Dragul meu prieten(ă), eu sunt

Carticica de Craciun, o carte specială,

dacă mă vei deschide în fiecare zi vei
descoperi o surpriză plăcută si vei sti
mai mult.
Nu ezita să mă deschizi ca să fi mai
aproape de Moș Crăciun și de cadourile
lui.
 ra odată un împărat bătrân care avea patru fete. Pentru că era foarte bătrân,

împăratul se hotărî să îşi lase împărăţia uneia dintre fiicele sale, dar nu ştia pe care să o
aleagă drept moştenitoare. Aşa că într-o zi, le chemă pe toate la el şi le spuse să plece în
lume şi pe aceea pe care oamenii o vor îndrăgi mai mult, aceea îi va urma la tron.
Prima plecă Primăvara şi oamenii o îndrăgiră pe dată pentru delicateţea ei, pentru
mireasma de flori ce o lăsa în urmă şi pentru păsărelele ce o însoţeau şi ciripeau vesele în
jurul ei.
A doua fiică, Vara, fu iubită pentru căldura ei, pentru verdeaţa ce o înconjura şi
pentru că pe acolo pe unde trecea lanurile deveneau de aur iar cireşele se rumeneau pe
dată.
Toamna, a treia fiică, vru să impresioneze prin bogăţia şi dărnicia ei, iar oamenii nu
mai conteneau cu laudele şi n-ar fi vrut s-o lase să mai plece niciodată.
, ultima dintre surori, fu îndrăgită nespus pentru bucuria pură, copilărească, pe
care o răspândea în jur atunci când din palma ei se risipeau în aer steluţe argintii şi pe la
geamuri se legănau duios colinde.
Auzind doar vorbe bune despre cele patru fete ale sale, împăratul se gândi să le lase
să conducă împărăţia pe rând, câte trei luni fiecare, spre bucuria tuturor .
 fost odata, ca niciodată, în vremuri de mult trecute o preafrumoasă zână pe nume Iarna. Ea locuia în
Ținutul Zăpezii împreună cu surorile ei, Primăvara, Vara și Toamna. Zâna Iarna era cea mai frumoasă dintre ele,
avea părul alb ca neaua și strălucitor ca argintul în bătaia soarelui și aripile ei erau albe și delicate ca ale unei
lebede. Era frumoasă ca un înger. Era îmbrăcată într-o rochie alba și moale ca mătasea. Cele trei surori,
Primăvara, Vara și Toamna erau tare mândre de ea și aveau mereu zâmbetul pe buze. Ținutul lor era acoperit de
zăpadă strălucitoare și aici trăiau doar zânele și prietenii lor.
Dar în vecinătatea lor mai era un ținut, Ținutul Întunericului, unde domnea o zâna rea. Aici erau doar
fulgere și creaturi grotești. Zâna aceasta avea părul negru, aripi de foc și îi plăcea tare mult să chinuiască
oamenii. Trimitea mereu asupra lor frig, ploi, necazuri și suferințe.
Cele patru zâne, milostive din fire, erau tare triste văzând cum asuprea zâna cea rea oameni nevinovați.
Ele s-au sfătuit ce și cum să facă să o alunge pe zâna cea rea.
Iarna, mai isteață din fire le-a propus să lumineze Ținutul Întunericului cu raze de lumină pentru a alunga
bezna care domnea aici. În momentul în care Ținutul Întunericului s-a luminat zâna cea rea a murit. Și toate cele
câte era în acel ținut s-au trezit la viață. Dintr-un tărâm al fricii acest tărâm a devenit un tărâm al bucuriei.
Tărâmul a fost numit Pământ.
Tot zâna Iarna a fost cea care a propus să unească acum cele 2 regate. Și pentru că zâna Iarna își iubea
foarte mult surorile a mai propus ca fiecare dintre ele să domnească peste noul ținut câte 3 luni pe an. Astfel,
oamenii se pot bucura de cele patru anotimpuri, fiecare special în felul sau.
