Povestiri pentru clasa I

Editura CARTEA IULIEI

2020
2
 Ariciul

Ş tiţi desigur că ariciul nu are foarte mulţi

prieteni şi, cel mai adesea, îi ţin de urât doar
acele. Într-o zi, de atâta singurătate, ariciul le întrebă
pe celelalte animale:
— De ce nu vă jucaţi şi cu mine?
Atunci iepurii şi veveriţele i-au răspuns:
— Noi am vrea să ne jucăm cu tine, dar să fim
serioşi, cum am putea oare? Dacă vrem să jucăm
prinsea, ne înţepăm. Dacă vrem să jucăm baba-
oarba, iar ne înţepăm.
— Da, aveţi dreptate, nu puteţi să vă jucaţi cu
mine fără să vă răniţi. Bine, o să plec atunci, spuse
cu tristeţe ariciul.
Şi tocmai când se întorcea cu spatele, o veveriţă
îi zise:
— Uite, noi ne putem juca şi alte jocuri cu tine.
Sunt atâtea… Stătu un pic pe gânduri. Putem să
jucăm ascunsea!
— Şi şotronul, zise un iepuraş.
Ce s-a mai bucurat ariciul!

3
 Măgăruşul

A fost odată, într-un sat, o femeie bătrână care

avea un măgăruş.
Bătrâna îl iubea pe măgăruş, pentru că era ager
şi bun şi părea mulţumit să o ajute să ducă legumele
la piaţă în fiecare dimineaţă.
Erau în acel sat şi nişte băieţi care mereu râdeau
de bătrână şi de măgăruşul ei.
Într-o zi, pe când trecea cu măgăruşul pe lângă
băieţi, aceştia strigară, cum le era felul, după cei doi:
— Sărut-mâna, mama măgarului!
— Să creşteţi mari copiii mei! le răspunse bă-
trâna.
Şi cum treceau aşa pe lângă ei, măgăruşul parcă
râdea, mişcând din urechi şi lăsându-i pe băieţii
răutăcioşi muţi.

4
5
 Ursul şi cei doi prieteni

Într-o zi, pe când se plimbau prin pădure, doi

prieteni au dat nas în nas cu un urs.
De frica lui, unul dintre ei s-a suit într-un copac,
lăsându-l pe prietenul său singur în faţa ursului.
Acesta făcu pe mortul, pentru că auzise el că
ursul nu se atinge niciodată de mortăciuni.
Zis şi făcut.
Curios din fire, ursul se apropie de el, îl mirosi,
fără să îşi dea seama ce se întâmplă.
Apoi, dacă văzu ursul că nu mişcă, se îndepărtă.
Prietenul din copac coborî şi îl întrebă pe celălalt:
— Auzi, ce ţi-a zis ursul la ureche? Că am văzut
eu că s-a apropiat de urechea ta.
— Păi, mi-a spus, răspunse prietenul trist,
altădată să am grijă să îmi fac prieteni care să mă
ajute când viaţa mea e în pericol.

6
7
 Povestea puricelui

A fost odată un purice, cel mai mic purice despre

care s-a auzit vorbind vreodată, un purice care visa la
un câine. Visa la un câine mare, foarte mare, poate
un Saint-Bernard sau poate un câine din Pirinei.
Dar unde să găseşti un câine Saint-Bernarnd
sau un câine din Pirinei? Trebuie să mergi după ei, la
marele Saint-Bernard sau chiar în Pirinei.
Aşa că puricele cel mic şi-a luat sacul la spinare
şi a pornit la drum spre munte să găsească câinele
visurilor sale.
Când ajunse la capătul străzii, era deja obosit şi
respira greu.
Tot pe acolo, în acelaşi timp, trecea un câine
pechinez. Era un câine mic, foarte mic, cel mai mic
câine pechinez.
S-au privit cu ochii lor foarte mici, s-au observat
cu atenţie şi au plecat împreună. Gândindu-se mai
bine, micul purice îşi dăduse seama că, până la
urmă, Pekin era mai aproape decât Pirineii.

8
 Mere de vânzare

Într-o zi, pe când mă aflam în oraş, am zărit o

fetiţă care vindea mere pe un platou de răchită, prins
de gâtul ei cu o panglică.
Din păcate fetiţa nu prea avea cumpărători şi
merele erau de ceva vreme pe platoul de răchită.
Ştiam o familie săracă cu mulţi copii. Părinţii
munceau până târziu şi copiii erau foarte cuminţi şi
mergeau la şcoală, dar uneori nu aveau ce mânca.
Casa lor se vedea de unde mă aflam.
Atunci m-am apropiat de fetiţă şi am întrebat-o:
— Cât costă toate merele tale?
Fetiţa, îmbujorată de surpriză, mi-a răspuns:
— Toate merele mele?
Şi începu să calculeze în şoaptă. După câteva
clipe mi-a răspuns:
— Cincisprezece lei.
— Bine. Uite, eu vreau să le cumpăr, şi vreau să
te rog, dacă poţi, să le duci la casa aceea şi să le dai
copiilor care locuiesc acolo.
Fetiţa m-a privit cu un aer jucăuş şi a fost de
acord cu propunerea mea.

9
 Mare i-a fost bucuria că vânduse toate merele şi
mare le-a fost bucuria şi copiilor care le-au mâncat.
Iar eu m-am simţit om.
Adaptarea după J.J. Rousseau

10
 Motanul încălţat
– fragment –

Motanul ajunse în sfârşit la castelul căpcău-

nului, cel mai bogat căpcăun din câţi s-au cunoscut.
Căpcăunul l-a primit cât de amabil a putut, pen-
tru un căpcăun.
— Sire, spuse motanul, am auzit despre Măria
voastră, că aţi avea puterea să vă preschimbaţi în
orice animal doriţi, chiar într-un elefant spre exem-
plu. Dar mie nu-mi vine să cred!
— Ba să crezi, pentru că e adevărat. Şi ca să vă
convingeţi cavalere, o să mă transform chiar într-un
leu.
Şi deodată motanul se trezi în faţa lui cu un leu
mare cât toate zilele, de îi îngheţase sângele în vine.
De frică se sui pe acoperiş cu cizme cu tot.
Leul redeveni căpcăun şi se prăpădi de râs
văzând frica motanului.
Mai trecu ceva timp şi, după ce motanul coborî
de pe acoperiş şi îşi mai reveni din spaimă, îi spuse
căpcăunului:

11
 — De asemenea, Sire, se zice că vă puteţi pre-
schimba şi în animale mai mici, ca şoarecele sau
şobolanul, dar mie nu îmi vine să cred.
Atunci, căpcăunul se preschimbă în şoarece,
spre uimirea motanului. Motanul însă, de data asta,
odată sări şi înghiţi şoarecele fără să clipească.

Adaptare după de Charles Perrault

12
 Cine hibernează?

Odată cu scurtarea zilelor şi venirea frigului,

marmota ia o masă copioasă şi apoi adoarme. Somnul
ei ţine opt luni.
Ariciul se face ghemotoc şi adoarme liniştit,
apărat de ace.
Hermina se îmbracă cu o haină de blană.
Veveriţa, prevăzătoare, îşi face provizii de nuci,
ghinde şi ciuperci. Problema veveriţei este însă că nu
îşi aduce aminte unde şi-a ascuns proviziile!

13
 Cuibul

De îndată ce pomii înfrunzesc, păsările încep să

îşi facă cuibul.
O pasăre aduce un pai lung în zidul dărăpănat.
Altă pasăre îşi construieşte cuibul la fereastra unei
biserici. Alta ia lână de la oile din fermă.
Fiecare cuib este un castel, martor al unei
minuni: un ou strălucitor din care iese un pui.
Puiul, acoperit de puf, se îmbracă apoi cu pene,
iar mama lui îl încurajează să zboare în fiecare zi.
Puiul se uită cu teamă dincolo de cuib. Şi fără
să îşi dea seama, părăseşte cuibul zburând spre alte
zări.

