A II-A LEGENDĂ.

CAVALERII DANUBIENI: HERON ŞI MITRA

Mergând, pe valea apei încărcate de strălucire, într-o dimineaţă însorită de aprilie, au apucat-o pe
Bendis chinurile facerii şi a intrat în peştera ei de lângă stâncă, împreună cu una dintre preotesele
lunii, aducând pe lume un băiat care purta în jurul frunţii un nimb solar şi o rozetă cu patru foi.
Peştera devenise spaţiul sacru în mijlocul căreia se întreţinea focul la vatră, păstrând vie şi aprinsă
săgeata şi muzica lui Orfeu, din cântecul căruia îngânau preotesele, seara sub constelaţia lirei, în
jurul tăciunilor aprinşi, acolo între Danubiu şi plaiul muntos al Carpaţilor, unde se născuse şi
cântăreţul trac.
Întâiul strigăt al copilului a chemat nimfele — mirese ce locuiau în grotele de pe vârful munţilor
şi care se ocupau cu dansuri, cu cântece şi cu jocuri şi însoţeau eroii, răspândind binecuvântare şi
fertilitate. Nimfele erau când fecioare tinere şi frumoase, când păsări albe plutind în înălţimi şi în
adâncuri. S-au înfăţişat în jurul leagănului trei lebede albe, lunecând graţioase prin încăperea strâmtă.
Orele şi clopotele zilei se dizolvau, pietrele şi priveliştea se evaporau, iar bucuria se cocea precum un
fruct, care în cele din urmă va deveni luminos şi locuit de taine.
Prima preoteasă a lunii era moaşă şi, mergând la izvorul viu coborât în piatră din Împărăţia
Înaltului, l-a scăldat pe prunc în apa strălucitoare ca soarele zilei, în energia telurică şi în Harul venit
de la mari depărtări pe razele de lumină ce unduiau pretutindeni. Au coborât apoi trei ursitoare care
urmau să aducă daruri noului născut după credinţa înaintaşilor şi după obiceiul locului. Au venit,
bătând din aripi argintate, Cama — zeul iubirii, Danu — mama ploilor şi a pajiştilor bogate şi Surya
— zeul soarelui.
Prezicerile lor umpleau cerul cu aripi şi auzeau prin aerul îmbălsămat de miresme un singur
cuvânt uriaş, dincolo de Cer, un cuvânt precum soarele care desfăcea din chipul său bucăţi minuscule
pe care le trimetea pe pământ şi le făcea să respire. Cavalerii aveau ştire de existenţa acestui cuvânt
ce dăruia lumină şi viaţă. Cuvântul însemna nemurire.
Au urcat deasupra peşterii, în văzul luminii argintate de razele solare, purtând pruncul în leagăn,
pe braţe şi încredinţându-l Înălţimii.
În peşteră, au întreţinut focul cu flacără înaltă, focul ce întreţine viaţa care dă chip şi visare către
veşnicul orizont al luminii. Viaţa care ni se oferă cu adevărat împreună cu limpedea privelişte a
cerului.
Gebeleizis — tatăl, a scos de pe pieptul său un medalion din bronz, de zece centimetri în diametru
şi de un centimetru şi jumătate grosime, având încrustat pe el o cruce cu piciorul frânt, asupra căreia
se răsfrângeau razele astrului fierbinte, dăruindu-l primului său fiu. Provenea de la strămoaşa lui,
zeiţa Thracia, care a prevăzut că se va naşte, într-o peşteră luminată de flăcările unui foc veşnic, un
mare cavaler care va fi căpetenie nebiruită şi va veşnici, pe tărâmul morţilor ca întemeietor de
credinţă, iar numele lui va fi Heron. Numele său picurase argint, într-o noapte cu stele, în visul lui
Bendis.
Lebedele au atins uşor cu aripile moi leagănul pruncului, oferindu-i viaţa luminoasă şi veşnicia, pe
care o dăruiau tuturor cavalerilor şi s-au retras în abisurile luminii.
