VORHASP` SO

ÎNFRÂNGEREA ZEULUI

MIHAELA IONESCU

Aburi calzi se risipeau în aerul îngheţat al nopţii, izbucnind sacadat din gura deschisă
a vânatului. Articulaţiile zvâcneau dureros şi el ştia că se apropie momentul. Deja simţea
cum sufletul goneşte înnebunit înainte, lăsând în urmă trupul sleit. Capcana se închidea în
faţă, urmăritorii erau aproape şi nimic nu mai putea convinge membrele sale să lupte. Îi
ardeau ochii şi lumea se învârtea in jurul său cu o mişcare turbată. Instinctul îi şoptea că s-a
sfârşit, dar refuza încăpăţânat să-i dea crezare, până când n-ar fi simţit în vena sa colţii
vânătorului norocos.
Sunetul prelung al unei valve duble se auzi puternic în noapte, exact în acelaşi
moment în care se împiedicase şi căzuse cu gura peste un obiect tare şi ascuţit. O rază slabă
de lumină se reflecta rece în fierul dur ce îmbrăca trupul unui vânător ucis lângă victima sa.
Era cu siguranţă unul dintre cei noi, căci nimeni din neamul său n-ar fi reuşit vreodată să
ucidă unul mai bătrân.
Aşa gândi pe moment şi, din nou, mintea i se întoarse la propria-i tragedie. Nu auzea
zgomotele paşilor cunoscuţi, nu auzea nici un strigăt bucurându-se pentru sângele său, doar o
linişte inexplicabilă, chinuitoare. Privi în urmă, dar nimic nu se apropia.
Scăpase. Era evident că i se pierduse urma şi că nu mai avea pentru ce să se
teamă, deoarece sunetul valvei anunţase sfârşitul vânătorii.
Acum putea privi în voie peisajul sinistru, rămas inanimat în urma lor. Doar urletele câinilor
de noapte se mai înălţau, parcă plângând pentru sufletele absorbite de cetele damnaţilor şi
atunci, un sentiment firesc se răsuci dureros în străfundurile inimii sale; ridică de jos
pumnalul celui care zăcea lângă vânătorul ucis şi, cu un urlet de fiară salbatică, îl înfipse în
gâtul lui, scormonind frenetic până când îl lăsară puterile. Apoi, înlăturându-i masca, îi
scoase ochii galbeni pe care nu şi-i arătau niciodată.
 “Pentru cei ce şedeau în beznă, El dintr-o dată
străluceşte, luminându-le chipurile cu o nouă soartă...
Zeii văd iarăşi, templele lor se deschid. Copacii
freamătă zărindu-L, ei se întorc către Cel Unic, iar
frunzele li se desfăşoară; peştii săgetează prin apă,
saltă în aer...
Cu toţii sunt în mâna Lui, însemnaţi cu pecetea Lui;
nici un alt zeu nu îi poate trezi...”

“Ascuns era numele Tău... şi neştiută alcătuirea Ta...

pielea Ta era lumină; mădularele Tale aveau suflarea
vieţii pentru toate nările; mulţumită Ţie răsuflau şi
trăiau oamenii; aveai gustul Nilului şi erai uns cu
lumina cea dulce...”
Imnuri înălţate lui Amon

În ghearele leului, fluviul curge ca şuvoiul de vin, iar noaptea se naşte din trupul lui
neprihănit. Bătrân e trupul, sălbatică e faţa, dar mâna care tremură cuvintele e doar umană.
Vântul ce frământă palmierii e tovarăşul lui. Îi şopteşte în ureche, în timp ce aerul dogoritor
al nisipurilor roşii îi spală picioarele, ca o maree continuă ce vine şi se retrage în adâncurile
misterioase.
Umană e mâna, dar aspru e sufletul topit pe pergamentul uscat al pielii.
O veşnicie apasă peste manuscrisul bătrânului, dar el continuă să scrie. Deşertul îl
cheamă cu glasurile nopţii, dar el nu le mai aude, căci faţa i-e întoarsă pentru totdeauna spre
trecut.

Laudă Nilului pe care inima mea îl îmblânzeşte! Laudă Nilului, căci şuvoiul lui este
sângele lumii!
Povara timpurilor apasă tot mai mult, dar îmi aştept sfârşitul cu sufletul împăcat.
Răgazul s-a sfârşit, sfârşită e şi truda mea.
Mi-am ascuns suflarea vorbelor în lucruri, două papirusuri pe care, de asemenea,
le-am ascuns bine. Scrierile mele vor rămâne în uitare pentru că mă tem că, doar peste
vremuri adânci, cuvântul meu va fi înţeles. Acum, când soarele se ridică pe un alt cer,
cuvântul meu aduce cu el doar pericolul morţii.
De şapte ori câte nouă, apele Nilului vor însămânţa pământul; o nouă lume se va
naşte, cuvintele altcuiva îşi vor împrăştia puterea asupra oamenilor. O ştiu asta! Trebuie să
las ca acestă putere nouă să-şi îndeplinească menirea, să mă plec în faţa ei. Şi să aştept.
Sper totuşi că strădania nu mi-a fost în zadar, că lucrurile pe care le-am văzut şi pe
care mi le-am amintit nu se vor pierde cu totul. Zeul s-a milostivit de mine făcându-mă
mesagerul Său. Scribul omului a devenit scribul divinităţii!
 Copila care se apropie are ochii negri ca sufletul nopţii şi gura strânsă amar, gura
suferinţei şi a dârzeniei. Aşa sunt ei toţi, cei veniţi din străfundurile Asiei. Au adus cu ei în
Egiptul bogat linii de sânge care îşi simt apusul aproape.
Îi întinde vasul cu fiertura aburindă şi se aşează cuminte alături, cu picioarele strânse,
cu genunchii la bărbie. Aşteaptă.
Bătrânul pare să nu bage de seamă mâncarea. Ochii lui privesc departe, spre alte
timpuri. Ea nu-l priveşte în ochi. Aşteaptă.
Adună de pe lângă poalele veşmintelor o crenguţă cu care începe să deseneze în
nisip. Bătrânul tresare ca înfiorat de atingerea rece a vântului, priveşte desenul naiv,
zâmbeşte. O mângâie pe creştet.
- Mai povesteşte, se roagă copila şi el vede cum se bucură toate stelele cerului în
ochii ei mari şi întunecaţi.
- Să spun? o necăjeşte.
- Da, saltă ea capul nerăbdătoare, despre ei. Despre gewini... Cum era atunci,
demult...
Ochii bătrânului par să se apropie cuprinşi de o viaţă arzândă.
- Hai, îl îndeamnă copila, vreau să ştiu ce scrie aici!
Bătrânul oftează. Priveşte cu teamă papirusul.

Acum mă adresez ţie, celui care vei descoperi cuvintele mele. Ai grijă! Cuvintele
curg spre desfătare, dar sunt înşelătoare.
Ştiu că îţi va fi greu la început să înţelegi. Lumea despre care îţi vorbesc a existat
odată, dar n-ai s-o găseşti în însemnările altcuiva. Cu timpul, însă, ai s-o recunoşti, aşa cum
am făcut-o şi eu, pentru că amintirea ei e adânc înscrisă în carnea şi sângele meu şi în al tău
deopotrivă.
Nu spun că lucrurile s-au petrecut întocmai, dar eu aşa mi le amintesc. Chiar acum,
la bătrâneţe, neliniştea şi mândria marilor gewini clocotesc în mine, parcă mai vii ca
niciodată. Mă întristează, ca pe un sclav lipsit de libertate, traiul de azi, dar inima mi se
deschide spre ceea ce o să vină şi atunci amărăciunea dispare.
E grea povara pe care zeul mi-a pus-o pe umeri. Ai s-o simţi şi tu, pentru că ai să
înţelegi că îi guşti înfrângerea în fiecare zi. Apleacă-ţi totuşi ochii şi ascultă povestea mea.
Mărturisesc că, şi pentru un scrib la curtea marelui faraon, cuvintele au fost adesea
neputincioase în a descrie o lume nouă. M-am folosit însă cum am putut mai bine de limba
acestui ţinut şi sper că tu, omule de peste timpuri, ai s-o înţelegi.

1.

Se spune că nici o fiinţă nu poate trece fără voia zeilor de munţii care apără la mia-
ză-noapte popoarele Erimeei. Nici un zbor îndrăzneţ de pasăre nu se poate atinge de acele
orizonturi. Nici o mână înarmată nu poate ameninţa traiul mândrilor gewini, vestiţi prin forţa
şi curajul lor, neegalate de alte clanuri.
De fapt, Erimeea nu este un ţinut, ci, mai degrabă, o cetate imensă căreia i s-au
alăturat în timp o mulţime de clanuri mai slabe. Acestea, odată cu pământurile lor, au adus
puterii celor care au condus-o, neîmblânziţilor sacaţi, îndrăzneala de a se crede de neînvins.
Turnuri smulse din stânca cea mai dură se înălţau spre cer cu semeţie. Drumuri de un
alb scânteietor porneau dinspre margini şi se întâlneau în centru, ca nişte raze, fiecare ducând
spre o poartă înaltă, sculptată cu măiestrie în zidurile castelului. Se spune că, cei veniţi din
timpuri îndepărtate aici, îşi croiseră cetatea pornind din vârful unui munte pe care îl
dărâmaseră bucată cu bucată pentru a-şi ridica turnuri şi ziduri la fel de înalte.
 Erimeenii erau războinici crunţi, dar apreciau şi frumosul. Casele lor se sprijineau pe
coloane pictate în alb şi albastru. Podelele, ca şi străzile castelului unde locuia sacatul cu
toată curtea sa, fuseseră durate în piatră aspră de un roşu închis. Fiecare locuinţă îşi avea
grădinile şi bazinele sale. Dar cele mai impunătoare rămân templele, în care opera veşnică a
creatorului e păzită zilnic de vori ce ştiu să lupte cu forţele haosului, întotdeauna
primejdioase. În fiecare templu, în cel mai întunecat ungher, în centrul unui bazin, e ţinut
ascuns un copac, simbol al existenţei Vorhasp'so-ului, izvor de viaţă al primilor gewini.
Erimeenii nu mai credeau în zei, aşa cum făceau celelalte clanuri înrudite cu ei. Se
închinau mai mult Copacului Sfânt din ale cărui flori ieşise sămânţa neamului lor. Creatorul
îi zămislise în întuneric şi tăcere. Copacul templului, care era reprezentarea Vorhasp'so-ului
pe pământ, trebuia protejat de ochi sau de atingeri necurate şi, de aceea, doar vorii şi djarii -
numiţi şi Primii Slujitori de So - puteau ajunge până la el. Aceştia se supuneau unei curăţenii
şi discipline extrem de riguroase, iar cuvântul lor era lege după cel al sacaţilor şi al vorilor.

Jatova întinse braţul scormonind prin întuneric. Spaţiul era destul de larg. Pe acolo
alunecase Rake. Îi auzise strigătul distinct pe fundalul zgomotelor luptei.
Minele Urlătoare se aflau la o jumătate de zi de Cetatea Erimeei, ascunse în adâncul
Munţilor Albaştri. Era Ziua Provocării şi toţi gewinii care visau să devină hiquattari în
armatele sacatului Ahtu se aflau aici. Chiar şi cei tineri, care nu participaseră încă la prima
Vânătoare, veniseră să-şi încerce puterile.
Jatova aşteptase această zi cu sufletul la gură. Cu greu reuşise să-l convingă pe Rake
să participe, căci nimeni nu avea dreptul să ia parte la Provocare neînsoţit de taheshul său.
Rake şi Jatova crescuseră împreună. Gewinii erau crescuţi şi antrenaţi întotdeauna
câte doi. Acest obicei se întâlnea la multe clanuri. Astfel, doi câte doi, creşteau împreună,
vânau împreună, mureau împreună. Nimic nu trecea dincolo de legătura aceea puternică ce
părea să se nască odată cu fiinţa lor. Erau tahesh, legaţi dincolo de viaţă şi dincolo de familii.
În străfundurile Minelor Urlătoare se afla Dat’ut Germes, minunata armă a
războinicului Germes, acea armă al cărei cântec sădea spaima în inimile duşmanilor. Cine nu
şi-o dorea? Cine nu visa să o atingă măcar, să simtă în vârful degetelor vibraţia substanţei
vrăjite, căci se spunea că fusese făcută din cel mai pur minereu de nagarra, din carnea zeului
însuşi?
Jatova pierduse multe nopţi visând la ea. Acum putea să o aibă. Acum era momentul
să arate de ce era în stare. Şi tocmai acum Rake se prăbuşise în acea fundătură, iar Irlan şi
ceilalţi se apropiau.
Inima îi bătea nebuneşte, mai să-i spargă pieptul, iar degetele zdrelite îl usturau
înfiorător, în timp ce muşchii membrelor stăteau să pleznească de efort. Încerca să-şi regleze
respiraţia, dar îşi dădea seama că deja începuse să gâfâie. Alergă încă puţin şi, sărind şase
paşi spre dreapta, se agăţă cu unghiile de perete. Îşi calculase însă greşit mişcarea, căci
peretele din dreapta era făcut din alt material, mai sfărâmicios, pe care ghearele sale
încovoiate alunecară sângerând. Căzu ca un ghem dureros. Urechile sensibile îi semnalară
apropierea adversarilor. Se destinse ca un arc şi, cu ochii mijiţi pentru a nu fi identificată
fosforescenţa lor în întunericul grotei, scrută tunelul în căutarea unui refugiu. Acesta i se
oferi sub forma unei nişe săpate adânc în peretele din capătul tunelului de un firicel de apă de
stâncă. Îşi dădea seama că nu va avea cum să ajungă la tavan pentru a se camufla, dar
ascunzişul îi oferea posibilitatea unui răgaz pentru refacerea muşchilor. Şi pentru conceperea
rapidă a unui plan de atac disperat. Altfel totul era pierdut.
Chiar atunci o lovitură puternică îl aruncă spre fundul galeriei. Căzu răsucindu-se pe
spate, cu faţa în flăcări. O labă cu unghiile extrem de ascuţite şi lungi îi sfâşiase obrazul.
-Rake, tu nu eşti sănătos! urlă Jatova plin de furie. Dă-mi mâna să mă ridic! gemu el
încercând să-şi oprească sângele care-i şiroia de pe obraji.
-Îmi pare rău, zâmbi tânărul care stătea în picioare, în faţa sa. Te-am rănit serios?
 -Jatova, îmi pare rău, continua Rake, ceea ce-l enerva şi mai mult pe Jatova. Am
crezut că eşti unul din ei.
-Şi eu care credeam că tu ai nevoie de ajutor, mârâi Jatova printre dinţi.
-Da, am căzut în gaura aia şi era aşa întuneric încât puteai să-ţi bagi degetele în ochi.
Am descoperit repede că exista o altă ieşire, dar mi-a luat ceva timp să urc până aici. E o altă
galerie sub noi. Una mai strâmtă. Nu cred că ceilalţi ştiu de ea.
-Vin! strigă Jatova ascultând cu urechea lipită de stâncă. Sunt doi.
-Doi înseamnă prea puţin, hohoti Rake.
-Doi înseamnă deja prea mulţi, i-o întoarse Jatova nervos. Prea mulţi dacă Dat’ut
Germes se află prin apropiere.
-Putem să coborâm în galeria de sub noi, sugeră Rake.
Jatova îşi muşcă buza până la sânge.
-Haide! spuse şi se aruncă prin spaţiul îngust prin care dispăruse Rake mai îninte.
Făcură câţiva paşi şi se opriră cu sufletul la gură.
-Crezi că o să ne simtă? şopti Jatova îngrijorat.
-Nu şi dacă cel care ne urmăreşte este Irlan, zâmbi Rake. El n-ar putea să adulmece
nici un graf, chiar dacă se află la doi paşi.
Jatova zâmbi cu răutate. În ceea cel privea pe Irlan, fiul hiquattarului Alko, erau
amândoi de acord.
Deasupra lor începură să se audă zgomote înfundate.
-E Irlan, fără îndoială, chicoti Rake.
-Dacă o să continue aşa o să-i atragă şi pe ceilalţi, mârâi Jatova nemulţumit.
-Ce facem? Nu mai poate fi mult până la Dat’ut Germes.
-Nu... Cum spune legenda? Dincolo de Sorbul de suflete... În spatele Apelor Roşii.
Tu crezi că e vorba chiar de nişte ape roşii?
-Apele Roşii... Nu spunea o legendă că o fiică a pământului şi-a sacrificat dragostea
în apele roşii?
-Fiicele pământului nu pot iubi, dar parcă îmi amintesc şi eu o legendă în care una din
ele se sacrifica in apele roşii. Asta mă face să regret că nu l-am ascultat mai cu atenţie pe
bătrânul Tatu când bătea câmpii despre legende şi vori.
-Hai să înaintăm, hotărî Rake trăgându-l după el. Nu se mai aude nimic. Ăia s-au
îndepărtat.
Mergeau încet, încercând să nu facă vreun zgomot, dar înaintarea era dificilă din
cauza spaţiului îngust. Curând tăcerea ce-i strângea din toate părţile deveni prea apăsătoare.
-Mi-e teamă că ne-am pierdut, murmură Rake.
Jatova se împiedică de o rădăcină şi se pomeni brusc întins la pământ.
-Chiar nu ştiu cum m-ai convins să fac asta, bombăni Rake ridicându-l de jos. E o
prostie să-ţi imaginezi că tu, înaintea atâtor războinici încercaţi, vei putea găsi Dat’ut
Germes. Şi apoi, dacă într-adevăr se întâmplă imposibilul.... ce o să faci?
-Rake, tata nu vede că puterea lui scade. Ştii bine şi tu câţi urzesc împotriva sa.
Rake îl privi o clipă încruntat.
-Sacatul nostru e încă puternic. Erimeea toată se supune lui.
-Ştii bine că lucrurile nu stau chiar aşa! Clanurile de la miază-noapte s-au ridicat din
nou. Pumnul sacatului Torja se va îndrepta în cele din urmă spre noi şi degetul lui va ţinti
Erimeea, cetatea care acum colhăie de urzeli şi trădare... iar tata nu vede nimic.
-Şi Dat’ut Germes va face diferenţa?
-Poate, murmură Jatova, poate că găsind-o şi oferind-o tatălui meu îi voi reda
speranţa. Le voi reda erimeenilor speranţa.
-Nobil, îl zeflemisi Rake. Foarte nobil. Asta nu mă lămureşte deloc de ce mă aflu eu
aici.
-Pentru că eşti taheshul meu, pentru că nu pot participa altfel.
-Făceam mai bine să te conving s-o laşi baltă. Nu-i de noi încercarea asta. Uită-te în
jurul tău. Habar nu avem unde e sorbul de suflete, nu mai vorbesc de apele alea roşii!
-Stai! îl opri Jatova. Priveşte!
 Rake îşi înălţă privirea. Deasupra, în tavanul stâncos, se căsca un mic tunel la capătul
căruia se zărea o lumină slabă.
-Ce facem? zise Jatova. Înainte sau în sus?
-În întuneric sau în lumină, i-o întoarse Rake. Şi cântecul fiicei pământului îi va
elibera, fredonă sarcastic.
-Nu, aia cu cântecul e la apele roşii, îi răspunse Jatova pe acelaşi ton.
-Hai la lumină, că de întuneric m-am săturat. Dar cum naiba facem? Nu te poţi căţăra,
observă Rake alunecând înapoi.
-Stai, încearcă să vezi dacă ajungi la pragul ăla. Urcă-te pe umerii mei.
Rake nu aşteptă să i se spună a doua oară. Se căţără agil pe umerii lui Jatova şi se
întinse spre acea porţiune de stâncă ce ieşea puţin în afară în interiorul tunelului.
-Ce faci? gemu Jatova sub greutatea care părea să nu se mai mişte.
-Ă... Cred că m-am înţepenit, şopti Rake. Crezi că o fi cineva deasupra?
-Nu ştiu, dar fă repede ceva. Mă doare umărul stâng, acolo unde m-a rănit cineva care
m-a încurcat cu Irlan.
Greutatea începu să se vânzolească. Jatova simţi un picior aşezându-se apăsat pe
capul său.
-Ce încerci? Încercă să privească în sus.
-Stai niţel. Mă răsucesc... E al naibii de strâmt aici. Cred că era mai bine dacă te urcai
tu. Eşti mai subţire.
Brusc, Jatova se simţi eliberat de povară.
-Mai încolo se poate urca uşor, se auzi vocea înfundată a lui Rake. Apucă piciorul
meu.
Atunci văzu o formă ce se distingea vag deasupra capului său. Făcu un salt, prinse cu
putere piciorul lui Rake şi imediat se pomeni tras prin gaura strâmtă din tavan. Începu să
urce încet, având grijă să nu se ciocnească de taheshul său. De câteva ori pielea sa avu de
suferit, acolo unde nu era acoperită de solzi, în urma frecării strânse cu stânca. Nu se gândea
la urcuş. Nu se gândea la ce va găsi dincolo. Acum era important doar pasul pe care urma să-
l facă. Îşi eliberă mintea de orice dorinţă de a reuşi. Asta nu putea decât să-l împiedice acum.
Îşi dădu seama că acolo, oriunde o să iasă, nu putea fi decât mult deasupra galeriei
principale, deoarece urcau de ceva timp. Simţi sudoare prelingându-se pe frunte. O cădere
acum ar fi fost mortală, chiar şi pentru un gewin. Începu să urce cu şi mai multă grijă.
Deodată, o lumină slabă dezveli pereţii tunelului. Trebuia să fie capătul. Îndrăzni să
ridice încet fruntea. Răsuflă uşurat. Din câteva mişcări reuşi să atingă marginea şi se strecură
afară. Ceea ce văzură ochii săi atunci îl lăsară fără grai. Nimerise într-o încăpere mai mult
înaltă decât largă şi la nici patru lungimi de braţ începea o pădure deasă de fire străvezii, cu
reflexe roşii, ce se urca din podea şi se înţepenea în tavan.
-Sunt roşii, şopti Jatova privind acea desime de fire.
-Da, văd văd şi eu, îi răspunse Rake sarcastic.
Jatova se întoarse spre el cu o privire nedumerită.
-O fi...?
-Cred că da, înclină Rake din cap. Eu n-aş face asta! îi strigă, căci Jatova întindea
mâna spre fire. Dar el deja lovise unul.
În toată galeria se răspândi un sunet ciudat, ca un şuier, ca un vaiet. Firele păreau să
aibă o consistenţă solidă, dar, lovite de Jatova, acestea se transformară subit în zeci de boabe
roşiatice care plutiră în aer pentru câteva clipe, apoi îşi regăsiră forma iniţială, ca şi cum
nimic nu le-ar fi tulburat.
-Ciudat, mormăi gewinul. Crezi că putem trece printre? Defapt prin ele... Sunt atât de
dese...
Şi, fără să mai aştepte, întinse din nou mâna prin unul. Imediat firul fluid îşi recăpătă
forma şi îi străpunse braţul. Jatova scoase un urlet de durere. Rake se repezi să spargă acea
tijă care acum părea să crească în grosime, să se facă şi mai roşie. Cu toate eforturile sale, nu
reuşi să-l rupă. Jatova era tot acoperit de sudoare şi părea a fi pe punctul de a leşina.
-Fă ceva! gemu cu dinţii strânşi.
 -Încerc, îi răspunse Rake luptându-se acum disperat să smulgă măcar braţul lui Jatova
din firul acela care parcă îi sorbea viaţă. Nu se rupe!
-Ia te uită pe cine întâlnim! răsună un glas în spatele lor.
-Irlan! strigă Rake răsucindu-se fulgerător şi punând mâna pe usak.
-Taie-l! zbieră Jatova.
-Braţul? se întoarse Rake uimit.
-Firul, idiotule! Mai repede sau ne căsăpesc ăştia!
Rake repezi lama usak-ului şi firul redeveni fluid. Braţul lui Jatova, eliberat, căzu
inert.
-Ei, acum să vedem pe unde mai puteţi fugi, râse Irlan.
-Doi contra şase... e jenant, îl zeflemisi Rake.
-Vedem noi! ameninţă Irlan fluturându-şi usak-ul.
În spatele lor se aflau apele roşii. Undeva în spate se găsea sorbul sufletelor... şi
Dat’ut Germes. Rake bravase. Sub nicio formă nu puteau face faţă celor şase. Patru dintre ei
erau războinici mult mai în vârstă, mult mai puternici. Ziua Provocării era o zi a sângelui.
Jatova ştia că aveau să-şi înfrunte moartea. Doar unul putea ajunge teafăr la Dat’ut Germes.
Restul făceau ofranda vieţii sau renunţau.
Jatova nu putea să renunţe. Nu când sacatul, tatăl său, se afla în pericol.

2.
Într-una din încăperile castelului său, cea mai răcoroasă şi mai lipsită de mobile
inutile, sacat Ahtu se gândea preocupat dacă n-ar putea să se eschiveze şi să nu primească
vizita inoportună a vorului Zulah, dar îşi dădea seama că un astfel de act ar fi adus cu sine
unele neplăceri. Vorul Zulah era extrem de mândru şi mult prea conştient de propria sa
poziţie pentru a accepta un refuz, chiar şi din partea unui sacat, aşa că respiră profund şi făcu
semn să i se dea drumul.
-Ar fi trebuit să-l accepţi pe unul dintre arhitecţii noştri. Scările castelului tău sunt
înfiorătoare, gâfâi vorul aşezându-şi cu greutate straturile considerabile de grăsime într-un
jilţ. Era să-mi frâng gâtul de douăzeci de ori până aici.
Ahtu nu-şi putu reţine un zâmbet maliţios. Un mag vor are o constituţie
impresionantă prin rezistenţa sa, dar vorului Zulah îi plăcea foarte mult să abordeze orice
discuţie sub o evidentă mască de vulnerabilitate. Cantitatea mare de grăsime cerea, totuşi,
mai multă mişcare.
-Ce gând înţelept te-a făcut să baţi drumul până la mine, vor Zulah? îl întâmpină Ahtu
binevoitor.
În mod sigur, gândi el, a aflat deja despre isprava cavalerilor mei şi acum vine să-mi
ceară socoteală. Dacă se convinge că veştile sunt adevărate, voi avea mult de furcă cu el.
-Nici un drum bătut bine nu e bătut degeaba şi, totuşi, orice drum aduce cu el o
osteneală inutilă.
Se preface ascunzându-se în spatele acestei imagini binevoitoare. Urmăreşte să mă
facă pe mine să deschid primul discuţia despre acţiunea aceea nefericită care a avut loc
aseară, gândea Ahtu foindu-se dezamăgit pe scaunul său. Dar eu sunt sacat, nu-şi poate
permite să mă ducă cu vorba la nesfârşit.
-E foarte adevărat, vor Zulah, că tot ce întreprindem în ultima vreme pare să se
spulbere într-o mie de vânturi, ca praful acelui tărâm blestemat de toţi.
Se făcea că nu-i înţelege aluzia şi trăgea de timp tot frământându-şi mintea în
căutarea unui subterfugiu, a unei soluţii suficient de inteligente care să conducă discuţia pe
un alt făgaş.
Din nefericire pentru el, vorul nu părea deloc să se grăbească, savurând în tihnă
zbuciumul vechiului său adversar. Jocul îi convenea căci, jucat cu iscusinţă, putea duce la
disperare victima, iar atunci pretenţiile sale puteau să cadă ca o pană uşoară. Asimilarea
ultimului plan ar trebui atunci să se producă sub o formă ascunsă, într-una din cele mai
neaşteptate situaţii. Reflectase intens la această primă etapă a atacului său şi considerase că
alegerea momentului fusese ideală. Sacatul nu-i bănuia nici pe departe intenţiile şi asta era
bine. Probabil că mintea sa neexersată suficient pe acest teren sinuos, familiar până la rutină
doar vorilor, încă mai rătăcea buimacă asupra întâmplărilor din timpul ultimei vânători. Se
cerea, însă, maximă atenţie pentru a nu compromite totul.
-Ai auzit probabil că am avut unele neplăceri cu marele sacat Torja… începu vorul
Zulah cu un oftat.
Ciudat, gândea Ahtu, n-am auzit nimic de genul ăsta, dar aşa încearcă probabil să
mă facă să recunosc că gewinii mei i-au încălcat acestuia teritoriul. Foarte rău. Nu făceau
altceva decât să le plătească pentru acelaşi lucru. Dacă Zulah vrea să vorbim despre asta,
despre asta o să vorbim.
În consecinţă, se hotărî să aştepte resemnat urmarea cuvintelor vorului.
-Ne-ar prinde bine puţin ajutor… continuă acesta.
Aha, deci urmăreşti un târg, surâse sacatul în sinea lui. Tu te prefaci că nu ştii nimic,
iar noi vă ajutăm să vă atingeţi scopurile.
-Se ştie că problema vânatului devine din ce mai mare, suspină vorul, nu mai avem
aproape nici o speranţă să recuperăm Vorhasp'so-ul şi, atunci, cred că ai prevăzut şi tu
sfârşitul inevitabil. Toate marile clanuri vor încerca alianţe false pentru a strivi şi apoi
elimina definitiv pe cei mici. În continuare se vor bate între ele, până când va rămâne unul
singur stăpân peste tot Teritoriul Esenţei fără de care nu mai avem nici o şansă aici.
Sacatul încuviiţă fără o vorbă.
-Asta te aşteaptă şi pe tine, continuă vorul pe un ton din ce în ce mai grav, te vor
strivi ca pe nimic şi înfrângerea ta va fi gustată cu cea mai mare plăcere. Nu-ţi ascund că
mulţi dintre ai mei chiar, se gândesc cu bucurie la sfârşitul tău. Dar, poate că asta nu te-ar
înspăimânta prea tare dacă ai lua în considerare ceea ce o aşteaptă pe ea. Probabil, continuă
el insinuant, că n-ai scăpat din vedere neplăcerile pe care le-a provocat acea slăbiciune fără
rost pentru o femelă din rasa ta.
Vorul se opri o clipă cercetând chipul sacatului şi îşi dădu seama că făcuse o greşeală.
Amintirea acestui amănunt nu adusese efectul dorit, nu-l pregătise pe Ahtu pentru tensiunea
necesară. Reacţia se dovedi prea slabă.
-Încă nu-mi poţi ierta faptul că v-am înfruntat atunci, când insistaţi să vă ofer
serviciile mele pentru a implanta în acel experiment grotesc al vostru seminţele care vă
trebuiau pentru a crea ce? Un nou monstru cu care să vă jucaţi? Nu eram obligat să accept
acea fiinţă.
-Acea fiinţă era una din fiicele pământului, singurul refugiu nepângărit de această la
fel de grotescă evoluţie a rasei tale!
-Ştii bine că am ajuns aici pentru că Vorhasp'so nu ne mai poate ţine în viaţă. Trebuia
să supravieţuim cumva, şi tu eşti conştient de asta.
Vor ipocrit, gândea sacatul, nimic nu trece dincolo de secretele voastre, de
intreresele voastre. Cine ştie? Poate că tot voi suneţi vinovaţi că Sfântul Copac al Vieţii
putrezeşte acum, aducând pe lume doar progenituri condamnate astfel la păcat şi blestem
până la sfârşitul timpurilor.
-Să nu exagerăm sacatule, am venit aici ca să te ajut să rămâi în viaţă, nu să
dezgropăm vechile conflicte. Nu-ţi ascund că sunt mânat în primul rând de interesele casei
mele, dar, de această dată, din fericire pentru tine, acestea corespund perfect cu ale tale.
Probabil că ai gândit că îţi voi propune un târg - sacatul tresări vizibil - un târg murdar pentru
onoarea rangului tău. Ei bine, nu! Nu pentru asta mă aflu aici, ci pentru a-ţi oferi şansa de a
te situa printre acele clanuri mari care vor rezista nebuniei viitoare. Am venit să te informez
că întregul ordin Vorhasp ar putea să îţi îngăduie să ataci deschis clanul lui Torja.
-Ştii prea bine vorule că nu deţin încă forţele necesare pentru a porni într-o astfel de
campanie. Aşa cum ai spus-o chiar tu, sunt doar unul dintre cei mici. Sau iscoadele voastre
nu mai sunt la fel de bine antrenate?
-Este adevărat, dar la miază-zi te confrunţi cu o mare pacoste…
 -Grafii, suspină sacatul.
-Da. Ce-ar fi dacă le-ai ceda un timp trecătoarea Suna?
-Ar invada imediat ţinutul vecin!
-Exact asta intenţionam să-ţi sugerez, adăugă vorul mieros.
-Bine, dar atunci vor deveni de nestăpânit! Sunt hoarde întregi de condamnaţi care
de-abia aşteaptă o şansă.
-Asta va fi într-adevăr o problemă cu care te vei confrunta mai târziu… numai tu.

3.

