Întrecerile de la Curtea Domnească

A fost odată, cândva de mult de tot, un făurar vestit la care veneau oamenii de la mari depărtări
pentru treburi de-ale covăciei. Şi acest făurar avea ca ajutor pe Tomşa, un vlăjgan de-ţi era mai mare
dragul să te uiţi la el. Când lovea cu barosul părea că se cutremură pământul, iar la trântă nu-l putea
întrece nimeni. Mai era şi isteţ şi iute la minte. Ce să mai spun, avea făurarul cu ce se mândri, că l-a
crescut de mic, ca pe copilul lui, de vreme ce nevasta nu-l învrednicise cu un urmaş. Iar, ca vechi
oştean ce era, trecut prin războaie, l-a învăţat şi să se bată cu spada şi să tragă cu arcul, de era în stare să
doboare şi pasărea în zbor.
Într-o bună zi, iată că vine un neguţător cu mai mulţi cai la potcovit. Printre ei se afla şi un
armăsar nărăvaş, un roib frumos de-ţi fura ochii, dar care nu se lăsa încălecat, nici la căruţă pus. Îl ţinea
neguţătorul vrând-nevrând, că nimeni nu vroia să-l cumpere şi nici nu se lăsa alungat roibul de lângă
ceilalţi cai. (bay)
-- Îl cumpăr eu, zise făurarul, şi o să-l las pe Tomşa să-l îmblânzească.
-- Îl dau şi aşa, numai să scap de el, răspunse neguţătorul. Dar tare mă îndoiesc că o să-l poată
cineva îmblânzi şi nici că va vrea să rămână singur aici nu cred.
În vremea asta Tomşa s-a apropiat de roib, a apucat frâul cu o mână iar cu cealaltă a început să-l
mângâie, şi pe frunte, şi pe gât, şi pe spinare. Apoi îl prinse bine cu amândouă mâinile de coamă, şi
deodată îi sări în spate. În clipa aceea parcă s-a dezlănţuit furtuna. Să te sperii, nu alta. S-a ridicat roibul
în două picioare vrând să-l arunce jos, încercă apoi să-l dea peste cap zvârlind cu picioarele din spate.
Sărea roibul şi se scutura de credeai că fierb ficaţii în el. În zadar însă, Tomşa al nostru se ţinea bine de
coamă şi îl strângea în chingi cu pulpele, aşa că omul şi bidiviul păreau a fi un singur trup. Atunci
roibul, văzând că nu-l poate dovedi, sări peste gard şi începu să gonească nebuneşte pe izlazul de lângă
făurişte. Şi se oprea, aşa, dintr-o dată, se scutura, şi iar ţâşnea în goană, doar, doar o să-l culce la
pământ. Era numai o apă, iar pe nări îi ieşeau aburi. Dar şi pe Tomşa îl treceau năduşelile şi simţea că-l
părăsesc puterile şi că nu îl va mai putea ţine mult în chingi. Iată însă că bidiviul se opri, istovit,
simţindu-se învins. Tremura din toate mădularele.
-- Ai câştigat, Tomşa, de azi înainte al tău voi fi, îi zise el.
Se vede că era un cal năzdrăvan.
Tomşa îl bătu cu palma peste gât, în chip de alint. Apoi descălecă, îl apucă de frâu şi se
întoarseră la făurărie ca doi vechi prieteni.
Acum avea cu cine bate drumurile Tomşa. Când nu avea de lucru, pornea cu roibul la hoinărit,
mai ales că venise primăvara. Şi, uite-aşa, a prins gust să colinde lumea.
Într-o zi, pe la ceasul chindiei, iată că au ajuns toboşarii şi pe acele meleaguri făcând înştiinţare
că Domnul ţării a orânduit să fie mari întreceri la Curtea domnească, cam pe la mijlocul lunii lui cuptor.
Au mai spus că la întreceri pot lua parte voinici din tot cuprinsul ţării şi din afara ei şi că îi va da fata
aceluia care va câştiga, iar de va fi vrednic, urmaş al său la domnie va fi. Aşa se petreceau lucrurile în
acele vremuri, când un Domnitor rămânea fără urmaş.
-- Du-te, Tomşa, şi încearcă-ţi norocul, îi zise făurarul, care de mai multă vreme băgase de
seamă că pe fecior l-a apucat dorul de ducă.
