Legenda lui Omu

Ne aflăm în acele vremuri vechi, de mult uitate, în timpurile în care mândrul neam al Geto-
Dacilor era atât de bogat, încât până şi caii erau adăpaţi din vase de aur sau de argint. Moş Timp şi
Zamolxis împărţeau cu dărnicie sfaturi drepte din locul lor ascuns în munţi, iar oamenii îi ascultau cu
sfinţenie şi supunere. Tot în munţi aduceau supuşii ofrande. Din acelaşi spaţiu porneau luptele
împotriva oricui avea cutezanţa să încalce teritoriul Dacilor.
Această neasemuită bogăţie a poporului Dac avea şi partea ei rea, pentru că aşa stă rânduiala pe
lume; binele nu poate dura la nesfârşit. Ori de câte ori se ivea prilejul, duşmani hrăpăreţi atacau
Dacia, încercând să fure cât mai mult cu putinţă. Numai că, în calea cotropitorilor, Geto-Daeii aveau
grijă să ardă recoltele, să otrăvească fântânile şi să ascundă odoarele în peşteri adânci, imposibil de
găsit. Vrăjmaşii erau atraşi spre munţi şi, dacă făceau greşeala să cadă în capcană, erau întâmpinaţi în
trecători cu ploi de săgeţi de care nu se puteau feri. Nici măcar nu reuşeau să-şi dea seama de unde
vin şi cum de-i ţintesc atât de bine. Singura scăpare era fuga. Se întorceau acasă cu mâinile goale şi
coada între picioare, plecând însă cu mult mai puţini la număr decât veniseră.
Duşmanii erau mereu înfrânţi şi se întrebau cum reuşeau Dacii să afle de atacuri pentru a se
pregăti din timp de apărare? Ei bine, în acele vremuri Moş Timp avusese grijă ca un străjer să stea
mereu pe un munte şi să privească în zările îndepărtate, iar când ochii săi vedeau că hotarele erau
încălcate, imediat suna buciumul pentru ca toţi să prindă de ştire.
— Nimeni, vreodată, să nu pătrundă pe pământul nostru fără să suni îndelung din bucium,
înţelegi? îi spusese Duhul Pietrei Sacre vrednicului străjer, atunci când îi poruncise să păzească ţara.
Viteazul paznic despre care vorbim era un tânăr înalt şi puternic şi, pe deasupra celorlalţi muritori
de rând, avea un dar primit de la zei; privirea lui ajungea până departe, departe, fără nici cel mai mic
efort, iar legenda spune că, dacă se străduia, ochii săi reuşeau să recunoască faţa unui om de dincolo
de hotarele ţării. Cum se făcuse şi de ce primise chiar el acest bar, nimeni nu mai ştie. Datorită lui,
însă, atât regele, cât şi poporul aveau parte de linişte deplină şi pace, pentru că nimeni nu reuşise
vreodată să-i surprindă nepregătiţi.
Vrednicul nostru oştean era numit simplu; Omu. Era orfan, nimeni nu-i ştiuse nicicând părinţii,
darămite el. Crescuse în liniştea munţilor şi a pădurilor, aceştia fiind, în fapt, singurii lui prieteni.
Duşmani avea cu duiumul, căci, la un moment dat. Nişte străini pătrunseseră chiar în ţară cu gândul
necurat de a-l ucide, dar nu făcuseră prea mulţi paşi pentru că Omu îi dibuise repede, deşi aveau
straiele schimbate şi portul precum al fraţilor Daci. De prieteni ducea lipsă, însă, dar nu se plângea.
Aşa se învăţase de când era mic. Când îi era urât, vorbea cu stâncile ce-l înconjurau pe crestele
munţilor unde-şi avea locul:
— Voi mă înţelegeţi mai bine decât ar pulea-o face orice om, dragele mele, le vorbea Omu. Şi
lăsa apoi. Cu glas tare, să se audă păsurile ce le avea.
Zi şi noapte nu făcea altceva decât să stea pe piscurile sale semeţe şi să privească în zări, spre
hotare. La început, când regele aflase de puterile tânărului, îl chemase în cetatea de scaun spre a-i
oferi onoruri şi pentru a-l ţine în slujba sa. Omu îl refuzase însă. N-ar fi putut trăi pentru nimic în
lume în fast şi zgomot, între oameni mulţi, dintre care nu toţi erau binevoitori. Ii spusese atunci
regelui:
— Stăpâne! Eu sunt Omu, fiul munţilor şi al pădurilor, orfan de părinţi, cu sufletul şi trupul liber.
Nu pot trăi aici, lucrurile ce le văd în jur nu sunt pentru mine făcute. În afară de asta, cum te-aş putea
ajuta de aici, dintre ziduri groase, când eu trebuie să stau pe muntele meu pentru a veghea hotarele?
Aici m-aş stinge încet şi nici prezenţa mea nu ţi-ar folosi prea mult. Dacă vei porunci, stăpâne, atunci
mă voi supune, dar, rogu-te, lasă-mă să plec şi să te slujesc cu folos de acolo.
Impresionat de sufletul şi de credinţa tânărului din faţa sa, regele grăi aşa;
— Ai dreptate, fătul meu! Mergi în munţii tăi şi păzeşte marginile Daciei aşa cum numai tu ştii să
o faci, iar dacă vreodată vei avea nevoie de ceva, trebuie numai să-mi dai de ştire.
 Atunci îl văzuse Omu pentru întâia şi ultima dată pe rege.
***