Dincolo de pietrele de hotar, peisajul devenea brusc sălbatic, sterp, înfiorător de

întunecat. Miona simţea că se cutremură doar aruncând câte-o privire scurtă. O neliniştea şi
privirea vorului care mergea lângă ea, pentru că simţea cumva în străfundurile fiinţei o mare
ameninţare. Una ce parcă se întrupa cu chip de fiară din gândurile omului de alături.
Se luptau în ea două sentimente. Primul izvora din obedienţa cu care fusese înfierată
prin educaţie, al doilea, dintr-o mândrie şi o inteligenţă native care o îndemnau să iasă din
starea de pasivitate pentru a acţiona în interes propriu. Acelaşi sentiment o înştiinţa că,
drumul spre care o împingea stăpânul şi părintele, nu era neapărat unul pe care ar fi putut
păşi cu încredere oarbă. În mod normal, experienţa i-ar fi arătat că nu are nici un motiv să se
teamă. Nenumărate fiice ale pământului urmaseră aceeaşi cale, aceasta fiind menirea lor;
pentru acest destin fuseseră create şi nimic nu intervenise vreodată în perpetua derulare a
faptelor. Experienţa i-ar fi şoptit că doar încrederea îi va asigura reuşita cu care trebuia să-i
mulţumească pe vori. Nu se temea de vreuna din acţiunile lor punitive - nici o fiică a
pământului n-o făcuse vreodată - căci această aderare la ţelurile lor era acceptată ca un fapt
natural. Astfel căpăta un sens propria lor existenţă.
Şi totuşi… Totuşi, ea simţea că nu poate urma acelaşi fir. Ştiuse acest lucru încă de la
început. Oare o ştiau şi ei?
-De ce te frămânţi, Miona? Totul a ieşit bine. Sau nu?
-Da, vorule, totul a ieşit bine, îngână ea.
Se întoarse cu un gest brusc spre el pentru a-l privi direct în ochi.
-Nu-mi place ţinutul acesta, vorule. De ce trebuie neapărat să rămân aici, pe când tu
te întorci acasă?
-Ţinutul Vorhasp nu va mai fi casă pentru tine decât atunci când vei purta în pântece
rodul pe care-l vei obţine de la fiul acestui sacat. Înţelegi? Nimic nu trebuie să te împiedice
să-ţi îndeplineşti datoria. Vei rămâne să locuieşti în casa de acolo, pentru a fi aproape atunci
când momentul va fi prielnic. Nu uita că tu eşti cea care are posibilitatea să realizeze ceea ce
nu s-a mai făcut încă până acum. Acest pui de sacat este poate ultima noastră şansă.
-Înţeleg, murmură fata.
-Defapt, nu ştiu dacă, în loc să i se propună acest târg, nu ar fi fost mai bine să
scăpăm de sacat cât mai curând. N-am face decât să mai înlăturăm o piedică ce, mai devreme
sau mai târziu, tot ne va da bătăi de cap.
Deci, ai grijă, avertiză el oprindu-se din mers şi aruncându-i o privire tăioasă, dacă nu
reuşeşti înainte ca tânărul să fie iniţiat în prima lui vânătoare, s-a pierdut totul, iar tu ştii ce ai
de făcut.
Fata încuviinţă din cap cutremurându-se şi începu să coboare, îndreptându-se spre
mica vale în care se ascundea casa.
Împrejurimile erau într-adevăr sălbatice, iar întunericul gros ce se lăsa tot mai
apăsător estompa contururile locuinţei, făcând-o să pară şi mai dărăpănată.
Zulah întinse o mână orbecăind prin întuneric, până dădu de pânza zdrenţuită care
abia acoperea intrarea. Pătrunse înăuntru cu precauţie dar, după nici doi paşi, se împiedică de
o masă moale.
Aproape în acelaşi timp, o lumină scăpără uşor în colţul opus şi umbra tremurătoare a
unui gewin începu să joace pe un perete invadat de ierburi. Jos, masa informă şi moale de
care se împiedicase Zulah prinse contur şi începu să se mişte gemând. Un alt gewin. Vorul îşi
trase piciorul cu repulsie.
-Nu vă aşteptam încă, se auzi din direcţia gewinului.
Du-te afară! porunci glasul către fiinţa respingătoare de lângă vor, apoi se întoarse
spre oaspeţii săi şi, în lumina slabă, Miona întrezări o faţă schimonosită de ură.
-Poftiţi, rânji gewinul spre ei, aşezaţi-vă mai aproape!
Zulah se aplecă să nu atingă tavanul care şi aşa parcă stătea să cadă şi se apropie de
foc.
Gewinul, însă, aruncă în flăcări o bucată grasă de carne şi, întorcându-se cu spatele,
începu să o acopere cu jăratic. Părea că uitase cu totul de oaspeţii săi care aşteptau în tăcere.
-Presupun că aduci porunci noi, altfel nu te-ai fi deranjat până aici… mormăi
gewinul după un timp. Îţi repet că nu intenţionez să le dau ascultare decât dacă servesc
scopurilor mele…
-Desigur… se grăbi să-l linisteasca vorul.
-Nu! Fii foarte atent, avertiză gewinul şi furia puse din nou stăpânire pe trăsăturile
sale parcă tăiate în stâncă dură, nu vă veţi folosi de mine.
-N-o vom face, îşi îndulci Zulah glasul, aşa cum crezi, dar timpul este scurt. Poate la
următoarea vânătoare…
-Eşti sigur că nu există altă cale?
-Sacatul trebuie să se hotărască. Îţi repet că timpul este scurt. Mii de gewini din
clanul lui Torja au pornit de mai multe zile din Kanishe. Nu eu am hotărât ceea ce trebuie să
faci, recunoscu cu neplăcere. Alţii, mai puternici ca mine, consideră că nu există altă cale.
-Nu mi se pare o cale nobilă. Mâinile mele vor atârna sub greutatea vinovăţiei.
-Vei avea ocazia să le speli, surâse Zulah. Încă ceva, se întoarse spre Miona. Aceasta
este o fiică a pământului.
Gewinul tresări puternic.
-O vei ascunde un timp aici, continuă Zulah prefăcându-se că nu observă, vei avea
grijă de viaţa ei.
Carnea începuse să ardă cu un miros greu, dar gewinul fixa cu încrâncenare flăcările
ce îi dansau în ochii galbeni.
Retrasă atât de departe, cât îi permiteau pereţii încăperii, Miona simţea fiori reci
ridicându-se de-a lungul coloanei. Încrâncenarea din privirile gewinului îi arăta că vorii nu
puteau să-şi aleagă o unealtă mai periculoasă.

4.

Cei şase începură să avanseze spre centrul încăperii. O făceau cu mişcări furişate,
precaute şi Jatova simţi cum sângele începe să-i alerge mai clocotitor prin vine. Aruncă o
privire spre Rake care se ghemuise în poziţie de atac. Ceva părea să se schimbe în structura
întregii încăperi. Ceva, ce vibra înăuntrul lui, începuse să vibreze şi mai puternic în afară, în
aerul greu care îi înconjura şi părea să curgă din şi prin pereţii grotei.
Deodată, timpul încremeni şi acelaşi vaiet sumbru izbucni în urechile gewinilor,
torturându-i, obligându-i să se prăbuşească cu mâinile apăsate pe urechi.
Doar Jatova rămase în picioare, cu privirile pierdute în gol, imun la acel vaiet
sfâşietor. Rake îi zări vag buzele arcuindu-se, ca şi cum ar fi vorbit în şoaptă. Apoi,
mişcându-se ca prin vis, îl văzu ducând mâna la usak, lăsând să se prelingă câteva picături
din propriul sânge pe lama acestuia. Văzu lama apropiindu-se încet de el, aproape atingându-
i braţul.
Clipi fără să înţeleagă. Vaietul părea să stoarcă şi ultima picătură de forţă din el, în
timp ce mâinile presau urechile, încremenite. Simţi cum lama rece îi atinge pielea. Apoi
pătrunde adânc în carne, îm muşchi. Uimirea se citea mută pe faţa lui Rake. Picături mari de
sânge curseră peste cele ale lui Jatova, se amestecară.
 Ce vrei să faci? ar fi vrut să-i strige, dar Jatova se întorcea cu aceleaşi mişcări încete
şi obositoare. Chiar în cuibul oprit al timpului, el începu să rotească lama atât de repede,
încât totul se transformase în sclipiri roşiatice ce zburau spre toate colţurile încăperii. Firele
rigide până atunci se topeau în calea ei, devenind mii de boabe de rouă sângerii.
Văzu faţa lui Jatova răsucinu-se spre el şi ochii întunecaţi care îi cereau să se ridice şi
să înainteze cu el prin ploaia de rouă. Deodată, trupul său păru eliberat din înţepenire,
mâinile îi căzură pe lângă corp, dar vaietul nu se mai auzea. Nu simţea decât o respiraţie grea
ce insista în interiorul craniului. În urma sa, gewinii îşi reveneau. Nu era timp de pierdut.
Trebuia să alerge după Jatova, dar i se părea că nu poate înainta destul de repede. Prin ploaia
roşie, timpul se mişca altfel, în vreme ce ceilalţi avansau periculos spre el. Se luptă să
înainteze, se luptă cu forţele nevăzute care îi ţineau membrele pe loc. Nu mai privea înapoi.
Nu căuta cu ochii decât silueta taheshului său ce devenise o umbră.
În cele din urmă, umbra prinse contururi mai clare. Nici mişcările nu mai erau atât de
greoaie. Jatova era în faţă şi se vedea din ce în ce mai clar. Riscă să arunce o privire înapoi şi
văzu cu uşurare că nu-l urmăreşte nimeni. În spatele său, firele se întregeau la loc.
Redeveneau solide. Dar se refăceau cu o viteză uimitoare. Trebuia să se grăbească. Reîncepu
să alerge până ce simţi că irizaţiile roşii dispărură din jurul său. Jatova stătea nemişcat la un
pas de el. Abia atunci întoarse capul şi răsuflă. Apele roşii erau în urmă. Galeria continua în
beznă, dar se simţea din nou puternic.
-Cum ai făcut? îl iscodi.
Jatova ridică din umeri.
-Hai, spune, insistă Rake, cum ai ştiut ce să faci?
-Dacă te referi la asta - arătă cu mâna spre desişul firelor – să ştii că haba n-am.
Rake îl privi cu neîncredere.
-Serios. Am simţit că mă cufund într-un somn adânc. Defapt, eu dormeam, dar o altă
parte din mine, un eu necunoscut şi străin, se trezise. În faţa noastră era... o fiinţă. O fiinţă
zdrenţăroasă, cu părul despletit, până la călcâie, cu ochii mici şi strălucitori ca stelele, cu
mâinile de nagarra, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite ca ale gewinilor,
dar mult mai lungi şi cu limba de foc.
Jatova se scutură cu repulsie.
-Părea că toată acea fiinţă emană ură. Că ura era doar pentru mine, cel necunoscut...
-O fiică a pământului? zise Rake gânditor.
-Posibil. Era ciudat că ura acel eu străin al meu, dar se şi temea de el. Teama era mai
puternică decât ura. Şi îşi vorbeau. Îi auzeam prin somn, dar nu înţelegeam ce-şi spun. În
cele din urmă, fiinţa păru să fie supusă. A întins mâinile acelea spre mine şi... mi-a tăiat
braţul. Atât îmi amintesc. Apoi m-am trezit aici.
-Foarte straniu.
-Da. Hai să ne continuăm drumul, îl îndemnă Jatova şi porni înainte.
Îmi ascunde ceva, gândi Rake, dar renunţă să-l mai întrebe şi se luă după el.
Au mers mai mult timp în tăcere. Jatova nu părea dornic să vorbească, iar Rake
prefera să aştepte un moment mai bun pentru a lămuri lucrurile. Tăcerea însă devenea mult
prea apăsătoare şi tânărul gewin deschise gura să spună ceva, când simţi în piept palma lui
Jatova.
-Opreşte-te, şopti acesta. Ascultă...
Rake se încordă cu toate simţurile la pândă. Tăcerea deveni parcă şi mai adâncă. Din
nou auzea acea răsuflare grea în străfundurile craniului. Din nou acea oboseală ce-l secătuia
de puteri. Vru să vorbească şi atunci înţelese.
-Sorbul! strigă. E în faţa noastră, aproape!
Aerul din galerie devenise inuficient, viu, ca şi cum ceva îl îndemna să fugă din calea
lor.
Îl apucă pe Jatova şi începură să alerge înapoi până se opriră cu răsuflarea tăiată.
-Ce facem? întrebă fiul sacatului. Dacă am mai fi înaintat puţin ne-am fi sufocat. N-
am mai fi putut nici să ne retragem.
-Înainte nu putem continua aşa. Legenda spune că avem nevoie de lemnul fiicelor
pământului.
 -Da, se încruntă Jatova, dar despre ce lemn e vorba?
-Nu poate fi o bucată de lemn oarecare, spuse Rake şi se ghemui pe pământ.
-Am plecat la drum nepregătiţi, oftă Jatova şi se aşeză şi el. Acum ce facem? Înapoi
nu se poate. Nu mă văd trecând iar de apele roşii. Înainte... sorbul. Alt drum nu este.
-Am crezut că toate alea erau prostii, mârâi Rake. Cine-i mai ascultă pe bătrâni...
-Da, şi eu mă aşteptam să întâlnim nişte încercări normale. Vreau să spun că...
-Că te aşteptai să înfruntăm alţi gewini şi obstacole... naturale sau ridicate de gewini,
ştiu. Trebuia să gândim cu capul. Nu de aia n-a mai pus nimeni mâna atâta timp pe Dat’ut
Germes. Trebuia să ne aşteptăm.
-N-are sens să ne amărâm acuma. Mă întreb ce-o fi lemnul ăla.
Tăcură amândoi îmbufnaţi. După un timp, Rake rupse tăcerea şovăitor.
-Cred că e un lemn preţios... Asta dacă e vorba într-adevăr de un lemn.
-Fiicele pământului se supun vorilor... continuă Jatova gânditor. Şi vorii...
-Păzesc cel mai sfânt copac.
-Vorhasp’so! exclamă Jatova. Gândim la fel. Nu poate fi vorba decât despre el!
-Da, se întunecă Rake, dar noi nu avem...
Se lăsă din nou tăcere. Lui Jatova îi venea să-şi muşte mâinile de ciudă. Cum putuse
fi aşa de nesăbuit? Să creadă că poate reuşi... cu mâinile goale. Porniseră la drum fără să se
gândească bine înainte.
-Degeaba te chinui, vorbi Rake intuind ce gândeşte prietenul său. Nimeni nu are lemn
din trupul Vorhasp’so-ului. Nimeni n-a mai văzut Copacul Sfânt de veacuri întregi. Doar
drahmiţii, acei vori care îl păzesc. Şi atunci... asta e o încercare fără sens.
-Nu este! exclamă Jatova sărind deodată în sus.
Rake înălţă capul uimit spre faţa radioasă a taheshului său, întrebându-se dacă acesta
nu înnebunise subit.
-Nu este, te asigur că nu este, continuă Jatova ţopăind de fericire. Uite.
Rake, din ce în ce mai contrariat, privi spre palma lui întinsă. Acolo zări câteva
frunze.
-Sunt...
-Şşşt, făcu Jatova îngrijorat. Da, sunt frunze de Vorhasp’so.
-Dar, de unde...
-Nu contează. Să nu afle nimeni. Altfel, tata îmi arată el, se încruntă Jatova.
-Numai cei care participă la Vânători au dreptul, îl preveni Rake îngrijorat. Şi nici
aceia nu se plimbă cu ele aşa. Doar înainte de Vânătoare le primesc din mâna celui care
deschide Poarta.
-Ştiu, îi răspunse Jatova nervos. Ce contează de unde le am. Important e că o să
trecem de sorb.
-Asta dacă am gândit corect. Dacă lemnul la care se referă legenda...
Jatova îl privea întrebător.
-Hai! zise Rake ridicându-se zâmbind. Nu e decât o cale să aflăm.
Întinse mâna plin de curaj şi primi în palmă una din acele frunze cu reflexe albăstrii.
Era răcoroasă la atingere, ca o mângâiere şi Rake se înfioră. O duse hotărât la buze. Mâna lui
Jatova, însă tremură puţin.
-Şi dacă...
-Dacă ne trezim dincolo? În lumea Vânătorii? Vom vedea, zise Rake cu hotărâre.
Le mestecară cu teamă. Jatova înghiţi cu greu. Porniră din nou, mergând şovăitor, cu
toţi muşchii încordaţi şi ochii larg deschişi. Treptat, întunericul se subţia, se transforma într-o
ceaţă lăptoasă. Respiraţia redeveni ceva dureros. Îi chinuia o durere ascuţită în capătul
pieptului, dar continuară să înainteze. Picioarele nu mai păşeau, se târau, dar ei avansau cu
încăpăţânare.
Rake duse mâna la gât dorindu-şi aproape să şi-l sfâşie ca să nu se mai sufoce.
-Cred că... gemu răguşit.
Jatova se prăbuşi în faţa lui.
E sfârşitul, fu ultimul lui gând înainte de a cădea alături.
5.
Sacat Ahtu simţea că o să se înece de furie. Ceru să fie chemat bătrânul Tatu, iar,
când acesta intră în încăpere, se prăbuşi din nou pe scaun, fără vlagă.
-Tatu, începu el să articuleze cu greutate, ai idee ce s-a petrecut aici acum ceva timp?
-Stăpâne, nici unul dintre noi nu vrea ca tânărul Jatova să piară înainte de vreme.
-Deci ai simţit de la început cu ce gânduri venise vorul şi, totuşi, m-ai lăsat să-l
înfrunt singur.
Bătrânul se încovoie ca sub o lovitură prea grea pentru anii săi.
-Stăpânul ştie că nu puteam risca să mă arăt acelui vor. Pericolul ar fi fost atunci cu
mult mai mare pentru voi.
Ahtu ştia că bătrânul nu avea într-adevăr nici o vină şi că descoperirea de către vori a
faptului că adăpostea pe unul dintre cei mai căutaţi fugari, o fiinţă care prin însăşi existenţa
sa le putea zdruncina autoritatea, făcând să se ridice vălul de pe atât de bine păzitele lor
secrete, putea constitui un pericol de moarte pentru întregul său clan.
Odată considerase, însă, că merita să-şi asume acest risc, miza fiind mult prea mare.
Astfel, îl primise în casa sa pe Tatu, din cauza căruia tremurau toţi vorii… pentru că fusese
unul dintre ei.
Ahtu se folosise ani de-a rândul de cunoştinţele pe care Tatu i le furnizase, arătându-
şi recunoştinţa pentru ascunzătoarea oferită, dar niciodată nu reuşise să-l convingă pe acesta
să-i dezvăluie anumite mistere. Din cauza aceasta n-a încetat niciodată să-l privească cu
suspiciune, tratându-l mereu cu o oarecare rezervă, făcându-l să se simtă în continuare un
străin.
Totuşi, din anumite considerente, i se încredinţase cu ceva timp în urmă creşterea şi
educarea tânărului Jatova, fiul sacatului, şi nimic nu-l umplea mai mult de bucurie pe Tatu
decât prietenia atât de sinceră a puiului de gewin. Se bănuia că bătrânul îşi depăşise cu mult
atribuţiile şi îşi încălcase promisiunea făcută lui Ahtu, învăţându-l pe Jatova multe dintre
secretele vorilor. Numai gândul la ce ar putea deveni într-o bună zi fiul său din cauza acestor
învăţături îi dădea fiori lui Ahtu şi-i sporea neîncrederea cu care îl trata pe bătrân.
Cu toate acestea, nu se putuse niciodată lipsi de el şi niciodată nu lua o hotărâre
importantă fără a-l consulta mai întâi pe Tatu. Îl considera, fără îndoială, un rău necesar, care
de mult timp devenise indispensabil.
Nici Tatu nu-i aprecia prea mult pe gewinii lui Ahtu, obiceiurile lor pline de violenţă
şi ferocitate, cât şi necesitatea acelei monstruoase vânători pentru a obţine esenţa care le
asigura posibilitatea traiului în afara Copacului Sfânt, i se păreau dezgustătoare. Dacă i-ar fi
stat în putere, ar fi împiedicat cu orice preţ participarea ritualică a lui Jatova la prima sa
vânătoare şi deci, transformarea sa într-un cavaler negru. Dar, gândea bătrânul, mai bine
cavaler negru decât să servească drept unealtă pentru planurile vorilor.
-Cred că ar trebui să-l chemăm chiar acum pe Jatova, propuse Ahtu trezindu-l pe
bătrân din visare. Am încercat din toate puterile să evit privirile prea cercetătoare a lui
Zulah, exact aşa cum m-ai învăţat chiar tu. Am gândit în permanenţă atacul de aseară, dar nu
ştiu dacă am reuşit să-l înşel. Deşi, cu cât ne jucăm mai înţelept rolul, cu atât mai mult vom
câştiga teren şi timp, mai ales timp…
Tatu - se întoarse sacatul cu faţa înseninată - spune-mi, există o şansă ca să putem să-
l ascundem pentru un timp pe Jatova, doar până când vom putea pune la cale un plan? Şi
apoi să încercăm - continuă el în gând - să punem capăt tuturor acestor războinice clanuri,
şi apoi…. Apoi urmează vorii! Nu-i aşa, Tatu, se întoarse el din nou spre bătrânul care
aştepta în linişte, nu-i aşa că există mereu o bună soluţie?
Tatu înclină capul uşor.
-Voi vedea ce se poate face. Cred, totuşi că ar fi mai bine să discut mai întâi doar eu
cu băiatul.
 Sacat inconştient, gândea Tatu în acelaşi timp, tu îţi închipui că visul tău de cucerire
îmi este necunoscut sau că un vor se poate lăsa păcălit de o simplă metodă de înfăşare a
primelor gânduri. Tu nu bănuieşti ce lung e lanţul intenţiilor care te învăluie de azi, nici nu
ştii că un vor nu vine pentru a discuta cu tine după nişte reguli stabilite de el, ci de un întreg
şir de vori şi, adesea, singurul care ştie ce se aşteaptă de la tine nu este decât Marele Yat,
cel mai bătrân vor. Nu ştii, deci, că pentru fiecare cuvânt spus de tine în plus te afunzi mai
mult în prăpastia care ţi se pregăteşte.
Şi totuşi, gândind acestea, Tatu se întrista.
-Când are loc următoarea vânătoare? Se interesă sacatul străfulgerat de o idee.
-Curând, stăpâne, prea curând, murmură bătrânul.

5.

