Gabriel HEREA

IMPARATUL
ALB
 Coperta:
Nane Crasnean Neagoe, Cristian Mucileanu
Grafica:
Cristian Mucileanu
Corectura:
Viorica Horga, Luminiţa Grădinariu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HEREA, GABRIEL-DINU
Împăratul Alb : povestea Munţilor Carpaţi / Gabriel Dinu Herea ;
desene de Nane Stephanie Diana Crasnean Neagoe. - Bucureşti :
Meteor Press, 2018
ISBN 978-973-728-717-5
I. Crăsnean, Diana (il.)
821.135.1

© Asociaţia Prietenii Bucovinei

 Gabriel Dinu HEREA

IMPARATUL
ALB
Ilustraţii de
Nane Stephanie Diana Crasnean Neagoe

Bucureşti, 2018
 1. Undeva in Carpatii
romanesti ...
e două zile ningea fără oprire. Un
D strat frumos de zăpadă se așternuse pe
valea Bistriței, spre bucuria copiilor care se
întreceau în coborârea săniilor din pod. De
prin toate magaziile se auzeau scrâșnete ale
șmirghelului cu care copiii curățau rugina ce
acoperise peste vară tălpile de fier ale săniilor.
Bătrânul Dumitru amesteca mămăliga ce
se fierbea pe plita din bucătăria de iarnă. De
fiecare dată când făcea acest lucru își amintea
de vorbele mamei sale: „Să învârți așa cum
se învârte Soarele pe cer! Şi când învârți să
te rogi așa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Până la urmă
s-a deprins cu acest mod de a amesteca în
mămăligă. Nici nu avea altă soluție... cât a
trăit maică-sa mereu supraveghea vatra sobei
și aragazul, ca nu cumva cineva să cuteze a
învârti altfel mămăliga.
–5–
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

De câte ori era întrebată despre motivul

care face ca mămăliga să trebuiască învârtită
după cum merge Soarele pe cer, bătrâna avea
un singur răspuns: „Pentru că așa se face!
Strămoșii ne-au învățat așa și ei ne urmăresc
ca să vadă dacă respectăm Soarele.” Maică-sa
trecuse de mult în rândul strămoșilor. Acum,
el și nevasta sa ajunseseră bătrâni. I-au învățat
și ei pe copiii lor cum se învârte mămăliga
și cum trebuie să trăiască în respect față de
Soare, munte, pădure și Dumnezeu.
Însă, undeva, lucrurile nu mai funcționau!
Un blestem greu s-a abătut asupra țării. Totul a
început atunci când au venit comuniștii. Întâi
le-au luat oamenilor pământul și animalele.
Apoi i-au învățat să mintă, să fure și să aștepte
pomană. Comunismul a plecat, dar țara nu
și-a mai revenit. De câțiva ani, oamenii au
hotărât să o părăsească. Plecau așa... unul
câte unul... și nu mai doreau să vină înapoi.
Bătrânul Dumitru amesteca în continuare
mămăliga, în sensul Soarelui, dar rugăciunea
lui nu mai exprima nădejde, ci revoltă. Un
vers învățat în școală îi răsuna în minte de
–6–
 Undeva în Carpații românești ...

fiecare dată când termina câte un cerc: „Trei,

Doamne, și toți trei!”
– Tataieeeee! Tataieeeeeee! Bogdan spune
că sania e doar a lui...!!!!...
– Ba chiar este a mea! Eu m-am tras prima
dată cu ea! Maria s-a născut abia acum patru
ani. Eu am nouă ani!
Bătrânul Dumitru a luat mămăliga de pe
foc, a tras cercurile plitei peste vatra încinsă și
a răsturnat mămăliga pe fundul mare de lemn
pregătit din vreme în mijlocul mesei.
– Tataie, vino repede!!!!!
Cei doi copii se agățaseră de sanie și trăgea
fiecare în altă direcție. Erau singurii săi nepoți.
De când copiii îi plecaseră în pribegie, nepoții
au rămas în grija lui și a nevesti-sii.
– Ei... Ce-ar fi dacă am lăsa sania să se
odihnească oleacă și v-aș spune o poveste?
Propunerea a trezit imediat atenția celor
doi frați. Bătrânul știa multe povești pe care
le învățase de la tatăl și de la bunicul lui. Prin
sat, porecla lui era „Povestașul”. Cu ani în
urmă, când televizorul și internetul nu furau
timpul din viața oamenilor, în fiecare zi de
–7–
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

