu e plătită”, zise Iulius
răspicat.
Mulțimea vociferă în semn de aprobare pentru argumentul acela. Începură câteva conversații, în timp
ce unii le explicau pasajul altora.
— O mie de sesterți pentru o proprietate de un milion nu se poate spune că „valoarea a fost plătită”,
onorați magistrați. Vânzarea aceea a fost o farsă a favorurilor, licitația a fost o batjocură. Nici nu se poate
spune că o tranzacție legală a avut loc, de vreme ce nu există un document de vânzare.
Rufus se ridică încet.
— Poate Cezar vrea să ne facă să credem că orice afacere bună reprezintă o încălcare a Tablelor,
începu el.
Mulțimea îl huidui și pretorul își trimise mesagerul după soldați.
— Trebuie să repet, Cezar nu vrea decât să distragă atenția instanței cu digresiuni inutile. Martorul
acesta a dovedit că vânzarea a fost legală. Suma plătită n-are nicio importanță. Clientul meu știe să se
tocmească.
Se așeză, încercând să ascundă cât de mult îl înfuriase argumentul acela. Nu puteau să recunoască
deschis că licitația chiar fusese o farsă prin care Sulla își răsplătise favoriții. Dar Cezar avusese grijă ca
toți cei prezenți să priceapă, dacă nu știau deja. În orice caz, mulțimea nu știuse. Din ce în ce mai multe
priviri furioase îl țintuiau pe Antonidus, care se scufunda tot mai mult în scaun.
— Mai mult, continuă Iulius de parcă Rufus n-ar fi zis nimic, având în vedere că problema valorii casei
a fost ridicată chiar de martorul lui Antonidus, aș vrea să vă supun atenției o altă chestiune. Dacă
verdictul curții îmi este favorabil, ca unic moștenitor al lui Marius, cer să îmi fie plătită chirie pe cei doi
ani în care generalul Antonidus a ocupat casa. Suma aproximativă care mi se datorează este de treizeci
de mii de sesterți. Cer să mi se acorde această sumă împreună cu dreptul de proprietate asupra casei,
ca despăgubire ce i se cuvine familiei mele.
— Ce? Cum îndrăznești să ceri așa ceva?
Antonidus se ridicase de pe scaun și spumega de furie. Rufus se străduia să-l împingă la loc,
vorbindu-i agitat la ureche. Când Antonidus se potoli, Rufus se întoarse spre magistrați.
— De parcă multele nedreptăți săvârșite împotriva clientului meu n-ar fi fost de ajuns, Cezar încearcă
să-l provoace și să-l umilească în public. Casa era goală în momentul în care generalul Antonidus a
intrat în posesie legală, în urma vânzării. Nu se pune problema de a plăti chirie.
— Familia mea a ales să lase casa goală și avea tot dreptul să facă asta. Banii mi se cuvin din partea
chiriașului care e clientul tău, se răsti Iulius la el.
Magistratul își drese vocea, apoi înclină capul, ascultând ce-i spuneau ceilalți doi.
— Suntem de părere că această cauză este îndeajuns de clară. Părțile doresc să mai spună ceva
înainte să deliberăm asupra verdictului?
Iulius cotrobăi prin fiecare cotlon al minții, dar spusese deja tot ce voise să spună. Ochii lui se
întoarseră spre scuturile de bronz. Rezistă impulsului de a le dezvălui mulțimii, știind că magistrații
aveau să vadă gestul acela ca pe un spectacol ieftin. Nu putea ghici care avea să fie verdictul și, când se
întoarse spre Quintus, bătrânul ridică din umeri.
— Eu nu doresc să adaug nimic, onorați judecători, am încheiat, zise Iulius.
Mulțimea începu să-l aclame și să strige insulte spre Rufus, care își încheie și el pledoaria. Cei trei
magistrați se ridicară și se înclinară în fața pretorului, apoi plecară către clădirea senatului, unde aveau
să hotărască verdictul final. Soldații care tocmai ajunseseră le deschideau calea, înarmați cu săbii, în loc
de bastoane.
După ce magistrații plecară, pretorul se ridică în picioare și se adresă mulțimii, ridicând vocea sa
profundă:
— Când magistrații se vor întoarce, nimeni nu va provoca dezordine, indiferent de rezultat. Fiți siguri
că orice urmă de ostilitate va atrage o pedeapsă rapidă și definitivă. Veți pleca în liniște și oricine se
opune va suferi consecințele nemulțumirii mele.
Se așeză din nou, ignorând privirile amenințătoare ale cetățenilor Romei. Liniștea dură doar câteva
secunde, apoi o voce strigă: „Ma-ri-us!” și cei din jur i se alăturară. În câteva momente, toată mulțimea
striga numele generalului și bătea din picioare, iar membrii adunați ai senatului priveau neliniștiți în jur,
realizând dintr-odată că între ei și gloată nu era decât un șir subțire de soldați.
Iulius hotărî că venise momentul să dezvăluie și restul muncii Alexandriei. Îi căută privirea și, cu
mișcări de o încetineală calculată, apucă stofa aspră care acoperea primul scut. Alexandria zâmbi
nerăbdătoare. Iulius smulse materialul și mulțimea începu să strige. Erau cele trei săgeți încrucișate ale
Primigeniei, legiunea atât de dragă lui Marius. În rândul al doilea al băncilor, Brutus se ridică în picioare
și începu să aclame, la fel de aprins ca mulțimea. Alții care stăteau pe lângă el îi urmară exemplul.
Pretorul îi strigă lui Iulius un ordin, care se pierdu peste gloata dezlănțuită. Iulius se duse la celelalte
scuturi, dezvelindu-le unul câte unul. Cu fiecare scut dezvelit, urletele mulțimii deveneau tot mai
sălbatice. Cei din față strigau la cei din spate, descriind ce vedeau. Părinții ridicau pe umeri copiii mici.
Pe alții, plăcerea îi făcea să lovească aerul cu pumnii. Scuturile înfățișau scene din viața lui Marius:
bătăliile sale din Africa, Triumful lui pe străzile orașului, ținuta mândră cu care îl așteptase pe Sulla sub
ziduri.
Iulius întinse mâna spre acoperitoarea ultimului scut și se opri teatral. Mulțimea se liniști ca la un
semn. Apoi, Iulius smulse stofa și dezvălui ultimul scut. Acesta străluci în soarele dimineții, cu
desăvârșire gol.
În tăcerea care se lăsă, Iulius strigă:
— Oameni ai Romei, astăzi vom plăsmui ultima imagine! Mulțimea izbucni în urlete de încântare, care
îl făcură pe pretor să sară în picioare și să strige la gărzi. Acestea lărgiră spațiul dintre gloată și curte,
împingându-i pe oameni cu bastoanele. Plebeii se traseră înapoi nedumeriți, strigând sfidări și batjocuri
spre Antonidus. Numele lui Marius se auzi din nou, ca o incantație. Părea că toată Roma îl rostea.
•
În lumina cenușie, Cornelia privi cum Tubruk se aplecă și o sărută pe Clodia. Era atât de blând, încât
vederea acelui sărut fusese aproape dureroasă, dar nu-și putuse dezlipi privirea. Ascunsă în umbra
unei ferestre, Cornelia se simți mai singură decât oricând. De bună seamă, Clodia avea să ceară să fie
eliberată și atunci ea n-ar mai fi avut pe nimeni.
Zâmbi amar în timp ce pipăia locurile dulci din amintirea ei. Totul ar fi trebuit să fie altfel. Iulius părea
atât de plin de energie și de viață în timp ce lua Roma în stăpânire, dar nimic din exuberanța aceea n-
avea de-a face cu ea. Își aminti cum se revărsau cuvintele din el pe vremea când Marius mai trăia.
Trebuise să-i acopere gura cu mâna, ca să nu-l audă tatăl ei sau servitorii cum vorbea și râdea lângă ea.
Fusese atâta bucurie în el pe atunci! Acum, era un străin. O dată sau de două ori, îl surprinsese privind-
o cu ceva din focul de odinioară, dar privirea aceea dispăruse de îndată ce Cornelia își dăduse seama de
ea. De câteva ori, își adunase tot curajul și-i ceruse să facă dragoste cu ea, doar ca să spargă gheața ce
se forma între ei. Își dorise să se întâmple, visase chiar că se întâmpla, dar, de fiecare dată, amintirea
degetelor brutale ale lui Sulla îi distrusese hotărârea și Cornelia alunecase singură în coșmarurile ei.
Sulla murise, își spunea, dar încă îi mai vedea fața și câteodată i se părea că îi simte mirosul în adierea
vântului. Momentele acelea o făceau să se chircească în așternuturi și să alunge lumea.
Tubruk își petrecu brațul pe după doica ei și Clodia își odihni capul pe umărul lui, șoptindu-i. Preț de
o clipă, Cornelia auzi râsul gutural al lui Tubruk și simți un ghimpe de invidie pentru ce găsiseră cei doi.
Nu avea inima să o refuze pe Clodia dacă îi cerea să o elibereze. Dar nu putea să suporte gândul că avea
să devină nevasta uitată a lui Iulius, în timp ce el își sărbătoarea gloria în oraș și împreună cu legiunea.
Le văzuse ea pe acele matroane romane veninoase, care aveau doici la copii și sclavi care se ocupau de
casă. Își petreceau zilele cumpărând stofe scumpe și întreținându-și cercul social. Clodia vedea lucrurile
acelea ca pe un soi de moarte. Ce milă avea să le fie de Cornelia când aveau să dezgroape cu ghearele
adevărul despre căsătoria ei lipsită de dragoste.
Cornelia se frecă la ochi, furioasă. Își spuse că era prea tânără ca să se lase distrusă. Dacă era nevoie
de încă un an ca să-și revină, atunci avea să aștepte să se vindece. Chiar dacă se schimbase în lunile de
captivitate, în Iulius mai era ceva din tânărul pe care îl cunoscuse ea. Cel care își riscase viața și relația
cu tatăl Corneliei doar ca să vină în camera ei, peste acoperișurile alunecoase. Numai dacă ar fi putut
să-l păstreze în gând pe tânărul acela, poate ar fi fost în stare să-i vorbească din nou și poate și el și-ar fi
amintit de fata pe care o iubise. Poate conversația aceea nu s-ar mai fi transformat într-o ceartă și
niciunul din ei n-ar fi plecat, lăsându-l singur pe celălalt.
O umbră se mișcă în curte și Cornelia înălță capul, să vadă. „Probabil că este un soldat care își face
rondul”, se gândi, apoi expiră adânc când noaptea cenușie îl dezvălui. Era Octavian. Îi spiona pe cei doi
iubiți. Dacă îl striga, momentul de intimitate dintre Clodia și Tubruk s-ar fi spulberat. Speră că măcar
băiatul avea destulă minte încât să nu se apropie prea mult.
Și Iulius crescuse între zidurile acelea și cândva fusese la fel de fascinat de misterele dragostei ca și
Octavian.
Se uită în liniște cum Octavian se ghemuiește în spatele unui jgheab, pândindu-l pe Tubruk. Cuplul
se sărută din nou și Tubruk întinse mâna spre pământ. Începu iarăși să râdă în timp ce căuta ceva cu
degetele. Găsi ce voia și Cornelia văzu cum brațul lui se trage înapoi și țâșnește înainte, aruncând
pietricele spre ascunzătoarea lui Octavian.
 — Du-te la culcare! îi strigă Tubruk copilului.
Cornelia zâmbi și plecă de la fereastră, hotărâtă să asculte și ea sfatul acela.
•
— Se deschid ușile senatului! zise Quintus peste umărul lui Iulius.
Acesta se uită într-acolo și văzu că magistrații se întorceau.
— A mers repede, îi zise agitat juristului.
Bătrânul dădu din cap.
— În cazuri ca acesta, nu cred că e de bine când se deliberează repede, bombăni sumbru.
Iulius se încordă, cuprins brusc de frică. Oare făcuse îndeajuns? Dacă verdictul se dădea împotriva
lui și magistrații acceptau cererea pentru pedeapsa capitală, avea să fie mort până la apus. Auzea cum
sandalele lor bocăneau pe lespezile forumului de parcă ar fi marcat ultimele momente ale vieții lui. Simți
pe sub togă șiroaiele de sudoare rece, care i se prelingeau pe coaste.
Se ridică împreună cu restul asistenței, întâmpinându-i pe magistrați și înclinându-se când aceștia
intrară. Soldații care îi însoțiseră își ocupară pozițiile, cu mâinile pe săbii, dublând șirul celor care
despărțeau curtea de mulțimea privitorilor. Lui Iulius i se făcu inima mică. Dacă soldații aceia se
așteptau la probleme, era posibil ca magistrații să-i fi avertizat în legătură cu verdictul.
Cei trei își ocupară locurile cu lentoare demnă. Iulius încercă să îi privească în ochi. Avea nevoie
disperată de orice indiciu în legătură cu ce avea să fie, dar fețele lor nu trădau nimic. Mulțimea amuți pe
măsură ce tensiunea creștea.
Magistratul care vorbise în timpul procedurilor se ridică încet în picioare, cu o expresie sumbră.
— Roma, auzi-ne verdictul! strigă. Am căutat adevărul și vorbele noastre sunt lege.
În mod inconștient, Iulius își ținu răsuflarea. Liniștea care îl înconjura era aproape dureroasă după
izbucnirile de ovații și scandări.
— Mă pronunț în favoarea generalului Antonidus, zise magistratul, cu capul și gâtul drepte.
Mulțimea începu să urle de furie, apoi amuți din nou, când al doilea magistrat se ridică.
— Și eu mă pronunț în favoarea lui Antonidus, zise el, măturând cu privirea mulțimea haotică.
Vorbele lui stârniră un nou val de urlete de protest. Iulius ameți.
Tribunul se ridică la rândul lui și privi mulțimea, reliefurile de bronz și, în fine, pe Iulius.
— Ca tribun, am drept de veto asupra judecății colegilor mei. Nu e o cale pe care aș alege-o cu
ușurință. Am cântărit cu grijă toate argumentele. Făcu o pauză, pentru a da mai multă greutate
cuvintelor. Astăzi, îmi exercit dreptul de veto. Verdictul e în favoarea lui Cezar, spuse tribunul.
Mulțimea înnebuni de bucurie și scandările „Ma-ri-us, Ma-ri-us!” începură din nou, mai puternice ca
oricând.
Iulius se prăbuși pe scaun, ștergându-și sudoarea de pe frunte.
— Bravo, tinere, zâmbi Quintus știrb. De-acum, multă lume își va aminti numele tău dacă te hotărăști
să candidezi pentru o funcție mai înaltă. Ce-i drept, mi-a plăcut ce-ai făcut cu scuturile alea. Cam
strident, dar plebei îi place așa ceva. Felicitări!
Iulius expiră prelung, simțindu-se în continuare amețit de cât de aproape fusese de o catastrofă. Cu
picioarele moi, traversă curtea, spre scaunul lui Antonidus. Vorbi îndeajuns de tare, încât să-l audă
magistrații peste zarva mulțimii și puse în mișcare prima parte a răzbunării pentru suferințele Corneliei.
— Îmi pun mâinile asupra ta pentru datoria de treizeci de mii de sesterți, zise, apucând brutal toga lui
Antonidus.
Generalul înțepeni de furie neputincioasă. Îl căută din priviri pe Cato, printre cei care ocupau băncile.
Iulius se întoarse și el către șirurile de bănci, fără să slăbească strânsoarea asupra lui Antonidus. Văzu
cum Cato întâlnește privirea generalului, apoi scutură ușor din cap, cu o expresie de dezgust. Antonidus
păru năucit de felul în care sorții i se întorseseră împotrivă.
— Nu am atâția bani, rosti el.
Rufus interveni:
— Se obișnuiește să se acorde un termen de treizeci de zile când datoria e atât de mare.
Iulius zâmbi fără pic de umor.
— Nu, vreau banii acum sau generalul va fi legat fedeleș și vândut la târgul de sclavi.
Antonidus începu să se zbată violent în strânsoarea lui Iulius, dar nu reuși să scape.
— Nu poți! Cato! Nu poți să-l lași să mă ia! strigă el.
Cato îi întoarse spatele și se pregăti să părăsească forumul. Pompei era și el prezent, privind scena cu
interes avid. Antonidus reuși să-și păstreze îndeajuns de mult bun-simț încât să nu înceapă să turuie
despre asasini. Dacă făcea o asemenea dezvăluire, fie Pompei, fie Cato, fie asasinii înșiși l-ar fi torturat și
ucis.
Brutus coborî din bancă și veni lângă Iulius, cu o funie în mână.
— Leagă-l, Brutus, dar cu grijă. Vreau să iau cât mai mult pe el când îl vând ca sclav, spuse Iulius
aspru, lăsând ca furia și disprețul să se reverse din el.
Brutus îndeplini sarcina eficient. Îi puse căluș lui Antonidus, ca să-i stăvilească urletele. Magistrații
priveau fără nicio reacție. Știau că fapta aceea era permisă de lege, deși cei doi care se pronunțaseră
împotriva lui Iulius erau roșii de furie tăcută.
Când totul se termină, Rufus își așeză o mână pe brațul lui Iulius, ca să îi atragă atenția.
— Ai vorbit bine, Cezar, dar Quintus este prea bătrân ca să reprezinte o alegere optimă pe viitor. Sper
că îți vei aminti numele meu dacă vei avea nevoie de un avocat.
Iulius îl privi fix.
— Cred că este mai degrabă improbabil să te uit, zise.
Cu Antonidus legat și luat în sclavie, pretorul suspendă ședința. Mulțimea aclamă din nou. Cato
plecase deja și cei mai mulți dintre senatori ieșiră grăbiți din bănci. În mod evident, se simțeau incomod
în prezența atâtora dintre cei pe care îi reprezentau.
Împreună, Brutus și Iulius îl târâră pe generalul căzut la pământ peste pardoseala curții și îl sprijiniră
de platforma pe care erau scuturile.
Alexandria ocoli grupurile agitate de senatori și veni lângă Iulius. Ochii îi străluceau de bucuria
triumfului.
— Bravo! La un moment dat, am crezut că ți-au venit de hac.
— Și eu la fel. Trebuie să-i mulțumesc tribunului pentru ce-a făcut. Mi-a salvat viața.
Brutus pufni.
— Ține minte că e reprezentantul plebei, care l-ar fi sfâșiat dacă se pronunța împotriva ta, cum au
făcut ceilalți doi. Pe zei, uită-te la ei!
Brutus făcu un semn cu brațul spre cetățenii care se înghesuiau cât mai aproape de curte, ca să-l
zărească pe Iulius măcar o clipă.
— Urcă lângă scuturi și fă-le un semn, zise Alexandria cu zâmbetul până la urechi.
Orice s-ar fi întâmplat de-acum, știa că operele ei aveau să fie la mare căutare și că putea să obțină
prețuri enorme de la mai-marii Romei.
Iulius urcă pe platformă și mulțimea ovaționă. Scandările începură din nou și obrajii lui Iulius se
înfierbântară de plăcere când numele lui îl înlocui pe al lui Marius.
Ridică brațul în semn de salut și realiză că Scaevola avusese dreptate. Numele lui avea să rămână în
mințile oamenilor și cine știe unde putea asta să îl ducă?
Soarele dimineții se ridicase îndeajuns, încât să lumineze forumul și să facă să strălucească
suprafețele de bronz ale scuturilor pe care le crease Alexandria. Iulius zâmbi când văzu lucirile
bronzului și speră că Marius le vedea și el de-acolo de unde era.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI

În aerul dimineții se simțeau primele urme de căldură primăvăratică. Iulius alerga prin pădurile lui
dragi, simțind cum încordarea zilei i se scurgea din picioare. Acum, că emoțiile procesului trecuseră, își
petrecea cea mai mare parte a timpului alături de Renius și de Brutus, în barăcile Primigeniei și se
întorcea acasă numai ca să doarmă. Oamenii pe care îi recrutase în Africa și în Grecia se prezentau bine.
Un proaspăt sentiment de mândrie îi însuflețea pe supraviețuitorii Primigeniei de odinioară când vedeau
cum renaște legiunea atât de dragă lui Marius. Bărbații pe care îi trimisese Cato erau foarte tineri și
lipsiți de cicatrici. Iulius fusese tentat să-i chestioneze în legătură cu trecutul lor, dar se abținuse. Nimic
nu mai conta, în afară de jurământul față de Primigenia, indiferent de puterea pe care Cato își închipuia
că o are asupra lor. Aveau să învețe asta în timp. Renius își petrecea fiecare ceas de trezie alături de ei.
Soldații cu experiență îl ajutau să-i antreneze și să-i instruiască pe cei noi.
Deși aveau în continuare mai puțin de jumătate din efectiv, trimiseseră vorbă prin celelalte orașe și
Crassus se angajase să plătească oricât de mulți soldați ar fi reușit să adune sub stindardul Primigeniei.
Datoria față de el era amețitoare, dar Iulius acceptase situația. Cu tot aurul pe care îl luase de la Celsus,
era nevoie de o avere întreagă ca să pui pe picioare o legiune. Și Crassus era împotriva taberei lui Sulla,
ca și el. Sumele acelea uriașe îi fierbeau într-un colț al minții, nebăgate în seamă. În fiecare zi, tot mai
mulți oameni veneau pe jos, de peste tot, ademeniți de promisiunile făcute de trimișii lui Iulius. Erau
vremuri interesante. Seară de seară, la apus, Iulius se despărțea reticent de legionarii lui și se întorcea
acasă, unde îl aștepta o primire înghețată.
Deși împărțeau patul, Cornelia sărea ca arsă de fiecare dată când încerca să o atingă și spumega de
furie împotriva lui până când Iulius își ieșea din fire sau o lăsa singură și căuta o sofa pe care să doarmă,
în altă încăpere. În fiecare noapte era mai rău și Iulius adormea tânjind după ea. Îi era dor de fata din
trecut. Câteodată, se întorcea spre ea, ca să-i împărtășească vreun gând sau vreo glumă, și găsea doar
un chip plin de o amărăciune care-i depășea puterea de înțelegere. Uneori, era tentat să-și ia alt dormitor
și să pună să i se aducă o sclavă, doar ca să aibă un pic de liniște. Știa că soția lui l-ar fi urât, așa că
suportase nopțile lungi până când o furie abia ținută în frâu ajunsese să-i învenineze fiecare oră din zi.
Numai în somn avea un pic de pace. O visa pe Alexandria.
Spre rușinea lui, îl dusese de trei ori pe Octavian în oraș doar ca să aibă un motiv să se oprească pe la
atelierul lui Tabbic. În al treilea rând, îl găsise pe Brutus acolo. După câteva minute în care toți trei se
bâlbâiseră stânjeniți, își jurase să nu mai meargă niciodată.
Gâfâind, se opri în vârful dealului care se înălța deasupra domeniului, nu departe de gardul pe care îl
ridicase tatăl lui Suetonius. Poate că, în sfârșit, venise vremea să se ocupe de problema aceea.
Transpirase din cauza alergăturii. Aerul curat îi umplea plămânii și Iulius se simți din ce în ce mai
optimist în timp ce măsura din ochi pământurile care erau ale lui. Roma era pregătită de schimbare.
Simțea asta la fel de clar cum simțea schimbarea subtilă a anotimpurilor, ce-avea să aducă înapoi
fierbințeala verii pe străzi și pe câmpuri.
Un tunet de copite îl făcu să tresară din reveria în care se cufundase. Se dădu la o parte de pe cărare,
iar zgomotul deveni tot mai puternic. Ghici cine era înainte să vadă silueta micuță, cocoțată pe cel mai
puternic dintre armăsarii din grajd. Iulius remarcă echilibrul și priceperea băiatului, deși se străduia să-
și compună o expresie mânioasă. Privirea aceea încruntată îl făcu pe Octavian să se oprească fulgerător,
printre frunzele ude ale pădurii.
Când se văzu înfrânat, armăsarul începu să fornăie și să se cabreze. Smucea de frâie în semn clar că
voia să fugă mai departe. Cu o mână îngropată în coama calului, Octavian se lăsă să alunece de pe
spinarea goală. Iulius se apropie fără să spună nimic.
— Îmi pare rău, începu Octavian, stacojiu la față. Calul avea nevoie de o alergătură bună și băieților de
la grajd nu prea le place să iasă cu el. Știu c-am zis că…
— Vino cu mine, îl întrerupse Iulius.
Coborâră dealul în liniște. Cu o figură demnă de milă, Octavian mergea în urma lui Iulius, ducând
calul de căpăstru. Știa că putea să se aștepte la o bătaie bună sau, mai rău, să fie trimis înapoi în oraș și
să nu mai vadă un cal în veci. Ochii i se umplură de lacrimi pe care le șterse repede. Iulius l-ar fi
disprețuit dacă l-ar vedea că plânge ca un copil mic. Se hotărî să-și suporte pedeapsa fără lacrimi, chiar
dacă aveau să-l alunge de pe domeniu.
Iulius strigă să se deschidă poarta și îl duse pe Octavian la grajduri. Tubruk trebuise să vândă o parte
din cai, ca să strângă banii de răscumpărare, dar păstrase cele mai bune exemplare de prăsilă, pentru a
putea reface herghelia.
Soarele se înălța și aducea o adiere binecuvântată de căldură când Iulius intră în grajdul umbros.
Ezită o clipă în timp ce caii își întorceau capetele spre el, adulmecând aerul cu boturile lor moi. Fără să
dea explicații, Iulius se duse lângă un armăsar tânăr, pe care Tubruk îl crescuse și-l dresase de când
era mânz. Își trecu mâna peste umărul puternic, maroniu.
Octavian privi mut cum Iulius încheie cataramele frâului și alege o șa de pe raftul de pe perete. În
liniște, scoase din grajd calul care părea că râde blând în lumina dimineții.
— De ce nu mai ieși la plimbare cu poneiul? întrebă Iulius.
Octavian se holbă la el, complet derutat.
— E prea încet, zise, mângâind fără să-și dea seama gâtul armăsarului.
Animalul puternic îl domina cu statura sa enormă, dar stătea liniștit sub mângâierea copilului. Nu
părea să fie calul nărăvaș care le dădea de furcă grăjdarilor.
— Știi că ești rudă cu mine, nu? întrebă Iulius.
— Da, mi-a zis mama, răspunse băiatul.
Iulius se gândi câteva momente. Probabil că tatăl lui ar fi pus mâna pe băț dacă el sau Brutus ar fi
pus în pericol cel mai bun armăsar, fugind ca nebunii prin pădure. Dar nu voia să strice dispoziția
optimistă care-l cuprinsese. La urma urmei, îi promisese Alexandriei că va avea grijă de băiat.
— Atunci, hai, vere. Să vedem dacă ești chiar așa de bun cum te crezi.
Fața lui Octavian se lumină. Sări cu ușurință pe spinarea armăsarului. Iulius încălecă mai potolit, apoi
chiui brusc și-și îmboldi calul care o luă la galop în susul dealului.
Octavian se uită după el cu gura căscată, apoi un zâmbet i se furișă pe față. Lovi calul cu călcâiele și
strigă și el, cu părul fluturându-i în vânt.
•
Când Iulius se întoarse în casă, Cornelia tânji să-l îmbrățișeze. Îmbujorat cum era și cu părul plin de
praf și încâlcit, părea atât de tânăr și de plin de viață, încât îi frângea inima. Voia să-i vadă zâmbetul și să-
i simtă puterea brațelor care o cuprindeau. În loc de asta, se trezi vorbindu-i cu furie. Nu putea controla
amărăciunea care se revărsa, deși o parte a ei încerca disperată să găsească niște cuvinte mai dulci.
— Cât te aștepți să mai trăiesc ca o prizonieră? întrebă ea. Tu ești liber, în vreme ce eu nu pot să
mănânc sau să mă duc nicăieri fără ca niște nenorociți de legionari să se țină după mine peste tot.
 — Sunt aici ca să te apere! răspunse Iulius șocat de profunzimea sentimentelor ei.
Cornelia îl privi intens.
— Cât timp, Iulius? Știi mai bine ca oricine că pot să mai treacă ani buni până când dușmanii tăi nu
vor mai fi o amenințare. Vrei să mă ții închisă toată viața? Și cum rămâne cu fiica ta? Când ai luat-o în
brațe ultima oară? Vrei să crească singură? Soldații ăia i-au percheziționat până și pe prietenii tatei când
au venit în vizită. Să fii sigur că a doua oară nu mai vin!
— Am fost ocupat, Cornelia, știi doar. Îmi voi face timp pentru Iulia, îți promit. Poate că soldații au fost
prea precauți, admise Iulius, dar eu le-am zis să aibă grijă să fii în siguranță până reușesc să înlătur
amenințarea asasinilor.
Spre surprinderea lui, Cornelia înjură.
— Și toate astea numai din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu fiica lui Pompei! Ți-a trecut prin minte că
poate nu există niciun pericol? Din câte știm noi de fapt, e posibil ca Pompei să fi fost atacat dintr-un
motiv care să n-aibă nicio legătură cu senatul. Totuși, eu n-am voie nici măcar să fac un drum scurt,
până în oraș, ca să mai ies din monotonia asta! E prea mult, Iulius! Nu mai suport!
Nu putea să oprească șuvoiul cuvintelor și era atât de confuză! Nimic nu era cum trebuia să fie. El
trebuia să simtă cât de mult îl iubea și totuși se îndepărta de ea.
Iulius o privi și expresia îi deveni mai dură.
— Vrei să-mi expun familia unui atac? Nu pot. Ba nu, nu vreau. Am început deja să-mi dobor
dușmanii. L-am înfrânt pe Antonidus chiar sub ochii lui Cato și ai clicii lui. De-acum, au înțeles că sunt
un pericol pentru ei, ceea ce înseamnă că riscurile care te pândesc sunt mult mai mari. Chiar dacă
asasinii țintesc numai în mine, ai putea să te nimerești în calea lor.
Cornelia respiră adânc, vrând să încetinească bubuitul sângelui.
— Așadar, de ce ne ții prizoniere în casa noastră, Iulius? Ca să ne salvezi pe noi sau ca să-ți salvezi
mândria?
Văzu cum ochii lui se îngustează de furie. Îi era atât de dor de el!
— Ce-ai vrea să fac? se răsti el. Vrei să te întorci la tatăl tău? Atunci, du-te, dar soldații vin cu tine și
vor face și din locul acela o fortăreață. Până vor muri dușmanii mei, tu trebuie să fii în siguranță. Își apăsă
mâinile pe ochi, de parcă voia să țină înăuntru frustrarea care îl copleșea. Întinse brațele și cuprinse
trupul crispat al Corneliei. Nu e vorba de mândria mea, Cornelia. Nu e nimic mai important pe lume
decât tine și Iulia. Gândul că v-ar putea face rău cineva e… insuportabil. Trebuie să vă știu în siguranță.
— Dar nu e tocmai adevărat ce spui, nu? șopti ea. Îți pasă mai mult de Roma decât de familia ta. Îți
pasă mai mult de reputația ta și de dragostea poporului decât îți pasă de noi.
Începu să plângă și el o îmbrățișă și mai strâns, odihnindu-și capul pe al ei. Cuvintele ei îl îngrozeau.
Lupta cu vocea aceea dinăuntrul lui, care spunea că era un sâmbure de adevăr în ce zicea Cornelia.
— Nu, nevastă, rosti Iulius, forțându-se să vorbească pe un ton mai vesel. Tu însemni mai mult decât
orice altceva.
Cornelia se trase îndărăt și-l privi în ochi.
— Atunci, hai să plecăm, Iulius. Dacă e adevărat ce zici, atunci ia-ți aurul și familia și lasă în urmă
conflictul ăsta urât. Sunt atâtea alte locuri unde ne putem așeza, îndeajuns de departe de Roma, încât
orașul să nu ne mai tulbure, unde fiica ta să poată crește fără să se aștepte la asasini în puterea nopții.
Are coșmaruri de pe acum, Iulius. Mă tem mai mult de efectul pe care îl are izolarea asta asupra ei decât
asupra mea. Dacă însemnăm atât de mult pentru tine, atunci părăsește Roma.
Ochii lui se închiseră de durere.
— Nu poți să-mi ceri… așa ceva, spuse el.
În timp ce vorbea, Cornelia se smulse din îmbrățișarea lui și se trase la o parte. Brațele lui tânjeau să
o cuprindă din nou, dar nu o făcură. Vocea ei aspră și stridentă umplea încăperea.
— Atunci, nu-mi ține mie predici despre cât de mult îți pasă ție de noi, Iulius! Dacă suntem în pericol e
tocmai din cauza orașului tău preaiubit. Iar tu te înfășori în tot felul de minciuni despre datorie și
dragoste.
Lacrimi de furie îi țâșniră încă o dată din ochi. Cornelia deschise violent ușa și trecu printre cei doi
soldați care așteptau acolo, împingându-i din mers. Fețele celor doi erau palide din cauza a ceea ce
auziseră, dar amândoi își ținură privirea înfiptă în podea. Plecară după ea, urmărind-o de la distanță, de
frică să n-o provoace și mai mult.
În câteva clipe, Iulius rămase singur. Amorțit, se lăsă să cadă pe o sofa. Era a treia ceartă pe care o
avuseseră în zilele care trecuseră de la proces. Și cea mai rea. Se întorsese acasă plin de entuziasmul
triumfului și, în vreme ce îi povestea cum fusese, sentimentele ei ieșiseră la suprafață și o făcuseră să-i
vorbească plină de furie, așa cum el nu o mai văzuse. Spera ca măcar Clodia să fie pe aproape. Numai
fosta ei doică părea în stare s-o liniștească. Orice ar fi spus el ar fi stârnit-o și mai mult.
Mohorât, revăzu în minte cearta aceea. Cornelia nu înțelegea munca la care se înhămase el în oraș.
Iulius își încordă pumnii într-un moment de enervare bruscă împotriva lui însuși. Cornelia avea dreptate:
avea destui bani ca să plece cu ele în altă parte. Ar fi putut să vândă domeniul vecinilor lor avari.
Conflictele senatului și ale provinciilor puteau să rămână în grija altora. Tubruk ar fi putut să se retragă
în căsuța aia a lui. Și-ar fi fost ca și cum familia lui Cezar n-ar fi jucat niciodată un rol în cel mai măreț
dintre orașe.
O amintire îi fulgeră prin minte. Tubruk apăsându-și degetele în pământul negru ale câmpurilor, când
Iulius era copil. Făcea parte din pământul acela și nu putea să-l părăsească, deși îi era rușine de faptul
că o rănea pe Cornelia. Când dușmanii lui vor fi morți, ea avea să vadă că nu fusese decât o durere
trecătoare. Aveau să-și poată crește fetița în pace, în brațele Romei. Dacă ar fi putut să mai îndure puțin,
în timp, s-ar fi revanșat față de ea.
În cele din urmă, se scutură de letargia neagră în care se scufundase și se ridică în picioare. Era
aproape amiază. Seara devreme era programată o întrunire a senatului. Trebuia să rezolve repede
problema aceea cu casa lui Suetonius, apoi să plece în oraș.
Octavian era la grajduri, îl ajuta pe Tubruk să încalece. Armăsarul pe care călărise Iulius în dimineața
aceea fusese țesălat și lucea frumos. Iulius bătu copilul pe umăr în semn de mulțumire. Urcă în șa.
Amintirea cursei nebune din dimineața aceea îi mai risipi din furie pentru moment. Cuprins de
remușcări, Iulius își dădu seama că era încântat să plece de pe domeniu, de lângă ea.
•
Pământurile tatălui lui Suetonius erau mai apropiate de oraș decât ale sale. O fâșie lungă a proprietății
lui Prandus atingea domeniul lui. Deși senatorul nu deținea vreun rang militar, avea în serviciu un
număr mare de gărzi, care îi interceptaseră pe cei doi călători de cum trecuseră hotarul. Apoi, îi
însoțiseră spre clădirile principale, cu precauție și viteză de profesioniști. Trimiseseră mesageri înainte,
care să anunțe că Iulius și Tubruk se apropiau de intrarea principală. Aceștia din urmă schimbară priviri
uimite de eficiența gărzilor lui Prandus.
Locul unde crescuse Suetonius era o masă întinsă de ziduri albe, aproape de două ori mai mare decât
casa pe care o moștenise Iulius. Același pârâu care uda proprietatea lui curgea și pe pământurile lui
Prandus, ce străluceau de viață și culoare. Pini străvechi umbreau intrarea și cărarea care ducea la ea
era răcoroasă din cauza umbrelor dese aruncate de crengile de deasupra. Tubruk pufni pe nas,
dezaprobând fățiș tot ce vedea.
— E imposibil de apărat locul ăsta, bombăni. Copacii ăștia oferă prea mult adăpost, plus că-i trebuie
un zid de împrejmuire mai acătării. Cu numai douăzeci de oameni, aș putea să cuceresc domeniul.
Iulius nu răspunse. Se gândea la propria casă, cu tot pământul acela liber din jur. Până atunci, nu-și
dăduse seama cât schimbase Tubruk fața locurilor, mai ales după revoltele sclavilor. Casa lui Suetonius
era splendidă și, în comparație cu ea, a lui părea urâtă și pustie. Poate Corneliei i s-ar fi părut că timpul
trece mai repede dacă locuința n-ar fi semănat așa de mult cu o garnizoană.
Coborâră de pe cai. Urmau să treacă prin intrarea principală, o arcadă acoperită cu plăci de ceramică,
dincolo de care auzeau șopotitul apei ce curgea ascunsă de ierburi și tufișuri înmugurite. Trecură frâiele
în mâinile sclavilor care veniseră în întâmpinarea lor. Iulius luă pachetele grele de pe cai, își puse unul
pe umăr și i-l dădu pe celălalt lui Tubruk. Fură conduși într-o încăpere exterioară, răcoroasă. Sclavul le
indică niște scaune și le spuse să aștepte.
Iulius se așeză comod, știind bine că senatorul putea să ignore prezența lor o bună parte din zi.
Tubruk se duse la fereastră și se uită la bobocii despre care Iulius credea că poate Corneliei i-ar fi
plăcut să-i aibă pe lângă casă.
Un sclav tânăr veni din clădirea principală și se apropie de cei doi.
— Domnul senator Prandus vă urează bun venit, domnule tribun! Vă rog, urmați-mă.
Tubruk ridică din sprâncene, uimit de viteza răspunsului. Iulius dădu din umeri. Îl urmară pe sclav
într-o aripă îndepărtată, unde tânărul le deschise o ușă, făcând plecăciuni când cei doi intrară.
Senatorul Prandus stătea împreună cu fiul său într-o cameră care semăna mai mult cu un templu
decât cu un spațiu de locuit. Marmură bogată, strălucitoare placa zidurile de jur împrejur. Altarul casei
era așezat pe peretele îndepărtat. Aerul mirosea ușor a tămâie dulce, parfumată și Iulius inspiră
admirativ. Fără nicio îndoială, trebuia să facă multe schimbări la domeniu. Cu fiecare pas, descoperea
alte detalii interesante, de la bustul unui strămoș așezat pe altar până la colecția de obiecte grecești și
egiptene de pe alt perete. Iulius abia se abținu să nu dea fuga și să se uite la ele. Totul era o etalare
calculată a bogăției casei, dar aspectul acesta îi scăpă lui Iulius întru totul, nu vedea decât schimbările
pe care trebuia să le facă la el acasă.
— Vizita ta e neașteptată, Cezar, începu Prandus.
Iulius își smulse privirile de pe tot ce vedea și le zâmbi deschis celor doi bărbați care se uitau la el.
— Ai o locuință foarte frumoasă, domnule senator. Mai ales grădinile.
Prandus clipi surprins, apoi se încruntă când se văzu obligat să răspundă politicos.
 — Mulțumesc, domnule tribun. Am muncit mulți ani ca să o fac atât de frumoasă. Dar nu mi-ai zis de
ce ai venit.
Iulius ridică sacul de pe umăr și-l trânti pe pardoseala de marmură. Clinchetul monedelor dinăuntru
era inconfundabil.
— Știi foarte bine de ce am venit, domnule senator. Am venit să răscumpăr terenul care ți-a fost
vândut, în timp ce eu eram prizonier alături de fiul tău.
Iulius aruncă o privire spre Suetonius în timp ce vorbea și văzu că trăsăturile tânărului erau
înțepenite într-un zâmbet arogant. Iulius nu-i răspunse. Își păstră expresia neutră. Cu tatăl trebuia să
trateze.
— Am vrut să ridic o casă pentru fiul meu pe terenul acela, începu senatorul.
Iulius îl întrerupse:
— Așa ai zis, îmi amintesc. Am adus banii pe care i-ai plătit și încă un sfert, ca să te despăgubesc
pentru pierderea asta. N-am de gând să mă tocmesc pentru pământul meu. Nu voi face oferta asta a
doua oară, zise Iulius hotărât, dezlegând sacul și lăsând la vedere monedele de aur.
— Este… un aranjament corect, spuse Prandus, privind sacii. Foarte bine, voi pune sclavii să dărâme
gardul.
— Cum? Tată, nu poți să… începu Suetonius furios.
Senatorul se întoarse către fiul său și-i apucă strâns brațul.
— Taci! se răsti.
Bărbatul mai tânăr clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Iulius se apropie de Prandus și-i strânse
mâna, pecetluind înțelegerea. Fără alte discuții, Iulius și Tubruk plecară, lăsându-l pe Suetonius singur
cu tatăl său.
— De ce-ai făcut asta? întrebă Suetonius, surprins și furios.
Gura tatălui se strâmbă până când oglindi perfect grimasa fiului.
— Ești un neghiob, băiete! Te iubesc, dar ești un neghiob. Doar ai fost cu mine la proces. Pe omul ăsta
nu vrei să ți-l faci dușman. E destul de limpede, încât să pricepi și tu?
— Dar cum rămâne cu casa pe care voiai să mi-o faci? Pe zei, am pierdut deja atâtea zile stând de
vorbă cu arhitecții!
Senatorul Prandus își privi fiul și în ochi i se citea dezamăgirea. Pe Suetonius privirea aceea îl duru
mai tare decât un pumn.
— Crede-mă, Suetonius, n-ai fi trăit mult în casa aia, atât de aproape de pământurile lui. Chiar dacă
îți dai seama sau nu, tocmai ți-am salvat viața. Nu mă tem pentru mine, dar tu ești fiul meu cel mai mare
și Cezar e prea periculos pentru tine. Îl sperie pe Cato, iar pe tine ar trebui să te îngrozească de-a
dreptul.
— Nu mi-e frică de Cezar, nici de soldații lui! strigă Suetonius.
Tatăl lui dădu trist din cap.
— Tocmai de asta ești neghiob, fiule!
•
Iulius și Tubruk își conduceau caii pe poarta domeniului când auziră un strigăt dinspre clădirile
principale. Brutus alergă în calea lor și saluturile vesele li se stinseră pe buze când văzură expresia de
pe fața lui.
— Slavă zeilor că v-ați întors, zise Brutus. Senatul ne cheamă pe toți. Primigenia trebuie să fie gata de
plecare.
În timp ce vorbea, un sclav îi aduse calul. Tânărul sări în șa.
— Ce se-ntâmplă? se repezi Iulius, simțind un val de agitație.
— A izbucnit o revoltă a sclavilor în nord. Sunt câteva mii, plus sute de gladiatori care și-au omorât
stăpânii. Au distrus Mutina{25}, răspunse Brutus cu fața palidă sub praful drumului.
— E imposibil! Sunt două legiuni acolo, îl întrerupse Tubruk, îngrozit.
— Asta ni s-a spus. Au trimis mesageri peste tot, dar m-am gândit că o să vrei să știi cât mai repede.
Iulius își întoarse calul și apucă frâiele strâns.
— Nu pot să-i iau de-aici pe soldații care îmi păzesc soția, mai ales că există pericolul ca revolta asta
să se întindă până la noi, zise sec.
Brutus dădu din umeri.
— Ordinele sunt să pregătim de marș fiecare soldat disponibil, dar o să mă prefac că i-am uitat pe
aceia, răspunse Brutus, bătându-și prietenul pe umăr.
Iulius trase de frâie și se pregăti să-și înfigă călcâiele în coastele calului.
— Apără casa, Tubruk, ordonă Iulius. Dacă revolta asta ajunge până aici, s-ar putea ca până la urmă
să-mi placă amenajările pe care le-ai făcut. Ține-mi familia în siguranță, ca și până acum.
Tubruk îl privi în ochi și între cei doi se întinse un moment de înțelegere intimă. Iulius se aplecă peste
umărul calului, ca Brutus să nu audă ce-avea să spună, și șopti în urechea lui Tubruk:
— Știu ce-ți datorez, zise. Moartea lui Sulla ne-a salvat pe toți.
— Nu te mai gândi. Du-te! răspunse Tubruk scurt, pocnind crupa calului lui Iulius.
Cei doi tineri se aplecară mult pe coamele cailor și porniră în galop, ridicând o perdea de praf pe
drumul spre Roma.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI

Clădirea senatului forfotea când Iulius și Brutus se apropiară. Descălecară la marginea forumului și își
conduseră caii spre grupurile îngrămădite de senatori, care veneau din toate părțile, de prin oraș și din
împrejurimi. Fuseseră convocați în ședință de urgență.
— Tu cum de-ai aflat veștile atât de repede? își întrebă Iulius prietenul, în vreme ce traversau spațiul
deschis.
Brutus păru stânjenit o clipă, apoi își înălță capul.
— Mi-a spus mama. Are destule… cunoștințe în senat. Cred că ea a aflat printre primii.
Iulius remarcă o anumită fereală în modul de a vorbi al lui Brutus și se întrebă despre ce era vorba.
Tânărul tot insista să o întâlnească pe Servilia și Iulius simțea că era foarte importantă pentru el.
— Chiar cred că trebuie să o cunosc și eu pe mama asta a ta, zise pe un ton vesel.
Brutus îl privi pe furiș, căutând vreun semn de batjocură, apoi se relaxă mulțumit.
— Și ea vrea foarte mult să te cunoască după ce te-a văzut la proces. Iar eu îmi doresc ca tu să o
întâlnești pe ea. N-am mai văzut niciodată pe cineva care să-i semene.
— Atunci, poate în seara asta, dacă mai rămâne timp, zise Iulius, ascunzându-și reticența.
Tubruk îi împărtășise deja câteva păreri despre acea femeie, dar trebuia să facă asta pentru Brutus,
dacă tânărul își dorea atât de mult. Când ajunseră în fața treptelor de marmură, Brutus luă frâiele
ambilor cai.
— Vino la barăci după aia, dacă mai poți. Eu voi pregăti Primigenia de plecare, la ordinele tale.
Ochii îi străluceau de entuziasm. Iulius începu să râdă.
— De îndată ce termin, spuse și urcă scările, pierzându-se în întunericul din spatele ușilor.
Când Iulius intră, discuțiile oficiale nu începuseră încă. Maestrul de dezbateri și consulul nu
ajunseseră. În schimb, jumătate din colegii lui se adunaseră în pâlcuri agitate, strigându-și comentarii și
întrebări unul altuia. Zarva aceea nu făcea decât să mărească impresia de urgență. Era o dezordine
totală și Iulius profită de momentele acelea ca să treacă pe la cei pe care îi cunoștea și să adune
amănuntele pe care Brutus nu le aflase.
Pompei era cu Crassus și Cinna, adânciți într-o conversație înfierbântată. Îl salutară pe Iulius cu un
semn din cap, apoi discuția continuă.
— Bineînțeles că vei primi comanda, prietene. Nu mai e nimeni care să merite luat în calcul. Nici
măcar Cato nu va șovăi. Sudul nu mai e apărat decât de trupele de la Ariminum{26}, îi spuse Crassus lui
Pompei.
Comandantul ars de soare ridică din umeri, cu o expresie de înțelegere amară pe chip.
— Cato ar face orice ca să mă împiedice să obțin controlul asupra armatei, știi doar. Nu trebuie să-i
dăm voie să-și împingă în față protejații. Uite ce s-a întâmplat în Grecia! Iar pirații cutreieră liberi pe mări
și ne atacă negustorii. Dacă e vorba de aceiași gladiatori pe care nu i-am putut înfrânge la Vezuviu
înseamnă că Mutina a fost distrusă din cauza politicii noastre timide, după moartea lui Sulla. Și asta din
vina lui Cato, care nu-i dă voie senatului să trimită un general capabil. Crezi că de data asta o să fie
altfel?
— S-ar putea, răspunse Cinna. Cato are destul de multe proprietăți în nord, care sunt probabil
amenințate de revolta asta. Sclavii ar putea chiar să se întoarcă spre sud și să atace Roma. Nu e atât de
prost, încât să ignore o asemenea amenințare asupra orașului. Te vor trimite pe tine, n-au încotro. Bine
măcar ca s-au întors legiunile din Grecia, să se alăture celorlalte.
— Vine consulul. Trebuie să-și folosească dreptul de veto împotriva lui Cato dacă nătângul ăla gras se
amestecă iarăși. Nu mai e vorba de o problemă personală, între noi doi. E în joc siguranța părții de nord.
Și siguranța Romei.
Pompei plecă de lângă ceilalți, împingându-se nepoliticos printre senatorii adunați. Voia să stea de
vorbă cu consulul care tocmai intra. Iulius privi cum Pompei se oprește în fața demnitarului, un om
bătrân, a cărui alegere fusese un gest de compromis între facțiunile senatului. Pompei vorbea și
gesticula, iar consulul părea tot mai agitat și mai intimidat. Iulius se încruntă, bătându-se cu degetele pe
burtă, de încordare. Consulul se întoarse cu spatele la senatorul care continua să gesticuleze și urcă la
tribună.
— Domnilor senatori, așezați-vă! strigă demnitarul.
 Jurământul de deschidere a ședinței fu spus în grabă, apoi consulul își drese vocea și se adresă
rândurilor pline de bărbați neliniștiți:
— Ați fost convocați la această întrunire de urgență pentru a discuta modul în care trebuie să
răspundem revoltei. Am primit ultimele rapoarte și sunt îngrijorătoare. A început ca o răscoală a
gladiatorilor de la o școală de luptă din Capua. La început, pretorul local a crezut că poate să se
descurce, dar n-a reușit să țină revolta în frâu. S-ar părea că au adunat o armată de sclavi și au fugit în
nord. Au jefuit un număr de așezări și de domenii private. Au ucis sute de oameni și au făcut scrum tot
ce n-au putut fura. Legatul de la Mutina a încercat să le țină piept. Garnizoana a fost distrusă și nu sunt
supraviețuitori.
Se opri. Aceia dintre senatori care nu auziseră veștile fie rămăseseră fără glas, fie începuseră să strige
de furie. Consulul ridică mâinile, încercând să îi liniștească.
— Domnilor senatori, amenințarea aceasta nu trebuie judecată greșit. Legiunile de la Ariminum au
primit ordin să apere orașul, dar, având în vedere că Mutina a căzut, nordul e complet neprotejat.
Estimările pe care le-am primit variază, dar e posibil să fie vorba de treizeci de mii de sclavi cărora li se
adaugă alții și alții, cu fiecare așezare prădată. Este de presupus că datorită numărului mare au reușit să
înfrângă legiunile de la Mutina. Trebuie să trimitem împotriva lor cea mai mare forță pe care o putem
aduna, fără să lăsăm descoperite granițele sudice. Nu trebuie să vă spun că nu putem retrage soldați din
garnizoanele din Grecia atât de curând după revolta de acolo. Deocamdată, nu sunt semne că ar vrea să
se întoarcă în sud, spre oraș, dar, dacă lucrul acesta se va întâmpla, alți optzeci de mii de sclavi ar putea
să li se alăture. Primejdia este gravă și trebuie să i se răspundă repede și hotărât. Consulul aruncă priviri
iuți spre Cato și Pompei. În vremuri ca acestea, trebuie să vă cer să lăsați diferendele la o parte, spre
binele orașului și al ținuturilor romane. Dau cuvântul maestrului de dezbateri, pentru a asculta
răspunsurile dumneavoastră.
Consulul se așeză și-și șterse fruntea agitat, ușurat în mod evident că putea să treacă sarcinile
întrunirii în seama altcuiva. Maestrul de dezbateri deținea funcția de mulți ani. Experiența făcea să fie
îndeajuns de detașat, încât să calmeze și cele mai înfierbântate firi. Așteptă răbdător să se lase liniștea
înainte să aleagă primul vorbitor:
— Pompei?
— Mulțumesc. Senatori ai Romei, cer să mi se încredințeze comanda legiunilor care vor fi trimise
împotriva răsculaților. Realizările mele militare demonstrează că sunt potrivit pentru această sarcină. Vă
cer să votați repede. Toți soldații romani de pe o rază de o sută de kilometri au fost chemați în oraș. Într-o
săptămână, vom avea o armată formată din șase legiuni, pe care să o trimitem împotriva sclavilor, în
sprijinul celor două legiuni de la Ariminum. Dacă vom întârzia, armata lor ar putea crește până la a
deveni de neoprit. Nu uitați că sunt mai mulți decât noi, chiar și în casele noastre. Acordați-mi comanda
și îi voi distruge, în numele senatului.
Pompei se așeză, în ovații și bătăi din picioare. Nu reacționă în niciun fel la zarva din jur, ci își fixă
privirea asupra siluetei lui Cato, care se ridicase încet, roșu la față.
— Are cuvântul Cato, confirmă maestrul de dezbateri.
— Realizările militare ale lui Pompei sunt într-adevăr remarcabile, începu Cato, zâmbindu-i
senatorului cu fața împietrită, aflat în cealaltă parte a sălii. Sunt de acord că trebuie să adunăm și să
trimitem o forță armată care să zdrobească această răscoală înainte să pârjolească nordul. Însă mai sunt
și alte opțiuni în ceea ce privește comandantul respectivei forțe. Mai sunt și alți bărbați care au rang de
general și experiență în luptele pentru Roma. Mi se pare evident că acela care se propune pe sine nu
este potrivit pentru un asemenea rol. Mai bine să încredințăm această sarcină extrem de dificilă unui
general care este acceptabil pentru toți. Mărturisesc că mă neliniștește zelul lui Pompei, având în vedere
istoria recentă a orașului. În locul lui, propun să îi fie încredințată comanda generalului Lepidus, abia
întors din Grecia.
Se așeză în liniște, înainte să izbucnească un val de strigăte furioase și discuții aprinse, fiecare facțiune
aruncând jigniri înspre cealaltă.
— Faceți liniște, domnilor! Resentimentele acestea nu servesc intereselor Romei, spuse maestrul de
dezbateri, privind de la unii la alții și aducând o oarecare liniște instabilă în sală.
Își plimbă privirea pe deasupra senatorilor așezați, apoi îi făcu semn lui Iulius, care se ridicase pe la
sfârșitul discursului lui Cato.
— Am fost martorul prudenței de care a dat dovadă Lepidus împotriva lui Mithridates. A amânat prea
îndelung să înfrunte dușmanul. De fapt, când i-am predat trupul regelui grec, l-am găsit foarte aproape
de locul unde debarcase. Am văzut prea multe compromisuri în sânul senatului. Lepidus e o alegere
proastă. Trebuie să ne mișcăm repede și să strivim revolta aceasta înainte să scape cu totul de sub
control. Trebuie să lăsăm la o parte resentimentele personale și dezbinarea dintre noi și să-i acordăm
comanda aceluia dintre generali care poate obține rezultatele cele mai bune și cele mai iuți. Și acela este
Pompei.
Maestrul de dezbateri dădu din cap în semn de aprobare, renunțând la atitudinea lui de obicei
neutră. Apoi, fu nevoit să-i dea cuvântul lui Cato, care se ridicase din nou.
— Mă tem că amenințarea care ne pândește este folosită de unii drept paravan pentru propriile
ambiții, domnilor senatori. Lepidus nu ne va pune în pericol când lupta cu sclavii se va termina. Dar
Pompei ar putea să-și facă anumite planuri de viitor, chiar acum, în timp ce noi dezbatem. Eu voi vota în
favoarea lui Lepidus.
Cato se lăsă cu grijă pe scaun și îl fixă pe Iulius cu privirea.
— Mai sunt alți candidați? Dacă da, să se ridice acum, altfel vom trece direct la vot.
Maestrul de dezbateri așteptă, plimbându-și privirea asupra adunării.
Crassus se ridică țeapăn, ignorând surpriza simpatizanților lui Cato. Maestrul de dezbateri înclină
capul, dându-i astfel permisiunea să vorbească. Crassus își încrucișă mâinile la spate, ca un magistru în
fața elevilor.
— Senatori ai Romei, mă tem că, din considerente politice, vom face alegerea greșită pentru Roma. Nu
știu cine ar câștiga votul, între Lepidus și Pompei, dar, dacă ar câștiga Lepidus, ne-am trezi în fața unui
dezastru. Doresc să fiu al treilea candidat, pentru a împiedica risipa de vieți care ar urma negreșit din
alegerea lui Lepidus. Chiar dacă, în ultimii ani, m-am dedicat afacerilor, și eu mă bazez pe trecutul meu
militar care mă recomandă.
Încă o dată, rumoarea conversațiilor umplu sala senatului în timp ce Crassus se așeza. Pompei era
uimit de revelația pe care tocmai o oferise prietenul său și încercă să-l privească în ochi. Crassus însă își
feri privirea.
Când zgomotele se stinseseră, Pompei se ridică, strângându-și inconștient pumnii.
— Îmi retrag candidatura în favoarea lui Crassus, zise cu amărăciune.
— Atunci, vom trece la vot fără alte întârzieri. Domnilor, ridicați-vă când auziți numele celui pe care
doriți să-l votați, răspunse maestrul de dezbateri la fel de surprins ca toți ceilalți de întorsătura pe care o
luaseră lucrurile.
Mai așteptă câteva minute, pentru ca senatorii să se hotărască, apoi strigă cele două nume.
— Lepidus!
Iulius își întinse gâtul, la fel ca toți cei care nu se ridicaseră, încercând să aprecieze câți erau în
favoarea lui Lepidus, apoi respiră mulțumit. Nu erau destui, încât să câștige.
— Crassus! rosti maestrul de dezbateri, zâmbind.
Iulius se ridică împreună cu Pompei și cu toți cei care credeau că aceea era alegerea corectă.
Maestrul de dezbateri îi făcu semn consulului, care se ridică și apucă strâns lemnul tribunei.
— Crassus este numit comandant al armatelor din nord. Senatul îi poruncește să plece la luptă
împotriva acestei răscoale și să o zdrobească definitiv, spuse consulul.
Crassus se ridică pentru a le mulțumi senatorilor.
— Domnilor, voi face tot ce îmi stă în putință pentru a apăra orașul și ținuturile romane. De îndată ce
legiunile se vor reuni pe Campus Martius, voi pleca împotriva răsculaților. Făcu o pauză scurtă și zâmbi
șiret. Toți legații militari vor rămâne în funcție, dar trebuie să am un ofițer adjunct în cazul în care eu voi
cădea. Îl numesc pe Gnaeus Pompei.
Ocări și ovații erupseră de peste tot. Apelurile maestrului de dezbateri, care încerca să restabilească
ordinea, erau cu desăvârșire ignorate. Iulius izbucni în râs, apreciind acea lovitură de maestru și
Crassus își înclină capul spre el, în semn de mulțumire. Era foarte clar că se amuza grozav.
— Liniște! urlă maestrul de dezbateri pe deasupra lor, ieșindu-și din fire. Sub privirea lui fixă,
vociferările se stinseseră lent. Domnilor, ar trebui să trecem la discutarea amănuntelor, zise consulul,
frunzărindu-și pergamentele. Trimișii noștri au raportat că sclavii sunt bine înarmați după ce au distrus
Mutina și au pus mâna pe echipamentele și proviziile legionarilor. Unii dintre ai noștri susțin că au văzut
cum gladiatorii îi învață pe ceilalți să lupte cu sabia și cu sulița și chiar maimuțăresc formațiile noastre de
luptă. După ce au făcut la Mutina, nu ne putem permite să-i subestimăm. Agitat, consulul își linse
degetul în timp ce-și trecea privirea peste teancul de pergamente pe care-l avea în față.
— Au ofițeri? strigă Pompei.
Consulul dădu din cap în vreme ce citea.
— Da, s-ar părea că s-au organizat după modelul structurii legiunilor, sub toate aspectele. Mi-a
parvenit mesajul original al proprietarului școlii de luptă de unde au fugit gladiatorii. E pe-aici, pe
undeva.
Senatorii așteptară în liniște până ce bătrânul consul găsi pergamentul pe care îl căuta.
— Da, au fugit șaptezeci de gladiatori. Toți paznicii au fost uciși. Ceilalți sclavi care trăiau la școala de
luptă au plecat cu ei, dar nu se știe dacă de bunăvoie sau siliți. Proprietarul pretinde că abia a scăpat cu
viață. S-ar părea că acești gladiatori formează corpul de ofițeri al armatei de sclavi.
 — Cine conduce gloata asta de sclavi? întrebă imperativ Pompei, fără să-i pese de faptul că tonul
acela le confirma tuturor că de fapt Crassus avea să fie comandant doar cu numele.
Consulul căută din nou printre însemnările lui și își linse degetele de mai multe ori, ca să dezlipească
pergamentele.
— Da, am găsit. Îi conduce un trac pe nume Spartacus. El a început răscoala și ceilalți l-au urmat. Nu
mai avem alte detalii, dar, de îndată ce sosesc relatări noi, le voi transmite lui Crassus.
— Cu voia dumneavoastră, domnilor, aș vrea să plec împreună cu ofițerul meu adjunct. Trebuie să ne
pregătim pentru marșul care ne așteaptă, zise Crassus. Când se întoarse, îl bătu pe umăr pe Iulius.
Vreau ca Primigenia să vină cu mine când plec, îi zise încet.
— Va fi gata, îi promise Iulius.
•
Crassus stătea relaxat în căldura băii, lăsând greutățile zilei să se scurgă din el. Afară se întunecase
repede, dar încăperea băii era luminată de lămpi și lumânări care pâlpâiau ușor. Aerul era îngreunat de
aburii care se ridicau din apă. Își odihni brațele pe marginea de marmură a bazinului. Îi făcea plăcere să
simtă pe piele răceala pietrei. Apa îi ajungea până la gât, dar Crassus ședea pe scaunul neted, de piatră,
de sub suprafață și putea să se relaxeze complet. Expiră ușor, întrebându-se cum de bazinul lui de
acasă nu era niciodată atât de confortabil.
Servilia stătea goală în fața lui. Numai umerii îi ieșeau din apă. Când se mișca, rotunjimile pline ale
sânilor se iveau preț de câteva clipe ispititoare, apoi se scufundau din nou sub apa încețoșată de
uleiurile dulci pe care le turnase în bazin. De cum ajunsese la ea, știuse că asta voia Crassus, obosit și
irascibil. Dispoziția aceea trecuse după ce degetele ei masaseră toate locurile dureroase de pe gâtul
senatorului. Apoi, intraseră în bazinul scufundat în pardoseala unei încăperi din partea privată a casei.
Servilia fusese mereu în stare să intuiască dispoziția în care se găsea senatorul.
Femeia privea cum încordarea zilei se scurgea din Crassus, amuzată de suspinele și mormăielile lui.
Știa ceva despre el ce doar puțini oameni bănuiau. Și anume că era un om îngrozitor de singur, care
adunase bogății și influență, dar renunțase la toți prietenii din tinerețe. Rareori voia mai mult de la ea
decât să stea de vorbă singuri. Totuși, Servilia știa că vederea goliciunii ei încă îl stârnea dacă își
propunea asta. Aveau o relație tihnită, lipsită de grija sordidă a plății, care le-ar fi stricat intimitatea.
Singura monedă pe care i-o oferea erau conversațiile acelea care de multe ori valorau mult mai mult
decât aurul.
Uleiurile străluceau la suprafața bazinului. Cu degetul, Servilia trasa modele prin ele, știind că lui
Crassus avea să-i placă priveliștea.
— Ai înviat Primigenia, zise ea. Fiul meu e grozav de mândru de oamenii pe care a reușit să-i adune.
Crassus zâmbi ușor.
— Dacă l-ai fi cunoscut pe Marius, ai fi știut de ce mi-a făcut atâta plăcere reinstituirea Primigeniei.
Senatorul preferă să nu amintească de rolul pe care îl jucaseră Pompei și Cinna. Nu-i plăcea să audă
numele acelea în casa ei. Încă un lucru pe care Servilia îl înțelesese fără să vorbească despre asta.
Servilia se ridică din apă, întinzându-și brațele suple pe marginea bazinului, astfel încât sânii să-i fie
perfect vizibili. Era foarte mândră de ei și se mișca fără jenă. Crassus zâmbi admirativ. Când era cu ea, se
simțea perfect liniștit.
— Am fost surprins când am auzit că i-a cedat comanda lui Iulius, zise senatorul.
Servilia ridică din umeri, gest care îl fascina.
— Brutus îl iubește pe Iulius. Roma este norocoasă să aibă asemenea fii.
— Cato n-ar fi de aceeași părere, draga mea. Trebuie să te ferești de el.
— Știu, Crassus. Amândoi sunt atât de tineri! Prea tineri chiar ca să înțeleagă că datoriile care se tot
adună reprezintă un pericol pentru ei.
Crassus suspină.
— Tu mi-ai cerut ajutorul, mai ții minte? N-am stabilit niciun fel de limită pentru cheltuielile
Primigeniei. Ai vrea să șterg datoria cu totul? Aș deveni ținta batjocurii tuturor.
— Pentru că ai înviat din cenușă legiunea lui Marius? Niciodată. Te-ai purtat ca un om de stat,
Crassus, toată lumea va înțelege asta. Ai făcut un lucru nobil.
Crassus râse scurt, odihnindu-și capul pe piatra rece și uitându-se la tavanul de care aburii se agățau
într-o negură rece.
— Măgulelile tale sunt cam străvezii, nu crezi? E vorba totuși de foarte mulți bani, oricât de mult m-aș
bucura să văd Primigenia pe liste.
— Te-ai gândit că Iulius ar putea să plătească datoria asta? Are destul aur. Aerul începuse să-i
răcească pielea. Servilia tremură ușor și se scufundă înapoi în apă. Cu atât mai bine dacă transformi
totul într-un dar. Un gest măreț, care să-i umilească pe oamenii mărunți din senat. Știu că nu-ți pasă de
bani, Crassus, tocmai de asta ai așa de mulți. Influența e ce îți dorești de fapt. Datoriile sunt de multe
feluri. De câte ori nu ți-am dezvăluit informații pe care le-ai folosit în avantajul tău?
Dădu din umeri, ca răspuns la propria întrebare, trimițând cerculețe prin apa aburindă. Crassus își
ridică anevoie capul și își lăsă privirea să zăbovească asupra ei. Servilia îi zâmbi.
— Fac asta din prietenie pentru tine și mă bucur că te pot ajuta din când în când. Fiul meu se va
gândi mereu la tine cu recunoștință dacă îi dăruiești banii aceia. Iulius te va susține în orice ai vrea să
faci. Asemenea oameni nu se cumpără cu monede, Crassus! Sunt mult prea mândri. Dar o datorie
iertată? Ar fi un gest de noblețe și tu știi asta la fel de bine ca mine.
— Am să… mă mai gândesc, zise Crassus, închizând ochii.
Servilia îl privi cum se cufunda într-un somn ușor. Apa începuse să se răcească. Avea să facă exact
cum voia ea. Gândurile îi alunecară spre ziua procesului, când îl văzuse pe Iulius. Ce tânăr puternic!
Când fiul ei îi cedase Primigenia, Servilia se întrebase dacă vreunul dintre ei se gândea la datoria față de
Crassus. De-acum, n-avea să mai fie o povară. Ce ciudat că gândul la recunoștința fiului ei o încânta
mult mai puțin decât faptul că Iulius avea să afle că ea aranjase darul acela.
Își trecu o mână leneșă peste burtă în timp ce se gândea la tânărul roman cu ochi ciudați. Poseda o
forță care, în cazul senatorului adormit, nu era decât un ecou slab, deși bărbatul mai în vârstă era cel
care avea să plece în nord cu legiunile.
Una dintre sclavele ei intră în liniștea mătăsoasă a încăperii. O fată superbă, pe care o salvase de la o
fermă de prin nord.
— Doamnă, a venit fiul dumneavoastră împreună cu tribunul, șopti ea.
Servilia aruncă o privire spre Crassus, apoi îi făcu semn fetei să treacă în locul ei, în apa caldă. Dacă
se trezea între timp, lui Crassus nu i-ar fi plăcut să fie singur. Iar fata era îndeajuns de frumoasă, încât
să-i trezească interesul până și lui.
Servilia își trase un halat pe pielea udă și tremură ușor de nerăbdare. Se opri o clipă în fața unei
oglinzi imense, prinse în perete. Își îndepărtă părul umed de pe frunte. Spre surpriza ei, simți cum i se
strânge stomacul de încordare la gândul că avea să-l cunoască în sfârșit pe Iulius. Zâmbi amuzată de
propria reacție.
Brutus ședea alături de Iulius, într-o încăpere care n-avea nimic din arta cu care erau decorate
camerele de afaceri. Era mobilată simplu, iar pereții erau îmbrăcați într-o stofă cu modele discrete, ce
crea impresia de căldură. Un foc mic pâlpâia în cămin. În lumina aurie, cei doi bărbați se ridicară să o
întâmpine.
— Mă bucur să te cunosc, în sfârșit, Cezar, zise ea, întinzând mâna.
Halatul se lipea de ea exact așa cum sperase, iar Iulius se chinuia să nu se holbeze. Expresia de pe
fața lui îi stârnea o enormă plăcere Serviliei.
Iulius se simți copleșit de femeia aceea. Se întrebă dacă pe Brutus nu-l deranja că era aproape goală,
în ciuda pânzei care-i acoperea pielea. Își dădu seama că abia ieșise din baie și inima începu să-i bubuie
când se gândi la ce se întâmplase poate înainte de sosirea lor. Nu era frumoasă, își spuse, dar, când
zâmbea, dezvăluia o senzualitate cu totul lipsită de prefăcătorie. Deveni slab conștient că nu se mai
culcase cu o femeie de atât de mult timp, încât aproape că uitase cum era. Oricum, nu-și amintea ca
Alexandria sau Cornelia să-l fi stârnit atât de ușor ca femeia aceasta.
Roși ușor când îi strânse mâna.
— Fiul tău vorbește foarte frumos despre tine. Mă bucur că te-am întâlnit, chiar dacă numai pentru
câteva clipe, înainte să mă întorc acasă. Îmi pare rău că nu pot sta mai mult.
— Da, Primigenia a fost chemată să zdrobească răscoala sclavilor, zise ea, dând din cap. Ochii lui se
măriră ușor, când înțelese ce spunea. Nu vreau să te rețin. Și trebuie să mă întorc în baie. Dar ține minte
că ai o prietenă aici, dacă vei avea vreodată nevoie de ceva.
Iulius se întrebă dacă într-adevăr văzuse o promisiune în ochii care îl priveau cu atâta căldură. Avea
vocea joasă și moale, ar fi putut să-și uite de sine ascultând-o. Scutură brusc din cap, de parcă ar fi
încercat să se trezească dintr-un vis.
— Voi ține minte, zise el, înclinând ușor capul în timp ce o privea.
Servilia se uită la Brutus, și Iulius aruncă o privire spre pânza umedă care i se curba în jurul sânilor.
Roși din nou când Servilia îi surprinse privirea și zâmbi cu plăcere vădită.
— Brutus, te rog să-l mai aduci cândva, când veți avea mai mult timp. Fiul meu vorbește foarte frumos
și despre tine.
Iulius își privi prietenul care se încruntase ușor.
— Așa voi face, răspunse Brutus.
Plecă împreună cu Iulius. Servilia privi în urma lor. Își trecu ușor degetele peste sâni, gândindu-se la
tânărul roman. Sfârcurile tari n-aveau nimic de-a face cu aerul rece.
•
Brutus găsi ușor casa în care locuia Alexandria, în ciuda întunericului de pe străzi. Purta armura
grație căreia nu era tocmai o țintă atrăgătoare pentru bandele de raptores care îi vânau pe cei slabi sau
săraci. Atia, mama lui Octavian, deschise ușa cu o privire temătoare, care dispăru imediat ce îl
recunoscu. Intră în urma ei, întrebându-se câți alții trăiau cu groaza că soldații puteau să vină în miez de
noapte, să-i înșface. Senatorii se înconjurau de gărzi, în vreme ce poporul Romei nu-și permitea altă
apărare decât ușa pe care o zăvora împotriva orașului.
Alexandria era acolo. Pe Brutus îl stânjenea cumplit prezența mamei lui Octavian, care pregătea masa
de seară la câțiva pași de ei.
— Am putea sta de vorbă într-un loc mai retras? întrebă.
Alexandria aruncă o privire spre ușa deschisă de la camera ei. Atia strânse din buze până când gura îi
deveni o linie subțire.
— Nu la mine în casă, zise ea, încruntându-se la Brutus. Voi doi nu sunteți căsătoriți.
Brutus roși.
— Plec mâine. Voiam numai să…
— Lasă că pricep eu ce voiai, dar nu la mine în casă.
Atia se apucă din nou de tăiatul legumelor. Alexandria și Brutus își înăbușiră chicotelile, care n-ar fi
făcut altceva decât să-i confirme bănuielile.
— Hai să mergem afară, Brutus. Sunt convinsă că Atia te va socoti mai demn de încredere sub privirile
vecinilor, zise Alexandria.
Își puse mantia și-l urmă pe Brutus în noapte.
Atia ridică fundul de tocat deasupra oalei cu fiertură, neafectată de împunsătura fetei.
Când rămaseră singuri, Alexandria se strecură în brațele lui. Se sărutară. Deși se întunecase, străzile
erau încă pline de oameni. Brutus se uită enervat în jur. Pragul ușii abia îi ferea de vânt. Nici pomeneală
de intimitatea pe care și-ar fi dorit-o.
— E ridicol! zise el, deși adevărul era că sperase ca întâlnirea lui cu Alexandria să fie exact cum
spusese Atia. Avea să plece să lupte pe câmpuri îndepărtate și devenise aproape o tradiție ca, în
noaptea de dinainte, să-și găsească un pat primitor.
Alexandria râse și îl sărută pe gât, în locul în care pielea tânărului era rece din cauza armurii.
— Trage mantia în jurul amândurora, îi șopti ea la ureche, făcând să-i crească pulsul.
Brutus aranjă stofa în așa fel încât să-i cuprindă pe amândoi. Respirau același aer.
— O să-mi fie dor de tine, spuse Brutus cu părere de rău, simțindu-i trupul lipit de al lui. Cu o mână
trebuia să țină mantia, dar își plimbă mâna liberă pe spatele ei cald. Când degetele i se încălziră, își trecu
mâna pe sub stola fetei, pe carnea ei fierbinte. Alexandria gemu ușor.
— Cred că Atia are dreptate, rosti ea în șoaptă, de teamă ca femeia cu auz fin să nu audă ce spunea.
Simțea pe șold mâna mare a lui Brutus și avea impresia că e goală lângă el. Mulțimea care se grăbea
în întuneric nu făcea decât să-i sporească excitarea. Mantia delimita un spațiu cald în spațiul mai mare,
rece. Se lipi și mai mult de Brutus, simțind contururile tari ale armurii. Picioarele lui musculoase erau
dezgolite, ca de obicei. Cu o îndrăzneală șocantă, Alexandria își puse mâna pe coapsele lui, simțindu-le
forța fină.
— Ar trebui să o chem să mă apere de tine, zise din nou, mișcându-și mâinile mai sus.
Găsi niște șnururi moi, pe care le desfăcu și îi simți căldura în mână. Atingerea aceea învăluitoare îl
făcu pe Brutus să geamă ușor. Se uită repede în jur, să vadă dacă nu observase careva. Gloata ascunsă
în întuneric era neștiutoare. Brusc, își dădu seama că nu-i păsa dacă erau văzuți sau nu.
— Vreau să mă ții minte cât ești plecat, tinere Brutus. Nu vreau să te uiți cu dor la târfele care umblă
prin taberele soldaților, șopti ea. Avem treburi neterminate noi doi.
— Nu m-aș… oh, zei. Te vreau de atâta timp!
Pe sub mantie, Alexandria, își descheie stola și-l lăsă să alunece în ea, închizând ochii strâns. Brutus o
ridică fără efort și împreună se sprijiniră de tocul ușii. Se mișcau în tăcere și niciunul nu era conștient de
ce se întâmpla în jur. Trecătorii se îmbulzeau pe lângă ei fără să se oprească și se pierdeau în noapte.
Alexandria își mușcă buzele de plăcere, strângând mantia mai tare și mai tare, până când aproape se
sufocă. Platoșa rece îi apăsa trupul, dar ea nu simțea disconfortul, ci doar căldura lui înăuntrul ei.
Răsuflarea lui Brutus era fierbinte pe buzele ei. I se tăie respirația când îl simți încordându-se.
Părea că trecuse o veșnicie până simțiră din nou mușchii înțepeniți și frigul. Alexandria gemu ușor
când el se trase în spate. Rămase aproape de ea, pe întuneric, mângâind pielea pe care nu o vedea,
cuprins de un fel de nedumerire. Căldura pe care o emanau se învârtejea în aer. În ciuda siguranței de
sine pe care o afișa, era ceva vulnerabil în ființa Alexandriei. Dar nu conta. N-avea s-o rănească. Se
strădui să găsească vorbele cu care să-i spună cât de mult însemna pentru el, dar Alexandria îi puse
mâna pe gură, ca să-i oprească bâlbâielile.
— Șșșt… Știu. Trebuie doar să te întorci la mine, bărbatul meu frumos! Doar să te întorci.
Își potrivi mantia, ca să ascundă dezordinea de sub ea, îl mai sărută o dată, apoi deschise ușa și se
topi în lumină.
Brutus rămase singur. Pierdu câteva momente, aranjându-se, ca să fie îndeajuns de decent încât să
poată ieși în stradă. Fiecare nerv îi furnica acolo unde ea îl atinsese. Intensitatea a ceea ce tocmai se
întâmplase îl făcea să se simtă dureros de viu. Plecă spre barăci, clătinându-se vag pe picioarele
nesigure.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU

Inspirând greoi aerul rece, Iulius se întoarse să vadă șarpele strălucitor care se unduia de-a lungul
Via Flaminia, în josul trecătorii înalte. Primele trei zile fuseseră destul de grele, până începuse să-și
recapete condiția fizică pe care o avusese în Grecia. Acum, picioarele i se întăriseră în funii de mușchi,
iar Iulius savura plăcerea de a istovi un trup ce părea imposibil de obosit. La sfârșitul celei de-a zecea
zile, ajunsese să îi placă marșul către Ariminum, în fruntea legiunilor care veneau în spate. Seara, în
tabără, se antrena în lupta cu sabia împreună cu experții pe care îi adusese Crassus. Știa că n-avea să
fie niciodată un maestru, dar încheieturile îi deveneau mai puternice cu fiecare zi. De-acum, numai
antrenorii mai erau în stare să-i străpungă garda.
Vântul bătea în rafale în jurul coloanei în marș. Iulius tremura ușor. Cât fusese plecat din Roma,
văzuse multe ținuturi diferite, dar frigul de pe crestele muntelui Apenninus era o noutate pe care o
suporta cu neplăcere mohorâtă, aceeași neplăcere pe care o oglindeau mulți soldați din jurul lui.
Își mută puțin echipamentul greoi, ca să poată trage la gură gâtul cu dop al burdufului de apă. Sorbi
prelung, vrând să-și spele din gât gustul de praf. Coloana nu se oprea decât de două ori pe zi: o pauză
scurtă la prânz, apoi popasul de seară, care începea cu trei ore de trudă cruntă. În orele acelea,
pregăteau hotarele taberei, astfel încât să reziste unui atac sau unei ambuscade. Se uită din nou spre
coloana legiunilor și se minună de cât era de lungă. Din înaltul trecătorii, vedea până departe, prin aerul
limpede, dar ariergarda invizibilă a cavaleriei era la mai mult de patruzeci și cinci de kilometri în urmă.
Crassus impusese un ritm îndeajuns de alert încât să acopere aproape patruzeci de kilometri din zori
până la amurg. Ceea ce însemna că oamenii din coadă erau la mai bine de o zi în urma lui și nu aveau
să-i mai ajungă până la Ariminum. Semnalul pentru fiecare oprire trecea de-a lungul coloanei, de la un
cornicen la altul. Notele stridente se făceau tot mai mici în depărtare, până se pierdeau de tot.
Pretutindeni pe pantele abrupte din jur se întindeau unitățile de călăreți extraordinarii{27}, care, cu
mișcări în zigzag, cercetau terenul din fața coloanei în marș. Știa că era o tactică standard, tot așa cum știa
că nimeni n-ar fi îndrăznit să atace o forță atât de mare decât dacă își căuta moartea.
În fiecare zi se trăgea la sorți numele legiunii care avea să fie în avangardă. Cum efectivele Primigeniei
erau reduse, legiunea lui nu participa la tragerea la sorți. Rămânea la cincisprezece kilometri în spate, în
mijlocul coloanei, ascunse vederii. Iulius se întreba cum suportau Brutus și Renius marșul. Cabera era
mai bătrân decât mulți dintre veteranii cu care luptase el în Grecia. Înainte să plece din Roma, Iulius
crezuse că era important să stea aproape de Crassus, dar acum îi era dor de prietenii lui. Oricât de mult
și-ar fi încordat vederea, nu putea să distingă acvila Primigeniei printre celelalte stindarde. Se uită cum
cavaleria se plimba în susul și în josul coloanei, la fel ca furnicile-soldați pe care le văzuse în Africa, fiind
mereu în gardă împotriva unui eventual atac pe flancuri, pe care călăreții l-ar fi respins în timpul în care
legiunile s-ar fi așezat în formații de luptă.
Iulius mergea în avangardă. Din cauza distanței, trebuia să strige ca să se înțeleagă cu Crassus și
Pompei, care veneau călare, în pasul domol al coloanei. Mai bine de patru mii de oameni mergeau
înaintea lor, astfel încât, când ajungeau seara la locul de popas, cei doi generali găseau tabăra așezată și
corturile înălțate. Abia ajunși în tabăra principală, cei doi puteau să mănânce și să-și înceapă discuțiile în
timp ce restul ridicau parapete de pământ, închizând astfel un perimetru în stare să reziste la aproape
orice.
În fiecare seară, cele trei tabere erau însemnate cu steaguri, în exact același mod. Până când soarele
apunea în spatele munților, cele șase legiuni erau închise în careuri imense, care aveau până și drumuri
principale: orășele ivite din nimic, în mijlocul sălbăticiei. Iulius fusese înmărmurit de nivelul acela de
organizare pe care soldații cu mai multă experiență îl considerau un dat. Seară de seară, bătea cu
ciocanul cuiele lungi, de fier, care țineau corturile exact în locurile marcate. Apoi, se alătura unităților
care săpau tranșeea și înfigeau țepușe în valul de pământ ce reprezenta zidul exterior al terenului
considerat sigur. Țepușele erau întrerupte doar de cele patru „porți” prevăzute cu santinele și parole.
Deși preceptorii lui îl învățaseră câte ceva despre tacticile și viața de campanie a legiunilor, realitatea era
fascinantă. Iulius înțelese de la bun început că mare parte din forța lor venea din greșelile săvârșite în
trecut. Dacă Mithridates ar fi ridicat în jurul taberei un hotar ca acela pe care îl făceau ei seară de seară,
Iulius credea că încă ar fi umblat prin Grecia, căutând o cale să pătrundă în tabăra regelui.
 Drumul pietruit al Via Flaminia fusese tăiat printr-un defileu strâmt, între pante acoperite de pietriș.
Lumina începuse deja să pălească, dar Iulius era sigur că Pompei și Crassus aveau să continue marșul
până ce avangarda ajungea pe teren deschis, îndeajuns de larg încât să cuprindă prima tabără. Din
rațiuni de siguranță, una dintre legiuni trebuia să rămână în urmă, pe câmpie. Astfel, defileul rămânea
gol, cu excepția santinelelor și a trupelor de extraordinarii care continuau să patruleze călare. Orice s-ar
fi întâmplat, legiunile nu trebuiau să fie luate prin surprindere de niciun dușman, prudență pe care o
dobândiseră cu o sută de ani înainte, în timpul luptelor cu Hannibal. Iulius își aminti cât respect nutrea
Marius față de inamicul de odinioară. Totuși, până și Hannibal căzuse în fața Romei.
Ținuturile acelea fuseseră cândva sălbatice, dar acum parapetele largi de pe Via Flaminia despicau
munții, întrerupte la fiecare treizeci și cinci de kilometri de posturi de gardă. În jurul acestora se
dezvoltaseră nenumărate sate, pe măsură ce oamenii se adunau la umbra Romei. Mulți dintre săteni
lucrau la întreținerea drumului. Din când în când, Iulius zărise grupuri de muncitori care așteptau,
perfect indiferenți la orice, mai puțin la ceea ce le întrerupea munca. Alteori, trecuseră pe lângă
negustori ce fuseseră obligați să elibereze drumul și care îi priveau cu un amestec de furie și uimire. Nu
puteau să înainteze înspre Roma câtă vreme legionarii în marș ocupau drumul. Aceia dintre ei care
făceau negoț cu bunuri perisabile îi priveau cu figuri întunecate în timp ce socoteau pierderile pe care
aveau să le sufere. Legionarii îi ignorau. Drumurile comerciale fuseseră construite cu brațele și spinările
lor, deci ei aveau întâietate.
Iulius își dori să fi fost și Tubruk acolo. La vremea lui, fostul gladiator călătorise pe aceeași rută, prin
munți, până pe câmpiile întinse din nord, unde Crassus spera să poată da lupta cu armata sclavilor. Dar
administratorului domeniului nu i-ar fi plăcut să plece din nou în campanie, chiar dacă Iulius l-ar fi
scutit de sarcina de a o păzi pe Cornelia.
Gura i se încleștă involuntar când se gândi la despărțirea de ea. Fusese amară și, cu toate că lui nu-i
plăcuse că trebuia să plece și să lase furia aceea proaspătă să atârne între ei, nu mai putuse amâna.
Trebuise să se alăture Primigeniei în mijlocul armatei uriașe, care aștepta plecarea pe Campus Martius.
Amintirea celeilalte plecări a lui de la Roma reprezenta o rană ce nu se vindecase încă. Atunci, Roma
ardea în zare, în spatele lui, iar oamenii lui Sulla vânau ultimele resturi ale Primigeniei. Iulius făcu o
grimasă. Primigenia trăia în timp ce carnea otrăvită a lui Sulla se făcuse scrum.
Procesul împotriva lui Antonidus reușise să spele, până la un punct, numele lui Marius. Dar, atâta
timp cât vechea clică a lui Sulla trăia și-și făcea jocurile meschine în senat, Iulius știa că nu putea să
plăsmuiască orașul pe care și-l dorise unchiul său. Cato era în deplină siguranță câtă vreme dușmanii lui
cei mai înverșunați erau pe câmpul de luptă. Dar, la întoarcere, Iulius avea să-și unească forțele cu ale
lui Pompei și să-l doboare. Puțini erau cei care înțelegeau la fel de bine ca însuși Pompei cât era de
important să-l distrugă. Preț de o clipă, Iulius se gândi la fiul lui Cato. Ar fi fost foarte ușor să-l trimită în
prima linie, din nou și din nou, până când avea să fie ucis. Dar o asemenea victorie asupra lui Cato ar fi
fost o lașitate. Își jură că, dacă-i era sortit să piară, Germinius avea să moară ca orice alt soldat. La voia
întâmplării. Fiica lui Pompei fusese găsită ținând în palmă un însemn de lut pe care era scris numele lui
Sulla. Dar Iulius n-avea să se coboare până la a omorî nevinovați. Spera totuși că senatorul obez era
bolnav de grija fiului său. N-avea decât să nu doarmă nopțile în timp ce ei luptau pentru Roma.
Întâi, aveau să fie luni nesfârșite, amare, de campanie. Iulius știa că ar fi avut mare noroc să vadă
Roma mai curând de un an. Putea să rabde. Numai o armată întreagă ar fi putut să-i ia cu asalt
domeniul, iar Cinna, tatăl Corneliei, rămăsese în urmă, să-i țină piept lui Cato în senat. Formaseră o
alianță extrem de puternică. Ce nu putea oare face cu forța lui Pompei și averea lui Crassus la
dispoziție?
Cornurile suflară semnalul de oprire în vreme ce Iulius trecea prin defileu, în lumina tot mai slabă a
zilei. Vedea cum Via Flaminia se îngropa într-o vale, apoi se cățăra pe un vârf negru, depărtat, despre
care se zicea că era ultimul urcuș până la Ariminum. Își dori ca Brutus să fi fost acolo, să vadă și el. Sau
măcar Cabera, care venea cu trupele auxiliare, și mai departe în josul coloanei. Rangul lui de tribun
militar îi permisese să meargă în frunte, dar un marș forțat nu era tocmai potrivit pentru ca doi prieteni
să lenevească.
La apusul soarelui, primul rând de gărzi își ocupă pozițiile, își lăsaseră scuturile în tabără, așa cum
cerea o veche tradiție. Ordinea se așternu peste peisajul neregulat. Zece mii de soldați mâncară repede,
apoi se culcară în orașul miniatural pe care îl ridicaseră. În timpul nopții erau treziți în schimburi, ca să
stea de veghe. Santinelele abia întoarse treceau în locul lor, în așternuturile calde, o adevărată
binecuvântare după aerul rece de pe munte.
Iulius ținu strajă în întuneric, privind peste valul de pământ, la terenul aspru din jur. Luă plăcuța de
lemn pe care i-o dădu un centurion și învăță parola cioplită. Apoi, rămase singur în beznă. Tabăra din
spate era liniștită. Zâmbi acru când pricepu de ce nu li se dădea voie să-și ia scuturile cu ei când stăteau
de veghe: era mult prea ușor să-ți sprijini capul pe marginea de sus a scutului, după aceea capul pe
brațe și să ațipești. Rămase treaz și se întrebă cât trecuse oare de când o santinelă fusese prinsă
dormind. Pedeapsa era să fii omorât în bătaie chiar de către cei cu care împărțeai cortul, lucru care îi
descuraja și pe cei mai osteniți dintre soldați să închidă ochii.
Schimbul lui a fost lipsit de întâmplări. Fu înlocuit de altcineva din cort. Voia să adoarmă cât mai
repede. Necazurile cu Cornelia și Cato îi păreau foarte îndepărtate, așa cum stătea cu ochii închiși și
asculta sforăitul bărbaților din jur. Era ușor să-ți închipui că nicio putere de pe lume nu putea să tulbure
acea întindere de forță pură pe care Crassus o adusese la nord de Roma. Ultimul gând care îi trecu prin
minte, înainte să alunece în somn, fu speranța că el și Brutus aveau să transforme numele Primigeniei
într-o adevărată făclie, în baia de sânge care avea să urmeze.
•
Octavian scoase un strigăt pițigăiat, în semn de provocare pentru roiul de adversari care îl înconjurau.
Ei nu înțelegeau că se născuse un mare războinic și fiecare lovitură pe care o dădea trimitea un dușman
în brațele morții, strigând după maică-sa. Se năpusti și-l spintecă pe conducătorul lor, care, în
închipuirea lui înfierbântată, semăna bine cu ucenicul măcelarului. Dușmanul se prăbuși cu gâlgâit de
sânge și-i făcu semn lui Octavian să-și apropie urechea de buzele lui și să-i asculte ultimele cuvinte.
— M-am bătut într-o sută de lupte, dar n-am întâlnit vreodată un adversar atât de priceput, zise
acesta cu ultima suflare.
Octavian chiuia și alerga în jurul grajdurilor, învârtind sabia grea deasupra capului. Dintr-odată, o
mână puternică îi apucă strâns încheietura și-l făcu să scâncească.
— Ce-ți închipui că faci cu sabia mea? întrebă Tubruk, respirând greu pe nas.
Copilul se strâmbă, așteptând lovitura și, fiindcă aceasta nu veni, deschise ochii. Văzu că fostul
gladiator se uita fix la el, așteptând un răspuns.
— Îmi pare rău, Tubruk! Am împrumutat-o doar, ca să mă antrenez.
Ținând bine încheietura băiatului, Tubruk se aplecă și-i luă sabia dintre degetele moi. Ridică lama și
înjură de furie când se uită la ea, făcându-l pe Octavian să tresară. Ochii copilului se măriră de groază
când văzură expresia de pe fața lui Tubruk. Crezuse că avea să se întoarcă de la câmp abia peste câteva
ore și până atunci ar fi pus sabia la loc.
— Ia uite ce-ai făcut! Ai habar cât o să dureze să-i refac tăișul? Nu, sigur că n-ai. Ești doar un prost
mic, care crede că poate să fure tot ce poftește!
Ochii lui Octavian se umplură de lacrimi. Nu-și dorea nimic mai mult pe lume decât ca Tubruk să fie
mulțumit de el, iar dezamăgirea bătrânului gladiator era mai rea decât orice durere.
— Îmi pare rău, n-am vrut decât s-o iau cu împrumut. O ascut eu la loc de n-o să se mai vadă nicio
urmă!
Tubruk se uită din nou la sabie.
— Dar ce-ai făcut? Ai vrut s-o faci țăndări cu bună știință? Nu mai poți s-o ascuți. Trebuie dată pe
tocilă. Sau, și mai bine, pot s-o arunc la gunoi. Am luptat cu sabia asta în arenă și în trei războaie. Și mi-o
strică într-o oră un copil nătărău, care nu poate să-și ia mâna de pe lucrurile altora. Ai mers prea
departe de data asta, ți-o jur.
Prea furios ca să mai spună ceva, Tubruk aruncă sabia la pământ și-i dădu drumul copilului care se
smiorcăia. Ieși ca o furtună din grajduri și-l lăsă pe Octavian singur în nenorocirea sa.
Copilul luă din nou arma și-și trecu degetul peste muchia care, în unele locuri, se îndoise de tot. Se
gândi că putea să facă rost de o piatră bună de ascuțit și să dispară de la domeniu pentru vreo două ore.
Până să se întoarcă, Tubruk s-ar fi calmat și el ar fi putut să-i dea sabia înapoi. Văzu în închipuire cât de
surprins ar fi fost bătrânul gladiator să vadă lama perfect refăcută.
— „N-am crezut că e posibil!” zise Tubruk, în închipuirea lui, uitându-se atent la tăiș. Octavian se
gândi cum nu i-ar fi răspuns, doar ar fi adoptat o expresie umilă, până când Tubruk i-ar fi ciufulit părul
și incidentul ar fi fost uitat.
Visul îi fu întrerupt de întoarcerea lui Tubruk. Octavian scăpă sabia din mână când dădu cu ochii de
fâșia de piele cu care venise.
— Nu! Am zis că-mi pare rău! Am să repar sabia, promit! urlă Octavian, dar Tubruk păstră o tăcere
cruntă în timp ce-l târî afară din grajd.
Băiețelul se zvârcoli fără speranță când Tubruk îl târî prin curte. Mâna aceea îl ținea cu putere de om
mare și nu putea să scape chiar dacă mai crescuse și el.
Cu mâna cu care ținea cureaua, Tubruk ridică zăvorul mare al porții principale, icnind din cauza
efortului.
— De mult trebuia să fac asta! Uite drumul spre oraș! Te sfătuiesc să apuci pe el și să ai grijă să nu
mai dai ochii cu mine vreodată. Dacă rămâi, am să te bat până te-nveți minte. Cum vrei, stai sau pleci?
— Nu vreau să plec, Tubruk, strigă copilul printre suspine de groază și derută.
Tubruk își încleștă gura, surd la tânguielile lui.
 — Bun, atunci, zise amenințător și înșfacă tunica lui Octavian. Îl lovi cu cureaua al cărei pocnet stârni
ecouri prin curte.
Octavian se zbătu înnebunit, urlând incoerent și văitându-se, dar Tubruk nu-l băgă în seamă. Ridică
din nou cureaua.
— Tubruk! Oprește-te! zise Cornelia.
Ieșise în curte să vadă de unde venea zarva aceea și-acum stătea în fața lor, cu ochii în flăcări.
Octavian profită de moment ca să-și smulgă tunica din mâna lui Tubruk și fugi lângă Cornelia, luând-o în
brațe și ascunzându-și fața în rochia ei.
— Ce-i faci copilului, Tubruk? se răsti Cornelia.
Administratorul nu răspunse. Păși înspre ea, ca să-l apuce din nou pe Octavian. Chiar și cu fața
ascunsă în rochia Corneliei, băiatul simți că vine și se ascunse în spatele ei. Cornelia întinse mâinile
pentru a-l ține pe Tubruk la distanță, într-o izbucnire frenetică de energie care-l făcu pe Tubruk să facă
un pas în spate, cu pieptul tresăltând.
— Oprește-te imediat! E îngrozit, nu vezi? zise Cornelia.
Tubruk scutură ușor din cap și-și aținti privirea în ochii ei.
— Când o să fie mare, n-o să-i prindă deloc bine dacă-l lași să se ascundă după tine acum. Vreau să
mă țină minte data viitoare când îi trece prin cap să mai șterpelească vreun lucru.
Cornelia se aplecă și luă mânuțele lui Octavian în mâinile ei.
— De data asta ce-ai mai luat? întrebă.
— I-am luat sabia cu împrumut. Voiam s-o pun la loc. Da’ s-a tocit și n-am apucat s-o ascut, că s-a
întors Tubruk, se văită Octavian jalnic, pândind cu coada ochiului la Tubruk, ca să vadă dacă încerca
din nou să pună mâna pe el.
Cornelia dădu din cap.
— I-ai stricat sabia? Of, Octavian. E prea grav. Trebuie să te dau pe mâna lui. Îmi pare rău.
Octavian țipă când Cornelia îi desprinse cu fermitate degetele de pe rochie și Tubruk îl înșfăcă din nou
de tunică. Tânăra își mușcă nefericită buza de jos, cât timp Tubruk îi mai trase patru curele lui Octavian.
Apoi, îi dădu drumul și copilul țâșni în întunericul ca de tăciune al grajdurilor.
— Îi e tare frică de tine, zise Cornelia, uitându-se în urma lui.
— Poate, dar a căutat-o cu lumânarea. I-am trecut cu vederea lucruri pe care nu le-aș fi acceptat din
partea lui Iulius și a lui Brutus când erau de vârsta lui. Umblă numai cu capul în nori, copilul ăsta. N-
are cum să-i strice că i-am încins bine spinarea. Poate că, data viitoare când vrea să fure, o să-i meargă
mâinile mai încet.
— Sabia e distrusă? întrebă Cornelia, simțindu-se nesigură încă în preajma acelui om care-l
cunoscuse pe Iulius când era de seama lui Octavian.
Tubruk dădu din umeri.
— Probabil că da. Dar băiatul n-o să fie. Dar dacă-și mai făcea de cap prin oraș, cum știe el, ar fi fost
cât de curând. Lasă-l să stea-n grajd o vreme. La cum îl cunosc, o să se smiorcăie bine și-apoi o să vină
la mâncare, de parcă n-ar fi pățit nimic.
Dar Octavian nu apăru la masa de seară. Când se lăsă întunericul, Clodia îi duse un castron cu
mâncare. Nu-l găsi în grajd. Îl căutară peste tot, dar nu găsiră niciun semn. Și el, și sabia dispăruseră.
•
— Ești prea urât ca să poți să lupți bine cu sabia, zise Brutus vesel, mișcându-se ușor în jurul
legionarului furios.
La căderea întunericului, oamenii se adunaseră în mijlocul taberei, cum făcuseră în ultimele trei seri,
ca să se uite la întrecerile pe care le pornise Brutus.
— Ai nevoie de un pic de îndemânare, e adevărat, dar contează și să fii frumos, continuă el, privindu-l
foarte atent pe celălalt, în ciuda împunsăturilor.
Legionarul se întoarse cu fața la el, apucând un pic prea strâns sabia de antrenament. Armele acelea
de lemn cu greu puteau fi considerate mortale, dar o lovitură puternică putea să-ți rupă un deget sau să
te lase fără un ochi. Lamele de lemn fuseseră scobite pe dinăuntru și umplute cu plumb, astfel încât
erau mai grele decât un gladius. Când soldații puneau mâna pe săbiile adevărate, acestea le păreau
miraculos de ușoare.
Brutus se răsuci pe loc, ca să evite o lovitură lungă și lăsă sabia celuilalt să treacă la câțiva centimetri
de el. Pornise întrecerile acelea în seara celei de-a șasea zile, când își dăduse seama că nu era nici pe
departe atât de obosit pe cât s-ar fi așteptat să fie. Luptele se transformară iute în distracția principală a
soldaților plictisiți, atrași și de asigurările încrezute ale lui Brutus că nu era nici unul printre ei care să-l
poată învinge. Uneori, se lupta cu trei, patru la rând. Până și jocurile de noroc încetaseră. Toți banii erau
pariați pe sau împotriva lui Brutus. Dacă reușea să câștige în continuare, ar fi încheiat marșul acela ca
posesor al unei mici averi.
 — Vezi tu, oamenilor le plac eroii chipeși. Și tu nu prea te poți numi așa, anunță Brutus.
Lansă un atac brusc și icni la sfârșit.
— Nu e ceva evident, un nas urât sau vreo gură strâmbă…
Lansă o combinație învăluitoare, pe care adversarul o pară disperat. Brutus făcu un pas în spate, ca
să-i dea celuilalt timp să-și revină. Legionarul acela fusese tot așa de înfumurat la început, însă acum
stropi de sudoare îi săreau din păr când se ferea și ataca. Brutus se uită chiorâș la fața lui, de parcă îi
evalua trăsăturile.
— Nu, e o urâțenie adunată, de parcă toate se îmbină aiurea, zise.
Soldatul mârâi și se pregăti să dea o lovitură care i-ar fi crăpat capul lui Brutus dacă l-ar fi nimerit. În
schimb, trecu pe lângă și soldatul o urmă. Brutus îl lovi ușor cu sabia, la baza gâtului, doar cât să-l facă
să se dezechilibreze. Legionarul căzu cât era de lung. Sări în picioare, cu pieptul tresăltând.
— Mâine? Cred că pot să te bat dacă-mi mai dai o șansă, așa urât cum sunt.
Brutus ridică din umeri și arătă spre șirul de soldați care așteptau.
— Sunt câțiva înaintea ta, dar încerc să vorbesc cu Cabera, să te treacă primul pentru mâine-seară
dacă mai vrei. Ții sabia prea strâns, să știi.
Soldatul se uită la mâna încleștată pe mâner și dădu din cap.
— Lucrează-ți încheieturile, continuă Brutus serios. Când vei ajunge să te încrezi în forța lor, vei putea
să te mai destinzi un pic.
Individul se întoarse în mulțime, mișcând încet, concentrat sabia de lemn. Cabera îl aduse pe
următorul, împingându-l în față ca pe un copil preferat.
— Ăsta zice că e bun. A fost campion pe centurie acum câțiva ani. Intendentul vrea să știe dacă
pariurile merg mai departe. Cred că a început să se îngrijoreze, zise Cabera zâmbind, fericit că reușise să
se strecoare până la corturile Primigeniei după ce petrecuse o seară extrem de plicticoasă în ariergardă.
Brutus se uită de sus în jos la noul adversar, observându-i umerii puternici și mijlocul subțire.
Bărbatul se prefăcu că nu vede cum era cântărit din priviri și începu să-și încălzească mușchii.
— Cum te cheamă? întrebă Brutus.
— Domitius. Sunt centurion, răspunse omul.
Individul acela avea ceva care-l făcu pe Brutus să-și îngusteze ochii bănuitor.
— Zici că ai fost campion pe centurie? Acum câți ani?
— Trei. Și campion pe legiune, anul trecut, răspunse Domitius, continuându-și exercițiile fără să se
uite la bărbatul mai tânăr.
Brutus schimbă o privire cu Cabera. Observă că mulțimea din jurul lor crescuse atât de mult, încât
probabil că nu lipseau decât santinelele. Venise și Renius. Brutus se încruntă când îl văzu. Îi venea greu
să se relaxeze când omul care îl învățase tot ce știa dădea din cap a neîncredere. Își concentră stăpânirea
de sine.
— Uite cum stă treaba, Domitius. Sunt sigur că ești foarte priceput, dar în fiecare generație există unul
care e mai bun decât toți ceilalți. E o lege a firii.
Domitius își încălzea în tihnă mușchii picioarelor. Părea că se gândea serios la ce auzise.
— Probabil că ai dreptate, răspunse.
— Am dreptate. Întotdeauna, cineva trebuie să fie cel mai bun din generație și aproape că mă jenez
să-ți spun că acela sunt eu.
Brutus pândi reacția lui Domitius.
— Aproape că te jenezi? murmură acesta, relaxându-și mușchii spatelui.
Pe Brutus îl enervă calmul legionarului. Era ceva deranjant în mișcările acelea hipnotice.
— Bun. Cabera? Du-te la intendent și zi-i că se mai pariază pentru o luptă cu acest Domitius.
— Nu cred că… începu Cabera, uitându-se cu îndoială la intrus.
Domitius era cu aproape un cap mai înalt decât Brutus și bătrânul rareori văzuse pe cineva care să se
miște cu asemenea control, ușurință și echilibru.
— Tu zi-i așa. Încă una și vin să-mi iau banii.
Cabera se strâmbă și o luă la fugă. Domitius se ridică de parcă se desfășura de pe un ghem și îi zâmbi
lui Brutus.
— Asta așteptam, spuse. Prietenii mei au pierdut prea mulți bani pariind împotriva ta.
— Și lucrul ăsta nu-ți zice nimic? Hai să-i dăm drumul atunci, rosti Brutus scurt.
Domitius oftă.
— Voi, ăștia scunzi, n-aveți niciodată răbdare, spuse, dând din cap.
•
Octavian își șterse nasul cu brațul, lăsând o dâră argintie pe piele. La început, orașul i se păruse altfel
decât îl știa. Nu-i fusese greu să treacă de gărzile de la porți, ascuns după o căruță, dar, odată intrat,
gălăgia, mirosurile și graba mulțimii îi păruseră deconcertante. Își dădu seama că lunile petrecute pe
domeniu îl făcuseră să uite energia care vibra în oraș, chiar și noaptea.
Spera că Tubruk își făcea griji pentru el. „Peste vreo zi, două, se gândi Octavian, o să mă primească
înapoi cu brațele deschise.” Mai ales dacă îl convingea pe Tabbic să dea lama pe tocilă și să-i refacă
tăișul. Nu trebuia decât să se ferească de necazuri până dimineața, când avea să se deschidă micul
atelier. Ținea sabia sub braț, înfășurată într-o pătură de la grajd. Altfel, n-ar fi ajuns prea departe cu ea.
L-ar fi oprit vreun cetățean cu spirit civic sau, mai rău, i-ar fi furat-o vreun hoț, ca să o vândă la unul
dintre atelierele mai ieftine decât al lui Tabbic.
Aproape fără să-și dea seama, Octavian se lăsă purtat de pași în direcția casei mamei lui. Dacă putea
să stea acolo peste noapte, în vreo zi, două ar fi rezolvat cu Tabbic și ar fi putut să se întoarcă pe
domeniu. Iar Tubruk n-ar mai fi fost supărat pe el. Încercă să-și închipuie reacția mamei lui când l-ar fi
văzut. Se strâmbă. Mda, ar fi găsit sabia și ar fi crezut că a furat-o. Ca mamă, nu prea avea încredere în
el, recunoscu trist în sinea lui. Niciodată nu-l credea, nici când spunea adevărul, lucru care-l înfuria de
fiecare dată.
Poate că era mai bine să-i facă un semn Alexandriei să coboare, fără să deranjeze toată casa. Ea ar fi
înțeles mai ușor decât maică-sa că trebuia să facă asta.
Tropăi printre gloatele nopții, ferindu-se de vânzătorii de pe stradă și luptând cu impulsul de a șterpeli
din fugă mâncarea caldă, care umplea aerul de mirosuri îmbietoare. Era mort de foame, dar burta goală
nu însemna nimic pe lângă dorința lui de a-l împăca pe Tubruk. Totul s-ar fi dus de râpă la fel de ușor și
dacă stătea de vorbă cu maică-sa, și dacă-l prindea vreun tarabagiu mânios.
— Uite șobolanul!
Exclamația aceea îl făcu să tresară din gândurile lui nefericite. Ridică privirea și întâlni ochii mirați ai
ucenicului măcelarului. Panica țâșni prin el. Sări în mijlocul străzii, ferindu-se de mâinile care se
întinseseră după el. Erau toți! Disperat, desfăcu pătura și puse mâna pe mânerul sabiei lui Tubruk. O
ridică în față, în timp ce băiatul măcelarului se repezea la el, strângând pumnii de nerăbdare. Roti
sălbatic sabia și aproape că atinse degetele pregătite să-l înhațe. Ucenicul înjură surprins.
— Pentru asta te omor, bastard din Thurium ce ești! Mă miram eu pe unde-ai dispărut. La furat de
săbii, ai?
În timp ce băiatul mai mare lătra la el, Octavian văzu cum ceilalți ucenici formează un cerc în jurul lui,
ca să-i taie retragerea. În câteva clipe, se trezi înconjurat. Mulțimea se îmbulzea pe lângă ei, fără să
observe scena. Sau poate le era prea frică de orice fel de violență și preferau să nu intervină.
Octavian ținu sabia în poziție de atac, cum îl învățase Tubruk. Nu putea să fugă, așa că își promise să-l
taie bine pe unul dintre ei înainte ca băieții mai mari să se năpustească asupra lui.
Băiatul măcelarului începu să râdă, închizând cercul.
— Nu mai ești așa de țanțoș, nu, șobolane?
Lui Octavian, băiatul acela îi părea uriaș, iar sabia – nefolositoare. Ucenicul măcelarului păși în față,
cu mâna ridicată împotriva unui atac brusc. Fața i se aprinse de o încântare bestială.
— Dă-mi sabia și te las în viață, zise rânjind.
Când auzi amenințarea, Octavian apucă și mai strâns mânerul sabiei, încercând să se gândească la ce
ar fi făcut Tubruk în locul lui. Se hotărî când ucenicul măcelarului intră în raza de acțiune a sabiei.
Octavian strigă și atacă, trecând tăișul peste brațul întins al dușmanului. Dacă ar fi fost ascuțit, băiatul
acela ar fi fost schilodit. Cum nu era, ucenicul icni și sări înapoi, înjurând și prinzându-și mâna rănită cu
cea teafără.
— Lasă-mă-n pace! strigă Octavian, căutând un gol pe unde să fugă.
Nu găsi niciunul. Ucenicul măcelarului își privi cu grijă mâna tăiată. Fața i se schimonosi de răutate.
Întinse mâna la spate și scoase de la cingătoare un cuțit mare, pe care i-l arătă lui Octavian. Ruginise tot
din cauza sângelui animalelor ucise. Copilul nu-și putea lua ochii de la cuțit.
— Am să te spintec, șobolan ce ești! Am să-ți scot ochii și-am să te las orb! lătră băiatul mai mare.
Octavian încercă să fugă, dar, în loc să-l țină, ceilalți băieți îl împinseră înapoi spre ucenicul
măcelarului. Octavian ridică din nou sabia. O umbră se lăsă amenințătoare deasupra ucenicului și o
mână grea îl lovi tare peste căpățână, dărâmându-l de pe picioare.
Tubruk se aplecă și luă cuțitul de unde căzuse. Băiatul măcelarului vru să se ridice. Tubruk strânse
pumnul și-l trimise înapoi în mizeria de pe stradă. Ucenicul se zvârcoli amețit.
— N-am crezut să apuc ziua să mă bat cu niște copii, bombăni fostul gladiator. Ești teafăr? Te caut de
câteva ore.
Octavian îl privea cu gura căscată de uimire.
— Voiam… să duc sabia la Tabbic. N-am furat-o, spuse repede și ochii i se umplură iarăși de lacrimi.
— Știu, băiete. Clodia și-a dat seama unde ai plecat. Noroc că te-am găsit, zic eu. Tubruk se uită la
cercul de băieți care stăteau locului, neștiind dacă să fugă sau nu. Dacă aș fi în locul vostru, băieți, aș
cam lua-o la sănătoasa. Mai repede, până nu-mi pierd răbdarea!
 Expresia de pe fața lui făcea ca urmările să fie foarte clare în mintea tuturor. Băieții dispărură fără să
mai aștepte invitații.
— O să trimit eu sabia la Tabbic, bine? Acum, vii înapoi la moșie sau nu?
Octavian dădu din cap în semn că da. Tubruk se întoarse și își croi drum prin mulțime, spre porțile
orașului. Avea să se facă dimineață până ajungeau înapoi. Dar știa că oricum n-ar fi putut să doarmă
dacă nu-l găsea pe Octavian. Cu toate cusururile lui, copilul îi plăcea.
— Stai, Tubruk. Numai un pic, zise Octavian.
Tubruk se întoarse încruntat.
— Acum, ce mai e?
Octavian se duse lângă ucenicul bătut și-i trase un șut între picioare cât putu de tare. Tubruk se
strâmbă de milă.
— Pe toți zeii, multe mai ai de învățat. Nu-i cinstit să dai în cineva care e la pământ.
— N-o fi, dar îi eram dator.
Tubruk suflă aerul din obrajii umflați, iar Octavian veni lângă el.
— Mda, poate că îi erai dator, băiete.
•
Lui Brutus nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Individul acela nu era om. Nu mai avea suflu pentru
replici ironice. Aproape că pierduse lupta din primele secunde, când Domitius lovise cu o viteză cum nu
mai văzuse. Furia îi ascuțise reflexele și-l ajutase să țină pasul cu atacul celuilalt. Loviturile cădeau
neîncetat de mai mult timp decât ar fi crezut că e posibil. Domitius părea că nici nu respiră. Lovea
neîntrerupt, din toate unghiurile. În două rânduri, Brutus aproape că scăpase sabia când fusese lovit
peste braț. Dacă ar fi avut arme adevărate, acele două lovituri ar fi fost de ajuns ca să pună capăt luptei.
Dar, la antrenament, luptele nu se terminau decât cu o lovitură care ar fi fost fatală adversarului. Mai
ales când erau bani în joc.
Brutus câștigase teren când adoptase stilul fluid pe care-l învățase de la un războinic dintr-un trib din
Grecia. Așa cum sperase, schimbarea de ritm întrerupsese atacul lui Domitius, iar Brutus îl lovise peste
antebraț atât de puternic, încât i-ar fi retezat mâna de la încheietură dacă sabia ar fi avut tăiș.
În momentul acela, Domitius dăduse înapoi surprins. Brutus profitase de moment ca să-și potolească
furia și să-și recapete calmul. Adversarul lui respira fără greutate și părea foarte relaxat.
Soldații care priveau n-aveau voie să strige sau să-i încurajeze pe cei doi, ca nu cumva zarva lor să
acopere zgomotul unui eventual atac. În schimb, scoteau exclamații înfundate, își agitau pumnii
încleștați și rânjeau cu entuziasm reprimat.
În momentul în care săbiile se blocară una pe cealaltă, Brutus ar fi putut să-i dea un pumn lui
Domitius, dar nici asta nu era permis, ca nu cumva soldații să se rănească reciproc atât de tare, încât să
nu mai fie în stare să lupte sau să mărșăluiască.
— Aș fi… putut… să te termin adineauri, mârâi el.
Domitius aprobă din cap.
— Da, și eu aș fi putut ceva mai devreme. Unde mai pui că eu am brațul mai lung.
Începu din nou să atace. Brutus reuși să-l mai respingă de două ori, însă a treia lovitură îi străpunse
garda. Se uită în jos, la vârful de lemn care i se apăsa dureros în piept, sub coaste.
— Cred că am câștigat, zise Domitius. Chiar ești foarte bun. Aproape că ai câștigat cu stilul ăla pe care
l-ai folosit pe la jumătate. Trebuie să mă înveți și pe mine. Văzu expresia nenorocită a lui Brutus și
începu să râdă. Băiete, am fost campion pe legiune de cinci ori, de când eram de vârsta ta. Ești încă prea
tânăr și n-ai atins iuțeala cea mai mare de care ești capabil. Cât despre tehnică, asta durează și mai mult.
Mai caută-mă peste un an, doi și e posibil ca rezultatul să fie altul. Te-ai descurcat foarte bine, știu ce
vorbesc.
Domitius se pierdu în mulțimea de soldați care-l băteau pe spate și pe umeri, felicitându-l.
Cabera se apropie de Brutus cu o figură acră.
— E foarte bun, bombăni Brutus. Mai bun decât Renius sau oricine.
— Crezi că ai putea să-l învingi dacă ați mai lupta o dată?
Brutus se gândi un timp, frecându-și gura și bărbia.
— Posibil, dacă am învățat ceva de data asta.
— Bun, pentru că am luat câștigurile de la intendent înainte să înceapă lupta.
— Poftim? Ți-am zis să lași pariurile să meargă! zise Brutus cu un zâmbet uimit. Ha! Cât am câștigat?
— Douăzeci de aurei, adică banii puși în joc dublați de cele șapte lupte pe care le-ai câștigat. Sigur, a
trebuit să pariez ceva pe tine în lupta cu Domitius, așa, din politețe, dar în rest am retras totul.
Brutus râse din toată inima, apoi se strâmbă de durere când începu să simtă loviturile pe care le
încasase.
— Nu m-a provocat la luptă decât ca să le dea prietenilor lui șansa să-și recapete banii. S-ar părea că
îmi voi lua revanșa până la urmă.
— Pot aranja pentru mâine. Cotele vor fi grozave. Dacă bați tu, n-o să mai rămână un ban prin toată
tabăra.
— Așa facem! Abia aștept să mai fac o încercare cu Domitius. Ce bătrân șiret ești! De unde-ai știut că
aveam să pierd?
Cabera oftă și se apropie de Brutus de parcă voia să-i spună un secret.
— Am știut pentru că tu ești cam prostănac. Nimeni nu poate să bată un campion pe legiune după ce
a mai dat trei lupte.
Brutus pufni.
— Data viitoare, îl las pe Renius să plaseze pariurile, ripostă el.
— În cazul ăsta, eu o să-mi iau partea mea de bani înainte să începi.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI

Iulius crezuse că văzuse porturi aglomerate în Africa și în Grecia, dar Ariminum era centrul negoțului
cu grâne din toată peninsula, iar docurile erau ticsite de nave care încărcau și descărcau mărfuri. Portul
avea chiar și un forum în mijloc și temple în care soldații puteau să se împace cu zeii și să se roage să fie
păziți în conflictul care urma. Era o Romă mai mică, construită pe marginea vastei câmpii padane. O
poartă către sud. Toate bunurile din nord care ajungeau la Roma treceau mai întâi prin Ariminum.
Crassus și Pompei rechiziționaseră o locuință de la marginea forumului. În a doua noapte, Iulius se
îndreptă spre acea locuință, oprindu-se de mai multe ori să ceară lămuriri. Era însoțit de zece soldați din
Primigenia, precauție care păruse necesară într-un oraș necunoscut, dar locuitorii din Ariminum păreau
prea absorbiți de negoțul lor ca să își găsească timp pentru urzeli și politică. Dacă îi tulbura forța aceea
enormă ce-și făcuse tabăra ca un cerc în jurul orașului, Iulius nu avea cum să știe. Navele și caravanele
cu grâne veneau și plecau, iar negoțul continua neîntrerupt, de parcă singura amenințare de care erau
conștienți era posibilitatea ca prețurile să crească din cauza războiului.
Împreună cu cei zece soldați, Iulius se mișca ușor printre oamenii grăbiți, ascultându-le conversațiile,
văzându-i cum fac târguri sau se plimbă parcă fără să-i vadă pe soldații pe lângă care treceau. „Poate au
dreptate să nu se teamă”, își zise Iulius. Cu tot cu cele două legiuni pe care le găsiseră în oraș, se
adunase o armată de aproape patruzeci de mii de soldați căliți. Era greu să-ți închipui o armată pe care
să n-o poată înfrânge, în ciuda șocului pe care îl stârnise răscoala lui Spartacus, după ce trecuse ca un
tăvălug prin Mutina.
Își dădu seama că a ajuns unde trebuia când văzu străjile care păzeau treptele de la intrare. „Era de
așteptat din partea lui Crassus să aleagă o casă atât de opulentă”, își zise Iulius și zâmbi. Chiar dacă era
foarte auster în multe privințe, senatorului îi plăcea să se înconjoare cu lucruri frumoase. Iulius se
întrebă dacă nu cumva adevăratul proprietar al casei avea să găsească vreo două locuri goale printre
comorile lui după ce romanii aveau să plece. Își aminti că Marius obișnuia să spună că lui Crassus îi poți
încredința liniștit absolut orice, mai puțin obiecte de artă.
Condus de un soldat, Iulius intră într-o sală dominată de o statuie lăptoasă, care înfățișa o fată goală.
Crassus și Pompei așezaseră scaune la picioarele ei și de jur împrejur.
Șase dintre cei opt legați erau deja acolo. Când intrară și ultimii doi, Iulius se așeză cu mâinile în poală
și așteptă. Ultimul care venise era Lepidus, cel căruia îi dăduse trupul lui Mithridates, în Grecia. I se
părea că trecuse o viață de atunci, dar individul acela avea aceeași expresie anostă, indiferentă. Îi făcu
un semn vag cu capul lui Iulius, apoi începu să-și curețe unghiile de la o mână cu mâna cealaltă.
Pompei se aplecă, ridicând de la podea picioarele din spate ale scaunului.
— De acum înainte, domnilor, vreau să vă văd aici în fiecare seară, după ce santinelele își ocupă
pozițiile. Am ordonat ca, în locul șirului vulnerabil de patru tabere, să avem numai două, cu câte patru
legiuni în fiecare. Cred că sunteți îndeajuns de aproape, încât să ajungeți la postul de comandă cu două
ore înainte de miezul nopții.
Printre legații care rumegau noutățile se stârniră murmure de interes. Pompei continuă pe deasupra
lor:
— Cele mai recente vești spun că armata de sclavi se îndreaptă spre nord, cât de repede poate. Eu și
Crassus credem că există pericolul ca sclavii să ajungă în Alpi și-apoi în Galia. Dacă nu-i ajungem din
urmă până atunci, vor dispărea. Galia e întinsă, iar influența noastră e redusă acolo. Nu putem să-i
lăsăm să scape, altfel la anul vom avea o nouă răscoală. Fiecare sclav din ținuturile romane va vrea să
scape în același fel. Distrugerile și pierderile de vieți vor fi enorme.
Se opri, ca să le dea ocazia să vorbească, dar generalii adunați tăceau, privindu-l. Unul sau doi
aruncară priviri iuți spre Crassus, întrebându-se în mod evident cui îi acordase senatul comanda.
Crassus însă ședea destins pe scaunul lui, aprobând din cap în timp ce Pompei expunea situația.
 — Veți merge cu soldații spre vest, pe drumurile de pe câmpie, până când voi da eu semnalul să o
luați spre nord. Drumul va fi mai lung așa, dar ne vom mișca mult mai repede pe drumuri decât prin
sălbăticie. Vreau să acoperiți patruzeci și cinci de kilometri pe zi, apoi treizeci de kilometri, apoi iarăși
patruzeci și cinci.
— Pentru cât timp? îl întrerupse Lepidus.
Pompei îngheță și păstră un moment de tăcere, ca să-și arate enervarea.
— Am estimat că vor fi cam șase sute cincizeci de kilometri spre vest, apoi încă o bucată de drum spre
nord, dar nu o putem aprecia, atâta vreme cât nu știm unde anume se află dușmanul. Desigur, depinde
de cât de mult se vor apropia de munți. Mă aștept…
— Nu e cu putință, zise Lepidus, sec.
Pompei făcu încă o pauză, apoi se ridică și-l privi pe Lepidus de sus în jos.
— Eu îți spun ce se va întâmpla, Lepidus. Dacă soldații tăi nu pot ține pasul cu ceilalți, am să-ți iau
rangul și-am să-l dau cuiva care poate să-i facă să meargă.
Lepidus pufni indignat. Iulius se întrebă dacă i se spusese cât de aproape fusese să primească el
controlul legiunilor. Dacă ar mai fi primit doar câteva voturi, ar fi stat acum în locul lui Pompei. Iulius îl
privi mai atent și își dădu seama că Lepidus era perfect conștient de asta. De bună seamă, Cato avusese
grijă să afle în timp ce ei se adunau pe Campus Martius. Probabil sperase să creeze necazuri între ei.
— Oamenii mei au acoperit deja patru sute cincizeci de kilometri în ritm alert, Pompei. Pot face asta
din nou, dar numai după două săptămâni de odihnă. Și nu mai mult de treizeci de kilometri pe zi. Altfel,
vom începe să pierdem oameni.
— Atunci, o să pierdem câțiva oameni, se răsti Pompei. Fiecare zi pe care o irosim în Ariminum îl duce
pe acest Spartacus mai aproape de munți, de Galia și de libertate. Nu stau aici nici măcar o zi mai mult
decât trebuie ca să încărcăm proviziile. Dacă la sfârșit vom avea câțiva soldați șchiopi sau cu picioarele
scrântite, ei bine, e un preț care merită plătit. Chiar și o sută de șchiopi, dacă asta e diferența între a-i
prinde pe sclavi sau a ne uita la ei cum scapă nepedepsiți pentru sângele roman pe care l-au vărsat.
Nouă mii de morți la Mutina!
Pompei aproape că strigase. Se aplecă spre lui Lepidus, care îl privea cu un calm înnebunitor.
— Cine este comandantul aici? întrebă Lepidus, mișcând un braț spre Crassus. Am fost făcut să cred
că acela pe care senatul l-a ales în defavoarea mea a fost Crassus. Nu înțeleg cum vine treaba asta cu
ofițerul adjunct. Măcar e legal?
Celorlalți generali nu le scăpă aluzia că Lepidus ar fi putut să îi comande. Nici lui Iulius nu-i scăpă. Îi
priveau pe cei doi ca niște pisici cu ghearele bine ascunse, așteptând rezultatul. Crassus se ridică și el
de pe scaun și veni lângă Pompei.
— Pompei vorbește în numele meu, Lepidus, și în numele senatului. Indiferent ce ți s-a spus, ar trebui
să ai mai multă minte decât să pui la îndoială autoritatea comandantului.
Fața lui Pompei era crispată de încordare.
— Îți spun de pe acum, Lepidus. Am să-ți iau rangul la prima greșeală pe care o vei face. Iar dacă îmi
mai discuți ordinele, voi pune să fii omorât și lăsat în mijlocul drumului. Ai înțeles?
— Cât se poate de bine, răspunse Lepidus, părând mulțumit.
Iulius se întrebă oare ce spera să câștige din discuția aia.
Voia să-i slăbească autoritatea lui Crassus? În orice caz, Iulius știa că n-ar fi putut să lupte sub
comanda unuia ca el, oricât s-ar fi străduit să obțină puterea. Faptul că Pompei îl amenințase era destul
de periculos. Dacă soldații din legiunea lui aveau acel gen de loialitate personală față de Lepidus cum
fusese cu Primigenia și Marius, atunci Pompei își asumase un risc. În locul lui, Iulius credea că ar fi fost
mai bine să-l omoare imediat pe Lepidus și să-i trimită legiunea acoperită de rușine înapoi la Roma. Era
de departe mai bine să-i piardă pe oamenii aceia decât să meargă mai departe cu ei, știind că puteau să-
i trădeze.
— Plecăm peste două zile, în zori, zise Pompei. Am trimis deja iscoadele. Le-am ordonat să se întoarcă
printre noi abia când vom ajunge destul de aproape. Nu putem pune la punct strategiile de luptă până
nu avem informații mai precise. Sunteți liberi. Tribunule Cezar, aș vrea să vorbesc puțin cu tine dacă mai
poți rămâne.
Lepidus se ridică împreună cu ceilalți legați și începu o conversație cu doi dintre ei, în timp ce
părăseau încăperea. Înainte ca vocile lor să se piardă, Iulius îl auzi cum râde de nu știu ce ironie. Văzu
cum Pompei se crispează de enervare.
— Ochii și urechile lui Cato, asta e Lepidus, îi zise Pompei lui Crassus. Poți să fii sigur că-și scrie pe
undeva tot ce facem, ca să-i povestească atunci când ne întoarcem.
Crassus dădu din umeri.
— Atunci, trimite-l înapoi la Roma. Eu voi pune pecetea pe document, iar cu șapte legiuni avem tot
atâtea șanse să-i înfrângem pe răsculați ca și cu opt.
 Pompei negă din cap.
— Poate. Dar mai sunt și alte vești pe care încă nu vi le-am zis. Iulius, totul rămâne între noi, înțelegi?
N-are sens să umplem tabăra cu zvonuri până mâine. Exact asta s-ar fi întâmplat dacă le-aș fi spus
celorlalți, mai ales lui Lepidus. Armata sclavilor a crescut îngrijorător. Am auzit că sunt mai mult de
cincizeci de mii. Sute de ferme și domenii au rămas pustii. Pentru niciunul dintre ei nu mai e cale de
întoarcere, ceea ce înseamnă că vor lupta cu disperare. Știu bine cum îi pedepsim noi pe sclavii revoltați.
Răscoala asta nu se va termina fără o demonstrație masivă de forță. Cred că vom avea nevoie de fiecare
legiune disponibilă.
Iulius fluieră încetișor.
— Nu mai putem spera să-i zdrobim la primul atac, zise.
Pompei se încruntă.
— S-ar părea că nu. M-aș aștepta să se împrăștie și să fugă de la primul atac, doar că au cu ei femei și
copii și n-au unde să se ducă dacă pierd. Deja gladiatorii ăia au avut câteva succese. Nu cred că avem
de-a face cu o gloată oarecare. Pufni ușor. Mai că îmi vine să mă-ntreb dacă nu cumva Cato speră să
pierdem, dar nu, ar fi prea de tot chiar și pentru el. Încă mai pot să se întoarcă spre sud. De la Ariminum
în jos nu e nimic care să-i oprească. Trebuie să-i zdrobim și am nevoie de comandanți buni, Iulius!
— Primigenia are mai mult de două mii de oameni, răspunse acesta.
Iulius nu pomeni de faptul că aproape o jumătate dintre ei îi fuseseră trimiși de Cato, ca să aibă grijă
de fiul lui. Renius îi antrenase până la epuizare, dar încă nu se puteau compara cu restul legionarilor.
Se întrebă câți dintre ei pândeau momentul să-i înfigă un cuțit în spate. Nu păreau prea demni de
încredere, oricât de mult încerca Iulius să-l convingă pe Renius că aveau să devină de-ai lor.
— Mă bucur să aud numele acesta pe câmpul de luptă. Nici nu pot să-ți spun cât de mult, răspunse
Pompei zâmbind. Arăta surprinzător de copilăros. Apoi, umbra furiei neabătute, care îl apăsa de când îi
murise fiica, se așternu din nou asupra lui. Vreau ca în timpul marșului să rămâi pe flancul lui Lepidus.
Nu poți avea încredere într-un individ al cărui sponsor e Cato. Când vom începe să luptăm, vreau să
rămâi pe lângă el. Am încredere în tine să faci ce trebuie. Într-un fel, veți fi un fel de extraordinarii ai mei.
Ai făcut treabă bună în Grecia. Să faci treabă bună și pentru mine.
— Sunt la dispoziția ta, aprobă Iulius, înclinând scurt din cap.
Îl privi pe Crassus și începu deja să facă planuri. Trebuia să-i spună și lui Brutus.
Când plecă înconjurat de soldații din Primigenia, Iulius simți o umbră de mândrie și încântare. Nu
fusese trecut cu vederea și avea să se asigure că lui Pompei n-avea să-i pară rău pentru încrederea pe
care i-o arăta.
•
Sclavul își afundă sapa în pământul tare, spărgând bulgării de țărână. Sudoarea i se scurgea de pe
față și lăsa urme negre în praf. Umerii îi ardeau de la efort. La început, nu-l observase pe străinul care
stătea lângă el. Era prea pierdut în propria nefericire. Ridică din nou sapa și prinse cu coada ochiului
fluturarea unei mișcări. Nu reacționă imediat, ci își ascunse surpriza sub mișcările muncii. Bășicile din
palme i se spărseseră din nou. Se opri să le îngrijească. Era conștient de prezența omului, dar încă nu
voia să-i dea de știre că îl văzuse. Învățase să prețuiască și cel mai mic avantaj pe care îl avea în fața
stăpânilor.
— Cine ești? întrebă ușor silueta întunecată.
Sclavul se întoarse calm. Străinul era înfășurat într-o robă maronie, aspră, pe deasupra unei tunici
zdrențuite. Avea fața parțial acoperită, dar ochii erau plini de interes și de milă.
— Sunt sclav, răspunse el, mijindu-și ochii din cauza soarelui. Chiar și printre rândurile de vie, soarele
dogorea cumplit, arzându-l și umplându-l de bășici. Umerii îi erau acoperiți de pete roșii, crude și de
piele zdrențuită, care-l mânca îngrozitor. Se scărpină leneș pe umăr, uitându-se la străin.
— N-ar trebui să stai aici, prietene. Proprietarul are străji pe câmp. Dacă te găsesc, te omoară pentru
că ai călcat pe pământul lor.
Străinul ridică din umeri fără să-și ferească privirea.
— Străjile sunt moarte.
Sclavul se opri din scărpinat și își îndreptă spatele. Își simțea mintea amorțită de osteneală. Cum să
moară străjile? Oare omul acela era nebun? Ce voia? Straiele străinului semănau mult cu ale lui. Nu era
bogat. Poate era un servitor de-al proprietarului, venit să-i pună loialitatea la încercare. Sau poate că era
doar un cerșetor.
— Trebuie să mă… întorc, murmură.
— Străjile sunt moarte, n-ai auzit ce ți-am zis? Nu trebuie să te duci nicăieri. Cine ești?
— Sunt doar un sclav, se răsti el, neputând să-și ascundă amărăciunea din voce.
Ochii străinului se încrețiră și sclavul își dădu seama că zâmbea pe sub pânza aceea aspră.
— Nu, fratele meu. Noi te-am făcut om liber.
 — Cu neputință.
Străinul râse din toată inima și își trase mantia de pe chip, dând la iveală o față puternică, sănătoasă.
Dintr-odată, duse degetele la gură și fluieră ușor. Viile începură să foșnească. Cuprins de teamă, sclavul
apucă sapa. Vedea în fața ochilor asasini trimiși de la Roma, ca să-l omoare. Aproape că simți în gură
dulceața aceea pe care și-o amintea și stomacul i se strânse, deși n-avea ce să verse.
Din umbrele verzui ieșiră oameni care îi zâmbeau. Ridică sapa, ținând-o amenințător.
— Oricine ați fi, lăsați-mă în pace. N-am să spun nimănui că ați fost aici, zise întretăiat, cu inima
bubuind.
Simți că amețește de foame.
Străinul râse din nou.
— N-ai avea cui să-i spui, prietene. Ai fost sclav, iar noi te-am eliberat. Ăsta e adevărul. Străjile sunt
moarte, iar noi vom pleca. Vrei să vii cu noi?
— Ce s-a întâmplat cu… Nu reușea să spună „stăpân” în fața lor. Ce s-a întâmplat cu proprietarul și
familia lui?
— Sunt prizonieri în casă. Vrei să-i mai vezi o dată?
Sclavul se uită la necunoscuții aceia, observându-le expresiile. Aveau un soi de încântare pe care o
înțelegea. Începu să creadă.
— Da, vreau să-i mai văd. Aș vrea să stau o oră cu proprietarul și cu fiicele lui.
Străinul râse din nou, iar sunetul acela nu era deloc plăcut.
— Câtă ură! Dar te înțeleg. Știi să mânuiești o sabie? Am una pentru tine dacă vrei.
Îi întinse o sabie, punându-l la încercare. Sclavii n-aveau voie să poarte arme. Dacă o lua, era
însemnat, ca și ei, și avea să fie executat. Întinse mâna și apucă strâns sabia. Îi făcea plăcere să-i simtă
greutatea.
— Acum, îmi spui cine ești? întrebă străinul încet.
— Numele meu e Antonidus. Am fost general al Romei, zise, îndreptându-și ușor spatele.
Străinul ridică din sprâncene.
— Spartacus o să vrea să te cunoască. Și el a fost în armată, înainte de… toate astea.
— O să mă lăsați să mă ocup de familia proprietarului? întrebă Antonidus, nerăbdător.
— Îți dau o oră, dar după aia trebuie să plecăm. Mai sunt sclavi de eliberat azi, iar armata noastră are
nevoie de grânele din hambarele astea.
Antonidus zâmbi încet, gândindu-se ce-avea să le facă acelora care își spuneau „stăpânii” lui. Nu-i
văzuse decât de departe, în timp ce muncea, dar își închipuise disprețul și batjocurile lor. Își trecu
degetul mare peste tăișul sabiei.
— Întâi, duceți-mă la ei. Sunt al vostru după ce mă răzbun.
•
Lumina și viața Romei nu păreau să ajungă în păienjenișul acela de străzi împuțite. Cei doi oameni
trimiși de Cato pășeau cu grijă peste gunoaie și excremente, încercând să nu tresară când auzeau
șobolanii și animalele mai mari de pe aleile întunecate. De undeva se auzi țipătul unui copil, întrerupt
repede, de parcă ar fi fost înăbușit. Cei doi își ținură răsuflarea, așteptând ca plânsul copilului să înceapă
din nou. Când liniștea se prelungi prea mult, cei doi se strâmbară, înțelegând. Viața era foarte ieftină prin
părțile alea.
Numărară colțurile pe lângă care treceau. Din când în când, se întrebau în șoaptă dacă trebuiau să
numere și câte un gol dintre două maghernițe. Golurile acelea erau uneori late de numai două palme și
pline de o masă întunecată, pe care nu îndrăzniră să o cerceteze. Într-unul dintre goluri, un câine era
îngropat pe jumătate în gunoi și dădea impresia că se mișca înspre ei când guri nevăzute mușcau din
jumătatea îngropată.
Când ajunseră la răscrucea unde le spusese Cato să meargă, cei doi se simțeau teribil de neliniștiți.
Răscrucea era aproape pustie. Doar câțiva oameni trecură grăbiți pe lângă ei, fără să-i privească.
După ceva vreme, o umbră se desprinse din întunericul de sub un intrând și se apropie fără zgomot
de ei.
— Pe cine căutați pe-aici? șopti o voce.
Cei doi înghițiră în sec de frică și se chinuiră să distingă trăsăturile omului în bezna ca de smoală.
— Nu vă uitați la mine! se răsti vocea.
Cei doi se întoarseră de parcă fuseseră împinși. Își ațintiră ochii în mizeria de pe stradă. Un miros
cumplit pluti deasupra lor când silueta întunecată se apropie îndeajuns, încât să-i atingă.
— Stăpânul nostru a zis să pomenim numele „Antonidus” oricui ar veni la noi, zise unul din ei,
respirând pe gură.
— Antonidus a fost vândut ca sclav, undeva prin nord. Cine e stăpânul vostru acum?
Unul din cei doi își aminti că mai simțise mirosul acela când murise tatăl lui. Se aplecă și vomă,
deșertându-și ultima masă în mocirla de pe alee. Al doilea vorbi poticnit:
— Fără nume, așa ni s-a zis. Stăpânul nostru vrea să continue asocierea cu voi, dar fără nume.
Un iz cald, de putregai pluti deasupra lui.
— Aș putea să aflu, idioților, dar știu cum să joc jocul ăsta. Foarte bine atunci, ce dorește stăpânul
vostru de la mine? Spuneți ce aveți de zis cât timp încă mai am răbdare cu voi.
— El… stăpânul nostru a zis să uiți de cine ți-a spus Antonidus, acum că a fost luat în sclavie. Îți va
transmite alte nume și va plăti prețul pe care îl ceri. Dorește ca asocierea asta să continue.
Silueta întunecată lăsă să-i scape un oftat de regret.
— Zi-i să spună numele și voi hotărî singur. Nu făgăduiesc să servesc pe oricine. Cât despre moartea
pe care a cumpărat-o Antonidus, e prea târziu ca să-i chem înapoi pe cei pe care i-am trimis. Femeia e
moartă chiar dacă încă umblă neștiutoare. Acum, întoarce-te la stăpânul tău și ia-l și pe tovarășul tău cu
stomac sensibil.
Mirosul apăsător dispăru, iar servitorul lui Antonidus inspiră adânc. Prefera putoarea străzii, în locul
mirosului dulceag, care părea că i se îmbibase în haine și în piele. Mirosul acela rămase în nările celor
doi până când ieșiră pe străzile mari, printre lumea care striga și râdea, fără să țină cont de aleile pline de
puroi, aflate atât de aproape de ei.
 • CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE

Crestele munților cu vârfuri albe tiveau orizontul. Pe undeva printre culmile acelea erau trei trecători
pe unde spera că puteau să scape de urgia Romei. Spartacus privea vârfurile reci ale munților care îi
stârneau o umbră de dor. Nu mai văzuse Tracia de când era copil, dar își amintea cum se cățăra pe
pantele mai blânde de acolo. Mereu îi plăcuseră înălțimile unde vântul îți biciuia pielea. Te simțeai viu.
— Suntem atât de aproape, zise cu voce tare. Am putea să trecem prin păsurile acelea într-o
săptămână, cel mult două și să nu mai vedem în veci o uniformă romană.
— Până anul viitor, când vor răscoli toată Galia în căutarea noastră, după cum îi știm, spuse Crixus.
Bărbatul acela fusese întotdeauna cam din topor, în comparație cu Spartacus. Crixus se mândrea cu
reputația de om pragmatic, care nu lăsa niciun vis și niciun proiect măreț să-i distragă atenția de la ceea
ce dobândiseră deja. Părea scund și îndesat alături de Spartacus, care nu-și pierduse aspectul zvelt ce
crea impresia de iuțeală și când stătea pe loc. Crixus era lipsit de asemenea grație. Se născuse într-o
mină și era pe cât de urât, pe-atât de puternic. Era singurul dintre gladiatori care putea să termine la
egalitate o luptă împotriva lui Spartacus.
— N-ar putea să ne găsească, Crix. Galii spun că pământul de peste munți e locuit de triburi
războinice. Legiunile ar trebui să poarte un război de zeci de ani și nu prea le plac lucrurile astea. Acum,
că a murit Sulla, nu e niciunul mai acătării, care să-i conducă. Dacă trecem Alpii, suntem liberi.
— Tot visător ai rămas, Spartacus? zise Crixus, evident frustrat. Ce fel de libertate vezi tu, de te bucuri
atât? O să fim liberi să muncim mai greu decât am muncit vreodată în sclavie, liberi să scormonim câteva
recolte amărâte, într-un pământ veșnic amenințat de oamenii locului? Galii nu ne vor printre ei mai mult
decât ne vor romanii, de asta să fii sigur. Eu atâta știu, că libertatea asta a ta o să ne frângă spinările.
Trimite femeile și copiii, mai bine. Trimite o sută de bărbați să-i conducă prin trecători, iar noi vom
termina ce am început.
Spartacus își privi adjunctul. Setea de sânge a lui Crixus devenise și mai mare după triumful de la
Mutina. Era ușor de înțeles, având în vedere câte suferise din cauza romanilor, însă Spartacus știa că mai
era ceva.
— Asta îți dorești tu, Crix, viața bună a romanilor? zise Spartacus.
— Și de ce nu? întrebă Crixus. Le-am distrus cuibul, mierea ni se cuvine. Ca și mine, îți amintești
războiul civil. Cine pune mâna pe Roma le pune piciorul pe gât. Dacă putem cuceri orașul, ceilalți s-ar
prăbuși singuri. Sulla știa asta!
— Sulla a fost general roman, nu sclav.
— Nu asta contează! Dacă pui stăpânire pe oraș, poți să schimbi regulile cum îți place. Nu există reguli,
decât cele pe care le alegi singur, când ești destul de puternic. Ascultă ce-ți spun! Dacă nu profiți de
ocazia asta, arunci în vânt tot ce-am făcut până acum. Peste zece ani, scribii vor scrie că garnizoana de la
Mutina s-a răsculat, iar noi am fost romanii loiali! Dacă putem cuceri orașul, o să le vârâm pe gât istoria
și trufia și-o să-i facem să accepte noua ordine. Doar dă porunca, Spartacus! Mă ocup eu de restul!
— Și ce facem cu palatele și cu domeniile lor? îl încercă Spartacus, cu ochii micșorați.
— Să fie ale noastre, cum altfel? Ce ne așteaptă în Galia decât mărăcini și sate?
— Vei avea nevoie de sclavi, ca să ții palatele și domeniile, Crixus. Te-ai gândit la asta? Cine o să-ți
strângă recoltele și-o să-ți îngrijească viile?
Crixus își agită pumnul acoperit de cicatrici înspre cel pe care îl iubea mai presus de orice.
— Știu la ce te gândești, dar noi n-am face ca nenorociții ăia blestemați. Nu trebuie să fie așa.
Spartacus îl privi în tăcere. Crixus continuă furios:
— Bine, dacă vrei musai un răspuns, aș pune senatorii să-mi muncească pământul. Și le-aș da și plată
nemernicilor.
Spartacus începu să râdă.
— Care din noi visează acum, Crix? Uite, am ajuns până aici. Putem lăsa totul în urmă. Putem să
începem vieți noi. Nu, putem să ne întoarcem la viețile noastre așa cum ar fi trebuit să fie. Poate că o să
vină după noi, dar, cum spuneam, Galia e îndeajuns de mare, încât să ascundă mai multe armate. Și
vom merge tot mai în nord, până vom găsi un loc unde Roma e doar o vorbă sau poate nici atât. Dacă ne
întoarcem spre sud, chiar și fără femei și copii, riscăm să pierdem tot ce am câștigat. Și pentru ce? Ca să
poți să stai în case de marmură și să scuipi niște bătrâni?
— Ești în stare să-i lași să te alunge de pe pământurile lor? întrebă Crixus, cu amărăciune.
Spartacus îi apucă brațul cu mâna lui puternică.
— Tu ești în stare să-i aștepți să te omoare? zise blând.
Vorbele lui făcură ca furia lui Crixus să se evapore.
— Nu înțelegi, pui de curvă tracă, zise el, schițând un zâmbet. Acum acesta e și pământul meu. Aici
sunt generalul tău, ciocanul care a strivit trei legiuni cu cele de la Mutina. În Galia nu sunt decât fiul
oarecare al unui trib îmbrăcat în piei prost tăbăcite. Și tu la fel. Ar trebui să fim nebuni să dăm la o parte
atâta bogăție doar ca să ne trăim ultimii ani cu speranța că n-o să ne prindă. Uite, îl avem și pe
Antonidus acum. El știe care sunt slăbiciunile lor. Dacă n-aș fi sigur că putem să câștigăm, m-aș întoarce
cu dosul la ei și-aș fugi să nu mai văd în viața mea legionari. Dar putem să câștigăm. Antonidus zice că
sunt întinși peste măsură, la toate granițele. În Grecia, în Africa, peste tot. Nu sunt destule legiuni în
Italia, ca să ne învingă. Pe toți zeii, nordul e deschis, doar ai văzut! Antonidus zice că am avea trei
oameni de fiecare legionar. Sorții nu pot fi mai buni de-atât, nu în viața asta. Indiferent câți aduc
împotriva noastră, îi putem înfrânge și, după aceea, Roma, orașele, țara, averile – totul e al nostru. Totul.
Întinse mâna și șopti cuvintele care îi însoțiseră în fiecare parte a răscoalei, din primele zile nebune și
până acum, când se iveau zorii încrederii lor că pot învinge Roma și ordinea care exista de secole întregi.
— Totul sau nimic, Spartacus? spuse el.
Gladiatorul se uită la mâna întinsă și la jurământul de prietenie pe care îl reprezenta. Privirea îi pluti
înspre acvila de la Mutina, care stătea sprijinită de o parte a cortului lui. După câteva clipe de meditație
tăcută, Spartacus expiră puternic.
— Bine, totul sau nimic. Pregătește plecarea femeilor și a copiilor. Și vreau să stau de vorbă cu
Antonidus înainte să le spun oamenilor. Crezi că ne vor urma?
— Nu, Spartacus, te vor urma pe tine oriunde ai vrea să-i duci.
Spartacus dădu din cap.
— Atunci, ne vom întoarce spre sud și-i vom lovi în inimă.
— Le vom smulge inima.
•
Pompei ordonase ca legiunea lui Lepidus să meargă în fruntea coloanei, obligându-i să stabilească
ritmul. În spatele lor venea Primigenia, în frunte cu Pompei și Crassus. Mesajul era clar și primii o sută
cincizeci de kilometri fuseseră acoperiți cu viteza pe care o voia Pompei, fără ca măcar un singur om să
fie rănit.
Serile erau mai liniștite în cele două tabere mari decât fuseseră pe Via Flaminia. Ritmul alert îi seca de
energie pe legionari. La popasul de seară, mai erau în stare doar să mănânce și să se culce. Și Brutus
încetase cu întrecerile lui după ce reușise să iasă la egalitate cu Domitius, cu două victorii și două
înfrângeri. Din când în când, Cabera pomenea amărât de banii pe care-i pierduseră.
Călăreții extraordinarii se întorceau în fiecare seară la raport, după ce cercetaseră terenul din fața
coloanei. Mesajele pe care le aduceau erau îngrijorător de scurte. Nu găsiseră niciun semn al prezenței
armatei de sclavi pe distanța în care căutaseră. Pompei trimitea tot mai multe iscoade spre nord și vest,
ordonându-le să-i găsească. Nu rostiseră cuvintele cu voce tare, dar toți se temeau de faptul că, într-un
ținut atât de vast, sclavii puteau pur și simplu să treacă neobservați pe lângă ei și să se întoarcă spre
sud.
În fiecare seară, întrunirile generalilor erau marcate de certuri și atitudini tot mai încinse. Lepidus
părea să nu-și mai încapă în piele de bucurie că era în fruntea armatei și nu interpreta faptul acela ca pe
o dovadă a nemulțumirii lui Pompei, care era din ce în ce mai puțin dispus să asculte plângerile lui
Lepidus. Potrivit acestuia, numai autoritatea lui avea puterea să facă legiunile să meargă la viteza dorită
de Pompei. Și în fiecare seară încheia prin a spune că prețul pe care urmau să-l plătească avea să fie
dezastruos. Știa cu măiestrie până unde putea să împingă răbdarea lui Pompei. Fiecare seară se
transformase într-un soi de luptă între voințele celor doi. Crassus nu putea să intervină. Iulius spera că
Lepidus știa să lupte la fel de bine cum știa să se certe.
După două săptămâni de mers către vest, Lepidus raportă triumfător că apăruseră primele răni și că
oamenii aceia fuseseră lăsați la punctele de pază sau prin sate, având ordin să se întoarcă la ceilalți
când se vor fi întremat. În fiecare seară, sute de legionari din toată coloana se chinuiau cu bășici și oase
scrântite. Legiunile erau aproape epuizate și ceilalți legați începuseră să se alieze cu Lepidus și să ceară
un răgaz. Reticent, Pompei își dădu acordul. Nu voia să-i fie subminată autoritatea, așa că decise să facă
un popas de patru zile. Numai extraordinarii n-avură parte de odihnă. Fură trimiși cu toții într-o ultimă
încercare de a găsi armata sclavilor.
În sfârșit, călăreții galopară înapoi spre tabără, purtând vești. Răsculații se mișcau spre sud și est,
dinspre munți înapoi către câmpie. În seara aceea, Pompei își adună generalii și le dădu vestea sumbră.
— Se întorc spre Roma și iscoadele au zis că au mai mult de optzeci de mii de oameni. Toți sclavii din
nord au trecut de partea lor.
N-avea sens să le ascundă cifrele îngrijorătoare, având în vedere că răsculații erau doar la câteva sute
de kilometri depărtare. Acum, că îi descoperiseră, nu mai puteau să-i lase să scape. Indiferent cât de
mulți erau, romanilor nu le mai rămânea decât să aleagă locul atacului.
— Dacă vin spre sud, putem fie să le ieșim în întâmpinare, fie să așteptăm să ajungă ei la noi. Orice s-
ar întâmpla, nu trebuie să treacă de noi, altfel Roma e pierdută. Nu vă faceți iluzii, domnilor! Dacă
reușesc să ne străpungă apărarea, Roma va cădea și tot ce iubim va pieri, cum s-a întâmplat cu
Cartagina. Le vom ține piept până la ultimul om dacă va fi nevoie. Puneți-le soldaților în vedere lucrul
ăsta. N-avem unde să ne retragem, nu există niciun refugiu sigur, unde să ne putem regrupa și apoi să
atacăm din nou. Republica se bazează numai pe noi.
Lepidus părea la fel de șocat ca ei toți.
— Optzeci de mii! Am toată încrederea în soldații noștri, dar trebuie chemate legiunile din Spania și
din Grecia. Senatul nu știa cât de mare e amenințarea când ne-a trimis pe noi.
De data aceasta, Pompei îi suportă ieșirea fără să-l critice.
— Am trimis mesageri le Roma, dar noi suntem aici, acum. Chiar dacă legiunile acelea pot fi retrase
fără să pierdem tot ce-am câștigat într-o sută de ani, nu vor ajunge la timp ca să mai schimbe ceva în
lupta asta.
— Dar putem să luptăm în timp ce ne retragem, până vin ajutoarele. Optzeci de mii de inamici ne-ar
putea copleși. Ne-ar încolți și ne-ar face praf în prima oră de luptă. E imposibil!
— Dacă vorbești așa în fața oamenilor, exact asta o să se întâmple, lătră Pompei la el. Ține cont că n-
avem de-a face cu soldați instruiți, Lepidus! S-ar părea că ar fi putut să scape prin munți, dar ei umblă
după jaf și bogății, în vreme ce ai noștri luptă pentru oraș și pentru viețile tuturor celor care îl locuiesc.
Nu vor șovăi. Le putem face față.
— Probabil că tot așa a zis și comandantul de la Mutina, bombăni Lepidus, dar nu atât de tare, încât
să-l oblige pe Pompei să răspundă, deși acesta îi trimise o privire ucigătoare.
— Ordinul meu e să intrați în luptă și să-i distrugeți, domnilor. Și exact asta veți face. Dacă stăm și-i
așteptăm, există riscul să treacă pe lângă noi. Așa că vom merge noi după ei. Pregătiți-i pe oameni.
Plecăm spre nord. Lepidus, tu vei merge pe flancul stâng. Te desfășori într-o linie largă, ca să nu ne
poată încercui. Sclavii n-au cavalerie, doar câțiva cai furați, așa că trimiteți călăreții noștri să țină aripile.
Iulius, vreau să rămâi pe flancul stâng, cu Lepidus, să îl sprijini dacă este nevoie. Eu și Crassus luăm
flancul drept, ca de obicei. Tot pe dreapta va fi și grosul cavaleriei, ca să ne asigurăm că sclavii nu se
împrăștie și trec pe lângă noi, spre sud și est. Orice-ar fi, nu trebuie să ajungă la Ariminum.
Unul din cei doi legați din Ariminum își drese glasul.
— Domnule, aș vrea să stau și eu tot pe flancul drept. Mulți dintre oamenii mei au familiile în
Ariminum. Și eu la fel. Vor lupta și mai îndârjit știind ce s-ar putea întâmpla dacă dreapta cedează.
Pompei aprobă din cap.
— Foarte bine. Legiunile de la Ariminum vor fi inima flancului drept. Restul vor sta în centru. Vreau ca
manipulele de hastati{28} să treacă în prima linie, în locul celor de velites{29}. Dacă vrem să îi zdrobim de la
primul atac, vom avea nevoie mai mult de greutate decât de viteză. Dacă înaintarea noastră e încetinită
sau oprită, vreau să aduceți repede triarii{30} în față. Încă n-am văzut o armată care să poată țină piept
veteranilor noștri.
Întrunirea aceea se încheie abia la revărsatul zorilor. Petrecură ziua următoare pregătind tabăra
pentru marș. Iulius își petrecu ziua alături de Primigenia, transmițând ordinele lui Brutus și centurionilor
și explicându-le pozițiile. Până seara, fiecare soldat înțelesese cât era de serioasă bătălia care urma.
Multe dintre rănile cu care se aleseseră în timpul marșului fură uitate sau se pierdură printre gândurile
la conflictul pe care abia îl așteptau. Chiar dacă auziseră zvonurile despre numărul imens al inamicului,
fiecare soldat roman era hotărât să nu-și lase orașul și familia la cheremul invadatorului. Știau mai bine
decât oricine că disciplina și priceperea lor erau imposibil de egalat, indiferent cine li s-ar fi împotrivit
sau cât de mulți ar fi fost.
•
Armata lui Spartacus fu zărită la apus. Tabăra din seara aceea era și mai bine păzită ca până atunci,
cu hotare de două ori mai înalte decât de obicei. Soldații dormeau în schimburi scurte, pregătiți să
respingă un atac nocturn. Cât au fost treji, și-au petrecut timpul verificându-și săbiile și armurile,
ungând piesele din piele și lustruindu-le pe cele de metal. Vârfurile sulițelor erau ascuțite ori înlocuite
cu unele noi, abia făcute de fierari. Montau baliste și onagre{31} greoaie și pregăteau bolovanii cu care
aveau să tragă, lăsând șanțuri în pământul umed. Armata sclavilor nici nu visa la imensele mașini de
război ale romanilor. Acestea nu puteau trage decât pe o anumită rază, dar onagra cu „lovitură de catâr”
putea să taie adevărate poteci printre dușmani.
Brutus îl trezi pe Iulius, scuturându-l ușor de umăr.
— A venit rândul meu? întrebă Iulius somnoros, ridicându-se în capul oaselor în cortul întunecat.
— Șșșt. Vino afară. Vreau să-ți arăt ceva.
Vag enervat, Iulius îl urmă pe Brutus prin tabără. Se opri de două ori, ca să spună parola zilei
santinelelor atente. Deși se aflau atât de aproape de inamic, tabăra era departe de a fi liniștită. Mulți
dintre cei care nu puteau să doarmă stăteau pe lângă corturi sau în jurul focurilor mici, discutând în
șoaptă. Încordarea și frica le strânseseră vezicile. Când trecură pe lângă șanțul pentru urinat, Iulius și
Brutus văzură că începuse deja să mustească și să pută.
Iulius își dădu seama că Brutus se îndrepta spre poarta de nord a împrejmuirii.
— Ce faci? îi șuieră prietenului său.
— Am nevoie de tine, ca să pot ieși din tabără. Ești tribun și pe tine te vor lăsa să treci dacă dai
ordinul.
Îi povesti în șoaptă ideea care îi venise. Prin beznă, Iulius se uită chiorâș la Brutus, mirându-se de
sălbatica energie ce părea că emană din el. Se gândi să refuze și să se întoarcă în cort, dar aerul rece al
nopții îi limpezise mintea și se îndoia că ar mai fi putut să doarmă. Nu se simțea obosit. În schimb,
mușchii îi tremurau de agitație și ar fi fost mult mai rău să stea degeaba și să aștepte.
Poarta era păzită de o centurie de extraordinarii acoperiți de praf din cap până-n picioare.
Comandantul își aduse calul spre cei doi care se apropiau.
— Da? întrebă sec.
— Vreau să plec din tabără câteva ore, răspunse Iulius.
— Avem ordine să nu lăsăm pe nimeni să iasă din tabără.
— Sunt legatul Primigeniei, tribun al Romei și nepotul lui Marius. Lasă-ne să trecem!
Centurionul șovăi o clipă în fața ordinului.
— Trebuie să raportez, domnule. Dacă plecați, nesocotiți ordinul direct al lui Pompei.
Iulius aruncă o privire înspre Brutus, înjurându-l în gând pentru că îl pusese în poziția aceea.
— Voi lămuri eu lucrurile cu generalul, când mă întorc. Raportează ce crezi de cuviință.
— Generalul Pompei va dori să știe de ce ați plecat, domnule, continuă centurionul cu o grimasă vagă.
Iulius îi admiră loialitatea, deși îl îngrozea reacția pe care ar fi avut-o Pompei dacă acel centurion își
ducea la capăt amenințarea.
— Am găsit un pinten de stâncă de pe care se vede câmpul de luptă. Brutus crede că am putea să ne
uităm mai bine la armata sclavilor.
— Știu, domnule, dar cercetașii spun că e prea abrupt ca să poată fi urcat. E aproape vertical,
răspunse centurionul, frecându-și gânditor bărbia.
— Merită să încercăm măcar, zise repede Brutus.
Centurionul îl privi pentru prima oară, cu o expresie mohorâtă.
— Pot să amân raportul până la următorul schimb de gardă, peste trei ore. Dacă nu vă întoarceți până
atunci, va trebui să spun că ați dezertat. Asta e tot ce pot să fac pentru nepotul lui Marius.
— Ești om de ispravă. Nu se va ajunge atât de departe. Cum te cheamă? întrebă Iulius.
— Taranus, domnule.
Iulius îi mângâie calul pe gât.
— Eu sunt Iulius Cezar. Acesta e Marcus Brutus. Acum, știi cum ne cheamă. Dar ne vom întoarce
până la schimbul de gardă, Taranus. Ai cuvântul meu.
La ordinul lui Taranus, gărzile se dădură la o parte, lăsându-i să treacă și Iulius se trezi pe câmpia
plină de bolovani, cu dușmanul undeva în față.
Când se îndepărtară destul de mult încât să nu-i mai audă gărzile, Iulius se întoarse brusc spre
Brutus.
— Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să mă convingi. Dacă află Pompei, ne jupoaie de vii, în cel mai
bun caz.
Brutus dădu liniștit din umeri.
— N-o să zică nimic dacă reușim să ne suim pe stânca aia. Cercetașii sunt călăreți, ține cont. După ei,
orice ridicătură pe care nu se pot sui cu calul e imposibil de urcat și gata. M-am uitat bine la stânca aia,
înainte să se întunece. De pe vârf, vom vedea perfect tabăra inamică, mai ales că luna e mare în seara
asta. Vom fi în avantaj, indiferent ce zice Pompei.
— Ar fi bine să ai dreptate, spuse Iulius sumbru. Hai odată, trei ore nu înseamnă prea mult.
Cei doi tineri o luară la fugă spre masa întunecată ce se profila pe fundalul cerului înstelat. Era un
pisc amenințător, un dinte care se înălța în mijlocul câmpiei.
•
— E mai mare de aproape, șopti Brutus, scoțându-și sandalele și sabia.
Aveau să se lovească la picioare, dar țintele de fier ale sandalelor ar fi alunecat cu zgomot pe pietre,
dându-le de știre dușmanilor. Nu puteau ști cu siguranță cât de aproape erau patrulele inamicului, însă
nu puteau să fie prea departe.
Iulius se uită la lună și încercă să estimeze cât mai era până avea să apună. Nemulțumit de rezultatul
calculului, își scoase sandalele și sabia și inspiră adânc. Fără o vorbă, își înfipse mâna în prima crăpătură
a peretelui stâncos și se opinti în sus, căutând un punct de sprijin cu picioarele goale.
Chiar dacă îi ajuta lumina lunii, urcușul era anevoios și înfricoșător. Cât timp se cățără, pe Iulius îl
tortură gândul că un arcaș sclav avea să-i vadă și să scuipe în ei săgeți care i-ar fi făcut să cadă de pe
stâncă și să se zdrobească pe câmpia de dedesubt.
Pe când urcau, pintenul de piatră părea că se face tot mai înalt. Iulius era sigur că avea pe puțin
treizeci de metri, poate chiar șaizeci. După ceva vreme, picioarele îi amorțiră atât de tare, încât abia se
mai ținea pe ele. Degetele îi înțepeniseră și îl dureau. Începu să se teamă că n-aveau să ajungă înapoi, în
tabără, înainte de schimbarea gărzilor.
După cât putea să-și dea seama, durase cam o oră până ajunseseră pe creasta dezgolită a stâncii. În
primele momente, nici el, nici Brutus nu putură să facă altceva decât să zacă pe spate, gâfâind și
așteptând ca mușchii chinuiți să-și revină.
Vârful era un spațiu denivelat, aproape alb în lumina lunii. Iulius își înălță capul, apoi se ghemui
brusc, cuprins de groază.
Mai era cineva acolo, la doar câțiva metri de ei. Două siluete stăteau așezate și se uitau cum Iulius
bâjbâia disperat la centură, unde ținea de obicei sabia. Înjură aproape cu voce tare când își aminti că o
lăsase jos.
— S-ar părea că voi doi ați avut aceeași idee ca noi, râse o voce joasă.
Brutus înjură și se ridică în picioare cuprins de aceeași groază care îl străbătuse pe Iulius. Vocea
aceea vorbise în latină, dar speranța că aparținea unuia dintre ai lor se nărui repede.
— Nu cred că ați putut să urcați până aici cu săbii la voi, dar eu am un pumnal. Cum vă aflați atât de
sus și mai sunteți și desculți, cred că ar fi o idee bună să stați cuminți. Veniți încet spre mine și nu mă
enervați.
Brutus și Iulius se priviră. N-aveau pe unde să scape. Cele două siluete se ridicară în picioare,
părând să umple spațiul micuț. Și ei erau desculți și purtau doar niște tunici. Unul din ei flutură un
pumnal.
— Cred că asta înseamnă că eu sunt regele în noaptea asta, măi flăcăi. Îmi dau seama după straie că
sunteți romani. Ați venit să admirați priveliștea, nu?
— Hai să-i omoram, zise tovarășul lui.
Brutus se uită la el cu inima cât un purice. Avea constituția masivă a unui luptător de la circ, iar
lumina lunii dezvăluia o căutătură nemiloasă. Nu putea să spere decât că avea să-l tragă cu el în hău,
dar gândul acela nu-l consola defel. Se trase un pic de lângă marginea stâncii.
Celălalt bărbat puse o mână pe pieptul prietenului său, ținându-l în loc.
— Nu-i nevoie, Crix. Vom avea vreme destulă mâine, în timpul luptei. Atunci, o să fim în dispoziția
potrivită ca să ne vărsăm sângele unii altora, urlând și amenințând cum se cuvine.
Luptătorul cedă bombănind și se întoarse cu spatele la cei doi romani. Era îndeajuns de aproape,
încât să-l atingă, dar ceva din felul în care stătea îl avertiză pe Brutus că se aștepta la orice. Poate chiar
spera că o să încerce să-l atace.
— Sunteți înarmați? întrebă celălalt pe un ton plăcut.
Le făcu semn să se apropie. Cum cei doi nu se urniră, se apropie el de Iulius, cu pumnalul pregătit.
În spatele lui, omul mai scund se întorsese din nou și se holba la cei doi romani, provocându-i din ochi
să încerce ceva.
Iulius se lăsă pipăit, apoi se dădu la o parte când veni rândul lui Brutus să fie căutat de lame
ascunse. Necunoscutul se mișca atent și umerii lui păreau îndeajuns de puternici, încât să fie în avantaj
chiar și fără pumnal.
— Buni băieți, rosti după ce se asigură că erau neajutorați. Eu am luat un pumnal numai pentru că
sunt un ticălos periculos. Veți lupta mâine?
Iulius dădu din cap, nevenindu-i să creadă ce se întâmpla. Mintea îi alerga nebunește, dar nu găsea
nicio soluție. Când înțelese în sfârșit că nu era nimic de făcut, se relaxă și izbucni în râs, făcându-l pe
Brutus să tresară.
Omul cu cuțitul se uită la tânărul roman și începu și el să râdă.
— N-ai decât să râzi, flăcău. Nu prea e loc aici ca să ne batem. Fă ce-ai venit să faci, oricum nu
contează. Nu veți putea să ne opriți mâine, indiferent ce le vei povesti când te întorci.
Iulius se așeză, pândind o eventuală mișcare bruscă a necunoscutului. Inima îi bubuia de teamă că
avea să-l împingă în gol. Situația era cel puțin ciudată, dar omul cu cuțitul părea complet relaxat,
desprins de bătălia care avea să se dea a doua zi.
Din vârful stâncii de granit, tabăra răsculaților părea incredibil de aproape. Avea impresia că, dacă
sărea de acolo, ar fi căzut fix în mijlocul ei. Iulius o privea cu atenție, întrebându-se dacă aveau să-i lase
să se întoarcă înainte ca Taranus să raporteze că plecaseră.
Necunoscutul își puse cuțitul înapoi în tunică și se așeză lângă Iulius, urmărindu-i privirea.
— Cea mai mare armată pe care am văzut-o vreodată, zise vesel, făcând un semn înspre tabăra lor. Aș
zice că n-o să vă fie prea bine mâine.
 Iulius tăcu, nevoind să se lase provocat. În sinea lui, avea cam aceeași impresie. Tabăra sclavilor era
aproape prea mare ca să o cuprindă cu privirea și părea în stare să înghită cele opt legiuni fără prea
mare efort.
Brutus și luptătorul rămăseseră în picioare, pândindu-și unul altuia fiecare mișcare. Omul cu cuțitul
le zâmbi ironic.
— Stați jos, voi doi, zise el, înclinând ușor capul.
Reticenți, cei doi se apropiară încet și se așezară încordați ca arcul.
— Probabil că aveți, cât? Treizeci, poate patruzeci de mii de oameni? îl întrebă luptătorul pe Brutus.
— Mai încearcă, spuse Brutus scurt.
Individul masiv dădu să se ridice, dar tovarășul său îl atinse ușor, ținându-l locului.
— Ce mai contează? îi vom pune pe fugă indiferent câți sunt.
Rânji înspre Iulius, sperând că avea să-i răspundă la provocare. Iulius îl ignoră, încercând să
memoreze puținele amănunte pe care le distingea în lumina slabă. Observă că luna coborâse destul de
mult și se ridică încet, ca să nu-și supere ciudații tovarăși.
— Ar trebui să ne întoarcem de-acum, zise și neliniștea îl cuprinse din nou, încordându-i mușchii
dureroși.
— Da, cred că toți ar trebui să ne întoarcem, răspunse cel cu pumnalul, ridicându-se cu ușurință în
picioare.
Era de departe cel mai înalt dintre toți și avea acea economie în mișcări tipică războinicilor. Brutus se
mișca așa. Cel cu constituție de luptător se zbârli, poate tocmai din cauza faptului că Iulius îl
recunoscuse în mod inconștient pe cel cu cuțitul.
— Noaptea asta a fost… interesantă. Sper ca noi doi să nu ne întâlnim mâine, îi spuse Iulius
necunoscutului înalt.
— Eu sper ca noi doi să ne întâlnim, îi zise și Brutus luptătorului, care pufni a dispreț.
Cel cu cuțitul își întinse spatele, strâmbându-se ușor, apoi îl bătu pe Iulius pe umăr și zâmbi.
— Cum or vrea zeii, flăcăi. Acum, cred că eu și prietenul meu ar trebui să coborâm primii, nu? Chiar
nu vreau să vă răzgândiți în privința armistițiului nostru când veți pune din nou mâna pe săbii. Hai,
treceți pe partea pe unde-ați venit. Noi vom dispărea cât ai clipi.
Cei doi oameni mai în vârstă începură să coboare agili și se pierdură repede din vedere.
Brutus expiră cu putere.
— Am crezut că s-a terminat cu noi.
— Și eu. Crezi că era Spartacus?
— Posibil. În mod sigur, va fi Spartacus când voi zice eu povestea.
Începu să râdă doar ca să se elibereze de încordarea acelei întâlniri.
— Am face bine să ne mișcăm, altfel gărzile ne vor duce în dinți la Pompei, spuse Iulius fără să bage în
seamă gluma lui Brutus.
Coborâră iute și suportară juliturile și vânătăile fără o vorbă. Găsiră sandalele unde le lăsaseră, însă
cele două săbii dispăruseră. Brutus căută armele prin tufișuri, dar se întoarse cu mâna goală.
— Ticăloșii. Nu mai există pic de onoare!

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘAPTE

Cu două ore înaintea zorilor, legiunile ridicară tabăra și formară liniile de luptă. De îndată ce fu
destulă lumină încât să vadă, cornicenii își suflară notele tânguitoare și careurile uriașe de legionari
porniră, scuturându-se din mers de amorțeala și junghiurile dimineții. Printre rânduri nu se auzeau
obișnuitele sporovăieli leneșe. Armata lui Spartacus umplea câmpia și părea că se întinde până la
orizont. Chiar și bocănelile sandalelor erau înăbușite de iarbă. Fiecare soldat își rotea umerii, încălzindu-
i. Se apropiau din ce în ce mai mult de momentul în care liniștea avea să se transforme în haos.
De-a lungul rândurilor, catapultele și onagrele greoaie erau ridicate în poziție de tragere. Bolovani,
ghiulele de fier și săgeți, cât trei oameni de grele, puteau fi prăvălite asupra dușmanului, pe distanțe
enorme. Bărbații din jurul lor aclamară când funiile groase, din păr de cal se înfășurară pe troliu,
pregătind mașinile de război.
Iulius mărșăluia alături de Brutus și de Ciro, iar Renius venea cu un pas în urma lui. Ar fi fost
sinucidere curată ca unul dintre recruții trimiși de Cato să încerce să atace, dar cei trei erau pregătiți
pentru orice. Locul lui Cabera nu era acolo, așa că îl lăsaseră în tabără, în ciuda protestelor lui,
împreună cu ceilalți care însoțiseră legiunile. Iulius fusese neclintit. Chiar dacă bătrânul era dispus să
poarte armură și gladius, nu luptase niciodată în formație și n-ar fi făcut altceva decât să-i stânjenească
pe cei din jur.
 În mijlocul celui de-al optulea rând din spatele sulițașilor, cei patru erau înconjurați de cei mai buni
oameni ai Primigeniei, pe care Renius îi antrenase și îi călise pentru o zi ca aceea. Niciunul dintre recruții
lui Cato nu era îndeajuns de aproape de ei, încât să poată lovi.
Mulți dintre legionari abia așteptau să atace, dar țineau pasul cu rândul din față. Își dezveleau
inconștient dinții, lăsând în urmă tot ceea ce ținea de lume. Toate impulsurile violente pe care trebuiau
să și le reprime în oraș erau mai mult decât binevenite pe câmpul de bătălie. Unii dintre ei trebuiau să își
înăbușe hohotele de râs când își aminteau libertatea stranie pe care o simțeau în luptă.
Sună ordinul de oprire. Câteva clipe mai târziu, aerul fu despicat de tunetele mașinilor de război ale
căror brațe enorme se năpusteau în cadrele de lemn și își zvârleau încărcăturile. Sclavii nu se puteau feri
de grindina de piatră și fier, care-i transforma cu sutele în carne zdrențuită. Încet, brațele catapultelor
fură trase înapoi și Pompei așteptă, lingându-și buzele uscate, să dea din nou ordinul de tragere.
Se pregăteau să tragă a treia oară când se auzi din nou ordinul să avanseze. Mai aveau să tragă o dată
înainte ca rândurile inamice să se unească.
Când cele două armate se apropiară, soldații își lepădară spoiala fină a civilizației. Doar disciplina de
fier îi ținea în formație și se împotriveau dorinței din ce în ce mai mari de a ucide.
Prin golurile din rânduri, zăreau dușmanul care îi aștepta: un zid întunecat de oameni care veniseră să
pună la încercare puterea ultimilor apărători ai Romei. Unii purtau câte un gladius, dar mulți dintre ei
mânuiau topoare sau coase, sau săbii lungi, pe care le luaseră din barăcile de la Mutina. Pete sângerii
marcau cărările largi, croite de bolovanii aruncați de onagre, dar erau acoperite repede de cei care
veneau în urmă.
Iulius se trezi respirând greu, de entuziasm amestecat cu frică, la fel ca toți cei din jurul lui, când
rândurile se strânseră și inimile începură să bată cu putere, umplându-i de forță și energie necontrolată.
Undeva aproape, cineva slobozi un urlet sălbatic.
— Pe loc, Primigenia! urlă Iulius, simțind el însuși impulsul să fugă înainte.
Văzu că și Brutus era cuprins de bucuria aceea stranie, care făcea ca fiecare moment dinaintea
primului val de durere să pară mai lung decât orice trăiseră până atunci. Dură o sută de ani până
traversară câmpia. Apoi, sunete începură să străpungă liniștea când primele două rânduri își năpustiră
sulițele în aer, cu icnete ca tusea, care se transformară în răgete de sfidare. Chiar în timp ce sulițele
despicau aerul, sulițașii începură să fugă și să taie primii sclavi.
Dușmanii hăuliră atât de tare, încât umplură lumea întreagă și se năpustiră spre legionari. Prima
întâlnire iscă un bubuit care amorți toate sunetele ulterioare. Greoaiele scuturi romane izbeau în prima
linie a sclavilor, dărâmându-i cu sutele de pe picioare. Apoi, săbiile se împlântau în trupuri și sângele
țâșnea orbitor, până când acoperi cu totul prima linie. Cu brațele și fețele ude, romanii smulgeau cu
săbiile mădularele și viețile celor care-i înfruntau.
Cu Brutus în dreapta, Iulius lovea în jurul scutului prietenului său, în timp ce Ciro îi proteja cu
propria pavăză. Disciplina înrădăcinată îi oprea să se repeadă în prima linie. În loc de asta, priveau
măcelul care se desfășura la numai câțiva metri de ei. Stropi usturători de sânge îi atingeau în vreme ce
sulițașii se repezeau ca grindina printre sclavi. Cu forță neobosită, Ciro zdrobea tot ce îi ieșea în cale.
Brutus și Iulius înaintau în ritmul rândurilor din față, înfigându-și săbiile în corpurile căzute,
asigurându-se că muriseră. Când ultimele rânduri aveau să treacă peste cadavre și să-și înroșească
săbiile în ele, din acestea nu vor mai fi rămas decât oase albite și carne zdrențuită.
Sulițașii erau coloana vertebrală a armatei, oameni cu câte zece ani de experiență. Nu era nici urmă
de frică în ei, dar, după un timp, Iulius începu să simtă o schimbare ușoară a ritmului, pe măsură ce
înaintarea șovăia. Chiar și căliții hastati oboseau în fața puzderiei de dușmani, iar soldații din rândurile
din spate trebuiră să pășească în față, ca să umple golurile, călcând peste trupurile stinse ale celor pe
care îi cunoscuseră și îi socotiseră prieteni. Renius mergea cu ei. Își prinsese scutul de trup cu curele
groase. Ucidea dintr-o singură mișcare și para cu scutul fiecare contralovitură, iarăși și iarăși. Scutul
pocnea și zvâcnea sub impacturile repetate, dar rezistă.
Cornicenii sunară repetat un șir de trei note și lungile șiruri de legionari luciră în soare, când
manipulele Romei se mișcară cu o disciplină fără pereche în toată lumea. Sulițașii își ridicară scuturile ca
să se apere și se retraseră lin printre rânduri, în timp ce triarii avansau. Hastati gâfâiau obosiți, dar încă
erau cuprinși de o plăcere sălbatică. Slobozeau strigăte de încurajare înspre veteranii cu câte douăzeci
de ani de serviciu militar, care alergau spre prima linie. Veteranii erau cei mai buni dintre ei toți. Erau în
culmea puterii lor. Familia și prietenii le erau legiunile în care luptau. În curând, fură și ei scăldați de
același roșu ud ca și sulițașii dinaintea lor. Pe lângă Renius, Primigenia nu avea decât o mână de
veterani, compensând cu trupele proaspete oferite de Cato. Sclavii se aruncau nebuni în oamenii
legiunilor, iar Primigenia plăti cel mai mare tribut de morți. Noii recruți mureau mult mai repede decât
oamenii cu experiență din jurul lor. Renius ținea în ordine rândurile Primigeniei, care se lupta să
înainteze.
 Romanii țâșniră din nou peste trupurile spintecate. Nu puteau ocoli cadavrele, de vreme ce nici
sclavii, nici legionarii nu ezitau și nu dădeau înapoi în fața izvorului de sânge care era prima linie. Iulius
stătea în al cincilea rând, în vreme ce Primigenia se zbătea să ajungă în față și să atace. Brațele și săbiile
tremurau de nerăbdare. Pe măsură ce se apropiau de măcel, din ce în ce mai mulți stropi de sânge îi
împroșcau ca rafalele de ploaie și se scurgeau în șiroaie pe armurile strălucitoare.
Unele grupuri cedau în fața sulițașilor, altele cedau abia când voința le era frântă de veterani.
Trupurile peste care treceau și pe care le înjunghiau din mers se numărau cu sutele, poate cu miile de-
a lungul rândului, dar abia începuseră să taie straturile exterioare ale armatei lui Spartacus. Curând,
fiecare dintre legionarii din spatele veteranilor înțelese că era inevitabil să treacă în locul acestora, la un
moment dat. Chiar și celor mai slabi dintre ei li se calmară nervii. Așteptau să ajungă în prima linie.
— Primigenia – al doilea rând de sulițe! ordonă Iulius, repetând strigătul la stânga și la dreapta.
Rândurile din spatele lui Iulius lansară sulițele fără răgaz, peste capetele camarazilor. Prăjinile de
lemn cădeau nevăzute în masa dușmanilor. Acțiunea se repetă și doar strigătele îndepărtate mărturiseau
viețile pe care vârfurile ascuțite le luaseră.
Iulius se ridică pe vârfuri, încercând să vadă ce se întâmpla pe flancuri. Când înfruntau o armată atât
de mare, era datoria cavaleriei să se asigure că romanii nu erau încercuiți. Prima linie a armatei lui
Spartacus se înclina în fața lor, când în mintea lui Iulius străfulgeră amintirea unei săli de clasă
îndepărtate, în care se ținea o lecție despre războaiele lui Alexandru. Așa imensă cum era, armata
romană putea fi înghițită și distrusă dacă flancurile nu erau puternice.
Chiar când vru să se uite, simți schimbarea din stânga sa. Văzu cum linia luptei se adâncea în
interiorul legiunii lui Lepidus, iar dușmanii se revărsau în breșa aceea. Era prea departe ca să distingă
amănuntele. Când păși în față împreună cu Brutus, pierdu scena din vedere și înjură.
— Brutus, îl vezi pe Lepidus? Ne străpung apărarea pe acolo. Vezi dacă rezistă?
Brutus se ridică pe vârfuri, încercând să zărească.
— Au rupt linia, zise el, îngrozit. Pe toți zeii, cred că ai noștri încep să fugă!
Iulius aproape că se împiedică de omul din față, care încetinise pasul. Se uită la prima linie, cu patru
rânduri mai în față. Acolo, triarii îi striveau pe sclavi și nu păreau să obosească. Disperarea îi cuprinse
gândurile și frica năvăli în el. Dacă ducea Primigenia spre stânga, să-l sprijine pe Lepidus, așa cum îi
promisese lui Pompei, îi lăsa pe veterani descoperiți. Dacă linia acestora se subția, întăririle pe care le-ar
fi așteptat n-ar fi fost acolo, iar sclavii ar fi avut două breșe prin care să se reverse și, în cele din urmă, ar
fi frânt șirurile romanilor în mici insulițe de oameni, care aveau să se micșoreze și să dispară sub
loviturile lor.
În timp ce șovăia, văzu că flancul stâng se strângea laolaltă, pe măsură ce sclavii lărgeau spărtura.
Unii dintre oamenii lui Lepidus dădeau înapoi din fața dușmanului și o luau la fugă. Nenorocirea avea să
se întindă precum ciuma. Cei care fugeau aveau să-i scoată din ritm pe cei din spate și să-i infecteze cu
lașitatea lor. Iulius se hotărî.
— Primigenia! Formație fierăstrău în stânga, pe flanc!
Ca și înainte, repetă ordinul de două ori. Cei din rândurile din față îl auziră, deși nu se puteau
întoarce. Știau că nu mai era nimeni în spate să-i sprijine și aveau să lupte și mai aprig cât timp erau
descoperiți.
Soldații Primigeniei se mișcară iute de-a curmezișul rândurilor care înaintau. Câțiva dintre ei se
împiedicară de legionarii care nu auziseră ordinul. O asemenea manevră era periculoasă în toiul luptei,
dar Iulius știa că oamenii lui trebuiau să întărească legiunea lui Lepidus, altfel întreg flancul stâng s-ar fi
prăbușit. Alerga printre rânduri, alături de ceilalți, sărind peste cadavre și strigând întruna ordine, ca să-
și țină oamenii aproape și în mișcare. În cel mai bun caz, avea câteva secunde la dispoziție ca să
împiedice catastrofa.
Brutus ajunse primul și dărâmă intenționat cu scutul un legionar care se întorcea să fugă. Iulius și
Ciro se opriră de o parte și de alta a lui, formând miezul, iar restul legionarilor Primigeniei formară un zid
viu în jurul lor. Romanii care fugeau trebuiau să treacă printre soldații Primigeniei. Renius se rătăcise în
îmbulzeală. Sute de soldați care așteptau îl despărțeau de ei.
— Ridicați săbiile! urlă Iulius cu fața schimonosită într-o mască de furie animalică. Niciun soldat nu
trece printre noi în viață! Arătați-i acestui Lepidus cine suntem!
Goana oamenilor cuprinși de panică se opri brusc când rândurile Primigeniei se desfășurară în fața
lor, tăindu-le retragerea. Văzând săbiile pregătite să îi spintece, lucirile de panică le dispărură din ochi.
N-aveau nicio îndoială că săbiile acelea aveau să fie folosite. Soldații Primigeniei înțelegeau la fel de bine
ca Iulius că, dacă legiunea lui Lepidus fugea de pe flanc, ei toți aveau să moară. Ar fi fost copleșiți.
În câteva momente, o aparență de ordine se reinstaură în gloata dezorganizată care devenise legiunea
lui Lepidus. Fiecare centurion și optio își folosi latul sabiei sau bastoanele grele, de stejar ca să-și
împingă soldații înapoi în formație. Reușiră să-i stăpânească în ultima clipă.
 Armata sclavilor le ghicise slăbiciunea. Dușmanii urlau ordine, împingându-se cu sutele în gaură, ca
să o lărgească. Iulius nu reușea să se hotărască. Voia să ducă Primigenia în față, printre rândurile
celorlalți, ca să astupe breșa aceea, dar, în același timp, voia să rămână unde era, în caz că oamenii lui
Lepidus se pierdeau din nou cu firea. Știa că echilibrul lor era fragil. Soldații terifiați abia își țineau în frâu
groaza morții, care deja îi pusese pe fugă o dată. A doua oară avea să fie mai ușor.
— Iulius? întrebă Brutus, așteptând un ordin.
Iulius aruncă o privire înspre prietenul lui și văzu cât era de nerăbdător. La urma urmei, nu se punea
problema să aleagă. N-aveau încotro, trebuiau să intre în prima linie și să se roage ca oamenii lui
Lepidus să nu-i lase descoperiți.
— Primigenia! În prima linie! strigă Iulius și cei șapte sute de soldați pe care îi comanda alergară odată
cu el, păstrând perfect formația.
Ultimii dintre oamenii lui Lepidus care rămăseseră în prima linie dădură să fugă, dar soldații
Primigeniei îi spintecară, ca să nu împrăștie și mai mult panica. Îi omorâră cu o eficiență înfiorătoare,
care ar fi trebuit să-i îngrijoreze pe sclavii care se străduiau să profite de avantajul pe care îl creaseră.
Scuturile Primigeniei se năpustiră în gaură, iar săbiile se ridicau și cădeau cât de repede se putea.
Legionarii renunțau la prudență de dragul vitezei. Se ghemuiau pe deasupra răniților care rămâneau
țipând în urma lor, de multe ori fără să moară. Primigenia se împingea înainte atât de repede, încât risca
să depășească primul rând al întregii armate romane și să fie distrusă. Renius îi prinse din urmă, urlând
ordine și împingând rândul în față.
Iulius lupta cu frenezie. Îl durea brațul. O rană lungă i se întindea de la încheietură până aproape de
umăr. O sabie alunecase pe deasupra lui înainte să apuce să-l omoare pe cel care o mânuia. Un sclav
puternic, care purta o armură romană sări înspre el, dar fu doborât de pe picioare de Renius, care
tocmai ajunsese lângă el, înjunghiindu-l pe sclav în coaste, printre plăcile armurii.
Iulius îl omorî pe următorul sclav care îl înfruntă, dar alți trei se năpustiră să-l spintece. Fu
recunoscător pentru miile de ore de antrenament care îi permiteau să acționeze înainte să gândească. Îl
ocoli pe cel din margine și-l îmbrânci în ceilalți doi. Voia să îi încurce, așa că renunță la plăcerea de a-l
omorî. Omul se împletici în calea celui de-al doilea și Iulius îi despică gâtul dintr-o parte, apoi se aplecă
peste cadavrul care cădea și-și înfipse sabia în pieptul fremătător al celui din mijloc. Lama se înțepeni
între coaste și Iulius aproape că țipă de frustrare când mâna udă de sânge îi alunecă de pe mâner și se
trezi brusc dezarmat.
Al treilea om învârti un gladius într-o lovitură năprasnică ce l-ar fi ciopârțit. Iulius trebui să se arunce
pe burtă, ca să evite tăișul. Panica îl cuprinse în secunda în care așteptă să simtă cum lama intră în el și-
i amestecă sângele cu mizeria alunecoasă de dedesubt. Individul acela muri cu sabia lui Ciro înfiptă în
gură, iar Iulius bâjbâi după propria sabie, dând un cadavru la o parte și smucind de ea până când lama
se eliberă cu sunet de oase rupte.
Brutus era cu un pas mai în față și Iulius îl văzu cum ucide doi oameni cu o ușurință și o viteză cum
nu mai întâlnise niciodată la nimeni, cu atât mai puțin la băiatul pe care îl știa de-o viață. În jurul lui
Brutus era ca un fel de spațiu liniștit, iar fața tânărului era calmă, aproape senină. Orice ființă vie care îi
intra în raza sabiei murea dintr-o lovitură, cel mult două și sclavii parcă simțeau hotarul din jurul lui, așa
că îi făceau loc și nu se îngrămădeau atât de aproape de el ca de ceilalți.
— Brutus! strigă Iulius. Ai gladiatori în față!
Bărbați cu armuri de gladiatori se repeziră înspre Primigenia. Purtau coifuri pline, care le acopereau
fețele în întregime, lăsând doar niște găuri pentru ochi, ce le dădeau un aspect de ferocitate inumană.
Sosirea lor păru să le dea avânt sclavilor din jur, așa încât Primigenia se opri cutremurându-se,
înfigându-și scuturile în pământul moale.
Iulius se întrebă dacă printre ei erau și cei doi pe care îi întâlnise noaptea trecută. N-avea cum să-și
dea seama în învălmășeala aceea de metal și trupuri. Erau iuți și bine antrenați. Iulius văzu cum Renius
îl dărâmă pe unul cu umărul în timp ce rândurile se strângeau, iar altul se repezi la el. Smuci scutul în
sus și simți un șoc când contralovitura lui crestă o armură. Scutul lui blocă brațul ce ținea sabia inamică,
iar Iulius izbi din nou și din nou în coiful de fier până când, în cele din urmă, acesta crăpă, iar el putu să
treacă mai departe, gâfâind. Mușchii îl dureau, iar respirația părea că îi dogorește gâtlejul.
Brutus aștepta într-o oază de nemișcare, neatinsă de înghesuiala trupurilor din jur. Gladiatorul din
fața lui încercă să-l deruteze, dar Brutus înțelese manevra și se feri de lovitura adevărată. Drept răspuns,
sabia lui țâșni în față și crestă gâtul dușmanului. Sângele începu să șiroiască. La doar câțiva pași distanță,
Iulius auzi sunetul ușor de surpriză pe care îl scoase gladiatorul când duse mâna la rană, împietrit. Nu
era decât o ciupitură, dar atinsese o venă majoră și sclavul se prăbuși. Se chinui să se ridice, gâfâind și
gemând ca un taur rănit, apoi viața se scurse din el.
Iulius își înfipse sabia într-un gât descoperit, apoi se trezi aruncat în spate, când alt inamic îi lovi cu
putere scutul, smulgându-i curelele de pe braț. Dădu drumul pavezei și-și apucă orbește atacatorul cu
mâna stângă, încercând să-l țină îndeajuns de mult, încât să-l poată înjunghia cu dreapta, deși simți o
înțepătură de-a lungul spatelui când văzu arma pregătită a celuilalt. După ce sclavul muri, Iulius simți
mirosul de usturoi al ultimului fel pe care îl mâncase.
Primigenia se adună în jurul lui Iulius. Și mai mulți gladiatori se repezeau să acopere breșa care încă
nu fusese închisă cu totul. Iulius aruncă o privire în spate și scoase un geamăt de ușurare când văzu că
legiunea lui Lepidus se regrupase și aștepta să avanseze.
— Primigenia! În manipule! Vă regrupați la al cincilea! strigă Iulius și mai omorî doi sclavi furibunzi,
dintre cei care încercau să profite de schimbarea aceea și atacau sălbatic prima linie a Primigeniei,
murind la fel de iute.
Inamicii erau atât de mulți! Dacă nu erau înlocuiți în prima linie de oameni odihniți, legionarii
Primigeniei aveau să fie copleșiți.
Brutus se retrase împreună cu ceilalți și Iulius simți o plăcere bizară când observă că respira
anevoios. O vreme, prietenul lui păruse că nu putea fi atins de bătălia din jur și era reconfortant să vadă
că putea să obosească la fel ca și ceilalți. Iulius privi aprobator cum oamenii lui Lepidus duceau mai
departe lupta, avansând. Venise vremea să se întoarcă la pozițiile lor originale. Flancul stâng era în
siguranță.
— Domnule? se auzi o voce în dreptul lui Iulius, care întoarse brusc capul, prea încordat ca să mai
vadă altceva decât posibile amenințări. Era un centurion fără coif. O vânătaie care i se întindea peste
obraz și antebrațele pline de sânge demonstrau că fusese în mijlocul măcelului.
— Ce e? întrebă Iulius.
— Generalul Lepidus a murit, domnule. N-are cine să comande flancul stâng.
Iulius închise ochii o clipă, impunându-și să alunge oboseala care i se strecurase în mușchi cu fiecare
pas cu care se îndepărtase de prima linie. Aruncă o privire spre Brutus, care îi zâmbi.
— Tot norocos ești, Iulius, zise el cu o urmă de amărăciune în glas.
Iulius apucă strâns mâna prietenului său în semn de mulțumire tăcută pentru sacrificiul pe care
acesta îl făcuse, apoi se întoarse spre soldatul care aștepta.
— Foarte bine, centurionule. Voi prelua eu comanda. Adu-mi acvila, ca oamenii să știe unde să se
uite după ordine. Împrăștie vorba că, dacă vor ceda sub comanda mea, îl voi răstigni pe fiecare în parte
când se va termina lupta.
Centurionul clipi, privind în ochii tânărului comandant. Apoi, salută și dădu fuga după stegar. Patru
rânduri mai în față, bătălia continua cu aceeași turbare.
•
Pompei și Crassus priveau desfășurarea bătăliei din înaltul șeilor. Soarele se înălța pe cer, dar armata
sclavilor roia încă pe dealurile din jur. Pompei ordonase ca onagrele și catapultele să tragă neîntrerupt
pe deasupra primelor rânduri până când aveau să rămână fără încărcături. Rămaseră tăcuți după
primele trei ore și, între timp, bătălia devenise tot mai feroce.
Cei doi senatori observau lucrurile în relativă siguranță, la mai bine de treizeci de metri în spatele
primelor rânduri, pe flancul drept. Poziția lor era apărată de o centurie care nu dădea voie decât
mesagerilor călare să se apropie. După atâta timp, caii ajungeau la punctul de comandă acoperiți de
spume și salivă albă. Un călăreț tropăi până la senatori și-i salută prompt, în ciuda oboselii.
— Breșa a fost închisă, domniile. Cezar comandă flancul stâng. Generalul Lepidus a murit, zise
călărețul printre răsuflări greoaie.
— Bine, răspunse scurt Pompei. Mă scutește pe mine de sarcina de a-l omorî pe neghiob, după luptă.
Du-te la Martius și spune-i să aducă o mie de oameni, să-l sprijine pe Cezar. Lasă-l la comandă. Aș
spune că e un drept pe care l-a câștigat.
Călărețul salută și plecă în galop printre gărzi. Oboseala i se vedea din felul în care se ținea în șa.
Pompei făcu semn altui călăreț, care se apropie, așteptând următorul ordin. Generalul își plimbă privirea
peste câmpul de bătaie, încercând să judece cum aveau să evolueze lucrurile.
Știa că romanii ar fi trebuit să-i zdrobească pe sclavi. Căzuseră cu miile, dar păreau posedați, iar
legiunile lui erau epuizate. Indiferent cum roteau manipulele în rândurile din față, apăreau mereu alți
dușmani care să le submineze forța și voința. Pompei trimisese ordine arcașilor să tragă în oricine ar fi
purtat armură de gladiator, dar era aproape imposibil să nimerească ținte individuale.
Crassus privi peste flancul drept, unde cavaleria și două legiuni se zbăteau să păstreze teritoriul pe
care îl câștigaseră în primul atac. Caii nechezau de durere și sclavii începuseră deja să se reverse în
jurul lor.
— Pompei, în dreapta! se răsti el la colegul lui.
Pompei înțelese riscul și trimise mesagerul după întăriri. Era periculos să ia prea mulți oameni din
centru. Dacă se forma o breșă acolo, armata romană avea să fie tăiată în două, ceea ce ar fi însemnat
sfârșitul. Pompei simți cum creștea în el disperarea. Armata sclavilor era nesfârșită. Cu toată priceperea
și disciplina romană, nu vedea cum putea să le aducă victoria. Oamenii lui omorau până la epuizare,
apoi erau ei înșiși uciși.
Pompei făcu semn spre corniceni să sune din nou rotația manipulelor. Nici nu mai știa de câte ori
dăduse semnalul acela și putea să își închipuie ce simțeau oamenii lui când erau trimiși înapoi în prima
linie, înainte să-și fi revenit după atacul precedent. Trebuia să țină intervale scurte, ca să le cruțe viețile,
dar asta însemna mai puțin timp să-și recapete forțele.
Pompei și Crassus se întoarseră când un strigăt de avertizare se auzi din dreapta. Sclavii își tăiaseră
drum printre rămășițele cavaleriei și se năpusteau înainte, stârnind panică printre rândurile romane.
Exista pericolul să zdrobească flancul sau chiar să-i atace din spate. Pompei înjură și chemă alt călăreț.
— Dreapta se retrage în formație de luptă. Stânga vine în față. Trebuie să rotim tot câmpul de bătaie,
altfel ne vor înconjura. Zi-le cornicenilor să sune „roata la dreapta”. Du-te!
Omul plecă în galop și cei doi generali renunțară la ceremonie și se ridicară în genunchi pe șei, ca să
vadă mai bine ce se întâmpla. Mâinile lui Pompei erau crispate și albe pe frâie. Știa că soarta bătăliei
depindea de decizia pe care o luase. Dacă retragerea se transforma în haos, armata sclavilor avea să se
reverse în jur și să-i încercuiască pe romani. Respira șuierat și aerul rece îi uscase gura.
Dură mult până când ordinele trecură în susul și în josul liniilor. Strigăte se auziră în apropiere și
dreapta începu să se retragă în ordine, desenând o diagonală roșie peste câmpie. Pompei își încleștă
pumnii când văzu cum stânga împingea înainte, înghesuind sclavii laolaltă.
Întreaga luptă se roti și Pompei era înnebunit de grijă. Era singurul mod în care putea să salveze
flancul drept, dar, în timp ce miile de oameni se roteau, sclavii puteau să se desprindă și să se îndrepte
spre Ariminum, dacă aceia care îi comandau descopereau posibilitatea aceasta.
•
Spartacus se ridică în șa și înjură încet când văzu că legiunile rezistau. La început, crezuse că
Antonidus avea dreptate și că aripa dreaptă avea să fie copleșită, dar, cumva, se rotiseră împreună, opt
legiuni care se mișcau ca un singur trup și împinseseră lupta spre est. Fluieră încet, în semn de
admirație, chiar dacă vedea cum visurile lor se prăbușeau în pulberea de pe câmp. Legiunile acelea erau
tot ce știa el că puteau fi și, preț de o clipă, își aminti de zilele când fusese soldat printre ei. Fusese un
sentiment grozav de fraternitate înainte ca lucrurile să se strice pentru el. O ceartă la beție și un ofițer
mort și de atunci nimic nu mai fusese cum trebuie. Fugise pentru că știa că aveau să-l ducă în fața
prietenilor individului pe care îl omorâse și avea să fie condamnat la moarte. Nu exista dreptate pentru
unul ca el. Fusese aproape un copil când îl recrutaseră în Tracia. Pentru ei, el nu era cu adevărat
roman. Era doar cu puțin mai bun decât un animal. Acelea erau amintiri diferite și amare: cum fusese
prins, sclavia, școala de gladiatori unde erau tratați ca niște câini agresivi, care trebuiau ținuți în lanțuri și
bătuți ca să se înrăiască.
— Morituri te salutamus. Noi, cei ce suntem pe cale să murim, te salutăm, șopti ca pentru sine,
uitându-se la oamenii lui care cădeau.
Se uită înspre soare și văzu că se ridicase mai mult de amiază, palid și rece în spatele norilor. Zilele
abia începuseră să se mai lungească. Nu mai erau decât câteva ore până la căderea întunericului.
Privi îndelung bătălia, sperând că legiunile aveau să cedeze, dar acestea erau în continuare puternice
în lupta cu mulțimile de sclavi. Îl cuprinse disperarea. În cele din urmă, dădu din cap ca pentru sine.
Peste noapte, când romanii aveau să se retragă în tabără, urma să plece spre Ariminum. Oamenii lui nu
mai mâncaseră de patru zile și în orașul bogat se găsea destulă hrană să-i întremeze.
— Va trebui să fugim, Crix, murmură el.
Prietenul lui stătea lângă Antonidus, ținând frâiele calului lui Spartacus.
— Ar putea totuși să cedeze înainte să cadă noaptea, răspunse amar Crixus.
De furie, Antonidus mormăi și scuipă o flegmă pe pământ. Le promisese o victorie și simți cum
influența lui scădea, pe măsură ce numărul morților creștea.
Spartacus dădu din cap.
— Nu. Dacă nu i-am înfrânt până acum, nu mai sunt șanse să fugă de noi. Se vor retrage în fortărețele
alea ale lor și vor mânca pe săturate, iar mâine-dimineață se vor întoarce să termine treaba. Dar noi nu
vom mai fi aici până atunci.
— Dar de ce nu cedează? întrebă Crixus aerul.
— Pentru că, dacă o fac, Roma cade în mâinile noastre! se răsti Antonidus. Știu bine ce e în joc. Dar
încă mai putem câștiga. Retrage oamenii din primele rânduri și trimite alții odihniți, în locul lor. Trimite-i
să învăluie aripa stângă. Indiferent dacă romanii o iau la fugă sau nu, îi putem epuiza până la distrugere.
Spartacus se uită cu dezgust la generalul roman pe care îl găsiseră oamenii lui. Individul acela era
numai fiere și nu părea în stare să priceapă că viețile pe care îi sfătuia să le irosească erau ale fraților și
prietenilor lor. Gladiatorul își închise ochii un moment. Toți îl aclamaseră pe Antonidus când Crixus li-l
arătase prima dată, îmbrăcat în armura pe care o luaseră de pe cadavrul unui roman. Îl plimbaseră prin
fața oamenilor, ca pe un animal de rasă la paradă, dar promisiunile lui fuseseră goale, iar tacticile lui
deștepte nu făcuseră decât să-i deruteze pe sclavii care nu puseseră niciodată mâna pe o sabie, înainte
de răscoală.
— Ai noștri sunt înfometați, zise Spartacus. Am văzut că unii erau verzi pe la gură de la ierburile fierte
pe care le-au mâncat. Nu mai putem supraviețui unei zile de luptă cum a fost asta.
— Am putea încerca să ajungem la trecătorile dinspre Galia, începu Crixus.
— Câți dintre noi crezi că ar ajunge vii la trecătorile din munți? întrebă Spartacus. Legiunile ne-ar vâna
de cum am ieși din câmpie. Nu, am pierdut șansa aceea. Trebuie să fie Ariminum. Vom lua mâncarea
care ne trebuie și ne vom reface forțele. Cumva, vom reuși să rămânem în fața lor.
— Dacă am găsi niște nave, poate că ne-ar lăsa să plecăm, zise Crixus, uitându-se în sus, la prietenul
lui.
— Ar fi nevoie de o flotă întreagă, spuse Spartacus, cântărind posibilitatea.
Tânjea să scape de puterea Romei și îl îndurera faptul că știa că ar fi trebuit să-și conducă oamenii
peste munți. Să fi rămas ei cu țara lor amărâtă. El se mulțumea să fie liber.
Antonidus abia își ținea cumpătul. Îl eliberaseră din sclavie doar ca să fie omorât chiar de ai lui.
Niciunul dintre ei nu pricepea că Roma n-ar fi iertat niciodată un general care i-ar fi lăsat pe sclavi să
fugă. Ar fi fost o rușine care s-ar fi întins peste secole și fiecare sclav din ținut s-ar fi gândit să se revolte
împotriva stăpânilor. Furia creștea în el, în vreme ce asculta planurile pe care și le făceau. Singura
libertate posibilă ar fi venit dacă înfrângeau legiunile atunci, indiferent câți dintre ei ar fi murit.
Antonidus își promise în gând să fugă înainte să se termine. N-aveau să-l plimbe prin Roma ca pe un
trofeu. Nu suporta să se gândească la Cato, care, triumfător, l-ar fi condamnat la moarte, fluturându-și
mâinile grase.
•
— Oamenii sunt epuizați, se răsti Crassus. Trebuie să ordoni retragerea înainte să fie copleșiți.
— Nu. Mai rezistă, spuse Pompei, mijindu-și ochii în lumina soarelui care cobora. Trimite
extraordinarii să pregătească tabăra pentru noapte. Ne vom retrage numai când piere lumina. Dacă dau
retragerea acum, sclavii o să creadă că au învins singurele legiuni care stau între ei și Roma. Trebuie să
mai reziste.
Crassus își răsuci mâinile torturat de nehotărâre. Legiunile erau sub comanda lui și, dacă Pompei
aștepta prea mult înainte să le scoată de acolo, acela ar fi fost sfârșitul pentru munca lor de o viață. Dacă
legiunile cădeau, Roma cădea și ea.
•
Iulius se opinti să tragă aer în plămânii ca de plumb, în timp ce aștepta ca goarnele să sune următorul
atac. Sângele de pe el se uscase de mult și cădea în coji întunecate, la fiecare mișcare. Sângele vechi. Își
privi ostenit brațele și ridică o mână, îngustându-și ochii când văzu cum tremura de epuizare.
Un alt om gâfâia lângă el și Iulius îi aruncă o privire. Luptase bine în ultimul atac, irosindu-și forța cu
încrederea tinerilor nemuritori. Băiatul ridică privirea și văzu că Iulius se uita la el. O umbră îi întunecă
ochii cenușii. Nu erau cuvinte de zis. Iulius se întrebă dacă fiul lui Cato avea să supraviețuiască bătăliei.
Dacă scăpa cu viață, Cato n-avea să înțeleagă niciodată schimbările pe care le suferise.
Ciro scuipă în spate, încercând să-și curețe gâtul de sânge. Avea buzele sparte și umflate. Îi zâmbi
roșu și dureros generalului.
Toți erau tăiați și snopiți. Iulius se strâmba de durere la fiecare mișcare. Ceva i se sucise în josul
spatelui, când se opintise să arunce un cadavru de pe el. Fulgerele de durere îi ajungeau până la umeri
și nu voia decât să doarmă. Se uită la Brutus, care își pierduse cunoștința când un sclav înnebunit îl
lovise în cap. Fusese nevoie de un contraatac-fulger ca să recâștige terenul și trupul prietenului său.
Ciro îl târâse în spatele rândurilor, ca să-și revină. Când cerul începuse să se întunece, Brutus se
întorsese lângă ei, dar se mișca încet și priceperea părea că îi dispăruse cu totul. Iulius se întreba dacă
nu cumva lovitura aceea îi crăpase capul, dar nu putea să îl trimită înapoi în tabără. Aveau nevoie de
fiecare om care se mai ținea pe picioare.
Trecuseră de epuizare și durere și intraseră într-un fel de amorțeală care le lăsa gândurile să
plutească aiurea. Culorile păliseră și ei pierduseră noțiunea timpului care când încetinea, când se
năpustea cu viteză înfricoșătoare, iarăși și iarăși.
Iulius tresări când auzi țipătul goarnei celui mai apropiat cornicen. Se împletici înainte, pentru încă o
tură în prima linie și dădu la o parte mâna lui Ciro, care i se așeză pe braț.
— S-a terminat pentru azi, domnule general, zise Ciro, proptindu-l pe Iulius cu brațul, ca să poată sta
drept. Lumina s-a dus. Ne cheamă înapoi în tabără.
Un moment, Iulius îl privi iară expresie, apoi dădu istovit din cap.
— Spune-le lui Brutus și Renius să formeze liniile și să se retragă în ordine. Și zi-le oamenilor să fie
atenți la vreun atac brusc.
 Oboseala îi îngreuna cuvintele, dar își înălță capul și-i zâmbi omului pe care îl găsise pe alt continent,
în altă lume.
— E mai bine ca la fermă, Ciro?
Namila de om se uită la cadavrele din jur. Fusese cea mai grea zi din viața lui, dar îi cunoștea pe
oamenii aceia mai bine decât putea să explice. La fermă, fusese singur.
— Da, domnule, rosti Ciro și Iulius păru să înțeleagă.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI OPT