Barca fragilă plutea în voia valurilor. Când deschise ochii avu senzaţia că ridică un
munte cu pleoapele. Durerea era peste tot. În mâini, în piept, în oase, în muşchi. Era atât de
chinuitoare încât îl făcea să-şi dorească să scape de trup. Să-l arunce cât colo şi să plutească
liniştit în ceaţă.
În ceaţă... Rake se scutură de asemenea gânduri. Erau înconjuraţi de o ceaţă grosă şi
barca se clătina şubredă, gata să se umple de apă. Îl împunse uşor cu cotul pe Jatova. Acesta
gemu şi deschise ochii buimac. Se răsuci şi se săltă atât de brusc, încât barca fu pe punctul de
a se răsturna. Rake îl apăsă pe braţ.
-Linişteşte-te!
-Unde suntem?mormăi Jatova cu voce somnoroasă.
-În... ceaţă. Ascultă, cred că, într-un fel sau altul, am ajuns să navigăm pe apele
sorbului.
-Ape? Cine a spus că sunt ape? zise Jatova aplecat peste marginea bărcii. Priveşte!
Rake se întinse să vadă, dar se trase imediat înapoi.
-Sunt.... îngâimă îngrozit.
-Suflete! se întoarse Jatova cu ochii scânteind. Sau, cel puţin, asta par. Chiar plutim
pe sorbul de suflete!
Rake se mai întoarse o dată să privească în jos. Într-adevăr, în loc de apă, barca
plutea pe o ceaţă mai groasă decât cea din aer. Din când în când, din ceaţă se ridica
răsucindu-se câte o mână sau un cap ce părea să urle, dar din gurile lor nu ieşea niciun sunet.
Ceaţa parcă absorbea orice sunet, orice răsuflare. Era înspăimântător şi, deşi gewinii nu prea
ştiu ce-i teama, tinerii îşi doriră să fie în cu totul altă parte.
-Mă întreb dacă într-o zi vom sfârşi cu toţii aici, zise Jatova gânditor, privind vrăjit
ceaţa de dedesupt.
-Mă întreb cum de m-am lăsat convins să vin aici, replică Rake sarcastic. Bine, să nu
mai vorbim de asta, zise apoi pentru că taheshul său îl privea cu reproş. Suntem doi smintiţi,
ne aflăm deja aici şi nu putem face altceva decât să căutăm o cale de ieşire. Şi va trebui s-o
găsim foarte repede pentru că, uite!
Barca pornise să se rotească în jurul său, ceaţa se făcu mai rară şi gewinii zăriră
pericolul care îşi căsca fălcile spre ei. Apele-ceţuri se roteau odată cu ei şi se lăsau absorbite
într-un imens vârtej. Era terifiant să vezi toate acele suflete contorsionându-se, urlând fără ca
vreun sunet să răzbată din gurile lor, zbătându-se să scape hulpavei forţe ce le trăgea spre
centru.
-Sorbul! strigă Rake. Jos! Daţi-vă jos!
Zeci de braţe se agăţau de bărcuţa lor încercând să se oprească din alunecare şi Rake
nu mai făcea faţă să le lovească pe toate. În curând aveau să fie copleşiţi. Barca se înscrisese
deja pe drumul spre centrul vârtejului, iar eforturile disperate ale lui Jatova de a o redresa cu
ajutorul vâslelor erau inutile.
-Ce facem?
Jatova săltă neputincios din umeri.
 -Nu putem decât să sperăm.
-Să sperăm ce? se înfurie Rake.
Trăsăturile frumose ale gewinului erau acum transformate într-o mască a groazei.
-Să sperăm că noi vom avea o altă soartă...
Barca porni să se rotească din ce în ce mai repede.
-Cred că e important să nu atingem ceaţa aia, îi strigă Jatova.
-Pe asta de unde ai mai scos-o? zbieră Rake reluând lupta istovitoare cu braţele care îl
asaltau din toate părţile.
-Aşa cred.
Rake îşi permise să arunce o privire scurtă spre taheshul său care acum abandonase
vâslele şi aştepta liniştit.
Curând, braţele încetară să se mai agaţe. Erau deja foarte aproape de centru. În
curând, apele-ceţuri aveau să-i înghită şi când acel moment veni în sfârşit, Rake se aruncă şi
îl acoperi pe Jatova cu corpul său.
Se treziră stând pe o suprafaţă rece şi dură. Se aflau într-un fel de tunel vertical, săpat
în stâncă. Se ridicară amândoi în picioare aproape în acelaşi timp şi se cercetară din priviri.
Spaţiul era atât de strâmt încât stăteau aproape lipiţi.
-Priveşte acolo sus!
Rake înălţă privirea şi zări mult deasupra capetelor lor cerul. Acolo era limanul.
Acolo sus. Şi aproape de acel disc de cer, la vreo zece înălţimi de gewin sub el, se afla un
prag larg.
-E acolo! fremătă Jatova. E sigur acolo, aproape că o simt.
Rake îşi coborî privirile obosit.
-Cred că îţi scapă un amănunt.
Jatova îl privi nedumerit şi cu tâmplele zvâcnind.
-Aş vrea să ştiu şi eu cum naiba o să urcăm până acolo, continuă Rake. Uite -
mângâie pereţii circulari – e netedă cum n-am văzut nicio stâncă până acum.
Jatova privi încruntat în sus. Acolo se afla ieşirea. Şi tot acolo... Dat’ut Germes. Cum
ar fi putut să se oprească acum?
-Aşa! spuse şi îşi înfipse ghearele adânc în stâncă. Îşi lăsă toată greutatea în acea
mână, se arcui şi îşi înfipse ghearele de la cealaltă mână mai sus. Aşa vom urca, spuse cu
încrâncenare şi pe mâna sa începu să se prelingă un firicel subţire de sânge.
Rake săltă din umeri cu nepăsare.
-Foarte bine. Dar măcar pe asta s-o facem cu cap.
Cu un salt elastic se aruncă peste trupul lui Jatova şi se prinse deasupra cu ghearele în
stâncă.
-Urcă-te în spatele meu, îl îndemnă. Eu sunt mai puternic. Un timp o să facem aşa.
Apoi, când n-o să mai pot, o să continui singur. Hai, nu mai sta pe gânduri!
Jatova ştia că are dreptate. Mâinile sale rănite aveau să cedeze la un moment dat,
mult înainte să atingă pragul. Spre deosebire de ceilalţi gewini, el avea o constituţie mai
firavă. Tot timpul suferea din cauza asta. Ştia că, în mod normal, ar fi fost demult timpul să
participe la prima sa Vânătoare, dar Deschizătorul Porţii şi Sfatul nu fuseseră încă de acord.
Din cauza asta nici bunul său tahesh nu avusese parte de Vânătoare. Nu suporta gândul de a-l
lăsa pe Jatova să sufere de unul singur. Rake era opusul lui Jatova, mai voinic decât
majoritatea tinerilor de vârsta sa. Se bucura deja de o mare apreciere în rândurile tuturor
celor de la curtea lui Ahtu. Inima lui Jatova - în ciuda dragostei imense ce o purta taheshului
său – se simţise uneori îmboldită de fiori de invidie. Acum înţelegea foarte bine ce-i
propunea Rake, ce sfârşit avea să aibă această ultimă încercare. Petecul de cer era atât de
departe... În cele din urmă, braţele deja obosite ale lui Rake aveau să cedeze. În cele din
urmă, Rake nu va mai putea să se ţină de stânca netedă şi va cădea. Va fi deja foarte sus când
se vor petrece toate astea, suficient ca prăbuşirea să fie mortală. Iar Jatova îşi va continua
drumul, va lua Dat’ut Germes poate, va ajunge la lumină şi îl va dărui tatălui său.
-Urcă! porunci Rake şi Jatova nu se putu împotrivi. Va căuta o soluţie până vor
ajunge acolo. Va găsi ceva, căci nu-şi putea imagina viaţa fără taheshul său. Niciun gewin nu
ar fi putut.
 Rake se încordă şi începu ascensiunea. Stânca nu era foarte dură, dar ghearele
gewinului deveneau tot mai fragile.
-Povesteşte-mi ce ai să faci cu Dat’ut Germes... după ce îl vei obţine, gâfâi Rake fără
să slăbească ritmul urcuşului.
Buzele lui Jatova se strânseră într-o linie dreaptă.
-Îl vom duce sacatului, apăsă el pe cuvinte. Se spune că cel care îl poartă capătă forţa
a zece gewini. Prin sacatul lor erimeeni vor fi din nou puternici. Îşi vor recăpăta încrederea.
Apoi ne vom ocupa de Casaga. El este cel care unelteşte. Sunt sigur. Voi cere ajutorul lui
Tatu şi îl voi demasca.
-Aş vrea să văd faţa lui Irlan când o să apari cu Dat’ut Germes, rânji Rake
sprijinindu-se un moment cu fruntea de peretele rece şi umed.
-O s-o vezi, răspunse Jatova cu îndârjire. O s-o vezi.
-Da, şopti gewinul şi înfipse cu putere mâna mai sus. Mă mir că unul ca el a dorit să
participe la o astfel de încercare. Îmi pare rău pentru hiquattarul Alko, sorţile vorilor puteau
să-i aducă un fiu mai bun. Irlan e o scursură.
-Să nu exagerăm, a fost mereu de partea tatălui meu. E adevărat că între noi au existat
unele... unele neînţelegeri, dar...
-Jatova - izbucni Rake atât de furios, încât un moment au fost pe punctul de a se
desprinde de pe stâncă – când îţi spun că Irlan e un nemernic trebuie să înţelegi că aşa e!
Continuară urcuşul în tăcere. Rake începea să dea semne de oboseală. Jatova putea să
simtă tremurul puternic al muşchilor. Privi deasupra. Cât mai era până la prag? Destul. Rake
nu va reuşi.
-Ce faci? strigă acesta lipindu-se de stâncă cu tot trupul scuturat de tremur.
-E rândul meu, răspunse Jatova coborând din spatele lui şi agăţându-se de stâncă.
-Nici să nu te gândeşti! mârâi Rake.
-De ce?
-Pentru că nu poţi. Cum crezi că aş putea să mă înfăţişez sacatului spunându-i că fiul
său a murit.
-Haha, hohoti Jatova. Te asigur că nu-ţi voi oferi ocazia asta. Hai, urcă-te! Fă-o, îţi
spun!
Rake se supuse în cele din urmă şi trupul său încercă un moment de uşurare, dar ochii
stăteau mereu atenţi, la fiecare mişcare a membrelor lui Jatova, la fiecare ezitare.
Acum începu calvarul fiului sacatului. Ştia bine că Rake ajunsese demult la capătul
forţelor şi că se mai ţinuse de perete doar printr-un miracol al voinţei. Parcurseseră puţin
peste jumătate din distanţa până la prag. Prin urmare, Jatova trebuia să depună tot atâta efort
cât şi Rake. Încercă să nu se mai gândească la asta, ci doar la mişcările pe care trebuia să le
facă.
Şi urcă. Şi urcă. Peretele de stâncă părea nesfârşit, dar Jatova alungă repede acest
gând. Gura era o cursă încleştată, degetele cu gheare sângerau peste tot, genunchii o rană vie.
Simţi sete, dar nu o sete oarecare, ci una care-i ardea pieptul, o sete vie, ca nişte flăcări ce
urcau furioase pe gât. Se forţă să înghită. Oare cât mai avea? Întrebarea revenea insistentă.
Cu siguranţă nu mai putea fi mult.
O vreau. O vreau cu toată fiinţa mea.Trebuie s-o dobândesc. Nu e pentru mine. O fac
pentu Erimeea... şi pentru tata.
Oare chiar n-o faci şi pentru tine? se insinua un gând duşman. Pentru toată ruşinea
de-a nu fi fost acceptat în rândurile cavalerilor negri? Dacă nu era pentru tine, Rake ar fi
făcut parte deja din rândurile lor...
Nu! Sunt atât de slab... Pe toţi zeii, de ce m-am născut atât de slab! De ce nu sunt ca
ceilalţi? Până şi femeile au mai multă forţă decât mine!
Nu! Nu vreau să fiu ruşinea tatălui meu. Trebuie să reuşesc!
Ce contează că n-ai forţă? continuă să-l zgândăre acel glas. Ai alte calităţi care te
ridică deasupra celorlelţi. Ştii lucruri pe care alţii nici nu le visează. Vei fi un bun
conducător, un bun sacat...
Taci! Nu mi-am dorit niciodată să fiu sacat în locul tatălui meu.
Oare?
 Nu mă vor accepta niciodată. Pentru ei forţa e mai importantă decât orice altceva.
Şi atunci, ce vrei? – glasul duşman devenea tot mai puternic, mai insistent. A, tot mai
speri să înţelegi de unde vin... visele acelea...
Insinuant.
Pe când gândea asta, peretele începu să se mişte, să se vălurească. Parcă voia să se
scuture de ei.
-Jatova, îşi auzi numele strigat şi atunci îşi dădu seama că nu peretele se mişcă, ci el
începe să alunece pe perete. Se simţi apucat de un braţ, apoi smucitura şi durerea ascuţită din
încheietură îl făcură să-şi revină. Stătea spânzurat deasupra întunericului, epuizat de efort, cu
mâna încleştată de strânsoarea lui Rake. Simţi cum trupul său reîncepe să urce. De-a dreptul
desfigurat, Rake se lupta să cucerească ultima porţiune de drum.
Era acolo. Pragul. Blestematul de prag la care trebuia să ajungă.
-Jatova, repede, gemu Rake. Urcă-te peste mine. Prinde marginea aia!
Reuşi să o facă. Nici nu-şi dădu seama cum a putut să se rostogolească peste. Când se
întoarse însă, Rake nu mai era acolo. Îl strigă cu disperare. Nu-i răspunse nimeni. Se zvârcoli
pe marginea pragului încercând să pătrundă cu privirea în întunericul tunelului. Şi atunci i se
păru că zăreşte o formă firavă fluturând mult mai jos.
-Rake! strigă. Cobor!
-Nu, se auzi slab... Este?...
Jatova îşi încordă auzul. Înţelese. A întors capul şi l-a zărit. Era acolo. Pragul nu
lăsase să se vadă, dar acolo era o mică încăpere şi în fundul ei, o firidă. Dat’ut Germes se
odihnea în acea firidă.
Oare e adevărat? Oare îţi dă puterea a zece gewini? Ar putea să o ia şi să coboare
după Rake. Şi asta foarte repede, pentru că Rake nu putea să se mai ţină mult de stâncă.
Se apropie cu paşi şovăitori. Întinse mâna.
-Aşteaptă! tună un glas în stânga lui şi Jatova se răsuci surprins.
Un spirit?
Un gewin, foarte bătrân după toate aperenţele, dar iradiind atâta forţă, îl ţintuia cu
lama usak-ului aproape de piept. Muşchii puternici îi zvâcneau sub pielea groasă a braţelor.
Solzii care-i acopereau părţile vulnerabile erau întunecaţi. Până şi pe piept, acolo unde
majoritatea gewinilor păstrau solzii aurii, de dinaintea iniţierii în experienţa Vânătorii, până
şi acolo erau negri, cu vagi reflexe albastre. Ochii îi sclipeau galbeni în întuneric, crunţi,
sângeroşi, pe o faţă neclintită a cărei piele se strânsese în riduri adânci. Ghearele şi colţii
braţelor străluceau ameninţător.
-Cine eşti? întrebă şi propriul glas îi sună slab şi temător în urechi.
-Mai important este cine eşti tu! răspunse gewinul şi se înclină brusc în faţă.
Acum ochii aceia galbeni erau atât de aproape de ai săi şi privirea atât de
scormonitoare, încât simţi că se pierde cu firea.
-Doar cei din neamul lui Nakdut pot cere Dat’ut Germes. Nimeni altcineva! răsună
glasul bătrânului războinic.
Jatova îngenunche spunând:
-Sunt Jatova’ut Garra men Nakdut. Sângele străvechi curge în vinele mele.
Braţul gewinului nu se clinti:
-Asta rămâne de văzut. Trebuie să faci dovada. Acolo!
Mâna cu gheare strălucitoare era îndreptate spre firidă. Abia atunci tânărul privi cu
mai multă atenţie. Mult râvnita armă era acoperită de un văl de fum cenuşiu ce se ridica din
partea de jos, din căuşul unor mâini de stâncă. Degetele acelor mâini se arcuiau uşor spre
interiorul palmelor, dar, în loc să se termine cu ghere, se transformau unindu-se în tulpina
unui mic arbore. Măiastră trebuie să fi fost mâna artistului care închipuise aşa ceva, căci
ramurile şi frunzele erau atât de delicate, încât te întrebai cum putuse sculpta asemenea
minunăţie în stânca dură.
-Rupe câteva frunze, lasă sângele tău să curgă peste ele şi arde-le în căuşul palmelor,
îl sfătui războinicul. Atunci zeii vor şti dacă eşti cine spui că eşti.
Jatova se apropie, atinse fragilele frunze şi văzu că erau vii. Rupse câteva şi făcu aşa
cum i se spuse. Când focul cuprinse frunzele, fumul cenuşiu deveni mai gros, aproape negru.
Dat’ut Germes nu se mai zărea în spatele său şi fumul prinse viaţă, un cap de femeie se născu
în interiorul său şi capul deschise gura spunând:
-Nakdut şi-a primit darul sacrificiului! Dat’ut Germes poate să-şi regăsească stăpânul.
Dar...
Capul de fum se opri cu gura larg deschisă şi îl iscodea cu ochii goi pe tânărul gewin.
Acesta, hotărât să pună capăt senzaţiei neplăcute pe care o simţea până în străfunduri, întinse
mâna să apuce arma, dar chipul strigă puternic înainte ca degetele sale să pătrundă prin fum:
-Stai!
Degetele gewinului se retraseră înfiorate, căci faţa de fum începu să se zbuciume,
acum îşi pierdea forma, acum parcă dădea să se smulgă şi să-l atingă.
-Cine eşti tu?
Glasul sună precum glasul unui copil.
Apoi gros, ca tunetul furtunii:
-O! Timpurile se sfârşesc!... Plângeţi gewini! Plângeţi copii ai Copacului Sfânt, căci
Stăpânul s-a întors!
În dreapta lui Jatova se auzi un geamăt înfundat. Nu putea fi decât războinicul bătrân.
-Lumea se descompune ca un cadavru, la picioarele Sale! continuă chipul. El e! El e
Distrugătorul şi Ziditorul!
Jatova începu să se dea înapoi îngrozit.
-Atunci nu vei avea Dat’ut Germes! îi strigă războinicul ameninţător.
-Stai! strigă din nou chipul de fum. N-are rost să te împotriveşti bătrâne Germes.
Dat’ut Germes e al său. Nu are importanţă... Dar ţine minte! se întoarse spre Jatova.
Habbu a dormit prea mult. Habbu nu mai este întreg şi părţi din sine s-au rupt şi au
putrezit. Tu! – capul de fum se aruncă până aproape de faţa tânărului. Ar fi fost mai bine să
nu te mai naşti! Aduci cu tine sfârşitul nostru, al tuturor. Moartea noastră e în ochiul tău, căci
nu te poţi împotrivi propriului tău blestem. Şi noi vom ispăşi cu tine....
Glasul chipului de fum se stinse încet ca şi cum n-ar fi fost. Fumul se risipi. Nici
bătrânul războinic nu mai era acolo. Jatova tremura din toate încheietuile. Mintea i se
opacizase şi inima bătea să-i spargă pieptul.
-Ce-a fost asta?
Se răsuci tresărind. În spatele său, sprijinit de stâncă, Rake îl privea gâfâind. Tot
trupul îi era o rană deschisă. Se repezi să-l sprijine.
-Nu, Rake îl îndepărtă blând cu mâna. Ce a fost asta? insistă încruntat.
Jatova se dădu câţiva paşi înapoi ferindu-şi privirea.
-Cât ai auzit? îl iscodi.
-Cred că nu suficient, îi răspunse Rake lăsându-se să cadă jos. Ce blestem te
urmăreşte şi ce vom împărtăşi alături de tine?
-A! Asta... făcu Jatova respirând mai uşor. Cred că voiau să mă avertizeze. Dat’ut
Germes este o armă puternică... Dacă nu sunt atent...
Nu reuşea să-şi privească taheshul în ochi. Cât o fi auzit? Şi, mai mult, cât o fi
înţeles? Dar nici el nu înţelesese, încercă să se liniştească. Nu era nimic de înţeles. Poate că
toate acele cuvinte înspăimântătoare erau făcute să-l împiedice să ia arma. Să n-o ia?! După
atâta chin, după atătea speranţe...
-Iat-o! arătă spre firidă. E a noastră, în sfârşit!
Rake începu să se ridice uşor şi să se apropie.
-Vreau să-mi promiţi ceva, îl rugă Jatova prinzându-l de braţ.
Rake înclină din cap aşteptând. Jatova îi zâmbi cu ochii limpezi.
-Vreau ca tu să te duci până acolo şi să iei Dat’ut Germes. Nu te teme, nu mai e
niciun pericol. Vreau ca tu să o porţi prin marea sală de primire a castelului şi apoi să o
înmânezi sacatului. Nu, opri el cu un gest hotărât protestul lui Rake, tu o meriţi mai mult
decât mine. Ai promis, îi reaminti.
 Rake urma să devină important în clanul lui Ahtu. Se făcuse deja remarcat în
nenumărate rânduri. Sfatul spusese că vremea primei vânători sosise de mult pentru el.
-Şi? făcu fiul sacatului arţăgos scuturându-se de colb. Stăteau întinşi la soare, pe
vârful retezat al unei stânci. De acolo se zărea curtea casteluilui ca în palmă.
-Sacatul m-a anunţat că este vremea să particip şi eu.
Jatova privi cu interes trăsăturile în schimbare ale tânărului său prieten. Se refăcuse
uimitor de repede în urma aventurilor de la Minele Urlătoare. Jatova îşi amintea cu neplăcere
reacţia tatălui său de după ceremonie, când Rake îi înmânase Dat’ut Germes. Privirea cruntă
a sacatului îi promisese încă de pe atunci tot atâtea momente neplăcute tânărului gewin. Se
aşteptase într-adevăr la o pedeapsă teribilă pentru că participase la Provocare fără să-şi
înştiinţeze tatăl, dar nu se aşteptase să-o oblige să studieze cu Tatu, închis într-un turn, zece
zile încheiate. Asta chiar fusese o tortură. Şi pedeapsa nu se încheiase. Acum fugise de sub
nasul bătrânului Tatu cu ajutorul lui Rake.
Da, era pregătit Rake şi el devenea conştient cu fiecare zi că o prăpastie imensă se va
săpa între ei dacă acest eveniment nu va avea loc în acelaşi timp pentru amândoi.
-N-aş vrea să te necăjesc, continua el să sporovăiască însufleţit, dar cred că nu mi-ar
conveni prea mult să trecem acest examen al primei vânători împreună…
-De ce, Rake? Ţi-e frică să nu te confund cu prada? glumi Jatova prefăcându-se bine
dispus.
Simţise adesea o latură întunecată, zăcând putredă înăuntrul taheşului său şi credea că
nu se născuse din esenţa firii sale, ci, mai degrabă, dintr-o împletitură încâlcită de drumuri ce
duceau adânc în trecutul lui Rake. Jatova era convins că prietenul său nu îngropase acest
trecut.
Zici că marele eveniment se apropie? Asta înseamnă că vorii au transportat deja o
mare cantitate de frunze de So, făcu Jatova gânditor.
-Da, vorii iar s-au îmbogăţit zilele astea. Cât timp Copacul va rămâne în stăpânirea
lor, vor stoarce şi sufletul din noi. Dar nu se poate altfel.
-Am văzut că mestecarea frunzelor îţi crează o senzaţie atât de ciudată… Dar
trecerea prin poartă spre acel tărâm trebuie să fie o experienţă deosebită!
-Nu pot să sufăr jivinele astea roşii! Sunt tot ce poate fi mai respingător. Nu se vor
lăsa până nu ne vor suge tot sângele, cum s-ar spune - rânji Rake sugestiv - sau poate că,
până la urmă, se va întâmpla invers, termină el ameninţător.
-Nici mie nu-mi plac vorii, aprobă Jatova căutânu-şi din priviri armele împrăştiate,
dar Tatu este diferit.
-Da, zise Rake gânditor, Tatu este diferit. El pare să nu se împace cu nimeni. Îi urăşte
pe vori, îl îngrozesc grafii şi abia-i suportă pe gewini. Şi, totuşi, e bun pentru tine. Ce crezi?
Te va îndemna să devii sacat după moartea tatălui tău? Cei doi hiquattari ce vor trebui, după
lege, să se lupte pentru a-i lua locul, stau deja cu ochii pe tine.
-Nu mă interesează să-i urmez tatălui meu şi nici nu am de gând să schimb legea.
Sunt alte lucruri ce-şi găsesc locul în inima mea.
-Ştiu. Visezi să ridici în lumină perfecţiunea unei cetăţi. Dar pentru asta îţi trebuie
putere. Să fii sacat înseamnă putere.
Sacat... Să fii sacat înseamnă putere... Dacă e vorba de o astfel de putere, precum
cea de care vorbise chipul de fum... Să distrugi totul în calea ta...
Jatova simţi cum înăuntrul său se umflă un ghimpe.
-Să fii sacat înseamnă să nu schimbi nimic şi sufletul meu tânjeşte după schimbare.
Tu nu înţelegi, Rake! Şi totuşi eşti taheshul meu. Tu nu înţelegi ce înseamnă să simţi în
fiecare zi că toate sunt jumătăţi, că lumea este o jumătate, că tu eşti o jumătate, că toate sunt
construite ca să fie o colosală frumuseţe şi perfecţiune, dar sunt lăsate în părăsire,
neterminate, ciuntite.
-Nu, Jatova, nu te înţeleg - coborî fruntea Rake - şi tocmai pentru că sunt taheshul
tău, este ciudat să nu ajung la tine. Vrei să schimbi ceva? Fă-o! Braţul şi mintea mea îţi stau
la dispoziţie. Gewinii se măcelăresc în fiecare zi, iar celor de rând li se plăteşte în carne. Sunt
atâtea de schimbat şi timpul e puţin.
Jatova ridică privirea spre tovarăşul său şi o luminiţă de neîncredere îi scăpără în
ochi, dar Rake se întorsese într-o parte prefăcându-se că îşi sterge usak-ul, arma sa atât de
încercată.
-Hai să plecăm odată, hotărî brusc Jatova, nu vreau să dau încă ochii cu Tatu şi ceva
îmi spune că tocmai vine după mine. Ştii, pedeapsa mea e departe de a se fi terminat. Tot nu
înţeleg ce l-a făcut pe tata să aleagă să mă închidă cu Tatu în turnul ăla. Vezi că mă bazez pe
ajutorul tău şi pentru mâine, Rake, îi făcu Jatova cu ochiul.
Rake era destul de tânăr, iar stările sale sufleteşti treceau uşor dintr-o extremă în alta.
În ciuda tinereţii, însă, participase la mai multe lupte sângeroase pentru a îndeplini poruncile
secrete ale sacatului. Căpătase experienţa înfruntărilor în care viclenia şi capacitatea de a
gândi şi de a reacţiona fulgerător jucau un rol esenţial. Dar, în urma acestor acţiuni, inima sa
se deschidea cu simplitate micilor bucurii pe care i le oferea vârsta. Deşi cuvintele taheshului
îi creaseră o stare de nervozitate, Rake se simţea acum, când alerga spre casa tatălui său,
îmbătat de frumuseţea culorilor pe care ziua în amurg le arunca într-un joc copilăresc asupra
tuturor lucrurilor. Legătura în care îşi ţinea armele, spânzurate pe spate, i se lovea ritmic de
pulpe, imprimându-i o cadenţă care cânta parcă în mintea sa.
Nu-şi mai văzuse tatăl de ceva timp, de când, împreună cu cei mai buni luptători,
acesta fusese trimis de Ahtu să lovească în trupele gewinilor lui Torja care păzeau frontiera
de la miază-noapte. Ştia că se întorsese întreg şi sănătos şi ardea de nerăbdare să se arunce în
braţele lui. Mai avea puţin. Încă un deal cu panta domoală şi va zări locuinţa sărăcăcioasă în
care unul dintre cei mai importanţi oameni ai sacatului îşi odihnea oasele după fiecare
bătălie.
De data aceasta avea să insiste pentru a-l convinge să accepte o locuinţă mai bună,
demnă de rangul său. Ahtu i-o oferise în mai multe rânduri, dar tatăl său se încăpăţânase să-l
refuze.
Credea că în felul acesta îşi păstra un strop de libertate de care un cavaler singuratic
şi arţăgos, cum îşi spunea, avea neapărată nevoie.
Încă puţin şi va ajunge pe culme. Se gândi ca, de data aceasta, să rămână mai mult
timp. Discutase deja cu Tatu, care binevoise să-i vorbească sacatului şi astfel obţinuse trei
zile de libertate.
Odată cu ultimul pas, Rake ajunse în vârful dealului şi se pregăti să tragă adânc aer în
piept, dar se opri cu sufletul îngheţat. Clipi cu neîncredere. Deodată, peisajul începuse să se
rotească tulburător de repede şi Rake simţi că se prăbuşeşte spre fundul văii, înaintea trupului
său. Viteza uimitoare cu care picioarele sale alergau printre bolovani, fără a ţine seamă de
terenul accidentat, i se părea oricum prea mică. Parcă opunându-i-se, timpul se întindea la
nesfârşit. Se temea să-şi apropie imaginea din faţa ochilor, dar voia s-o şi atingă mai repede
pentru a se convinge că nu e reală.
În cele din urmă, tălpile i se opriră în cenuşa caldă. Cu braţe tremurătoare, începu să
scormonească, să arunce de-a valma bucăţi carbonizate de lemne şi pânză. Se îngropase în
ele până aproape de genunchi când i se păru că aude un geamăt slab, mult într-o parte,
aproape de poalele celuilalt deal, în spatele unui pâlc de copaci. Se smulse din mijlocul
resturilor arse şi alergă într-un suflet în acea direcţie. Dădu la repezeală crengile la o parte şi
decoperi un corp întins pe spate. Pe faţa atât de cunoscută se amestecaseră negrul arsurilor şi
roşul sângelui. Ultima suflare stătea agăţată de buzele crispate.
-Tată! murmură tânărul.
Gewinul deschise cu greutate ochii în care ura părea să macine din interior şi încercă
să-şi ridice capul, dar nu reuşi. Făcu un nou efort şi se rostogoli pe o parte. Rake îl sprijini cu
mâinile apropiindu-şi faţa de gura sa.
 -Am făcut un târg, rosti gewinul cu voce slabă, pentru a-i da neamului nostru o
şansă… el a aflat… Nu e pierdut totul… Dar fiica pământului e în mâinile lor…
-Care ei? strigă Rake cu disperare, în timp ce tatăl său încerca din răsputeri să îşi
recapete glasul. Cine? Sacatul?
-Da şi... celălalt.
Ultimele picături de viaţă se transformară în forţă teribilă cu care gewinul strânse în
mână braţul fiului său, privindu-l în ochi cu o fixitate poruncitoare.
-Ascultă! Am făcut un târg… Jatova trebuie să moară!
Rake se smulse cu groază din încleştarea muribundului.
-Ascultă-mă! insistă gewinul. La pieptul meu am ascuns pergamentul. Să-l iei… Cu
el poţi să le ceri să-şi îndeplinească partea lor de înţelegere. Partea ta este moartea fiului lui
Ahtu.
-Ştii bine că nu pot să fac aşa ceva! urlă Rake. Ce-ai făcut? De ce vrei să mă legi de
un lucru care mi-e imposibil?
Cu un ultim efort, gewinul ridică puţin capul şi rosti:
-Nab Al… Fereşte-te de hiquattar!
Rake tresări violent. Parcă împotriva voinţei sale, se apropie de corpul neînsufleţit, îi
căută prin haine şi scoase o fâşie de pergament pe care, fără măcar să o privească, o ascunse
la pieptul său.

6.

Jatova ura din tot sufletul peisajul acela arid, de parcă s-ar fi născut în cu totul altă
parte. Stâncile colţuroase, deşerturile nesfârşite în care tot timpul riscai sa fii prins de o
furtună necruţătoare, erau totuşi elemente care se manifestau la o scară mai mică decât în
zonele devastate în care trăiau temuţii grafi.
Tatu îi povestise adesea despre ei, descriindu-i ca pe nişte monştri cu aspect
înfiorător, cu boturi lungi, hidoase, carne stafidită, maro-cenuşie, cu ochi mai cumpliţi chiar
decât cei ai cavalerilor negri. Şi, ca şi cum aceasta n-ar fi de ajuns, purtau coifuri care le
acopereau în permanenţă privirea, coifuri pe care îşi desenau ochi galbeni, ca ai cavalerilor.
Totuşi, Jatova se îndoia puţin de acestă descriere, având în vedere că Tatu îi considera şi pe
cavaleri suficient de urâţi şi înspăimântători.
Despre erimeeni se credea că făceau parte dintre fiinţele cele mai puternice şi mai
rezistente născute vreodată din spiţa gewinilor, dar şi dintre cele mai crude şi de temut.
Al doilea botez, cel al vânătorii, însemna pentru ei metamorfoza definitivă, o
modalitate de supravieţuire, dar care le înzecea puterile native, condamnându-i în acelaşi
timp la o veşnică foame, nevoia de a recolta esenţa pe care Copacul Vorhasp, Creatorul lor,
nu le-o mai putea oferi.
Jatova studiase cu interes textele care se refereau la evoluţia în timp a rasei lor şi
meditase îndelung asupra transformărilor care le fuseseră impuse de necesitatea
supravieţuirii. Acum, oricare dintre ei era nevoit să înceapă la maturitate o viaţa nouă, de
vânător, să-şi asigure esenţa necesară din trupurile altor fiinţe.
Momentul maturităţii era marcat din cauza aceasta de dureri din ce în ce mai
puternice, care le străbăteau trupurile tot mai des. De aceea, un lucru îl neliniştea uneori:
vârsta se apropiase, dar durerile nu se făcuseră încă simţite.
Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, simţea că nu se dezvoltase întocmai ca ceilalţi, că
forţele sale nu le egalau niciodată pe cele ale tovarăşilor săi. Dar, de fiecare dată când
deschidea acest subiect de faţă cu Tatu, acesta devia spre alte preocupări care păreau mai
importante pentru moment. Însă, fapul că îl vedea crispându-se devenea pentru Jatova un
motiv în plus de îngrijorare. Acest lucru îl îndârjea nespus şi îl făcea să se supună la
antrenamente lungi şi obositoare care îi lăsau corpul fără vlagă. Nu mărturisise încă nimănui,
dar se temea că originea sa nobilă nu va mai constitui în curând un paravan în faţa alor săi.
Şi apoi mai era şi acea fiică a pământului... O întâlnise în ziua când Rake şi el se
întorseseră acoperiţi de glorie cu Dat’ut Germes. Ea era acolo, în primele rânduri ale
mulţimii, caldă şi zâmbitoare, ca o zi binecuvântată de agenar. Îl şocase atingerea mâinii ei,
un curent puternic ce-i străbătuse corpul din creştet până în tâlpi. Îi întorsese zâmbetul,
preocupat încă de felul cum Rake, îngenunchiat, oferea Dat’ut Germes sacatului. Mulţimea
strigase dezlănţuită, doar Tatu nu se mişcase din locul său, ci îl fixa cu privirea, ca şi cum ar
fi fost singuri. Apoi se mirase. Oare îl fixa chiar pe el, sau pe acea fiinţă superbă de alături?
Mai târziu aflase. Era o fiică a pămăntului, trebuia să-şi fi dat seama, una din multe dresate
de vori. Era acolo pentru el. Pentru moment se înfiorase gândindu-se ce ar fi însemnat o
astfel de legătură. Supunerea absolută, sclavia. Toată lumea ştia că fiicele pământului puteau
subjuga pe oricine. Victima era privită cu neîncredere de către toţi. Cine s-ar mai fi îndoit că
există voinţă într-un trup subjugat de ele?
Acum începea să se întrebe dacă glasul aspru al tatălui său, dacă pedeapsa absurdă pe
care o primise nu aveau altă explicaţie: să-l ţină departe de ea. Dar până când? Dacă vorii o
ceruseră, Ahtu trebuia să se supună, să-şi lase fiul în braţele ei. Oare de ce o aduseseră? Ce-şi
puteau dori vorii de la el? O iscoadă în casa propriului său tată? Pentru că era sigur că,
cedându-i acelei fiice a pământului, avea să devină o iscoadă fără voinţă proprie. Odată ce ar
fi cedat, ar fi tânjit la nesfârşit, ar fi implorat ca ea să i se ofere. Niciodată fără un preţ.
O progenitură? Era şi asta o posibilitate. Adesea vorii urmăreau anumite linii de
sânge. Dar ce putea oferi el? El, gewinul slab, care nu fusese acceptat încă nici la Vânătoare?
Soarele era deja în spatele stâncilor de reper când el luase o hotărâre: avea să
folosescă treptat, pentru a-şi obişnui corpul, acele frunze albastre ale Vorhasp-ului, înaintea
celorlalţi. Se ridică în picioare însufleţit deodată de acest gând.
-În sfârşit, te găsesc!
Tatu sosea val-vârtej. După cât de încruntat venea şi după felul nervos în care îşi
agita braţele, Jatova înţelese că era mai înţelept să rămână pe loc şi să aştepte calm
dezlănţuirea furtunii.
Dar Tatu se liniştise ca prin farmec şi se aşezase gânditor pe colţul stâncii din faţa
tânărului. Se vedea clar că ceva îl deranja, că nu ştia de unde să înceapă.
-Tatăl tău devine greu de mulţumit - zise el în cele din urmă şi Jatova se miră, căci
Tatu nu se plânsese niciodată de acţiunile tatălui său. Percepu acest fapt neobişnuit ca pe un
avertisment şi, din acest motiv, preferă să păstreze o atitudine reţinută.
-Peste câteva zile vei reîntâlni o persoană care va juca un rol extrem de
important în viaţa ta, continuă după un timp cu greutate. Vorii au hotărât pentru tine şi nu ai
prea multe şanse… decât dacă nu cumva intenţionezi să asculţi în continuare de sfatul unui
bătrân…
-Ascult.
-Mâine, în loc să te pregăteşti de nuntă, vei fugi în munţi.
-Dar ce spui tu e absurd! exclamă Jatova plin de uimire. Nici nu mi-am încheiat ciclul
antrenamentelor, peste puţin timp voi participa la vânătoare… tot ce spui tu este imposibil!
-Jatova, tu nu vei participa la această vânătoare, suspină bătrânul, nici la aceasta şi
nici la alta. Vei merge în munţi aproape de ţinuturile grafilor…
-La grafi?! Bătrâne, ai înnebunit! Grafii…
-Nu mă întrerupe. Măcar o dată în viaţa ta încearcă să ai încredere. Nu te trimit la
moarte, ci te trimit la viaţă. Vei merge în munţi, deci şi vei duce cu tine ţelul meu. Niciodată
nu ai ştiut să lupţi cu adevărat, da, nu te uita aşa! Spre deosebire de ceilalţi tineri bezmetici
din rasa voastră, tu ai meritul unei minţi scormonitoare, dar nici măcar aici nu ai reuşit să
mergi mai departe. Toate antrenamentele la care te-am supus devin de acum încolo inutile.
Ghicesc în tine, copile, revolta fără nume şi lupta fără cauză. Locul tău nu e aici şi nu va fi
niciunde, dacă nu-ţi dau o mână de ajutor. Cauţi. Ce cauţi?
-Voi fi vârful securii care va lovi după moartea tatălui meu în triburile celor fără linia
demnităţii!
-Scuteşte-mă de aşa ceva! plezni Tatu din buze dispreţuitor. Care demnitate? Care
linie? Voi nici nu vă cunoaşteţi linia.
Jatova era din ce în ce mai nedumerit de tonul dispreţuitor al bătrânului, dar, în
acelaşi timp, simţea crescând în el o furie inexplicabilă, care venea să se împotrivască
vorbelor sale.
 Nu voi pleca. Nu voi rata prima mea vânătoare. Tatu nu are atâta putere asupra
mea.
Bătrânul zâmbi în faţa gândurilor sale, ca şi cum le-ar fi cunoscut.
-Nu-ţi cunoşti duşmanii, Jatova. Nu ştii cu cine ai putea fi nevoit să lupţi... Poate fi
chiar Marele Yat.
Tânărul tresări puternic şi îl străfulgeră cu privirea întrebându-se dacă bătrânul a
înnebunit de tot sau îşi bate joc de el.
Două căi sunt clare, urmă bătrânul, iar tu trebuie să te hotărăşti pe care o apuci. Tatăl
tău este sacat, dar în faţa vorilor nu are nicio putere. Va trebui să plece fruntea şi să accepte
însoţirea ta cu fiica pământului. Dacă n-a făcut-o deja... Două căi – spuneam – se întind în
faţa ta. Te supui. Şi atunci mi-e milă de ceea ce ai putea deveni. Sau fugi. Dar gândeşte-te
bine. Vei fi veşnic fugar, te vei feri mereu, nu doar din calea vorilor răzbunători, ci de orice
fiinţă. Iscoade sunt peste tot. Nu te trimit la grafi să devii unul dintre ei, deşi zeii îmi sunt
martori că o soartă ca asta poate fi mai blândă decât ceea ce te aşteaptă. Am legături dincolo
de Trecătoarea Suna, dincolo de Anaspur. Sunt mulţi fugari ce-şi duc traiul la hotar...
Îl privi cu coada ochiului.
Poate ţi se pare prea brusc… Atunci ai putea amâna plecarea până mâine la apus.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu ţi-ar strica o întâlnire de dragoste cu o fiică a pământului.
Spunând aceste vorbe de parcă le-ar fi scuipat, se ridică şi porni cu paşi siguri spre
castel, lăsându-l pe Jatova buimac. Să fugă? Să devină un proscris? Nici nu apucase să
participe la Vânătoare. Ce şanse avea să supravieţuiască? Dacă nu devenea un cavaler
negru... Era singur. Rake îl evita, nu putea să vorbească nici măcar cu el.
Lumea se va descompune ca un cadavru la picioarele Sale! ... El e Distrugătorul şi
Ziditorul!
Febra îi ardea tâmplele. Nu! Nu va sta să fie legat precum un animal fără voinţă. Nici
nu va accepta o viaţă de fugar. Luă o decizie cumplită şi simţi pericolul urcându-i ca un sloi
de gheaţă pe spate.
Fără să ştie, urma cu paşi siguri exact drumul pe care i-l trasase învăţătorul său.

Gewin. Falnică rasă, războinici nobili, fără teamă, fără constrângeri interioare… Cea
mai puternică specie care s-a născut vreodată… Acum măcinată de interese mediocre.
Fruntea sacatului căzu în uitare. Unde să găsesc noi rezerve, noi fântâni de putere?
O luminiţă firavă pâlpâia în ritmul gândurilor lui Ahtu, aruncând fâşii de umbre pe
draperia care masca tronul.
Sacatul îşi îndepărtase toţi slujitorii pentru a putea să-şi pună ordine în minte. Dar nu
mintea lui se afla sub imperiul haosului, ci sufletul în care sentimente contradictorii se
ciocneau şi se înfruntau la nesfârşit.
Sunt un gewin cu putere, dar cu puţină putere. Măreţia înaintaşilor mei a apus de
mult. Gewin înseamnă să vrei mai mult, să nu recunoşti pe altul mai tare, dar Ahtu… Ahtu
înseamnă dorinţa apei liniştite de a rămâne astfel în matca sa. Şi totuşi, sunt gewin…
O mişcare uşoară se făcu simţită în spatele draperiilor.
Pupilele i se dilatară, muşchii se strânseră şi se destinseră fulgerător. Într-o fracţiune
de secundă ghearele sacatului se aflau în beregata intrusului, gata să sfâşie.
-Ai fi fost deja mort, dacă nu-ţi recunoşteam mirosul. Hai, slugă fricoasă, vorbeşte!
Ahtu se ridică dezgustat, întorcându-i spatele creaturii care îşi revenea cu greutate şi
se reaşeză pe tron.
Celălalt înaintă umil până la prima treaptă şi aşteptă să fie întrebat.
-Până unde ai reuşit să pătrunzi? tună vocea sacatului.
-Am fost de faţă la sfatul lor, stăpâne!
Ochii slugii sclipiră a venin şi încântare, pentru că vestea pe care o purta cu sine era
mărturia curajului şi vicleniei sale, care acum ar fi putut să-i aducă un viitor frumos. Cum
văzu, însă, că faţa stăpânului rămâne imobilă, continuă repede:
 -Nu a lipsit nici unul. Cu toţii au fost de acord să-şi unească forţele împotriva ta şi
alături de Torja. Am aici, adăugă el băgând mâna în sân, toate bucăţile planului lor.
Plecându-şi capul, înaintă câţiva paşi spre Ahtu şi îi înmână pachetul, dar sacatul
refuză să-l atingă. Se ridică în picioare gânditor şi, coborând treptele, îi făcu semn.
-S-ar putea să fie prea târziu... Vino în camera mea!
Un rânjet se întinse din nou pe chipul plin de speranţă al slugii. Nu ştia că, dincolo de
această favoare, îl aştepta o moarte rapidă care să-i asigure tăcerea.

7.

Fiul sacatului nu era prost. Ştia chiar foarte bine ce presupunea plăcerea de a
cunoaşte o fiică a pământului. Sau, mai corect spus, pericolele pe care le purta cu sine un
asemenea eveniment. Citise destule din notiţele lăsate, cu atâta neglijenţă fără protecţie, de
către Tatu, pentru a-şi da seama că se cerea o atenţie deosebită şi mai ales o minte lucidă.
Acest ultim lucru, contrar aşteptărilor sale, nu era greu de obţinut.
Constatase că fata nu-i modificase în nici un fel starea de conştinţă şi îşi repeta acum,
plin de satisfacţie, că vechile trucuri de care atâţia nefericiţi au făcut caz nu aveau nici un
efect asupra sa. Dimpotrivă, simţurile sale se ascuţeau în cu totul altă direcţie. Asta era însă
unica soluţie. Va participa fără ştirea celorlalţi la Vânătoare şi, dacă i se va oferi şansa, va
rămâne mult timp în acel ţinut.
Din umbră privea cum un grup temut de cavaleri negri se pregătea, în zgomotul care
preceda orgia, de trecerea în lumea Vânatului şi a Vânătorii.
Taheshul său era şi el acolo şi părea să nu fi observat prezenţa sa. Se mişca deja cu
gesturi care trădau efectul deplin al frunzelor de So. Erau atât de mulţi acolo... Şi toţi
înfometaţi.
În luminile focurilor aprinse peste tot, armurile întunecate ale gewinilor deveniţi
cavaleri negri luceau înfiorător. Aerul părea deja să se încarce de duhori şi răgete. Zgomotul
armelor, nechezatul prelung al animalelor ţinute strâns în lanţuri - câini de noapte - toate îi
produceau o stare de agitaţie, ca şi cum mii de scântei îi alergau înnebunite prin sânge.
Rake se întoarse aruncându-i o privire directă, stranie, ca şi cum fusese tot timpul
conştient de prezenţa lui acolo. Un moment se temu că o să-l dea în vileag. În acea privire i
se păru că zăreşte o luptă aprigă, un regret şi o suferinţă care, dacă nu ar fi fost atât de
preocupat de apropiata vânătoare, l-ar fi pus pe gânduri.
Cel fără de grai se pregătea să deschidă poarta. Jatova ştiu ce avea să se întâmple.
Ţinea strâns în pumn câteva frunze aproape ofilite de Vorhasp. Erau cele pe care le obţinuse
la un preţ imens de la unul din trădătorii ce zăceau de puţin timp în beciurile tatălui său.
Nu îşi putea permite nici cea mai mică greşeală. Ştia cât de mult riscă dar, pe de altă
parte, poziţia sa în cadrul clanului era destul de şubredă. Luase o hotărâre şi nu va mai da
înapoi.
Cu gesturi sigure, introduse frunzele în gură şi începu să le mestece. Nu avea mult
timp la dispoziţie.
Percepu imediat o senzaţie de răcoare ce se răspândea vertiginos în tot corpul care
parcă se dilata tot mai mult, până la proporţii uriaşe, în timp ce un ghem dureros se dezvolta
în el parşiv, rupându-i acea carne de care devenise acum mai conştient ca niciodată. Întregul
peisaj se învârtea odată cu el şi i se părea că timpul se derulează mai repede, că îi este furat
ceva preţios şi că totul se cufundase de mult în tăcere absolută.
Atunci avu loc explozia, atât de puternică, aducând cu ea o durere atât de infernală,
încât nici urletul său nu răzbătu prin marea aceea de suferinţă, ci îl văzu întinzându-se ca un
fluid spre întunericul porţii, împreună cu propria sa fiinţă.
Căzu în partea cealaltă, cu coapsa şi pieptul sfâşiate, din care sângele se scurgea din
ce în ce mai repede, negru, lipicios.
Alături, Rake înţepenise cu ochii fixaţi pe acel sânge, ca şi cum ar fi fost al lui şi,
deopotrivă, al prăzii. Din rânjetul colţilor, buza ieşise sfâşiată, dar Rake n-o lua în seamă. Pe
lama usakului său, sângele lăsase doar câteva pete.
 - Tahesh… gemu Jatova nevenindu-i să creadă şi încercă să se ridice.
Rake schiţă un gest, ca şi cum ar fi vrut să-l împingă înapoi, dar îl prinse pe sub umăr
şi îl săltă la înălţimea sa.
-Vino, îi spuse cu voce joasă, de parcă cuvintele se sfiau să iasă. Un gewin care îşi
pierde fratele este un gewin care poate să moară.
Îl săltă în spate şi îl trase după sine mult timp, oprindu-se din când în când ca să-i
permită să respire şi noaptea părea să nu se mai termine.
Undeva, în urma lor, cavalerii negri începuseră dansul morţii. Urletele lor de
încântare şi strigătele vânatului se amestecau şi se răsuceau în aer. Câţiva norocoşi prinseseră
ceva vânat. Îi atârnaseră cu picioarele în sus de crengile unui copac. Se agitau în aer ca nişte
viermi neputincioşi. Corpurile li se arcuiau când în faţă, când în spate. Cavalerii din jurul lor
râdeau cu hohote groase. Unul din ei se apropie de animalele înnebunite de groază. Vârful
ascuţit al unei tije de nagarra sclipi ameninţător în noapte înainte de a se înfige în gâtul cald
al unuia. Sângele ţâşni cu putere. Animalul începu să se zbată mai puternic în timp ce viaţa i
se scurgea lent. Pe lângă mişcările lui spasmodice, ceilalţi păreau nemişcaţi. Gewinul se
apropie din nou. Niciun muşchi nu se clintea pe faţa lui. Ceea ce făcea nu era cruzime. Era...
un fapt normal. Tija străpunse cu o traiectorie precisă şi celelelte gâturi. Alte spasme. Alte
agonii.
Un alt gewin se duse până lângă copac şi dezlegă membrele. Trupurile căzură la
pământ cu un sunet înfundat. Le apucă de câte un picior şi le trase mai încolo, în iarbă.
Porniră mai departe scoţând chiote sălbatice.
Gândurile lui Jatova agonizau. Nu se întreba ce se va întâmpla cu sine. În conştiinţa
sa îşi făcea cu greu loc ideea că Rake îl rănise, că Rake îl va lăsa, probabil, la marginea
acelei întinderi, unde răsăreau arbori încâlciţi, vulnerabil în faţa celor din alte clanuri care
poate vânau în aceeaşi noapte, pe aceleaşi câmpuri. Părăsit, sângele său avea să atragă
simţurile ascuţite ale vânătorilor.
Într-adevăr, în apropierea copacilor, Rake se opri pentru ultima oară. Îl depuse jos cu
grijă, dar nu se clinti. Pe chipul său, duioşia sfâşietoare a ochilor se opunea încleştării
maxilarului.
-Nu mă întreba, de ce! Răspunse el întrebării ce plutea în întuneric ca o fiară la
pândă. Rana nu este gravă. Voi pleca, dar vreau să-mi întăresc cuvintele. Ţi-am spus că un
gewin care şi-a pierdut taheshul poate să moară. Eu nu voi muri. Ceea ce este mai trist e că
voi trăi schimbările necesare, schimbările pe care atât tu, cât şi tatăl tău refuzaţi să le vedeţi.
Ţine!
Îi strecură în mână o figurină cioplită, un idishm.
-Mi l-a oferit Tatu azi spunând că o să mă protejeze. Acum e al tau. Blestemul
uciderii tale e suficientă protecţie pentru mine de acum încolo.
Jatova îşi încleştă degetele pe mica figurină ca şi cum dragostea ce i-o purta
taheshului său ar putea să-şi găsească acolo lăcaşul.
Deja nu se mai auzeau sunetele vânătorii şi liniştea părea mai înfiorătoare. Rake se
îndepărtase de mult şi el îndepărtă întrebările chinuitoare. Dorinţa supravieţuirii se făcu
simţită şi gewinul începu să se târască, sperând să-şi piardă urma în inima hăţişului.