Şi aşa, în dimineaţa unei zile însorite, a purces Tomşa la drum. Pe atunci satele şi târgurile
(borough) erau departe unul de altul, iar oamenii mai puţini la număr, dar prietenoşi şi cu inima largă,
gata oricând să-i ospăteze pe drumeţi. Feciorul nostru mergea şi se mai oprea din loc în loc, ajuta pe
unde putea, se mai ogoia, că nu-l fugărea nimeni. Şi merse el ce merse, pe drumuri umblate şi prin
locuri mai puţin umblate, până ce a ajuns la izlazul din faţa Cetăţii de curte unde urmau să se
desfăşoare întrecerile. Era lume multă adunată acolo. Cei mai mulţi veniseră să vadă cine va câştiga.
Mai la o parte stăteau cei câţiva voinici doritori să se înfrunte. Tomşa s-a dus drept la ei şi, cuviincios
cum era, le-a dat bineţe. A aflat că urmau să se măsoare la lupta cu spada, la trasul cu arcul, la călărie şi
la trântă.
 În cele câteva zile care au urmat până la sorocul întrecerilor, s-au făcut tot felul de pregătiri. În
mijlocul izlazului era o ridicătură de pământ deasupra căreia a fost îmbinată o podea din scânduri, pe
care aveau să se desfăşoare luptele cu spada şi trânta, aşa ca să le poată vedea cu toţii. Apoi aşezară
câţiva stâlpi pe care puseră ţintele pentru arcaşi şi pregătiră gardurile, însemnând făgaşurile pe care
urmau să aibă loc întrecerile de călărie. Vremea era frumoasă, ca în miez de vară, şi lumea adunată
dormea pe câmp. Cu toţii se pregăteau pentru o mare sărbătoare.
Din afara ţării n-au venit să ia parte la întreceri decât trei feciori, doi copii de domnitori şi Crai
Negru. Acesta din urmă venea dintr-o ţară mai îndepărtată. Era urât la chip şi, aşa cum îi spunea şi
numele, negru la suflet şi mai presus de toate viclean.
În vremea ce se făceau pregătirile pentru întreceri, voinicii noştri au început să se măsoare între
ei, mai mult în joacă, şi ca să mai treacă aşteptarea pentru lumea adunată acolo. S-a văzut de îndată că
Tomşa îi întrecea pe toţi la trasul cu arcul, la spadă tot el era cel mai bun, iar la încercările de trântă
nimeni nu l-a putut pune la pământ. Şi pe deasupra mai avea şi un şoiman năzdrăvan care zbura, nu
altceva. Aşa se face că înainte de a începe întrecerile, lumea ştia de-acum care era cel mai bun între cei
mai buni din ţară. Dar sfârşitul unor întreceri nu poate fi niciodată proorocit în chip neîndoielnic. Aşa
că lumea aştepta cu nerăbdare şi, mai cu seamă, nu ştia mulţimea cât de vrednici erau cei din afara ţării.
Într-o dimineaţă veni pe izlaz şi Crai Negru şi începu să facă paradă cu calul (roan) în faţa
mulţimii. Apoi, în chip de joacă, se repezi spre un pâlc de copii. Speriaţi, aceştia s-au dat iute la o parte,
în afară de unul mai îndrăzneţ, care a rămas pe loc. Când Crai Negru ajunse lângă el, l-a apucat de braţ,
l-a tras sus pe cal şi a început să gonească, băgând lumea în sperieţi.
-- Ajutor! Ajutor! Striga copilul înfricoşat.
Tomşa, care era şi el pe acolo, văzând ce se petrece, porni cu roibul glonţ după venetic. Ajuns
lângă el, îi strigă:
-- Dă-mi copilul, că de nu fac moarte de om!
Crai Negru ridică copilul şi îl lăsă să cadă de cealaltă parte, iar el îşi continuă goana, în
huiduielile mulţimii.
Copilului nu i s-a întâmplat însă nimic, şi Tomşa îl linişti repede. Era un copilandru, căruia abia
acum începea a-i miji mustaţa.
-- Cum te cheamă? Întrebă Tomşa.
-- Petrişor.
-- Nu vrei să fii ajutorul meu cât vor ţine întrecerile?
-- Ba vreau, răspunse acesta.
Şi aşa, şi-a găsit voinicul nostru un prieten şi un ajutor de nădejde.