sărbătoare, toată lumea își dorea să fie vizitată

de bădița Dumitru. Veneau oameni și de
peste trei munți pentru a-i asculta poveștile.
– Tataie, ai spus că pe pământurile
acestea au fost și vremuri mai grele decât cele
de astăzi. Mi-ai promis că o să-mi povestești
despre acele timpuri....
– Dragul meu Bogdan, copilăria voastră
este plină de durere. De trei ani nu ți-ai văzut
părinții... Despre Maria ce să mai spun... ea
nu și-i mai amintește deloc. Şi totuși, trebuie
să vă spun, din nou, că au fost vremuri și mai
nenorocite pentru oamenii care au locuit
pe acest pământ. De asemenea, trebuie să
recunoaștem că au existat și timpuri în care
oamenii erau fericiți pe acest pământ.
– Hai, tataie... lasă teoriile și spune-ne
odată povestea aia...
– Dragii tatei, cu multă vreme în urmă,
pe când munții în care locuim astăzi nu
crescuseră încă din pământ, prin locurile
astea se întindea o împărăție uriașă care avea
un singur munte, departe de aici, în marginile
dinspre apus. Cât vedeai cu ochii se întindeau
–8–
 Undeva în Carpații românești ...

pământuri roditoare care hrăneau pe toată

lumea. În ape mișunau peștii, iar pădurile
erau pline de vânat.
Nu era în întreaga lume o țară mai bogată
sau oameni mai fericiți. Până la marginile
pământului se aflase despre bucuria din
această împărăție. Nimeni nu pleca în pribegie
dintre locuitorii acestei țări. Dimpotrivă,
mulți oameni veneau din cele patru zări și se
adunau să locuiască aici.
– Tataie, țara asta se numea România?
– Nu, draga mea Maria, pe vremea aceea
nu exista acest nume. Pentru că se învecina
cu niște prăpăstii foarte adânci, Ţara aceasta
se numea Ţara de Sus și era condusă de cel
mai bun împărat care exista pe pământ.
– Cum îl chema pe acest împărat?
– I se spunea Alb-Împărat. Nimeni
nu-și aducea aminte când începuse domnia
lui. Îl știau dintotdeauna, cu părul său ca o
mantie albă ce curgea în valuri peste hainele
strălucitoare. Era nedespărțit de toiagul din
ramură de paltin și se părea că timpul nu mai
adusese nicio schimbare în înfățișarea sa, de
–9–
Gabriel Herea - Împăratul Alb

– 10 –
 Undeva în Carpații românești ...

zeci de ani. Călătorea în caleașca purtată de

patru cai albi și era urmărit mereu de către o
rază de soare. Oamenii care avuseseră bucuria
să-l întâlnească susțineau hotărât că împăratul
trebuie să fie frate cu Soarele. Numai așa se
putea explica felul cum strălucea, atât ziua,
dar mai ales noaptea. Toate neamurile de pe
pământ și-ar fi dorit un conducător asemenea
Împăratului Alb.
Din păcate însă, încă de pe atunci, mulți
oameni trăiau în suferință. Stăpâni plini
de ură chinuiau în diferite feluri pe cei de
care ar fi trebuit să aibă grijă. Un asemenea
conducător era Împăratul Negru. Acesta
reușise să distrugă, rând pe rând, toate țările
pe care le-a stăpânit. A lăsat în urma lui doar
pământuri pârjolite și oameni nenorociți.
De la o vreme, acest împărat rău, împreună
cu slugile lui, s-a așezat în prăpăstiile de la
marginea dinspre sud-est a țării Împăratului
Alb. De acolo urmăreau cu invidie bucuria
oamenilor și făceau planuri pentru a le
distruge patria.