8.
Treptat, întunericul se lăsa în încăpere şi el îşi simţea carnea destul de obosită. O
uşoară toropeală i se instalase insinuant în corp şi poziţia impusă îi devenise nesuferită. Dacă
ar fi făcut parte din Consiliu, ar fi avut el grijă să modifice unele obligaţiuni care, odată cu
vârsta şi experienţa, deveneau stupide. Dacă ar fi făcut parte!
Cu un oftat uşor coborî aproape de podea şi îşi arcui spatele înainte. În acelaşi timp,
draperia se dădu la o parte şi servitorul său, un novice doar cu numele, pătrunse în dom cu
fruntea plecată, dar cu un uşor zâmbet în colţurile gurii.
Zulah îşi dădu seama, de data aceasta cu certitudine, că băiatul făcea tot posibilul să-
şi imite maestrul şi să-i provoace în acelaşi timp acestuia un sentiment răscolitor la nivelul
stării de conştinţă. Ştia că nu se închide niciodată în faţa sa - era tot un fel de sfidare - şi de
aceea îl sondă cu o neruşinare egală. Discipolul îşi lăsă mintea "pipăită" fără să-şi schimbe
perceptibil trăsăturile feţei.
Zulah citi pericolul şi cauzele acestuia şi rămase uimit de propria sa indiferenţă.
Încruntă fruntea în semn că a înţeles şi băiatul se retrase. Dacă timpul i-ar fi permis, s-ar fi
întins puţin ca să-şi recupereze controlul şi ritmul respiraţiei, dar, în cazul de faţă, se
înţelegea că drahmitul îl solicitase de urgenţă.
Coborî, îşi aranjă hainele şi se îndreptă spre încăperile acestuia. În mod normal,
având în vedere interdicţia strictă de a practica înglobarea asupra oricărui alt vor, starea de
spirit tensionată l-ar fi făcut să blesteme, dar nu avea nevoie de înglobare. Percepu vibraţiile
violente ale drahmitului de la o distanţă considerabilă şi, involuntar, ceva se micşoră în
interiorul său.
Îi ura pe drahmiţi mai mult decât pe străini. Îi ura pentru că aveau în permanenţă acea
atitudine atotcunoscătoare, ce părea să dispreţuiască pe oricine şi orice. În ultimul timp
formaseră o ramură aparte a vorilor, cu preocupări bine determinate. Se părea că celorlalţi le
era aspru interzis să intervină în activităţile lor. Răspundeau direct doar în faţa Marelui Yat.
Căpătaseră obiceiuri bizare şi păreau să se conducă după legi proprii. Toate acestea îi erau
detestabile lui Zulah, mai ales pentru faptul că, în urma noilor decizii luate de Consiliu, el şi
implicit acţiunile sale, intrau sub controlul acestora.
A doua autoritate după Marele Vor se afla, în momentul intrării lui Zulah, în faţa
unor pergamente, verificând informaţii şi mişcându-şi uşor buzele. Ridică imediat o privire
străină, aparent absentă. Îl invită pe Zulah să se aşeze, iar acestuia i se păru că încăperea se
goleşte brusc, că întreaga esenţă a drahmitului se retrăsese, redusă la dimensiunile unui
mugur, în spatele unui perete opac.
Se protejează, observă Zulah. Dacă aş afla vreodată, chiar şi întâmplător, vreunul
din secretele lor, numele meu s-ar şterge definitiv din linia clanului.
-Ştiai că fiul sacatului Ahtu a trecut dincolo aseară?
Zulah nici nu încercă să îşi ascundă mirarea.
-Desigur, continuă drahmitul, a fost prevăzută şi această posibilitate.
Se întoarse şi îi aruncă o privire fulgerătoare.
-Te vei duce în ţinutul lui Torja şi, dându-i ajutor necondiţionat, încearcă să-i întârzii
acţiunile până când vei primi veşti de la mine.
-Asta înseamnă să ne distrugem propriile poziţii! exclamă Zulah. Ştiu sigur că unele
trupe sunt aproape de porţile Erimeei. Au primit sprijinul nostru la Nab Al. Chiar nu mai
înţeleg nimic, mormăi nervos, dar se opri cu privirea pe crestătura adâncă ce se formase
ameninţător între ochii drahmitului.
-Îi vor lua prin surprindere, continuă livid, pentru că mai toate trupele lui Ahtu sunt
acum mult spre răsărit. Nici o întârziere nu va afecta evenimentele care deja se desfăşoară
sub ochii noştri. Vorhasp-so-ul…
-Copacul Sfânt nu e problema ta, îi tăie vorba drahmitul. Ai face mai bine să începi
prin limitarea propriului tău viciu... dacă nu vrei să apuci calea trachionilor.
Ochii lui Zulah se măriră. Drahmitul îi vorbise de viciul său, de parcă nu era aceasta
boala de care sufereau cu toţii.
-Aş vrea să-l recuperez pe Jatova, încercă el timid, nu poate fi prea greu de găsit.
-Îţi interzic să faci acest lucru! explodă vocea drahmitului precum un tunet. Jatova nu
se mai află pe teritoriul vostru. Vei îndeplini întocmai cele ce ţi-am spus. Şi acum, pleacă!
Umilinţa era mare. Zulah se întoarse în apartamentele sale gâfâind, nu din cauza
oboselii, ci de furie. Descoperi o nişă într-unul din pereţi şi scoase de acolo un recipient care
conţinea sute de sfere mici. Fiecare din ele ţinea prizioneră acea licoare preţioasă pe care
vorii o numeau "miracolul vieţii". Vorul le mângâie cu privirea, simţind deja că furia
descreşte, lăsând locul unei uşoare relaxări, care anticipa efectul. Extrase una şi le închise pe
celelalte, cu multă grijă, la loc, în nişă.
Acţionă o altă pârghie şi, în stânga sa, apăru un pat pe care se întinse cu greutate.
Curând, trupul începu să-i tremure cuprins de convulsii, dar Zulah nu era conştient de
acest lucru, căci mintea sa retrăia cu senzaţii infinite, mii de vieţi ale unor fiinţe pe care le
înghiţise de mult timp ţărâna. Cicluri întregi de naşteri, morţi, iar naşteri… se desfăşurau
lent. În felul acesta vorii îşi aveau nemurirea lor. Puteau parcurge într-un timp scurt mii şi
mii de linii, mii şi mii de vieţi, identificându-se cu toţi aceşti strămoşi ai fiinţei din care
extrăseseră substanţa. Nu trebuiau evitate decât anumite fiinţe, atunci când le răpeau esenţa,
cele în ale căror linii interveneau chiar vorii. Dar un astfel de pericol era aproape inexistent.
Acum Zulah trăia într-o secundă de plăcere interzisă viaţa unui războinic gewin. Ducea o
bătălie împotriva unor neamuri de mult apuse. Lupta lovind frenetic duşmanii de o clipă, îşi
împlânta fierul armei în piepturi ce se prăvăleau unele peste altele într-un morman din ce în
ce mai mare. Se simţea puternic, de neînvins, în timp ce viaţa pulsa în el cu violenţă
animalică. Gesturile-i căpătaseră parcă ritmul unui dans.
Se opri la un moment dat şi trase pe nări aerul dimineţii cu lăcomie. Îşi ridică privirea
spre culmile din spatele cărora lumina îşi înteţea forţele.
Atunci simţi şi el un fier străin pătrunzându-i printre umeri, smulgându-i un geamăt
dureros. Ochii i se fixară pe firele de iarbă în care lumina continua să se joace.
Moartea venea lent şi Zulah simţi pentru prima oară că mintea sa abandonează în alt
chip trupul împrumutat al strămoşului. Întrebarea se născu în el şi căzu în bezna definitivă.
Uşa încăperii sale se deschise încet şi novicele pătrunse înăuntru. Se apropie de trupul
inert al vorului şi se aplecă deasupra-i. Era mort. Cu atât mai rău pentru drahmit! Nebănuite
erau căile Marelui Yat şi nu întotdeauna cunoscute de ceilalti.
Aşa cum sperase, licoarea unui individ în linia căruia se intervenise îşi făcuse efectul.
Zulah putea fi înlocuit.

9.

În locuinţe se aprinseseră brusc mii de lumini. Părea că întreg satul fusese cuprins de
agitaţie. Afară, atmosfera era încărcată de aburi otrăvitori, dar acest lucru nu-i împiedica pe
locuitori să se foiască de colo-colo, cuprinşi de febră.
Încet, grupuri răzleţe de oameni se adunau gălăgioase în faţa locuinţei lui Toma-asa.
Nalub, femeia acestuia, alergase deja să-l avertizeze.
Toma-asa ieşi grăbit şi le ceru oamenilor să facă linişte. Braţele sale întinse deasupra
capului puseră brusc capăt frământărilor şi murmurelor.
Ca la un semn, un bărbat înaintă şi se înclină în faţa sa. Avea chipul crispat, ochii
priveau crâncen, dar vorbele parcă nu voiau să iasă din gura încleştată.
-Vorbeşte, omule! Toma-asa începea să-şi piardă răbdarea.
Alţi doi oameni se apropiară în linişte, târând după ei un obiect greu pe care îl
aruncară la picioarele conducătorului.
-Răzbunare! strigară câteva glasuri din mulţime.
-Blestem pe noi! le răspunse un bătrân care ieşi furios înainte.
Toma-asa făcu doi paşi şi se aplecă asupra obiectului, descoperindu-l. Pentru moment
rămase blocat, ochii se măriră în orbite şi se ridică dându-se înapoi ca ameţit. La picioarele
sale zăcea, cu orbitele goale, cadavrul unui cavaler negru.
-Cum? Cine? bolborosi cu greu.
-Blestem pe capetele noastre! repetă bătrânul înfierbântat. Aioma se face vinovat de
acest sacrilegiu. Odată cu vorbele acuzatoare, el îndreptă degetul spre omul care ieşise
primul înainte şi care, trezit parcă din vis, se scutură şi vorbi cu glas încărcat de ură.
-Au plătit şi ei, aşa cum noi plătim de fiecare dată! Şi vor plăti încă! Stă câmpul roşu
de sângele copiilor, părinţilor, fraţilor noştri pe care ei, monştri nesătui, îi devorează de
fiecare dată. Acum puteţi vedea cu toţii că nu sunt nemuritori. Pot fi ucişi ca orice animal
care a scurmat vreodată ţărâna! Se duse spre cadavru şi, apucându-l de cap, îl ridică
arătându-l mulţimii.
-Acesta este monstrul care ne hăituie. Priviţi-l! Acum zace aici. Vânătoarea lui s-a
încheiat!
La vederea acelui spectacol sinistru, un urlet înfiorător izbucni în mulţime.
 Toma-asa privea încremenit manifestările oamenilor săi, în timp ce gândurile se
ciocneau în capul lui fără să găsească vreo scăpare. Trebuia împrăştiată gloata, trebuia strâns
Sfatul, trebuia luată o hotărâre. Ridică din nou braţele.
-Pământul a vorbit prin mâna acestui om, arătă el spre Aioma. Pământul a făcut să
cadă primul nostru duşman. E un semn!
O nouă furtună de glasuri însoţi strigătul său.
-Veţi merge la casele voastre şi veţi înălţa rugăciuni lui Mata! Spuse aceste cuvinte
cu glas puternic care tăie ceaţa şi supuse voinţa oamenilor săi.
În timp ce aceştia se retrăgeau, bătrânul se apropie de el şi, călăuzindu-i paşii spre
intrarea în Casa Adâncurilor, îi şopti la ureche:
-Nu chema Sfatul. Îndepărtează toţi oamenii. Trebuie să-ţi arăt ceva.
Toma-asa îl urmă în tăcere până când intrară în Casa Adâncurilor. Nu se putea spune
că ducea un trai prea liniştit. Era obişnuit să facă faţă problemelor apărute în viaţa de zi cu zi
a comunităţii sale, dar aceste ultime evenimente declanşaseră în interiorul său o efervescenţă
greu de stăpânit. Era un om puternic, dăduse deseori dovadă de curaj şi stăpânire de sine, dar
întâmplarea aceasta îi bloca parcă toate gândurile şi o teamă necunoscută până atunci, o
teamă aproape religioasă se dezvolta înăuntrul său. Nu putea nici măcar să se gândească la
consecinţele pe care moartea monstrului le aducea cu sine.
Păşi pragul încăperii ca în transă, periind cu palmele draperiile aspre pe care doi
oameni ce mergeau grăbiţi înaintea lor le îndepărtau.
Neamul său învăţase să trăiască de mii de ani în mijlocul a numeroase pericole, aveau
destui duşmani, dar o moarte violentă sub colţii unui cavaler era o moarte acceptată. Ei erau
coşmarul veşnic. Poporul său exista pentru ca ei să existe şi altfel nu se putea. Aceasta era
Faptul. De secole întregi, de când îşi putea neamul său aminti, nimeni nu auzise că un
cavaler ar fi putut să moară. De fapt ştiau atât de puţine lucruri despre ei!
Se ştia că, periodic, sosesc din ceţurile negre, măcelărind totul în calea lor, cu urletele
ce se răsucesc într-o orgie a crimei fără de sfârşit. Veneau, se hrăneau cu viaţa lor şi apoi
dispăreau pentru a reveni din nou, mai înverşunaţi şi mai nesăţioşi. Nu se ştia de unde vin.
Preoţii spuneau că sunt suflete neliniştite de pe alte lumi, venite să ia ceea ce li se cuvine.
Bănuia însă că drahmiţii ştiau mai multe, dar nimeni afară de preoţi nu se apropia de ei.
O ultimă draperie fu dată la o parte şi camera centrală se arătă ochilor săi. În mijloc,
legată de Stâlpul Pământului, zăcea o fiinţă pe care alţi doi oameni de-ai săi o păzeau cu
teamă.
-Priveşte! spuse bătrânul înaintând spre centru. Este unul de-ai lor.
Toma-asa înaintă şi cercetă cu atenţie fiinţa. Asemănarea cu un cavaler era evidentă,
chiar hainele şi armura îl indicau ca atare, dar, dincolo de acestea, remarcă liniile
nedesăvârşite, o lipsă pe care nu şi-o putea încă lămuri.
-Este…
-Da, aprobă bătrânul, e un cavaler. Probabil unul dintre cei tineri, poate la prima sa
vânătoare, căci încă nu i-au mijit bine colţii. Oamenii mei l-au găsit leşinat în apropiera
mlaştinii. L-o fi gonit Shumaya.
În glasul bătrânului, Toma-asa descifră o urmă de veneraţie, dar şi de dispreţ.
-Viaţa e atât de slabă în el. Nu cred să supravieţuiască nopţii, vorbi o fată pe care
căpetenia încă n-o observase.
-Asha, ce cauţi tu aici?
-Nu te încrunta tată, era normal. Eu l-am găsit.
Toma-ase îl trase deoparte pe bătrân.
-De ce l-aţi adus aici? Ce vom face dacă se află?
-Deja era prea târziu când am aflat eu. Va trebui să-i informăm mâine pe drahmiţi. Să
hotărască ei.
Ceva se scutură în interiorul lui Toma-asa, ca şi cum trezirea era definitivă.
-Eşti preot, dar nu vei face asta.
Bătrânul încremeni.
-El nu-ţi apaţine. Este al nostru. Nu vei vorbi un singur cuvânt în faţa drahmiţilor sau
tu vei fi următoarea victimă a poporului meu!
 -Eşti nebun! Cum poţi să crezi că aşa… ceva, arătă el cu repulsie spre fiinţa
capturată, se poate ascunde? Mai ales după ce a săvârşit Aioma. Ce speri să faci cu el? Cum
ai să-l poţi păstra?
Probabil că ai dreptate, bătrâne, ar fi vrut să-i spună. Poate că ai avut dreptate şi
când ai spus că e un blestem sau poate că e un semn, un semn pe care îl aşteptăm de milenii.
Poate că mâine va fi ziua Judecăţii de care ne-ai vorbit atât şi acest monstru ne va deschide
calea spre Edana, izbăvirea definitivă.
-Am spus ce aveam de spus!
Bătrânul îl fulgeră cu privirea, strânse din buze, dar nu scoase o vorbă. Îşi adună
haina în jurul corpului, se chirci într-o poziţie umilă şi părăsi sala.
Toma-asa ştia că, dincolo de problemele pe care noaptea aceasta le adusese, risca să
dea naştere şi altora înfruntându-l pe bătrân, dar simţea că nu are de ales. Ceva îl împingea
parcă pe un drum nebătut şi periculos, ceva se răscula în sufletul său şi îşi dădea seama că
devenise izvorul care porneşte într-o explozie vijelios la vale, antrenându-i pe cei din jur cu
sine spre o prăpastie fără fund. Nu se putea împotrivi sub nici o formă sentimentului care îl
mâna înainte. Era o senzaţie nouă, ca o eliberare, o căldură galopantă care îl trezea din
amorţeală. Dar până şi gândul în sine îi părea o blasfemie la adresa credinţei sale.
Nu trebuie să mă las cuprins de sentimente, îşi spuse, nu acum.
Ridică privirea şi cercetă din nou, cu mai multă atenţie monstrul care zăcea în
continuare inconştient. Fără armură şi fără arme nu mai părea atât de fioros. Ce îi făcea oare
să îi vâneze necontenit? Ce lege grotească făcuse ca ei să fie prădătorii şi neamul său prada?
Voi afla. Această fiinţă îmi va da toate răspunsurile.
Toma-asa părăsi Casa Adâncurilor în noaptea aceea cu sentimentul clar că umbra
unui viitor înspăimântător îi va însoţi paşii până în mormânt. Ar fi dorit să nu poarte singur
această umbră, dar cui să se destăinuie? Nu se putea gândi decât la o singură persoană. Şi la
aceasta se ajungea foarte greu.
În spatele draperiilor forfota creştea. Erau mai ales cei care făceau parte din Sfat şi, în
spatele lor, două fete se săltau pe vârfuri şi îţi întindeau gâturile încercând să zărească
demonul care zăcea legat în mijlocul sălii. Erau cam de aceeaşi vârstă şi purtau părul lung,
desfăcut pe spate. Una era brunetă, cu pielea foarte albă şi ochii atât de mari şi întunecaţi,
încât făceau pielea să pară şi mai palidă. Se numea Asha şi era fiica lui Toma-asa. Cealaltă,
puţin mai scundă, avea părul deschis la culoare şi vaporos, gura cu buze cărnoase, mai tot
timpul arcuite într-un râs cu greu reţinut. Ochii cenuşii se mişcau vioi cercetând tot timpul.
Se foia atât de tare, încât Asha se simţi nevoită să o prindă de mână strâns.
-O să ne dea afară! o avertiză şi ochii ei negri sclipiră ameninţători. Dar cealaltă pufni
dispreţuitoare şi îl împunse cu cotul pe cel din faţa sa ca să-şi facă loc mai în faţă.
-Rimmi, zău! o scutură. Nu e nevoie să afle toţi...
-Hai să ieşim, se hotărî aceasta. Am văzut suficient.
Se traseră în spatele draperiilor asigurându-se că nu le aude nimeni.
-Zi! o îndemnă Asha încruntându-se, iar braţele îi tremurau aşa de tare încât Rimmi
aproape se sperie.
-Da, da, poate fi, îi răspunse încercând s-o liniştească.
-Cum adică poate fi? Ce vrei să spui? Este sau nu este? Aproape că strigase şi Rimmi
se răsuci speriată privind în toate părţile.
-Şşt, mai încet! o dojeni. Nu vrei să te audă toată lumea. O privi fix în ochi. Cred că
este. Bine? Ne aşteptam să apară acum, chiar şi Mai Marea Îngrijitoare a spus asta. Am
auzit-o cu urechile noastre, îţi aminteşti? Mazde nu s-a înşelat niciodată.
-La naiba, Rimmi, trebuie să fim sigure, bombăni Asha furioasă. Dacă greşim...
-O să ne arate ea, Mai Marea Îngrijitoare, se strâmbă fata, şi toate varrimele...
-Nu, dacă greşim înseamnă moarte, a noastră şi a altora!
Privirea Ashei era sumbră, dar şi hotărâtă. Rimmi îndepărtă uşor cu palma una din
draperii şi cercetă pentru a zecea oară trăsăturile demonului.
-El este! zise cu siguranţă. Priveşte-l! E Jumătate Umbră, nici demon pe de-a-ntregul,
nici om... Şi se potriveşte şi ziua.
Asha pufni dispreţuitoare:
 -Asta cu calculatul zilei e o tâmpenie, nici cele mai înzestrate varrime nu pot afla cu
siguranţă. Rimmi îşi permise o ridicare din umeri.
-Atunci, ce facem?
Asha îşi încleştă mâinile în poalele rochiei.
-Mâine seară. Să fii pregătită. Anunţă-i şi pe ceilalţi. De restul mă ocup eu.
-Şi... glasul fetei suna timid, cum crezi că o să-l convingi s-o facă de bună voie?
Asha întoarse capul privind peste umăr trupul legat şi privirile ei aruncară fulgere de
ură.
-Întâi să ajungem la Avengon Varrim... Apoi îl fac eu să jure.
-Nu e suficient, îi reaminti prinzând-o de rochie, nu e suficient... trebuie s-o facă de
bună voie.
- O va face! răspunse Asha şi glasul ei avu duritatea metalului.

În timpul acesta, Jatova îşi dădea seama că simţurile îi reveneau treptat şi, odată cu
ele, şi o durere profundă ce-i spinteca parcă tot trupul. Auzul, de obicei fin, îi dezvăluia
prezenţa a încă două fiinţe în încăpere. În încăpere? Amintirile începeau să-i revină treptat.
Plecase la vânătoare. Suferinţa îndurată în momentul trecerii prin vârtej, contactul brusc cu o
lume total necunoscută, Rake, pădurea, mlaştina, zgomotele ciudate şi apoi acel ceva…
Toate simţurile îi strigau că trebuie să rămână în alertă, ba mai mult, că se află în
pericol. Această noţiune era cumva nouă pentru el. Decise să nu deschidă încă ochii şi să
continuie să meargă pe firul amintirilor, evaluând situaţia.
Nimerise, deci, din mijlocul hăţişului în acea mlaştină. Rana din coapsă nu era într-
adevăr prea gravă, dar cu cea din piept era altceva. Treptat, reuşise să-şi revină, dar nimic din
antrenamentele sale de până atunci nu-l pregătiseră pentru aşa ceva. Parcă pătrunsese într-o
lume halucinantă şi umiditatea excesivă, cu care nu avea cum să fie obişnuit, îl împiedica să
respire normal.
Picioarele îi zăceau înţepenite într-o clisă scârboasă, iar, ceea ce era mai grav, coapsa
începuse să-l usture îngrozitor.
Ridicase fruntea şi descoperise un cer cu totul străin, învăluit într-o beznă aproape
completă. La picioarele sale plutea un miros oribil, de descompunere. De jur împrejur
atârnau şi se împleteau tot felul de plante care, după zgomot, ascundeau cine ştie ce
sălbăticiuni.
Începuse să adulmece în speranţa regăsirii vreunui miros cunoscut.
Auzise un foşnet distinct în spatele său, iar, când s-a întors, i-au atras atenţia două
linii fosforescente în desişul vegetal.
Trecuse instinctiv în pozitie de atac. Animalul nu părea să se grăbească. A pipăit
centura în căutarea unei arme, apoi a coborât pleoapele secundare peste ochi şi a focalizat.
Ceea ce văzuse atunci reuşise să-i îngheţe sângele. Arătarea care îl pândea după perdeaua de
plante era de-a dreptul înfiorătoare, chiar greţoasă, nemailuând în considerare mărimea sa
impresionantă.
Jatova se simţise în acel moment puţin descumpănit. Nu avea de unde să ştie cum
reacţionează un astfel de animal, care sunt armele sale, ce surprize îi poate rezerva
adversarului. În plus, apăruse încă o senzaţie care îl punea în încurcătură, foamea.
Încordat ca un arc, se pregătise de atac. Schiţase câteva mişcări fulgerătoare spre
dreapta, apoi făcuse un salt cu efect, direcţionându-se la aterizare cu ajutorul ghearelor,
zgâriind scoarţa mucegăită a unui trunchi de copac pe care îl reperase cu câteva clipe înainte.
Dar a avut o surpriză. Animalul reacţionase la fel de fulgerător, evitase ciocnirea şi, cu
mişcări uimitor de agile, se făcuse nevăzut. Pe neaşteptate, Jatova se trezi şi fără adversar,
dar şi fără cină, oricât de nesatisfăcătoare ar fi fost ea.
 Îşi amintea că bâjbâise mult timp căutând o cale de ieşire din acel labirint putred,
ascultând încordat zgomotele nopţii, cu muşchii din ce în ce mai obosiţi, sufocat de aerul
infect.
Se aşezase la un moment dat gâfâid, aproape nemaisperând să iasă la lumină. Atunci
avusese loc acel fenomen straniu. Îi atrăsese atenţia o luminiţă care juca în depărtare şi care,
apropiindu-se, căpătase forma unei flăcări. Jatova, prin natura speciei sale era războinic, dar
pâlpâirile care căpătau cele mai ciudate forme şi culori îl fascinau. Le privea cu sufletul
îmbătat de frumuseţe, uitând unde se afla, uitând de sine. Gândurile i se dilataseră şi
căpătaseră forma acelor pâlpâiri. O clipă şi-a spus că s-ar putea afla într-o stare periculoasă
de adormire. Existau unele vietăţi care ar fi putut avea un efect asemănător asupra victimelor
lor, chiar el reuşea uneori să inducă o astfel de stare.
Un singur moment a gândit acest lucru şi, inexplicabil, ca stârnite de o cauză
exterioară, toate instinctele sale primare răbufniră la suprafaţă. Senzaţia de linişte se calchie.
Parcă cineva încerca să trezească cu orice preţ fiara din el.
Şi atunci, flacăra s-a apropiat luând forma unei vietăţi mici, drăgălaşe. Jatova a întins
într-un imbold inexplicabil mâna spre ea. Total inofensivă, gândise. Din acel moment n-ar
putea spune clar ce s-a întâmplat. S-a făcut beznă totală, dar nu înainte ca el să zărească o
imagine terifiantă care se prăbuşea asupra lui, înghiţindu-l.
N-ar putea descrie ce a văzut, nici nu era sigur că a văzut ceva, doar groaza, doar atât
îi rămăsese în minte. Dintr-o dată, parcă toate stihiile se porniseră să urle, totul se zguduia în
jurul său. Începuse să alerge cuprins de disperare, nu conta în ce direcţie. Ştia doar că trebuie
să scape, să se salveze.
Ce a urmat, nu putea să spună.
Cele două glasuri se auzeau în continuare şuşotind în încăpere. Din nou gândul i se
opri obsedant asupra cuvântului încăpere.
Cu precauţie, deschise ochii aşteptându-se să fie urmărit. Nu se înşela. La câţiva paşi,
două fiinţe ciudate îl priveau cu răsuflarea tăiată. Şoaptele încetaseră.

10.

Femeia îşi strângea copiii la piept cu înfrigurarea mamei deznădăjduite. Aceştia, o

fată şi un băiat ce semănau uimitor unul cu altul, priveau tăcuţi spre djarul care stătea de
vorbă cu tatăl lor.
Cu ochi în care străluceau lacrimile, mama se apropie de djar şi îi căzu la picioare.
-E o încercare peste puterile noastre, se ruga ea. Sunt doar nişte copii. Nu pot încă
nici să-şi poarte de grijă singuri. Îi trimitem la moarte.
Djarul se aplecă asupra ei, o apucă de mâini cu blândeţe şi o ajută să se ridice.
-Gândeşte-te ce fel de viaţă îi aşteaptă aici, îi spuse. Sclavia lor nu-ţi va aduce nici o
mângâiere. Ctaruanii zac astăzi striviţi sub talpa lui Torja. Copiii noştri pornesc în lanţuri
spre Kanishe. Pruncii tăi nu sunt un sacrificiu prea mare atunci când ţi-i cere Ctaruanul.
-Nu sunt un sacrificiu? urlă femeia înnebunită. Voi ştiţi ce-mi cereţi?
Netulburat, djarul ridică palma şi femeia amuţi.
-Zeii au hotărât! Khaem şi Arca vor călători singuri spre răsărit, prin ţinuturile
cucerite, prin Kanishe, spre Suna şi apoi spre Erimeea. Vor duce cu ei idishmul dăruit de
Marele Yat sacatului Ahtu. Nimeni nu trebuie să-i însoţească, nimeni nu trebuie să-i ajute.
Soarta clanului nostru depinde de ei. Vă veţi supune poruncilor Marelui Yat.
-Bine, dar cum vor reuşi ei să ducă la bun sfârşit o călătorie ca asta, insistă mama.
-De ajuns, femeie! tună djarul. Copiii tăi au fost crescuţi de tine, dar şi de noi. Marele
Yat însuşi le-a făcut cinstea de a petrece o bună bucată de timp în preajma lor şi le-a dat
învăţătură. Crezi că-ţi cunoşti pruncii? Nu ştii însă ce seminţe bune au fost sădite în ei.
 Femeia îşi duse îngrozită o mână la gură şi îşi întoarse capul spre ei. Khaem şi Arca
îi susţinură privirea cu seninătate, de parcă nu ar fi auzit nimic din vorbele djarului şi nu
înţelegeau ce avea să li se întâmple.
Tatăl lor se apropie şi-i mângâie pe creştet, apoi, cu un oftat din adâncul sufletului, îi
împinse spre djar şi se întoarse să-şi îmbrăţişeze femeia. Aceasta, mută de durere, îşi urmări
pruncii cum se îndepărtează încet şi dispar într-un final în spatele caselor. Un unic gând i se
răsucea la nesfârşit în minte: nu priviseră nici o clipă înapoi.

11.