Cama i-a dăruit iubirea, Danu i-a dat rodnicia şi fertilitatea iar Surya i-a dăruit întinderile
munţilor, ale câmpiilor, râurile, izvoarele şi lumea, îmbrăţişate de raze. O întreagă împărăţie pe care
să o stăpânească cu înţelepciune şi cu dragoste, dar şi interdicţia de a nu călca apa din adâncul
prăpastiei din Valea Cerbului, de sub munte, pe care o stăpânea, de multe veacuri, Balaurul Roşu.
I s-a dat triburile tracilor „neamul cel mai numeros după cel al Inzilor”, să le ofere viaţa şi să-i
călăuzească către nemurire, însă toate doar pentru suflet. Sufletele dacilor vor deveni veşnice printr-o
iniţiere pe drumul cunoaşterii vieţii spirituale, începută de Zamolxis şi Deceneu, printr-o legătură cu
Tăriile Ceriului. Aşadar el trebuia să fie Cavalerul Credinţei care va conduce poporul pe drumul
binelui., al armoniei. El va fi cel ce va prinde balaurul care dezbină neamurile, ucide fete şi îl va
pironi încolăcit de trupul unui stejar, el va fi eroul civilizator care va purta veşnicia lumii sale către
apartenenţa integrală la substanţa cosmică.
Era prima dată când un prunc se glorifica chiar în primele ceasuri de la naştere. Fusese îndemnul
lui Bendis — zeiţa magiciană care a ţipat în timp ce năştea, rostind: Voi dărui lumii un marecavaler
al Luminii!
Ce n-a mai ştiut Bendis era un nou miracol. După câteva ore de la naşterea lui Heron, ce tocmai
fusese luat şi purtat la Altar, după obiceiul locului, să fie închinat tăriilor, dureri noi au înteţit-o peste
pântec şi, fiind doar cu moaşa alături, care aştepta să elimine casa în care-l purtase pe prunc, a dat
naştere, cât ai clipi, unui nou băiat, fapt ce a copleşit-o, nebănuind o singură clipă, că purta gemeni.
N-au mai avut cu ce să-l dăruiască pe al doilea fecior şi i-au zis amândouă, într-un glas, Cavalerul
Vânător, numindu-l Mitra. Acest dar al vânătorii fusese oferit şi fratelui său mai mare, dar se gândiră
la numeroasele instrumente de vânătoare pe care le aveau de la strămoşi şi cu care, cei doi fraţi, ar
merge împreună prin codri după vânat. Amândouă au hotărât să-l păstreze şi să-l crească în taină pe
geamăn, fără ştirea căpeteniilor care oricum aveau misiuni mai grele decât acelea de a se ocupa de
copii. I-au mai dăruit pădurile de brazi şi de foioase, fiindcă trupul său emana un miros îmbietor de
răşină amestecat cu parfum crud de ape şi de cer. Când soarele pătrundea printre gratiile de la
ferestre, micuţul părea învăluit de o aureolă împletită de raze colorate şi parcă plutea prin lumina vie
îmbrăţişată de soare.
I-a alăptat însăşi Marea Zeiţă pe amândoi pruncii de la izvorul sânilor săi până ce au prins putere
şi s-au ridicat în picioare, alergând prin priveliştea înflorită a lunii aprilie, din plaiul munţilor Carpaţi.
Semănau unul cu celălalt de nu puteai să-i deosebeşti, doar mama ştia că al doilea purta pe umărul
stâng semnul unui cap de lup. Şi parfumul plăcut de cetină îl mai deosebea pe Mitras de fratele său,
Heron.
Au copilărit în dragoste şi prietenie, dăruind bucurie şi căldură celor din jur. Au locuit în imperiul
înţelepciunii şi al liniştii, în templul muntos, zbenguindu-se prin lumina de miere a timpului grăbit.
Afară noaptea respira, se desfăşura plină cu uriaşe ramuri fierbinţi şi oglinzi ale fluviului care
purta pe valuri fructe, ochi, frunzişuri, spinări ce străluceau, trupuri care îşi deschideau calea prin alte
trupuri năpădite de taine.