CRĂCIUNUL DACIC

Înainte de lăsarea întunericului, dacii cei liberi, se îndreaptă cu mic cu mare spre casa luminată din
mijlocul aşezării. Luna mare şi plină le luminează cărările, iar stelele sclipesc complice, parcă
îndemnând pe fiecare să se grăbească la întâlnirea din această noapte magică. Îmbrăcaţi în haine albe
din blană de oaie sau capră, intră în tăcere şi se aşează în jurul focului ce luminează şi încălzeşte
încăperea puternic parfumată de busuiocul atarnat la grinzi şi crengile de brad pe care au fost aşezate
coşurile cu bunătăţi, făcute din recolta anului ce se termină curând.
Bărbaţii, cu căciuli înalte din miel alb, stau în picioare. Femeile cu tulpane din lână, prinse cu
mare meşteşug şi copiii stau pe laviţe lungi din lemn de brad privind jocul flăcărilor multiplicat de
mulţimea florilor de mină ce încojoară vatra. Jilţul uriaş căptuşit cu blănuri mari şi albe işi aşteaptă
stăpânul. Se aude numai trosnetul butucilor care ard şi vuitetul vântului printre brazi. Este cea mai
lungă noapte din an, cea mai aşteptată şi cea mai de folos.
Clinchetul clopoţeilor de la sanie, nechezatul cailor şi lătratul câinilor, dau de ştire că oasptele cel
mult aşteptat a sosit şi când uşa se deschide, bucuria se citeşte pe feţele tuturor.
In prag stă un bărbat înalt, cu o figură impunătoare, cu plete lungi ce acoperă umerii hainei din
blană de lup alb.
— Bine v-am găsit sănătoşi şi mai mulţi. Bună să vă fie inima şi sufletul mereu curat. Vă aduc
gânduri bune şi binecuvântări de la Zamolxe.
— Bine ai venit Moşule, tare cu drag te-am aşteptat, îl întâmpină cel mai vârstnic dintre daci,
care-l cunosştea pe „moş”, de pe vremea când era un copil şi mereu se minuna că” moşul” rămânea
neschimbat. Pofteşe de ia loc pe jilţul de lângă foc şi deşiră ghemul cu înţelepciuni.
Răspunde „Moşul” invitaţiei şi apoi în tăcere, îi priveşte pe rând, pe fiecare în parte în adâncul
ochilor, cititndu-le gândurile, grijile, întrebările. Un zâmbet mare îi luminează chipul fumos atunci
când privirea lui cuprinde femeile însărcinate şi pe cele cu „coconi” mici in braţe. Da! ei sunt cei
care vor duce mai departe învăţătura marelui Zamolxe. Copiii acestei comunităţi sunt aşteptaţi cu
mare drag şi li se acordă o atenţie deosebită. Sunt ajutaţi, de mici, să înţeleagă Legile Mamei Pământ
şi ale Tatălui Soare, ca niciodată, sub nicio formă să nu-i supere, spre a fi mereu sănătoşi şi roada lor
să fie îmbelşugată. Aşa i-a învăţat Zamolxe şi nimeni nu iasă din cuvântul lui.
Pe rând, copiii se apropie şi povestesc despre tot ceea ce au văzut în preajma lor, în natură. Ochii
le strălucesc şi mânuţele descriu în aer mărimea spiriduşilor cu care s-au jucat prin păduri sau pe
tăpşane. Se rotesc imitând dansul zânelor care, le-au permis sa le privească, dacă au fost foarte
cuminţi. Se apropie timizi iar Moşul îi sărută pe creştet, şoptindu-le ceva la ureche. Este darul de
suflet pe care-l primeşte fiecare.
Bătrânele femei, povestesc cum „văd” în jurul unor plante fuioare de negură ce se ridică şi,
înconjurându-i pe cei bolnavi, necazul şi suferinţa, dispar. Spun despre aburul alb care iasă din câte-o
floare şi se îndreaptă chiar spre locul unde este rana sau durerea. Mulţumesc, pentru că au fost
îndrumate spre locurile în care cresc aceste plante şi au fost ajutate să „vadă” acele minuni.