Doar la Poli în semn de mulțumire pentru înțelepciunea Iernii zânele au hotărât să domnească Iarna tot
timpul anului. Și tot aici, în ținuturile înghețate, au stabilit să locuiască Moș Crăciun cu ajutoarele lui:
Crăciunița - soția sa, spiridușii și renii zburători. În fiecare an, în ajunul Crăciunului, ei pornesc într-o călătorie
în jurul lumii pentru a aduce cadouri, bucurie și speranță oamenilor.
 egenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situaţie
financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritişului, Nicolae, ajuns
deja episcop, a lăsat noaptea, la uşa casei nobilului, un săculeţ cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai şi când a venit vremea de maritiş pentru cea de a doua fată. Când i-
a venit vremea şi celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine
fetelor sale. În acea noapte, nobilul a stat de paza şi l-a văzut pe cardinalul care lăsa săculeţul cu aur. Se
spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei, într-o şoseta
pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agăţării şosetelor de şemineu.

După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu
a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea
lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeţi cu aur făcuţi cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului
Nicolae sub forma a trei bile de aur .

In noaptea de 5/6 decembrie a fiecarui an ne lăsam ghetele sau bocancii pe pervaz, în speranţa ca
vom primi o vizită din partea lui Moş Nicolae. Daca am fost cuminţi, acesta ne va lasa multe dulciuri şi
daruri, însa dacă am fost neascultători, el ne va “recompensa” cu o nuieluşă. Cu sigurantă v-ati pus
întrebarea: Cine a fost Mos Nicolae si de ce vine în fiecare an cu dulciuri sau cu nuieluşe?
 Știi care a fost cea mai mare dorință a mea? Să creadă toată lumea că exiști, că te
furișezi la miez de noapte și umpli ghetuțele cu „bunătăți”. Nu știu de ce unii copii cred
altceva, ba chiar insistă să te vadă! Pe măsură ce creștem, ne pierdem din magie, o risipim
fără rost sau o abandonăm pe marginea drumului. Eu? Am reușit să o păstrez, o țin
ascunsă într-un buzunăraș în dreptul inimii. Poate că unii ar privi „ghetuțele” mele și ar
spune că sunt goale. Așa e, fără magie devii orb, dar eu văd că sunt pline! Sunt pline cu
cele mai frumoase daruri, speranță, bucurie, iubire, parcă și o picătură în plus de magie.
Să mai zic că zăresc și conturul unei portocale? Una din acelea dulci și zemoase pe care le
primeam de la bunici. Mulțumesc, „Moșule”!
 fost odată un meșter sticlar... Toată ziua lucra în atelierul lui ca să îi poată hrăni pe cei doi copii: o fetiță și un
băiat. Mama lor se prăpădise demult, iar meșterul încerca să-i crească așa cum știa că și-ar fi dorit ea.
Copiii erau cuminți și încercau și ei să ajute cum puteau mai bine. Fata avea grijă de casă, iar băiatul încerca să
deprindă meșteșugul tatălui.
Într-o bună zi băiatul s-a gândit să-i facă o surpriză părintelui său și a încercat să facă singur un vas. Dar oricât s-a
străduit vasul nu a căpătat forma pe care și-o dorea, ci a rămas doar un balon de sticlă. De teamă să nu își supere tatăl
băiatul i-a pus o mică agățătoare de sârmă și i l-a dăruit surioarei să se joace cu el.
Fetița moștenise de la mama sa talentul de a picta, așa că în serile lungi de iarnă, stănd în fața focului, a pictat
micul balon de sticlă. Peste agățătoarea de sârmă a pus o delicată panglică roz luată de pe o rochiță veche.
Când l-a terminat a dat fuga să-l arate tatălui ei. Tocmai atunci la ușa atelierului se oprise un alai mare și
strălucitor. Chiar împăratul și împărăteasa țării veniseră să vadă sticlăria făcută de meșter, despre a cărei frumusețe se
dusese vestea.
Emoționată fetița s-a pitit după bradul ce străjuia intrarea. De teamă sa nu spargă micul balon pictat l-a strecurat
între crengile bradului.
Când să treacă pragul, împărăteasa și-a aruncat ochii spre braduț și s-a oprit exclamănd:
- Ce-i minunăția asta?!
A întins mâna să-l ia, dar fetița îl ținea strâns. Sfioasă a iețit în fața împărătesei:
- Este jucăria mea, înălțimea voastră! Fratele meu a făcut-o și eu am pictat-o...