Când sosi şi clipa să înceapă întrecerile, a descins în faţa mulţimii Domnitorul, însoţit de fiica
sa, Sânziana, şi de un alai de curteni. Sânziana tocmai împlinise optsprezece ani şi părea căzută din
stele, de frumoasă ce era. Părea o zână din poveşti. Domnitorul nu avea urmaş şi la asta poate s-a gândit
când a hotărât să aibă loc întrecerile. Dar când să se purceadă la lupte, după rânduiala întrecerilor, se
întâmplă ceva neaşteptat. Dintre părtaşii la întreceri de pe plaiurile ţării nu se arătă în faţa Domnitorului
decât Tomşa.
-- Unde-s ceilalţi flăcăi? Întrebă Domnitorul, uimit din cale afară. Ştia să se stăpânească, dar era
tulburat foarte.
Atunci, unul din flăcăi, mai în vârstă decât ceilalţi, păşi în faţa lui şi grăi:
-- Măria-ta, cu cinste şi umilinţă venim a vă mărturisi că dintre noi cel mai în putere este acest
flăcău. El luptă mai bine cu spada, ocheşte mai bine cu arcul şi ne-a învins pe toţi la trântă. Şi mai are şi
un cal năzdrăvan, cum nu se mai află altul în ţară. Nimeni dintre noi nu este în măsură a-l întrece.
Potrivit este ca el să fie alesul nostru şi, cu plecăciune, vă rugăm să primiţi ca el să lupte cu cei din
afara ţării.
La aceste vorbe Domnitorul se linişti şi îl privi pe Tomşa cu multă bunăvoinţă. Îl privea şi
Sânziana, dar mai altfel decât tătâne-său. I-a căzut cu drag de la început acest flăcău şi-i fugeau ochii
după el.
-- Bine, aşa să fie, zise împăcat Domnitorul.
De cealaltă parte s-au înfăţişat cei trei crai veniţi din străinătăţi. Între ei se învârtea Crai Negru,
care nu-şi găsea astâmpărul.
Domnitorul se întoarse către ei şi le zise:
-- După rânduiala întrecerilor cel mai bun dintre voi se va măsura cu acest fecior de pe
meleagurile noastre.
Dar, se vede că aceste vorbe nu au fost pe placul lui Crai Negru, care păşi înainte şi spuse:
-- Eu zic, Măria-ta, că trebuie să cădem la învoială şi să nu primim totul aşa cum e vrerea
domniei tale. Noi nu ne-am măsurat puterile înainte şi nu vrem să luptăm aici, să vadă potrivnicii noştri
cum ne batem. Apoi vrem să tragem cu arcul în ţinte mişcătoare, să fie întrecerea mai grea. De primiţi,
bine, dacă nu, noi ne retragem.
Domnitorul îl privi cu bănuială, mai ales că a băgat de seamă că ceilalţi doi crai se uitau miraţi
unul la altul. Cu ei nu vorbise nimeni înainte.
-- Dumneata ce zici? Îl întrebă Domnitorul pe Tomşa.
-- Primesc, Măria-ta, răspunse el.
Şi aşa, mulţimea a trebuit să mai aştepte până să-l vadă pe Tomşa voinicindu-se. Dar nu au
aşteptat mult, fiindcă întrecerea dintre cei trei a trebuit să se curme la scurtă vreme de la început. A
câştigat Crai Negru lupta cu spada, dar a pierdut la trasul cu arcul. Celorlalţi doi nici că le păsa. Aveau
cai buni şi erau mai vânjoşi ca el. Aşa că erau siguri că o să câştige ultimele probe. Numai că şi acum s-
a întâmplat ceva neaşteptat. În ziua următoare, când să înceapă întrecerile de călărie, caii celor doi
potrivnici nu mai erau buni de nimic. S-au betejit, aşa din senin, şi gata cu întrecerea. Învingător era
Crai Negru, şi ceilalţi doi au plecat necăjiţi către casă, trăgând după ei caii suferinzi.
