A IX-A LEGENDĂ.

CĂLĂTORIA DIN VIS

Erau încă mici Cavalerii Danubieni, dar creşteau văzând cu ochii şi se iniţiau în tainele vieţii
altfel, începeau să cunoască istoriile despre religiile lumii, despre povestirile pioase, despre îngeri,
despre miracole, despre eroi, cavaleri şi despre sfinţenie, despre miturile iniţiaţilor, despre Zamolxis
— unicul lor dascăl, călător prin spaţiile planetare spre cunoaşterea adevărului şi despre prezenţa lui
în peştera din Muntele Sacru — Kogainon, despre Deceneu, despre Triunghiul îngropat în cer, cel
din mistere, spre care se îndreaptă visul lor. Tot alaiul acestor istorisiri se învălmaşea în mintea lor
fragedă şi le dădea curaj şi putere să se avânte în culmea vârtejurilor, spre nevăzuta lumină rece, care
sapă în abisurile lor, umplându-le cu năluciri călătoare. Le dădea pinteni spre diamantul îngheţat al
lacrimii nevăzute. Al lacrimii timpurii încărcată de har.
În timp ce Zeiţa se retrăgea în cuibul ei menit spre a-şi duce bătrâneţea împlinită de cei doi
urmaşi, drumul Cavalerilor începea să capete contur, începea să se înalţe spre zonele pure, fără
oprelişti, surâzător şi pur şi liber, ca norul şi muntele, ca aerul şi lumina, ca privirea rătăcind pe
pământ. Fluviul imaginaţiei lor se făcea pulbere pe ceriul viu şi se transfoma în geografii desenate de
soare şi de vânt măcinate. Totul în jurul lor părea obscur şi luminos, rană şi izvor, oglindă şi
strălucire, culoare şi săgeată — flacără aprinsă împărtăşită cu lumină şi cu mireasmă.
Heron, crescând, ţinteşte marile călătorii ca un discipol credincios al Regelui dac. Ascultă clopotul
înaltului şi o furioasă vrajă îl ridică până în adâncul tăcut al înaltului, unde pâlpâie clipa, culmea
împlinirilor, plenitudinea lumii şi formele ei. Vede nori în derivă, continente somnambule, popoare
fără substanţă şi fără greutate care se macină între ele Geografii desenate de soare şi tulburate de
mareele vremii. Gândul de primenire al neamului său curge prin murmurul frunzelor şi al ierburilor
căzute în genunchi sub arborii-profeţi, din grădina luminii.
Aplecat cu pieptul peste râul imaginilor, se vede încet şi singur, în levitaţie, îndepărtându-se de
pământ şi zburând vultureşte în mantia lui de culoarea jnepenilor de toamnă, fluturând pe deasupra
pădurilor aprinse şi pe deasupra munţilor golaşi. Se vede plutind peste câmpii, peste mare şi peste
Danubiul însufleţit de valurile înspumate.
Era prima lecţie de zbor. Copacul călător îşi foşnea frunzele aurite cu un zornăit de clopoţei mici
şi îl urmărea din loc în loc ca un instrument muzical înaripat, ţinându-se aproape de umbra sa din
cealaltă lume a privirii.
De-acum, Heron, devenea vrednic să răspundă la la toate chemările, plutind peste imensităţile
spaţiului sub greutatea albă a visului său. Primul lucru care-l aştepta era adevărata iniţiere în tainele
lumii acesteia, care mohorâtă, se afunda în întunericul cel mai de jos, luptându-se şi sângerând pentru
nimicul ce pusese stăpânire pe ea.
Cavalerul plutea şi nu se oprea din plutire de teamă să-şi piardă îndemânarea de zbor, plutea sub
reverberaţia dorinţei şi se rotea de-a lungul lumilor, de-a lungul pământurilor şi ajungând într-un
spaţiu parcă ireal, liniştit şi vibrant, nemişcat sub soarele împietrit, deasupra unei preerii incendiate
de lumină, deasupra unui loc nisipos, deasupra dunelor aurite ale deşertului, respira cu lăcomie aerul
adus de vântul subţire al universului gol.
S-a oprit deasupra straniului ţinut şi a coborât într-o cădere împietrită de cascadă pe umbra unui
nor, care l-a prins în braţele sale în numele unui orizont nou.
— Ai coborât pe urmele înţelepţilor lumii, tinere cavaler?
Heron s-a uitat în jur şi în direcţia de unde venea vocea, dar n-a zărit nimic, nimic absolut, decât
imensitatea ondulată de nisip, înfierbântată de soarele zilei. Sculpturi de vânt erau risipite armonios
în largul ţinut fără drumuri şi fără poteci. Tăcerea se aşternuse şi ea peste strălucirea pustiului. Se
afla în mijlocul deşertului incendiat şi purpuriu.