După ce s-a gândit o clipă i-a întins micul balon împărătesei:
- Dacă vă place așa de mult, vi-l dăruiesc. Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, spunea că atunci cand îi faci
cuiva o bucurie îngerii zâmbesc!
Împarateasa s-a aplecat și a sărutat, cu lacrimi în ochi, copila pe frunte.
- Îți multumesc, fată frumoasă! Mama ta avea mare dreptate, dar nu pot să îți iau jucăria. Când am văzut-o în
braduț m-am gândit că aș putea-o folosi să împodobesc bradul de Crăciun de la palat. Așa că am să vă rog să faceți cât de
multe puteți până în Ajun, iar eu am să vă răsplătesc pe măsură.
Când au văzut invitații la marele bal cât de frumos era bradul împodobit cu micile baloane de sticlă pictată s-au
grăbit cu toții să-i comande meșterului pentru anul și pentru anii următori. Pentru că semănau cu globurile de cristal ale
vrăjitorilor, dar erau mult mai mici toată lumea le-a spus: globulețe...
Așa că meșterul și copiii lui nu au mai avut niciodată grija zilei de mâine, iar urmașii lor fac și astăzi globulețe și
aduc culoare și strălucire multor brazi de Crăciun.
Și-am încălecat pe-o roată ,Si v-am spus povestea toată.
 ândva, toţi copacii îşi păstrau frunzele verzi în tot timpul anului.
În preajma Crăciunului, o mică pasăre nu a mai putut să plece în ţările calde pentru că avea o aripă ruptă. Cum
să reziste vitregiei iernii? Tremurând de frig, s-a adăpostit în frunzişul unui mare stejar . Acesta a refuzat să o
primească,gonind-o:
– Pleacă de aici ! Îmi vei mânca toate ghindele !
Biata pasăre a părăsit copacul şi s-a refugiat între ramurile unui ulm stufos .
– Nu poţi rămâne aici ! Îmi vei rupe frunzele! spuse el.
Speriată, micuţa pasăre s-a ascuns atunci într-un tufiş care, însă, o alungă fără zăbavă :
– Nu te vreau aici ! Îmi vei murdări crengile !
Respinsă de toţi copacii , pasărea s-a culcat în zăpadă aşteptând înspăimântată să moară de frig.
Deodată , zări un brad care îi făcea semne să vină la el. Cu aripile îngreunate de frig, s-a târât până la el .
– Aici, între ramurile mele, nu trebuie să te temi de nimic! Voi avea grijă de tine! o asigură plin de prietenie
bătrânul brad .
În seara de Crăciun , un vânt groaznic suflă peste pădure . Toţi copacii şi-au pierdut frunzele sub puterea sa .
Bradul şi-a înfăşurat crengile în jurul micuţei păsări bolnave pentru a o adăposti. Îşi dorea atât de mult ca pasărea să
nu moară, încât nu mai simtea nici frigul, nici viscolul. Frunzele lui, în lupta cu gerul deveneau din ce în ce mai
ţepoase, dar nu se dădeau bătute.
Pentru bunătatea şi curajul său Dumnezeu a hotărât ca bradul să-şi păstreze mereu frunza verde. Oamenii îl
cinstesc şi îl aduc de Crăciun în casele lor ca semn al bogăţiei, bunătăţii şi bucuriei.
 Avea Moş Ger un fecior nemaipomenit de lăudăros. Ce-şi zice odată flăcăiaşul: “A îmbătrânit tăticu şi nu
mai face treabă ca lumea. Să mă lase pe mine, care sunt tânăr şi voinic. Când i-oi răzbi eu pe oameni cu frigul,
o să îngheţe şi sufletul în ei. N-o să aibă scăpare! Pe nici unul n-am să-l iert!”