Femeile care o conduceau de-a lungul unor culoare interminabile nu aveau un aer
prea binevoitor. Simţea ostilitatea lor iradiind din priviri şi din gesturile smucite, crispate,
dar, dincolo de aceasta, simţea repulsia şi senzaţia era atât de puternică încât îi tăia respiraţia.
Refugiul său vremelnic arsese. Gewinul care trebuia să o protejeze murise luptându-
se cu alţi zece. Fusese târâtă în lanţuri, fusese lovită, ameninţată, înfometată mai multe zile,
apoi se purtaseră bine cu ea, dacă bine se poate numi confortul şi bogăţia pe care i-l oferea
închisoarea. Avea femei care se îngrijeau de toate nevoile ei, doar să facă un semn. Erau gata
să-i îndeplinească orice capriciu, oricât de mic. Dar era prizonieră, îi fusese imposibil să le
dea de veste alor ei. Nici nu reuşise să afle cine erau cei care o prinseseră. Oricine ar fi fost
însă, cunoşteau foarte bine toate trucurile de care se putea servi o fiică a pământului. Femeile
care o slujeau erau toate surde şi mute. Şi erau numai femei. Nu i se permisese nicio ieşire.
Atâtea zile, cât fusese închisă în acea încăpere, crezuse că înnebuneşte. Acum o aduseseră
aici, tot drumul cu ochii acoperiţi, dar ea îşi dăduse curând seama unde va ajunge. Nu putea
spune că venise la castel împotriva voinţei sale. Era necesar s-o cunoască pe această femeie.
Se străduia totuşi să înţeleagă, al cui joc îl făcea ea?
O introduseră într-o încăpere mică. Mobilierul era sărăcăcios. Pe un divan stătea
tocmai ea şi îşi făcea de lucru cu colţurile unei pânze. În jurul ei se aflau alte şase, dar nu
servitoare. Când a intrat s-au ridicat toate şi s-au înclinat cu respect, apoi au ieşit în tăcere.
Cealaltă i-a aruncat o privire scurtă, apoi a făcut semn şi servitoarelor să se îndepărteze.
Miona rămase nemişcată, la zece paşi de femeie, studiind-o cu interes nedisimulat.
-O introducere nu-şi are rostul, i se adresă femeia schiţând un zâmbet cald. Eu ştiu
cine eşti şi tu ştii cine sunt.
Apăsase pe cuvinte pentru a le da un înţeles cu totul aparte. Miona nu se îndoia de
faptul că femeia sacatului se pregătise pentru această întrevedere în mod deosebit şi că
terenul pe care călca putea fi extrem de alunecos. Nu îşi putea permite să se apropie prea
mult de mintea acestei fiinţe. Mirosea în spatele bunăvoinţei o forţă, un pericol de
netăgăduit. Femeia aceasta fusese cea care stricase planurile vorilor şi cauzase în trecut
moartea unei fiice a pământului. Nu sacatul, ci ea fusese cea care împiedicase orice alianţă,
rezervându-şi astfel dreptul de a conduce alături de Ahtu. Interesele care au determinat-o să
pornească într-o luptă făţişă cu vorii nu contau acum, dar Miona ştia că această întâlnire avea
să trezească în mintea ei mecanisme vechi. De aceea hotărî să avanseze cu prudenţă pe panta
discuţiei.
-Te cunosc bine, doamnă. Prezentările sunt inutile.
-Ai venit aici cu nişte scopuri care nu-şi vor găsi înfăptuire. Cred că îţi dai seama de
asta.
Îşi controla glasul cu o siguranţă desăvărşită, în timp ce ochii i se micşoraseră
periculos în pliurile lor.
Miona încerca să-şi dea seama dacă fusese adusă aici pentru a fi avertizată că va
întâmpina rezistenţă sau pentru a fi cântărită şi, eventual, redusă la tăcere, în cazul în care se
dovedea un pericol real. Gândurile îi zburară pentru o clipă la posibilitatea de a lăsa eşecul să
se realizeze.
-Nopţile o vor decide, doamnă, vorbi în şoaptă, adăugând un pic de venin, dar
înclinându-se cu respect.
 Trebuia să neutralizeze această discuţie şi să se retragă, dacă se putea.
Femeia se întoarse cu tot trupul în direcţia ei, cu un gest atât de brusc, încât Miona
deveni pe deplin conştientă că o singură mişcare i-ar fi adus cu uşurinţă moartea.
Dar privirea femeii se îmblânzi imediat.
-Îl vrem pe Jatova înapoi. Aţi riscat mult răpindu-l. Dacă vorii doresc o alianţă sau o
anumită linie de sânge, le putem oferi acest lucru prin altcineva.
-Dar, nu…
-Nu încerca să negi! Jatova a dispărut imediat după ce a început Vânătoarea. Ţi-am
spus că îl vrem înapoi!
Se aplecă înainte, privind-o fix în ochi, parcă încercând să se facă mai bine înţeleasă
şi ridică o mână în care ţinea un obiect sclipitor.
-Priveşte cu atenţie acest glob. Are o valoare imensă. Şi vorii ar plăti mult ca să-l
obţină. Priveşte! strigă ea stângând puternic pumnul. Globul se sfărâmă într-o multitudine de
scântei. În încercarea lor de a lua ceva de la mine, asta vor obţine!
Miile de scântei pluteau încă prin aer şi traiectoriile lor născură în mintea Mionei o
explozie de senzaţii care se propagau puternice şi cea mai violentă era senzaţia care striga -
pericol! Dar de unde? Până la un punct putea să anticipeze începutul unui atac din partea
adversarei sale. Nu găsi nimic în direcţia aceea. Senzaţia părea că vine, în schimb, de dincolo
de ferestrele castelului. Femeia vorbea în continuare, dar Miona renunţase să mai asculte,
deoarece ceva se chircise înăuntrul ei sub apăsarea simţurilor, care îi indicau tot mai puternic
faptul că se află în pericol.
Cu o mişcare imperceptibilă se răsuci pe sfert spre fereastră, exact la timp, pentru a
surprinde în curte o agitaţie uşoară, strigăte îndepărtate. Observă că şi mama lui Jatova
încetase să mai vorbească şi aştepta cu muşchii încordaţi.
Pentru Miona următoarele momente se dilatară. Se aruncă cu toată forţa spre
fereastră, aproape în acelaşi timp cu lama care ţâşnise prin uşa spartă şi se înfipse în gâtul
femeii. Într-o fracţiune de secundă avu timp să observe corpurile a doi cavaleri care
pătrundeau fioroşi în încăpere şi consideră înălţimea de la care trebuia să se arunce.
A picat în curte, în mijlocul unor dărâmături. Gemu din cauza rănilor, dar încercă să
se ridice cât mai repede, pentru că ştia că toată curtea, castelul însuşi nu-i ofereau nicio
siguranţă. Reacţionă fulgerător când un cavaler se pregătea s-o sfâşie şi, cu o lovitură
perfectă, piciorul ei îi frânse gâtul. Imediat ce privi în jurul său, însă, îşi dădu seama că nu va
avea scăpare.
-Kanishe! La porţi! Duşmanii sunt în cetate! striga cineva, dar glasul i se curmă într-o
bolboroseală de sânge.
Prea târziu... Cineva trădase. Cineva deschisese porţile. Dar cum era posibil? Luptele
se purtau mult mai sus, aproape de Munţii Albaştri. Hiquattarii erau acolo, armatele erau
acolo...
O parte din turnurile castelului zăceau căzute la pământ. Piaţa era plină de leşurile
cavalerilor erimeeni. Ardea. Ardea totul. Ţipete de agonie sfâşiau văzduhul. Gewinii aliaţi lui
Torja nu cruţaseră nimic.
Pe o uşă năvăli din disperarea focului o femeie ale cărei haine şi părul ardeau. Îi
aruncă un obiect în braţe Mionei şi se trânti la pământ tăvălindu-se înnebunită, dar flăcările
erau peste tot împrejurul ei şi nimic nu le putea ostoi foamea.
Privindu-şi braţele, fiica pământului observă că obiectul este un copil. Zadarnic
încercase femeia să-l salveze. Copilul nu mai respira. Înţelese că în faţa sa ardeau, încătuşaţi
în dărâmături şi foc, sutele de copii ai Erimeei. Întrega descendenţă a clanului Ahtu se
prăbuşea în urletele sfâşietoare ale îngrijitorilor.
Copii străini de ea…
Strânse la piept copilul mort. Un unic gând. Să fugă!
Îşi roti privirea şi o disperare neputincioasă se prăbuşi asupra sa. Patru cavaleri o
înconjuraseră deja. Nu le putea face faţă.
Se pregăti să moară.
 În timpul acesta, târât în lanţuri, cu faţa acoperită de sânge şi spume, Ahtu aruncă o
ultimă privire ruinelor negre ale castelului său, înainte ca şirul lung al prizonierilor să dispară
în spatele stâncilor.

12.

Asha îşi alesese un colţişor întunecos pentru a putea să-l studieze în voie pe cavaler.
Mai era timp până când noaptea avea să devină de nepătruns. Până vor fi gata. Ştia că acolo,
în întuneric, Gyll’ra şi Hazuk pregăteau desagii şi îi încărcau pe sinitari. Încă se mai întreba
dacă făcuse bine să apeleze la animalele de povară. Sinitarii erau foarte rapizi, dar şi foarte
gălăgioşi. Fuseseră nevoiţi să le lege strâns boturile şi asta îi făcea nervoşi. Apoi, nu credea
că putea urca demonul pe un sinitar, dar era necesar să se îndepărteze foarte repede. Îşi
muşcă puternic buzele. Oare ce făcea Rimmi? De ce nu dădea semnalul? Trebuia să
vorbească cu demonul. De la un timp, încetase să se agite în cuşcă şi acum stătea nemişcat,
într-o poziţie chircită. Părea să doarmă.
Prinse curaj şi se apropie la câţiva paşi de el.
-Eşti altfel… aşa se spune, începu ea şovăielnic. Oamenii consideră, totuşi, că nimeni
nu a apucat să vadă bine un cavaler negru şi apoi să trăiască, să le povestească şi celorlalţi.
Eşti un cavaler?
Jatova nu se mişcă. Dădea în continuare senzaţia că este lipsit de cunoştinţă.
-Eşti un demon! îi aruncă fata, de data asta cu o urmă de ură în glas. Vorbeşte! Eşti
demon? Oamenii spun că voi sunteţi blestemul pentru faptele noastre, dar eu nu cred.
Se apropie încă doi paşi de cuşcă şi îşi coborî glasul.
-Nu cred că voi sunteţi pedeapsa. La ultima vânătoare, un copil nevinovat şi-a găsit
sfârşitul sub colţii voştri. De aceea eu zic că oamenii se înşeală atunci când vă suportă
cruzimea. Spune, care-i păcatul unui copil?
Privirea i se aprinse. O ură cumplită juca dincolo de ele. Nu observase că se
apropiase periculos de mult de cuşcă. Lui Jatova i-ar fi fost suficient un mic salt… dar Jatova
rămânea neclintit.
Îşi spun oameni. Nu se consideră vânat şi au o anumită atitudine... stranie.
Tânărul gewin gândea că uciderea acelei fiinţe fragile i-ar fi adus mai puţin folos
decât dacă ar fi aşteptat răbdător să afle mai multe lucruri despre ei. Nu era doar curiozitate.
Vânătorul nu se interesează îndeaproape de ceea ce simte şi gândeşte prada sa. El continuă să
rămână vânătorul, fără compasiune sau înţelegere pentru vânat. Altceva îl oprise să
acţioneze.
Prin simpla lui prezenţă în cuşcă, spulberase un mit, cel al invulnerabilităţii semenilor
săi. Nu trebuia să acţioneze pripit. Întâmplările din mlaştină încă îi ardeau mintea.
În timpul de când îşi revenise, cercetase cu atenţie natura închisorii sale şi
descoperise un punct slab. Nu avea nevoie decât de puţin noroc. Îşi imaginase deja ce avea
de făcut, se pregătise pentru masacrul inevitabil şi simţise că fiecare fibră a muşchilor săi
tremura nerăbdătoare să se manifeste în libertate. Dar fusese izbit de acea senzaţie de
cunoscut, care în prezenţa fiinţelor firave se accelerase şi îl făcuse să-şi înfrângă pornirile
animalice.
Se temea şi de consecinţele libertăţii. Nu doar clanul său vâna în acele lumi. Scăpase
o dată de o posibilă întâlnire cu alţi cavaleri. Nu dorea să forţeze mâna norocului.
Îşi reaminti cât îl uimise faptul că ei îşi spuneau oameni. Fata îl privea în continuare
cercetător. Îi simţea respiraţia, pulsul sângelui.
-Se spune că te-ai întâlnit cu Shumaya.
Îi captase atenţia. Trebuia să reacţioneze pentru ca fata să continuie discuţia în acest
sens. Deschise deodată ochii şi o privi fix.
Asha se trase înapoi derutată, dar, spre satisfacţia lui Jatova, continuă.
-Da, cu siguranţă că aşa a fost! Nu mi-l pot imagina pe niciunul dintre ai noştri
suficient de puternic să te doboare. Shumaya te-a judecat şi ţi-a luat forţa.
 Privirea gewinului nu se schimbă.
-În cazul acesta, eşti pierdut, demone! Dacă nu te omoară, te schimbă.
Jatova tocmai devenise interesat de posibila schimbare, când anumite mişcări la
intrarea în Casa Adâncurilor îi atraseră atenţia. Se încordă.
Coma-ase îi observă reacţia şi se întoarse la timp pentru a asista la o luptă ce se
pornise între paznicii pe care îi pusese tatăl său la intrare şi oameni în haine cenuşii.
Oamenii preotului. Ce mă fac? Într-un fel sau altul vom fi descoperiţi.
Toma-asa vorbise de posibilitatea unui astfel de incident. Se aşteptase ca preotul să se
revolte şi să îl provoace făţiş.
Sunt mulţi. Trei dintre paznici căzuseră deja răpuşi. Ezită un moment, gândindu-se ce
hotărâre să ia, apoi se întoarse spre gewin şi îi vorbi şuierător.
-Ascultă, monstrule! O moarte cumplită te aşteaptă dacă te las să cazi în mâinile
acestor oameni. Tatăl meu te vrea cu un scop, dar tatăl meu nu este aici, iar eu nu am
planurile mele. Dacă încerci să scapi sau ne omori, soarta ta e pecetluită. Oricum nu poţi
părăsi locurile acestea. Dacă ai fi putut, ai fi făcut-o deja. Eu te pot duce într-o ascunzătoare
în munţi. Acolo este o poartă de trecere. Dacă vrei să-ţi mai revezi ţinuturile... Tu hotărăşti.
Jatova făcu un salt şi, cu o lovitură fulgerătoare, distruse un perete al cuştii şi se
eliberă. Acţiunea o luase prin surprindere pe fată şi o făcuse să îi îngheţe sângele în vine. Dar
cavalerul nu se mişcase din acel loc. Asha înţelesese că în felul acesta îi acceptase
propunerea. Cuşca nu fusese niciodată o stavilă pentru el. Nu ştia cât de viclene pot fi aceste
creaturi, dar decise să se încreadă în propriile instincte care îi spuneau că gewinul i se va
supune, cel puţin pentru un timp.
Scoase pumnalul şi sfâşie una din draperii. În spate se ascundea o uşă. O împinse cu
forţă şi îi făcu semn s-o urmeze.
În spatele unui pâlc de copaci îi aşteptau şase sinitari gata pregătiţi de drum. Gyll’ra
şi Tarin erau acolo cu ei. Animalele se agitau nervoase, probabil simţiseră apropierea străină
a gewinului. Tinerii abia făceau faţă să le domolească.
Se strecurară uşor pe lângă siluetele întunecate ale copacilor. Jatova se opri în faţa
unui sinitar cercetându-l dispreţuitor. Doar nu sperau să-l vadă urcând pe unul din ăştia.
Aveau doar două picioare care, deşi se terminau cu nişte labe groase, mai sus erau destul de
firave. Capetele erau mici şi alungite, terminându-se cu un bot lăţos. Lăţoase erau şi urechile
care le atârnau de o parte şi de alta a capului. Aveau un aer tâmp.
-Da, răspunse Asha gândurilor sale, vom încăleca pe ăştia. Şi nu vei protesta, adăugă
ea pentru că Jatova o privea batjocoritor, dacă ţii să-ţi salvezi pielea. Ştiu că eşti puternic, dar
nici tu n-ai face faţă atâtor oameni câţi poate aduce un preot turbat. Unde este Rimmi? se
întoarse spre cei doi tineri care se holbau la gewin.
-Întârzie, bâigui Tarin neîndrăznind să-şi dezlipească privirile de la gewin.
-Văd că întârzie, îl repezi Asha. Dacă mai întârzie mult, s-a zis cu noi... Şi Hazuk?
Tarin săltă din umeri.
Tocmai atunci se zăriră două siluete întunecate alergând la adăpostul copacilor. Erau
Rimmi şi Hazuk. Asha răsuflă uşurată. Amândoi erau îmbrăcaţi în haine negre, doar
pelerinele aruncau uşoare reflexe verzui. Rimmi renunţase la rochie şi îmbrăcase, ca şi Asha,
haine bărbăteşti.
-Ai luat? îl întrebă pe Hazuk atunci când acesta se opri gâfâind sprijinindu-se cu
mâna şi fruntea de un sinitar.
-Da, reuşi acesta să articuleze. A fost mult mai greu decât m-am aşteptat. Era o
viermuială acolo! Preotul urla turbat. Mereu soseau alte şi alte cete. Mă întreb cum o fi putut
strânge atâţia în atât de puţin timp. A trebuit să aştept să pornească toţi spre Casa
Adâncurilor şi apoi să pătrund în altar şi să-l fur. Jumătate Umbră? zise observându-l pe
gewin.
-Şi el ce caută aici? şuieră Rimmi fulgerându-l cu privirea pe Gyll’ra.
-El merge cu noi, îi răspunse Asha hotărât. Gata! Încălecaţi! Nu-i timp de pierdut. Ori
tata, ori protul o să-şi dea seama în cele din urmă.
Urcară cu toţii pe sinitari. Cel care fusese adus pentru Jatova făcu unele mofturi când
simţi trupul străin în spatele său, dar gewinul îl strânse atât de puternic între picioare încât
bietul animal simţi că, dacă se mai zvârcoleşte, o să-şi dea duhul. Era cel mai mare sinitar pe
care reuşise să-l găsească Tarin în tot satul, o dată şi jumătate cât ceilalţi. O splendoare de
animal, dar greutatea gewinului îl făcea să meargă cu picioarele îndoite. Jatova învăţă să-şi
păstreze cu greu echilibrul în spatele lui. Viteza cu care alergau era uimitoare şi picioarele
gewinului atârnau periculos de aproape de sol. Tarin călărea în stânga lui. Deodată, Jatova
observă că tânărul râdea pe înfundate, cu ochii la el. Îi aruncă o privire cruntă. Nu mai
călărise niciodată, nici el nici alt gewin. În ochii lui Tarin apărură lacrimi şi gura i se strâmbă
într-un hohot de râs de nestăpânit.
-Ai înnebunit? îi strigă Asha dojenitoare întorcând capul spre el. Ce te-a apucat?
Tarin sălta haotic pe spatele sinitarului său.
-Trebuie să pui picioarele sub aripi, nu peste, hohoti spre Jatova.
Gewinul simţi că i se urcă tot sângele la cap. Cu greu se abţinu să nu sară asupra lui şi
să-i strivească faţa, dar strânse din dinţi şi făcu aşa cum i se spuse. Atunci observă că sinitarii
aveau aripi mari. Cu picioarele sub aripi, lipite de pielea caldă a animalului, constată că era
mai uşor să-şi păstreze echilibrul, dar animalul nu fu la fel de fericit. Contactul direct îi
zăpăcea simţurile şi Jatova avea nevoie de toată răbdarea sa să-l strunească.
La început se deplasau repede, dar, în scurt timp, ajunseră într-o zonă în care se
văzură nevoiţi să încetinească ritmul. Bolovanii colţuroşi făceau ca terenul să fie greu de
parcurs. Tânărul ce se numea Hazuk întorcea din când în când capul, probabil pentru a se
asigura că nu-i urmăreşte nimeni. Uneori privirile lui cădeau ca din întâmplare şi asupra
gewinului şi atunci Jatova putea citi în ochii lui cea mai neagră ură. Nu îl deranja. Ştia care
era motivul. El era prădătorul şi ei prada. Îl nedumerea însă această fugă în noapte alături de
cinci tineri din rasa celor din care ei se hrăneau. Din viaţa cărora gewinii îşi trăgeau viaţa. Ce
rost avea acea fugă? Ce era în mintea lor? Nu conta. Ce spusese fata? Că undeva acolo era o
poartă. Şi ei se îndreptau spre ea. Altceva nu conta. Să scape de lumea asta ciudată...
Bineînţeles, fata putuse minţi. Era şi asta o posibilitate, dar nu simţise mirosul minciunii. Îl
intriga toată această lume în care ai lui vânau. Oare ceilalţi ştiau? Ştiau ce vânau?
Decise să cerceteze împrejurimile cu atenţie.
Observase în depărtare vârfurile unor munţi şi începuse să-şi facă un plan, dar, peste
puţin timp, ceva îl făcu să forţeze sinitarul să se oprească. Odată cu el se opriseră şi ceilalţi.
Noaptea se făcuse mai neagră. Ridică privirea spre cer şi nu văzu nimic. Nici o stea
nu sclipea şi o tăcere profundă se desfăşura peste ei.
Tinerii descălecaseră deodată şi se trântiseră la pământ. Îi vedea doar pentru că avea
forţa să pătrundă în întuneric, dar îşi dădea seama că ei nu-l mai zăresc. Putea foarte bine să
dispară în beznă, dar coborî de pe animal şi rămase nemişcat pentru că toate simţurile îi
semnalau pericol. Era prea multă tăcere. Nici aerul nu se mişca.
Sub tălpile sale simţi pământul frământîndu-se. Se aplecă într-un genunchi. Nimic. O
auzi pe Asha spunând cu dinţii strânşi o litanie. Se ruga probabil unei zeităţi, pentru că şi
ceilalţi patru începură să o imite. Dar de ce?
Răspunsul veni imediat. În stânga sa o bucată de pământ se prăbuşi cu zgomot. Sub
picioarele sale se ridica o stâncă. Îi sfâşiase pulpa. O nouă rană peste cea veche. Jatova se
aruncă în partea opusă, dar picioarele sale nu întâlniră decât vidul, o prăpastie fără fund. Din
cădere se agăţase cu o mână, dar roca era sfărămicioasă şi continua să alunece. Se zbătu,
simţind durerea din picior sfâşietoare. Se prinse cu bărbia de o ieşitură. Încercă să se
arcuiască pentru un nou salt, dar ceva incandescent îi lovi cu putere spatele. Carnea sfârâi,
durerea îl făcu să dea drumul unui urlet. Îşi pierdu echilibrul şi începu să se prăbuşească.
Spintecă de mai multe ori întunericul cu membrele până să întâlnească un colţ de stâncă în
care ghearele sale se înfipseră până la carne. Respiră şi ridică privirea în sus. O imagine
înfiorătoare îl umplu de groază. Deasupra sa, cerul se luminase. Un moment crezu că stelele
se desprinseră din locurile lor şi cădeau peste ei.
Pământul continua să se scuture, însă şi Jatova simţi cum pereţii prăpastiei în care
căzuse începeau să se apropie unul de altul, gata să-l strivească.
Durerea îi pulsa în sânge şi îl înnebunea. Trebuia să gândească repede. Sus îl aştepta
ploaia de foc, o moarte sigură, jos, prăpastia se închidea peste el. Dori să lupte, să iasă la
lumină. Se aruncă în sus cu ultimele puteri, ca şi cum durerea s-ar fi dezlipit de el rămânând
în urmă şi el fugea de durere.
Atinse buza prăpastiei, rostogolindu-se mai departe, spre aripa unui colţ de rocă pe
care, într-o fracţiune de secundă, şi-l alesese ca adăpost. Căzuse peste ceva moale şi cald. O
privire îl lămuri că este vorba de trupul cald al fetei. Puţin mai încolo se înghesuiseră doi,
Tarin şi Gyll’ra. Cu aceeaşi iuţeală observă fisura care se alungea în rocă. S-ar fi prăbuşit
colţul peste ei, dar Jatova împinse spatele care zvâcnea dureros, susţinând peretele. Tocmai
când începuse să-şi pună întrebări, i se păru că-i zăreşte cu coada ochiului pe ceilalţi, Rimmi
şi Hazuk apărând ca din nimic, ca şi cum s-ar fi întrupat din aer.
Cu un ultim spasm pământul se linişti.
Jatova aşteptă ca cei doi să se strecoare afară de sub perete, trăgând-o cu ei şi pe Asha
care nu părea să mai răsufle, apoi se târî cu greutate spre o bucată de pământ mai moale.
Durerea nu se atenuase, ci îl făcea să-i joace flăcări în faţa ochilor. Ciudat ce se întâmplase
cu fata aia şi cu Hazuk. Probabil că i se păruse.
Peisajul se transformase complet. Înainte, zărise aproape de coasta muntelui nişte
luminiţe plăpânde. Un sat, probabil. Acum totul era învăluit din nou în tăcere şi beznă.
Auzi un geamăt uşor lângă el. Fata îşi revenea.

13.

Pentru a ajunge la tabăra improvizată, trebuia să parcurgă un drum dificil. Gewinul

era deja obosit şi s-ar fi oprit să-şi tragă sufletul puţin, dacă cele două gărzi nu l-ar fi împins
tot timpul mai departe.
Avea hainele zdrenţuite şi murdare, pielea, oricât de rezistentă, purta pe alocuri
cicatrice recente. Foamea îl chinuia. Foamea şi setea de răzbunare.
-Rămâi aici! îi porunci una dintre santinelele sale, ce urcă mai departe pe cărare.
Gewinul o urmări cu privirea până când o văzu dispărând într-unul din corturi. Santinela era
prevăzătoare. Nu dorea să-i deranjeze pe cei trei comandanţi care, aşezaţi la o masă, erau
adânciţi în gânduri. Unul dintre ei părea să aştepte venirea santinelei pentru că, la intrarea
acesteia, se ridică în picioare şi li se adresă celorlalţi cu vădită satisfacţie:
-Aşa cum v-am prevenit, gewinii mei s-au întors cu cel ce ne va oferi cheia spre
eliberarea lui Ahtu.
Se întoarse spre cavaler şi îi ordonă:
-Aduceţi-l mai târziu! Daţi-i de mâncare şi de băut.
-Câtă încredere poţi avea în iscoada ta, Casaga? îl întrebă al doilea comandant,
ridicându-se la rândul său de la masă.
Spre deosebire de primul, acesta era bătrân. Avea în ochi o privire semeaţă şi, în
ciuda vârstei, muşchii i se păstraseră supli şi puternici.
Casaga nu trebuia să facă un efort ca să observe că va avea de luptat cu neîncrederea
bătrânului.
-Poate ar trebui să pleci urechea şi la ce spune fiul tău, Alko, îi sugeră Casaga mieros.
E tânăr, dar s-a dovedit adesea un bun strateg.
Irlan, fiul celui de-al doilea comandant, stătea retras, evitând ca lumina slabă din
încăpere să-i cadă pe faţă. Tresărise auzind îndemnul lui Casaga.
-Planurile sunt bune, Casaga, încuvinţă el, dar cred că ar trebui să auzim ce are de
povestit iscoada ta. Nu uita că astăzi încercăm să-l eliberăm pe Ahtu, dar mâine putem fi
ucişi până la ultimul. Nu-i aşa, tată?
Casaga îl privi furios. De la începutul discuţiilor Irlan, cu glasul lui tărăgănat şi cu
moleşeala ce parcă se degaja din corpul său cam prea voluminos pentru un războinic, nu
făcuse altceva decât să-şi exprime ideile aprobându-i pe rând, când pe el, când pe Alko. De
fapt, vorbele sale păreau să nu aibă consistenţă, lucru care îl deruta teribil pe Casaga. Băteau
pasul pe loc.
De aceea hotărî să-şi cheme iscoada.
 Gewinul sosi imediat şi rămase în picioare, după ce făcu câte o plecăciune în faţa
fiecăruia, mai adâncă în faţă lui Casaga.
Acesta se reaşeză cu o uşoară satisfacţie, lăsându-l pe bătrânul Alko să pună
întrebările.
-Care este rangul tău? şuieră Alko.
-Sunt padoha, stăpâne, luptător al câmpurilor închise, îi răspunse gewinul.
Bătrânul strâmbă din nas cu dispreţ. Padoha erau de obicei sclavi aleşi special pentru
a lupta în spaţii închise, cu diverşi monştri sau între ei, pentru distracţia spectatorilor. Din
nou se întreba câtă încredere putea să-i acorde acestei fiinţe.
-Ce informaţii aduci?
-După cum ştii, stăpâne, noi suntem ţinuţi în temniţe, sub pământ. Clanul Torja şi-a
ridicat temniţele padoha în apropierea celor în care stau închişi gewinii vinovaţi de diverse
crime. Nu ştiu dacă vreun alt padoha a reuşit să evadeze şi să scape de soarta sa, dar ştiu
sigur că sunt singurul care a găsit o ieşire din cetatea lui Torja.
Informaţia era mai mult decât revelatoare, dar bătrânul nu schiţă nici un gest.
-Am săpat un tunel care dă într-un labirint de hrube. Nu le-am înţeles rostul. Castelul
este vechi şi reconstruit de multe ori. Nimeni nu-şi aminteşte, probabil, de acele drumuri
subterane. În timp ce căutam o ieşire, am dat peste o vizuină de suha. Aş fi trecut repede mai
departe pentru că ştiu cât de periculoasă e o întâlnire cu o suha, dar mi-a atras atenţia un glas
şi, scobind peretele pentru a lărgi vizuina, m-am strecurat înăuntru…
-Continuă, îl îndemnă Casaga nerăbdător.
-Era sacatul Ahtu, dădu gewinul din cap, l-am recunoscut pentru că am luptat de mai
multe ori sub comanda sa. Pe furiş, am aruncat o privire în încăpere, dar el nu m-a zărit.
M-am considerat chiar norocos că nu am fost zărit, pentru că alţi patru gewini din clanul lui
Torja se aflau acolo cu bătrânul sacat şi mi-am zis că nu e cazul să-i întrerup…
-Asta e tot? exclamă Alko nemulţumit de obrăznicia războinicului.
-Da, încuviinţă gewinul, vă pot arăta tot drumul parcurs de mine până la vizuina de
suha şi, apoi, până la ieşirea pe care am descoperit-o.
-Bine, mai târziu, hotărî Casaga şi cu un gest al mâinii îi făcu semn să iasă.
-Ei, bine, se întoarse spre egalul său, ce părere aveţi?
-Vom trimite câţiva gewini, răspunse Alko, care se vor da drept padoha.
-Foarte bine, se bucură Casaga. Am acolo unele legături şi vom primi ajutor.
-Sunt de acord cu planul tău, continuă bătrânul, dar vreau ca fiul meu să-i însoţească
sub chip de negustor de padoha. Amănuntele le vom stabili în seara asta.
Casaga încuviinţă, iar bătrânul şi Irlan părăsiră încăperea.
Au făcut în tăcere mai mulţi paşi până când s-au îndepărtat suficient de tabără, apoi
Irlan îşi puse mâna pe braţul lui Alko oprindu-l.
-Nu am încredere în Casaga.
Bătrânul se încruntă.
-Nici eu. Ce ai văzut?
-Nimic. Tocmai de aceea. Dar i-am simţit mirosul. Mi-e teamă că totul poate fi o
capcană.
Alko respiră adânc privind orizontul. Tot trupul său care păstra o frumuseţe deosebită
în ciuda vârstei, purta în nenumărate locuri semnele bătăliilor. Nu fusese doar hiquattar
pentru oştile lui Ahtu, ci şi taheshul său. Era un conducător bun, un excelent hiquattar, dar
fără simţul ascuţit al fiului său în descifrarea intrigilor. Ştia asta şi de aceea îl luase cu sine.
-Ce urmăreşte, Casaga?
-Nu ştiu, tată, jocul său poate să crească mult, dincolo de privirea noastră. Nu cred,
totuşi, că s-a vândut lui Torja şi nici într-o alianţă cu ceilalţi sacaţi. Cred, mai degrabă, că
lucrează în folos propriu. Ahtu nu e mort. Un nou sacat nu poate fi încă ales. În temniţele lui
Torja se pot întâmpla multe. Vom vedea…
-Eşti hotărât să pleci?
-Da. Casaga poate e trădător, dar întotdeauna în spatele minciunilor sale se ascunde şi
adevăr. Acest plan rămâne deocamdată singura noastră speranţă.
 -Atunci - bătrânul Alko se întoarse cu faţa spre el - mă voi ruga să vă întoarceţi cu
bine.

14.

Soarele se apropia de asfinţit şi ei nu făcuseră încă nici un popas. Mergeau în tăcere,

fără să se privească. Jatova păşea înaintea lor remarcând faptul că ceilalţi preferau să
păstreze o anumită distanţă, lucru ce nu-l deranja. Îl chinuia o foame cumplită, dar peisajul,
deşi devenise iar bogat în vegetaţie, nu ascundea nici o vietate care să-i trezească interesul.
Se gândea să profite de libertate şi să pornească în căutarea mesei.
Un strigăt se auzi în văzduh şi cei patru ridicară în acelaşi timp privirea. O pasăre
uriaşă se roti de câteva ori pe cer şi apoi se făcu nevăzută în spatele unor stânci. Jatova îşi
fixă locul în minte şi se pregăti să o apuce în acea direcţie, când îi auzi pe ceilalţi vorbind
agitaţi.
-Se apropie cineva, le spuse, dar ei păreau deja să ştie asta. În urma lor, din spatele
colinei, creştea imaginea unui om călărind un sinitar.