— Mergi pe urmele dorinţelor tale, pe sub cerul deschis, prin adevărul de nisip şi de stele. Mergi
spre Nil până ce vei da de palatul Cititorului în Stele!… Continuă vocea din apropierea sa.
 — Cine eşti şi de ce nu te pot vedea?
Întrebă Heron uimit şi bucuros că există o cât de mică vietate în acest pustiu strivitor.
— Sunt Şarpele Deşertului şi trăiesc îngropat în nisipul fierbinte şi uneori sub pietrele încinse!
Stăpânesc acest pustiu pe unde călătoresc rareori vieţuitori ai pământului.
Heron zări, în nisipul fin, doi ochi de mărgele deschişi către el şi capul unui şarpe galben, care îl
priveau pătrunzător, supunându-l pe loc la un examen de al cărui răspuns atârna libertatea sa:
— Cât trebuie să dăruieşti, ca să fii virtuos?
— Să dai o bucată, e o pierdere, dar să dai totul e o virtute!
Răspunse pe loc tânărul, pornind cu paşi greoi şi târând mantia înaripată către palatul de care
pomenise şarpele galben.
Intoarse capul întrebând:
— E lung drumul?
— Ohoo! Zise Şarpele, e lung şi anevoios. Mulţi călători, din alte locuri îndepărtate, au izbutit.
Vei ajunge şi tu! Cei care vin aici sunt aleşii. Aici e cer deschis şi pământ fermecat!
Şi şarpele îşi trase capul adânc în nisip, mulţumit de răspunsul tânărului cavaler.
Să pătrunzi în tine, în râurile trupului tău să te eliberezi de fierbinţeala deşertului, să te întorci în
trup ca într-o patrie de oglinzi care veghează ţinutul pe care-l parcurgi înfiorat de necunoscut şi
populat de uriaşele fiare cu piele lucitoare. Să mergi prin pustiul ondulat, transparent, prin valuri-
vălurele până la apă, apă gânditoare, apă plină cu ochi de năluci visătoare — tu, care te-ai smuls de
bună voie din patria ta cu izvoare treze, din patria ta cu ochi limpezi, spre braţele dorinţei şi ale
visului…
Un bătrân, alb ca vremea, l-a ridicat din nisipul fin şi rece al nopţii, smulgându-l din visare pe
Heron, care deschizând ochii mari a început să strige cu glas puternic, încât vorbele lui călătoreau,
prin ecou, în universul larg şi plin de mistere:
— Am venit să învăţ!…
— Să înveţi şi să dobândeşti!
I-a replicat Magul din faţa lui.
— Şi care este treapta la care trebuie să ajung, înţelepciunea?
— Iubirea este treapta spre care urci, iubirea le cuprinde pe toate celelalte, cu ea vei zbura spre
tării, acolo unde visul tău nădăjduieşte! Înţepciune ai, de n-aveai, piereai înghiţit de şarpele galben, la
intrarea-n deşert. Mulţi călători n-au mai ajuns la mine, deoarece n-au ştiut răspunsul la întrebare şi
dragonul i-a înghiţit fără îndurare.
Dragonul care pândeşte oricând, oriunde şi pe oricine.
Şi, mişcându-se încet, bătrânul, care nu mai ştia numărul anilor săi, l-a dus într-o colibă
luminoasă, că nu era palat locuinţa vrednicului dascăl, cum spusese şarpele, ci o căsuţă simplă şi
veche din pietre bine zidite şi aşezate unele peste altele, spre a nu pătrunde înăuntru căldura zilelor
fierbinţi, nici frigul nopţilor reci ale deşertului. Tânărul a fost primit cu o caldă ospitalitate şi hrănit
cu miere salbatică, din goluri de pietre, unde albinele călătoare depuneau faguri. A mai mâncat azimă
coaptă la soare. Mâncarea pustnicilor.
Dascălul s-a aşezat jos, pe pardosela de stuf, asemenea unui gânditor şi l-a invitat să stea la fel,
alături de el. Erau cu faţa către o fereastră care ziua aducea lumina bogată în încăpere.
— Nu te sfii! I-a spus. La fel au stat, aici, Pitagoras, Mitras, Zamolxis, Deceneu şi mulţi alţii,
coborâţi din aceeaşi tainică obârşie şi aduşi de carul solar cu trei roţi. Aici au supt cunoaştere despre
universul spiritual original şi despre concepţiile primordiale ale religiilor, tot astfel cum au supt lapte
de la mamele lor. Aici au prins vocaţia cosmică şi au căpătat viziuni despre viaţă şi nemurire. Au
învăţat multe lucruri despre magie şi extaz.