14
15
 Astronomul

Un astronom (este un domn care priveşte şi

studiază stelele) avea obiceiul să iasă în fiecare seară
să privească stelele.
Într-o noapte, pe când îşi plimba ochii pe cer,
astronomul făcu un pas greşit şi căzu într-o groapă.
Tot atunci trecea pe-acolo un om care, auzind
strigătele lui, îl şi scoase din groapă.
Astronomul îi povesti cum i se întâmplase
accidentul. Auzind povestea, omul îi spuse:
— La ce îţi foloseşte să priveşti la stele, dacă nu
te uiţi pe unde calci?

Adaptare după Esop

Carul mare

16
 Crocodilul
Crocodilul este o reptilă. Are patru picioare, pielea
galbenă şi trăieşte în Nil, un mare fluviu din Egipt.
Crocodilul are o lungime de cel mult şase metri şi
este înarmat cu dinţi puternici şi unghii mari şi
ascuţite. Pielea lui este atât de tare încât nu simte
loviturile. Ziua trăieşte pe pământ, iar noaptea se
odihneşte în fluviu.
Crocodilul are pui şi ei ies din ouă.
Nu are limbă şi este singurul animal din lume
care îşi mişcă maxilarul de sus, iar cel de jos este fix.
Adesea o pasăre pe nume strophilos intră în gura
lui şi îl scarpină.
Dacă este prins, crocodilul poate fi îmblânzit!

17
 Soarele

Cercetătorii au putut să calculeze exact mărimea

Soarelui.
Soarele este de o sută ori mai mare decât Pămân-
tul, pe care noi îl considerăm deja uriaş.
Aceiaşi cercetători au reuşit să afle cât cântăreşte
Soarele!
Dacă vă puteţi imagina o balanţă uriaşă de cân-
tărit planetele, pe un taler se aşază Soarele, iar pe
celălalt se pun trei sute optzeci de mii de planete
Pământ!

18
19
 Ghicitoare

M-am născut în pădurea amazoniană.

Când am învăţat să merg, mama mea
mi-a spus să merg în patru labe, dar eu pot să stau şi
în două!
Am două braţe care îmi ajung până la călcâie şi
îmi place să mă agăţ cu ele de ramurile copacilor. Am
şi unghii mari şi ascuţite, care mă ajută să mă prind
bine de ramuri. Cine sunt?
Dacă puteţi să staţi ca mine cu capul în jos,
atunci puteţi să ghiciţi şi numele meu!

20
 Scoarţa

Scoarţa copacilor este asemenea venelor omului.

Aşa cum sângele circulă prin venele omului, seva
circulă prin scoarţa copacului, urcând până la
ramuri, frunze şi flori.
Nu e de mirare că o salcie bătrână poate să tră-
iască doar cu scoarţă.
Dacă scoarţa trăieşte, arborele trăieşte.
Dar dacă scoarţa este rănită, arborele poate să
moară. Aşa pot să moară, spre exemplu, merii, a
căror scoarţă e roasă de animale.

21
 Bătrâna şi doctorul

Se povesteşte că odată o bătrână care nu vedea

bine, a chemat un doctor şi i-a promis mulţi bani
dacă o vindecă.
Doctorul era însă un şarlatan, adică era doar un
om care se prefăcea că e doctor, dar nu ştia nimic
legat de medicină şi cu atât mai puţin despre
tratamentele pentru ochi. El le promitea oamenilor că
îi vindecă, doar ca să le poată lua banii.
În fiecare zi, doctorul îi punea bătrânei pe ochi o
cremă care nu era bună de nimic şi, profitând că
bătrâna avea ochii închişi, îi fura mobila din casă.
Când a reuşit să ia toată mobila din casă, i-a
spus bătrânei că tratamentul s-a terminat şi aşteaptă
răsplata pentru munca lui.
Însă bătrâna, care tot nu vedea bine, a refuzat să
îi plătească.
— Am spus că o să vă plătesc când mă voi
vindeca. Dar eu încep să văd şi mai rău! Înainte de
tratament vedeam toată mobila din apartament, iar
acum nu mai văd nimic din ea! zise bătrâna supărată.
Adaptare după Esop

22
23
 Bradul

A fost odată un brăduţ care visa să fie catargul

unei nave cu care să călătorească şi să vadă lumea
întreagă.
Când a crescut, oamenii l-au tăiat, l-au decojit şi
a devenit, după cum îşi dorise, catarg pe o fregată.
Dar acum bradul se plictisea, pentru că drumu-
rile erau lungi şi monotone.
— Ah, spunea el, ce bine era în pădurea mea
natală! Aveam muşchi la picioare şi cuiburi de păsări
pe ramuri. Copiii adunau acele mele de pe jos şi
uneori dansau şi cântau în jurul trunchiului meu.
Acum sunt gol, dezgolit şi singur. Ah, dacă aş fi ştiut!
Dacă măcar aş fi fost catargul abundenţei!
Şi aşa de puternic oftă bradul, că toate corzile
plesniră.
Chiar în acel moment un stol de rândunici trecu
pe deasupra mării. Ele veneau din Nord şi mergeau în
Egipt.
Rândunicile au coborât pe navă şi s-au aşezat pe
catarg, pe care l-au acoperit aproape tot cu aripile lor.

24
 Bradul auzea până şi micile lor inimi cum
băteau, iar penele păsărilor îl atingeau şi mângâiau,
foşnind uşor.
Bradul ascultă ce povesteau. Rândunicile vor-
beau chiar despre ţara de unde veniseră în zbor, iar el
era atât de bucuros, încât adormi imaginându-şi că
se întorsese în pădurea lui dragă.

Adaptare după Jules Lemaitre

25
 Ibisul

Se spune că în curtea unui castel, printre alte

multe păsări, trăia şi un ibis roz.
Băiatul familiei, care era un mare explorator, îl
adusese din Egipt.
La început, pasărea era privită cu mult respect.
Când ibisul îşi deschidea aripile, porumbeii gângu-
reau:
— O, cât e de frumos! Parcă ar fi un piersic înflo-
rit!
Găinile îi admirau ciocul uşor curbat. Raţele,
care nu sunt înalte, îi priveau cu admiraţie picioarele
lungi, parcă pictate cu roz.
Astfel că ibisul mergea prin toată curtea ţanţoş,
povestindu-le celorlalte orătănii despre ţara lui,
Egiptul, despre Nil, despre struţi, despre piramidele şi
turnurile din Cairo.
La început era ascultat cu respect, dar treptat,
păsările s-au plictisit să asculte aceleaşi poveşti.
La un moment dat, gâscanul îi spuse îmbufnat
ibisului:
— Ce plictiseală!!

26
 Bibilica râse de nasul lui de beţivan şi o răţuşcă
îl întrebă cu impertinenţă cât l-au costat beţele pe
care le are în loc de picioare!
Atunci, sărmanul ibis roz s-a retras într-un colţ,
visând la minunatul lui Egipt, la piramide şi la
libertate.

27
 Povestea unei
picături de apă

Soarele îşi trimitea razele în mare. O picătură de

apă de la suprafaţă s-a evaporat în aer. Alte picături
au venit în urma ei şi astfel au format un nor. Vântul
a suflat şi a dus norul departe. După ce a plutit mult
timp deasupra pământului, norul a rămas în vârful
unui munte şi s-a spart. Picătura de apă a căzut pe
iarba de pe munte. Acolo a întâlnit un firicel de apă, l-
a urmat şi a ieşit la lumină printre crăpăturile unei
stânci. Apoi s-a amestecat cu alte picături ale unui
pârâu. Pârâul ei a întâlnit alte pâraie care veneau din
toate părţile. Ele au format un râu pe ale cărui maluri
era iarbă şi în care erau mulţi peşti. Râul s-a întâlnit
cu alte râuri şi au format un fluviu, pe care înaintau
vapoare şi care traversa oraşe.
În sfârşit, după o lungă călătorie, picătura de apă
se regăsi din nou în mare, acolo de unde plecase.

28
 Omul de zăpadă

Vremea s-a încălzit brusc.

Omul de zăpadă îşi ia rămas-bun de la noi.
Era aşa de frumos la început, cu capul lui mare,
cu pălăria lui de ziar!
Braţele lui au fost greu de făcut şi le-am susţinut
cu ajutorul unor beţe, ca un fel de oase.
Acum slăbeşte cu fiecare zi. Lacrimi mari îi curg
pe chip.
Din braţe rămân acum doar beţele. Nasul, prima
victimă a căldurii, curge ca un robinet.
Omul de zăpadă ne-a părăsit, dar iarna viitoare
se va întoarce mai frumos!