– 11 –
 2. Spionii
Imparatului Negru
ult s-a gândit și s-a răzgândit Împăra-
M tul Negru încercând să găsească o so-
luție pentru a cuceri Ţara de Sus. Părea însă
o răutate imposibil de îndeplinit. Oricât erau
de înrăite în războaie, slugile sale nu cutezau să
iasă din prăpăstiile adânci în care se ascunsese-
ră. Iscoadele trimise în Ţara de Sus povesteau
lucruri înfricoșătoare:
În fiecare casă din Împărăția Albă existau
arme de cea mai bună calitate. Atât bărbații,
cât și femeile erau adevărați maeștri în lupta cu
sabia, trasul cu arcul și în strunirea cailor
Atunci când mergeau la război, soldații
Împăratului Alb își plăteau toate cheltuielile
singuri, nefiind recompensați cu nimic pentru
efortul lor. În ciuda acestui lucru, nimeni nu
auzise de vreun război în care vitejii aceștia să
fugă de pe câmpul de luptă. Întotdeauna au
preferat să moară decât să renunțe.
– 12 –
Spionii Împăratului Negru

– 13 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

pedepsit. Se gândea chiar să-i mărturisească

Împăratului Alb despre intențiile Împăratu-
lui Negru, să-i ceară protecția și să-i devină
un supus credincios. Dar unde să-l găsească
pe Împăratul Alb... Se părea că el nu are un
castel, ci călătorește mereu în caleașca trasă
de cei patru cai albi. Niciodată nu știai pe
unde este.
Şi tot mergând așa, îngândurat, Căliman a
ajuns în mijlocul unei păduri de copaci uscați.
Pentru prima dată de când călătorea prin Ţara
de Sus vedea un peisaj atât de trist. Îi aducea
aminte de pădurile ce le lăsase în urmă prin
țările pe care le distrusese odinioară. Ciudat…
Spionul a început să cerceteze fiecare co-
pac și să se adâncească în pădurea uscată. La
un moment dat… surpriză: în scorbura unui
copac gros era amenajat un bordei ce părea lo-
cuit. Căliman s-a apropiat temător de ușa bor-
deiului și a verificat locul.
După ce a tras cu urechea încercând să afle
dacă se mișcă cineva prin bordei, spionul a
deschis ușa și a intrat. Înăuntru mirosea a fum
proaspăt și tăciunii din vatră erau călduți.
– 18 –
Spionii Împăratului Negru

– 19 –
Gabriel Herea - Împăratul Alb

– 20 –
 Spionii Împăratului Negru

Bărbatul s-a întins pe scândura care ținea

loc de pat și s-a hotărât să aștepte.
Nu a trecut mult și din pădure s-au auzit
niște pași apăsați și hârșâitul unui sac peste
crengile uscate care trosneau sub greutatea lui.
Căliman s-a ridicat lângă vatră și a așteptat ca
stăpânul bordeiului să intre. Deodată, ușa s-a
trântit puternic de peretele scorburii și a apă-
rut o femeie bătrână.
– Bună ziua! a spuse repede Căliman.
– Dacă zici tu că-i bună... atunci așa să fie!
a răspuns bătrâna, prefăcându-se mirată de
prezența bărbatului. Da ia spune, ce vânt te
aduce în pădurea moartă? Sunt zeci de ani de
când n-am mai văzut om pe aici…
Căliman a început să-și spună povestea ce
o repeta de fiecare dată când era întrebat:
– Iaca, sunt și eu un om amărât. Am fugit
de foametea din țara mea și am venit să mă su-
pun lui Alb-Împărat.
În timp ce-și depăna minciunile, spionul
simțea că ochii femeii îl sfredelesc cu o putere
ce pătrundea până sub piele. Când a terminat
de ascultat, bătrâna a izbucnit în râs:
– 21 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