Anii treceau, Moş Timp îşi depăna fără contenire fuiorul, iar străjerul îşi făcea de flecare dată
datoria Iară greşeală. Toate bune şi frumoase până aici, numai că, o dată cu scurgerea vremii, tânărul
Omu se transformase de-acum într-un oştean puternic, un bărbat în toată puterea cuvântului. Nu că
acest lucru l-ar fi supărat, dar de la o vreme încoace un gând negru nu-i mai ieşea din cap, Şi iată ce-
şi tot spunea fără oprire în mintea sa:
— De păzit, păzesc eu cu drag hotarele noastre… dar uite că tot îmbătrânesc. Anii trec prin mine
şi nu pe lângă, iar să se-ntoarne înapoi nici pomeneală. Dacă o dată cu pierderea tinereţii îmi voi
pierde şi harul vederii? Dacia va rămâne descoperită şi oricine va dori, va putea da năvală, ori asta nu
are voie să se întâmple. Duşmani sunt cu nemiluita peste tot şi abia aşteaptă prilejul să lovească.
Şi tot aşa mereu, zi de zi, noapte de noapte, se plimba încoace şi-ncolo fără a afla linişte,
frământându-se şi gândind la ce-ar putea face. Pasămite, ţara îi era mai dragă decât orice pe lume şi
ar fi făcut tot ce-i sta în putinţă pentru meleagurile lui dragi. Se gândea să se ducă la rege, acesta îi
promisese sprijinul la necaz, dar în ce chip l-ar fi putut ajuta în durerea sa? Era doar un om, iar nu un
zeu. Omu era din ce în ce mai chinuit în cugetul său că bătrâneţea este pe cale să-l prindă fără de
întoarcere.
Simţind ce se petrece, într-una din zile, la poalele colinei de veghe s-a arătat însuşi Moş Timp,
care dup ace-l privi câteva clipe pe Omu cum se frământă, urca la el şi vorbi:
— Spune, fiule, care-i baiul tău? Am văzut că te roade ceva pe dinăuntru şi că-i necaz mare la
mijloc. Vrei, oare, să-ţi părăseşti postul? Eu cred că ţi-ai făcut pe deplin, cu vârf şi-ndesat, datoria,
aşa că, dacă doreşti acum să-ţi capeţi simbria ce ţi se cuvine, spune! Orişice vrere ai avea, îţi va fi
îndeplinită, pentru că meriţi. Te ascult, fiule, mai adăugă Moş Timp zâmbind îngăduitor, după care
tăcu şi privi chipul lui Omu.
În fapt, Duhul Pietrei Sacre ştia foarte bine ce-i cu Omu, dar voia să-l pună la încercare, în acest
timp, oşteanul, văzând cu cine are de-a face, căzu în genunchi şi plecă privirea.
— Nu asta este dorinţa mea, stăpâne, spuse el, ci cu totul alt bai am la suflet, şi-i povesti Duhului
de-a fir-a păr ce-l durea atât de râu. Omu era oştean simplu şi nu avea meşteşugul vorbelor, aşa că i