Suetonius se sprijini de gard, în pădure. Cu coada ochiului, vedea cum sclavii tatălui său munceau
fără grabă, smulgând parii din pământ și desființând hotarul acela. În câteva ore, toate semnele că
existase aveau să dispară și Suetonius se încruntă când își sprijini capul pe brațe. Casa pe care plănuise
să o facă ar fi fost foarte frumoasă. S-ar fi înălțat deasupra copacilor de pe pământul lui Iulius și-ar fi
privit în josul dealului. Avusese de gând să facă și un balcon în care să șadă în serile calde, cu o băutură
rece. Toate se pierduseră în momentul acela de slăbiciune al tatălui său.
Suetonius începu să tragă de o așchie dintr-un par, gândindu-se la nenumăratele mici jigniri pe care
Iulius îl obligase să le suporte în timpul captivității și printre lupi, în Grecia. Știa că, dacă n-ar fi fost
Iulius acolo, ceilalți oameni l-ar fi acceptat mai ușor, poate chiar ar fi fost de acord să-i comande până la
urmă, cum fusese cu Iulius. Ar fi predat trupul lui Mithridates legatului Lepidus și-ar fi luat masa cu el,
în loc să se grăbească spre port, fără niciun răgaz. Senatul l-ar fi făcut pe el tribun și tatăl lui ar fi fost
mândru.
În schimb, tot ce avea era o răscumpărare care de fapt îi aparținea lui taică-său și câteva cicatrici care
arătau ce îndurase. Cezar îi dusese pe lupi în nord, lingușindu-i și convingându-i să îl urmeze. Pe el îl
lăsaseră îndărăt și n-avea nici măcar consolarea măruntă de a-și vedea casa înălțată.
Înfuriat dintr-odată, Suetonius smulse așchia și se strâmbă când un colț îi sfâșie pielea mâinii. Ceruse
să meargă în nord, cu cele șase legiuni, dar niciunul dintre legați nu îl primise. Nu erau dubii cine
împrăștiase vorba. Știa că tatăl lui ar fi putut să apeleze la favorurile care i se datorau și să facă în așa fel
încât Suetonius să fi fost primit, dar nu reușise să îl roage. În liniștea pădurii, rușinea pentru felul în care
fusese tratat îl ardea pe dinăuntru.
Zări altă mișcare și înălță capul, ca să vadă mai bine. Aproape că spera ca vreunul dintre sclavi să se
eschiveze de la muncă. L-ar fi biciuit bine și ar fi scăpat de o parte din letargia aceea. Îi părea că simțea
viața zvâcnindu-i mai puternică în vene când pedepsea sclavii leneși. Știa că aceștia se temeau de el și
așa se cuvenea să fie.
Inspiră adânc, ca să le latre un ordin, sperând că aveau să tresară. Apoi, îngheță. Niște romani se
mișcau pe furiș printre tufișurile dese, de partea cealaltă a gardului. Nu erau sclavii lui. Foarte încet, își
coborî din nou capul pe brațe și se uită în liniște cum indivizii aceia trecură nu departe de el, fără să-și
dea seama că era acolo.
Dintr-odată, Suetonius simți cum inima îi bubuie de frică, iar obrajii îi luară foc când încercă să
respire superficial. Încă nu-l văzuseră, dar era ceva foarte ciudat în legătură cu scena aceea. Erau trei
bărbați care se mișcau împreună și un al patrulea care venea la ceva distanță în urma lor. Suetonius
aproape că se ridicase în picioare, ca să se uite după primii, dar nu știu ce instinct îl avertizase să stea
nemișcat, iar cei trei se pierdură printre copaci. Apoi, apăruse al patrulea, care se mișca obosit. La fel ca
și ceilalți, era îmbrăcat într-o pânză aspră, întunecată și pășea ușor peste mușchi și lemn uscat, iar în
liniștea lui se citeau deprinderile unui vânător.
Suetonius văzu că și acela era înarmat și îi trecu prin cap că îl vedea printre umbre. Voia să o ia la
fugă sau strige după sclavi. Avu vedenia răscoalei din nord și mintea i se umplu de imagini vii, oripilante,
cu cuțite care se înfigeau în el. Văzuse atâția murind și era mult prea ușor să-și închipuie că sclavii aveau
să se repeadă asupra lui, ca niște fiare. Avea sabia lângă el, dar nu-și mișcă mâna.
Își ținu răsuflarea când trecu ultimul necunoscut. Acesta păru să îi simtă privirea și ezită, cercetând
copacii din jur. Nu-l văzu pe Suetonius și, după o vreme, se relaxă și plecă mai departe, dispărând cu
totul, la fel ca tovarășii lui.
Suetonius expiră ușor, încă neîndrăznind să se miște. Se îndreptaseră spre domeniul lui Cezar. Ochii
lui Suetonius se umplură de cruzime când înțelese ce se întâmpla. Să-și țină Iulius pământul, dacă
asemenea oameni îl cutreierau. N-avea să-i dea de gol. Totul era în mâinile zeilor, nu într-ale lui.
Se simțea de parcă o mare parte din durerea și amărăciunea lui dispăruseră. Se ridică în picioare și își
îndreptă spatele. Indiferent cine erau vânătorii, le dorea să aibă noroc. Se duse către locul unde sclavii
dărâmau gardul. Le porunci să-și strângă uneltele și să se întoarcă pe domeniul tatălui său, vrând,
instinctiv, să nu se apropie de locul acela în următoarele câteva zile.
Sclavii văzuseră că dispoziția i se înseninase și schimbară priviri rapide, întrebându-se ce răutate
putuse să vadă, ca să-l înveselească așa. Ridicară pe umeri poverile și se îndreptară spre casă.
•
Iulius era epuizat. Înjură în gând când se împiedică de o piatră. Știa că, dacă ar fi căzut, era posibil să
nu se mai poată ridica și să fie lăsat în drum.
Nu puteau să se oprească, nu câtă vreme armata sclavilor era înaintea lor și se ducea spre Ariminum.
Fugiseră de pe câmpul de luptă în timpul nopții și aveau un avans de jumătate de zi. Pompei ordonase
să îi ajungă din urmă și să-i facă praf. Dar distanța dintre ei nu se micșora de șapte zile, de când
legionarii urmăreau o armată mult mai în formă decât a lor. Sclavii smulgeau roadele de pe pământul pe
unde treceau, ca lăcustele, iar legiunile mărșăluiau pe urma distrugerilor pe care le făceau aceștia.
Iulius știa că puteau să mai piardă mulți soldați, dar, dacă sclavii se întorceau spre sud, Roma rămânea
neapărată în calea lor, pentru prima dată în istorie.
Își aținti privirea asupra spatelui legionarului din față, la care se holbase toată ziua. Ajunsese să-i
cunoască fiecare amănunt, de la smocurile de păr sur care ieșeau pe sub coif, până la petele de sânge
de pe gleznele omului, unde bășicile i se spărseseră după kilometri de mers apăsat. Cineva urinase pe
drum, înnegrind praful. Iulius călcă indiferent pe pata aceea, întrebându-se când avea să facă și el
același lucru.
Lângă el, Brutus își curăță gâtul și scuipă. Nu mai rămăsese nimic din energia lui obișnuită. Se
cocoșase sub greutatea poverilor pe care le căra și Iulius știa că umerii îi erau carne vie. Noaptea, îi masa
cu untură de gătit și aștepta cu stoicism să se formeze coji.
Nu-și mai vorbiseră din zori. Fiecare lupta cu oboseala și cu drumul, fără să facă prea mult caz de
asta. Pentru cei mai mulți dintre ei era la fel. Mergeau cu gurile moi, deschise și nu erau conștienți decât
de vreun punct oarecare aflat pe drum. De multe ori, când goarnele sunau oprirea, se împiedicau de cei
din față și nu păreau să se trezească decât când aceștia îi înjurau și îi împingeau.
Iulius și Brutus mestecau pâinea și carnea râncedă care le erau împărțite din mers. În timp ce
încercau să-și adune destulă salivă pentru a înghiți, trecură pe lângă alt soldat căzut și se întrebară dacă
și ei aveau să fie lăsați în mijlocul drumului.
Dacă Spartacus își propusese să epuizeze legiunile într-o urmărire nesfârșită, n-ar fi putut să-i iasă
mai bine. Și toți erau conștienți că avea să mai fie o bătălie când sclavii și gladiatorii ar fi găsit în sfârșit
locul în care să le țină piept. Numai moartea mai putea opri legiunile.
Cabera tuși din cauza prafului din gât și Iulius îi aruncă o privire bătrânului, minunându-se că încă
nu căzuse printre ceilalți. Rațiile zgârcite și kilometrii de drum îl subțiaseră și mai mult. Părea un schelet.
Obrajii îi erau înfundați și negri, iar marșul îi răpise veselia și sporovăiala bine cunoscute. La fel ca
Brutus și Renius, nu scosese un cuvânt din clipa în care fuseseră obligați să se ridice în picioare de
adjutanții care loveau cu bastoanele în ofițeri și soldați deopotrivă, fără niciun interes, cu fețele la fel de
obosite și de supte ca ale tuturor.
Nu li se dădea voie să doarmă decât patru ore pe noapte. Pompei știa că era posibil să găsească orașul
Ariminum în flăcări, dar Spartacus n-ar fi avut timp să se odihnească până ce legiunile s-ar fi ivit la
orizont și l-ar fi obligat să plece mai departe. Nu puteau să le permită sclavilor să se regrupeze. Dacă era
nevoie, aveau să-i urmărească până în apele mării.
Iulius își înălță capul cu greu, știind că Primigenia îl vedea. Legiunea lui Lepidus mergea în rând cu ei,
dar era o diferență subtilă între cele două grupuri. Primigenia nu fugise și fiecare soldat știa că pedeapsa
pentru eșecul acela avea să vină. În ochii oamenilor lui Lepidus se citea groaza care le eroda voința, cu
fiecare oră plină de îngrijorare mută. Iulius și Brutus nu puteau face nimic pentru ei. Moartea lui
Lepidus nu răscumpăra decât parțial momentele lor de panică din timpul bătăliei.
Cornicenii sunară când ajunseră pe locul unei foste tabere a lor. Era mai devreme cu două ore decât
de obicei, dar, în mod evident, Pompei hotărâse să folosească parapetele pe care tot ei le ridicaseră. Nu
era nevoie decât de un pic de muncă pentru a repara valurile de pământ. De îndată ce ajunseră
înăuntru, oamenii se prăvăliră din picioare, care unde se găsea. Unii zăceau pe o parte, prea obosiți ca
să-și mai lase poverile din spate. Prietenii se ajutau unii pe alții cu legăturile, iar rațiile din ce în ce mai
mici fură scoase din pachete și trimise din mână în mână până la bucătari, care făcuseră focuri în cenușa
focurilor vechi. Toți voiau să doarmă, dar trebuiau să mănânce mai întâi, așa că mâncarea de boabe și
carne uscată fu încălzită repede și împărțită pe farfurii de fier. Legionarii își îndesau mâncarea în gură
fără interes, apoi își desfăceau păturile subțiri și se culcau.
Iulius tocmai terminase de mâncat și își lingea degetele, ca să nu piardă niciun strop de umezeală de
care corpul lui avea nevoie disperată. Auzi cum cornicenii sună o notă de atenționare undeva pe-
aproape. Pompei și Crassus se apropiau de ei.
Se ridică anevoie în picioare și îi trase un șut lui Brutus, care se cufunda deja în somn. Renius
deschise un ochi când auzi zgomotul acela și mormăi, împingându-se în capul oaselor cu brațul bun.
— Sus! Scoală oamenii în picioare. Centurioni, dispuneți Primigenia în careuri pentru inspecție.
Repede!
Nu-i plăcea deloc ce trebuia să facă, se uita cum oamenii lui se ridicau în picioare, năuci. Unii
adormiseră deja și acum brațele le atârnau pe lângă corp și în ochi nu li se citea decât epuizarea.
Centurionii îi împingeau și smuceau până când reușiră să realizeze ceva ce semăna vag cu o formație.
Nimeni nu bombănea și nu se plângea; nu mai aveau voința și energia să se împotrivească la nimic.
Stăteau unde fuseseră puși și așteptau să li se spună că pot să se culce din nou.
Pompei și Crassus veniră călare prin tabără, până aproape de Iulius, apoi descălecară. Cum era de
așteptat, cei doi păreau mai odihniți decât legionarii din jur, dar aveau un aer de seriozitate și buzele
strânse, ceea ce îi avertiză pe unii dintre oamenii lui Lepidus de pericol, făcându-i să-și arunce unii
altora priviri neliniștite. Pompei se apropie de Iulius, care îl salută.
— Primigenia e gata de inspecție, domnule, zise Iulius.
— Am venit pentru ceilalți pe care îi comanzi, Cezar. Trimite Primigenia la culcare. Vreau să văd
legiunea lui Lepidus în formație, în locul lor.
Iulius dădu ordinele și cei trei așteptară până când soldații se mișcară repede în formație. Chiar și
după pierderile pe care le suferiseră în haosul bătăliei, mai bine de trei mii supraviețuiseră. Unii erau
răniți, dar pe cei cu rănile cele mai grave îi lăsaseră în urmă, de câteva zile. Pompei urcă pe cal, ca să le
vorbească, dar, înainte să o facă se aplecă spre Iulius și i se adresă în șoaptă:
— Să nu te amesteci, Iulius. Decizia e luată.
Iulius îi întoarse impasibil privirea întrebătoare și dădu din cap. Pompei se duse lângă Crassus și
împreună se duseră până în fața primului rând.
— Centurioni, un pas în față! lătră Pompei. Apoi, își înălță capul, astfel încât vocea lui să se audă cât
mai departe. Legiunea asta poartă o rușine care trebuie răscumpărată. Nu există scuze pentru lașitate.
Auziți, deci, pedeapsa pe care o veți primi. Centurionii vor însemna fiecare al zecelea om din rând.
Acesta va muri de mâna celorlalți. Nu veți folosi săbiile, ci îl veți zdrobi în bătaie cu pumnii și bâtele.
Astfel, veți vărsa sângele prietenilor voștri și veți ține minte. O zecime dintre voi va muri astăzi.
Centurioni, începeți numărătoarea!
Iulius privi îngrozit cum centurionii strigau numerele. Mergeau de-a lungul rândurilor și oamenii din
jurul nenorocitului se chirceau de groază când centurionul se oprea lângă ei, apoi inspirau adânc când
mâinile se așezau pe umerii altora. Unii dintre ei strigau de groază pentru ei înșiși sau pentru prieteni,
dar nu exista clemență. Crassus și Pompei priveau scena cu dispreț crispat.
Dură mai puțin de o oră la capătul căreia trei sute de oameni fuseseră scoși din rând. Unii plângeau,
dar alții priveau în gol, incapabili să înțeleagă ce li se întâmpla, de ce fuseseră aleși tocmai ei să moară.
— Să țineți minte! Ați fugit din fața unor sclavi, cum n-a făcut nicio legiune, de generații întregi. Lăsați
săbiile și îndepliniți-vă sarcina.
Rândurile se rupseră și fiecare dintre cei care fuseseră scoși în față fu înconjurat de nouă frați și
prieteni. Iulius auzi cum unul dintre ei își ceru iertare înainte să dea prima lovitură. Era mai cumplit
decât orice văzuse Iulius vreodată. Adjutanții aveau bâte, dar soldații de rând n-aveau decât pumnii cu
care să strivească fețele și piepturile celor pe care îi cunoșteau de ani întregi. Unii dintre ei suspinau în
timp ce loveau, strâmbându-se ca niște copii, dar niciunul dintre ei nu refuză.
Dură la nesfârșit. Unii dintre soldații bătuți muriră repede, cu gâturile zdrobite, dar alții se chinuiau
cumplit, cutremurându-se și urlând într-un cor terifiant, care îl făcea pe Brutus să tremure. Nu putea
să-și ia ochii de la grupurile de oameni cu mâini roșii, care loveau sălbatic cu pumnii și cu picioarele.
Scutură din cap, nevenindu-i să creadă ce vedea, apoi își smulse privirea, îmbolnăvit. Văzu că Renius
stătea țeapăn, palid la față.
— N-aș fi crezut să mai văd vreodată așa ceva, murmură Renius ca pentru sine. Credeam că obiceiul
ăsta a murit de mult.
— Da, a murit, zise Iulius, sec. Se pare că Pompei tocmai l-a înviat.
Ciro privea îngrozit, cu umerii căzuți. Se uită întrebător la Iulius, dar acesta n-avea ce să-i spună.
Iulius privi cum se dădeau ultimele lovituri și centurionii verificau fiecare cadavru în parte. Oamenii
se traseră înapoi sleiți și se împleticiră înapoi în rânduri. Corpurile zăceau în fața lor, în cercuri de iarbă
însângerată. Mulți dintre cei care rămăseseră în viață purtau pe ei petele execuției. Stăteau cu capetele
plecate, cuprinși de disperare.
— Dacă am fi la Roma, v-aș dizolva legiunea și v-aș interzice să mai purtați arme! urlă Pompei în
liniștea lăsată. Dar împrejurările în care ne aflăm s-ar putea să vă salveze, deocamdată.
Pompei se uită la Crassus, care se foi în șa. Iulius se încruntă brusc. Dacă Pompei îi ceda locul lui
Crassus însemna că avea nevoie de greutatea senatului pentru ce avea de gând să facă. În ciuda
manevrelor lor, doar Crassus avea asemenea autoritate.
Bărbatul mai în vârstă își drese vocea.
— Ordon să se formeze o nouă legiune, ca se ștergem pata lui Lepidus. Vă veți uni cu Primigenia și veți
scrie o istorie nouă. Flamurile voastre vor fi schimbate. Veți avea alt nume, neatins de rușine. Îl numesc
pe Gaius Iulius Cezar drept comandant. Vorbele mele au autoritatea senatului.
Crassus își întoarse calul și veni la trap lângă Iulius, care îl privea intens.
— Așadar, vor face parte din Primigenia? întrebă el aspru.
Crassus clătină din cap.
— Știu ce înseamnă asta pentru tine, Iulius, dar e cea mai bună soluție. Dacă vor lupta sub comanda
ta, așa cum sunt acum, vor fi tot timpul dați la o parte. Un alt nume va face lucrurile mai ușoare pentru
ei… și pentru tine. Eu și Pompei ne-am pus de acord. Te vei supune ordinelor. Primigenia sfârșește
astăzi.
Preț de o clipă, Iulius nu putu vorbi de furie, iar Crassus îl privi atent, așteptând răspunsul. Omul mai
tânăr înțelegea ce voiau ei să facă, dar amintirea lui Marius îi bântuia gândurile. Înțelegând, Crassus se
aplecă în șa și vorbi încet, ca să nu fie auzit de ceilalți:
— Unchiul tău ar înțelege, Iulius, de asta să fii sigur.
Iulius își încleștă maxilarele și dădu scurt din cap. Nu avea destulă încredere că putea să vorbească în
momentele acelea. Îi datora foarte multe lui Crassus.
Senatorul se lăsă pe spate, mai destins.
— Vei avea nevoie de un nume nou. Pompei crede că ar trebui să fie…
— Nu, îl întrerupse Iulius. Știu ce nume să le dau.
Surprins, Crassus ridică din sprâncene când Iulius îi ocoli calul și se opri în fața oamenilor însângerați,
pe care avea să-i comande. Inspiră adânc, vrând ca vorbele lui să ajungă la cât mai mulți.
— Voi primi jurământul vostru dacă vreți să mi-l faceți. N-am uitat că n-ați fugit de pe câmp, ci v-ați
adunat când v-am cerut-o, chiar dacă Lepidus murise. Își lăsă privirea să cadă peste trupurile frânte
dintre rânduri. Prețul eșecului vostru a fost plătit și, de azi înainte, nu se va mai vorbi niciodată despre
el. Dar trebuie să îl țineți minte.
Tăcerea era îngrozitoare, iar aerul mirosea a sânge.
— Sunteți însemnați de viețile fiecărui al zecelea dintre frații voștri. Vă numesc Legiunea a Zecea, ca să
nu uitați niciodată ce ați plătit și să nu vă dați bătuți.
Cu coada ochiului, Iulius văzu grimasa pe care o făcuse Crassus când auzise numele, dar știuse din
prima clipă că era alegerea bună. Numele acela avea să-i oblige să îndure frica și durerea când ceilalți își
vor fi pierdut curajul.
— Primigenia! Ultimul ordin pe care vi-l dau! Intrați în rânduri, printre frații voștri. Uitați-vă la ei și
învățați-le numele. Și țineți minte! Când dușmanii vor auzi că A Zecea le stă în cale, se vor teme, pentru
că vor ști că v-ați plătit datoriile cu sângele vostru.
În timp ce rândurile se refăceau, Iulius se întoarse lângă Crassus și Pompei. Cei doi generali îl priviră
cu interes reținut.
— Le vorbești… bine, Iulius, zise Pompei.
Clătină ușor din cap când văzu cum Primigenia era primită în rânduri. Crezuse că Iulius avea să se
împotrivească ordinului, de dragul numelui legiunii lui Marius, și se pregătise să-i forțeze mâna. Fusese
o mare surpriză să vadă ușurința cu care tânărul comandant acceptase ordinul și îl întorsese în avantajul
lui. Pentru prima oară, Pompei înțelese cum reușise tânărul acela să îi înfrângă pe pirați și apoi pe
Mithridates, în Grecia. Știa ce cuvinte să spună și știa că vorbele pot să muște mai tare decât săbiile.
— Aș vrea să mai stăm puțin în tabără, înainte să plecăm, domnule. Voi avea ocazia să vorbesc cu
oamenii, iar ei vor putea să termine de mâncat și să doarmă un pic.
Pompei fu tentat să refuze cererea. Nu era doar nevoia imperioasă să-i urmărească pe sclavi. Fiecare
instinct îl avertiza să nu facă lucrurile prea ușoare pentru tânărul comandant care se adresa direct
inimilor oamenilor și era în stare să-i ridice deasupra nenorocirii în câteva clipe. Apoi se răzgândi. Cezar
urma să aibă nevoie de orice avantaj dacă voia să învie din cenușă demnitatea noii legiuni.
— Poți să le spui că, la cererea ta, le acord două ore în plus. Să fiți gata de marș la apus.
— Mulțumesc, domnule. Voi face rost de scuturi și armuri noi de îndată ce înăbușim răscoala asta.
Pompei dădu absent din cap, făcându-i semn lui Crassus să plece împreună spre punctul de
comandă, undeva în capul coloanei. Iulius se uită după ei cu o expresie indescifrabilă. Apoi, se întoarse
spre Brutus și-l zări pe Cabera lângă acesta. Ceva din vechea însuflețire și curiozitate revenise pe chipul
tămăduitorului. Iulius îi zâmbi ușor.
— Brutus, rupe rândurile și spune-le să termine de mâncat. Și vreau să vorbesc cu cât mai mulți
posibil înainte să se culce. Marius le-ar fi învățat numele, și eu voi face la fel.
— Mă doare să văd că Primigenia s-a pierdut, murmură Brutus.
Iulius clătină din cap.
— Nu s-a pierdut. Numele va rămâne pe listele senatului, mă voi asigura eu de asta. Pompei și
Crassus au avut dreptate. E nevoie de un nou început, deși e adevărat că doare. Haideți, domnilor, să ne
plimbăm printre A Zecea. E timpul să ne desprindem de trecut.
•
Ariminum era acoperit de fum. Armata sclavilor trecuse prin port ca un roi de lăcuste. Luaseră tot ce
se putea mânca și mânaseră oi și vite în marșul lor. Cetățenii se ascundeau pe după ușile baricadate, în
timp ce Spartacus și ai lui treceau pe străzile tăcute. Soarele arunca umbre nesigure în spatele lor.
Dădură foc magaziilor de grâne și târgurilor părăsite, știind că urmăritorii lor puteau să piardă timp
prețios stingând incendiile, înainte să plece iarăși după ei. Legiunile se țineau pe urmele lor ca niște
ogari, iar fiecare oră era crucială.
Gărzile de la trezoreria orașului fugiseră și Spartacus porunci ca aurul să fie încărcat pe catâri, în
vederea călătoriei lor spre sud. Era o avere enormă, adunată din comerț, iar flota care avea să-i ducă
departe, spre libertate, deveni realitate când gladiatorii văzură lăzile cu monede.
Niciun vas nu mai era în port. Siluetele negre ale corăbiilor stăteau departe, pe mare, de unde
oamenii priveau hoarda de sclavi care jefuia orașul învăluit în vălătuci de fum și cenușă. Navele erau
ticsite de oameni tăcuți, care doar se uitau. Spartacus merse spre marginea docului și se uită la ei.
— Uite câți oameni încap pe punți, Crix. Avem destul aur ca să cumpărăm un loc pentru fiecare dintre
noi.
— Drăguții de negustori n-o să se zbată prea tare ca să ne salveze pe noi, răspunse Crixus. Trebuie să
găsim pirați. Zeii știu că au destule vase și cred că le-ar plăcea să scuipe pe obrazul Romei.
— Dar cum să le dăm de știre? Trebuie să trimitem călăreți în fiecare port. Trebuie să găsim o cale să
dăm de ei.
Spartacus privi peste apă, la fețele înghesuite pe nave, ca niște pete palide. Era posibil, dacă reușea să
discute cu dușmanii Romei.
Antonidus veni lângă el, privind cu dispreț pe deasupra valurilor.
— Uită-te la bravii cetățeni ai Romei cum se ascund de noi ca niște copii, zise.
Spartacus ridică din umeri, sătul de amărăciunea și ura fostului general.
— Cu șaizeci sau șaptezeci de nave ca astea, am putea părăsi ținuturile romane. Să cumpărăm o flotă
chiar cu aurul lor ar fi un soi de justiție.
Antonidus se uită cu ceva mai mult interes la cei doi gladiatori. Fusese ispitit să se facă nevăzut în
port, lepădând armura și amestecându-se printre mulțimile care aveau să se adune de îndată ce plecau
sclavii. Apoi, văzuse aurul din trezorerie. Era destul ca să-și cumpere un domeniu în Spania sau o fermă
întinsă în Africa. Erau multe locuri unde un om se putea ascunde, dar care nu puteau adăposti o armată
întreagă. Știa că, dacă rămânea cu ei, încrederea de care se bucura i-ar fi oferit la un moment dat ocazia
prielnică. Oare Pompei l-ar fi iertat dacă îi ducea capul lui Spartacus? Antonidus se încruntă. Nu, fusese
judecat o dată de romani și îi era de ajuns. Mai bine să fugă undeva unde să o poată lua de la capăt.
Spartacus își întoarse spatele spre mare.
— Vom trimite oameni de prin părțile astea în fiecare port. Le vom da câteva monede, ca să
demonstreze că promisiunile noastre sunt reale. Vorbește cu ei, Crixus. Cineva trebuie să știe cum
putem da de pirați. Spune-le care e planul. Le va ridica moralul în timp ce mergem spre sud.
— Așadar, ne ducem în sud, spre Roma? întrebă Antonidus cu o voce stridentă.
Pentru o clipă, o mânie teribilă încreți trăsăturile gladiatorului și Antonidus făcu un pas în spate.
— N-ar fi trebuit niciodată să ne îndepărtăm de munți, dar acum trebuie să rămânem în fața lor.
Nenorociții ăia se vor face zdrențe pe urmele noastre. Nu uita, noi suntem cei care le muncesc
pământurile, cei care trudesc în fiecare clipă de lumină, pentru bunăstarea lor. Și asta ne-a întărit. Să
vedem cam în ce stare vor fi ei când ne vom apropia de orașul lor mult iubit.
În timp ce vorbea, se uita spre vest, în lumina soarelui. Ochii îi sclipiră aurii când își închipui legiunile
care îi vânau. Fața îi era încrâncenată și Antonidus își feri privirea.