Aici s-a născut în mintea lor dorinţa de a deveni nemuritori. Însă, nu aici se produce iniţierea, aici
este numai capătul de drum, începutul, cunoaşterea. Unii dintre ei au înţeles greşit trecerea de la viaţă
la moarte şi revenirea printre cei vii prin coborârea în Infern spre a cunoaşte moartea iniţiatică, de la
dispariţie la reapariţie.
 Pytagoras s-a retras timp de şapte ani într-o ascunzătoare subterană.
Mama sa, îndemnată de el, i-a scris o scrisoare pe care el a învăţat-o pe de rost, înainte de a o
sigila. Când a revenit, asemenea unui mort pe pământul celor vii, s-a dus în adunarea poporului şi s-a
declarat capabil să citească scrisoarea înainte de a rupe sigiliul. Poporul a socotit acest fapt un
miracol şi a crezut în reînvierea lui şi a crezut toate poveştile pe care Pytagoras le-a spus despre
supravieţuirea sufletului, despre metempsihoză — transmigraţia sufletului într-o altă fiinţă, om sau
animal. I-a păcălit şi multă vreme, mulţi trăitori vor orbecăii pe cărarea nălucirilor lui.
Nu şi-a depăşit concepţia de a deveni nemuritor, nici Mitras, care, la rândul lui, s-a retras o vreme
din lume într-o grotă si a reapărut ca din moarte, în mijlocul poporului. Le-a spus oamenilor că a
urcat la Cer unde a rămas un an. Poporul i-a dat crezare. Mulţi au avut viziuni despre imortalitatea
sufletului. Doar viziuni. În rest nimic. Nu au putut pătrunde în mistere, că nu s-au lăsat duşi de glasul
de sus, de suflul divin, ci au ascultat îndemnul lor interior din mândrie şi din sete de putere.
Puterea, dacă nu ti-e dată de Sus, n-o ai. Ea nu există, e doar o iluzie. Nemărginitele bucurii
veşnice vin de la Cel ce este Începutul şi Sfârşitul Alfa şi Omega..
— Zamolxis şi Deceneu sunt vizionari? Îndrăzni Cavalerul Trac să-l întrerupă din discursul său,
pe bătrânul dascăl care, vorbind, ţinea ochii mari deschişi spre lumina ce năvălea în valuri, de afară,
peste chipurile lor transfigurate.
— Zamolxis, bătrânul profet şi rege din zona carpato-balcanică, alături de marele preot şi gânditor
Deceneu sunt singurii care, în cele din urmă, au înţeles existenţa Tatălui ceresc. Ei merg pe urmele
marilor Profeţi insuflaţi şi luminaţi de sus. Doar ei îşi vor lăsa poporul pregătit pentru nemurire,
încredinţând lumea traco-dacă de viaţa veşnică a sufletului. Doar ei sunt atinşi de duhul sfânt încărcat
de mistere.
Zamolxix şi Deceneu au fost pătrunşi de suflul divin şi au desluşit vrerile divinităţii. Ei, fiind
născuţi din mame pământeşti, au renunţat de a fi zei şi au reuşit să înveţe unele ştiinţe ascunse,
desluşind oamenilor semnele cereşti.
— Dar Zamolxis e zeu! Indrăzni să mai rostească tânărul cavaler abia şoptit.
— În credinţa poporulu geto-dac, Zamolxis a fost considerat zeu, dar ca rege şi profet a mers la
guvernare alături de Deceneu, şi după ce a dăruit fericirea poporului, s-a retras într-o peşteră
accesibilă numai iniţiaţilor şi aleşilor. În Munte Sacru..
Şi bătrânul mag l-a privit pe Heron de parcă ştia că fusese primit la Zamolxis, în Multele Sfânt
care mai numeşte şi Kogaionon, asemenea râului care curge pe lângă el.
Dar Floarea de Lotus cu o mie de petale?
Floarea de Lotus cu o mie de petale adună în ea energiile Ceriului, care se contopesc cu ale
pietrei, acolo, deasupra Triunghiului din Muntele Sacru, în centrul moştenirii dăruite lumii voastre, la
Creaţie.
Doar Zamolxis şi Deceneu au avut viziunea trunghiului îngropat în Cer. Îi mai spuse. Ei au creat
prin credinţă şi prin înţelepciune Dacia Felix — ţara cea mai fericită din univers. Ei ştiu misterul
omenirii.