29
 Ţăranul şi măgarul

Într-o zi, un ţăran vru să meargă la piaţă. Aşa că

a pus pe spatele măgarului lui o cantitate mare de
morcovi. Erau atât de mulţi morcovi, că nici nu se
mai vedea capul măgarului.
Cum mergeau ei aşa, au intrat într-un câmp de
răchită. Ţăranul s-a oprit şi a tăiat un snop ca să facă
un coş.
— Măgarul meu o să poată să îl ducă, îşi zise
ţăranul.
Mai departe, întâlniră un aluniş. Ţăranul a tăiat
o duzină de ramuri drepte, pentru florile lui.
— Sunt aşa de uşoare, îşi spuse el, că măgarul
meu nici nu o să-şi dea seama.
Deodată, începu să se încălzească. Atunci ţăra-
nul şi-a dat vesta jos şi a pus-o pe spatele măgarului,
spunând:
— Deja nu mai e mult până în sat. Aş putea să
ţin haina cu degetul mic, dar măgarul meu nu o să
simtă greutatea ei.

30
 De îndată ce a terminat de spus vorbele acestea,
măgarul, sub povara acumulată, cade şi nu se mai
ridică.
Şi uite-aşa, ţăranul care a fost prea aspru cu
măgarul lui, nu a putut să mai ajungă la piaţă să îşi
vândă legumele, iar măgarul a avut o zi frumoasă,
mâncând toţi morcovii pe care îi purtase cu atâta
curaj şi răbdare.

31
 Cheia de aur

A fost odată un tânăr foarte sărac. Într-o zi de

iarnă a nins foarte mult şi tânărul a fost nevoit să
meargă să caute lemne în pădure şi să le aducă cu
sania.
Aşa că, odată ajuns în pădure, a început să pună
lemnele în sanie. Când a terminat de încărcat sania, îi
era atât de frig, încât a hotărât să facă focul ca să se
încălzească puţin.
Zis şi făcut.
În locul unde vroia să facă focul, a început să dea
zăpada la o parte. Şi mare i-a fost mirarea când, sub
zăpadă, a găsit o cheie de aur. Tânărul s-a gândit că
acolo unde e o cheie trebuie să fie şi o încuietoare.
Aşa că a început să caute sub pământ. Şi, într-
adevăr, a găsit o casetă de fier. Tare îşi mai dorea să
fii găsit cheia potrivită cu care să deschidă caseta de
fier, imaginându-şi că în cutie trebuie să fie ceva
foarte preţios.

32
 Se uită la cutie pe toate părţile şi, după cum
vedea el, cutia nu avea nicio încuietoare.
Într-un sfârşit găsi o încuietoare. Dar încuietoa-
rea era atât de mică că de-abia se vedea. Şi atunci a
încercat să descuie cutia cu cheia lui. Spre bucuria
lui, cheia s-a potrivit perfect. Întoarse odată cheia în
încuietoare dar, ca să aflăm ce minunăţii conţinea
cutia, va trebui să aşteptăm să o deschidă şi să ridice
capacul!

Adaptare după Fraţii Grimm

33
 Fluturele

A fost odată un fluture care vroia să îşi găsească

o logodnică. Aşa că a plecat s-o caute printre cele mai
frumoase flori.
A zburat întâi la Margaretă, care ştie atâtea
despre iubire!
— Oare mă iubeşte din toată inima?
— Cu pasiune? Mult? Puţin? Deloc?
În loc să rupă câte o petală pentru fiecare
întrebare, a dat o sărutare fiecărei petale, pentru că
spera să obţină cu delicateţe un răspuns.
— Minunată Margaretă! îi spuse el, sunteţi cea
mai înţeleaptă dintre toate florile, vă rog, vă implor,
puteţi să îmi spuneţi dacă să iau de logodnică această
floare? Cine oare dintre ele va deveni logodnica mea?
Când îmi veţi răspunde, vă promit, că voi zbura direct
la ea şi va deveni logodnica mea!

34
35
 Dar Margareta nu i-a răspuns. S-a supărat pe el
pentru că o numise doamnă, iar ea era doar dom-
nişoară.
Fluturele a zburat apoi la anemone, dar i se păru
că ele sunt prea melancolice.
Violetele erau prea romantice.
Florile de tei erau prea mici şi aveau o familie
prea mare.
Florile de măr semănau cu trandafirul, dar erau
prea sensibile şi piereau la suflarea vântului.
Toate florile îşi descopereau frumuseţea, dar
degeaba! Le lipseau vivacitatea şi mireasma de tine-
reţe. Şi se ştie că inima are nevoie de acest parfum.
Primăvara a trecut, vara a trecut şi ea şi era deja
toamnă, iar fluturele nostru era tot nehotărât. Aşa că
rămase singur toată viaţa!

36
 Violetele de Parma

Poate ştiaţi, copii, că violetele sunt emblema mo-

destiei.
Ele cresc în păduri întunecoase, la umbra altor
plante. Îşi ascund chipul delicat în spatele frunzelor
lor mari şi verzi.
Într-o zi, un poet se plimba prin pădure. În
pădurea aceea erau multe violete care parfumau
aerul. Impresionat de acest parfum, poetul a scris
versuri în onoarea umilei flori şi le-a recitat cu voce
tare.
La picioarele lui era o violetă şi ea l-a auzit
recitând. Credea că poetul a scris versurile doar
pentru ea şi, la auzul lor, uită de modestia pentru
care era recunoscută între flori. Violeta îşi întinse
tulpina şi, uitându-se în stânga şi în dreapta cu
vanitate, se privi într-o picătură de apă şi zise:
— Ah, ce drăguţă sunt! Probabil că sunt cea mai
drăguţă dintre flori şi parfumul meu e cel mai plăcut

37
din toată pădurea, dacă poetul acesta a scris versuri
special pentru mine!
Tocmai atunci trecu pe acolo Zâna Florilor şi îi
dădu o palmă, luându-i tot parfumul. Violeta deveni
foarte tristă. Plângea întruna. Şi de mila lacrimilor ei,
o altă Zână îi spuse:
— Sărăcuţa de tine, nu pot să îţi dau parfumul
înapoi. Dar pentru că atâta te-ai întristat, din
lacrimile tale o să-ţi fac petale mai deschise, petale
violet, şi atunci chiar dacă nu mai ai parfum, măcar
vei fi frumoasă!
Aşa că zâna transformă violeta de pădure în vio-
letă de Parma.
Şi iată de ce violetele de Parma nu au parfum!

Adaptare după Jules Lemaitre

38
 Furnica şi sitarul

Într-o zi, o furnică a căzut într-o groapă cu multă

apă de ploaie. Era gata-gata să se înece, când tocmai
trecu pe-acolo un sitar. Sitarul auzi strigătele furnicii
şi o luă cu grijă în cioc, salvând-o de la înec.
— Mulţumesc din toată inima, spuse furnica.
Când vei avea nevoie de ajutor, să ştii că poţi conta pe
mine!
— E foarte drăguţ din partea ta, spuse sitarul,
dar cum ai putea tu să împiedici un vânător să mă
împuşte? Eşti prea mică. Nici măcar nu vei putea să îl
înţepi, pentru că poartă cizme!
Furnica era însă grăbită să se întoarcă la treaba
ei. Ea are mai mereu de muncă şi timpul este foarte
preţios pentru ea. Se grăbi să le prindă din urmă pe
surorile ei, care mergeau în şir indian. Aşa că îi spuse
sitarului:
— Pe curând! Şi ai încredere, o să fiu acolo când
vei avea nevoie de mine.

39
 Într-o zi, după această întâmplare, furnica întâlni
un vânător care se odihnea la umbra unui copac.
Trezindu-se, omul văzu sitarul şi se grăbi să îl
prindă. Dar îşi dădu seama că are braţul plin de fur-
nici şi că nu poate ridica arma din cauza furnică-
turilor.
Aşa că arma îi căzu din mână, sitarul zbură
departe şi scapă astfel de la moarte, ajutat fiind de
furnica cea mică!