Porneşte Geruleţ la drum şi vede o căruţă trasă de un căluţ – pepenaş, nu alta. Iar în căruţă – un grăsan
de bogătan, înfofolit în blănuri şi cu picioarele învelite cu covor. Pe Geruleţ îl pufni râsul: “Degeaba te-ai
înfofolit, că de mine tot nu scapi!” Şi se apucă să-l necăjească pe bogătan: se băga sub covor, i se strecura pe
mâneci, după guler, îl ciupea de nas. “Dă-i bici – porunci bogătanul vizitiului – că îngheţ! Iar Geruleţ îl hărţuieşte
şi mai rău, îl ciupeşte şi mai tare de nas, îi taie răsuflarea, îi înţepeneşte mâinile şi picioarele.” Bogătanului i-a
pierit glasul, de rău ce îngheţase. Când a sosit la conac, l-au scos din căruţă mai mult mort decât viu.
Iar Geruleţ vine într-un suflet la taică-său şi începe să se laude: “Ce zici de mine? Uite prin ce blănuri am
răzbit! Sloi de gheaţă l-am făcut pe bogătan!”
“Asta nu-i mare lucru! grăi Moş Ger, zâmbind în barbă. Uite colo un ţăran, cu cojocul rupt, care se duce
cu sania lui, trasă de o mârţoagă, la pădure, după lemne. Pe ăsta de-l răzbeşti, o să zic şi eu că eşti grozav!”
Când a ajuns în pădure, ţăranul se apucă să doboare copacii. Geruleţ îl prindea de braţe, de picioare, i
se strecura după guler… Ţăranul izbea mai vârtos şi până la urmă s-a încălzit atât de tare, că şi-a scos
mănuşile.
Lui Geruleţ atât i-a trebuit: “Mă bag, zice, în mănuşile omului şi le fac ca de gheaţă. Atunci să-l văd!” Se piteşte
Geruleţ într-o mănuşă, iar ţăranul îi dă înainte, nu se încurcă.
A încărcat ţăranul sania cu vârf şi-şi spuse: “E timpul să mă întorc acasă.” Dar când să-şi pună mănuşile
– parcă ar fi de tablă. Geruleţ râde în sinea lui: “Până aici ţi-a fost!”
Ţăranul apucă zdravăn toporul şi prinse a bate cu sete mănuşile cu muchia acestuia, ca să le înmoaie.
“Aoleu!” se văita Geruleţ, la fiecare lovitură. Abia reuşi să scape.
Cu sania plină de lemne, ţăranul porni spre casă, îmboldindu-şi calul la drum. Iar Geruleţ veni la taică-
său, oftând din rărunchi şi abia târându-şi picioarele
Când îl văzu Moş Ger,îl întrebă: „Ce ai, fătul meu, de nu te ţin picioarele şi te vaiţi de mi se rupe inima?”
„Mi-a scos sufletul ţăranul acela, se căină Geruleţ, şi pe de-asupra, m-a şi cotonogit!”
Bătrânul îşi ascunse un zâmbet în colţul gurii şi grăi sfătos: „Să-ţi fie de învăţătură, băiete! Pe trântor
îl dovedeşti repede, dar omului vrednic nu-i poţi veni de hac! Munca îi ţine de cald!”
 de Octavian Goga
Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate,
Mos Craciun, din cer de-acolo,
Sa le stie toate, toate.
Uite cum: Va spune Badea...
Iarna-n noapte, pe zapada,
El trimite cate-un inger
La fereastra ca sa vada...
Ingerii se uita-n casa
Vad si spun, iar mosul are
Colo-n cer, la el in tinda,
Pe genunchi o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare...
Si de-acolo stie Mosul,
Ca-i siret el, lucru mare.
de Elisaveta Novac
Norii cu caciuli pe frunti
A adus iarna din munti.
Ea coboara de pe creste,
Frumoasa ca o poveste.
Mai intai, a pus pe strada,
Un covor alb, de zapada.
Dalbe flori a prins pe ramuri,
A pictat stelute-n geamuri.
Cad in leagane usoare,
Pun beteala si culoare,
Prin paduri si prin campii,
Joc de stele argintii.
 Cred că toţi ne-am întrebat măcar o dată de unde ia Moşul atâtea jucării, cine îl ajută în îndeplinirea
unor sarcini atât de importante, care ar da mare bătaie de cap oricui ar fi în locul lui Moş Crăciun. Aşa cum aţi
bănuit, el nu face totul singur, în afară de reni îl ajută şi spiriduşii. Spiriduşii trăiesc în Laponia şi lucrează zi de
zi, timp de un an, confecţionând jucării. Şi ca treaba să meargă bine, fiecare spiriduş are sarcina lui, bine
stabilită.