Cei bătrâni, care nu mai pot ţine pasul cu tinerii la muncile cele grele, udă periodic „trovanţii” —
pietrele care cresc — vorbind cu ele ca şi cu nişte fraţi mai mici. Moşul zâmbeşte, constatând că
învăţăturile transmise de-a lungul anilor îşi arată rodul. Se ridică de pe jilţ, se apropie sărutând
măinile celor bătrâni, ridică un sac mare din panza albă, cusut cu simboluri stranii şi le împarte fructe
uscate şi faguri cu miere sălbatică. Pentru cei care se pregătesc de marea „trecere” spre tărâmul lui
Zamolxe, scoate din sac pietricele preţioase din peştera lui Zamolxe. Până la momentul plecării din
această lume, pietrele preţioase le vor fi de folos pentru a se împăca cu ei înşişi şi cu cei dragi, alături
de care şi-au împlinit destinul.
Apoi, le vor lumina Calea şi-i vor ajuta să nu rătăcească drumul spre ACASĂ.
Privirea lui se îndreaptă spre adolescenţii care-l privesc cu mare respect şi le reaminteşte
importanţa jurământului rostit la ritualul de chemare a ploii, sau la împrăştirea norilor, la dansurile cu
puteri tămăduitoare şi la înfrăţiri cu cei de-o seamă. Le cere să ţină mintea trează reţinând tot ceea ce
au de făcut. De scris… pe linguri, pe ulcele, pe porţi. Să nu uite de promisiuni făcute fetelor şi să-şi
ţină întotdeauna cuvântul dat. Iar de s-ar întâmpla să aibă vreo suferinţă, să se folosească de”
respiraţia dacică”, pentru a reveni la sănătatea cea bună.
Se răsuceşte spre o tânără proaspăt intrată în rândul nevestelor şi, scoţând din sân, îi întinde un
şarpe de casă, pentru a-i ocroti noua gospodărie. Le aminteşte din nou femeilor să transmită
cunoaşterea şi învăţătura prin cusături, pe laibăre, catrinţe, ii, năframe, ştergare, ouă, cocături.
Cu bărbaţii maturi şi aşezaţi la casele lor, vorbeşte despre felul în care pot găsi mai uşor izvoare
cu apa bună, despre ridicarea caselor, care să fie cât mai trainice, călduroase iarna şi răcoroase vara.
Le împarte saci mici cu seminţe şi ouă de păsări de pe alte meleaguri.
Moşul îi cuprinde cu privirea şi deschide braţele ca pentru o mare îmbrăţişare. Rămâne aşa, cu
ochii închişi un timp, apoi se aşează zâmbind. Este momentul în care femeile ridică prosoapele albe
ca spuma laptelui de pe coşurile cu merinde şi aştern masa pentru ca toată comunitatea să se bucure
de recolta anului ce se sfârşeşte. Cu mulţumire şi binecuvântare.
Apoi, fetele tinere îi duc acasă pe cei mici cărora somnul le dă târcoale. Cei rămas se strâng în
jurul Moşului şi-i cer sfatul despre ce ar fi mai bine de făcut în anul ce va veni. Moşul scoate o hartă
a cerului şi, urmând mersul stelelor, le spune despre zilele senine, dar şi despre cele geroase. Despre
ploi şi căldura mare. Hotărăsc împreună momentele cele mai bune pentru însămânţat şi cules, dar şi
cum să depoziteze recolta şi să păstreze seminţelor pentru viitor. Le spune ce e bine de făcut în
nopţile cu Lună Plină şi Lună Nouă, dar mai ales despre păstrarea focului viu în fiecare gospodărie.
Rosteşte apoi binecuvântarea de rămas bun, mulţumeşte pentru primirea făcută cu drag şi pleacă
lăsând în urmă o adiere de primăvară.
Aşa era „Moşul” dacilor!