40
 Lupul şi omul

Vulpea îi povestea într-o zi unui lup cât de

minunată este forţa omului.
— Niciun animal, spuse ea, nu îi poate rezista
omului şi toţi trebuie să fie vicleni ca să scape de el!

Lupul îi răspunse îngâmfat:

— Tare m-aş bucura să mă întâlnesc cu un om.
Te asigur că nimic din ce mi-ai spus acum nu m-ar
împiedica să îi fac faţă.
— Dacă chiar îţi doreşti asta, atunci să ştii că pot
să te ajut să îţi îndeplineşti dorinţa. Vino mâine-
dimineaţă şi o să ţi-l arăt pe cel pe care îl cauţi.
A doua zi, lupul se duse la locul şi ora stabilite
cu vulpea. Aceasta îl conduse pe lup prin locuri
numai de ea cunoscute, pe unde ştia că umblă
vânătorul.
Vânătorul nu se lăsă aşteptat prea mult şi apăru
cu puşca la spate şi cuţitul în teacă.
După cum se lăudase, lupul se îndreptă ţanţoş
spre vânător.
Când l-a văzut pe lup, vânătorul puse puşca la
ochi şi trase. Lupul, lovit, se strâmbă de durere, dar

41
continuă să înainteze spre om. Vânătorul mai trase
un glonţ. Lupul suportă durerea în tăcere şi sări la
vânător, dar acesta scoase cuţitul din teacă şi îl
înjunghie cu el atât de tare că sărmanul lup o luă la
fugă şi se întoarse la vulpe plin de răni şi de sânge.
— Ei bine, îi zise vulpea cea vicleană, cum ţi s-a
părut întâlnirea cu omul?
— Nu mă întreba te rog, răspunse confuz lupul,
nici nu îmi imaginam ce forţă are omul. Mai întâi a
pus o bâtă pe umăr şi a suflat din ea un fel de pudră
care m-a rănit tare. Apoi a mai pus o dată bâta la
ochi şi m-au trecut iar toate durerile din lume! Şi, în
sfârşit, când am ajuns aproape de el, a scos o coasă
albă şi m-a lovit cu ea atât de tare că era să mor dacă
mai stăteam o clipă.
— Asta ţi-a arătat cred, spuse vulpea, că nu ai de
câştigat dacă faci pe îngâmfatul şi că niciodată nu
trebuie să promiţi ce nu poţi să faci!

Adaptare după Fraţii Grimm

42
43
 Trandafir Alb şi
Trandafir Roşu

Două fetiţe, Trandafir Alb şi Trandafir Roşu,

locuiau împreună cu mama lor într-o căsuţă, de care
aveau mare grijă şi era o adevărată bucurie să intri şi
să le vizitezi. Iarna, când fulgii de zăpadă cădeau
neîntrerupt, mama îi spunea lui Trandafir Alb:
— Du-te, te rog, să încui bine uşa.
Apoi fetiţele şi mama se aşezau lângă şemineu,
mama îşi punea ochelarii şi le citea cu voce tare dintr-
o carte groasă, în timp ce fetiţele torceau. Un miel
venea şi el să-şi pună capul pe genunchii lor şi un
porumbel alb dormea chiar lângă ele.
Într-o seară, cum stăteau ele liniştite şi ascultau
povestea, cineva a bătut la uşă.
— Trandafir Roşu, deschide repede, zise mama.
Poate e un călător rătăcit.
Trandafir Roşu a deschis uşa şi mare i-a fost
mirarea când s-a trezit faţă în faţă cu un urs cât toate
zilele!

44
45
 Atunci ursul le-a vorbit:
— Vă rog, nu vă temeţi de mine. Nu o să vă fac
nimic. Sunt aproape îngheţat şi vreau doar să mă
încălzesc puţin.
— Săracul urs! zise atunci mama fetiţelor. Vino
în casă şi apropie-te de foc, dar ai grijă să nu te arzi.
Dimineaţa, fetiţele au deschis uşa şi ursul a
plecat, tropăind prin zăpadă.
Iar seara s-a întors la ele şi aşa în fiecare seară.
Se aşeza în faţa focului, se juca cu fetiţele şi le făcea
toate poftele.
Încetul cu încetul, Trandafir Alb şi Trandafir
Roşu s-au obişnuit cu el şi nu mai încuiau niciodată
uşa înainte să vină ursul.

Adaptare după Fraţii Grimm

46
 Vulpea şi gâştele

Într-o zi, vulpea, umblând după mâncare ca de

obicei, ajunse pe o câmpie unde tocmai se odihneau
nişte gâşte tare frumoase.
În faţa unei privelişti aşa apetisante, vulpea
exclamă:
— Pe onoarea mea, nu puteam să pic mai bine!
Ia uite cum staţi aliniate, aşa de comod, că nici nu
trebuie să mă deranjez şi uite-aşa vă mănânc una
după alta într-o clipă.
Auzind vorbele vulpii, gâştele, speriate, au
început să scoată strigăte de groază şi au implorat-o
pe vulpe să aibă milă de ele şi să le cruţe viaţa.
În zadar însă se tânguiau gâştele şi implorau,
vulpea rămânea de neînduplecat.
— Degeaba vă tânguiţi, răspunse ea. V-a sunat
ceasul!
Auzind răspunsul plin de cruzime, o gâscă prinse
curaj şi zise vulpii:
— Dacă tot trebuie să renunţăm la bucuriile de
pe acest pământ, la apele limpezi şi
la câmpiile verzi, acordă-ne această ultimă
favoare care nu se refuză niciodată celor ce urmează

47
să moară: promite-ne să ne iei viaţa doar după ce ne
vom fi terminat rugăciunea. Când o vom termina, ne
vom aşeza în linie dreaptă ca să ne poţi mânca una
după alta, începând cu cele mai grase dintre noi.

48
 — Bine, vă acord această favoare. Rugămintea
voastră este onestă şi o îmbrăţişez. Începeţi deci
rugăciunea, iar eu voi aştepta sfârşitul ei, după cum
am promis.
Imediat, una din gâşte începu o rugăciune fără
sfârşit, puţin cam monotonă, pentru că spunea me-
reu: ga-ga-ga! Şi pentru că, în zelul ei, prima gâscă
nu se oprea deloc, i s-au alăturat cu refrenul toate
celelalte gâşte. Un adevărat concert de ga-ga-ga.
Şi vulpea, care făcuse o promisiune, a trebuit să
aştepte sfârşitul rugăciunii!
Aşa va trebui să facem şi noi pentru a asculta
sfârşitul poveştii. Din păcate, se pare că gâştele îşi
continuă rugăciunea, de unde trag concluzia că sunt
mai deştepte decât se spune.

Adaptare după Fraţii Grimm

49
 Cei trei purceluşi
Adaptare după Fraţii Grimm

Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care

trăiau împreună cu părinţii lor. Deşi erau încă mici,
ei crescuseră îndeajuns ca să pornească în lume şi
să-şi găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până
ce primul purceluş s-a simţit tare obosit. Tocmai
atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă plină de
fân, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
— Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale
ca să-mi fac o căsuţă cum îmi place.
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar
la drum. La un moment dat al doilea purceluş s-a
simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el un om cu
căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui:
— Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa
mea, aşa că mă opresc aici.