se adresă Duhului Pietrei Sacre în acelaşi fel în care vorbea cu sine: Ce mă fac, stăpâne? Cum voi
putea apăra ţara de-aci înainte, căci bătrâneţea şi neputinţa îmi bat la poartă? Apoi vorbi din ce în ce
mai aprins: Nu ştiu exact ce voi, mărite stăpân, dar trebuie să ml ajuţi să fiu în continuare la fel de
ager în priviri, pentru câ vremuri grele se vor abate asupra ţării noastre dragi, şi numai eu pot ajuta de
aici, de sus, ca hotarele să nu fie încălcate. Ajută-mă, bunul meu stăpân. Meleagurile sfinte ale
Daciei trebuie păzite pe vecie astfel încât nimeni să nu le cotropească.
Moş Timp îl privi cu blândeţe, îi aşeză o mână pe umăr şi grăi cu voce caldă:
— Omu, tu nu poţi avea nemurirea ca şi mine sau ca bunul nostru stăpân, Zamolxis, nu ai acest
har. Te pot ajuta însă, şi prin tine întreaga ţară, în alt fel.
— Cum, stăpâne? Spune repede, pentru că trebuie să o faci, strigă Omu, uitând că are în faţa sa pe
însuşi Duhul Pietrei Sacre.
— Stă în puterile mele să te fac cel mai înalt munte. In acest chip vei putea păzi veşnic hotarele
Daciei. Este singura cale în care te pot ajuta, mai mult nu pot face, nici eu şi nici altcineva.
Omu nu a mai rostit niciun cuvânt. A ridicat doar privirile spre Moş Timp, iar Duhul putu citi în
lacrimile oşteanului tot ceea ce trebuia să afle. Lăsă braţele pe umerii lui Omu şi îi zâmbi. Oşteanul
încercă şi el, la rândul lui, să îi zâmbească Duhului, dar nu reuşi. Se simţi greu, tot mai greu. Umerii
îl apăsau din ce în ce mai tare, răsuflarea îi umfla pieptul gata să-l spargă.
Chipul său, atât de hotărât până atunci, se transformă în slană de piatră, sporindu-i astfel puterea
de nestrămutat. Două găuri, ca doi ochi săpaţi în stâncă, păreau că sorb depărtările din înălţimile lor
aflate chiar sub cer. Erau ochii lui Omu, veşnic aprinşi, păzind hotarele întru eternitate.
 ***

Omu, cel mai înalt munte, mereu tânăr şi încordat, domină cu prezenţa şi forţa lui întreaga ţară a
Dacilor Liberi. Priveşte în zare neobosit, prevestind prin mugetul de bucium al vântului când
duşmanii se apropie de țara lui dragă. Sacrificiul său a scos din nevoi secole la rând poporul Geto-
Dac prin vestirea la limp a necazurilor. Omu încă mai sună din buciumul său atunci când trebuie, dar
numai cei care ştiu asculta îl pot auzi negreşit.

***

Închideţi pentru puţin timp, ochii şi lăsaţi-vă cu gândul să zboare pe culmile Bucegilor. Auziţi
buciumul? El este! Omu!