XXXXXXXXXXX

Unul dintre tineri indica cu mâna locul unde în noaptea precedentă se zărise o
aşezare. Coma-ase le poruncea ceva şi ei dădeau semne că n-ar vrea să o asculte.
Jatova o privi cu o undă de admiraţie, aşa cum priveşti un animal simpatic care face dovada
unei urme de inteligenţă. Avea mai multe răni, unele destul de grave, dar îşi continuase
drumul fără să se plângă.
Brusc, disputa lor luă sfârşit şi Coma-ase se îndreptă cu pas hotărât spre gewin.
-Ascultă, monstrule, în aşezarea de acolo, pe care cu siguranţă ai zărit-o şi tu azi-
noapte, locuiesc mai multe fiinţe dragi nouă. Nu doream să trecem pe acolo pentru ca tu să
nu cumva să te simţi tentat şi să porneşti la vânătoare, însă, după cele ce s-au petrecut
noaptea asta… Am hotărât să ne abatem de la drum, dar tovarăşii mei consideră că eşti un
pericol prea mare. Ca şi mine, au văzut foamea în ochii tăi…
-Gewinii nu ucid decât la vânâtoare, vorbi Jatova furios. Şi pentru că pasărea există,
voi ucide pasărea.
Nu considera încă necesar să-i informeze că nu era un cavaler negru sau demon, aşa
cum îl numeau, şi că, prin urmare, foamea nu l-ar fi determinat să-i ucidă, mai ales că avea
nevoie de ei.
Voi mânca şi vă voi aştepta la marginea cealaltă a aşezării, adăugă şi dădu să plece,
dar Coma-ase se puse în faţa lui oprindu-l.
-Nu azi, ci peste două zile vreau să te văd acolo. Vor fi ritualuri de înmormântare. Nu
am încredere în tine, dar îţi reamintesc, dacă cumva ai uitat, că tot acest pământ lucrează ca o
capcană pentru tine.
Gillua te va aştepta acolo, indică ea un pâlc de arbori în depărtare.
Două zile s-au scurs încet pentru Jatova. Întâmplările ce-i apăreau şi acum la fel de
neclare îl aruncau în mijlocul unor gânduri contradictorii. Vânatul nu era vânat. Instinctul nu
era doar instinct. Ceva monstruos se ascundea dincolo de firescul vieţii pe care o dusese.
Cineva îi dorise moartea, dar acesta nu era un lucru neobişnuit. Gewini de toate rasele se
războiau, se vânau, adesea nu prea dife-rit de felul în care vânau aceste stranii fiinţe. Era un
lucru firesc. Pentru faptul că se afla încă în viaţă nu avea să mulţumească nimănui. În nici un
caz lui Rake. Trădat de propriul tahesh, iată ceva ce nu se întâmpla prea des printre gewini.
Pentru prima dată, ruptura acestei legături profunde îl mişca până în adâncul sufletului în
care persista interminabilul "de ce?". De nenumărate ori în cursul acestor zile în care
bântuise ţinuturile acelea scosese idishmul dăruit de Rake şi îl privise pierdut, lipsit de
înţelegere. Şi astfel, s-ar fi lăsat probabil să zacă nevolnic în acea pustietate, dacă alte
întrebări vechi n-ar fi venit să-l frământe din nou.
 Nu vedea diferenţe uriaşe între rasa gewinilor şi a acestor fiinţe. Desigur, acestea erau
mai firave, chiar plăpânde, lipsite de foamea nesăţioasă, lipsite de armele naturale ce îi
făceau pe ei atât de temuţi. Dar păreau să gândească la fel, să simtă la fel.
Şi atunci, ce îi făcea pe unii să depindă atât de tare de ceilalţi?
Gewinii erau toţi copii ai Vorhasp'so-ului, ai Copacului Sfânt. Se născuseră din
bobocii lui înmiresmaţi, trăiseră şi visaseră pe frunzele lui - atât de albastre, încât se
confundau cu seninul cerului - o viaţă liberă, o viaţă nobilă prin însăşi originea sa. Bătrânii
moleşiţi de trecerea anilor obişnuiau adesea să povestească acele vremuri de fericire, deşi
nici unul nu le apucase.
Noaptea, târziu, ghemuiţi pe jos, copiii gewinilor ascultă povestea Vorhasp'so-ului şi
a Archanului, zeul cu un ochi, care, cunoscând toate cerurile, s-a oprit aici şi a plămădit din
solzii şi din sângele său o sămânţă pe care a ascuns-o în pământul săpat cu colţii săi de
nagarra. Apoi, când copacul a crescut şi a început să facă flori, Archanul a văzut că acestea
îmboboceau, se deschideau, trăiau doar o clipă şi cădeau uscate la pământ. Şi, pentru că îşi
iubea atât de tare copacul, a rupt din sine bucăţi şi le-a dat copacului să învie. Nu şi-a păstrat
decât ochiul, pe care l-a îngropat la rădăcină. De acolo a văzut cum din trupul său s-au făcut
flori neasemuit de frumoase, iar din flori, pentru că copacul avea viaţă, au ieşit, doi câte doi,
gewinii, cea mai bună creaţie a cerurilor.
A ascultat şi Jatova această poveste. A ascultat-o de nenumărate ori. Sufletele micilor
gewini sunt întotdeauna însetate de frumuseţe.
Dar acum… Acum Copacul lor murea încet. Murea de sute de ani. De sute şi sute de
ani nici un copil nu se mai trezise între frunzele albastre. Acum erau lipsiţi de esenţa vitală ce
curgea prin vinele Vorhasp'so-ului. O găsiseră în sângele altor creaturi firave şi o obţineau
prin vânătoare.
Era asta un semn al degradării, aşa cum dădea de înţeles Tatu?
Să renunţe la vânătoare însemna să-şi accepte moartea. Jatova şi Tatu purtaseră
nenumărate dispute pe tema asta. Tatu nu-i oferea nici un răspuns. Doar întrebări. Avea însă
dreptate când afirma că rasa gewinilor se îndrepta spre prăpastie şi nu înţelegea nevoia
marilor sacaţi de a se impune în faţa celorlalte clanuri. În urma atâtor războaie şi suferinţe,
numărul grafilor creştea. Deveneau o ameninţare prea mare pentru că aceştia, în lipsa
posibilităţii de a vâna, recurgeau la crime odioase. Îşi obţineau esenţa necesară vieţii din
trupurile cavalerilor negri surprinşi pe drumuri mai puţin sigure. Dar substanţa obţinută din
sângele lor nu era niciodată suficientă şi nu avea aceeaşi putere. Ca o consecinţă, aspectul
fizic al proscrişilor se modificase radical. Erau mai mult decât hidoşi.
Şi mai erau şi vorii cu misterele lor. Jatova îi dispreţuia. Pe lângă măreţia şi curajul
gewinilor, viclenia vorilor, trăsătură pe care o considera dominantă, i se părea detestabilă.
Vorhasp'so era grija lor şi secretul lor. De secole, nimeni în afară de ei nu se mai apropiase
de Copacul Sfânt. Rămăsese o legendă. Comunitatea lor, deşi aproape se autoizolase şi urma
o evoluţie aparte, manevra după bunul plac o serie de clanuri. De multe ori, iţele planurilor
lor erau atât de încâlcite, încât nici ei nu le mai dădeau de cap. Făceau negustorie cu frunze
de So, porneau şi opreau războaie şi puteau citi în fiinţele pe care le considerau inferioare lor
după bunul plac. Acest fapt ce îi făcea temuţi, respectaţi şi veneraţi, mai mult decât djarii sau
sacaţii.
Gewinii mai bătrâni spuneau însă că vremurile se schimbă, că nimic din ceea ce e
sfânt şi bun nu va rămâne în picioare.
Timp de două zile se tot gândise la acestea încercând să-şi creeze o imagine clară a
situaţiei, dar rezultatul obţinut era şi mai derutant.
Se hotărî să-şi îndrepte atenţia spre o problemă care necesita o rezolvare mai
grabnică: era prizonierul acestui ţinut al Vânătorii. Doar cel fără de glas putea să deschidă
culoarul dintre cele două lumi. În final, ajunse la concluzia că trebuie să aştepte ca gewinii
tatălui său să pornească o nouă vânătoare. Ştia, însă, că asta se putea întâmpla peste mult
timp. Poate că îi vor observa imediat lipsa. Era o speranţă care îl mai liniştea. Apoi îşi
reaminti de trădarea lui Rake şi un fior de nelinişte i se strecură în inimă. Trădarea nu putea
să nu aibă şi alte consecinţe.
 Nesătul din cauza rarităţii animalelor ce puteau fi mâncate, cu mintea chinuită, Jatova
se îndrepta spre punctul de întâlnire.
Îl enervau privirile şi atitudinea acelor oameni, deşi le înţelegea motivele, dar
intenţiona să strângă din dinţi şi să suporte încă un timp situaţia pentru a putea găsi un drum
hotărâtor. Avea nevoie de ei mai mult decât ar fi bănuit-o vreodată. Trebuia să evite cu orice
preţ să nimerească în mijlocul unor vânători din celelalte clanuri. Trebuia să se folosească de
aceşti oameni, să înveţe cât mai multe despre ei pentru a supravieţui, dar nu numai...
Mestecându-şi amărăciunea, lungi pasul îndreptându-se spre locul indicat de Coma-
ase. În timp ce se apropia, unul dintre cei doi, cel pe care fata îl numise Gillua, ieşise dintre
copaci şi făcea semne disperate. Din câteva salturi fu lângă el privindu-l întrebător. Băiatul
nu răspunse privirii sale, ci îl trase cu el în spatele copacilor. Jatova înţelese de ce. La mică
distanţă în faţă, un grup numeros de oameni se strânsese într-o procesiune.
Înălţându-şi puţin gâtul, o zări pe Coma-ase într-o haină lungă, împodobită cu frunze
galbene. Stătea împreună cu nouă tineri în faţa unui copac, cu braţele întinse şi cu fruntea
plecată. Distanţa la care se aflau nu era prea mare şi Jatova o auzi scoţând mai multe sunete
ciudate, ca un murmur sacadat, apoi se întorsese cu spatele şi pornise spre o ridicătură de
pământ. Acolo gewinul zări, înfăşat în giulgiu, un cadavru.
Fata rămăsese la picioarele lui, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi, iar, în urma ei,
tinerii scoseseră, fiecare pe rând, câte un obiect tăios şi începură să lovească trunchiul
copacului. La fiecare lovitură dată, din rândul mulţimii se ridica un vaiet profund.
Jatova nu înţelese de ce deodată, tinerii abandonară copacul şi se puseră în faţa altuia.
Coma-ase se întorsese şi începuse o nouă invocaţie în faţa acestuia.
Jatova îi aruncă lui Gillua o nouă privire întrebătoare. De data asta băiatul îi
răspunse:
-Noi credem că, după ce se sting, morţii îşi găsesc locaş de odihnă în cel mai apropiat
copac. Noi trebuie mereu să avem grijă să-i gonim de acolo pentru că pot face mult rău.
Odată, un om singur a murit departe de ai săi şi s-a dus în copacul din faţa casei. Imediat,
vecinii au fost loviţi de o boală grea şi nu s-au vindecat până când nu au dat foc copacului.
Aşa mortul poate să plece spre Izvorul de Viaţă şi să se întoarcă cu alt chip. Uneori, foarte
rar, morţii se întorc cu acelaşi chip cu care au plecat. Atunci e mai rău. Trebuie să aducem
preoţii şi drahmiţii care îi prind şi îi ucid cu mari suferinţe ale trupului. De aceea sunt
chemaţi acum nouă tineri. Fiecare dintre cei nouă trebuie să dea o singură lovitură. Dacă
după nouă lovituri copacul nu cade, se alege altul.
Din nou Coma-ase mersese la picioarele mortului, rămânând încremenită în timp ce
se auzeau alte lovituri de secure. Copacul căzu. Tinerii îl ridicaseră şi îl aduseseră la capul
mortului. Ceilalţi se strânseseră în jurul lor.
Coma-ase înălţă capul şi, cu un glas atât de plăcut, încât îl uimi pe gewin, începu să
cânte copacului.
-Ce spune? dori Jatova să afle.
Gillua îl privi mirat un moment, apoi ca însufleţit de o durere tăinuită, începu să
explice:
-Îi cântă copacului. Îl roagă să se trezească. Îi vorbeşte despre răsăriturile de soare pe
care n-o să le mai vadă, despre femeia care a trăit lângă el şi i-a ascultat glasul pe tremurul
vântului. Îl întreabă de ce s-a întors de la locul cu umbră la locul cu secetă…
-Şi?
Gillua părea incapabil să mai continue.
-Şi… Copacul îi răspunde… Îi spune că a auzit frământându-se munţii şi frunza i-a
tremurat. Îi spune… că i-a văzut venind pe cei nouă tineri care i-au promis că o să-l taie şi o
să-l facă uşă de altar. Şi copacul s-a bucurat şi s-a lăsat tăiat. Dar tinerii l-au înşelat, pentru
că l-au îndoit şi l-au dus unui pribeag ce-i aştepta în haine albe şi copacul s-a întristat…
Când ultimul sunet al cântecului se stinse, Coma-ase se lăsă să cadă jos. Un brâu de
oameni se formase imediat, având în centru mortul, copacul şi fata şi începură un dans lent
care se accelera pe parcurs.
 Jatova observă că purtau măşti care le acopereau faţa şi o parte din piept. Gillua îl
lămuri că măştile îi reprezentau pe toţi strămoşii veniţi să-l însoţească pe cel mort pe drumul
spre Izvorul de Înviere, unde îl aşteaptă Shumaya, cea schimbătoare de chipuri.
Ajunşi în apogeul dansului lor, mascaţii se lăsau să cadă pe rând, fără vlagă.
În timpul acesta, alţi oameni ciopliseră copacul, lăsându-l fără crengi şi măsuraseră
cu el cadavrul pentru ca trunchiul să aibă aceeaşi lungime. Apoi îl împodobiră cu flori albe, îl
unseseră cu o substanţă şi îl aprinseseră la un capăt.
Mortul fu ridicat şi toţi se pregătiră de plecare.
Asta însemna că ceremonia se apropia de sfârşit. Gillua îi făcu semn gewinului să se
retragă în spatele arborilor şi să aştepte pentru că tot acel convoi avea să apuce pe acelaşi
drum ca şi ei.
Gewinul îi dădu ascultare, dar nu înainte de a observa picături străvezii lucind în
colţurile ochilor tânărului.
Coma-ase veni spre ascunzişul lor, atentă să nu fie observată.
Jatova văzu că pieptul îi tresălta violent şi membrele îi tremurau. Dând cu ochii de el,
nu păru mirată, ci îi făcu semn lui Gillua să se tragă de-o parte, pentru a-i putea vorbi în
şoaptă.
Gewinul dădea semne de nervozitate. Câtă sensibilitate şi slăbiciune transpuse
deopotrivă în sunete!
În urma vorbelor fetei, Gillua dădu din cap şi se îndepărtă cu paşi repezi. Coma-ase îl
privi pe Jatova stând parcă în cumpănă şi i se adresă cu ton aspru:
-Nu ştii ce te aşteaptă, monstrule, şi, totuşi, te-ai întors! Noi doi ne vom continua
singuri drumul. Va trebui să ne grăbim, căci suntem aşteptaţi.
-Unde se duce convoiul?
Erau primele cuvinte pe care gewinul i le adresa direct şi, de aceea, fata întârzie cu
răspunsul.
-Îl înmormântează în Muntele Moxe, aşa cum este obiceiul. Toate trupurile
strămoşilor noştri sunt acolo. Dar asta nu este treaba ta, încheie ea sec.
Răspunsul îi confirmă lui Jatova unele bănuieli. Se ridică în picioare aşteptând ca ea
să pornească înainte, indicând drumul. Pentru mult timp au mers în tăcere. Gewinul se arăta
interesat de natura înconjurătoare, iar Coma-ase părea preocupată de ritmul paşilor săi, mult
mai mici dacât cei ai gewinului.
-Cânţi frumos, observă Jatova la un moment dat şi fata îi întoarse o privire rece.
-De când se arată demonii fascinaţi de sunetul acestui cântec?
Jatova nu-i răspunse, ci îşi continuă ascensiunea. Coma-ase constată cu uimire că
începuse să reacţioneze la stările monstrului. Nu se aştepta la o apropiere absurdă între
vânător şi victima sa, dar îi păru rău că îl readusese la muţenie. Părea că fiecare reacţie a
demonului o scutura şi îi trezea o reacţie contrară.
-Pentru noi, cântecele au forţa de nestăvilit a naturii. Cuvântul… ba, nu, sunetul
conţine în el o putere pe care puţini o pot înţelege. Poţi să-i cânţi pământului şi el va da rod;
poţi să-i cânţi celui de lângă tine şi el va simţi aidoma sau poţi să-ţi cânţi doar pentru a-ţi
aminti…
Jatova se oprise ascultând-o cu interes şi ea nu îndrăzni să mai continue.
-Să-ţi aminteşti ce?
-De tine. De locurile pe unde ai fost, de bucuriile de care ai avut parte în această viaţă
şi în altele, de tot ceea ce nu ţi-ai aminti în mod normal înainte să fi devenit copil… dar şi de
suferinţele pe care le-ai îndurat…
Jatova rânji.
-Te întrebi dacă am să-ţi beau sângele. Nu te teme! Nu simt nevoia s-o fac.
-Dar când? îndrăzni ea.
-Când? Nu ştiu. Chiar tu ai spus că sunt altfel. Oricum, nu sunt demonul în care
credeţi. Vă înşelaţi imaginându-vă că vă ucidem din plăcere sau pentru păcatele voastre. O
facem pentru supravieţuire.
 -Ciudat, murmură ea, şi Stăpânul Misterelor spunea acelaşi lucru. Poate că este ceva
adevăr. Dar asta nu înseamnă nimic. Pentru mine rămâi demon şi, oricum, eu nu fac decât să
te duc lui. Nu trebuie să-ţi pierzi timpul ca să mă convingi.
-Te înşeli. Nu încerc să te conving de nimic. Tu vezi ziua, eu văd şi noaptea. Pentru
tine piatra are trei colţuri, pentru mine cinci.
-Care piatră?
-Tu nici nu zăreşti piatra.
Coma-ase înghiţi cu greutate. Ce jocuri diabolice încerca demonul cu ea? Ce
semnificaţie căpătase deodată fiinţa ei pentru el?
Dar iată că demonul se întorsese spre ea cu o nouă întrebare.
-De ce Gillua nu ne mai însoţeşte? Şi de ce se fereşte de prezenţa semenilor săi?
-E o diferenţă de naştere, îi răspunse Coma-ase încruntându-se.
-Cum vă naşteţi voi? insistă Jatova.
Fata îi aruncă o privire plină de ură şi neîncredere.
-Nu te teme, se grăbi gewinul să adauge, nu s-a trezit în mine dorinţa de a vă sfâşia
pruncii.
-Ne naştem! Preoţii ne aduc la casa părinţilor când numărăm deja o sută de zile.
-Şi Gillua? o îndemnă Jatova
-Lima, mama lui Gillua nu avea bărbat atunci când l-au adus preoţii. I l-au adus
pentru că s-a legat la copacul de rouă. De aceea Gillua e blestemat să-l soarbă Şarpele
Apelor, Shumaya.
-Ai pomenit şi altă dată despre acest şarpe cu care crezi că m-am întâlnit şi m-a
schimbat. Ce este, de fapt?
-Noi spunem că este duhul apelor şi al pământului. Uneori îl întâlneşti în mlaştină sub
formă de monstru cu trup de şarpe sau suflare de vânt, alteori se spune că îi place să stea pe
lângă casele oamenilor, cercetându-i.
-Înţeleg. Lima nu a respectat legea voastră şi, de aceea, fiul ei e condamnat să se ţină
departe de căile oamenilor. Acolo, lângă cadavru, Gillua părea foarte mişcat de moartea
unuia dintre acei oameni care l-au alungat.
Pentru că nu primise nici un răspuns, Jatova se întoarse şi privi în urmă. Dintr-un
mărăciniş de pe marginea cărării, Coma-ase se agita să iasă, dar umărul şi braţul stâng îi erau
înfăşurate în spini lungi şi fiecare mişcare disperată îi sfâşia mai mult carnea.
Cu gesturi scurte, dar precise, Jatova îndepărtă spinii şi o trase pe drum, cât mai
departe de tufa care îşi întindea ramurile spre ei.
-Cadavrul pe care l-ai văzut mai devreme era al mamei lui Gillua! şuieră ea strângând
din dinţi şi chinuindu-se să-şi mascheze rănile, dar, când văzu că Jatova o priveşte fix,
îngheţă.
Gewinul dădu drumul unui hohot de râs.
-Ha, şi acum presupui că ar trebui să mă arunc asupra ta, stârnit de mirosul sângelui şi
să încep să te devorez!
Fata continua să-l privească cu teamă.
Înnebunitor de încet, Jatova se apleca asupra ei şi trupul său imens întunecă pentru
câteva momente lumina soarelui. Pielea cu solzi albăstrui luci ameninţător. Nările îi
fremătară o clipă, adulmecând atât de aproape de gâtul ei, încât simţi că leşină.
-Ce să-ţi spun? se ridică Jatova râzând. Mirosul sângelui tău n-ar stârni nici pofta
unui graf.
Îi întoarse spatele şi porni mai departe.
-Nu, îngăimă fata încă pierdută în groază. Nu pe acolo!
Dar era prea târziu.

15
 Târgurile de sclavi adunau în ele toate tipurile de gewini. Se deschideau înaintea
zorilor într-un vacarm înfiorător. În aer pluteau deja miesmele animalelor. Certuri, lupte,
crime se iscau din orice.
Kanishe, cel mai mare târg de sclavi, se situa imediat în vecinătatea castelului lui
Torja. Râuri infinite de gewini se scurgeau înăuntru şi în afară necontenit. O viermuială
continuă. Orice se putea vinde, orice era cumpărat. Gewini din clanuri aflate în război puteau
sta alături. Marile conflicte dispăreau, se deschidea terenul micilor dispute şi al instinctelor.
De când pătrunsese în Kanishe, mâna lui Irlan nu părăsise mânerul armei. Purta o
aspa, o pelerină largă de negustor şi o mască fără însemne, care îi ascundea faţa. Îl aştepta de
mult timp pe omul care trebuia să cumpere şi îşi pierduse deja răbdarea.
Mai mulţi negustori dădeau târcoale grupului său cerându-i să le vândă pe cei cinci
padoha care impresionau prin statura lor impunătoare şi privirile semeţe.
Irlan ştia că, dacă va mai aştepta mult, risca să dea naştere unei încăierări şi, de aceea,
nervozitatea îi făcea să-i clocotească sângele.
Un negustor acoperit de o aspa asemănătoare se ciocni de el cu putere. Mârâi şi, când
tocmai se pregătea să-l lovească, acesta se întoarse şi-i întinse palma desfăcută. Era
semnalul. Irlan îi puse în mână lanţurile sclavilor săi şi, fără să privească înapoi, se strecură
prin mulţime, pierzându-şi urma.
Negustorul făcu semn unor străji care îi înconjurară pe padoha conducându-i în
interiorul castelului.
Printre padoha, Rake se încordă. Prima parte a planului reuşise. Pătrunseseră în
castel.
Cu ochi iscoditori, încercă să-şi dea seama din curte care ar putea fi camerele
sacatului Torja. Gărzile îi împingeau însă, mai departe, conducându-i spre temniţele din
subterane.
Au fost închişi împreună cu alţi padoha.
Imediat, Rake începu să cerceteze pereţii închisorii căutând semnele indicate de
iscoada lui Casaga. Tovarăşii săi îi mascau mişcările. Răsuflă uşurat. Gura tunelului era
acolo. Mai rămânea cealaltă problemă, dar şi ea se pute rezolva la căderea serii.
În altă temniţă, mai adânc, Miona mesteca gânditoare o îmbucătură de carne din
vasul pe care îl lăsase paznicul său. În curând, răbdarea sa avea să dea roade.
Avusese grijă să câştige cu încetul încrederea acestui temnicer. Restul fusese uşor.
Norocul făcea ca gewinul să petreacă mult din timpul său în faţa încăperii în care fusese
închisă. Existase, deci, timp suficient ca să-l poată observa pe furiş, să-i sondeze mintea, să
se obişnuiască cu reacţiile sale. Nu mai era necesar decât contactul fizic, dar era sigură că îl
va obţine curând.
Ceea ce o îngrijora era urmarea, dacă fuga se dovedea posibilă. În apropierea temniţei
sale se afla cea a sacatului. Dacă se salva pe ea, putea să-l salveze şi pe acesta. Nu era
obişnuită să ia decizii care să nu se încadreze în ordinele primite de la vori. Pe acestea nu
mai putea să le ducă la îndeplinire. Jatova dispăruse fără urmă şi nu înţelegea de ce toţi îi
acuzau pe vori. Trebuia totuşi să profite de noua situaţie. Probabil că eliberarea lui Ahtu
valora ceva pentru stăpânii săi. Sau, poate nu. Se simţea nehotărâtă.
Dacă l-ar fi luat cu sine pe Ahtu, ar trebui să profite şi să-şi extindă planul, măcar
pentru a-şi crea o situaţie asemănătoare.
În libertate, Ahtu putea deveni un sacat important, vorii dăduseră de înţeles că el
putea deveni un element de neînlocuit în şirul evenimentelor viitoare. Prin urmare, Ahtu
trebuia păstrat în viaţă.
Decise să-l ia cu sine.

Întunericul cădea treptat şi Rake număra clipele cu nervozitate. Simţea o nevoie

disperată să acţioneze. Clipele în care nu se târa, în care nu se lupta şi nu ucidea erau o
tortură cumplită. Crezuse că îşi răzbună trecutul sacrificându-l pe Jatova. Lucrurile păruseră
atât de simple! Ahtu trebuia determinat să acţioneze. Trebuia să ordone gewinilor din
fortăreaţa Anaspur să se retragă şi să deschidă trecătoarea Suna. Clanul lor nu era printre cele
mai puternice, dar aveau un avantaj enorm: trecătoarea. Teritoriul lor era despărţit de cel al
lui Torja şi al clanurilor aliate cu acesta de un lanţ de munţi a căror înălţime ameţitoare,
alături de prăpăstii fioroase şi alte numeroase obstacole, făcea imposibilă o invazie. Toată
regiunea de miază-noapte era astfel protejată. Torja avusese nevoie de câteva zeci de zile
pentru a coborî spre apus ocolind lanţul muntos. Dar partea de apus a Erimeei era ocrotită de
o fâşie lată de deşert. Trupele lui Torja nu ar fi reuşit niciodată să străbată acea fâşie şi să
ajungă să treacă prin foc Arimeea dacă mica aşezare din deşert a vorilor, Nab Al, nu le-ar fi
oferit ajutor. Ahtu ar fi putut să ajungă la o înţelegere cu vorii, să distrugă această aşezare şi
atunci şi apusul ar fi fost în siguranţă.
La răsărit, acelaşi fioros lanţ muntos îi despărţea de grafi şi, în continuare, spre
miază-noapte, pe grafi de Kanishe. Exista o unică spârtură în scutul de stâncă şi aceasta era
trecătoarea Suna. Pentru mulţi ani ea reprezentase siguranţa unui trai liniştit.
Dacă Ahtu ar întări în ascuns Anaspur şi s-ar preface, doar pentru puţin timp, că îşi
retrage trupele şi ar lăsa să se creadă că cetatea poate fi uşor cucerită, atunci grafii ar năvăli
hămesiţi şi, pentru că trupele Arimeei i-ar respinge, ar invada Kanishe şi întreg teritoriul
celorlalte clanuri. Torja ar avea mult de furcă şi, până să-şi revină, Ahtu ar fi fost deja pe
tronul lui.
Rake înţelesese că se lăsase prosteşte folosit de vori. Înţelesese că aceştia, în ciuda
celor spuse, nu doreau invazia grafilor şi nici erimeeni în Kanishe. Înţelesese prea târziu. Mai
putea însă, să-l salveze pe Ahtu. Soarta sa îi era indiferentă. Masacrul din Erimeea şi dorinţa
mai mult ca sigură a lui Casaga de a deveni sacat îl convingeau mai tare de importanţa
reuşitei sale. Îşi promisese să fie cu ochii în patru. Nici Casaga nu pierdea timpul, era
convins.
Camarazii săi erau aşezaşi în punctele esenţiale ale încăperii şi nu aşteptau decât un
semn. Ceilalţi păreau să nu bănuiască nimic.
Primii cinci căzură fără un sunet. Al şaselea apucase să strige, dar lama ascuţită a lui
Rake îl reduse la tăcere.
Mascarea cadavrelor a fost însă, mai dificilă. Întunericul se făcuse de nepătruns când
gewinii pătrunseră în interiorul tunelului.
Înaintarea se făcea dificil, dar, în curând, au dat în ţesătura de coridoare părăsite. Au
fost nevoiţi să-şi acopere feţele deoarece aerul era greu de respirat. Se auzeau zgomote
îndepărtate şi ecoul le purta izbindu-le de pereţi, la nesfârşit, prin tot labirintul.
Culoarele erau extrem de strâmte. Înaintau unul în urma celuilalt, cu grijă. La intrarea
în castel fuseseră nevoiţi să renunţe la arme, unelte şi orice fel de obiecte care ar fi dat de
bănuit. Pentru a-şi lumina drumul unseseră o învelitoare cu grăsimea unuia dintre cadavre şi
o înfăşuraseră pe o bucată veche de armură. Acum arsese aproape de tot şi ei încă nu găsiseră
vizuina de suha. În cele din urmă, flacăra îşi dădu ultima suflare. Se puteau însă, baza pe
vederea de noapte.
Rake aprecie că n-ar trebui să mai fie mult până la capăt şi tocmai întorcea capul
pentru a le spune tovarăţilor săi să fie cât mai atenţi, când un geamăt înăbuşit se auzi în urmă.
Rake blestemă în gând. Nu putea fi decât suha care, fără îndoială că dăduse de ei şi acum îi
măcelărea unul câte unul.
Nu-i puteau veni de hac atâta timp cât nu se puteau strecura pe culoar în ambele
sensuri. În mod sigur, cel căzut bloca trecerea pentru ceilalţi. Trebuia să găsească neapărat o
cale de scăpare. Încetă să se gândească la ce se întâmpla în spatele său şi începu să înainteze
cu viteză.
O suha, animal ce trăieşte în permanenţă sub pământ, vede perfect în întuneric, dar
mai de temut sunt ghearele sale care pot săpa uneori în stâncă. Deşi acoperit cu blană, pielea
sa nu putea fi străpunsă prea uşor. Rake nu vedea nici o scăpare.
La un moment dat zări o bifurcaţie spre care, dacă s-ar fi grăbit, gewinii ar fi putut s-
o încolţească, dar şi aşa, nu vedea cum ar reuşi s-o ucidă fără nici o armă, decât dacă…
Întoarse capul şi îi văzu pe ceilalţi apropiindu-se în goană. Suha aluneca la fel de
repede pe urmele lor.
-Trebuie să ne despărţim! şuieră Rake gândind că gewinii au un singur bun – trupul
lor – şi era pe cale să-l ceară.
 Unul dintre gewini îl privi o clipă în ochi şi încuviinţă. Era fiul lui Tarut, cea care
făurea armele cele mai bune din Arimeea. În vârtejul disperării îi înţelesese gândul şi îl
acceptase. Privi în altă parte în timp ce Rake îşi repezi ghearele ascuţite în pieptul său.
Adânc, dar nu prea adânc pentru a-i curma viaţa sau a-i slăbi prea mult forţele. Apoi, în timp
ce ceilalţi trei se strecurau printr-unul din cele două culoare, gewinul rănit aşteptă apropierea
animalului şi îl atrase prin celălalt.
Rake căuta cu disperare văgăuna. Ştia că cel ce se sacrificase nu putea să reziste la
nesfârşit. Dacă simţea şi alte mirosuri în apropiere, suha era un animal atât de feroce, încât
nu se oprea niciodată, după ce-şi ucidea victimele, să le devoreze. De-abia după ce i-ar fi
sfâşiat pe toţi s-ar fi întors să se hrănească.
Zgomotul labelor ei, lovind în alergare dalele de piatră, se făcea auzit din nou.
Tarut nu-şi va mai vedea fiul niciodată.
Exact la timp, gewinii descoperiră vizuina animalului şi în apropiere, aşa cum se
aşteptau, un bolovan suficient de mare cât să acopere intrarea. Şi acum nu era vorba decât
despre posibilitatea întârzierii unui sfârşit nefericit, dar exista o speranţă.
Blocaţi în vizuina animalului, săpau cu toate forţele, încercând să pătrundă prin
perete în încăperea în care ar fi trebuit să se afle sacatul. Gaura făcută de ei se lărgi uşor şi se
strecurară unul după altul în temniţă. În urmă, Rake ascultă încordat, căutând să identifice
vreun zgomot făcut de suha, dar nu auzi nimic. Întoarcerea pe acelaşi drum împreună cu
sacatul era totuşi o problemă. Rake o amână pentru mai târziu. Răsucindu-se pe o parte, se
împinse prin gaură în urma tovarăşilor săi.
-Văd că suha s-a hrănit bine astăzi, răsună un glas în încăpere.
Rake ridică privirea şi o furie nestăpânită îi luci în ochi. Încercarea lor eşuase.

16.