Cu toții au acceptat bucuroși să fie stropiți

cu apa adusă de bătrână. În curând aveau să-și
dea seama că fără apa cea vie în mod sigur ar
fi murit.
La poalele muntelui au descălecat și au
dat drumul cailor. Săracele animale atâta au
așteptat. Cum au văzut că au fost eliberați din
hamuri, caii au luat-o la galop făcând cale-în-
toarsă și îndepărtându-se de muntele care ar-
dea.
Rămași în fața unor stânci fierbinți,
Căliman și ai lui au privit mirați cum Ozun-
ca a rostit câteva cuvinte magice. Imediat, o
stâncă s-a mișcat singură, deschizând în fața
lor o crăpătură în peretele muntelui. Era clar
că din acel punct pornea un culoar larg și cu-
rat, care, cel mai probabil, ducea la Împăratul
Vulcan.
– Haideți, fraților, nu vă mai codiți atât.
Intrăm în peștera de sub munte. Aceasta e pa-
latul împărăției focului de sub pământ.
Pe măsură ce înaintau, căldura creștea din
ce în ce mai tare. Căliman și frații săi înțele-
geau acum ce valoare avea apa cea vie cu care
– 32 –
Undeva în Carpații românești ...

– 33 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

fuseseră stropiți. Vedeau cum pereții peșterii

se înmuiau sub puterea căldurii, dar oamenii
puteau merge spre adâncurile muntelui fără
a se arde.
Deodată, atunci când au observat că pereții
erau atât de roșii încât începeau să se scurgă,
din măruntaiele muntelui s-a auzit un răcnet:
– Ozuncaaaaa !!!
– Să arzi veșnic, preaînflăcărate împărate!
– Nu ești singură… De ce te-ai întors?
Căliman și frații săi simțeau cum vocea se
auzea de jur împrejur. Li se părea că vorba
vine dinspre pereții din piatră topită…. Erau
în gura lui Vulcan-Împărat!
– Stăpâne al focului de sub pământ,
avem pecetea împărătească de la Împăratul
Negru pentru a porni război împotriva lui
Alb-Împărat.
Pereții din piatră topită au început a se
mișca asemenea unui organism viu ce părea
că sare în sus de bucurie. Imediat s-a auzit,
din nou, vocea:
– Ha!... Ha!... Ha!... de când aștept acest
moment… Niște îngâmfați. S-au încrezut în
– 34 –
 Balaurii care suflă foc

focul din cer și au uitat că focul cel de sub pă-

mânt este mai aproape… O să le aducem noi
aminte… Să vedem cu ce o să-i ajute Soarele
după ce o să simtă cum pământul le fuge de
sub picioare… Ha!... Ha!...
Râsetele au declanșat un ecou care nu se
mai sfârșea. Groaza li se putea ușor citi pe
fețe lui Căliman și fraților săi care, în toată
viața lor, nu auziseră așa sunete. Li se părea
că un șir neîntrerupt de explozii se petrec de
jur împrejurul lor. Mai liniștită, Ozunca și-a
continuat convorbirea:
– Împărate Vulcan, care este strategia
pentru atac?
Pereții înroșiți au început din nou să vor-
bească:
– Spuneți că Împăratul Negru pornește
la război? Câți oameni îmi pune la dispoziție?
– Preaînflăcărate împărate, noi șase am
fost trimiși cu pecetea împărătească, pentru
ca prin puterea focului de sub pământ să în-
cepem războiul.
– Altcineva nu are curaj să-i atace pe vitejii
lui Alb-Împărat .
– 35 –
Gabriel Herea - Împăratul Alb

– 36 –
 Balaurii care suflă foc

Pereții au început să vibreze din nou:

– Am înțeles… Ştiu eu cum lucrează stă-
pânul vostru… Vrea totul... dacă se poate, pe
degeaba… Nu-i nimic… de data asta o să-i
meargă, pentru că nici eu nu mai suport Ţara
de Sus. Iată care este strategia: o să vă dau pu-
terea focului de sub pământ. Va trebui să o
duceți în mijlocul Împărăției Albe și să o să-
diți acolo, tăind țara în două bucăți. Atunci
când focul de dedesubt va rodi și va înflori,
fumul va sufoca viețuitoarele, iar căldura va
usca plantele. Oamenii vor fugi și nu vor scă-
pa decât cei care își vor aduce aminte să se în-
chine și lui Vulcan-Împărat.
Plină de încântare, Ozunca se grăbi să în-
trebe:
– Şi cum o să transportăm și o să plantăm
sămânța focului de sub pământ?
– Soluția este să vă transform în balauri.
Sunt singurele ființe care pot trăi în prietenie
cu focul cel de sub pământ, îl pot transporta în
pântecele lor și îl pot vărsa acolo unde doresc.
– Şi cum?!? O să rămânem balauri pe
veci? interveni pentru prima dată Căliman.
– 37 –
 6. Invadarea
tarii de Sus
n scurtă vreme, s-a dovedit că bănuiala
I Împăratului Alb despre un posibil atac
dinspre răsărit fusese întemeiată. Văzând
pericolul în care se aflau balaurii, Împăratul
Negru a decis invazia.
Timp de șapte zile soldații cei răi au tot ie-
șit din prăpăstiile unde stăteau ascunși. Mii de
arcași, aruncători de sulițe, aruncători de pie-
tre și călăreți și-au așezat tabăra în prima câm-
pie ce le-a ieșit în cale. În urma tuturor, a ur-
cat și Împăratul Negru împreună cu ceata de
vrăjitori. Au inspectat armatele și au ordonat
pornirea în marș spre mijlocul Ţării de Sus.
Nici nu era greu de identificat direcția ce
trebuia urmată. În depărtare se vedeau munții
care se ridicaseră în jurul ascunzătorilor bala-
urilor. Peste zi, oștile invadatoare se ghidau
după fumul care ieșea din vulcani. Pe timp de
noapte, râurile de lavă care ieșeau la fiecare
– 54 –
 Invadarea Ţării de Sus

zvâcnire a balaurilor luminau ca niște faruri

special montate pentru a lămuri drumurile.
Înaintarea invadatorilor nu era însă ușoară.
Câmpurile erau pustii, iar copacii își arunca-
seră crengile uscate în mijlocul drumurilor.
Ostașii întunecați își făceau cu greu cărare
printre capcanele ascunse în calea lor de către
vitejii Împăratului Alb. Au fost nevoiți să lase
armele deoparte, să pună mâna pe topoare și
să elibereze drumurile de copacii care fusese-
ră doborâți pentru a le bloca.
După mai multe zile de chin, au reușit să
ajungă în primul sat. Casele și proviziile cu
mâncare fuseseră incendiate de cei ce locui-
seră acolo până nu demult. Fântânile existau
însă, și soldații invadatori s-au năpustit să-și
aline setea. Nu a fost însă o decizie prea înțe-
leaptă: cei care au băut s-au umflat și au murit
în scurtă vreme.
Şi-ar fi dorit să găsească și ei vreo turmă
de animale, vreo livadă cu fructe sau măcar
vreo fântână a cărei apă să nu fi fost otrăvită.
Nimic dintre toate acestea nu se dăruia inva-
datorilor.
– 55 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

Ba mai mult, în curând aveau să afle cât

de ascuțite erau săbiile luptătoarelor din cea-
ta Rodnei și ale vitejilor din ceata lui Făgăraș.
Cei doi au atacat într-una dintre nopți oastea
Împăratului Negru.
Rodna și Făgăraș au traversat ca un fulger
tabăra inamică. Nimeni nu a avut putere pen-
tru a le sta în față. Săbiile soldaților dușmani
se rupeau atunci când se ciocneau cu armele
oamenilor Împăratului Alb.
Până să înțeleagă soldații întunecați ce se
întâmpla, vitejii Ţării de Sus au părăsit valea
în care era tabăra.
Scopul atacului fusese atins: aflaseră cât
de mulți sunt invadatorii și cât de slabă era
calitatea armelor lor.
A doua zi, dis-de-dimineață, Împăratul
Negru și-a adunat conducătorii la sfat:
– Căpetenii nenorocite! Cum se face că
o ceată de femei poate trece dintr-o parte în
alta a taberei ucigându-mi soldații, iar voi nu
reușiți să răpuneți măcar una ?!?!
Nimeni nu îndrăznea să răspundă. Ştiind
însă că este mai periculos a nu răspunde, unul
– 56 –
Undeva în Carpații românești ...