— Care e misterul omenirii? L-a întrebat curios Heron, gândindu-se la năvala romanilor peste
imperiul Daciei Fericite, pe bătrânul pustnic, care rămăsese ca o statuie cu privirile înfipte într-un
punct de unde îşi trăgea revelaţia şi puterea.
— E scris în Legea veche şi se află în har! I-a răspuns pustnicul fără să clipească. Dacii sunt şi vor
rămâne nemuritori. Pământul vostru adună în el universul în flăcări, limba de jeratic a neamului
vostru, îngână păsările, sunetul ei dăltuieşte lumea de piatră de pe cuprinsul muntos. Poporul vostru e
pregătit pentru miracolul lumilor, pentru spicul ceresc. În timp ce noi vorbim, miracolul lumii se
întâmplă, într-o grotă săracă, cum se află şi pe la voi. Şi bătrânul mag îşi mângâie barba lungă şi
încâlcită de vânturile deşertului şi începe să glăsuiască legenda despre lumina Stelei:
O poveste veche vorbeşte despre cei doisprezece Regi-Înţelepţi care urcă în fiecare lună în
Muntele Comorilor, unde pot vedea o coloană de lumină inefabilă, deasupra căreia o Stea străluceşte
mai puternic decât raza mai multor sori. Steaua aceasta miraculoasă pătrunde în Peştera Comorilor
plină de bogăţii. Acolo o voce îi invită pe regi să coboare în adânc. În grotă Regii sunt orbiţi de
lumina Stelei şi îngenunchează. Lumina se concentrează tainic şi se arată sub forma unui omuleţ
umil care îi vesteşte că el a fost trimis de Tatăl celest. Acest mic omuleţ îi sfătuieşte pe Regii
Înţelepţi să meargă în Galileea. Omuleţul se va roti uşor într-un cerc luminos şi va lua din nou chipul
Stelei strălucitoare şi va urca pe Cer. Pe urmele Stelei vor merge Regii universului. Lumina
supranaturală a Stelei îi călăuzeşte în Peştera din Galileea unde se va naşte Fiul Tatălui celest, într-o
iesle.
În curând se va împlini şi profeţia întoarcerii din morţi la care au visat atâţia zei, se va împlini
Învierea — Celui care va dărui oamenilor iubirea.
Zamolxis îl va întâlni şi îi va cădea la picioare şi I se va închina. El îi va pune mâna pe cap şi îi va
dărui un chip nou.
Iar tu, Heron, mergi, cu fratele tău Mitra, mergeţi la Zamolxis să vă înveţe cum să dobândiţi
nemurirea. Nemurirea voastră şi a poporului dac. Nemurirea sufletelor neamului vostru.
Mergeţi şi veţi gusta din pâinea şi din vinul care se coboară din Cer şi sunt dătătoare de har şi de
veşnicie!
Acum, ia calea Nilului şi a cărărilor muntoase şi du-te lângă Mitras, în Dacia vostră Fericită, s-o
apăraţi, să o stăpâniţi şi să o iubiţi! Duce-ţi-vă la Zamolxis, în vârful muntelui Kogainon şi la
Sahashrara — cupa florii de lotus cu o mie de petale — să vă aşterneţi rugăciunea, acolo unde este
centrul energiilor lumii. Unde Domnul vorbeşte cu aleşii Săi prin har.
Du-te şi aşteaptă-L şi urmează-L pe Cel ce va învia din morţi cu adevărat. El vine din Trunghiul
din cer, pe urmele Stelei ci zece colţuri, şi va lumina omenirea şi o va conduce către ultima treaptă a
ei — iubirea!
Şi va veni Fecioara ca o sageată de foc şi va binecuvânta pământul vostru, izvoarele toate şi
Grădina Carpaţilor. Va veni din golfuri de lumină şi va străluci sus, pe creste aducând cu sine adierea
Ceriului sfânt.
Pustnicul purta în el o emoţie crescândă, urmărindu-l pe Heron cum se depărtează transfigurat,
purtând aureola în jurul capului şi flacăra luminoasă în mâna dreaptă, călătorind ca un sfânt, prin
pustiul înflăcărat de vraja mareelor albe.
Cavalerul Trac era mulţumit de vorbele bătrânului pustnic şi puteri noi îl îmbărbătau pe drumul la
întoarcere spre Kogainon şi spre Dacia Felix, ţară atât de râvnită şi de des atacată de popoarele din
jur.
Pe cer strălucea soarele şi rar se vedea câte un nor care-şi prăvălea umbra fumurie pe nisipul
fierbinte. Drumul său înainta spre o zonă cu munţi roşii tăiaţi în uriaşe felii de gresie şi de calcar.