În dimineaţa următoare, Tomşa şi Crai Negru au apărut în faţa mulţimii şi la un semn al
Domnitorului s-au urcat pe podeaţa de pe moviliţă. Au primit fiecare câte o spadă cu mâner şi cu o
apărătoare mai largă. Spadele nu erau tăioase şi aveau vărful rotunjit. S-au aşezat faţă în faţă, gata să
înceapă lupta. Tomşa era în straie ţărăneşti. Pe cap purta o căciulă, iar mijlocul îl avea strâns într-un
brâu. Potrivnicul său avea veştminte domneşti, împodobite cu fireturi, strânse pe trup, iar pe cap avea o
cuşmă din blană de viezure, împodobită cu o pană de păun. Nu prea era o îmbrăcăminte potrivită pentru
lupte, dar aşa vroia el, să arate mai acătării. În bătaia soarelui de dimineaţă, tot Tomşa al nostru
strălucea mai tare şi tot pentru el strângea pumnii mulţimea şi, tot aşa, Domniţa Sânziana.
Se făcu o tăcere de credeai că toată lumea a amuţit şi o linişte de parcă s-ar fi oprit viaţa în loc.
Domnitorul a fost acela care a dat semnalul şi lupta a început. Cei doi potrivnici se repezeau unul spre
celălalt, spadele se ciocneau de ieşeau scântei, apoi se retrăgeau, atacau din nou şi iar se retrăgeau,
sărind din loc în loc cu o iuţeală ameţitoare. Dar lupta nu dură mult. Tomşa izbuti, făcând aşa cum l-a
învăţat meşterul făurar, să zboare spada din mâna celuilalt şi spada, după ce pluti câteva clipe în aer,
căzu departe de acolo. Văzând asta, mulţimea începu să bată din palme, cuprinsă de bucurie.
În dimineaţa următoare a urmat cea de a doua probă, trasul cu arcul. La porunca Domnitorului a
fost săpată o groapă în care a coborât un slujbaş cu o colivie în care erau şase porumbei. Acum trebuia
să înceapă Crai Negru. La fluieratul unui ispravnic, slujbaşul a dar drumul, rând pe rând, la trei din cei
şase porumbei. Era hotărât ca după ce s-a slobozit un porumbel, să se numere până la cinci înainte de a
se da drumul următorului. Crai Negru a tras după fiecare, dar nu a nimerit decât doi dintre ei, care au
căzut ca fulgeraţi la pământ.
Lumea îl aştepta acum pe Tomşa. Îl ştiau cu toţii bun ţintaş şi era neîndoielnic că avea să
câştige. Prima pasăre care şi-a luat zborul a fost o porumbiţă albă şi moţată, sclipind în bătaia soarelui.
Săgeata lui Tomşa trecu însă departe de ea. Şi, ce să mai spun, nici pe ceilalţi doi porumbei nu i-a
nimerit. Mulţimea nu pricepea nimic şi părea înciudată. Atunci flăcăul nostru i-a făcut un semn lui
Petrişor care, aşa cum erau înţeleşi, veni de îndată lângă el. Şi Petrişor a aruncat în aer o piatră cât un
ou de găină. Tomşa a tras cu arcul şi săgeata a nimerit-o tocmai când dădea să cadă. Apoi Petrişor a
aruncat o a doua piatră, mai sus ca prima, apoi a treia, şi mai sus. Pe toate le-a nimerit în plin Tomşa.
Aşa ceva nu s-a mai văzut în ţara asta, unde erau atâţia arcaşi neîntrecuţi. Lumea era uluită şi abia acum
l-au înţeles pe Tomşa.
-- Bravo, Tomşa, bravo! Striga mulţimea înflăcărată.
Nu-i păsa norodului că din două încercări a câştigat numai una. Îl avea acum la inimă şi oamenii
simţeau că el avea să fie până la urmă cel biruitor. Iar Sânziana s-a aprins şi mai mult.
Către seară, Tomşa s-a dus să vadă ce face roibul. Petrişor era lângă el şi îl păzea, nu care
cumva să vină careva să-i facă vreun rău. În timp ce stăteau de vorbă sosi o slugă aducând o vadră cu
ovăz (oat), care era porţia de seară a bidiviului. Roibul însă nici gând să se apuce de mâncat.
-- Haide, roibule, bagă ceva în gură, că mâine vine rândul întrecerilor de călărie. Ce s-a
întâmplat?
-- Nu mănânc, că mâncarea-i otrăvită!
Când se uită mai bine, Tomşa văzu printre grăunţii de ovăz şi seminţe de cucută. Era îndeajuns
să betejească şi un ducipal. (Bucephalus)
-- Ce mişelie! Grăi Tomşa. Aşa au păţit şi cei doi crai care au trebuit să se retragă de la întreceri.