– 57 –
 6. Invadarea
tarii de Sus
n scurtă vreme, s-a dovedit că bănuiala
I Împăratului Alb despre un posibil atac
dinspre răsărit fusese întemeiată. Văzând
pericolul în care se aflau balaurii, Împăratul
Negru a decis invazia.
Timp de șapte zile soldații cei răi au tot ie-
șit din prăpăstiile unde stăteau ascunși. Mii de
arcași, aruncători de sulițe, aruncători de pie-
tre și călăreți și-au așezat tabăra în prima câm-
pie ce le-a ieșit în cale. În urma tuturor, a ur-
cat și Împăratul Negru împreună cu ceata de
vrăjitori. Au inspectat armatele și au ordonat
pornirea în marș spre mijlocul Ţării de Sus.
Nici nu era greu de identificat direcția ce
trebuia urmată. În depărtare se vedeau munții
care se ridicaseră în jurul ascunzătorilor bala-
urilor. Peste zi, oștile invadatoare se ghidau
după fumul care ieșea din vulcani. Pe timp de
noapte, râurile de lavă care ieșeau la fiecare
– 54 –
 Invadarea Ţării de Sus

zvâcnire a balaurilor luminau ca niște faruri

special montate pentru a lămuri drumurile.
Înaintarea invadatorilor nu era însă ușoară.
Câmpurile erau pustii, iar copacii își arunca-
seră crengile uscate în mijlocul drumurilor.
Ostașii întunecați își făceau cu greu cărare
printre capcanele ascunse în calea lor de către
vitejii Împăratului Alb. Au fost nevoiți să lase
armele deoparte, să pună mâna pe topoare și
să elibereze drumurile de copacii care fusese-
ră doborâți pentru a le bloca.
După mai multe zile de chin, au reușit să
ajungă în primul sat. Casele și proviziile cu
mâncare fuseseră incendiate de cei ce locui-
seră acolo până nu demult. Fântânile existau
însă, și soldații invadatori s-au năpustit să-și
aline setea. Nu a fost însă o decizie prea înțe-
leaptă: cei care au băut s-au umflat și au murit
în scurtă vreme.
Şi-ar fi dorit să găsească și ei vreo turmă
de animale, vreo livadă cu fructe sau măcar
vreo fântână a cărei apă să nu fi fost otrăvită.
Nimic dintre toate acestea nu se dăruia inva-
datorilor.
– 55 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

Ba mai mult, în curând aveau să afle cât

de ascuțite erau săbiile luptătoarelor din cea-
ta Rodnei și ale vitejilor din ceata lui Făgăraș.
Cei doi au atacat într-una dintre nopți oastea
Împăratului Negru.
Rodna și Făgăraș au traversat ca un fulger
tabăra inamică. Nimeni nu a avut putere pen-
tru a le sta în față. Săbiile soldaților dușmani
se rupeau atunci când se ciocneau cu armele
oamenilor Împăratului Alb.
Până să înțeleagă soldații întunecați ce se
întâmpla, vitejii Ţării de Sus au părăsit valea
în care era tabăra.
Scopul atacului fusese atins: aflaseră cât
de mulți sunt invadatorii și cât de slabă era
calitatea armelor lor.
A doua zi, dis-de-dimineață, Împăratul
Negru și-a adunat conducătorii la sfat:
– Căpetenii nenorocite! Cum se face că
o ceată de femei poate trece dintr-o parte în
alta a taberei ucigându-mi soldații, iar voi nu
reușiți să răpuneți măcar una ?!?!
Nimeni nu îndrăznea să răspundă. Ştiind
însă că este mai periculos a nu răspunde, unul
– 56 –
Undeva în Carpații românești ...

– 57 –
 Un nou început

La un moment dat, apa a ajuns la margi-

nea de sus a barajului format din munții de
încrețire și s-a apropiat de vârfurile ascuțite
ale acestora.
Nu a durat mult și firicele mici de apă
și-au dat drumul dincolo de munți, răspândind
binecuvântarea apei vii în cele patru zări ale
Pământului.
Coborând din munții cei mari, apa a spălat
cenușa vulcanică și a îndepărtat-o din calea
oamenilor care începuseră să iasă din peșteri
pentru a căuta de mâncare.
Anii au trecut și oamenii s-au răspândit de
jur împrejurul mării dintre munți, întemeind
sate și crescând animale. În mii de ani, apele
care se scurgeau printre vârfurile munților au
săpat văi din ce în ce mai adânci.
După atâta timp, oamenii ar fi uitat com-
plet despre războiul dintre Împăratul Alb și
Împăratul Negru dacă un preot bătrân nu ar
fi avut grijă să numească munții și apele după
numele vitejilor ce s-au sacrificat în acel răz-
boi. Doar munții care s-au format din lavă au
fost numiți după numele spionilor Împăratu-
– 119 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

lui Negru, ca să nu se uite de istoria balaurilor.