Cavalerul cobora, cu paşi rari, prin toropeala amiezii şi, deodată, a auzit un strigăt disperat de vietate
deznădăjduită:
— Ajută-mă, om bun, ajută-mă, să scap de prinsoare! Îndură-te şi ridică piatra de pe trupul meu!
Ajută-mă, să ies în lumină, om bun!
Heron privi în jur şi zări o piatră rotundă care se rostogolise, din stâncă, chiar alături de cărarea pe
care paşii lui se îndreptau spre valea mănoasă a Nilului. De la înălţimea la care se afla, se vedea fâşia
largă de apă albastră a fluviului ce curgea lin pe podişul întins şi bogat. Cu un gest de milă şi de
bunăvoinţă a rostogolit bolovanul într-o parte şi, dintr-o gaură, a ţâşnit afară un şarpe uriaş care,
numaidecât, s-a încolăcit în jurul său, prinzându-l şi strângându-l ca într-o ghilotină.
— Îţi mulţumesc, omule bun, îi zise şarpele, că m-ai eliberat! Şi, întorcându-şi capul cu ochii plini
de venin spre privirile lui Heron, continuă să se plângă că a stat mult timp prizonier sub greul
bolovan şi că acum îi e foame şi o să-l mânânce.
— De bună seamă, că o să mă mănânci, îi zise Cavalerul, fiindcă nu mai văd nimic în jur ce-ar
putea să-ţi astâmpere foamea, după atâta aşteptare, în măruntaiele pietrelor, dar înainte de festin, te
rog să-mi astâmperi şi mie o curiozitate:
— Care? Îl întrebă Şarpele bucuros să-i îndeplinească dorinţa ultimă.
 — Spune-mi te rog, distinsă specie, cum un şarpe atât de frumos şi de mare, un rege al şerpilor, aş
zice, cum a putut să intre într-o gaură atât de mică? Pare incredibil pentru o fiinţă neînsemnată şi fără
minte ca mine.
Şarpelui i-au plăcut vorbele tânărului şi, pe loc, s-a descolăcit, din jurul lui, şi subţiindu-se spre a-i
demonstra agerimea, a intrat în gaura prin care tocmai ieşise. Heron, cu o iuţeală de fulger, a
rostogolit bolovanul la loc şi s-a aşezat pe el, respirând uşor. S-a odihnit, o vreme, în jelaniile
lighioanei, care nu înceta să strige întruna să fie ajutat.
Ridicându-se, a pornit pe drumul său dorit către apa Nilului, să se răcorească.
Universul din jur a devenit transparent, ca un teritoriu nehotărât — omagiu de nisip şi de piatră în
catedrala timpului luminos. Heron visa la pământul natal, la munţii Carpaţi, la războinicii neamului
— lupi iniţiaţi în sălbăticie să-şi apere hotarele şi pragurile.
L-au trezit din visare şi l-au smuls din lumea strămoşilor săi, pe Heron, mormintele uriaşe ale
faraonilor duşi, piramidele, ce se zăreau din depărtare ca nişte temple, îmbrăţişate de azurul cerului
albastru-nisipos. Pe întinderea de jos, apa Nilului curgea calm, udând plantaţiile de bananieri si de
cocotieri, care se aflau pe întinderea fermecată.
Deodată o pietrificată furtună galbenă şi un vânt ce sfâşie porţile de cremene ale depărtărilor
muntoase s-a răsucit ca un balaur vineţiu din depărtările de febră. Numai apa e umană în aceste
singurătăţi despletite în largul trecătorilor, către liniştea Sfinxului egiptean vrăjit de torcătoarele de la
cheile vremurilor. Spaţiul se roteşte, îşi smulge rădăcinile din lume şi emigrează pe acoperişul
timpului care mângâie frunţile secolelor pierdute.
Sfinxul de la Gizeh, la umbra căruia au adormit mulţi regi şi numeroşi faraoni, aştepta îngropat
jumătate în nisip. Privirea lui fără de vrajă nu are atâta vibraţie a luminii ca bătrânul Sfinx al
Carpaţilor, gândi Heron, are doar pulsul dintre moarte şi naştere şi e făcut de oameni ca şi piramidele
faraonilor, în vreme ce Sfinxul, de acasă, are privirea fără timp şi rădăcinile înfipte în veşnicie. El e
paznic al pragurilor lumii geto-dace, este născut din sâmburele de foc al pietrei şi poartă în el
misterul eternităţii. Sfinxul din Bucegi deschide calea către întrarea în lumină a poporului dac,
precum şi a urmaşilor acestuia, către intrarea în nesfârşita lumină.