• CAPITOLUL TREIZECI ȘI NOUĂ

Luna se înălța. Alexandria stătea pe zidul înalt de deasupra mărețului oraș al Romei. Ploaia biciuia
pietrele. De jur împrejurul orașului fuseseră aprinse torțe care sfârâiau și pocneau, oferind doar puțină
lumină apărătorilor. Când se auziră trâmbițele de avertizare, veniseră cu toții, înșfăcând unelte și cuțite,
ca să apere zidul orașului împotriva masei tăcute care trecea în marș pe lângă ei, frământând cu
picioarele bulgării de noroi de pe Campus Martius.
Tabbic ținea strâns ciocanul de fier. În lumina pâlpâitoare, fața îi era suptă și palidă. N-avea să șovăie.
Nici el, nici ceilalți, de asta Alexandria era sigură. Dacă sclavii îi atacau, aveau să lupte cu tot atâta
ferocitate ca înșiși legionarii. Se uită în susul și în josul șirului de oameni care priveau în întunericul de
sub ziduri și se miră de cât erau de calmi. Familiile stăteau una lângă alta, în tăcere. Chiar și copiii
amuțiseră de uimire când văzuseră armata care trecea pe lângă ei. Luna arunca doar o lumină palidă,
dar puteau totuși să distingă fețele albe ale sclavilor care se uitau la orașul ce îi condamnase la moarte.
Păreau că nu se mai termină. Luna ajunse la zenit și începu să coboare înainte ca ultimii dintre rătăcitori
să se piardă în noapte.
În sfârșit, încordarea se evaporă după ore întregi de așteptare dureroasă. Mesagerii legiunilor
împărțiseră vestea că soldații erau foarte aproape și senatul dăduse ordin ca toată populația Romei să se
adune pe ziduri, până când primejdia avea să treacă. Senatorii dăduseră exemplul, strângându-se pe
acoperișul porților, înarmați cu săbiile taților și ale bunicilor.
Alexandria înghițea cu nesaț aerul rece, simțindu-se mai vie ca oricând. Ploua mai încet și Roma
supraviețuise. Zâmbete și râsete neașteptate demonstrau că și ceilalți simțeau același lucru. Știu că
împărtășise cu ei, în bezna acelei nopți, o legătură la fel de strânsă ca oricare alta din viața ei. Totuși, se
simțea sfâșiată. Și ea fusese sclavă, ca ei. Și ea visase că se ridică împreună cu cei asemenea ei și
dărâmă zidurile și casele lor scumpe.
— O să-i omoare pe toți? șopti ea mai mult pentru sine.
Tabbic se întoarse brusc, cu ochii umbriți.
— Da. Senatul a gustat frica și nu îl va ierta pe niciunul. Înainte ca totul să se termine, legiunile îi vor
transforma în cel mai sângeros exemplu.
•
Câteva lămpi ardeau cu flăcări mici în cortul lui Pompei, care citea depeșele de la Roma. Erau la mai
puțin de patruzeci și cinci de kilometri la nord de oraș. Ploaia răpăia pe pânza cortului de comandă și
picura înăuntru prin câteva locuri, adunându-se în băltoace pe pământ. Mâncarea zăcea neatinsă pe
masa lui Pompei, care citea și recitea fiecare mesaj. Trebuia să-i spună lui Crassus.
După un timp, se ridică în picioare și începu să se plimbe de colo-colo. Aproape că nu băgă de seamă
când una dintre torțe pâlpâi și se stinse. Luă alta din suport și lumină o hartă care acoperea o latură
întreagă a cortului. Pete de umezeală întunecată se vedeau pe pergament. Își zise că trebuia să dea
harta jos dacă nu se oprea ploaia. Roma era un cerculeț pe pielea groasă și undeva, în sud, sclavii se
îndreptau fără răgaz spre mare. Se uită fix la simbolul de pe hartă al orașului, știind că trebuia să se
hotărască înainte să ajungă Crassus.
De jur împrejur, numai santinelele se mișcau prin tabăra tăcută, cufundate în nefericirea lor umedă.
Senatul le trimisese provizii de îndată ce armata sclavilor trecuse de oraș. Pompei nu putea decât să își
închipuie frica de pe străzile orașului când marea de sclavi trecuse atât de aproape prin fața porților
baricadate.
Fusese mândru de poporul lui când auzise: tineri și bătrâni, femei și sclavi credincioși se pregătiseră
de luptă. Chiar și senatorii se înarmaseră, cum făcuseră cu secole în urmă, gata să-și dea viețile pentru
oraș. Faptul acela îi dădea speranță în ceea ce îi privea.
În fața cortului se auzi un schimb de parole șoptite, care îi dădu de știre că ajunsese Crassus. Acesta
intră privind în jur, surprins de întunericul din cort. Purta o mantie grea, de piele, își trase gluga de pe
cap, împrăștiind stropi de ploaie.
— Cumplită noapte, bombăni el. Care sunt veștile?
Pompei se opri și se întoarse spre el.
— Unele sunt… îngrozitoare, răspunse, dar trebuie să mai aștepte. Sunt patru legiuni pe coastă, abia
întoarse din Grecia. Le voi ieși în cale și le voi lua cu noi.
Crassus dădu obosit din cap.
— Ce mai e, Pompei? Ai putea să trimiți extraordinarii cu pecețile noastre pe ordin. De ce vrei să te
duci tu însuți?
Pompei schiță o grimasă în umbră.
— Cel care mi-a ucis fiica a fost găsit. Oamenii pe care i-am lăsat să îl caute sunt cu ochii pe el. Mă voi
opri în oraș, înainte să mă întâlnesc cu legiunile care vin din est. Va trebui să continui fără mine, până
când termin ce am de făcut.
Crassus luă de pe masă o feștilă și o cană cu ulei și aprinse toate lămpile, cu mâinile tremurând ușor
de concentrare. În cele din urmă, se așeză și-l privi în ochi pe Pompei.
— Dacă se întorc să lupte, nu voi putea să te aștept, zise.
Pompei dădu din cap.
— Atunci, nu îi forța să se întoarcă. Lasă-i să fugă și, în câteva zile, cel mult o săptămână, am să mă
întorc cu trupe proaspete, ca să punem în sfârșit capăt goanei acesteia. Nu-ți asuma riscul să pierzi
totul, prietene. Oricât de abil ai fi ca senator, nu ai stofă de general. Știi asta la fel de bine ca mine.
Crassus își ascunse furia. Întotdeauna îl priveau ca pe un negustor, un cămătar, de parcă legiunile
erau niște taine cunoscute doar de câțiva aleși. De parcă trebuia să se rușineze de faptul că era bogat. Își
dădea seama că Pompei era disperat să nu scape din mână victoria aceea. Și cât de cumplit ar fi fost ca
tocmai Crassus cel josnic să i-o fure! Era sigur că oricine ar fi reușit să înăbușe răscoala ar fi devenit
următorul consul. Cum ar fi putut senatul să se opună voinței poporului după atâtea luni de frică? Nu
era prima oară când Crassus regreta cât fusese de generos când îl alesese pe Pompei, în mijlocul
senatului. Dacă ar fi știut atunci cum avea să evolueze campania, s-ar fi încumetat de unul singur.
— Îi voi mâna înspre sud, zise el.
Pompei dădu din cap mulțumit și luă altă depeșă de pe masă, pe care i-o arătă lui Crassus, înclinând-
o așa încât lumina să cadă pe ea. În timp ce Crassus citea, Pompei se ridică și arătă pe hartă.
— Flota despre care se vorbește nu poate fi decât pentru sclavi. N-aș pleca dacă n-aș fi sigur că vor
merge înainte. Dacă nu-i provoci, ar trebui să o țină tot spre sud, ca să ajungă la vasele alea. Voi chema
galerele împotriva lor. Nu vor scăpa pe mare, îți jur.
— Dacă asta au de gând să facă, murmură Crassus, citind mai departe.
— Nu pot să fugă la nesfârșit. Probabil că sunt morți de foame, indiferent ce au găsit pe ici, pe colo.
Dacă au de gând să mai dea o luptă cu noi, fiecare zi de marș îi slăbește. Nu, încearcă să scape și
rapoartele astea sunt cheia.
— Și când vor vedea că galerele noastre s-au adunat să-i oprească, tu vei veni din urmă cu legiunile
din Grecia, ca să îi termini? întrebă Crassus și un pic din fierea pe care o simțea i se strecurase în voce.
— Da, răspunse Pompei tăios. Nu lua în râs amenințarea asta, Crassus! Dacă pierdem acum, pierdem
tot. Avem nevoie de legiunile pe care le voi aduce. Nu intra în luptă până nu îmi vezi steagurile. Mai
degrabă, te retragi decât să fii făcut praf înainte să vin eu.
— Foarte bine, răspunse Crassus, simțindu-se jignit de felul aproape firesc în care Pompei îi
nesocotise abilitatea.
Dacă Spartacus avea să atace în lipsa lui Pompei, Crassus o să profite de ocazie și de gloria de după.
— Știu că ai să vii cât de repede ai să poți, zise el.
Pompei se lăsă ușor pe scaun, odihnindu-și încheieturile degetelor pe masă.
— Mai e o problemă. Eu voi pleca imediat spre oraș și nu știu dacă să țin totul pentru mine până se
termină povestea asta sau nu.
— Spune-mi, zise Crassus, încet.
•
Corturile de piele erau îngreunate de ploaia care cădea cu un sunet spart peste somnul agitat al
oamenilor. Iulius visa că era pe domeniu. Ziua fusese obositoare. Legiunile măriseră pasul înspre Roma.
Când veni ordinul să instaleze corturile, legionarii abia se sinchisiseră să dezbrace armurile înainte să
adoarmă. Cei care supraviețuiseră marșurilor forțate erau mai tari decât fuseseră vreodată. Piele întinsă
peste mușchi ca funiile. Își văzuseră prietenii murind în timpul marșului sau căzând pur și simplu lângă
drum, cu picioarele zvâcnind. Unii dintre ei trăiseră și se alipiseră la coada coloanei, dar mulți dintre
răniți muriseră. Pierduseră sânge cu fiecare pas, până ce inimile bolnave se opriseră. Rămăseseră să
zacă acolo unde căzuseră.
Picioarele care sângeraseră și se acoperiseră de o brumă maronie erau acum acoperite de bătături
care păreau albe în comparație cu sandalele. Mușchii sfâșiați se vindecaseră și legiunile se întăriseră din
mers. Capetele se înălțau tot mai sus. În a treia săptămână, Pompei ordonase să mărească pasul peste
Via Flaminia. Se supuseseră fără să protesteze, începând din nou să simtă fiorii vânătorii.
Iulius bombăni enervat când o mână îl scutură de umăr.
— Iulius, a venit un mesager din partea lui Pompei. Trezește-te repede!
Iulius sări din somn și își scutură capul, încercând să-și limpezească mintea de imaginile din vis. Se
uită afară din cort, la mesagerul care purta pecetea de bronz a lui Pompei. Se îmbrăcă rapid, lăsând
armura în cort. De cum păși afară, ploaia îl udă până la piele.
•
Santinela din fața cortului de comandă se dădu la o parte când Iulius îi spuse parola zilei. Crassus și
Pompei erau împreună, iar Iulius îi salută pe amândoi, simțindu-se brusc neliniștit. Era ceva ciudat pe
chipurile lor, ceva ce nu mai văzuse.
— Ia loc, Iulius, îi zise Crassus.
Bărbatul mai în vârstă nu îl privise în ochi, iar Iulius se încruntă și se așeză pe o bancă, lângă masă.
Așteptă răbdător și, când văzu că generalii nu începură imediat să vorbească, un ghimpe de îngrijorare i
se răsuci în stomac. Își șterse apa de pe față cu o mișcare agitată. Pompei turnă vin într-o cupă pe care i-
o întinse tânărului tribun.
— Avem… am vești rele, Iulius. Am primit niște mesaje din oraș, începu el.
Se opri cu o expresie îndurerată și inspiră prelung înainte să continue:
— A avut loc un atac pe domeniul tău. Soția ta a fost ucisă. Am înțeles că…
Iulius sări în picioare.
— Nu, rosti el. Nu, n-are cum să fie așa.
— Îmi pare rău, Iulius. Mesajul a venit odată cu depeșele, spuse Pompei.
 Groaza tânărului îi răscolea propriile amintiri de când își găsise fetița în grădină. Îi dădu pergamentul
lui Iulius și se uită în liniște cum acesta începea să-l citească, apoi ochii i se împăienjeneau și o lua de la
capăt, iarăși și iarăși. Aerul izbucni din plămânii lui Iulius și mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia
reușea să citească mesajul.
— Pe toți zeii, nu, șopti el. Dar nu zice mai nimic. Ce e cu Tubruk? Cu Octavian? Despre fiica mea nu
scrie nimic. Nu e nimic aici, decât câteva cuvinte. Cornelia…
Nu reuși să termine fraza și capul îi căzu într-o durere mută.
— E un mesaj formal, Iulius, zise Pompei. Dacă nu scrie nimic despre ceilalți, s-ar putea ca ei să fie în
viață. Vor mai veni și alte scrisori. Se opri o clipă, luând o hotărâre. Având în vedere că suntem atât de
aproape de oraș, voi înțelege dacă vei cere o permisie scurtă, ca să te ocupi de problemele de acasă.
Iulius nu păru să îl audă. Crassus se duse lângă tânărul care cunoscuse atâta durere în viața lui.
— Dacă vrei să te întorci pe domeniu, voi semna ordinul chiar eu. Mă auzi?
Iulius înălță capul și cei doi senatori își feriră privirile, ca să nu-i vadă agonia.
— Cer permisiunea să iau A Zecea cu mine, zise Iulius, tremurând.
— Iulius, nu pot permite așa ceva, răspunse Pompei. Chiar dacă ne-am putea lipsi de soldați, nu pot
să-ți dau o legiune pe care s-o folosești împotriva dușmanilor tăi.
— Atunci, dă-mi cincizeci de oameni. Dă-mi măcar zece, ceru Iulius cu vocea frântă.
Pompei clătină din cap.
— Și eu mă întorc în oraș, Iulius. Se va face dreptate, îți jur, dar numai la lumina legii. Orașul va
rămâne în pace. Pentru asta a muncit Marius. Te vei întoarce cu mine peste câteva zile, ca să punem
capăt revoltei. E datoria ta. Și a mea.
Iulius se întoarse de parcă dorea să iasă din cort. Făcu un enorm efort de voință să rămână pe loc.
Pompei îi puse mâna pe umăr.
— Nu putem condamna republica ori de câte ori ne săturăm de regulile ei, Iulius. Când fiica mea a
murit, mi-am impus să aștept. Însuși Marius spunea că republica merită o viață, ții minte?
— Nu viața ei, răspunse Iulius. Respira în suspine grele. Încerca să vorbească în ciuda lor, deși îl
sfâșiau. Ea nu era amestecată în nimic.
Cei doi generali se priviră peste capul lui.
— Du-te acasă, Iulius, zise Crassus, blând. Te așteaptă un cal. Brutus va comanda A Zecea în lipsa ta.
În cele din urmă, Iulius se ridică, respirând adânc, ca să-și regăsească o umbră de stăpânire de sine
în fața lui Crassus și a lui Pompei.
— Mulțumesc, spuse și încercă să salute.
Încă mai strângea pergamentul în pumn și abia atunci îl observă. Îl așeză pe bancă, apoi ieși din cort și
luă frâiele calului care îi fusese adus. O parte din el voia să își afunde călcâiele în coastele animalului și
să fugă din tabără. În schimb, întoarse calul și se duse până la corturile în care dormea legiunea A
Zecea. Trase acoperitoarea de la gura unui cort și îl trezi pe Brutus, care ieși repede când îi văzu
privirea.
— Mă întorc la Roma, Brutus. Cumva, Cornelia a murit… nu înțeleg.
— Oh, Iulius, nu, rosti Brutus.
Își îmbrățișă prietenul și apropierea aceea făcu să țâșnească lacrimi din ochii lui Iulius. Rămaseră
împreună mult timp, uniți în durere.
— Pregătesc legiunea de marș? întrebă Brutus în șoaptă.
— Pompei mi-a interzis cu desăvârșire, răspunse Iulius, trăgându-se în sfârșit înapoi.
— Chiar și așa, Iulius. Pregătesc legiunea de marș? Spune doar un cuvânt.
Iulius își închise ochii o clipă, gândindu-se la ce îi spusese Pompei. Și consulul pierduse enorm. Putea
să se arate mai slab decât bărbatul acela? Moartea Corneliei îl elibera de toate constrângerile. Nu mai
era nimic care să-l împiedice să arunce o armată asupra lui Cato și să-l ardă din carnea orașului. O parte
din el voia cu disperare să vadă Roma în flăcări, când avea să-i smulgă numele și amintirea clicii lui
Sulla pentru totdeauna. Catalus, Bibilus, Prandus și însuși Cato. Toți aveau familii care puteau să
plătească răscumpărarea de sânge pentru ce îi fusese luat.
Mai era fiica lui, Iulia. Mesajul acela nu menționa și moartea ei. Când se gândi la ea, constrângerile
vieții pe care o alesese îi cuprinseră ca o mantie, înăbușindu-i durerea. Brutus îl privea atent, așteptând.
— Nu, Brutus, nu încă. Voi aștepta, dar trebuie să mi se plătească o datorie de sânge. Condu A Zecea
până mă întorc.
— Vrei să te duci singur? Lasă-mă să vin cu tine, zise Brutus, punând mâna pe frâiele pe care le ținea
Iulius.
— Nu, tu trebuie să rămâi aici, ca să comanzi legiunea. Pompei mi-a interzis să iau pe careva din A
Zecea. Scoate-l pe Cabera din cort. De el am nevoie.
Brutus fugi la cortul în care dormea bătrânul vraci și îl trezi cu o smucitură. Când înțelese despre ce
era vorba, bătrânul se mișcă iute, deși fața îi era brăzdată de oboseală. Își strânse roba mai tare, ca să se
apere de ploaia năprasnică.
Cabera întinse un braț ca să urce pe cal, în spatele lui Iulius, și se trezi ridicat cu o smucitură în timp
ce Iulius întorcea în loc calul agitat. Brutus se uită în ochii lui Iulius și îi apucă brațul în strânsoarea
legionarilor.
— Pompei nu știe de soldații pe care i-am lăsat pe domeniu, Iulius. Vor lupta pentru tine dacă ai
nevoie de ei.
— Dacă mai sunt în viață, răspunse Iulius.
Durerea copleșitoare îi tăie respirația și Iulius își înfipse călcâiele în burta calului. Porni aplecat mult
în șa, cu Cabera în spate și orbit de lacrimile care se amestecau cu ploaia.

• CAPITOLUL PATRUZECI

Grămezi groase de nori ascundeau soarele de primăvară și ploaia cădea la fel de deasă, în timp ce
Iulius și Cabera călăreau înspre domeniu. Iulius simți o sfârșeală adâncă atunci când zări casa care
părea să n-aibă nimic de-a face cu goana lor nocturnă. Simțind în spate greutatea bătrânului vraci,
Iulius mână calul în trap ușor, iar orele treceau pe lângă ei. Nu mai era nicio grabă în el. Voia ca timpul
să se întindă nesfârșit și îi era ciudă pe fiecare pas care îl ducea mai aproape de momentul acela. Cabera
tăcuse tot drumul și veselia lui molipsitoare dispăruse fără urmă când ajunseră în locul atâtor amintiri.
Roba îi atârna udă pe trupul firav, făcându-l să tremure.
Iulius descălecă lângă poartă și se uită cum aceasta se deschide în fața lui. Cumva, acum, că
ajunsese, nu mai voia să intre. Amorțit pe dinăuntru, își duse calul în curte.
Soldații Primigeniei îi luară frâiele și agonia lui se reflecta pe fețele lor. Nu le spuse nimic, ci traversă
curtea înspre clădirile principale, prin bălțile și noroiul furtunii. Cabera se uita la el cum se îndepărtează,
mângâind botul moale al calului.
Iulius o găsi pe Clodia cu o cârpă plină de sânge în mâini. Era palidă și părea epuizată. Sub ochi, avea
pungi negre.
— Unde e? întrebă el și femeia păru să se sfărâme în fața lui.
— În triclinium, stăpâne, zise ea. Eu…
Iulius trecu pe lângă ea și se opri în ușă. Torțe ardeau la căpătâiul unui pat simplu și căldura lor
lumina fața Corneliei. Iulius traversă încăperea și se opri lângă soția sa, privind-o. Îi tremurau mâinile.
Fusese spălată și îmbrăcată într-o pânză albă. Fața îi era nemachiată, iar părul strâns la spate.
Iulius îi atinse chipul și se strâmbă când simți cât era de moale.
Nu puteai să maschezi moartea. Ochii i se deschiseseră puțin și Iulius văzu albeața de sub pleoape.
Încercă să-i închidă din nou cu mâna, dar, când își trase degetele, se întredeschiseră din nou.
— Îmi pare rău, șopti el și vocea lui părea stridentă în comparație cu murmurul torțelor.
Îi luă mâna și simți cât de țepene erau degetele. Îngenunche lângă ea.
— Îmi pare rău că te-au lovit atât de tare. Tu nu erai amestecată. Îmi pare rău că nu te-am luat de
aici. Dacă mă auzi, să știi că te iubesc. Mereu te-am iubit.
Își coborî capul când îl copleși rușinea. Ultimele cuvinte pe care i le spusese femeii pe care jurase să o
iubească fuseseră încărcate de mânie. Nu putea să-și răscumpere vina. Fusese prea prost ca să o ajute.
Cumva, fusese sigur că ea avea să fie mereu acolo, iar certurile și vorbele urâte nu însemnau nimic. Și
acum, ea nu mai era. Își încleștă pumnul și și-l apăsă pe cap, furios pe sine. Apăsă mai tare și mai tare și
se bucură când simți durerea. Cum se mai lăudase în fața ei! Dușmanii lui aveau să moară și ea avea să
fie în siguranță.
După mult timp, se ridică în picioare, dar nu putu să plece de lângă ea.
O voce sfâșie liniștea.
— Nu! Nu intra acolo!
Era Clodia, striga de afară. Iulius se răsuci cu mâna pe sabie. Fiica lui, Iulia, intră în fugă și se opri
când îl văzu. Instinctiv, Iulius încercă să o ascundă pe Cornelia de ochii ei, pășind în față și luând copila
în brațe, strângând-o puternic.
— Mămica a plecat, zise ea și Iulius clătină din cap, cu lacrimile țâșnindu-i din ochi.
— Nu, nu, e aici și te iubește mult, zise el.
•
Oamenii lui Pompei aproape că vomitară când simțiră mirosul de putregai care se ridica din individul
pe care îl țineau. Pielea pe care o simțeau pe sub mantie părea să se miște prea ușor sub degetele lor.
Când își mutară mâinile, omul cu glugă icni de durere, de parcă o bucată din el se rupsese.
Pompei stătea în fața lor și ochii îi străluceau de răutate. Lângă el erau două fete tinere, pe care le
găsise în casa din inima păienjenișului de maghernițe dintre dealuri. Pe fețele lor se putea vedea frica,
dar n-aveau unde să fugă, așa că așteptau într-o tăcere îngrozită. Amenințarea era clară. Pompei își
șterse un strop de sudoare de pe obraz.
— Dă-i gluga la o parte. Vreau să văd cum arată cel care mi-a omorât fiica, zise el.
Cei doi soldați întinseră mâinile și traseră la o parte pânza aspră, ferindu-și privirea îngrețoșați de ce
văzură. Asasinul se holbă la ei, cu fața ca o masă informă de pustule și coji. Nu era niciun centimetru de
carne sănătoasă, iar pielea plină de cicatrici și de sânge îi plesni când vorbi.
— Nu sunt cel pe care îl căutați, zise.
Pompei își dezgoli dinții.
— Ești unul dintre ei. Ai un nume pentru mine, știu asta. Dar viața ta îmi aparține pentru ce ai făcut.
Ochii apoși ai omului se îndreptară spre cele două fete, încrețiți de teamă. Dacă n-ar fi știut deja,
Pompei ar fi ghicit că erau fiicele lui. Senatorul cunoștea foarte bine frica din ochii lui. Asasinul vorbi
repede, de parcă voia să acopere ceea ce-i lăsase să vadă:
— Cum m-ați găsit?
Pompei scoase cuțitul de la centură. Tăișul străluci chiar și în întunericul plin de umbre din încăpere.
— A fost nevoie de timp, de aur și de viețile a patru oameni de nădejde ca să dau de tine, dar
gunoaiele pe care le plătești te-au trădat până la urmă. Mi s-a spus că îți faci un domeniu frumos,
undeva prin nord, departe de cloaca asta. Îl faci cu sângele meu. Chiar credeai că am să uit de ucigașul
fiicei mele?
Omul tuși și respirația lui se contopi cu parfumul dulceag cu care încerca să acopere putregaiul.
— Nu cuțitul meu a…
— Dar ordinul a fost al tău. Cine ți-a zis numele? Al cui aur l-ai luat? Oricum știu, dar vreau să îl spui
tu în fața martorilor, ca să-mi pot face dreptate.
Un moment nesfârșit, cei doi se fixară cu privirea, apoi ochii asasinului căzură pe cuțitul pe care
Pompei îl ținea atât de firesc. Fetele lui priveau în gol. Lacrimile li se uscaseră. Nu înțelegeau pericolul în
care se aflau și aproape că îi veni să plângă când văzu cât de nevinovate erau, cu câtă încredere își
priveau tatăl. Pe ele nu le scârbeau bubele lui. De fapt, dacă n-ar fi fost ele, care își oblojeau tatăl cu
atâta blândețe, și-ar fi luat singur viața de mult. Fetele nu erau bolnave. Pielea lor era desăvârșită pe sub
tina cu care se mânjeau, ca să se ascundă de fiarele de pe stradă. Cine avea să le poarte de grijă când el
nu mai era? Îl cunoștea destul de bine pe Pompei, încât să știe că viața lui se sfârșise. De când murise
fetița, nu mai era nicio urmă de milă în el. Dacă fusese vreodată.
— Lasă-mi fiicele să plece și îți spun, șuieră asasinul, cu ochi rugători.
Pompei mormăi ușor, apoi întinse mâna după cea mai tânără și o apucă strâns de păr. Cu cealaltă
mână, își trecu pumnalul peste gâtul fetei și o lăsă să cadă când ea se chirci în brațele lui.
Asasinul țipă odată cu cealaltă fată și se zvârcoli să scape din strânsoarea celor care îl țineau. Apoi,
începu să plângă, lăsându-se moale în brațele lor.
— Acum, știi cum e, rosti Pompei. Șterse lama cuțitului cu două degete, lăsând sângele să cadă în
stropi mari, neauziți, pe podeaua de lut a casei. Așteptă răbdător până când căpetenia asasinilor izbucni
în suspine sufocate.
— Poate că pe cealaltă o voi lăsa în viață. Ultima dată când te întreb. De la cine ai primit aurul?
— De la Cato. Cato a fost, prin intermediul lui Antonidus. Asta e tot ce știu, jur.
Pompei se întoarse spre soldații de lângă el.
— Ați auzit cu toții ce-a zis?
Soldații dădură din cap, la fel de întunecați ca bărbatul care îi comanda.
— Atunci, am terminat aici. Dădu să plece și o pată mică de pe mânecă era singurul semn că fusese
vreodată acolo. Omorâți-i pe amândoi. Întâi fata, adăugă el în timp ce pășea pe alee.
•
— E treaz? întrebă Iulius.
Camera puțea a boală și Tubruk zăcea întins pe un pat acoperit de pete ruginii de sânge. Înainte să
intre, Iulius așteptase ca fetița să se oprească din plâns, apoi îi desprinsese blând degețelele de pe gâtul
lui. Începuse iarăși să plângă, dar nu voia să o ducă în altă cameră mortuară. Clodia găsi o sclavă tânără
să se ocupe de fetiță. După cum se dusese în brațele ei, Iulius bănui că femeia o mai consolase în zilele
acelea cumplite.
— Poate că se trezește dacă vorbești cu el, dar nu mai are mult, zise Clodia, uitându-se prin cameră.
Fața ei îi spuse mai multe decât voia să știe și Iulius închise ochii o clipă, înainte să intre.
Tubruk zăcea într-un mod bizar. Cusături proaspete i se vedeau pe piept și dispăreau sub pătură.
Tremura, deși părea adormit, și Iulius ridică mai sus pătura, învelindu-l. În jurul gurii, avea o urmă de
sânge proaspăt și roșu. Clodia ridică de pe podea un lighean cu apă stacojie și șterse cu grijă pata. Iulius
se uita disperat. Se schimbaseră prea multe lucruri ca să le poată asimila. Stătea înghețat, în timp ce
Clodia curăța cu grijă tandră buzele și cusăturile supurânde ale lui Tubruk.
 Tubruk gemu și deschise ochii când simți atingerea ei. Nu părea în stare să privească într-un punct
anume.
— Mai ești aici, babo? șopti el și un zâmbet stins îi deformă buzele.
— Cât ai nevoie de mine, dragul meu, răspunse ea. Aruncă o privire spre Iulius și apoi spre bărbatul
din pat. A venit Iulius, zise ea.
Tubruk întoarse capul.
— Vino să te văd.
Clodia se dădu la o parte, iar Iulius se apropie de pat și se uită în ochii lui. Tubruk inspiră adânc și tot
corpul i se cutremură când expiră.
— N-am putut să-i opresc, Iulius. Am încercat, dar… n-am ajuns la ea.
Iulius începu să suspine încet când se uită la vechiul lui prieten.
— Nu-i vina ta, șopti el.
— I-am omorât pe toți. Eu i-am omorât, ca să o salvez, spuse Tubruk cu ochii goi.
Respira sfâșietor și Iulius blestemă zeii. Prea multă durere le dăduseră celor pe care-i iubea.
— Cheamă-l pe Cabera aici. E vindecător, îi zise Clodiei.
Femeia îi făcu semn să se îndepărteze de silueta chinuită de pe pat și Iulius aplecă urechea să audă.
— Nu-l mai tulbura. Nu mai putem face nimic decât să așteptăm. Nu mai e sânge în el.
— Adu-l pe Cabera, răspunse Iulius, cu ochii înfricoșători. Preț de o clipă, crezu că femeia avea să
refuze din nou, dar aceasta plecă și Iulius îi auzi vocea în curte. Cabera e aici, Tubruk. O să te facă el
bine, spuse Iulius și suspinele încete se porniră din nou în gâtlejul lui.
Bătrânul veni, lăsând în urma lui stropi de ploaie și traversă încăperea până la pat. Părea nenorocit.
Pipăi rănile cu degetele lui pricepute, ridicând pătura și uitându-se sub ea. Văzu expresia disperată a
lui Iulius și oftă.
— Încerc, zise și-și așeză mâinile pe carnea vânătă din jurul cusăturilor.
Închise ochii.
Iulius se aplecă, șoptind o rugăciune. Nu vedea nimic, doar silueta curbată a vraciului și mâinile lui
nemișcate și întunecate pe pieptul palid. Tubruk inspiră adânc, cuprins de un spasm, apoi expiră încet.
Deschise ochii și se uită la Clodia.
— Nu mai doare, iubito, zise.
Apoi, viața se scurse din el. Cabera se împletici și căzu din picioare.
•
Pompei se încruntă la căpitanul galerei, care stătea țeapăn fața lui.
— Nu-mi pasă ce ordine ai primit. Eu îți dau ordine acum. Vei naviga în sud, spre Sicilia, și vei opri
toate galerele pe care le întâlnești pe coastă. Fiecare vas roman va apăra sudul și-i va împiedica pe sclavi
să scape. Ai înțeles sau trebuie să te arestez și să numesc alt căpitan?
Gaditicus salută. Senatorul acela arogant îi displăcea cu o profunzime pe care nu îndrăznea să o
arate. După șase luni pe mare, sperase să petreacă oarece timp în oraș, dar i se ordona să plece din nou,
fără ca măcar să fi apucat să curețe vasul. „Prax o să fie furios când o să-i spună”, își zise.
— Am înțeles, domnule. Voi pleca la prima maree.
— Ai grijă să fie așa, spuse Pompei, apoi se îndreptă spre soldații care îl așteptau.
Gaditicus se uită după el, apoi aruncă o privire spre galerele care fuseseră deja scoase în larg. Dacă
toate se duceau spre strâmtoarea Siciliei, porturile romane de pretutindeni aveau să fie ținte ușoare
pentru oricine. Speră că planul senatorilor merita un asemenea risc.
•
Când veni seara cenușie, Clodia îl găsi pe Iulius bându-și mințile într-o încăpere întunecată. Se uită
cu ochii goi la ea când intră.
— Te-ai întors definitiv? întrebă ea.
Iulius clătină din cap.
— Nu, o să plec cu Pompei peste câteva zile. Dar o să mă ocup de înmormântările lor până atunci.
Vocea îi era poticnită și jalnică, dar Clodia nu găsea cuvinte de alinare pentru el. O parte din ea voia
ca Iulius să sufere cumplit pentru cruzimea cu care o tratase pe Cornelia și, cu ultimele puteri, se abținu
să-i arunce vorbe grele. Se vedea pe fața lui că înțelegea.
— Vrei să rămâi aici și să ai grijă de mama și de Iulia? întrebă el fără să se uite la ea.
— Sunt doar o sclavă. Ar trebui să mă întorc în casa senatorului Cinna, răspunse ea.
Iulius se uită în ochii ei și făcu un semn cu mâna, nesigur din cauza beției.
— Atunci, te eliberez. Am să cumpăr documentul de la tatăl ei. Măcar atât pot să fac înainte să mă
întorc. Tu să ai grijă de Iulia. Octavian e aici?
— E în grajd. N-am știut dacă să-l trimit înapoi la maică-sa sau…
— Și de el să ai grijă. E din neamul meu și i-am promis cuiva. Eu îmi țin toate promisiunile. Fața i se
schimonosi de suferință. Vreau să rămâi aici și să conduci casa asta. Nu știu când o să mă întorc, dar o
să te pun să-mi vorbești despre ea. Tu ai cunoscut-o înaintea mea și vreau să știu tot.
„Este atât de tânăr”, își zise Clodia. Tânăr și nesăbuit și tocmai învăța că viața putea să fie amarnic de
nedreaptă. Cât așteptase ea dragostea până să o găsească lângă Tubruk? Cornelia ar fi eliberat-o, ca să
se mărite cu el, și Tubruk ar fi cerut-o de îndată ce și-ar fi adunat curajul. Acum, ei nu-i mai rămăsese
nimic și fata pe care o crescuse de când era în fașă zăcea nemișcată și tăcută, în altă încăpere. Când avea
să-și adune puterile, Clodia știa că trebuia să înfășoare în giulgiu trupul strivit al lui Tubruk și să-i curețe
pielea pentru ultima dată. Dar nu încă.
— Am să rămân, zise ea și se întrebă dacă o auzise.