50
 Cel de-al treilea purceluş şi-a continuat drumul
până a ajuns la un pietrar, care făcea piatră de
construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea mai
potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă, aşa cum
era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat
confortabil în patul lui de fân, a auzit un zgomot
afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a
început să tremure de frică, căci afară era un lup
mare şi flămând. Lupul a început să-l roage pe pur-
celuş să-i deschidă uşa dar, la refuzul purceluşului, a
tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă.
Fânul a zburat în toate părţile, iar purceluşul, profi-
tând de neatenţia lupului, a luat-o la fugă spre casa
celui de-al doilea purceluş.
A doua seară, în timp ce fraţii se aflau la masă,
au auzit zgomot afară. S-au uitat prin fereastra
căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când au văzut lupul
cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să
deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a tras aer
puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de

51
lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a
încercat şi a doua oară să sufle peste căsuţă, lemnele
au zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au
profitat de neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre
casa celui de-al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau
picioarele la focul din sobă. Au auzit un zgomot afară
şi s-au îngrozit de frică când l-au văzut pe lupul cel
mare şi mai flămând ca niciodată. Lupul a început să-i
roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a
tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Dar
căsuţa nu s-a dărâmat. Lupul a încercat şi a doua, şi
a treia oară, dar tot degeaba, căsuţa a continuat să
rămână neclintită. Enervat peste măsură şi epuizat
de atâta suflat, lupul s-a căţărat pe acoperişul casei,
apoi şi-a dat drumul pe coş. Între timp însă, purce-
luşii văzând că nu au scăpare, au pus pe foc un ceaun
mare, plin cu apă.
Când lupul s-a căţărat pe coş, apa era fierbinte.
Când a început să coboare de-a lungul coşului apa
clocotea, iar când a ajuns jos, a aterizat în ceaunul cu

52
apă fiartă. Lupul, urlând de durere, a luat-o la fugă
prin căsuţă şi apoi a ţâşnit prin perete spre pădure,
de unde nu s-a mai întors niciodată.
Purceluşii, ştiindu-se în siguranţă de-acum încolo,
au construit o altă casă mai mare, cu pereţii din
piatră, cu masa şi dulapul din lemn şi cu paturi din
fân moale. Era cea mai bună casă din lume şi ei au
trăit în ea fericiţi pentru totdeauna.

53
54
 O probă grea

A fost odată un tânăr care iubea animalele şi le

înţelegea graiul.
Într-o zi, pe când mergea pe malul unui lac, văzu
trei peşti zbătându-se pe uscat, gata să moară.
Îi putea auzi cum îşi plâng soarta. Şi pentru că i
se făcu milă de ei, tânărul coborî de pe cal, luă peştii
şi îi aruncă înapoi în lac.
Peştii au început imediat să înoate şi au strigat
către salvatorul lor:
— Nu vom uita niciodată ce ai făcut pentru noi şi
vom avea grijă să te ajutăm la nevoie!
Apoi, tânărul a ajuns într-un oraş mare. Un om
călare tocmai anunţa că fata regelui căuta să se
căsătorească, iar cel care va dori să o ceară în
căsătorie va trebui să treacă printr-o probă foarte
grea. Când a văzut-o pe fata regelui, tânărul nostru
pe dată a uitat de pericol şi, fermecat de frumuseţea
ei, a pornit degrabă să îl caute pe rege.
Cum a ajuns a şi fost pus în faţa probei. A fost
dus la malul mării şi, sub ochii lui, regele a aruncat

55
un inel de aur în apă. Sarcina lui era să se scufunde
şi să găsească inelul, iar dacă nu revenea cu el, era
întemniţat pe viaţă.
Tânărul se aruncă în apă şi, deodată, văzu trei
peşti care se îndreptau spre el. Erau chiar peştii pe
care îi salvase.
Cel din mijloc îi dădu tânărului o scoică în care
era inelul pe care îl căuta.
Şi astfel, tânărul s-a căsătorit cu fata regelui, iar
când regele a murit de bătrâneţe, i-a urmat la tron. Cei
doi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi,
bucurându-se de fiecare zi.

Adaptare după Fraţii Grimm

56
 Cei trei fraţi

A fost odată un bătrân care avea trei fii şi toată

bogăţia lui era casa în care locuia cu ei.
Într-o zi, le spuse celor trei fii:
— Duceţi-vă în lume şi învăţaţi o meserie din
care să trăiţi, iar când veţi termina pregătirea, reveniţi
acasă. Cel care îmi va demonstra că a învăţat bine o
meserie va primi casa aceasta drept moştenire!
Aşa s-a hotărât plecarea lor. Au stabilit de
asemenea că unul va deveni fierar, altul bărbier şi al
treilea, soldat. Au plecat şi au muncit cu toţii mult şi
cu ambiţie.
Timpul a trecut într-o clipă. S-au întors acasă. Şi
chiar în acea seară, pe când stăteau în faţa uşii, au
văzut un iepure care alerga pe câmpul din faţa lor.

57
 — Minunat! Iată o ocazie care îmi va permite să
vă demonstrez măiestria mea! zise primul dintre fraţi,
bărbierul.
Şi nu a terminat bine de spus cuvintele, că a şi
început să îşi pregătească spuma albă pentru băr-
bierit.

58
 Când iepurele a ajuns aproape, a luat-o la fugă
după el, l-a ajuns, i-a dat cu spumă pe botic şi, dintr-
o singură mişcare, i-a tăiat mustaţa, fără să atingă
vreun alt fir!
— Ce treabă bună, băiete! spuse tatăl impre-
sionat. Va trebui ca fraţii tăi să fie mai buni ca tine ca
să le dau lor casa.
— Acum o să vedeţi măiestria mea, spuse
fierarul.
Tocmai atunci un cal sosi în galop. Fierarul a
pornit după cal, i-a dat jos cele patru potcoave şi le-a
înlocuit cu altele noi, totul în mai puţin de un minut
şi fără să încetinească calul din cursă.
— Eşti un adevărat artist în meseria ta, spuse
tatăl impresionat. Şi tu eşti foarte sigur pe meseria ta,
la fel ca fratele tău.
Dar iată că a început ploaia.
Cel de-al treilea frate scoase sabia din teacă şi
începu să facă cercuri atât de rapid deasupra capului,
încât nu îl atinse nici măcar o picătură de apă. Ba
chiar începuse să plouă cu găleata, dar soldatul
nostru cu mai multă forţă continuă să facă cercurile

59
lui deasupra capului, rămânând astfel uscat, ca şi
cum ar fi avut o umbrelă sau ar fi fost la adăpost.

60
 Când a văzut această minunăţie, admiraţia tată-
lui a atins culmile şi a exclamat:
— Tu mi-ai demonstrat într-un mod extraordinar
măiestria ta, aşa că am hotărât că ţie îţi voi lăsa
moştenire casa!
Cei doi fraţi mai mari au fost de acord cu hotă-
rârea tatălui şi l-au lăudat şi ei pe fratele lor pentru
măiestria nemaiîntâlnită.
Şi pentru că erau fraţi buni şi ţineau mult unul
la celălalt, au hotărât să rămână împreună şi astfel
au continuat să trăiască în casa părintească, unde fie-
care şi-a exersat meseria cu multă pricepere.

Adaptare după Fraţii Grimm

61
 Vagabonzii

Într-o zi Cocoşul îi spuse Găinii:

— Ia uite, a început anotimpul nucilor! Eu zic să
mergem pe deal înainte ca veveriţa să le ia pe toate!
— Ce idee bună! răspunse Găina, o să fie tare
frumos!
Aşa că au urcat pe deal. Dar la întors, nu au mai
vrut să se întoarcă pe jos şi Cocoşul a făcut un fel de
şaretă din coji de nucă. Găina s-a urcat în ea şi îi
ceru Cocoşului să se înjuge la şaretă!
— Drept cine mă iei? îi răspunse Cocoşul. Mai
bine mă întorc pe jos decât să mă fac calul tău.
În timp ce se certau ei, o Raţă începu să strige la
ei:
— Hei, hoţilor ce sunteţi, cine v-a permis să
veniţi sub nucul meu? Staţi puţin că vă arăt eu vouă!
Şi se avântă cu ciocul deschis spre Cocoş.

62
 Dar Cocoşul se dovedi mai puternic şi Raţa
trebui să implore mila lui şi ca urmare se transformă
în calul lor la şaretă.