-- Da, mare blestemăţie, zise Petrişor. Apăi, când o să vă luaţi la trântă, să tragi cu el de pământ,
să-i pârâie oasele şi să-l înveţi minte, mai adăugă el.
Cei doi prieteni au aruncat o parte din ovăzul care era în vadră şi i-au dat roibului să mănânce
din ce-a rămas de la amiază. Nu a trecut multă vreme şi slugoiul s-a întors să întrebe dacă mai are calul
nevoie de ceva.
-- Nu se simte prea bine, zise Petrişor. Dar lasă aici vadra să mai ia şi mâine dimineaţă o gură de
ovăz.
În dimineaţa următoare primul care îşi făcu apariţia în faţa mulţimii fu Crai Negru, călare pe
calul său, un murg arătos şi falnic la mers. În mână avea o biciuşcă. Veni în galop şi dădea pinteni
calului, ca să se ridice în două picioare. Era vesel şi nu-i păsa că îl fluierau oamenii. După el veni şi
Tomşa cu roibul la pas. Potrivnicul său a rămas buimac şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Să-i fi dat
prea puţine seminţe?
Au mai aşteptat ce-au aşteptat până a sosit şi Domnitorul. Pregătirile erau făcute pentru cele
două încercări de călărie. În prima trebuiau să sară peste mai multe garduri. A doua era o probă de
alergare. Gardurile erau făcute din scânduri aşezate cu muchia una peste alta şi erau de diferite mărimi.
Cel mai înalt avea chiar înălţimea unui cal. Cât despre alergări, era însemnat un făgaş de-a lungul
izlazului, cam cât o mie de paşi buni lungime.
La sărituri amândoi potrivnicii au trecut gardurile fără să răstoarne nici unul dintre ele. Ce era
de făcut acum? Trebuia să hotărască Domnitorul.
-- Aduceţi nişte praf de var şi puneţi-l peste cele două garduri mai înalte şi să sară din nou.
Părea că Domnitorul a văzut ceva ce a scăpat celorlalţi.
Aşa s-a şi făcut, în mare grabă. Cei doi potrivnici au sărit din nou, fără să doboare gardurile.
După aceea unul din dregătorii de lângă Domnitor a mers şi s-a uitat la copitele (hoof) cailor. Şi ce să
vadă? Copitele din spate ale calului lui Crai Negru aveau urme de var. Drept aceea s-a dat ca învingător
Tomşa.
Cealaltă întrecere de călărie, alergarea, părea că o să se desfăşoare fără încurcături, dar nu fu
aşa. Când se dădu semnalul de plecare, Crai Negru înfipse pintenii în coastele calului şi acesta în loc să
ţâşnească înainte, se ridică în două picioare. Aşa că până să pornească cum trebuia, roibul o luase
înainte cam cât ai arunca bine cu o piatră. Tomşa însă îşi domoli calul.
-- Stai roibule să-l aşteptăm, să pornim deodată mai departe.
Şi roibul se opri aşa cum îi porunci stăpânul. Crai Negru însă nu numai că nu se opri, dar când
trecu pe lângă el îl îmbrânci pe Tomşa, vrând să-l arunce de pe cal.
-- Acum, dă-i drumul roibule, cum ştii tu mai bine, zise Tomşa.
Lumea care a văzut tot ce s-a petrecut a început să huiduie pe unul şi să încurajeze pe celălalt.
 -- Venetic ticălos! Strigau unii.
-- După el, Tomşa! Grăiau alţii.
Şi ce putea face un cal ca toţi caii, mai vânos chiar şi mai iute de picior, faţă de un cal
năzdrăvan. Roibul îl ajunse din urmă şi i-o luă înainte. Atunci Crai Negru începu să lovească cu
biciuşca murgul şi peste cap şi peste tot trupul. Iar pintenii îi înfigea tot mai adânc în carne, să mărească
goana. În zadar însă. Roibul sosi primul, aşa că şi de data asta Tomşa fu cel biruitor. Bietul murg s-a
silit mai mult decât îi era în putere şi la capătul alergării căzu la pământ, de sfârşit ce era. Stăpânul său
îl lovi cu piciorul şi plecă înciudat de acolo. Cugeta că întrecerea s-a încheiat pentru el, că la trântă nu
mai avea sorţi de izbândă. Dar acum un gând îi trecu prin minte şi un zâmbet plin de viclenie îi apăru
pe faţă. Se opri o clipă, dar porni repede mai departe că oamenii aruncau cu pietre după el.