Nu auzise strigătul fetei şi, chiar dacă l-ar fi auzit, l-ar fi ignorat pentru că se simţea
într-adevăr chinuit de foame.
În faţa lui, o pădure înaltă şi deasă îşi ascundea marginile, un refugiu perfect. Trebuia
să existe şi animale. Dacă ar fi reuşit să prindă ceva şi să-şi potolească stomacul, ar fi putut
să se concentreze altfel asupra acţiunilor sale. Avea nevoie de luciditate pentru a găsi
răspunsuri.
Pătrunse mai adânc în pădure, avansând atent la tot ce părea să mişte în jur.
Experienţa îl învăţase că acel ţinut putea ascunde multe surprize neplăcute şi mai ales
periculoase.
Îl neliniştea desimea arborilor. Întorcând capul, avusese senzaţia că spaţiul se
închisese hulpav în urma lui, înghiţindu-l, izolându-l.
Din vârfurile copacilor, ca o ploaie sclipitoare, miliarde de pufi albi se coborau
dansâd spre pământ. Jatova adulmeca mai multe parfumuri grele care-i creau o stare de
ameţeală. Nu ştia dacă lucrurile din jurul lui devin mai grele sau el mai uşor.
În momentul în care zări o potecă se simţi mai liniştit. Poteca urca şerpuitor şi, pe marginea
sa, observă cum culoarea arborilor se modifica treptat. O senzaţie de frig neaşteptat îl făcu să
se scuture. Atunci se gândi să se întoarcă, dar paşii îl mânau înainte. Descoperi că suferea.
Suferea de parcă tot sufletul său ar fost spintecat de o durere profundă, dar dulce, ca o moarte
lentă. Trupul i se târa înainte, parcă împins de vrajă, în timp ce mintea trăia experienţa
înecului în apa uitării de sine. Toate contururile curgeau în jurul său, fragile; frunze pluteau
alunecând, legănăndu-se parcă pe buza somnului şi toate îi chemau durerea.
Aerul se îngroşase sau i se părea lui. Nu simţea asta în mişcările sale, dar avea
senzaţia că nu el se mişcă, ci copacii şi poteca treceau mai departe.
Era copleşitoare dorinţa de a se abandona cu totul, de a cădea şi el, asemenea
frunzelor, pentru a pune capăt suferinţei.
 Se vedea sub forma unui fir subţire, tremurător şi, de aceea, dorise să-şi întindă
mâinile în faţa ochilor, să verifice, dar parcă trăia un vis lent. Nici lumina nu mai era lumină.
Nu ştia când începuseră să cadă pufi reci din cer.
Sub picioarele sale se formase un strat gros, alb şi el strivea în mers toată acea
sclipire. Acest lucru îi spori suferinţa.
Mintea începea o agonie ca un amalgam nebun de linii care se întretaie, se lovesc şi
se încovoaie, împletindu-se unele cu altele în aceeaşi mişcare lentă a somnului.
În afara sa totul căpătase densitate. În colţul ochiului i se păru că surprinde o prezenţă
stranie. Întoarse capul, dar acolo nu erau decât copaci lângă copaci.
Durerea se modifica în teamă. Ca şi cum s-ar trezi brusc, sângele începu să alerge
mai repede, sunetele cântecului său interior se modificau devenind un tumult, o revoltă
zgomotoasă.
Acceleră pasul ca un răspuns la transformările interioare. Aşa îşi dădu seama că
gonea deja când lumina albă dispăruse aproape complet şi totul era scăldat în roşu.
Din nou, aceeaşi părere, că îl urmărea ceva sau cineva duşman, ascuns, nu în pădure,
ci în aerul acela dens, veni să-l hărţuiască.
De data asta era sigur că imaginea unei feţe de coşmar încerca să se smulgă de pe
fundalul nemişcat, gata să-l prindă.
Atingea din nou poalele agoniei. Mergea atât de repede, că tot corpul i se acoperise
de transpiraţie ce lucea pe piele şi pe solzi. Poteca se strâmta pe nesimţite şi colţii de la
încheieturile mâinilor i se agăţau adesea în crengile arborilor de pe margine.
Zeci de luminiţe roşiatice se aprindeau în desişuri, pe amândouă părţile drumului, ca
tot atâţia ochi prădători, înfometaţi.
Jatova se simţea înconjurat şi fără scăpare, alergând printre boturi largi sau ascuţite ce
se căscau din nimic şi se repezeau asupra lui. Când se întorcea să le privească, însă, ele
dispăreau, trăgându-se înapoi în textura aerului.
Când a crezut că nu va mai avea forţe suficiente ca să înainteze, peisajul se deschise
brusc; întunericul începu să se retragă cu tot cu demonii săi şi o apă nesfârşită se ivi înaintea
lui. Dacă ar ajunge acolo, s-ar simţi salvat.
O ceaţă cenuşie plutea deasupra apei neclintite, învăluind-o în tăcere. Se aruncă în
acea direcţie, dar durerea îl săgetă în picioare şi trebui să se oprească. O mare porţiune de
teren, spaţiul care îl despărţea de liman, era presărată cu colţi de stâncă, asemănători unor
spini crescuţi unul lângă altul din pământ. Îi era imposibil să trecă de acest obstacol.
Inima începu să bată cu putere. Străvezie ca o himeră, o ambarcaţiune cu pânze
plutea spre mal. Privirea i se întoarse înapoi, spre desişul în care toate duhurile se
dezlănţuiau.
Cu forţa disperării se lovi de trunchiul unui copac. După mai multe încercări acesta
cedă, căzând la pământ. Apropierea pericolului îl aducea în pragul nebuniei. Scăparea era
atât de aproape! Se aruncă în al doilea trunchi, izbindu-l frenetic până când îl doborî şi pe
acesta. Apoi, în ciuda faptului că muşchii stăteau să-i pleznească din cauza efortului, aruncă
cele două trunchiuri, unul în continuarea celuilalt, construindu-şi astfel o punte peste stâncile
colţuroase.
Dacă nu mă concentrez suficient, gândi Jatova cu febrilitate, aici îmi găsesc
sfârşitul. Picioarele îmi tremură prea tare.
Făcu primul pas pe trunchiul arborelui. Acesta se clătinase uşor, dar îşi continuă
mişcarea cu mai multă băgare de seamă. Ajunsese aproape de capătul primului buştean.
Acum urma partea mai dificilă. Se aplecă încet, încercând să micşoreze balansul şi trase de al
doilea trunchi, împingându-l cu o mişcare smucită, înainte. Se dezechilibră; flutură din braţe
de mai multe ori reuşind să-şi revină. Mai avea câţiva paşi. Ridică privirea. Corabia cu
pânzele sale fluturând uşor, chiar dacă nu se simţea nici o adiere de vânt, era tot pe malul
apei.
Ajunse la capătul buşteanului gâfâind şi se apropie şovăielnic de ambarcaţiune,
căutând să vadă unde e cârmaciul. Câteva umbre estompate de ceaţă se zăreau agitându-se la
bord. Jatova hotărî să rişte.
 Pentru că nu zări nici un podeţ lăsat pe mal, intră în apă şi se căţără până sus
ajutându-se de gheare. Cu un salt înalt depăşi marginea şi picioarele sale coborâră cu
uşurinţă pe punte. Se gândea cum să procedeze, cum să le vorbească şi ce să le ceară
navigatorilor, dar aceştia, ignorându-l, întinseră toate pânzele şi vasul începu să plutească
uşor, pierzându-se în ceaţă.
Apa, de o culoare nedefinită, părea moartă. Jatova se mira că trecerea corabiei nu
făcea nici un zgomot, nu lăsa nici o dâră în urma sa. S-ar fi zis că pluteau pe o suprafaţă
inertă.
Gewinul se ghemui în partea din spate, aşezându-se peste o grămadă de pânză.
Începuse să tremure din cauza frigului, a umezelii şi a epuizării. Îşi îngădui câteva clipe de
tihnă într-o totală încremenire.
Păreau atât de îndepărtate momentele când se trezise în aşezarea aceea, când o
urmase pe Coma-ase spre o ţintă necunoscută! Apoi îi trecu prin gând că era destul de ciudat
să întâlnească o apă atât de întinsă în acea zonă, ştiind că era vorba de un munte. Nu putea fi
un lac.
Întregul corp îl durea îngrozitor şi avea pielea sfâşiată în mai multe locuri. Armura sa,
altă dată sclipitoare şi rezistentă, acum se afla într-o stare jalnică. Jatova socoti că i-ar fi
trebuit mai multe zile ca să se refacă. Asta dacă, desigur, reuşea să rămână în viaţă, lucru ce i
se părea tot mai dificil.
În dreapta obrazului său, ceaţa începu să se subţieze şi un perete abrupt de stâncă,
foarte înalt, se apropia periculos de o latură a vasului.
Navigatorii aceştia sunt nerozi, se alarmă Jatova.
-Hei, strigă spre ei, schimbaţi direcţia, altfel ne lovim de coasta muntelui!
Nimeni nu-i răspunse. Distanţa se micşora vizibil. Acum, întregul perete al muntelui
se arăta sumbru. Încă puţin şi, întinzând mâna, ar fi putut să-l atingă. Îl străbătu o senzaţie de
repulsie. Piatra era neagră, crudă, acoperită pe alocuri de o mâzgă verde, ca şi cum ar fi
putrezit.
Jatova se repezi la unul dintre corăbieri şi îl apucă de o aripă a pelerinei, scuturând-o.
Ca un răspuns, acesta întoarse capul, dar, sub glugă, gewinul nu văzu decât întunericul. Se
dădu câţiva paşi înapoi cutremurându-se.
Parcă pentru a-i întări groaza, un strigăt ca de tunet străbătu văzduhul acoperit, însoţit
de tropot şi zgomot de arme. Se întoarse în direcţia de unde i se păruse că veneau bubuiturile.
Din piatra muntelui se desprindeau, asemenea aburilor de ceaţă, care de luptă mânate de
războinici înfricoşători. Vederea lor nu l-ar fi înspăimântat atât pe Jatova, dacă trupurile
acestora ar fi avut vreo consistenţă, dar ei năvăleau asupra vasului asemenea duhurilor rele.
Lăsă să-i scape un urlet înfricoşător când una din vedenii se strânse în jurul său sufocându-l.
Luptă cu ea, se zbătu, dar degeaba. Gândi că sfârşitul i se apropia şi din nou sentimentul
revoltei se ridică înăuntrul său, se transformă în ură, apoi în furie oarbă. Ghearele sale sfâşiau
încă frenetic lemnul, când o lumină puternică explodă în mijlocul vasului şi începu să se
întindă înghiţind totul.
Cu privirile rătăcite, Jatova remarcă lipsa unora dintre corăbieri. Cei rămaşi se
îndreptau înspre el ameninţători.
Să-i atace? Începuse să se retragă inconştient spre marginea ambarcaţiunii. Cu colţul
ochiului zări o fâşie de pământ. Vasul acostase.
Fără să stea pe gânduri, dintr-un salt fu pe uscat. Spre mirarea sa, peisajul se înfăţişa
neschimbat. Acelaşi cu cel din care se refugiase înspăimântat sărind pe vas. Totuşi, acesta
avea o consistenţă diferită. Domnea tăcerea, dar era o tăcere liniştitoare.
Jatova răsuflă profund de câteva ori. Întoarse privirea spre apă, dar nu zări decât o
ceaţă groasă. Vasul dispăruse. Era posibil să fi căzut pradă unor năluciri? Toată acea goană şi
zbatere nu avusese loc decât în mintea lui? Începu să se îndoiască. Probabil că nu părăsise
nici un moment uscatul, prea erau imposibile întâmplările prin care trecuse.
Un moment de răgaz ar fi binevenit, gândi şi se întinse pe pământ. Pielea îi era udă;
ştia asta pentru că solzii sclipeau uşor, reflectând o lumină stranie. Putea să fie din cauza
umezelii din aer.
 Trebuia neapărat să înţeleagă ce se întâmplă şi, mai ales, din ce cauză. Privind înapoi
la succesiunea evenimentelor, se mira că se mai află în viaţă sau poate şi asta era o iluzie şi el
se cufundase demult în visul străbunilor.
Odată cu această idee avu din nou senzaţia de cuşcă şi din nou sentimente de tristeţe
îi copleşiră mintea. Îşi dori cu putere să se întoarcă, să fie iar acasă, printre lucrurile sigure.
Deznădejdea se întovărăşi cu oboseala şi gewinul se abandonă acestor duşmani cu impresia
că fiinţa sa alunecă legănându-se într-un abis fără de sfârşit. Îi era imposibil să lupte cu acea
stare pentru că mintea îi repeta în continuu cântecul deşertăciunii. Cumva ştia că această
alunecare avea să fie nesfârşită, că nu există afund pe care să se oprească. Va fi ultima sa
încercare, va fi infinită şi va fi aşa pentru că lumea aceasta se juca cu el, îi impunea stări şi
sentimente de care s-ar fi ruşinat orice gewin.
Avu senzaţia că se rupe în două, că o parte din sine se agăţase de ultima idee pantru
că însemna un punct fix într-un univers care îl înşelase, în timp ce cealaltă parte se mulţumea
să contemple visul celei dintâi. Contemplarea îi spunea că ar fi putut depăşi momentul, dar
pentru ce ar fi chemat schimbarea? Starea actuală îl mulţumea pentru că îl elibera de
schimbări, îi oferea certitudini şi îl apăra de necunoscut.
Trăirile sale deveniră fiinţe înăuntrul său. Prima parte de sine se acoperea în faţa lor.
A doua parte de sine privea de sus jocul celeilalte. Se rotea în mijlocul trăirilor ferindu-se de
ele, ascunzându-se de ele. Una singură nu putea fi evitată şi atunci ştiu că va fi din nou
învins, aruncat afară din ghemul său de linişte.
Trăirile se transformaseră în fiinţe; fiinţele se transformaseră în arbori. Arborii
începură să cânte. Pe ei atârna câte o plăcuţă întunecată din care străfulgerări de sunete
făceau să scapere semne nedesluşite. Fiecare copac creştea apoi împletindu-se cu cel de
alături şi fiecare cânta după semnele atârnate pe trupul celuilalt. Sunetele călătoreau trecând
prin trupul său şi Jatova suferea cumplit pentru că ştia că fiecare copac era Vorhasp'so şi
pentru fiecare nu era decât un singur Jatova.
Pe nesimţite, sub tălpile sale crescuse pământul şi o forţă necunoscută îl împingea
spre marea aceea de trunchiuri. Plăcuţele mai sclipiră de câteva ori şi apoi se topiră în scoarţa
copacilor care se crăpa. Câte o gaură întunecată se căsca în fiecare trunchi, în timp ce corpul
fără voinţă al gewinului se apropia şi fiecare gaură căpăta conturul acestui corp.
Jatova voia să se împotrivească, să oprească mişcarea, dar toate acele hăuri întunecate îl
cereau. Dori să nu mai vadă. Cu efort îşi strânse braţele acoperindu-şi faţa, sperând ca totul
să se termine cât mai repede.
Atracţia încetă subit.
Sunt din nou victima unor năluciri, gândi el şi încet îşi eliberă ochii. Aşa cum se
aşteptase, se găsea îtr-un spaţiu larg ce nu oferea privirii decât imaginea a patru coloane albe,
unite între ele prin arcade.
În centru, o fântână legată de pământ prin trei trepte părea să se fi întrupat din nimic.
Alte zeci de bucăţi de coloane zăceau risipite prin iarbă şi toată zona era împânzită cu ele.
Dincolo de acel spaţiu, marginea unei păduri descria o curbură care se închidea în spatele
său. Ridică privirea deasupra coroanelor copacilor şi zări în depărtare alte coame de munţi,
pierdute în spuma albicioasă a norilor.
Simţi o uşoară adiere de vânt care, mai târziu, începu să crească în intensitate până se
transformă în suflu puternic. Într-o clipită toată iarba era culcată la pământ, iar coroanele
copacilor începuseră să se zbuciume frenetic, ramurile loc ciocnindu-se violent unele de
altele.
Gewinul se aplecă în faţă şi îşi înfipse toate patru membrele în pământ luptând cu
vijelia. Avea nevoie de întreaga putere a muşchilor săi pentru a se putea menţine în acea
poziţie. Cu dinţii strânşi, se întrebă cât timp ar mai fi putut rezista, când, un tunet căzu în
apropiere şi o voce puternică ce părea să se înalţe direct din măruntaiele pământului se făcu
auzită.
-Cine va bea din Fântâna Adâncului va înghiţi fierea cea mai amară, căci se va înghiţi
pe sine. Bea!
Jatova se dădu înapoi un pas. Fiori de gheaţă începură să-i urce pe spate. Prudenţa îl
îndemna să se retragă, dar vocea se auzi din nou, mai puternică.
 -Cine bea din Fântâna Adâncului va scuipa sânge, căci se va scuipa pe sine. Bea!
Inexplicabil, gewinul chiar simţea crescând în el dorinţa de a sorbi din acea apă, dar
teama îl ţinea pe loc în timp ce glasul se auzi a treia oară.
-Cine va bea din Fântâna Adâncului va deveni cheie, căci se va descuia pe sine. Bea!
Odată cu ultimul cuvânt, vijelia încetă. Jatova rătăci cu privirea în jurul său, dar nu
întâlni nimic care să-l facă să ezite. Maxilarul i se strânse într-o puternică hotărâre. Încet, se
apropie de cele trei trepte şi începu să urce. Când puse piciorul pe prima treaptă auzi o
bufnitură în urma sa şi, întorcându-se văzu că una dintre coloane se prăbuşise.
Trebuia să meargă în continuare dacă dorea răspunsuri. Mai urcă o treaptă. O nouă
bufnitură îi însoţi gestul. Când a atins buza fântânii, doar o singură coloană mai rămăsese în
picioare şi aceea se afla în stânga sa.
Setea îi ardea buzele şi gâtul. Cu pumnii strânşi se aplecă şi privi. Nefiresc, o apă
limpede atingea partea de sus a fântânii. Jatova întinse palma căuş, o cufundă în lichidul
mângâietor, apoi o duse la gură sorbind. Imediat simţi o plăcută ameţeală în tot corpul.
Coborî împleticindu-se cele trei trepte şi, pentru că ameţeala sporea în intensitate, se sprijini
cu spatele de coloana rămasă în picioare.
Se aşteptase să simtă contactul cu piatra rece ca pe o senzaţie înviorătoare care să-l
scuture de toată acea moleşeală, dar, spre surpriza sa, se cufundase într-un întuneric absolut
şi mintea sa îşi reîncepu agonia. Îşi frecă pleoapele cu insistenţă, după aceea întinse mâinile
pipăind prin beznă, fără să descopere vreun obstacol. Nu întâlni nimic. Continuă să înainteze
bâjbâind şi faptul că paşii săi nu făceau nici un zgomot îl neliniştea şi mai tare.
Deodată, se împiedică de ceva şi căzu. Îşi pipăi fruntea în locul în care se lovise şi
degetele îi întâlniră lichidul lipicios. Sânge, desigur. Nu era decât o zgârietură.
Lângă fruntea sa, degetele dădură de un obiect de piatră, o lespede alungită ce părea
îngropată pe jumătate. Alta se afla lângă genunchiul său. Îşi înălţă braţul cu o mişcare
tremurătoare, plimbându-şi palma pe suprafaţa lucioasă, până când îi atinse muchia de sus.
Se agăţă cu putere de ea şi, folosindu-se doar de forţa acelui braţ, se ridică uşor până ajunse
cu faţa în dreptul muchiei.
În acel moment, o lumină instantanee îi răni ochii, orbindu-l. Vederea îi revenea
repede, dar, în timpul acesta, înţelese că spaţiul începea să se anime, pentru că percepea tot
mai tare zgomotele atât de cunoscute ale unei înfruntări.
Într-adevăr, când îşi recăpătă în întregime vederea, desluşi luptându-se în apropierea
sa o mulţime imensă de gewini. Se ghemui mai bine în spatele lespezii care-i oferea o
protecţie temporară şi încercă să înţeleagă ce se întâmplă.
Gewini luptau cu gewini. Nu reuşea să identifice nici unul dintre însemnele vreunui
clan cunoscut. Ceva era straniu, nefiresc în acea înfruntare, pentru că nu reuşea să vadă care
sunt cele două tabere. Cavalerii se atacau unii pe alţii de parcă fiecare ar fi luptat împotriva
tuturor. Un gând lăuntric îi şoptea că, într-adevăr, astfel stăteau lucrurile. Şi totuşi, în acea
viermuială continuă, printre strigătele de victorie şi urletele de durere, prin înverşunarea
necontenită a trupurilor şi zvârcolirile muribunzilor, era ceva ce scăpa pentru moment privirii
sale şi, când descoperi, în sfârşit despre ce era vorba, o greaţă puternică îl făcu să se înfioare.
Niciodată siluetele celor doi adversari nu erau identice. Pe rând, unul dintre ei se micşora, în
timp ce celălalt căpăta dimensiuni uriaşe. Pe rând, unul lua forma acelor fiinţe pe care le
vânau, în timp ce al doilea se transforma în cavaler negru. Pe când unul devenea victimă,
celălalt se prăvălea asupra lui cu ferocitate. Apoi trecea la alt adversar şi căpăta, la rândul
său, chip de victimă.
Pe fundalul acestor imagini de groază, Jatova zări o deschidere din care radia o
lumină bizară. Îşi roti privitea remarcând că se afla într-o încăpere de proporţii colosale ai
cărei pereţi semănau cu cei ai unei peşteri atât de înalte, încât nu îi putea zări tavanul. Pe jos
stăteau risipite ruinele unei în-tregi lumi. O lume închisă. În depărtare se auzea un sunet
asemănător cu cel al unei valve duble şi lupta încetase. Observă că nici un cavaler nu mai
rămăsese în picioare. Peste tot zăceau căzute, unele peste altele, leşuri diforme care
împrăştiau deja un miros de descompunere.
Auzi un fâlfâit de aripi şi văzu coborând peste marea de cadavre mai multe animale
necunoscute. Din boturile lor deschise, flăcări albastre coborau în potop şi ardeau acele
trupuri şi chipul fiecărui animal era chipul lui Jatova. Uriaşa încăpere începu să se zguduie,
pământul se înălţa şi se prăbuşea şi gewinul urmări o fiară asemănătoare unui imens şarpe
zburător înălţându-se dintr-o gaură căscată în apropierea sa. Se zvârcolea în zvâcniri oarbe,
dureroase, iar zvârcolirile sale adunau resturile carbonizate de cadavre într-o grămadă imensă
pe care apoi se culcă.
Din nou se lăsă liniştea, dar Jatova nu îndrăznea să se mişte. Monstrul părea să fi
adormit, dar din botul său căscat ieşeau aburi roşii.
Dintr-o dată, acolo unde ar fi trebuit să se afle tavanul ciudatei încăperi, se zărea
acum un cer sângeriu pe care sclipeau nenumărate stele.
Crăpătura din care venise la început lumina, porni să se lărgească şi prin ea se vedea
un alt cer întunecat. Şi pe acesta sclipeau stele. Una dintre ele îi atrase atenţia pentru că le
depăşea pe celelalte în mărime şi luminozitate. Aceasta se rotea din ce în ce mai repede, până
se transformă în genune.
O parte din Jatova simţea groază, o altă parte un sentiment absurd de bucurie. Din
nou se auzi sunetul ce semăna cu al unei valve duble. Cerul de deasupra sa se răsuci precum
o coală, se făcu sul şi se aruncă în genunea care îl înghiţi imediat.
Încet, pereţii încăperii începeau să se strângă închizând spărtura şi întunericul căzu
iarăşi, dar numai pentru o clipă, căci Jatova se trezi la fel de brusc rezemat cu spatele de
coloana de lângă fântână. Era prima mişcare înapoi. Până acum nu făcuse decât mişcări
înainte.
Clipi buimac de câteva ori. O bănuială terifiantă începea să încolţească în mintea sa şi
un răspuns, unicul Răspuns pe care îl aştepta, se străduia să iasă la suprafaţă, dar nu reuşea.
Jatova se prăbuşi cu fruntea chinuită. Era atât de aproape şi, totuşi, îi scăpa printre degete!
-Vremea e loc şi locul e vreme, cât nu există nemişcare.
Gewinul ridică privirea.
O fiinţă stătea pe treptele fântânii. În locul coloanelor prăbuşite se ridicau acum statui
albe întruchipând fiinţe stranii, jumătate gewini, jumătate vânat. Jatova o cercetă cu atenţie
pe cea vie. Părea să fie tot un gewin, avea chiar senzaţia că îl cunoaşte, dar nu reuşea să îi
zărească faţa. Fiinţa îl cerceta la rândul său. Ocolindu-i privirile, îşi îndreptă din nou atenţia
asupra statuilor. Se ridică îndreptându-se spre una din ele. O atinse cu suspiciune. Se întoarse
şi mârâi:
-Şi nu există nemişcare.
-Nu poţi atinge nemişcarea, îi răspunse fiinţa, pentru că propriul tău trup e pătruns de
materie mişcătoare pe care, dacă încerci s-o îndepărtezi, cum ai vrut, înseamnă să te
îndepărtezi pe tine însuţi. Şi, totuşi, poţi pândi neclintirea într-un moment de slăbiciune, când
ea coboară de pe o culme şi ajunge jos, înainte să se ridice pe cealaltă. Atunci poţi trece de la
alegere-suferinţă, la alegere-fără de suferinţă, dar, pentru a reuşi, trebuie să renunţi la ţel
imediat după creaţie.
Jatova se răsuci sfidându-l.
-Creaţie? Ce înseamnă creaţie? Eu nu cunosc decât distrugerea şi moartea şi groaza…
Simţea că furia se ridică din nou în el, dar celălalt întinse o mână împăciuitoare şi
continuă:
-Cine cunoaşte ce înseamnă creaţia mai bine decât tine? Poate trebuie să-ţi
reamintesc. Creaţia înseamnă ghemuire, pentru că toate elementele suportă o singură lege,
aceea care nu vine din afară, ci din interiorul ei însăşi, pentru a se aduna. Ai simţit. Ceea ce
nu ai învăţat încă e că înţelepciunea acestei legi nu stă în ea, ci în a doua lege care nu e legată
de prima şi, totuşi, e una cu ea. Aceasta, a doua, este suflarea şi secretul celei dintâi. În ea stă
înţelesul lucrurilor pe care nu le-ai putut descifra.
Ascultându-l, Jatova rămăsese în neclintire, uimit de efectul profund pe care vorbele
fiinţei îl aveau asupra sa. Avea impresia că aceasta nu-i spune nimic necunoscut, ci, cu o
forţă teribilă, smulge şi ridică din propria sa persoană sensuri pe care le deţinea de la început,
sensuri care se născuseră odată cu sine, dar care, singure, nu ar fi reuşit niciodată să-şi
croiască drum spre lumină. Vorbele cântau în el, îl legau de toate elementele din jur şi îi
creau senzaţia unei treziri absolute.
 -A treia lege, continuă fiinţa, este cea a extinderii care loveşte toate, le înghite şi le
transformă, despărţindu-le unele de altele. Cea de-a treia lege pare să fie duşmanul celei
dintâi, pe când, defapt, este copilul ei şi apoi tatăl ei.
Cele trei legi nu lucrează împreună, dar una sunt. Tu eşti în toate şi toate sunt în tine
şi nu în afara ta.
-Nu înţeleg despre ce îmi vorbeşti.
-Îţi vorbesc despre tine! Despre poruncile pe care le-ai primit şi pe care le-ai uitat
prea mult timp.
-Tu îmi povesteşti despre Zeul cu un ochi, despre Archanum, murmură Jatova, cel la
care se închinau strămoşii mei.
-E şi ăsta un capăt de înţeles, conveni fiinţa.
-Îmi vorbeşti despre El şi mă legi de El şi, în felul acesta, eu aş deveni…
-Tu însuţi?
-O umbră a unui trecut mort. Ce este el…
-El ne poartă cu sine în marea Sa călătorie care, îţi amintesc, nu s-a terminat. Dincolo
de noi este doar reflexia noastră, restul e mai bine să rămână nemărturisit. Ce ciudat că eu
trebuie să-ţi povestesc despre noi!
-Noi nu suntem atotcunoscători.
-Cine ţi-a spus că tu eşti noi? Vei vedea că suntem sămânţă şi sămânţa e fiinţă şi apoi
e tot sămânţă pentru că zeul trebuie să se supună întotdeauna. Vei redescoperi curând ce
înseamnă acestea şi atunci să-ţi aminteşti şi vorbele mele: suntem habbu, fiinţa alcătuită din
mai multe fiinţe. Ce este habbu fără o parte din sine şi ce este o parte din sine fără habbu?
Dacă o parte din sine lucrează împotriva lui habbu, nu se va lipsi el de aceasta? Şi,
atunci, ce este habbu fără o parte din sine şi ce este o parte din sine fără habbu? Trebuie să ne
eliberezi!
Acum noi suntem o parte din sine care crede că habbu e pe moarte, că stânca în care
îşi duce veacul se dezvoltă şi începem să ducem o luptă cu stânca. Dar noi nu luptăm cu un
habbu pe moarte, ci care doar se găteşte de drum şi, de aceea, neştiind, îi aducem moartea.
Jatova încerca să înţeleagă ceea ce îi transmitea fiinţa, dar avea senzaţia că deja prea
multe nu fuseseră înainte spuse, că i se spunea un adevăr doar apropiat, o minciună ţesută din
haina unui adevăr, din firele unui adevăr.
Se gândi să-l încerce folosindu-i cuvintele.
-Cum poate o parte din sine să-l înţeleagă pe habbu, dacă nu se află cu celelalte părţi
din sine?
Fiinţa lăsă să-i scape un hohot de râs.
-Doar unindu-te cu celelelte părţi din sine vei redeveni habbu. Şi habbu ştie ce-i
trebuie lui habbu. Dar mă tem să nu fie prea mult sau prea puţin pentru tine.
În timp ce-i răspundea zguduită încă de râs, fiinţa coborâse treptele şi se apropiase.
Odată cu ultimul cuvânt, ridică braţul şi îl lovi peste faţă.
Jatova se trezi întins pe jos. Pădurea era în apropiere, dar, la capul său, Coma-ase, în
genunchi, îl privea cu un amestec de îngrijorare şi curiozitate.

17.