Sarcina cu cea mai mare răspundere se pare că o are Alabaster Snowball. El supraveghează copiii zi
de zi şi oră de oră şi îşi notează într-o carte uriaşă faptele bune şi rele pe care le fac aceştia. Apoi face totalul
şi în funcţie de rezultatul obţinut stabileşte dacă acel copil va primi jucăria dorită. Este o sarcină foarte grea
pentru că uneori trebuie să ia decizii care nu sunt pe placul copiilor, iar aceştia nu înţeleg de ce nu au primit
ce şi-au dorit.
Bushy Evergreen – este foarte respectat de ceilalţi spiriduşi. Este un mecanic şi un inventatotr
înnăscut. El a construit fabrica în care se fac jucăriile. Cunoaşte toate maşinăriile din fabrică şi le repară
imediat ce se strică. Nu are o clipă de răgaz. El ştie că jucăriile trebuie să ajungă la timp sub Pomul de Crăciun.
Sugarplum Mary – este cofetar de meserie şi ajutorul de nădejde al Crăciuniţei, împreună cu aceasta
face cei mai buni biscuiţi şi cele mai bune prăjiturele.
Shinny Upatree – este un vechi prieten al lui Moş Crăciun. Cei doi au înfiinţat Țara lui Moş Crăciun, loc
în care spiriduşii şi moşul îşi desfăşoară activitatea.
Pepper Minstix – acest spiriduş păzeşte cu străşnicie ţinuturile lui Moş Crăciun, nimeni nu intră şi nu
iese de aici fără ştirea lui. Dar cel mai bine sunt păzite secretele…
Wunorse Openslae – are grijă de reni. Cât ar fi iarna de grea şi zăpada de mare, renii au hrană din
belşug, locul unde se odihnesc este curat. Niciun ren nu s-a plâns niciodată că i-ar lipsi ceva. Drumul pe care îl
parcurg în fiecare an este greu şi lung şi de aceea renii trebuie să fie bine antrenaţi. Sania străluceşte de
curăţenie şi alunecă foarte uşor, fiind verificată în fiecare zi de Wunorse Openslae.
Bucuria cadourilor de Crăciun nu ar fi posibilă fără munca celor şase ajutoare ale lui Moş Crăciun. Ele
îşi fac în fiecare an datoria, nu îmbătrânesc niciodată şi ne aduc bucurie în seara de Crăciun.
 Se spune că, în Ţara de Gheaţă a lui Moş Crăciun, s-a născut odată un pui de ren cu totul şi cu totul
deosebit. Ce îl făcea atât de diferit de fraţii şi prietenii acestora? Nasul, care era roşu şi strălucitor, atât de
strălucitor, încât în plină noapte era ca un adevărat far ce lumina totul în jur.
Bietul Rudolf! Prietenii îl ironizau, ba unii chiar refuzau să se joace cu el. Până şi cei din familia sa, deşi
nu îi arătau pe faţă, se ruşinau să iasă cu Rudolf în lume.
Dar pe lângă nasul roşu, Rudolf mai avea ceva: un suflet bun. De aceea îi ierta pe toţi pentru
comportarea lor. Şi nu numai atât, era şi foarte harnic, nu se dădea înapoi de la nicio treabă care era de făcut.
Odată, Moş Crăciun întârzie mai mult ca de obicei pe la casele copiilor. Se făcuse întuneric şi Moşul
tare nu ar fi vrut să-i dezamăgească pe micuţi. Dar cum să facă? Dacă din cauza beznei se va rătăci sau va
încurca darurile?
Atunci zări în întuneric o luminiţă. Din ce se apropia, din ce lumina creştea. Când se apropiase destul
de mult, Moşul înţelese că acea lumină venea de la nasul roşu al unui ren, nas care strălucea foarte tare.
Moş Crăciun îl rugă pe Rudolf, căci acesta era numele renului, să-i lumineze calea pentru a ajunge mai
repede cu darurile la copii. Rudolf acceptă imediat, se aşeză în faţa saniei Moşului şi lumină calea celorlalţi
reni.