Domnitorul făcu un semn mulţimii să se liniştească şi trimise după Tomşa.
-- Mi-a plăcut cum te-ai purtat. Eşti viteaz şi în putere, dar cinstit şi bun la suflet. Sunt
încredinţat că mâine o să sfârşeşti cu netrebnicul ăsta. Îmi este oaspete şi trebuie să-l rabd, dar tu să nu-
l cruţi. Sănătate şi voie bună, copilul meu, mai zise Domnitorul.
Tomşa se aplecă în faţa lui, plin de cuviinţă şi când se depărtă aruncă o privire către Sânziana.
Domniţei i se urcă sângele în obraz, când văzu că o priveşte, iar lui începu inima să-i bată mai cu
putere.
În vremea asta roibul se duse lângă murg, care era încă la pământ, îl mângâie cu botul şi îi vorbi
în limba lor. Atunci murgul parcă a prins din nou puteri. Petrişor veni şi el acolo şi îl ajută să se ridice.
Apoi toţi trei porniră spre grajduri, unde îi aştepta Tomşa.
În ziua următoare, când trebuiau să ia sfârşit întrecerile, o veste îngrozitoare se răspândi cu
iuţeala fulgerului. Peste noapte, Crai Negru a pus stăpânire pe palatul domnesc şi i-a luat ca ostateci şi
pe Domnitor şi pe Domniţă.
Credeţi sau nu credeţi, dar chiar aşa s-au petrecut lucrurile. În toiul nopţii, când toată lumea
dormea, Crai Negru şi slugoiul cumpărat de el au pornit spre palat. S-au apropiat tiptil de intrare şi au
ucis pe cei doi oşteni care erau de pază. Apoi au intrat în palat, unde nu mai era decât un singur slujbaş.
Acesta i-a văzut însă venind, şi simţind că sunt puşi pe omor, a sărit pe fereastră şi a fugit să dea de
ştire de cele întâmplate. În vremea asta, cei doi tâlhari au pus mâna pe Domnitor şi l-au închis în
încăperea cea mare de scaun. Tot acolo au adus-o şi pe Domniţă. Slugoiul a rămas să-i păzească, iar
Crai Negru a tras peste tot obloanele ferestrelor şi a închis bine uşa de intrare. Se făcea acum de ziuă şi
nu după mult timp au sosit în faţa palatului dregătorii ţării însoţiţi de oşteni în număr mare. Nu se putea
pătrunde în palat, dar poarta de intrare avea o deschizătură prin care se putea vorbi cu cei dinăuntru. Pe
acolo au putut vorbi dregătorii cu Crai Negru.
-- Noi vă lăsăm viaţa şi vă puteţi întoarce acasă teferi dacă sloboziţi pe Domnitor şi Domniţă,
grăi cel mai în vârstă dintre dregători.
-- Eu zic să cădem mai întâi la învoială, răspunse vicleanul (deceitful) venetic. Şi să nu încercaţi
să pătrundeţi în palat, că-l ucid pe Domnitor.
Vrând-nevrând, au fost siliţi să se tocmească. Crai Negru a cerut să i se umple două desăgi
(sack-pouch) cu bănet şi cu podoabe, dar numai aur şi pietre scumpe. Mai ceru să meargă până la
graniţă şi să fie lăsat să iasă din ţară în schimbul ostatecilor.
Dregătorii s-au retras să se sfătuiască. Au găsit de bine să-l cheme la sfat şi pe Tomşa, care se
dovedise atât de iscusit şi de viteaz. Dar, ce puteau face? Nu aveau de ales. Au umplut o traistă cu
vistieria ţării. Cu banii şi podoabele adunate în grabă de la curteni şi norod au umplut şi cealaltă traistă.
Mai mult n-au putut să strângă. Şi iarăşi au intrat în vorbă cu răpitorii.
-- Am venit cu cele cerute, dar nu am putut aduna decât atâta cât a intrat în două traiste, glăsui
bătrânul dregător.
-- Atunci nu o să-l slobod decât pe Domnitor şi Domniţa rămâne a mea.