63
 Porniră toţi la drum. Şi uite-aşa merseră ei o
bună bucată de drum, până când întâlniră în calea
lor doi vagabonzi care mergeau pe jos. Erau un ac şi
un bold, care strigară după ei:
— Opriţi, opriţi!
După ce se uită atent la ei şi văzu cât erau de
slabi, Cocoşul fu de acord să le ofere puţin loc, dacă
promit să nu calce pe cineva pe picioare!
Într-un târziu, au ajuns la un han.
Mai întâi, hangiul a făcut nazuri. Că să vedeţi, că
hanul e plin, şi-aşa mai departe. Cocoşul s-a arătat
dispus să renunţe la oul pe care tocmai îl ouase
Găina şi chiar să lase Raţa la han pentru a oua în
fiecare zi, cum îi era obiceiul. După toate aceste pro-
misiuni, hangiul s-a înduplecat şi i-a lăsat să înnop-
teze.
Desigur, doar în noaptea aceea.
A doua zi, pe când toată lumea dormea, Cocoşul
a trezit-o pe Găină, au spart oul cu ciocul şi l-au

64
înghiţit, au aruncat cojile în sobă, s-au dus apoi şi au
luat acul şi l-au înfipt în fotoliu, iar boldul l-au înfipt
într-un şerveţel şi la sfârşit şi-au luat zborul pe
fereastră.
Peste două ore, hangiul s-a trezit, a coborât din
pat, s-a spălat pe faţă şi a luat şervetul să se şteargă
dar, spre surpriza lui, boldul l-a zgâriat pe faţă şi i-a
făcut o rană, de la o ureche la alta. Apoi, supărat, a
coborât în bucătărie să bea un ceai să se liniştească.
Dar când a suflat în foc, cojile de ou i-au sărit direct
în ochi.
Apoi, s-a aşezat în fotoliu, dar imediat s-a sculat
din el, urlând de durere, pentru că acul îl înţepase
tare de tot. Ce să mai, toate accidentele astea l-au
scos din fire! Nu e de mirare că toate bănuielile lui s-
au îndreptat spre călătorii pe care îi primise cu o
seară în urmă.
Aşa că se duse să îi caute dar, bineînţeles, nu îi
găsi. Atunci şi-a promis că pe viitor nu va mai primi

65
în casa lui vagabonzi ca aceştia, care cheltuie mult,
nu plătesc şi, drept mulţumire, îţi mai joacă şi o farsă.

Adaptare după Fraţii Grimm

66
 Locul Mariei

Era odată la un circ o fetiţă.

Părinţii ei au vrut să o facă îmblânzitoare de lei.
Dar când leul se apropie de ea, fetiţa o luă la fugă de
frică. Şi părinţii s-au supărat pe ea.
Apoi au vrut să o facă acrobat. Tatăl ei ţinea o
bară lungă pe frunte. Maria trebuia să urce până la
capătul barei şi de acolo să sară în braţele mamei ei.
Dar când ajunse sus, i se făcu foarte frică. A început
să plângă şi părinţii ei s-au supărat din nou pe ea.
Atunci au trimis-o în rulotă să vândă baloane şi
sucuri. Şi Maria, în fiecare zi de spectacol, vindea
baloane şi sucuri, câştigând bani. Când a strâns mai
mulţi, s-a dus la părinţii ei să le arate ce poate ea să
facă.
Aşa că Maria până la urmă şi-a găsit locul ei la
circ.

67
 Amintirile unui şoricel

Chiţ-Chiţ este un şoricel foarte simpatic şi alb ca

făina pe care o iubeşte atât de mult.
Chiţ a venit pe lume într-o moară şi a crescut cu
copiii pe care îi vedea prin crăpătura de la uşă. Şi cum
copiii mergeau la şcoală, Chiţ a învăţat şi el să scrie şi
să citească. Putem spune despre Chiţ că era un şoricel
educat.
Şi uite-aşa, tot învăţând, i-a venit într-o zi ideea
să îşi scrie amintirile, să îşi povestească viaţa pentru
posteritate.
Dar Chiţ s-a întâlnit cu o problemă care părea să
stea în calea ideii lui originale.
Cum vă spuneam, Chiţ locuia într-o moară şi aici
bătea mai mereu vântul şi îi sufla foile pe care scria.
Timpul a trecut.

68
 Se pare însă că din manuscrisul lui Chiţ a
supravieţuit o singură filă şi ne face mare plăcere să
vă împărtăşim conţinutul ei:
— Aceasta este pagina cu numărul o mie, prima
pagină cu numărul o mie, rectific, toate celelalte au
zburat. Mâine, marţi, vă voi povesti cât de palpitantă a
fost viaţa mea de scriitor.

69
 Bobul de mazăre

A fost odată un prinţ care vroia să se căsăto-

rească. Şi vroia cu tot dinadinsul să se căsătorească
cu o prinţesă adevărată. Din nefericire, deşi a cunos-
cut multe prinţese, niciuna dintre ele nu s-a ridicat la
nivelul aşteptărilor sale.
Într-o zi, pe o furtună teribilă, cineva strigă la
poarta castelului.
Regele însuşi a deschis dar, spre surpriza lui, la
poartă era o tânără cu hainele ude, părul desfăcut şi
pantofii plini de noroi. Parcă era o cerşetoare. Şi,
totuşi, regele o primi în casă pentru că era prea urât
afară. Înăuntru, află că era o prinţesă şi că se pier-
duse de alaiul cu care plecase, pentru că era o
visătoare şi nu prea era atentă la ce se întâmplă în
jur.
Reginei îi fu şi ei milă de sărmana fată dar, ştiind
că fiul ei vroia să se căsătorească cu o prinţesă
adevărată, se gândi la o probă pentru ea. O rugă pe
cea care se ocupa de camera fetei să pună sub saltea

70
un bob de mazăre. Dacă era o prinţesă adevărată, va
fi deranjată chiar şi de un bob de mazăre.
A doua zi, regina o întrebă pe fată cum a dormit.
Fata avea chipul obosit, dar răspunse politicos:
— Nu am putut să dorm deloc. Am vânătăi pe tot
corpul. Cred că salteaua pe care am dormit era plină
cu pietre, altfel nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat.
Prinţul care venise şi el să o întâmpine, auzi
răspunsul şi în sinea lui îşi zise:
— Ce minunat! În sfârşit am găsit o prinţesă ade-
vărată.
Din acel moment, cei doi au început să se cu-
noască mai bine şi nu peste mult timp s-au căsătorit,
trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Adaptare după Jules Lemaitre

71
 Privighetoarea

Era odată, la curtea Împăratului Chinei, o pri-

vighetoare. Privighetoarea trăia în cea mai frumoasă
grădină a Împăratului şi era prietena acestuia.
Privighetoarea venea să îşi ia masa chiar din
palmele lui, iar noaptea, când Împăratul nu putea să
adoarmă, îi cânta triluri duioase, care îl linişteau.
Într-o zi, ministrul i-a zis Împăratului:
— Sire, am auzit că există o privighetoare care
cântă ziua şi are pene mult mai frumoase decât cea
pe care o aveţi acum.
Şi a doua zi i-a adus Împăratului o pasăre cu
penele colorate pe care o întorceai cu cheia ca să
cânte.
Împăratului i-a plăcut foarte mult noua privi-
ghetoare. Îi plăcea că era colorată şi asculta de multe
ori cântecul ei. Atât de mult că a uitat de privighe-
toarea lui dragă.
Din fericire, privighetoarea a fost luată în grijă de
o fetiţă de la bucătărie, altfel sigur ar fi murit de
foame.

72
 Pentru că Împăratul asculta de foarte multe ori
cântecul noii privighetori, jucăria s-a stricat şi pasă-
rea nu mai cânta.
Nimeni nu a ştiut ce să îi facă şi Împăratul era
foarte trist din această cauză. Atât era de trist că se
îmbolnăvi. Şi era gata să moară. Dar pe când era atât
de bolnav, auzi deodată lângă patul lui, un sunet atât
de melodios încât se făcu bine cât ai clipi. Privighe-
toarea prietenă cânta pentru el. Şi a cântat până
când s-a făcut bine.
— O, privighetoarea mea bună, tu nu ai penele
frumoase şi nici nu cânţi fără oprire ca cealaltă, dar
tu eşti prietena mea şi ai fost alături de mine când am
avut nevoie mai mult.
De atunci, privighetoarea a rămas mereu aproape
de Împărat şi nimeni nu i-a mai luat locul.