Moş Crăciun a ajuns cu bine pe la casele copiilor, a împărţit cadourile şi voie bună tututor.
De atunci, Rudolf îl ajută în fiecare an pe Moş Crăciun, fiind în fruntea alaiului şi luminând calea, astfel
încât Moşul nu întârzie niciodată.
Iar Rudolf este iubit şi preţuit de copii, fiind cel mai cunoscut ren de la sania lui Moş Crăciun.
La începutul săptămânii fluturau rar câțiva fulgi de nea prin văzduhul sur. Se opreau pentru o clipă
nehotărâți, apoi coborau iar și iar se opreau. Parcă le părea rău după înălțimile din care veneau. Numai o
săptămână și iarna s-a înstăpânit peste lume,până la marginea zării.
-Cojoc gros ca în anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc între ei bătrânii.
Ulițele satului sunt acoperite de un covor alb și gros. Casele par mai mici, dormitând sub acoperișurile
grele. Gerul s-a mai muiat și copiii satului au și pornit cu săniuțele pe coastă. Locul e larg, așa încât pot
pleca deodată zeci de săniuțe ce vin ca trăsnetul până la poale.
Mult s-au mai rugat Vasilică si Niculăiță de părinți să-i lase și pe ei cu săniuța.
– Dacă pățiți ceva? Acolo sunt și sănii mai mari care vă pot doborî.
Dar, pana la urmă, au primit îngăduința. Se făcură amândoi cai și porniră în fugă către coasta săniușului.
Obrajii le ardeau de bucurie și ochii le scânteiau.
-Șezi tu înainte, Vasilică!
-Ba șezi tu!
-Să șadă cel care știe sania mai bine, zise un băiat de alături.
Până la urmă se așeză Vasilică în față. Apoi ceru să conducă și Niculiță.
Sania se răsturnă de două ori. Trecu la cârmă iar Vasilică. Și tot așa, nici nu știau cum fuge timpul.
Se însera când copiii intrară în curte.
– Acum se vine? le strigă mama. N-ați pățit nimic?
-N-am pățit. Și copiii intrară bucuroși în casă, cu gândul că a doua zi vor merge iar la săniuș.
A fost odata ca niciodata un om de zapada caruia i se spunea Morcoveata.
Era tare mandru de nasucul lui, morcov portocaliu perfect.
Canta si dansa toata ziua. Despre orice si oricine. Si despre morcovul lui, bineinteles :)
Baiatul il privea de la geam si, cu fiecare zi ce trecea, omul de zapada il enerva tot mai mult.
Intr-o zi, se duse la el si-i spuse:
“Te crezi smecher, omule de zapada, de canti si dansezi toata ziua? Las’ ca ramai tu fara morcov!”
Si noaptea, in timp ce omul de zapada dormea, s-a furisat din casa, s-a apropiat de omul de zapada si i-a furat morcovul.
Dimineata, cand s-a trezit baiatul, era liniste. “Ce bine!”, si-a spus el in gand.
In curtea din spatele casei, omul de zapada era trist. Foarte trist.
Fara morcovul nasuc nu putea respira bine si, prin urmare, nu mai putea canta. Si fara cantec, nu mai putea nici dansa.
Nu mai avea nimic. Fara morcov parca nici om de zapada nu mai era. Nici Morcoveata nu mai putea fi numele lui.
Zilele treceau, omul de zapada era din ce in ce mai trist.
Parca si baiatului ii era dor putin de cantecul, dansul si veselia omului de zapada.
Ar fi vrut sa indrepte lucrurile, dar nu avea curaj sa-i spuna omului de zapada ca el i-a furat nasul.
I-a venit insa o idee salvatoare.
“Omule de zapada, tu crezi in Mos Craciun?”, l-a intrebat el.
“Bineinteles! Cine nu crede?”, i-a raspuns omul de zapada.
“Poate ar trebui sa-i scrii o scrisoare, sa-ti dea alt morcov”.
“Ce idee grozava! Cum de nu m-am gandit la asta? Ai dreptate! Asa voi face!”
Si omul de zapada i-a scris Mosului o scrisoare:
“Draga Mos Craciun, stiu ca esti ocupat, ca trebuie sa ai grija de atat de multi copii, dar daca ai putea strecura in sac si un morcov pentru
mine, ar fi minunat. Multumesc”.