Iar s-au retras la sfat dregătorii. Erau la grea cumpănă. Ce să facă? Şi fără să-şi dea seama, îşi
îndreptară cu toţii privirile către Tomşa.
 -- Doar tu ai putea să ne ajuţi, grăi dregătorul cel bătrân.
-- Lăsaţi de acum înainte totul pe mine, zise el. Am eu ac de cojocul lui.
Se făcuse seară. Tomşa găsi cu cale să se sfătuiască cu slujbaşul palatului, care i-a vestit de cele
întâmplate. Aşa a aflat că şi acest palat, ca multe altele, avea o ieşire ascunsă pe care o ştiau doar cei ai
casei. Au aşteptat să treacă noaptea şi spre ziuă au pătruns în palat şi au mers drept spre încăperea în
care era închis Domnitorul. Acesta era legat pe scaunul domnesc, iar alături, pe un jilţ, dormea
Sânziana. Domnitorul era treaz. Când intră Tomşa în încăpere, Crai Negru care i-a păzit peste noapte a
sărit ca ars.
-- Acum ne putem apuca de trântă ca să încheiem întrecerile, zise Tomşa.
Luat de scurt, Crai Negru nu avu ce face. Şi s-a pornit lupta în zori de zi, pe lespezile de
marmură din sala tronului. Aici vicleşugul nu mai era de nici un folos şi nici lupta nu a fost lungă. Cei
doi potrivnici s-au apropiat cu mare băgare de seamă, dar când au ajuns unul lângă altul, Tomşa fu mai
iute. Într-o clipită îl prinse în braţe pe Crai Negru, îl ridică cât putu mai sus, se învârti de două ori, apoi
trase cu el de pământ, de parcă s-ar fi descărcat trăznetul. Acum se trezi şi Domniţa şi ce să vadă?
Tomşa era cu genunchii pe potrivnicul său şi îl ţinea strâns de gât. Acesta se făcu vânăt la faţă şi se
smiorcăia (whimper) de-ţi era mai mare mila.
-- Iartă-l, voinice, grăi Domnitorul.
-- Prea bine, prea bine, Măria-ta, numai să-i fie ţinere de minte (teach lesson).
Îl lăsă şi merse de îl dezlegă pe Domnitor. Domniţa era atât de tulburată încât, drept să spun, nu
ştia dacă visează sau dacă e aievea. Văzând că Domnitorul se ridică de pe tron, ea alergă şi i se aruncă
în braţe. Plângea de bucurie fata, iar tătâne-său avea ochii plini de lacrimi. Şi cum stăteau aşa
îmbrăţişaţi, Domnitorul glăsui:
-- Mulţam ţie voinice, pentru binele făcut. Sunt bătrân şi va trebui să las pe altul să cârmuiască
ţara. Tu vei fi alesul meu şi ţie îţi dau pe Sânziana, care te-a îndrăgit, văzându-ţi isprăvile.
În vremea asta, Crai Negru a mai ieşit din ameţeală, dar nu mai era leul-paraleu de altădată, ci
un iepure înspăimântat. S-a strecurat afară din încăpere şi după el s-a luat şi slugoiul trădător, care
tocmai venise să vadă ce s-a întâmplat. Au alergat până la o fereastră mai lăturalnică prin care au sărit
afară din palat. Oştenii care înconjurau palatul nu ştiau că i-a iertat Domnitorul şi văzând că fug, au
întins arcurile şi o ploaie de săgeţi s-a abătut asupra lor. Se vede că aşa a fost să fie, ca acolo să-şi
isprăvească zilele.
În faţa palatului era multă lume adunată. Se aflau acolo toţi dregătorii ţării, oşteni şi mult norod.
Erau cu toţii îngrijoraţi. Iată însă că pe cerdacul palatului a apărut Domnitorul, având în dreapta pe
Tomşa şi în stânga pe Domniţă. Şi, ce să mai spun, când a pus Domnitorul mâna fetei în cea a flăcăului,
s-a stârnit bucuria şi veselia. Şi s-a făcut o nuntă cum n-a mai fost alta în acele vremuri. S-a băut şi s-a
mâncat şi oamenii s-au ospătat zile în şir.
Aşa a ajuns să cârmuiască norodul un flăcău de la ţară, voinic, nu-i vorbă, dar isteţ şi iute la
minte.