• CAPITOLUL PATRUZECI ȘI UNU

Cato stătea în mijlocul forumului, sub cerul sur. Îi smulseseră toga de pe umeri și lăsaseră la iveală o
masă de carne albă, care lucea sub mărgelele de apă ce se scurgeau peste el. Spatele îi era însemnat de
dungi acolo unde căzuse biciul. Durerea aceea nu era decât un ecou slab al furiei și dezgustului pe care
le simțea împotriva oamenilor mărunți care îl doborâseră. Niciunul dintre ei nu s-ar fi dat în lături de la a
face exact ce făcuse el, dacă ar fi avut ocazia. Și totuși, se holbau la el și-l arătau cu degetul, de parcă ei
erau din altă plămadă. Îi privi cu dispreț, ținând capul sus chiar în timp ce călăul pășea spre el, cu sabia
lungă în mâini.
Pompei se uită fără să lase să se vadă plăcerea pe care o simțea. Amânase întoarcerea în tabără
tocmai ca să vadă sarcina aceea dusă la bun sfârșit. Ar fi preferat să vadă mâinile alea grase bătute în
cuie peste o bârnă de lemn și expuse în forum pentru o moarte înceată. Un atare sfârșit ar fi fost mult
mai potrivit pentru Cato. Cel puțin, avusese satisfacția să-i vadă familia vândută în sclavie, în ciuda
strigătelor acestuia. Casa lui fusese dată senatului, iar fondurile pe care aveau să le obțină din vânzarea
ei ar fi contribuit la plătirea legiunilor pe care Pompei le conducea împotriva sclavilor.
Lângă Pompei, Iulius privea amorțit. Generalul triumfător îl adusese în față, ca să vadă execuția, dar el
însuși nu simțea nimic. Nu simțea nicio bucurie să-l vadă pe Cato murind. Era ca și cum ar fi omorât un
câine sau ar fi strivit o insectă. Senatorul umflat nu înțelegea nimic din durerea pe care o cauzase și
chinurile lui n-aveau să i-o aducă pe Cornelia înapoi. „Să se întâmple repede, își șopti sieși în timp ce
privea. Să se termine totul.”
Cato scuipă pe lespezile forumului în vreme ce se uita în jur, la mulțimea de senatori și cetățeni care
se îngrămădeau să vadă execuția. Pentru prima oară în viață, nu se mai simțea amenințat de gloată. Nu
fusese niciodată prea iubit de populația orașului – de parcă ar fi putut să-i pese cuiva de ce credeau sau
făceau ăia. Scuipă din nou și gura i se strâmbă de furie împotriva mulțimii care aștepta. Animale, asta
erau toți, care nu erau în stare să priceapă că un bărbat măreț putea să îndoaie legile cu mâna. Marius
știuse asta. La fel și Sulla. Dar nici unul dintre ceilalți nu înțelegea că nu există alte legi decât cele pe
care poți să le mânuiești.
Auzi zgomot de pași și își întoarse capul, ca să-l vadă pe Pompei, care se apropia de el. Schiță o
grimasă. Individul acela nici măcar nu avea eleganța să-l lase să moară fără alte batjocuri și jigniri. Nu
era făcut pentru măreție. Sulla le-ar fi acordat dușmanilor lui demnitatea unui sfârșit intim, orice ar fi fost
între ei. El înțelesese ce însemna puterea.
Pompei ajunse îndeajuns de aproape, încât să vorbească la urechea lui Cato.
— Familia ta nu va trăi prea mult în sclavie. Eu i-am cumpărat pe toți, șopti vocea sacadată.
Cato îl privi rece.
— Și pe Germinius? întrebă.
— El nu va scăpa viu din ultima bătălie.
Cato zâmbi când auzi ce-i spusese. Se întrebă dacă și Pompei avea la fel de multe neplăceri cu Iulius
și Brutus cum avusese el însuși. Își ridică sfidător capul. Cumva, i se părea foarte nimerit ca spița lui să
se stingă odată cu el. Auzise despre niște regi din vechime care puneau ca rudele lor să fie aruncate de
vii pe rugurile lor funerare. Pompei era un prost dacă încerca să-i facă rău.
— Vei cunoaște și tu o zi ca asta, îi zise Cato. Ești un om prea mărunt, ca să ții orașul în mâini pentru
mult timp.
Izbucni în hohote de râs și fața lui Pompei se schimonosi într-un spasm de furie.
— Ia sabia și termină cu el, se răsti generalul înspre călău, care se plecă până la pământ în timp ce
Pompei mergea țanțoș la senatorii care îl așteptau.
Cato îi făcu un semn din cap. Dintr-odată se simțea extrem de obosit, aproape amorțit.
— Nu azi, băiete. Unele lucruri trebuie să le împlinești cu mâna ta, murmură, scoțându-și o brățară
grea de pe încheietură. Cu degetul mare, scoase un brici de pe margine, apoi se întoarse spre mulțime,
rânjind cu dispreț. Cu o smucitură a mâinii, își crestă gâtul într-o parte, deschizând arterele mari.
Rămase în picioare, așteptând, în timp ce sângele îi țâșnea peste carnea albă, scăldându-l.
Călăul păși agitat în față, dar Cato găsi forța să ridice mâna și să refuze sabia. Gloata privi cu fascinație
animalică picioarele care începură să-i tremure, apoi căzu în genunchi, cu un zgomot puternic. Chiar și
atunci, îi fixă pe toți cu privirea, înainte să cadă în față, într-un morman de carne.
Cetățenii adunați suspinară când încordarea morții dispăru. În ciuda fărădelegilor pe care și le
povesteau în șoaptă, curajul de la sfârșit al senatorului stricase plăcerea pentru care veniseră, începură
să se împrăștie în liniște, trecând cu capul plecat pe lângă trupul prăvălit. Unii dintre ei murmurau
rugăciuni.
Pompei își strânse buzele de furie. Sfârșitul acela îi răpise bucuria răzbunării și se simțea de parcă îi
fusese furat ceva. Făcu semn gărzilor să ia de acolo cadavrul și se întoarse spre Iulius.
— Acum, plecăm spre sud, să încheiem lucrurile, zise el.
•
Generalul îl privi uluit pe Crassus.
— Domnule, vorbim de mai bine de treizeci de kilometri de teren accidentat! Vă implor să vă mai
gândiți. Ar trebui să ocupăm o poziție centrală și să fim pregătiți să le tăiem retragerea.
Crassus așteptă ca bărbatul să termine de vorbit. În timp ce asculta, degetele îi băteau agitat în masă.
Era cel mai bun lucru pe care îl putea face, era sigur de asta. Sclavii erau prinși pe țărm și, dacă Pompei
reușise să trimită galerele, n-avea să-i mai ajute nimeni să scape. Tot ce trebuia să facă era să-i țină
acolo, să-i prindă în cursă pe limba aceea de pământ de la poalele țării. Aruncă o privire spre harta lui
Pompei, de pe perete. Acolo, părea o distanță atât de mică!
— Ordinele pe care ți le-am dat sunt limpezi, generale. Pompei vine din nord, cu legiuni proaspete. Îi
vom ține aici până sosesc și vreau fortificații dintr-o parte în alta a ținutului. Îmi irosești timpul.
Vocea lui avea o notă amenințătoare. Omul acela nu s-ar fi codit atât dacă ordinul ar fi venit de la
Pompei. Erau insuportabili.
— Ieși! se răsti el, ridicându-se de pe scaun.
Când rămase singur, se așeză la loc, frecându-și nervos fruntea și uitându-se din nou la hartă.
Fiecare zgomot din noapte îl făcea să sară din somn, îngrozit de gândul că sclavii reușiseră să treacă
de ei și prădau ținuturile din jur. Așa ceva nu trebuia să se mai întâmple vreodată. La început, se
gândise să-i zdrobească acolo, la malul mării, dar dacă s-ar fi bătut cum făcuseră în nord? Câtă vreme
nu aveau pe unde să fugă, sclavii ar fi luptat cu disperare și, dacă treceau de liniile romanilor, Crassus
știa că acela i-ar fi fost sfârșitul. Chiar dacă nu murea în luptă, senatul ar fi cerut să fie executat. Schiță o
grimasă. Oare câți dintre ei aveau datorii pe care doar moartea lui le putea șterge? Își închipui fețele
pioase cu care i-ar fi pecetluit soarta în sala senatului. Acum, că Pompei plecase, înțelegea ceva mai
bine presiunea. N-avea pe cine să întrebe, trebuia să hotărască singur.
Se duse lângă hartă și își trecu degetul peste cea mai îngustă fâșie de pământ, de la capătul țării.
— O să vă țin aici până vin legiunile, zise încruntându-se.
Mai bine de treizeci de kilometri de parapete. Niciodată nu mai fusese înălțată o asemenea fortificație,
iar cetățenii Romei aveau să le povestească despre asta copiilor lor. Crassus, care a construit un zid de-a
curmezișul țării. Frecă locul acela cu degetul iarăși și iarăși, până când o linie mai întunecată apăru pe
pergament.
Avea să-i țină pe loc. Numai să fi reușit Pompei să adune destule galere încât să nu poată fugi pe
mare. Altfel, ar fi ajuns de râsul întregii lumi. Crassus, care păzea câmpii goale. Își scutură capul, ca să
își limpezească mintea și se așeză din nou, să se gândească.
•
După ce întârziase pentru execuția lui Cato, Pompei împingea spre sud legiunile din Grecia, fără
odihnă. Erau veteranii granițelor elene, cu numere imense de hastati și triarii care să îi sprijine pe cei mai
tineri. Cu Via Appia sub picioare, în prima zi, parcurseseră cincizeci de kilometri. Pompei știa că urmau
să încetinească atunci când aveau să iasă de pe drum, dar, chiar dacă sclavii s-ar fi ascuns în cel mai
îndepărtat colț al țării, știa că legiunile acelea puteau să-i ajungă în mai puțin de două săptămâni.
Iulius călărea alături de Cabera, schimbând caii, la fel ca Pompei, la fiecare douăzeci și cinci de
kilometri. Pompei era profund nedumerit în privința tânărului tribun. Nu-și adresaseră decât câteva
cuvinte de când priviseră împreună moartea lui Cato, în marele forum, dar parcă era altă persoană.
Focul acela interior, care îl neliniștise pe Pompei când Iulius preluase comanda Legiunii A Zecea, părea
că se stinsese în el. Nu era același om care călărea indiferent, pe un cal ce căsca ochii de neliniște din
cauza faptului că omul din șa nu-l strunea aproape deloc. Pompei îl studia cu atenție în fiecare zi în care
călăreau împreună. Mai cunoscuse oameni distruși de câte o tragedie și, dacă Iulius se dovedea
incapabil să comande, n-avea să ezite să-l îndepărteze din funcție. Marcus Brutus era la înălțimea
sarcinii aceleia și, în forul său interior, Pompei recunoștea că Brutus n-ar fi putut niciodată să reprezinte
o amenințare pentru el, spre deosebire de Iulius. Felul în care acesta pusese mâna pe Primigenia și
reușise, în același timp, să păstreze prietenia dintre el și Brutus vorbea cât zeci de pergamente despre
cât era de abil. Poate că era mai bine să îl îndepărteze cât timp era slab, înainte să-și revină de pe urma
morții soției.
Pompei se uită în lungul drumului larg. Crassus nu avea curaj să atace armata sclavilor, știuse asta
de când îi auzise numele în senat. Victoria avea să fie numai a lui și doar așa ar fi reușit să unească
facțiunile din senat și să dobândească puterea asupra Romei. Undeva în față, galerele blocau marea și,
chiar dacă sclavii nu aflaseră încă, răscoala lor se sfârșise.
•
Spartacus se uită peste stânci, la fumul care se înălța din alt vas capturat și ars de galere. Marea
forfotea de navele care fugeau de flota romană, lovind cu ramele în marea agitată, în timp ce încercau să
facă manevre una în jurul celeilalte fără să se ciocnească. Nu exista nicio urmă de milă pentru cei prinși.
Galerele romane înduraseră prea mulți ani de perindări neputincioase, ca să nu savureze distrugerea pe
care o semănau. Unele vase-pirat erau abordate, dar cele mai multe erau făcute scrum de cele două,
trei galere care revărsau neîntrerupt foc pe punțile lor, până când pirații mureau în flăcări sau săreau
urlând în mare. Celelalte se îndepărtau de coastă cu toată viteza, ducând cu ele ultima lor șansă de
libertate.
Stâncile erau înțesate de oamenii lui Spartacus, care priveau doar, cu vântul proaspăt al mării
suflându-le în față. Bolovanii aceia erau înverziți de ierburile de primăvară. Neobservată, ploaia fină le
întuneca fețele murdare.
Spartacus se uită la ei, la armata lui zdrențuită. Erau flămânzi și obosiți, încovoiați de evidența faptului
că goana lor nebună de-a lungul țării luase sfârșit. Totuși, ce mândru era de ei!
Crixus se întoarse spre el, sfârșit.
— Nu prea mai avem cum să ieșim din treaba asta, nu-i așa?
— Nu, nu cred. Fără nave, suntem terminați, răspunse Spartacus.
Crixus se uită la oamenii din jurul lor, care stăteau în ploaie, în picioare sau așezați, lipsiți de
speranță.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să trecem munții, zise încet.
Spartacus ridică din umeri, râzând ușor.
— Măcar i-am fugărit un pic. Pe toți zeii, ce sperietură le-am tras!
Tăcură din nou, îndelung. În largul mării, ultimele nave-pirat erau alungate sau capturate. Galerele
măturau apele cu vâslele lor lungi. Fumul de pe punțile în flăcări se înălța prin ploaie, neclintit și
fierbinte ca răzbunarea.
— Antonidus a dispărut, zise Crixus dintr-odată.
— Știu. A venit la mine noaptea trecută, să ceară o parte din aur.
— Și i-ai dat? întrebă Crixus.
Spartacus dădu din umeri.
— De ce să nu-i fi dat? Dacă reușește să scape, îi doresc să aibă noroc. Nu ne mai așteaptă nimic aici.
Și tu ar trebui să pleci. Poate că unii dintre noi se vor descurca mai bine singuri.
— N-o să poată trece de legiuni. Nenorocitul ăla de zid pe care l-au făcut ne ține pe toți aici.
Spartacus se ridică în picioare.
— Atunci, îl vom sparge și ne vom împrăștia. N-o să așteptăm aici, să ne taie ca pe miei. Adună
oamenii, Crix! Vom împărți aurul, astfel încât fiecare să primească un bănuț, doi. Apoi, mai fugim o dată.
— O să ne hăituiască, zise Crixus.
— Dar n-o să ne prindă pe toți. Țara e prea mare.
Spartacus întinse mâna și Crixus o strânse.
— Pe data viitoare când ne întâlnim, Crix.
— Pe data viitoare.
•
Era o noapte fără lună, care avea să-i ascundă de soldații care stăteau pe fâșia aceea enormă, ce se
întindea de la un țărm la altul. Când Spartacus văzuse zidul, clătinase din cap, nevenindu-i să creadă că
un general roman ar fi încercat așa o nebunie, ca să-i țină pe sclavi la malul mării. Într-un fel, era un
semn de respect pentru camarazii lui faptul că legiunile nu îndrăzneau să îi vâneze, ci se mulțumeau să
stea în tranșee și să pândească prin întuneric.
Spartacus stătea întins pe burtă, în iarba măruntă, cu fața înnegrită de noroi. Crixus era lângă el, iar
în spatele lor se afla un șir enorm de oameni ascunși, care așteptau strigătul de atac. Nu se opuseseră
când le expusese ultima încercare nebunească. Văzuseră cu toții cum arseră vasele și disperarea lor se
transformase într-un fatalism sumbru. Mărețul lor vis se sfârșise. Aveau să se împrăștie ca niște semințe
purtate de vânt și romanii n-aveau să-i prindă niciodată nici pe jumătate dintre ei.
— Probabil că linia care păzește un șanț atât de lung e destul de subțire, le zisese Spartacus la apus.
Noi vom fi săgeata care le va străpunge pielea. Înainte să apuce să se adune, cei mai mulți dintre noi vor
fi scăpat deja.
Nu se auziseră ovații, ci doar dăduseră vorba mai departe, apoi se lăsaseră pe spate, ascuțindu-și
săbiile și așteptând. Când soarele apusese, Spartacus se ridicase și ceilalți îl urmaseră, alergând prin
beznă, îndoiți de spate.
Buza tranșeei era o linie întunecată sub lucirea slabă a stelelor de pe cerul senin. Crixus o privi, apoi
se chinui să distingă trăsăturile prietenului său.
— Are cel puțin trei metri înălțime și pare destul de solid.
Simți mai degrabă decât văzu că Spartacus dă din cap și își pocni gâtul de încordare. Cei doi se
ridicară încet și Spartacus fluieră încet, ca să adune primul grup care avea să se apropie de zid. Bărbații
cei mai puternici se adunară în jurul lui ca niște umbre, înarmați cu topoare și ciocane grele.
— Duceți-vă! Putem dărâma ce au construit romanii, șopti Spartacus și oamenii porniră în pas alert,
cu armele pregătite pentru prima lovitură. Oamenii din spate se ridicară și ei în picioare și fugiră spre zid.

• CAPITOLUL PATRUZECI ȘI DOI

Iulius șopti un „mulțumesc” când îi fu întins castronul cu tocană caldă. Peste tot pe câmpurile din jur,
cât vedea cu ochii, soldații legiunilor din Grecia mâncau, iar vălătucii albi se înălțau din focuri și desenau
spirale în aer. Pământul se transformase în mocirlă și bulgări grei de noroi li se lipeau de sandale,
încetinindu-i. Cei care aveau mantii se așezau pe ele, întinzând pe pământ partea interioară a
veșmintelor, astfel încât să nu se vadă noroiul când aveau să plece iarăși. Mulți alții se așezau pe ce
găseau: pe câte un bolovan plat, pe iarbă aspră sau chiar pe câte o grămăjoară de fân pe care o
împrăștiau pe jos.
Iulius știa că pauza aceea avea să fie scurtă. Extraordinarii se întorseseră mai devreme în dimineața
aceea din misiunea lor de cercetare și zvonurile umblau printre oameni chiar înainte ca mesajul oficial
să străbată lanțul ierarhic.
Raportul cercetașilor nu conținea nicio veste bună. Iulius fusese lângă Pompei când generalul aflase
că sclavii veneau spre nord, în întâmpinarea lor, și niciuna dintre flamurile lui Crassus nu se zărea.
Pompei se dezlănțuise ca un turbat împotriva călărețului care îi adusese vestea, cerând amănunte pe
care acesta nu i le putea da. Indiferent unde era Crassus, era clar că nu reușise să-i țină pe sclavi la
malul mării. Iulius se întrebă dacă nu cumva murise, dar nu se putea preface că îi pasă în mod
deosebit. Văzuse atâta moarte! Încă un senator care murea în campania aceea dezastruoasă nu mai
însemna mare lucru.
Cabera își șterse castronul cu degetul, apoi îl dădu înapoi ajutoarelor bucătarilor care treceau prin
tabăra întinsă. Niciodată nu primeau destulă mâncare. Oricum, până erau împărțite, multe castroane
erau la fel de reci ca ziua aceea. În jurul lor, oamenii așteptau cu liniștea aceea ca de somnambuli,
dinaintea bătăliilor. Niciunul dintre ei nu mai luptase împotriva sclavilor, dar conversațiile obișnuite
lipseau. Îi era ușor să își închipuie o câmpie ca aceea pe care stăteau, undeva mai la sud, murdărită de
cadavrele romanilor și de ciori.
Iulius oftă când ploaia începu din nou. Avea să înmoaie pământul și mai tare. Nu conta. Se potrivea
perfect cu starea lui de spirit. Cerul reflecta depresia în care se scufundase. Imaginea chipului palid al
soției lui pe patul luminat de torțe era atât de vie, încât parcă o vedea aievea. Tubruk. Până și Cato.
Totul părea atât de îngrozitor de inutil! La început, îi plăcuse să lupte, pe când Marius era generalul de
aur, iar ei știau că se bat pentru oraș și unii pentru alții, dar rândurile din pergamentul acela se
încețoșaseră în timp și Iulius era bolnav, mâncat de viu de vinovăție.
Își înmuie degetele în tocană, îndesându-și mâncarea în gură, fără să o guste. Când murise Pelitas,
plânsese pentru el, dar nu mai avea lacrimi pentru ceilalți. Nu mai avea minciuni pentru ei, nu mai avea
discursuri. Cea mai grandioasă dintre minciuni fusese faptul că exista ceva pentru care să lupți.
Tatăl lui văzuse ceva demn de a fi salvat în republică, dar nu mai rămăsese nimic din asta. Nu
rămăseseră decât oameni mărunți, ca Pompei și Cato, care nu erau în stare să vadă mai departe de
gloria personală. Oameni fără viziune, care nu dădeau doi bani pe lucrurile despre care Tubruk spusese
că erau importante. Iulius crezuse tot ce îl învățase omul acela măreț, dar toți muriseră pentru visurile
lor.
Întinse mâna printre picioarele depărtate și desenă cu degetul o linie în noroi. Nimic nu valora cât
viața oricăruia dintre ei. Nu cât viața Corneliei. Nu cât a lui Tubruk sau a oricăruia dintre cei pe care îi
condusese în Grecia. Îl urmaseră și își dăduseră viețile fără să se plângă. Ei bine, măcar atâta putea face
și el.
Dintre toți soldații, Iulius aștepta cu nerăbdare bătălia care urma. Avea să se așeze în prima linie
pentru un ultim ceas, înainte ca totul să se sfârșească. Se săturase de senat și de calea pe care o
alesese. Îi venea să se strâmbe de durere când se gândea la ziua aceea în care Marius îl dusese prima
dată în clădirea senatului. Fusese uluit de inima puterii. Toți îi păruseră atât de nobili, apoi îi cunoscuse
îndeajuns de bine, încât să-și piardă respectul pentru ei. Își trase mantia pe el, când vântul se înteți și
ploaia căzu mai grea, împroșcând noroi în jur. Unii dintre oameni înjurară, dar cei mai mulți rămaseră
tăcuți. Făceau pace cu zeii, înainte să înceapă omorul.
— Iulius? zise Cabera, făcându-l să tresară din gândurile mohorâte.
Se întoarse și văzu că bătrânul întindea mâinile spre el. Zâmbi când văzu ce îi făcuse. Era un cerculeț
de frunze adunate din tufișurile din jur și legate la un loc cu o ață smulsă din roba lui Cabera.
— Pentru ce e aia? întrebă Iulius.
Cabera i-o întinse, îndesându-i-o în mâini.
— Pune-o pe cap, băiete. E a ta.
Iulius clătină din cap.
— Nu azi, Cabera, nu aici.
— Am făcut-o pentru tine, Iulius. Te rog!
Se ridicară împreună și Iulius întinse o mână cu care îl apucă pe bătrân de ceafă.
— Bine, dragul meu prieten, spuse el, expirând prelung.
Își scoase coiful și își apăsă pe păr cercul de frunze ude, simțind cum îi înțepau pielea. Câțiva soldați
se uitară la ei, dar lui Iulius nu-i păsa. Cabera fusese mereu lângă el și nu merita să aștepte să moară pe
un câmp mocirlos, atât de departe de casa lui. Încă unul care avea să moară lângă el.
— Cabera, vreau să stai departe de primele rânduri când o să vină sclavii. Vreau să ieși viu din asta, îi
zise.
— Drumul tău e și al meu, ții minte? rosti bătrânul cu ochii strălucind în ploaie.
Părul alb îi atârna în fâșii subțiri peste față și era atât de murat, încât Iulius începu să râdă ușor.
În jurul celor doi, câțiva oameni se ridicară în picioare în liniște. Iulius ridică brusc capul când le auzi
mișcările, crezând că începea marșul, dar oamenii stăteau pur și simplu în picioare și se uitau la el. Din
ce în ce mai mulți se ridicară când se împrăștie vorba, până ce fiecare soldat, până la ultimul, era în
picioare.
Mirat, Iulius duse mâna la cerculețul de frunze și simți cum i se înalță inima. Aceia nu erau oameni
mărunți. Își dădeau viețile fără să le pese și aveau încredere că generalii lor n-aveau să risipească nimic
din ceea ce le ofereau. Oamenii începură să zâmbească și să râdă când îi privi și Iulius simți din nou
legăturile care îi ținea la un loc.
— Noi suntem Roma, șopti și se întoarse să se uite la miile de oameni care se ridicaseră pentru el.
În momentul acela, avu explicația pentru loialitatea lui Tubruk și pentru credința tatălui său. Avea să
întindă mâna spre visul acela, așa cum făcuseră oameni mult mai buni decât el, și-avea să îi închine
viața, în onoarea lor.
Undeva departe, cornicenii sunară notele lungi, care cereau să se ridice tabăra.
•
— Nu vă opriți, frații mei! urlă Spartacus.
Acela era sfârșitul, dar, cumva, nu se temea de nimic. Sclavii lui arătaseră că legiunile puteau fi
înfrânte și era sigur că avea să vină o zi când breșele făcute de ei aveau să se lărgească și Roma avea să
se prăbușească. Legiunile din spatele lor străluceau în soarele dimineții și sloboziră strigăte când miile
de oameni ale lui Pompei coborâră în marș spre ei, din ce în ce mai repede, ca niște fălci care aveau să-i
strivească pe sclavi. Spartacus văzu că oastea lui zdrențăroasă avea să fie prinsă între cele două forțe
romane. Își scoase sabia din teacă și își trase coiful de fier peste față.
— Pe toți zeii, ce i-am mai fugărit, zise pentru sine când cerul se întunecă de sulițe.
 • EPILOG •

Pompei mergea cu Crassus printre rândurile de cruci, apropiindu-se de orașul care se vedea deja.
Rândurile celor răstigniți se întindeau pe kilometri întregi de-a lungul Via Appia. Șase mii de oameni care
serveau drept avertisment și dovadă a victoriei. Păduri întregi fuseseră doborâte, ca să îi țină și, când
dulgherii legiunii rămăseseră fără cuie, sclavii fuseseră pur și simplu legați cu funii și străpunși cu sulița
sau lăsați să moară de sete.
Cei doi generali descălecară, vrând să străbată pe jos ultimii kilometri până în oraș. Crassus n-avea să
fie făcut de rușine, Pompei îi promisese asta. Faptul că puseseră capăt răscoalei ștergea dezastrele
dinainte și Pompei era dispus să-i acorde momentul lui de glorie. Nu avea de ce să se teamă din partea
lui Crassus și trebuia să se gândească și la averea celuilalt senator. Urma să aibă nevoie de oameni
bogați care să-i finanțeze mandatul de consul. Se gândi că poate ar fi fost profitabil chiar să-l
îmboldească pe Crassus să ia a doua funcție consulară când aveau să vină alegerile. Ar fi împărțit
cheltuielile și Crassus i-ar fi fost veșnic recunoscător.
De undeva de departe, cei doi generali auziră zgomotele înfundate ale unei mulțimi care aclama după
ce îi zărise în lungul drumului. Își zâmbiră, savurând momentul.
— Mă întreb dacă e cazul să cerem un Triumf, zise Crassus, respirând mai iute din cauza gândului
aceluia. N-a mai fost unul de pe vremea lui Marius.
— Îmi amintesc, zise Pompei, gândindu-se la tânărul care stătuse lângă Marius, în carul ce îi purta
prin forum.
Crassus se uită la el de parcă îi ghicise gândurile.
— Mare păcat că nu e și Iulius aici, să vadă asta. A luptat din greu pentru noi.
Pompei se încruntă. Nu era dispus să recunoască în fața lui Crassus, dar, când văzuse cum legiunile
din Grecia se ridicaseră în picioare pentru Iulius, în ploaie și în noroi, fusese îngrozit. Toți oamenii mari
muriseră, dar acela rămăsese în picioare, cu sângele lui Marius în vene, general al Legiunii A Zecea și
bucurându-se de o faimă tot mai mare, care putea fi o armă mortală dacă alegea să o folosească. Nu, nu
îl voia pe Iulius în oraș. Nici pe el, nici legiunea lui neprețuită. Semnase ordinul care îi trimisese în
Spania fără o clipă de ezitare.
— Spania îl va potoli, Crassus, n-am nicio îndoială.
Crassus îl privi întrebător, dar alese să nu răspundă și Pompei dădu satisfăcut din cap când urletele
mulțimii care îi aștepta crescură în intensitate. Spania era destul de departe pentru nepotul lui Marius
și, până să-și isprăvească acei cinci ani acolo, oamenii aveau să-l uite.
 • NOTĂ ISTORICĂ •

Faptul că, în tinerețe, Iulius Cezar a fost capturat de pirați, care au cerut o răscumpărare în schimbul
lui, este atestat istoric. Când pirații au sugerat suma de douăzeci de talanți, Cezar le-a zis să ceară
cincizeci, din moment ce habar nu aveau pe cine capturaseră. Le-a spus piraților că urma să-i
răstignească, deși avea să-i sugrume pe ofițeri, de milă.
Când a fost eliberat pe țărmul de nord al Africii, Cezar a început să adune fonduri și să ceară oameni
de prin sate, până când a avut destui încât să formeze un echipaj și să angajeze un vas. E greu de
închipuit charisma de care probabil a dat dovadă, ca să realizeze așa ceva. Nu trebuie să uităm că era
tânăr pe atunci și nu se bucura de autoritate sau de un loc în senat.
În carte, am presupus că și-a adunat recruții de prin așezările romane și că aceștia erau copii ai
veteranilor romani. Doar astfel pot să îmi explic cum de a fost capabil să urce la bordul unei nave, să
cutreiere Mediterana în căutarea piraților, să îi găsească și să-și ducă la bun sfârșit promisiunile
înfiorătoare.
Când a debarcat în Grecia, Cezar a descoperit răscoala condusă de Mithridates și a adunat o armată
în jurul său. În realitate, lupta pe care a dat-o ca să întărească voința șovăielnicelor așezări romane a fost
împotriva unui căpitan al lui Mithridates, nu împotriva regelui însuși. Iulius a obținut o victorie care a
menținut stabilitatea în regiune, în ciuda bâlbelor și nehotărârii senatului. Pompei a fost cel care l-a
înfrânt pe Mithridates în cele din urmă și amândoi bărbații au câștigat influență odată întorși la Roma.
Iulius a devenit tribun militar, având dreptul să ridice trupe, poziție pe care încă o deținea când a
izbucnit răscoala sclavilor conduși de Spartacus.
Nu există dovezi care să ateste participarea lui Iulius la războiul împotriva lui Spartacus, dar îmi vine
greu să cred că un tribun militar atât de hotărât și de energic n-ar fi făcut parte din legiunile conduse de
Crassus și Pompei.
Deși Karl Marx îl descrie pe Spartacus drept „cel mai bun om pe care ni-l înfățișează istoria antică”, nu
sunt multe îndoieli că ar fi putut să treacă Alpii și să scape de urgia Romei. Nu se știe ce l-a făcut să se
întoarcă spre sud, dar, având în vedere cât de aproape a fost, poate credea sincer că puterea legiunilor
putea fi înfrântă.
Armata de sclavi a zdrobit mai multe legiuni care i s-au împotrivit și a trimis undele de șoc ale fricii
prin Cetate și prin ținuturile romane. Se estimează că pe Spartacus l-au urmat mai mult de șaptezeci de
mii de sclavi, împreună cu care a cutreierat peninsula, de la nord la sud, timp de doi ani.
Crassus și-a construit zidul peste sudul peninsulei și speranța lui Spartacus de a fugi pe navele
piraților s-a spulberat. Sclavii au străpuns bariera lui Crassus și s-au revărsat încă o dată spre nord. A
fost nevoie de trei armate ca să îi înfrângă. Nu se știe dacă Spartacus a murit în luptă sau a fost crucificat
alături de ceilalți, pe Via Appia.
Primul dictator pe viață al Romei, Cornelius Sulla, a reușit să se retragă din funcție și să-și trăiască
restul vieții în confort. A murit în 78 î.H. Este faimos pentru listele sale de proscriși, pe care le făcea
publice în fiecare zi și care îi cuprindeau pe cei care îi erau neplăcuți sau pe care îi decretase inamici ai
republicii. Bandele de raptores câștigau o anumită taxă dacă îi târau afară din case pe nenorociți pentru
a fi executați. Un timp, Roma a fost foarte aproape de anarhie și teroare. În multe feluri, Sulla a fost
artizanul căderii republicii, deși fisurile aveau să se vadă abia mai târziu.
Cât despre felul în care a murit Sulla, în anumite împrejurări, am considerat necesar să schimb unele
evenimente. Cezar a luptat la Mytilene și a primit cununa de stejar pentru curajul pe care l-a arătat, dar
am omis călătoriile sale în Asia Mică și procesele pe care le-a instrumentat la Roma, cam în aceeași
perioadă.
Octavian era strănepotul de soră al lui Iulius, nu vărul lui, așa cum am spus eu. Schimbarea legăturii
de rudenie mi-a permis să elimin un personaj minor din prima carte. În același mod, în scopuri care țin
de intriga romanului, am inclus sinuciderea lui Cato în Moartea regilor, deși Cato a continuat să fie
dușmanul lui Cezar timp de mulți ani.
Iulius Cezar a înfăptuit atât de multe, încât este mai greu să te hotărăști ce să nu spui decât să alegi
episoadele care cer să fie dramatizate. Din păcate, restricțiile de lungime nu-mi dau voie să mă ocup de
fiecare aspect al realizărilor lui. Celor interesați de amănuntele pe care a trebuit să le omit le recomand,
din nou, cartea lui Christian Meier, Caesar.
Amănuntele vieții romanilor erau, în mare măsură, așa cum le-am prezentat, de la scaunul de nașteri
și făuritul bijuteriilor până la practicile și obiceiurile dintr-un tribunal roman. Pentru acestea din urmă,
sunt dator cărții The Elements of Roman Law, a lui R.W. Lee.
Sper ca evenimentele din cărțile ce se vor scrie în viitor să fie îmbogățite de cunoașterea celor care s-
au întâmplat în trecut.

C. Iggulden
{1}
În latină: corb sau (pe navele de război romane) planșeu de abordaj care avea la capăt o cange din metal, ce se înfigea în chila vasului abordat, permițând trecerea
rapidă și relativ sigură a soldaților romani pe puntea celuilalt vas. (n.tr.).
{2}
Subdiviziune a centuriei. (n.red.).
{3}
Ofițer de rang inferior din armata romană, însărcinat cu preluarea parolelor de la comandant și păstrarea lor (din latinescul tessera, ce desemna plăcuțele de lemn pe
care erau scrise parolele), (n.tr.).
{4}
Fâșie de pânză pe care femeile romane o purtau legată în jurul bustului, pe sub îmbrăcăminte. (n.tr.).
{5}
Hastatus (latină) – legionar din primele rânduri, putător de lance. (n.tr.).
{6}
Un gen de pantaloni, lungi și largi, întâlnit mai ales la gali. (.n.tr).
{7}
Adjutant (în lb. latină, în original).
{8}
În perioada de maximă înflorire a Imperiului Roman, extinderea acestuia făcuse ca Mediterana să fie practic o mare interioară. (n.tr.).
{9}
Piele de oaie, acesta fiind materialul predilect din care se confecționau pergamentele. (în lb. latină, în original). (n.tr.).
{10}
Persoane care îi însoțeau adesea pe demnitarii înalți, deschizând calea și purtând fasciile. (n.tr.).
{11}
Talant – monedă de aur sau de argint cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. (n.red.).
{12}
Triclinium – sufragerie. (în lb. latină, în original).
{13}
Rochie încinsă cu două cordoane, unul sub sâni, altul pe șolduri, pe care o purtau femeile romane din clasele înstărite, pe deasupra tunicii. (n.tr.).
{14}
Ceremonie civilă și religioasă în Roma antică, prin care erau onorați comandanții care se distingeau în campanii militare. (n.tr.).
{15}
Formație de luptă în care soldații dispuși în unghi ascuțit înaintau în rândurile inamice ca o pană de despicat lemnul; denumirea provine de la asemănarea vagă a
acestei formații cu un cap cu frunte îngustă. (n.tr.).
{16}
Hoți, prădători. (în lb. latină, în original).
{17}
Pluralul latin de la aureus, monedă romană din aur. (n.tr.).
{18}
Câmpia lui Marte. (în lb. latină, în original).
{19}
Manipulus (în latină) – subunitate militară romană, aflată în componența unei cohorte. (n.tr.).
{20}
Persoană însărcinată să dea diverse semnale, suflând într-un corn, pe câmpul de luptă sau la vânătoare. (în lb. latină, în original) (n.tr.).
{21}
Instrument antic de scris, constând dintr-o vergea, de obicei metalică, ascuțită la capătul cu care se scrijelea plăcuța de ceară și aplatizată la celălalt capăt, cu care
se putea șterge. (n.tr.).
{22}
Plantă otrăvitoare din zonele montane, cu flori albastre sau galbene, denumită popular omag sau mărul-lupului. (n.tr.).
{23}
Cod de legi elaborat la Roma, în jurul anului 450 Î.H., care stă la baza dreptului roman. (n.tr.).
{24}
Acțiune în revendicare, intentată de proprietar împotriva posesorului. (n.tr.).
{25}
Veche așezare etruscă, devenită colonie romană în 183 î.H., pe locul orașului Modena din zilele noastre. (n.tr.).
{26}
Colonie romană datând din 268 î.H., astăzi, orașul Rimini. (n.tr.).
{27}
Trupe auxiliare. (în lb. latină, în original).
{28}
Sulițași. (în lb. latină, în original).
{29}
Infanterie ușoară. (în lb. latină, în original).
{30}
Veterani romani, numiți astfel pentru că erau dispuși în rândul al treilea și ultimul al legiunii. (n.tr.).
{31}
Catapulte de dimensiuni mai mici, cu un singur braț, mai ușor de manevrat pe câmpul de luptă. (n.tr.).