73
74
 Lupul şi vulpea

Se povesteşte că un lup şi-a luat ca ajutor o

vulpe. Şi cele mai mărunte dorinţe ale lupului erau
poruncă pentru umilul său servitor.
— Prietene cu barbă roşie, spuse lupul,
te rog fă tot posibilul să îmi aduci ceva bun de mân-
care. Altfel, să ştii că voi fi nevoit să te mănânc, de
foame ce îmi e!
— Stăpâne lup, cunosc o fermă unde stăpâna
casei face în fiecare zi cele mai delicioase prăjituri.
Dacă doriţi putem să mergem să înhăţăm câteva.
Zis şi făcut.
Au ajuns la fermă. Acolo vulpea căută aşa de
bine peste tot, încât găsi locul unde stăpâna casei îşi
punea prăjiturile şi luă fără să ceară voie vreo
jumătate de duzină, fugind apoi să i le ducă lupului.
Lupul, le înghiţi dintr-o îmbucătură şi nici
pomeneală să fie sătul. Lui de-abia i se deschisese
pofta de mâncare. Aşa că s-a întors singur la ferma de
unde adusese vulpea prăjiturile. Şi intră chiar acolo
unde se aflau prăjiturile. Dar pofta lui era fără

75
margini, aşa că încercă să ia tot platoul cu prăjituri.
Şi îl scăpă pe jos. Totul s-a făcut ţăndări.

76
 Odată cu cioburile, s-a răspândit şi zgomotul şi
stăpâna casei a venit repede să gonească lupul.
Ajuns lângă vulpe, lupul îi spuse:
— Doamne fereşte, cum ai putut să mă duci într-
un asemenea viespar?
— Dar Măria-ta de ce este aşa pofticios şi lacom?
îi răspunse vulpea.
Lupul nu mai zise nimic, dar după scurt timp
reîncepu cu cererile:
— Prietene cu barbă roşie, spuse lupul, te rog fă
tot posibilul să îmi aduci ceva bun de mâncare. Altfel,
să ştii că de foame voi fi nevoit să te mănânc!
— Stăpâne lup, cunosc un om care tocmai a tăiat
un porc.
— Să mergem fără întârziere, spuse lupul.
Precum îi spusese vulpea, au găsit carne şi
slănină din belşug iar lupul, după cum îi era felul, a
mâncat cât a putut de mult.
— Ai grijă, stăpâne, să nu îţi pice greu atâta
mâncare, îi spuse vulpea.
— Pe cuvântul meu, doar când voi termina tot o
să plec de aici, zise lupul hămesit.

77
 Însă nu dură mult şi ţăranul veni să vadă ce e cu
zgomotul pe care îl făceau cei doi. Vulpea într-o clipă
şi fugi, de nici nu se putu dumiri omul ce nălucă
fusese. Lupul, deşi vru să fugă şi el, nu putu. Atâta
mâncase, că nu a mai reuşit să iasă prin crăpătura
prin care intrase. Şi a rămas prins în ea.
— Dacă nu era atât de lacom, niciodată nu aş
mai fi scăpat de lupul acesta, îşi zise vulpea.

Adaptare după Fraţii Grimm

78
 Rândunica

Rândunicile pleacă în fiecare iarnă în ţările calde

şi se întorc primăvara.
Pentru a porni în această lungă călătorie, rân-
dunicile mame îşi strâng puii în jurul lor.
Dar iată că s-a întâmplat ca un pui de rândunică
să cadă din cuib într-o zi cu vânt puternic. Şi pentru
că şchiopăta, nu a putut să plece în călătorie
împreună cu fraţii şi mama lui. Sărmanul pui a
rămas pe marginea cuibului, privind cu tristeţe spre
familia lui care pleca spre ţările calde.
Salvarea puiului au fost câţiva copii care l-au
găsit şi au avut grijă de el până în primăvară, când
puiul s-a însănătoşit.
Şi ce bucuros a fost puiul când primăvara familia
lui s-a întors. Copiii se bucurau şi ei să vadă familia
reunită.
Adaptare după Jules Lemaitre

79
 O cireaşă mică

Eu sunt una dintre fiicele acestui cireş. Sunt

încă o cireaşă mică. Mai am până să mă coc, după
cum vedeţi, unul din obrajii mei este încă alb.
Într-o dimineaţă, când m-am trezit, am văzut un
cap mic pe marginea patului meu. Era o omidă! Chiar
atunci, o pasăre s-a aşezat pe aceeaşi ramură cu
mine.
Am rugat-o să mă scape de omidă, pentru că
dacă nu mă va scăpa, o să mă mănânce.
Pasărea a fost amabilă şi a luat-o în cioc.
De atunci, vrăbiuţa a venit în fiecare zi să mă
vadă. Şi de fiecare dată mânca toate omizile care erau
pe ramura mea, aşa că de câteva zile sunt mai
liniştită.
Într-o zi, am întrebat-o pe vrabie dacă îi plac
cireşele. Şi a zis că îi plac chiar foarte mult!
Atunci, i-am spus că mă simt recunoscătoare
pentru tot ce a făcut pentru mine şi că, drept mul-
ţumire, aş vrea să o rog să vină să mă mănânce când
o să fiu coaptă.

80
 Vrabia a fost impresionată de răsplata mea şi a
acceptat cu bucurie.
Iată că m-am copt.

81
 I-am spus vrabiei că dacă vrea poate să mă
mănânce toată imediat şi că, după ce mă va mânca, o
să vadă că va rămâne un sâmbure.
Am rugat-o pe vrabie să ia sâmburele să îl
planteze, pentru că este viu.

Aşa că vrabia a mâncat cireaşa. Apoi, luând în

cioc sâmburele, a zburat să îl planteze în livada
vecină.

82
 În ţara pofticioşilor

Ţara Pofticioşilor era condusă de un Împărat tare

nemulţumit. Locuitorii ţării erau blânzi şi buni, dar
aveau un mare defect: singura mâncare care le plăcea
era prăjitura cu prune.
Era imposibil să îi faci să ia măcar o lingură de
supă şi trebuia să îi ameninţi cu închisoarea ca să
deschidă gura şi să mănânce o bucată de carne, fiartă
sau prăjită. Cu aşa un meniu, cofetarii făceau averi
şi, imediat după ei, doctorii şi farmaciştii.
Familiile plăteau sume uriaşe pentru ceaiuri:
muşeţelul, menta şi teiul aveau nişte preţuri
incredibile, nu mai vorbesc de alte remedii, ale căror
nume nu vreau să le pronunţ.
Desigur, Împăratul vedea că slujitorii lui erau
bolnavi. Şi pentru că era un împărat cu suflet mare,
într-o zi a chemat-o la el pe venerabila Maria, cea mai
cunoscută cofetăreasă din toată împărăţia. Ea veni
imediat la castel, însoţită de motanul Miorlau, de care
era nedespărţită.
Împăratul i-a poruncit să facă o prăjitură mare
cât castelul lui, chiar mai mare decât castelul, dar nu
mai mică!

83
 Venerabila cofetăreasă Maria s-a pus pe treabă
imediat, cerând să îi fie aduse toate ouăle de la toate
găinile din împărăţie şi tot laptele de la toate vacile.
— Dragii mei, spuse Împăratul când a fost gata
prăjitura, iată, am pus să se facă pentru voi cea mai
mare prăjitură, doar ca să fiţi mulţumiţi. Mâncaţi cât
poftiţi, dar vă atrag atenţia, că atâta timp cât nu aţi
terminat prăjitura, este interzis să mâncaţi altceva.
Pofticioşilor, iată prăjitura voastră!
Poporul a strigat bucuros „Domnie lungă Îm-
păratului!”.
Toţi salivau după prăjitură şi erau cu ochii în
lacrimi de bucurie. Se îmbrăţişau, se sărutau, dansau
în jurul prăjiturii uriaşe.
Dar peste câteva săptămâni lucrurile s-au schim-
bat. Îi durea burta, toţi se foiau pe o parte şi pe alta,
nu puteau să doarmă... În curând, cofetarii au fost
obligaţi să închidă cofetăriile, iar brutarii şi pescarii
şi-au redeschis magazinele.
Aşa că, în final, în această ţară minunată nimeni
nu mai mânca bomboane sau prăjituri. Copiii aveau
obrajii roşii şi dinţii sănătoşi. Iar despre prăjitură,
nici nu mai era vorba...