Noaptea, baietelul pandea momentul in care omul de zapada va adormi. Inca mai avea morcovul in frigider. Omul de zapada avea dreptate:
era perfect, avea motive sa se mandreasca cu morcovul lui.
Imediat ce omul de zapada a adormit, baiatul s-a strecurat afara si, cu grija, i-a pus omului de zapada morcovul la locului lui de nas perfect.
A zambit. Omul de zapada arata mai bine asa.
Dimineata, cand s-a trezit, era veselie mare afara. Omul de zapada canta si dansa si mai multi copii se adunasera in curte in jurul lui.
A navalit afara sa-l vada iar pe Morcoveata fericit.
“Multumeesc! Multumeeesc!”, i-a strigat omul de zapada cand l-a vazut. “Ai avut dreptate! Am iar un morcov perfect! Exact la fel! Nu e
grozav?”
Omul de zapada nu stia ca, in cazul lui, Mos Craciun fusese chiar baiatul din casa. Si nici baiatul nu avea de gand sa-i spuna. Era multumit.
Facuse o fapta rea, dar indreptase lucrurile.
“Iarta-ma!”, spuse in soapta.
 este un mic ren ce trăia pe lângă casa lui Moş Crăciun. Renul avea doar 3 luni şi încă nu
avea coarne. Bobble era singurul ren al Moşului care nu putea să zboare, tocmai din cauză că nu avea
încă coarnele fermecate care îi ajută pe ceilalți reni ai lui Moş Crăciun să zboare.
Micul Bobble visa mereu că i-au crescut corniţele şi poate zbura la fel ca toţi ceilalţi reni, iar
Moşul l-a ales şi pe el să tragă sania în noaptea magică de Crăciun când merge din casă în casă pentru a
lăsa daruri copiilor. Dar de fiecare dată se trezea şi realiza că totul era doar un vis şi că încă nu îi
crescuseră corniţele.
Într-o dimineaţă, când micul ren s-a trezit din somn, acesta i-a povestit cu lacrimi în ochi Moşului
visul său. “Am avut din nou acelaşi vis. Am visat că mi-au crescut corniţele fermecate şi pot să merg cu
tine să împărţim daruri copiilor…dar când mă trezesc realizez că nu am încă corniţe.”
“Nu-ţi face griji, Bobble, visul tău va deveni realitate în curând. Trebuie să mai ai răbdare puţin.”
În acea noapte, după ce micul ren a adormit, Moşul s-a apropiat de patul lui, l-a luat uşor în braţe,
fără să îl trezească şi la pus pe Bobble în sania cu care urmă să plece în cea mai importantă călătorie din
an – cea din Ajunul Crăciunului. Moşul şi-a pus costumul său roşu, sacul cu jucării era pregătit, iar sania
trasă de reni a pornit la drum, urcând spre cer odată cu celebrul “HO, HO,HO” al Moşului. Bobble s-a
trezit şi nu i-a venit să creadă că zboară în sania moşului.
Moşul s-a întors spre Bobble şi i-a spus: “Vezi micuțule ren, nu a mai fost mult până să zbori în
sania mea. Dar nu a trebuit să aştepţi să îţi crească corniţele magice pentru ca visul tău să devină
realitate.”
Şi în acest fel Bobble a învăţat o lecție importantă: uneori trebuie să avem mai multă răbdare
pentru că tot ceea ce visam să devină realitate. Trebuie să facem eforturi, poate chiar sacrificii şi să fim
întotdeauna perseverenţi ca să ni se împlinească dorințele.
 Colindiţa nu-i mai multă,
Am plecat să colindăm Să trăiască cine-o-ascultă.
Domn, domn, să-nălţăm Sus la ceruri o-nălţăm
Când boierii nu-s acasă Şi la gazde o-nchinăm.
Domn, domn, să-nălţăm O-nchinăm cu veselie
Şi cu mare bucurie,
Au plecat la vânătoare
C-am ajuns seara de-Ajun
Domn, domn, să-nălţăm
A bătrânului Crăciun.
