Raiul și iadul - Pilda numărul 39 

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat:

- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva
să-mi arate raiul şi iadul?
- Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa
mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a
spus:
- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.
- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

Monahul și necredinciosul - Pilda numărul 239

La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată
țara.
Într-un cerdac, la o chilie de lemn, stătea un monah bătrân și binecuvânta pe
aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.
Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și
cei doi copii ai lor.
Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu
copii, iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar împotriva acestor
gesturi de evlavie față de un om.
Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la
dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.
La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu
turist, merse spre părintele bătrân cu gândul de a-l ispiti și ai pune într-o lumină
proastă întreaga credință. Și zise monahului:
- ”Auzi, bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot
propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât
El însuși să nu poată ridica?”.
Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:
- „Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu creează lucruri
abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el!
Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea,
bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta.
Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există
binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un
Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, încât nu intră
în sufletul omului cu bocancul”.
- „Vezi, zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște
înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și
tu ai ocolit răspunsul precum politicienii”.
- „Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre
Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu
face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă
ispitești!”.
- „Gata, m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de
râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata.
Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine
unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!”.
Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:
- „Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”.
- „Ha, ha, ha! Auzi, un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica!
Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să
văd și eu cât e de slab!”.
Atunci bătrânul monah zâmbind răspunse necredinciosului:
- „Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență,
rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L
recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia în care zaci, și nu poate
că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de
prost și greu, că nu te poate ridica”.
Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de
felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios.
Rușinat omul necredincios zise bătrânului:
- „Vreau, părinte, să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!„.

Povestea bambusului distrus - Pilda numărul 349

Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în

fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii
din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni
altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai
frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se
aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de
tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o
voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum
doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te
tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta
nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!". "Scumpul
meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise:
"Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi
taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele".
"Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!".
Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea
folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul,
iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie
să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu
voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât
până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!". Regele îl tăie, îl curăţă de
ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste
bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe
ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit
ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de
bambus un "Bine ai venit!". De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După
aceasta s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate.
Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de
propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul
deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.