Acolo unde războiul a fost mai crâncen,
munții păstrează până astăzi stâncile în care
s-au transformat vitejii Împăratului Alb.
Cu timpul, râurile de apă vie care izvorăsc
din munții vulcanici au spălat și au îmbelșugat
o mare suprafață de pământ, de jur împrejurul
munților. După ce au udat hotarele Ţării, apele
au inundat prăpăstiile întunecate care fuseseră
cândva țara Împăratului Negru. Poate pentru
a aminti despre acest împărat sau poate datori-
tă cenușii vulcanice purtate de ape, oamenii de
astăzi spun despre apa care a umplut prăpăsti-
ile că se numește Marea Neagră.
Şi pentru că apa cea vie încă mai are pu-
tere de a dărui oamenilor binecuvântare, în
munții vulcanici din care izvorăsc cele mai
importante ape ale țării, oamenii merg pentru
a-și vindeca bolile.
Multe popoare și istorii s-au perindat de-a
lungul anilor prin Ţara de Sus. Din păcate,
vremea de pace din timpul lui Alb-Împărat
nu s-a mai întors. Oamenii nu au încetat însă
să nădăjduiască.
– 120 –
Un nou început

– 121 –
 Gabriel Herea - Împăratul Alb

– Tataie... ai avut dreptate... se poate și

mai rău de atât...
– Da, Bogdane, întotdeauna se poate și
mai rău. Nu aș putea să-ți spun de ce, dar nea-
mul nostru așa și-a dus viața, luptând mereu
pentru a-și zidi Patrie. Anul acesta se împli-
nesc o sută de ani de când locuitorii Munților
Carpați și ai pământurilor din jurul lor au re-
ușit să zidească o țară comună pe care au nu-
mit-o România. De aici însă și până la pacea
și bucuria din timpul Împăratului Alb, mai e
cale lungă.
– Da, tataie... de vreme ce părinții noștri
aleargă prin alte țări pentru a putea trăi, se
vede că încă nu am reușit să avem o patrie a
noastră...
– Dragii mei, de-a lungul timpului au fost
și vremuri mai bune, și vremuri mai rele. Stră-
moșii noștri au trebuit să se sacrifice în repetate
rânduri, să lupte în războaie sau să muncească
departe de țară. Românii au ajuns să munceas-
că și să trăiască de jur împrejurul globului pă-
mântesc, din America până în Siberia. Copii-
lor, părinții voștri sunt niște eroi! Ei trimit banii
– 122 –
 Un nou început

câștigați cu greu în străinătate, pentru ca noi să

putem trăi aici și să putem păzi mormintele
strămoșilor. Dacă am pleca cu toții, s-ar alege
praful de toată moștenirea înaintașilor.
– Am înțeles, tataie! Dacă părinții noștri
nu s-ar sacrifica pentru noi și pentru Româ-
nia, ar fi ca și cum Împăratul Negru ar fi reușit
să-i distrugă pe toți oamenii Împăratului Alb.
– Cam așa, Bogdane! Dar acum, gata! Hai
la somn!
Maria dormea de mult în brațele bătrâ-
nului. În visul său, copila se simțea în brațe-
le unei femei frumoase și călătoreau împre-
ună pe un cal înaripat, spre o rază de soare
ce izvora dintre niște nori de furtună. Încet,
Dumitru a așezat-o în pat, alături de bunica
sa, și s-a dus să mai pună un lemn pe foc. Pe
când închidea portița sobei de teracotă, bătrâ-
nul o auzi pe copilă vorbind prin somn:
– Mamă, te rog să nu te transformi în stâncă...
Cu ochii plini de lacrimi, bătrânul a mai
verificat o dată dacă aerisirea sobei funcționa
corect, apoi s-a pus în genunchi și a început să
se roage: „Trei, Doamne și toți trei!”
– 123 –