84
85
 Elefanţii şi iepurii

În ţara elefanţilor era secetă mare. Regele

elefanţilor a decis să plece cu turma lui să caute apă.
După multe zile de căutare au găsit un izvor, numit
de strămoşii lor Fântâna Lunii. Toţi elefanţii s-au
aşezat lângă izvor.
Aici locuia o familie numeroasă de iepuri. Când
au văzut că elefanţii vor să rămână acolo, iepurii s-au
speriat foarte tare, gândindu-se că elefanţii, fiind aşa
de mari, îi pot omorî.
Aşa că iepurii s-au adunat în jurul regelui lor şi
l-au rugat să îi salveze de elefanţi. Un iepure mai
înţelept a luat cuvântul.
— Sire, permiteţi-mi să merg la regele elefanţilor
în calitate de ambasador. Cred că am o soluţie la
problema noastră.
Regele a acceptat propunerea iepurelui.
Iepurele, prevăzător, s-a gândit că era mai bine
să se suie pe o stâncă şi să îl cheme pe regele ele-

86
fanţilor să vorbească cu el, decât să meargă în tabăra
elefanţilor şi să rişte să fie strivit din greşeală. Zis şi
făcut.

87
88
 — Luna m-a trimis să vă spun că cei care sunt
prea mândri de statura lor şi nu îi tratează cu respect
pe cei mici, merită să fie pedepsiţi, zise iepurele către
regele elefanţilor Voi, nu numai că i-aţi speriat pe cei
mici, dar aţi reuşit să deranjaţi Fântâna Lunii, unde
totul este pur. Dacă nu mă credeţi, veniţi să vedeţi că
Luna e supărată pe voi! Apoi o să vă rog să plecaţi pe
alte meleaguri, departe de Fântână!
Regele elefanţilor, neîncrezător, merse după
iepure. Şi văzu Luna în Fântână.
— Şi acum vă rog să beţi apă din fântână, zise
iepurele cel înţelept.
Elefantul bău şi Luna dispăru...
— Vedeţi că vă spun adevărul, Luna a dispărut
pentru că e supărată pe voi, elefanţilor! Plecaţi repede
de aici, înainte să vă facă ceva!
Regele elefanţilor, convins de supărarea Lunii, îşi
luă turma şi plecă să caute alt loc cu apă.
Şi uite-aşa au rămas iepurii liniştiţi.

89
 Iepurele

În fiecare an, mătuşa mea vine la ziua mea şi îmi

aduce ceva cadou. Odată mi-a spus, privindu-mă cu
un aer misterios:
— Ia uită-te să vezi ce cadou ai primit!
Cadoul era într-un coş şi nu era împachetat, era
doar acoperit cu o pânză.
Am băgat mâna în coş şi am simţit un bulgăre de
blană care avea o inimă.
Întâi m-am speriat, dar când am dat pânza la o parte,
am văzut... un iepure!
L-am luat în braţe şi am început să alerg prin
toată casa, să ştie toată lumea ce cadou preţios am
primit.
Iepuraşul mic şi alb avea urechi lungi şi botic
roz.
Eram tare fericit, aşa că am îmbrăţişat-o pe
mătuşa mea cu mare drag.
— Mătuşă, e cel mai frumos cadou pe care
puteam să îl primesc! Să ştii că o să am mare grijă de
el. O să îi pun şi un nume!
Mătuşa era bucuroasă, văzându-mă atât de
fericit.

90
 Urechilă – aşa l-am numit pe iepuraş şi de atunci
am devenit un mare iubitor de iepuri. Când mă fac
mare vreau să devin desenator de animale. Urechilă
va fi primul meu model!

91
 Copilul şi cireaşa

Un copil mănâncă cu poftă o cireaşă şi aruncă

sâmburele în iarbă.
Un bătrân ia sâmburele şi îl pune în pământ.
Copilul râde pentru că nu înţelege gestul bătrâ-
nului. De ce să îl adune de pe jos?
Mai târziu, copilul trece prin acelaşi loc şi vede
că din sâmbure s-a ridicat un lăstar. Bătrânul e acolo
şi îl îngrijeşte. Îl udă şi îl înconjoară cu un gard, să
nu îl rupă careva.
Copilul tot nu înţelege. Peste câţiva ani, când
deja este mare, trece pe acelaşi drum.
Bătrânul nu mai e acolo, dar lăstarul a devenit
un pom cu fructe roşii şi gustoase. Ia din cireş un
fruct, apoi strecoară în buzunar un sâmbure şi deja
se gândeşte la locul cel mai potrivit din grădină unde
îl va planta, spre deliciul copiilor lui.

92
 Cinstea
Povestire cu tâlc

Să fii cinstit înseamnă în multe cazuri să pierzi. Ţi

s-a întâmplat, nu-i aşa, să cazi pe locul doi atunci
când ai apelat la o metodă cinstită, în timp ce alţii au
reuşit să-şi rezolve problema cu vreo şmecherie bine
aleasă.
Ai rămas însă cu satisfacţia de a nu te fi lăsat
corupt. Deşi pare un dezavantaj într-o societate
coruptă, cinstea rămâne totuşi o calitate care până la
urmă te face să câştigi.
Confirmă lucrul acesta o poveste chineză despre
un împărat care neavând copii a decis să-şi aleagă un
moştenitor din mai mulţi tineri de rând.
I-a adus la palat şi le-a spus:
– Îmi va fi moştenitor cel care va reuşi să crească
într-un an de zile cea mai frumoasă plantă care va
răsări din seminţele pe care eu vi le voi da.
Tinerii au luat câte o sămânţă şi au plecat la
casele lor. După un an s-a întors fiecare cu planta sa.
Numai un băiat avea ghiveciul gol. Era foarte trist
că nu reuşise să facă sămânţa să încolţească şi să
răsară, deşi o udase şi o îngrijise foarte atent.
Împăratul se opri tocmai în faţa lui şi-i spuse:
– Tu-mi vei fi moştenitorul.

93
 Toţi rămaseră uimiţi.
Împăratul îşi explică alegerea:
– Seminţele pe care vi le-am dat erau fierte şi nu
aveau cum să încolţească. Voi toţi aţi sădit alte
seminţe şi m-aţi înşelat. Singur acest băiat a avut
curajul şi cinstea de a aduce în faţa mea un ghiveci
cu o sămânţă stearpă.
În acest fel împăratul le-a demonstrat că cine
seamănă cinste, câştigă încredere.

94
 Cuprins
Ariciul .......................................................... 3
Măgăruşul .................................................... 4
Ursul şi cei doi prieteni ................................. 5
Povestea puricelui ......................................... 8
Mere de vânzare............................................ 8
Motanul încălţat ......................................... 11
Cine hibernează? ........................................ 13
Cuibul ........................................................ 14
Astronomul ................................................ 16
Crocodilul ................................................... 17
Soarele ....................................................... 18
Ghicitoare................................................... 19
Scoarţa ....................................................... 21
Bătrâna şi doctorul ..................................... 22
Bradul ........................................................ 24
Ibisul .......................................................... 26
Povestea unei picături de apă ...................... 28
Omul de zăpadă.......................................... 29
Ţăranul şi măgarul ..................................... 30
Cheia de aur ............................................... 32
Fluturele .................................................... 34
Violetele...................................................... 37
Furnica şi sitarul ........................................ 39
Lupul şi omul ............................................. 41

95
Trandafir Alb şi Trandafir Roşu ................... 44
Vulpea şi gâştele ......................................... 47
Cei trei purceluşi ........................................ 50
O probă grea............................................... 55
Cei trei fraţi ................................................ 57
Vagabonzii .................................................. 62
Locul Mariei................................................ 67
Amintirile unui şoricel ................................ 68
Bobul de mazăre ......................................... 70
Privighetoarea ............................................. 72
Lupul şi vulpea ........................................... 75
Rândunica .................................................. 79
O cireaşă mică ............................................ 80
În ţara pofticioşilor ..................................... 83
Elefanţii şi iepurii ....................................... 86
Iepurele ...................................................... 90
Copilul şi cireaşa ........................................ 92
Cinstea ....................................................... 93

96