Să vâneze căprioare
Domn, domn, să-nălţăm
Sus, mai sus v-am înălţat
Căprioare n-au vânat Ce-am ştiut, tot v-am cântat
Domn, domn, să-nălţăm Să rămâneţi sănătoşi
Şi-au vânat un iepuraş Sănătoşi şi bucuroşi,
Domn, domn, să-nălţăm C-am ajuns ziua cea sfântă
Când colindele se cântă
Să facă din blana lui Sărbătoarea lui Hristos
Domn, domn, să-nălţăm Să vă fie de folos.
Veşmânt frumos Domnului
Domn, domn, să-nălţăm.
 Cândva, demult, la marginea unui oraş, trăia un meşter bătrân care făcea jucării. Tot anul meşterea la ele cu dragoste şi răbdare. Erau
minunate şi nu semănau una cu alta.
In Ajunul Crăciunului, bătrânul meşter pleca în oraş să-şi vândă jucăriile. Oamenii din acel oraş nu erau prea bogaţi. Meşterul le vindea
jucăriile pe mai nimic. Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în dimineaţa de Crăciun.
Până într-un an în care meşterul vânduse toate jucăriile şi se întorcea spre casă. La marginea oraşului s-a oprit să privească o fereastră. Ştia că
acolo locuieşte o familie săracă şi se întreba ce jucării or fi primit copiii din această casă.
Trei copii visau cu voce tare:
- Dacă am avea un soldăţel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns! Ne-am juca împreună şi nu ne-am certa niciodată pentru el.
Bătrânul ştia că nu mai avea nicio jucărie si tare ar vrea să le dăruiască măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldăţel de plumb
răsărise, nu se ştie de unde, în fundului sacului . Şi, astfel, dorinţa celor trei fraţi sărmani s-a îndeplinit.
În drum spre casă , bătrânul gândea: ”Aş vrea să fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecărui copil din lume dar mai ales
celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Şi acum mergând aşa, pe gânduri, văzu în zăpada un pui de căprioară care-l privea cu ochi trişti.
- Sărmană făptură, ce te doare?
Se pare că puiul de căprioară se rănise la un picior. Cum a ştiut si cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat rana si l-a ajutat să se
ridice.
Atunci făptura aceea gingaşă i-a vorbit cu glas limpede ca şi de copil: - Acum văd că ai o inima bună. Dorinţa ţi se va îndeplini.
Ca din pământ a apărut o sanie fermecată purtată în zbor de nişte reni minunaţi. Şi bătrânul s-a înălţat cu ei în slava cerului înstelat,
spre o lume de basme. Chiar şi hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în nişte haine neobişnuite de culoare roşie. N-ar fi putut spune cât şi
pe unde l-a purtat sania fermecată. Intr-un târziu, a simţit cum coboară lin într-un ţinut înzăpezit, unde îl aştepta o căsuţa cu ferestre luminate.
O mulţime de pitici ca şi cei din poveşti l-au întâmpinat bucuroşi.
Piticii erau harnici şi îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materialele se găseau din belşug, căci, nu se ştie cum, se înmulţeau
mereu şi nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meşter priceput îi îndruma pe pitici şi împreună făceau jucării, mereu mai multe şi mai
frumoase. Pentru fiecare copil din lume făceau jucăria pe care şi-o doreşte. În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă, ei aduc vestea
minunată a naşterii Domnului şi urează un an bun si îmbelşugat.
Târziu, când noaptea se lasă , copiii se cuibăresc în pătucurile lor. În urechi le mai sună încă zvonul de colinde :”O ce veste
minunată”…Apoi dorm şi visează…..Dar oare vis să fie??? Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineaţa de Crăciun în
jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar după numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moş
Crăciun şi aşa a rămas până astăzi. De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toţi în jurul mesei încărcate cu bunătăţi, nu trebuie
să-i uităm pe cei sărmani. Moşul are grijă de ei o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu.
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi
Şi aduce daruri multe
Pe la fete şi băieţi
Moş Crăciun, Moş Crăciun.

Din bătrâni se poveşteşte

Că-n toţi anii negreşit
Moş Crăciun pribeag soseşte
Niciodată n-a lipsit.
Moş Crăciun, Moş Crăciun.
Crăciun Fericit!