Sala tronului rămânea cufundată într-o tăcere de moarte. Nimeni nu cuteza să scape o
şoaptă sau să schiţeze un gest. Semiîntunericul ascundea feţele crispate ale gewinilor ce se
fereau să-şi atragă asupra lor mânia sacatului. Îşi permiteau doar câteva ocheade aruncate pe
furiş. Luminile pâlpâitoare, săltând din lămpi sculptate sub forma unor capete de monştri, nu
reuşeau să ofere o imagine clară a celor doi ce rămăseseră în picioare, la câţiva paşi de tron.
Purtau măşti diferite de cele ale cavalerilor şi veşmintele largi le acopereau aproape în
întregime trupurile.
Torja se răsuci cu greutate, căutând o poziţie mai comodă, dar pernele moi, cu care
era căptuşit tronul, nu îi mai aduceau alinare. Avea o rană, nu prea adâncă, dar care îl făcea
să sufere de câteva zile. Nemulţumirea, mai mult decât suferinţa, făcea ca glasul său să se
ridice ca un tunet, din ce în ce mai des. De dimineaţă primise veşti neplăcute despre bătălii
importante pe care cavalerii săi aproape că le pierduseră.
Şi acum, aceşti doi nenorociţi veniseră să ceară dreptul de a-şi ridica tabăra în
apropierea castelului. Cererea, dar mai ales atitudinea lor, fusese atât de sfidătoare, încât
furia ce juca în ochii sacatului îi făcuse pe supuşii acestuia să caute temători modalităţi de a
părăsi pe nesimţite sala.
-Am cunoscut patru tipuri de sacaţi - grăise cel mai bătrân cerşetor, cu voce domoală
- pe cel ce spune: numele meu este al meu şi numele tău este al tău; acela nu ştie să adune
ramurile şi de uscăciune va pieri. Al doilea este cel ce spune: numele meu este al tău şi
numele tău este al meu, iar acela ştie unde creşte copacul şi, nevrând să-l vatăme, îşi va
schimba coroana. Cel ce spune: numele meu este al tău şi numele tău este al tău. Acesta este
cel ce le are pe toate şi slava lui va rămâne neştirbită de-a lungul veacurilor. Şi ultimul -
vocea bătrânului se transformă într-un susur - cel ce spune: numele meu este al meu şi
numele tău este al meu… Şi acela eşti tu, doamne, şi acest nume va fi şters de pe scoarţă.
Când terminară de vorbit, cei doi nenorociţi duseră mâna la faţă şi îşi smulseră
măştile dezvelindu-se în faţa sacatului.
Un murmur prelung se născu în întreaga sală şi mulţimea începu să se tălăzuiasă
îngrozită. Cu pumnii încleştaţi pe braţele tronului, Torja nu îşi putea dezlipi ochii de la
chipurile celor doi. Erau trachioni.
Zvonurile care circulau pe seama trachionilor erau diverse şi dificil de interpretat. Se
spunea că odată făcuseră parte din rândul vorilor, dar decăzuseră şi Consiliul îi alungase
datorită obiceiului de a abuza de esenţa vitală. Nimic însă nu se cunoştea cu certitudine. Cu
greu puteau fi priviţi. Feţele lor prezentau un amalgam de trăsături ca şi cum s-ar fi format
dintr-o multitudine de chipuri diferite, iar carnea, pe alocuri, se uscase până la oase şi părea o
rană continuă. Lumea se temea de ei şi îi evita. Mulţi credeau că aduc cele mai cumplite boli,
dar şi cele mai puternice blesteme. Apăreau adesea în casele cu copii mici şi părinţii se
fereau să-i nemulţumească, oferindu-le tot ce cereau. Ca o ciudăţenie, dacă se credea că
blestemele lor erau puternice şi binecuvântările aduceau noroc pruncilor.
Altceva, însă, frământa mintea lui Torja. Toate celelalte zvonuri puteau să fie poveşti,
dar capacitatea lor, ieşită din comun, de a calcula înlănţuirile evenimentelor, încât să prevadă
aproape cu exactitate evoluţiile viitoare, era un lucru cert şi sacatul nu se îndoia că un scop
ascuns îi mânase către castelul său. Înţelegerea pe care o făcuse în secret cu vorii era destul
de fragilă şi se aştepta ca aceştia să se întoarcă oricând împotriva lui.
Aş putea încerca să mi-i apropii, gândea el, să-i câştig şi să-i oblig să lucreze în
folosul meu. Talentele lor s-ar dovedi atât de utile, m-ar scuti de atâtea nereuşite…
Dar mesajul bătrânului fusese destul de clar.
Ar trebui totuşi să-mi ascund repulsia şi să-mi cumpănesc vorbele.
-Numele meu aduce onoare clanului şi e mai mult decât se poate spune despre cei
nevoiţi să îl ascundă pe al lor.
-Acţiunile celor cu nume ascuns dovedesc mai multă putere, iar vieţile lor se ascut pe
tăişul a ceea ce este vădit, i-o întoarse trachionul.
Furia juca periculos în pupilele mărite ale sacatului.
Parcă doreşte cu orice preţ să mă provoace. Dar pentru ce a venit? Nu cred că sunt
un popas oarecare pe marginea drumului lor . Trachionii sunt călători veşnici, rareori se
opresc într-un loc să-şi ridice tabără şi întotdeauna au un scop. Dar care?
Torja nu se considerase niciodată, şi pe bună dreptate, un maestru al subtilităţilor.
Atacul direct este, cu siguranţă, cel mai eficient şi rapid.
-Graniţele teritoriilor mele se lărgesc cu fiecare clipă care trece. Clanuri după clanuri
cad, se prăbuşesc în faţa piciorului meu care le striveşte necruţător. Strigătele celor ce pier se
îneacă în linia sângelui meu care creşte, se întinde nestăvilită. Cuvintele voastre,însă, muşcă
mai rău decât o fac armele mele în carnea duşmanului. Băgaţi de seamă! Aţi venit să
imploraţi.
-Ţi se pare, sacatule, că vorbele noastre sunt ale celui care imploră? Am venit în faţa
ta doar pentru a te înştiinţa că ne vom ridica tabăra lângă acest castel, apăsă bătrânul pe
cuvinte.
 Torja se aplecă în faţă mârâind:
-Nu te temi, nesăbuitule, de mânia mea?
-Teama trebuie să aibă un motiv real. Ne temem oare atunci când simţim că suntem
pe cale să pierdem ceva? Stăpânul nostru ne-a eliberat de această grijă când ne-a încredinţat
drumurilor. Vom lua de la tine ceea ce ne trebuie!
-Gărzi! urlă Torja.
-Îţi dai seama, sacatule - continuă trachionul nemişcat, în timp ce zgomotul puternic
de arme creştea în urma sa - că numele tău, care nu mai e al tău, deja se şterge şi mâna ta mă
ajută fără de voie să iau ceea ce îmi trebuie.
Saltul turbat al lui Torja răsturnă tronul masiv, făcându-l să se răsucească pe o
muchie înainte să strivească trupurile a două gărzi. Într-o clipită, ghearele sale sfâşiară de jos
în sus pântecul bătrânului, până la beregată. Al doilea trachion îşi găsi moartea în mâinile
gărzilor.
Torja rânji. Îşi privi cu scârbă mâna mânjită de măruntaiele victimei sale, apoi o
înălţă fulgerător pentru ca toţi cei din sală să o privească. Din zeci de gâtlejuri se ridică un
urlet ce zgudui pereţii încăperii. Făcu semn să i se aducă un nou jilţ.
-Aruncaţi zdrenţele, arătă spre cadavre, şi goniţi-i pe ceilalţi. Slugile pot termina ce a
început stăpânul, tună zguduindu-se de râs.
Gewinii vedeau în el un nou soare, născut pentru a-i stinge pe ceilalţi. Se găseau şi
unii care ar fi văzut în persoana sa o fiară ce devorează totul.
Miona vedea un nebun.
Patul pe care stătea întinsă avea destule metehne, dar hotărâse să le ignore pentru a
putea atinge starea necesară înglobării. Încercă să se relaxeze. Timpul dintre două respiraţii
se mări, inima bătea imperceptibil.
Nici unul dintre cei doi gardieni nu băgă de seamă nimic. Erau preocupaţi cu armele
pe care tocmai le luaseră de la un negustor. Încântarea sclipea pe chipurile lor.
Trebuia să fie foarte atentă, să nu pice în amorţeală înainte să-şi suprapună noua
identitate. Cu destulă uşurinţă reuşise să-şi alunge din minte contururile propriului trup. În
acel moment, nici dacă ar fi dorit, n-ar fi putut mişca vreo parte a corpului căci, datorită
concentrării, îşi strânsese percepţiile la nivelul frunţii. Operase asupra structurii sale fizice cu
foarte mare grijă, iar acum trebuia să se convingă că trupul său este trupul unuia dintre
gardieni.
Îi studiase bine înainte, calculând şansele fiecăruia în cazul unei confruntări. Cel pe
care îl alesese avea o structură inferioară celuilalt.
Este mai scund, mai slab, dar are mai multă forţă vitală şi, ceea ce este mai
important, e mai uşor de înglobat. Tovarăşul său e un colos, dar nu dovedeşte prea multă
stăpânire. Asta poate fi un avantaj. În fine! Sper să nu mă înşel pentru că ar însemna să-mi
grăbesc singură sfârşitul.
Era obosită şi această oboseală, resimţită mai mult în gânduri, îşi lăsase urme
inconfundabile pe chipul ei. În alte condiţii s-ar fi mişcat încet, ar fi acordat mai multă
atenţie detaliilor. Aici nu-şi permisese nici o clipă de răgaz. Patru zile în şir nu făcuse decât
să studieze în amănunt comportamentul gardianului, reacţiile sale în diverse situaţii,
schimbările interioare pe care doar cunoştinţe superioare şi simţuri îndelung exersate le
puteau sesiza. Putea afirma oricum că ajunsese la o cunoaştere aproximativă a acelui individ,
mai avea nevoie doar de contactul fizic, lucru care se produsese în acea după-amiază.
Gardianul fusese vigilent, se ferise tot timpul se atingerea ei, în special când îi aducea
mânca-rea, dar ea simulase o slăbiciune de moment şi, în cădere, se rostogolise întâmplător,
atingând cu degetele glezna acestuia.
Proştii! Existau atât de puţine fiice ale pământului şi se ştiau atât de puţine despre
ele! Majoritatea nu auziseră decât despre talentele lor de a trezi o dorinţă copleşitoare în
trupurile bărbaţilor. De câte ori vorii doreau copii care să se nască se foloseau de serviciile
lor. Foarte puţini ştiau că talentele lor le egalau aproape pe cele ale vorilor, mai ales în ceea
ce privea înglobarea.
 Acum, întinsă pe pat, Miona se apropia de sfârşitul procesului. Când fiecare părticică
a minţii sale se lăsă convinsă de noua identitate, o lumină abia vizibilă începu să crească din
ea umplând încăperea, cuprinzând în final trupul paznicului.
-Mă gândesc să-i ofer arma fiului meu, spunea colosul cu mulţumire. În curând va
intra în garda sacatului. Are nevoie de o armă bună.
"Şi, cu siguranţă, Vrei să ceri pentru el slujba de gardian, în locul meu", gândi Miona
în mintea paznicului.
-Va fi un bun cavaler, continua colosul, îi va depăşi pe mulţi sfrijiţi care vor să trecă
drept luptători. Sunt convins că sacatul îl va remarca.
"Îşi bate joc de mine", şopti Miona.
-Îţi baţi joc de mine! explodă gardianul.
-Cum? făcu celălalt uimit. Ce vrei să spui?
"Nu te preface. Ştiu foarte bine ce urmăreşti.”
-Nu te preface! Ştiu foarte bine ce urmăreşti.
-Ce ai? Ai înnebunit?
-Eşti o plagă a pământului!
Pumnul colosului nimeri în plin figura gardianului. Miona simţi durerea în toată
plenitudinea ei, dar nu putea risca să întrerupă controlul asupra corpului. Reuşise să
declanşeze confruntarea dorită. Două trupuri aveau o singură minte şi, de aceea, durerea
unuia devenea în egală măsură şi durerea celuilalt.
În lupta care se încinsese, la început, şansele păreau să fie de partea noului său trup,
însă, colosul înfuriat la culme începuse să atace cu o forţă copleşitoare. Lama usak-ului său
pătrunsese adânc în umărul gardianului. Pe pat, tupul Mionei se zvârcolea în chinuri
groaznice. Se părea că pentru gardian nu mai exista scăpare, pentru că tovarăşul său se
folosea acum de arma încleştată în os pentru a-l ţintui pe loc.
"Durerea este durere trecătoare".
Trupul gardianului se smuci cu putere, osul umărului pârâi, dar gewinul reuşi să se
elibereze, refugiindu-se într-un colţ al încăperii şi, aruncându-şi mâna sfâşiată, apucă cu
cealaltă arma pe care colosul dorise să o ofere fiului său, sări pe o grindă şi profitând de
încetineala adversarului, se aruncă de acolo asupra sa despicându-i craniul.
"Trebuie să deschid uşa temniţei".
Procesul invers înglobării era destul de neplăcut, dar trebuia să se grăbească. Semnele
morţii se făceau simţite şi în corpul gardianului. Dacă nu se va retrage la timp, n-o va mai
putea face niciodată. Resimţi o puternică uşurare când, recăpătându-şi cunoştinţa, durerea
încetă. Se bucura că lupta dintre cei doi nu alarmase încă pe nimeni.
Se ridică cu greutate de pe pat. O infinită tristeţe se învăluia în jur. Încercă să-i reziste
spunându-şi că nu era decât o reacţie din cauza înglobării. Îşi privi propriul trup ca pe ceva
ireal. Pânza subţire, verde, ce o acoperea în mod obişnuit în întregime atârna sfâşiată în mai
multe locuri. Pielea aurie purta urmele zbaterilor, iar părul, roşu închis, îşi pierduse
parfumul. Arăta jalnic.
Probabil că mi-am pierdut minţile, dacă mă preocupă acum felul cum arăt. Haide,
Miona, se încurajă, nu eşti încă în afara pericolului.
Păşi peste pragul încăperii şi, în ciuda obişnuinţei, imaginea ce i se înfăţişa dincolo de
uşă o făcu să se oprească un moment cu ochii măriţi şi cu răsuflarea tăiată. Se forţă să-şi
amintească eliberarea sacatului Ahtu ca pe o necesitate imperativă. Îşi înfrânse repulsia
stârnită de vederea sângelui şi a bucăţilor de carne împrăştiate peste tot, păşi peste cele două
cadavre şi, cu mişcări sigure, deschise uşa cuştii în care zăcea sacatul. Nu-i fu necesară decât
o privire pentru a înţelege cum stăteau lucrurile. Pe dalele de piatră, Ahtu gemea într-o baltă
de sânge. Dacă nu putea să meargă singur, Miona n-ar fi reuşit să-l care nici până la poarta
castelului. Şi asta, presupunând că nu vor întâlni pe nimeni în cale.
Se apropie de el şi îl împinse cu piciorul, răsucindu-l pe spate.
Îmi pun viaţă în pericol şi, dacă moare…
-Deschide! ai nevoie de ajutorul nostru.
Miona se întoarse gata de atac.
-Cine a vorbit?
 -Ai face bine să vii să ne eliberezi. Suntem alături. Nu te teme, suntem gewinii lui
Ahtu. Am venit să-l salvăm.
Fiica pământului se apropie cu paşi furişaţi de încăperea din care venise vocea.
Înăuntru observă trei gewini. Nici ei nu păreau a fi într-o stare mai bună.
-Halal salvatori! râse ea scurt, apoi se încruntă. Ce vă face să credeţi că mi-ar conveni
să-l iau pe Ahtu cu mine?
Vocea cristalină se transformă într-un şuierat răutăcios.
-Oricum, sacatul vostru nu pare să mai valoreze mult.
Gewinul care vorbise se izbi cu putere în uşă. Ochii galbeni îi luciră ameninţători.
-Deschide uşa asta odată şi o să-ţi arăt cât valorez eu!
Miona întinse calmă o mână spre el.
-Uşurel! Nu aşa o să mă convingi. Ia spune, câţi dintre voi mai sunt în stare să ţină
piept gardienilor?
-Ai nevoie de noi, se apropie al doilea gewin.
Nu pot risca. De una singură m-aş putea strecura mai uşor . Dar vorii mă vor
pedepsi dacă vor afla că am ratat ultima şansă lăsându-l aici pe Ahtu.
Se apropie de uşă şi o deschise cu mişcări încete. Trei gewini se repeziră imediat spre
trupul sacatului. După ce unul din ei îi cercetă rănile, îl ridicară în picioare sprijinindu-l din
două părţi şi, alăturându-se Mionei, îi făcură semn să o ia înainte.
Capul sacatului se bălăngăni de câteva ori şi căzu pe spate. Gewinul care se răstise la
Miona se opri şi gura i se transformă într-o linie subţire, dar altul îi făcu semn că totul e în
regulă:
-Îşi va reveni imediat ce va avea ocazia să se odihnească puţin, Rake.
-Numai că odihna aia s-ar putea să fie definitivă şi pentru toţi, remarcă Miona. Să ne
grăbim!
-Presupun că ţi-ai făcut un plan ca să trecem de gărzile lui Torja şi să părăsim palatul,
mârâi Rake.
-Înainte sau după ce v-am eliberat şi pe voi? i-o aruncă Miona. Ne vom face un plan
din mers.
Culoarele erau atât de asemănătoare între ele şi se întretăiau în atâtea locuri, încât
găsirea unei ieşiri se dovedi în scurt timp imposibilă. Oboseala devenise un inamic pentru
toţi, în egală măsură. Miona deja alerga înainte călăuzindu-se doar după instinct.
Patru gărzi avuseseră proasta inspiraţie să le iasă în cale şi sfârşiră în colţii şi ghearele
gewinilor.
Rake nu mai reuşea să-şi stăpânescă agitaţia. Cu siguranţă că vestea evadării lor
ajunsese la urechile lui Torja. Începea să creadă că nu vor mai ieşi niciodată din acel
blestemat de castel.
-Opriţi-vă! strigă deodată Miona. Pe acolo! După miros trebuie să fie bucătăriile.
Cavalerii o urmară repede, fără să ezite. Uşile bucătăriilor zburară în lături.
-Bravo! gâfâi Rake. Ne-ai adus chiar în mâinile duşmanului.
-Taci odată! i-o tăie Miona. Priveşte!
Bucătăria castelului prezenta o imagine ieşită din comun. Trei sferturi din imensa sală
era împânzită de cerşetori care se agitau şi vociferau, în timp ce prin alte uşi, numeroase
gărzi îşi făcuseră apariţia şi începuseră să-i lovească cu cruzime, să-i împingă spre peretele
unde se aflau fugarii. Câteva zeci căzură sub loviturile cavalerilor. Nici unul nu se împotrivi.
Evacuarea ordonată de Torja devenea măcel.
În toată acea agitaţie, unul dintre cerşetori se apropie de grupul Mionei şi îşi
descoperi faţa.
-Puneţi-vă pelerinele astea pe voi, le ordonă. Cu puţin noroc vă vom scoate de aici
vii.
Fiica pământului dădu din cap în semn că a înţeles şi, luând haina, şi-o aruncă pe
umeri. Gewinii însă, ezitau şi îl priveau pe cerşetor cu repulsie.
-Este singura noastră şansă, le aminti Miona furioasă. Da, sunt trachioni. Şi, ce! N-
aveţi grijă, nu vi se va întâmpla nimic. Îmbrăcaţi-vă!
 Luă pelerinele din mâna trachionului şi i le aruncă lui Rake în braţe. Acesta o privi
nehotărât, dar, până la urmă, se îmbrăcă urmat imediat de ceilalţi.
-Pe unde ieşim? strigă Miona spre trachion.
-Aşteaptă!
Îi arătă spre gărzi. Acestea se lăsaseră conduse, în beţia omorurilor, spre centrul
grupului de trachioni. Mulţi dintre ei îşi dezveleau corpurile hidoase în faţa armelor care îi
străpungeau fără milă. Un murmur ca o incantaţie îi însoţea prin glasurile celorlalţi.
Plăcerea omorului copleşise cu totul gărzile castelului. Mâinile lor lăsau în urmă
atâtea cadavre, încât puţinii trachioni care reuşeau să se strecoare pe margini nu mai contau.
Podeaua se năclăise de sângele care băltea unsuros peste tot. Nu se auzeau în acea
învălmăşeală decât urletele de încântare ale gewinilor înfierbântaţi, pentru că trachionii
mureau fără un geamăt.
Miona, cavalerii şi călăuza lor profitară de un culoar care se deschisese printre
cadavre şi se strecurară spre ieşire.
Aerul proaspăt izbi plăcut nările fiicei pământului. Împreună cu un mic grup de
trachioni care reuşise să supravieţuiască măcelului parcursese în grabă o distanţă destul de
mare. Din castelul Kanishe se zăreau acum numai turmurile. Se opriră în spatele unor stânci.
Miona îşi permise să răsufle în voie. Trachionul care îi salvase se apropie din nou. Se
înclină spre el.
-Îţi suntem recunoscători.
-Nu e nevoie. Am respectat rugămintea Marelui Yat. Fie ca păcatele noastre să se
şteargă odată cu amintirea! Din acest moment trebuie să ne despărţim. Voi o veţi apuca într-
acolo, arătă trachionul cu braţul lanţul de munţi ce abia se ghicea spre miază-zi. Va trebui să
străbateţi pământul nedesăvârşit. În felul acesta nu vă va urmări nimeni.
-Dar nimeni nu-l poate traversa.
-Voi o veţi face.
Îi întinse o bucată de pânză, plină de însemnări.
-Orice pas în afara desenelor vă duce într-adevăr la moarte. Fiţi cu băgare de seamă!
adăugă el şi dădu să se îndepărteze.
-Aşteaptă, îl opri Miona atingându-i mâna. Sunt o fiică a pământului şi am primit
nişte po-runci… Marele Yat… Nu ţi-a vorbit de mine? Nu ţi-a spus nimic… care să mă
îndrume?
Trachionul se întoarse şi o sfredeli cu privirea.
-Nu, fiică a pământului. Vei face cum vei crede că e mai bine. Oricum, timpurile în
care voinţa ta ar mai fi însemnat ceva tocmai s-au trecut.
Spunând acestea, porni spre ai săi şi împreună dispărură în noapte.
La câţiva paşi depărtare, cavalerii se străduiau să-i ofere câteva îngrijiri sacatului.
Încercaseră pe cât le-a stat în putinţă să nu se apropie prea mult de trachioni. Nu-şi
ascunseseră nici o clipă scârba şi dispreţul şi acest lucru o nemulţumea puternic pe Miona.
Motivul pentru care ezitase cu ceva timp înainte să le deschidă poarta temniţei căpăta acum o
justificare. Nu aveau nevoie de ea, nimic nu-i împiedica să o abanoneze sau, şi mai rău, să o
ucidă. De altfel, zărise sclipirile periculoase din ochii celui căruia i se spunea Rake. Nu avea
totuşi de gând să îi lase să câştige prea uşor. Se apropie de ei cu paşi şovăitori.
-Trachionul ne-a sfătuit să traversăm ţinutul nedesăvârşit.
-Nu vom face ce ne-a sfătuit trachionul, i-o întoarse unul dintre gewini şi, din nou,
licăririle din ochii lor o puseră în gardă.
-Dar este singura cale ca să scăpăm de cei ce au plecat în căutarea noastră. Sacatul
este rănit şi ne va îngreuna fuga.
-Sacatul nu e rănit, răspunse Rake, ci doar este cufundat în Lau-man-ai, Momentul
Ispăşirii.
Se ridică de lângă sacat şi se îndreptă spre ea ameninţător.
-În şase zile vom reuşi să ne întâlnim cu trupele noastre din trecătoarea Suna. Dar
tu…
-Nu, Rake!
 Ahtu se săltă într-un cot, cu trupul scuturat de spasme. Uimit de intervenţia
comandantului şi stăpânului său, Rake se opri cu pumnul ridicat.
-Crede-mă, nu vrei să ai pe conştiinţă moartea unei fiice a pământului. Miona va veni
cu noi, continuă sacatul cu greutate. Vom traversa ţinutul nedesăvârşit şi vom ajunge la Suna
în nici patru zile.
Şi, pentru că Rake îl privea în continuare nemulţumit, continuă:
-Miona ne va indica drumul cu ajutorul însemnelor de pe pânză şi ne va feri de
animalele care vânează în acea zonă pentru că, de multe ori, simţurile unei fiice a pământului
le pot întrece pe ale noastre.
Miona îşi privi cu uimire noul aliat.
-Iar eu voi face tot ce îmi stă în putere să nu vă întârzii prea mult. Duşmanii neamului
nostru nu trebuie să îşi aştepte prea mult pedeapsa. La acest gând, deja simt că îmi revin
forţele.
Ca şi cum ar fi dorit să le demonstreze acest lucru, se ridică în picioare şi făcu câţiva
paşi.
Încă mai păstra ceva din demnitatea şi forţa comandantului de odinioară. Rake se
înclină în faţa stăpânului său, luă de jos o legătură cu provizii obţinută din generozitatea
trachionilor şi o porni înainte călcând apăsat. Ştia că nemulţumirea sa nu contează dacă
sacatul lua o hotărâre, dar tot nu înţelegea motivele acestuia de a păstra lângă sine o fiinţă
care, prin însăşi existenţa sa, reprezenta un pericol. Probabil că nici nu exista un motiv real şi
Ahtu căzuse cumva sub vraja otrăvită a Mionei. Apropierea lui Lau-man-ai îl făcea slab.
Cufundat în gânduri sumbre, continua să înainteze neluând în seamă oboseala, până
când unul dintre tovarăşii săi întinse o mână înainte strigând:
-Kara Kay! Ţinutul nedesăvârşit.
Ahtu îi ajunse din urmă clătinându-se.
-De acum încolo trebuie să fim cu mare băgare de seamă. Din câte ştiu, ţinutul acesta
e ca un animal de pradă care pândeşte un pas greşit. Nu degeaba se cheamă astfel - Zeul nu
şi-a desăvârşit aici creaţia.
Privi în depărtare, spre crestele munţilor care erau acum atât de aproape. Ceaţa îi
acoperea pe jumătate, dar Ahtu vedea dincolo de ea. Vedea, dincolo de munţi, Erimeea sa
dragă, Erimeea care sângerase atât de adânc pentru că el nu ştiuse să o apere mai bine.
-Miona, porunci el cu glas schimbat, vei merge înainte, urmând semnele de pe pânză.
Ochii tăi şi ai lui Rake să caute cu atenţie, pentru că şi sub un pas sigur se poate ascunde
stăpânul acestui ţinut.
Miona ridică spre el o privire nedumerită.
-Erryptia, răspunse sacatul întrebării mute. Stă îngropat aproape de suprafaţa solului,
aşteptând. E mai bine să nu aflăm ce face când, în sfârşit, întâlneşte ceea ce aşteaptă.
Odată ajunşi în deschizătura văii, Kara Kay li se înfăţişă sub chipul unei câmpii
întinse, perfect netedă pe care se iţeau, din loc în loc, doar nişte copăcei uscaţi, cu forme
hidoase, şi câteva ochiuri de apă. Restul era un fel de deşert cu răsleţe grupări de stânci.
Avea un aspect cenuşiu, sumbru.
Căldura devenea mai puternică; orice umbră se risipise. Soarele, o plagă albă pe cerul
sticlos, era aproape deasupra capetelor lor. O strălucire orbitoare venea din toate părţile.
Pe Rake îl dureau ochii. Îi închise un moment. Nu putea să o lase pe Miona să îi
conducă, pentru că nu avea nici un pic de încredere în ea. Ar fi putut să îi ducă la pierzare cu
bună ştiinţă. Respecta dorinţa sacatului de a o păstra în viaţă - el însuşi se putea simţi într-o
oarecare măsură atras de ea - dar asta nu însemna să se încreadă orbeşte. De aceea îi smulse
pânza cu însemnările şi o luă înaintea celorlalţi.
Miona ridică din umeri, dar nu comentă nimic, mulţumindu-se să-l urmeze în tăcere,
dar de la distanţă.
Ţinutul era cu adevărat înşelător. După doar câţiva paşi, Rake se pomeni afundat în
nămol până la genunchi. Îmediat se întinse pe suprafaţa mişcătoare ca să-şi distribuie în mod
egal greutatea trupului, deşi miasmele greţoase ale nămolului, atât de apropiate de faţa sa, îl
împiedicau să respire în voie. Simţi sub el un clocot puternic, în timp ce picioarele o luau
înapoi înghiţite de clisă. Se afunda. Îşi agită braţele, trăgându-se spre o suprafaţă ce i se
părea mai stabilă şi, cu câteva zbateri din coate şi cu răsuciri frenetice, mânat mai mult de
repulsie decâ te spaima morţii, reuşi să se smulgă şi să alunece pe suprafaţa glodului înapoi,
spre zona sigură.
Stătu acolo întins pe burtă câteva clipe, încercând să ignore hohotul batjocoritor al
Mionei. Cei doi camarazi ai săi sosiră lângă el şi dădură să-l ajute, dar Rake îi respinse cu
brutalitate şi se ridică singur. Usak-ul şi hainele sale erau de nerecunoscut. Sub razele
arzătoare ale soarelui, mâlul tindea să se transforme în crustă pe tot corpul său.
-Pfiu! făcu Miona depărtându-se. Nu se poate spune că nu ai găsit ce ai căutat.
Probabil că îţi trebuie mult curaj ca să ajungi astfel.
Îmi permiţi? râse ea smulgându-i din pumnul încleştat pânza ale cărei însemnări se
ascundeau şi ele acum sub o pojghiţă de noroi. Poftim! Ne trebuie acum un ghicitor ca să
înţelegem ce e desenat aici.
În realitate, nu trăia nici un dram de veselie. Simţi primul fior de îndoială când
cuprinse cu privirea şi cu ochii minţii suprafaţa respingătoare şi dezolantă de mâzgă ce se
întindea peste tot.
Din fericire, ţinutul nu era chiar neted. Pe alocuri zări grupări de stânci născute parcă
dintr-o dureroasă mişcare a pământului. Nu aveau în ele nici măreţia, nici frumuseţea celor
din Erimeea. Nu erau decât nişte ridicături banale, pe o întindere nesfârşită, exasperant de
moartă.
Chiar acesta părea să fie mesajul pe care Kara Kay ţinea să-l transmită călătorului -
moarte înainte de naştere.
Un pas alături şi te puteai trezi imediat tras în adâncuri putrede sau aruncat în sus de
un suflu de aer, scuipat din pământ.

18.

Două zile călătoriseră împreună; două nopţi paşii lor se târâseră sub aceleaşi stele,
atâta timp i-a simţit răsuflarea firavă în ceafă şi timpul îndulceşte gândurile şi domoleşte
pornirile. Jatova era cel puţin uimit de rezistenţa încăpăţânată a fiinţei de lângă el. Se
surprinsese adesea uitându-şi sco-purile proprii, adulmecând strălucirile unor peisaje de vis.
Dacă nu s-ar fi simţit urmărit în permanenţă de cei doi ochi iscoditori, ar fi avut aproape
impresia unei călătorii plăcute pe coclaurile munţilor săi, împreună cu Tatu. Capătul
drumului nu putea fi prea departe, nu avea deci rost să grăbească pasul. Fiinţa plăpândă părea
să-şi fi atins deja limitele şi gewinul încercă o uşoară duioşie. Atâta forţă într-o gânganie,
cine-ar fi crezut! Poate că înainte să părăsească aceste lumi se va vedea nevoit să o ucidă, dar
asta nu schimba nimic.
Deocamdată se simţea dator să o scutească de privelişti care i-ar fi rănit sensibilitatea,
cum ar fi fost hăituirea vânatului sau momentul cinei în sine. În legătură cu cina, lucrurile nu
stăteau tocmai bine. O părăsise pe Coma-ase într-o poiană şi, după poziţia soarelui, se
îndepărtase destul de mult, fără ca să înregistreze vreun succes. Vânatul continua să stea
departe de privirile sale. Se simţea condamnat la o foame continuă.
Stomacul scoase un geamăt jalnic şi gewinul se ghemui la rădăcina unui copac.
Dacă nu mă ia naiba prin locurile astea nimeni n-o să mai facă diferenţa dintre mine
şi un graf. Foame, foame… blestem! Nici o suflare…
Ciuli urechile. Un foşnet slab îi curmase mârâitul.
O fi vreo sălbăticiune?
Ultima aventură îl îndruma spre prudenţă, dar Jatova era suficient de tânăr ca se lase
purtat mai degrabă de nerăbdare. Vântul se juca printre frunzele copacilor întorcându-le pe
toate feţele. Putea fi doar vântul. Privi cercetător discul slab de lumină care spânzura cu
ultime puteri deasupra crengilor. Suficient de târziu.
Cu paşi furişaţi, cu simţurile ascuţite, se strecură printre trunchiuri. Da, ceva se zărea
acolo, în întuneric. Se agita în zvârcoliri bruşte, poate chiar agoniza.
 Mai făcu câţiva paşi reducând distanţa suficient pentru a putea identifica natura acelui
ceva. O clipă i se păru că înregistrează o altă mişcare în stânga, în inima negurilor. Mai făcu
două salturi.
Un animal zăcea într-o rână. Îşi dăduse ultima suflare şi pielea rozalie devenea treptat
întunecată, semn al instalării morţii, probabil. Jatova se scutură la gândul destul de neplăcut
că va trebui să-şi înfigă colţii într-o mortăciune. Stomacul i se strânse din nou, dureros, lucru
care puse definitiv capăt ezitărilor.
Hotărât lucru, lumea aceasta putea oferi si surprize plăcute. Avea un gust bun. Nu
bun, Jatova nu-şi mai aducea aminte de când nu mai gustase ceva atât de delicat, de delicios
în esenţă! Animalul se dovedi şi îndestulător. După atâta timp gewinul se simţea într-o
dispoziţie mai bună, încrezător şi energia se pompa nedrămuită prin tot corpul său. Savurând
ultima îmbucătură, se gândi că era momentul s-o ia din loc, să-şi întâmpine călăuza.
I-a fost destul de uşor să se întoarcă pe urmele propriilor paşi şi nu mai era mult până
în poiana unde îl aştepta fata.
Depind de ea, îşi repetă pentru a suta oară. Nu doar pentru a găsi o cale ca să mă
întorc prin-tre ai mei sau să evit să mă întâlnesc cu alte clanuri. Lumea aceasta ascunde un
mister de care cumva suntem legaţi şi noi. Pe gurile bătrânilor moleşiţi nu curg numai
minciuni şi, dacă e parte adevăr ce mi-au auzit urechile, nenorocirea se poate transforma în
şansă, iar şansa poate să însemne mai multe. Poate fi eliberare de sub voinţa vorilor, poate
fi eliberare de sub blestemul rasei, poate fi, de ce nu, calea spre tron. Nu, nu trebuie să
ţintesc tronul, nu sunt făcut pentru asta, dar atunci îmi voi merita pe drept descendenţa. Nu
voi ajunge un nevolnic nedemn de numele de cavaler negru. Voi fi marele eliberator!
Jatova realiză că gândurile îl purtau prosteşte pe făgaşul exaltării.
Nu sacat pentru putere, se domoli el, doar sacat pentru schimbare.
Bănuielile îi reveniră în minte. Începu să meargă mai încet.
Cine sunt drahmiţii? Cine va fi fiind acel Stăpân al Misterelor la care îl ducea
Coma-ase? se întreba rupând o creangă ce-i stătea în cale. Există o legătură neînţeleasă
între netrebnicii vori şi drahmiţii care se pare că îşi impun voinţa atât de uşor asupra
acestor turme de fiinţe?
Vru să înlăture gândul ca pe ceva absurd, dar atâtea lucruri de care se lovise în
nefericita sa aventură năşteau tot atâtea idei care nu-i dădeau pace. Încet, chinul său lăuntric
se sfârşi într-o lehamite care se dilata şi asupra corpului, asupra membrelor în special. Atunci
simţi muşcătura rece a fricii. Începu să alerge şi gândurile de asemenea. Vedenia, Răspunsul,
era înaintea sa, dar fugea de el la fel de repede. Vorii singuri ştiu unde se află Copacul Sfânt,
vorii sunt stăpânii Copacului Sfânt…mai repede… Drahmiţii sunt păstorii turmelor de
vânat… dacă… mai repede! Copacul moare… Gewin… vânat… Cavaler… vânat… MAI
REPEDE!
O lumină slabă se anina în bătaia aerului. Semnul vieţii.
Coma-ase e lumina.
Forţele ce-l părăseau definitiv sau febra care îl rodea pe dinăuntru îl aruncară la
marginea poienii, atât de aproape de adevăr, atât de aproape de Coma-ase înconjurată de
semeni ce păreau că vor să-i ia viaţa. Pleoapele căzură grele închizând înăuntru chipul
disperat al fetei… al luminii.

19.

Convoiul urmărea şerpuitor cărarea, într-un ritm lent, părea mai degrabă să se târască.
Trachionii nu se grăbeau niciodată. Suferinţele cărnii erau povara pe care o purtau cu
supunere, aproape cu bucurie. Rosturile după care cârmeau într-o parte sau în alta erau cele
pe care un suflu străin de cunoaşterea celorlalţi le şoptea în ei ca o poruncă. Toţi îl auzeau
deopotrivă şi i se supuneau cu pasiunea credinţei absolute.
Pe drumurile nesfârşite, unul păşea în urmă. Era în aparenţă un conducător. Cu nimic
mai bun decât ceilalţi. Nu aveau nevoie de el decât în măsura în care întâlneau alte fiinţe sau
se apropiau de o aşezare. Locuitorii n-ar fi înţeles modul în care trăiau, legile după care
minţile lor vibrau în acelaşi fel. În asemenea situaţii, unul părea să ia hotărârile pentru întreg
grupul.
În noaptea aceasta, umbrele îşi pierduseră rădăcinile lor şi jucau în luminile făcliilor
purtate de trachioni, ca într-o hârjoană copilărească. Părăsiseră castelul lui Torja şi lăsaseră
în urmă aproape jumătate din tovarăşii lor, sub formă de leşuri însângerate, dar nici unul nu
mai păstra în minte aceste lucruri. Se încheiase încă un episod din drumul ispăşirii. Îi urma
altul. Ce rămânea în spate nu se uita, ci devenea inutil de pomenit.
Înaintau în linişte, cum o făceau întotdeauna. Vorbele sunt năluciri în faţa gândurilor
comune.
O pasăre ce învia odată cu noaptea îşi făcu auzit strigătul de foame.
Ca o singură fiinţă priviră toţi în sus, cercetând tăriile ascunse în beznă. Primii se
opriră aşteptând să fie ajunşi de ceilalţi. Sosi şi cel din urmă şi respiră profund aerul răcoros,
încărcat de miresme vegetale. Încă o dată trebuia să joace rolul căpeteniei. Dar, de data
aceasta, ceea ce-i aştepta înainte îl făcu să-şi strângă hainele zdrenţuite mai aproape de trup.
Semnele sunt clare. E capătul drumului. Dar nu aşa cum am sperat. Stăpânul e nemilos. Ne-a
promis această cale a salvării, iar acum slobozeşte fiara. Oare şi ceilalţi, care străbat acum
alte ţinuturi, vor avea aceeaşi soartă?
Privi înapoi spre tovarăşii săi, deşi nu era nevoie. Le citi pe chipuri oroarea,
nedumerirea, dar mai ales revolta. Se roti în jurul său încercând să acopere cu ochi însetaţi
tot orizontul, toată acea lume în care greşiseră din egoism şi în care speraseră să capete
iertarea. Dar pedeapsa venea din faţă prea devreme. Se aplecă înfigându-şi mâinile în pământ
cu gândurile răsunând într-un muget mut.
O, zeu al naşterii noastre, ce năpastă cruntă ai lăsat să se zămislească în lumea ta!
Stăpânul şi-a pierdut minţile, dar tu, cum de întârzii să te trezeşti? Nu e oare ăsta cel mai
mare pericol pe care îl vom înfrunta cu toţii. Moartea noastră va fi acum definitivă. Dar nu
înseamnă moartea noastră şi moartea ta?
Căzu cu fruntea în ţărână, cutremurat de spasme. În tăcerea ghemuită a nopţii paşii
uşori se apropiau.
Ce e o parte din sine fără habbu şi ce e habbu fără o parte din sine? gemu trachionul
şi îşi săltă fruntea năclăită de sudoare.
Din umbrele pâlpâitoare ale copacilor se desprinseră siluetale firave a doi copii ce se
apropiau încet, parcă cu sfială. Înaintară astfel până aproape de trachionul care se ridică cu
privirile îngheţate.
-Suntem Khaem şi Arca, i se adresă unul dintre copii cu glas firav.
-Ştim cine sunteţi, îi răspunse trachionul. Blestemată fie clipa în care stăpânul l-a
înfruntat pe zeu, slobozindu-vă în lume.
-De ce vorbeşti astfel? strigă copila gata parcă să izbucnească în plâns. Suntem două
biete fiinţe despărţite de părinţii noştri. Ctaruani a fost cucerit de duşmani. Am fost trimişi să
cerem ajutor.
-Nu sunteţi fiinţe, ci temniţe ale neantului, goluri ale nimicului dezlegate asupra
sufletelor pustiite. În voi ne vom găsi nefiinţa.
-Foarte bine atunci! şuieră vocea băiatului devenită deodată muşcătoare. Atunci ştiţi
şi că ne-a zămislit pentru a curăţa o lume care a început să se prăbuşească în ea însăşi.
-Habbu nu poate exista fără o parte din sine, murmură trachionul plecându-şi din nou
fruntea. Făceţi-vă rostul!
Ca şi cum atât ar fi aşteptat, gurile copiilor se căscară nefiresc de larg şi din ele
izbucni o lumină arzătoare ce inundă fulgerător toată valea.
Trachionul simţi cum se topeşte ca o frunză pârjolită începând de la margini.
Gândurile i se fragmentau agitându-se frenetic să-şi păstreze legăturile… şi apoi nimic.
Pe câmpia adormită două siluete firave de copii urmau cărarea ţinându-se de mână.

20.
 Lumina palidă de după-amiază îmbrăca într-o haină mohorâtă ceea ce mai rămăsese
din grădinile înfloritoare ale Erimeei. Vegetaţia zdrenţuită, pătrunsă cu teamă în inima
pietrelor arse şi mute, era singurul simbol de sărbătoare. Sus, pe o platformă ridicată pe
ruinele vechiului castel, refăcut doar în parte, slujitorii aduseseră jilţuri pentru cei doi
hiquattari şi apropiaţii lor. Le puseseră în aşa fel încât razele slabe să le lumineze suficient
pentru a putea fi zărite de toţi erimeenii adunaţi într-o mulţime tăcută, nerăbdătoare să afle
care îi va fi soarta.
Pe feţele tuturor se citeau deopotrivă încrâncenarea şi suferinţa. În privirile
întunecate, în mişcările fluide, Casaga, urmat îndeaproape de Irlan şi de cei apropiaţi, citea
tot atâtea ameninţări atunci când urcă şi se aşeză într-unul din jilţuri.
Tot atunci, mulţimea se rupse în două, lăsând liber un drum de trecere dinspre
marginea cetăţii spre castel. Pe acolo aveau să vină trupele războinice conduse de Alko.
Erimeeni nu ştiau cum se vor întoarce acestea, dar numeroasele iscoade, trimise înainte de
hiquattarul Casaga, îl înştiinţaseră deja pe acesta că cea mai mare parte din ţinutul Erimeei
era acum în siguranţă. Armatele lui Torja fuseseră împinse spre marginile hotarelor, învinse
uşor de lipsuri. Prin defileul muntos de la apus, prin deşert, nu mai trecuseră de mult provizii.
Şi asta datorită iscusinţei fără seamăn a hiquattarului Alko ce, însoţit doar de un grup restrâns
de gewini, reuşise să blocheze trecerea şi să taie legăturile dintre Kanishe şi Erimeea.
Alko se întoarce biruitor, îşi spunea Casaga pentru a nu ştiu câta oară, foindu-se
nervos în jilţ şi întinzându-şi cât mai mult gâtul pentru a-l zări. Dar nici o mişcare nu se făcea
deocamdată simţită în spatele zidurilor.
Aceeaşi nervozitate se furişase şi prin mulţimea ce se agita nemulţumită. Casaga îşi
roti ochii desupra acestei mulţimi, constatând că întâlnea mai mult chipuri de femei şi copii,
rareori de războinici. Era adevărat că, în luptă, femeile erau la fel de bune ca şi bărbaţii lor,
poate chiar mai feroce, dar aproape niciodată acestea nu erau folosite în luptele dintre
clanuri. Erau prea preţioase pentru talentele lor în negustorie, în prelucrarea armelor şi a altor
materiale. Casaga nu era prost să nu-şi dea seama că pierderea lor ar însemnă decăderea şi
sfârşitul Erimeei.
Torja nu era învins. Acesta fusese doar începutul. Trupele sale numeroase se puteau
apropia de-abia acum de hotarele Erimeei. Casaga simţea această apropiere ca pe un pumn
ce se strânge încet, dar precis în jurul gâtului său. Iar Alko întârzia.
Drumul pe la marginea deşertului e lung şi primejdios, îşi aminti. Se pot întâmpla
multe.
Se şi vedea nevoit să pornească în căutarea acestuia. Privi spre Irlan. Fiul lui Alko
rămăsese neclintit. Părea lipsit de orice emoţie, cufundat într-un calm desăvârşit. Faţa sa era
luminată de un zâmbet senin care lui Casaga i se păru mai degrabă prostesc.
Slabe arme ne-am ales pentru a ne scoate de sub talpa lui Torja. Drumurile-mi sunt
închise de neputinţă. Atâta putere şi, totuşi, atât de puţină, gândi amar.
Forfota mulţimii crescu în intensitate.
-A, în sfârşit! se adresă hiquattarul apropiaţilor săi. Bătrânul războinic îşi face
intrarea. Să-l primim cum se cuvine, adăugă privind spre Irlan care-i întoarse o privire
încărcată de venin.
Însoţit de strigătele puternice ale gewinilor, Alko sosea în fruntea luptătorilor săi ale
căror armuri sclipitoare contrastau dureros cu înfăţişarea jalnică a celor prin mijlocul cărora
treceau mândri. Sunetul vibrant a sute de valve duble se revărsa în valuri asurzitoare. Citind
izbânda pe chipurile războinicilor, gewinii din mulţime îi aclamau retrăgându-se din calea lor
cu respect.
De la înălţimea platformei, Casaga urmări acru cu privirea apropierea solului trimis
înainte să vestească. Alko nu se grăbea. În mijlocul mulţimii se oprise câteva clipe pentru a
gusta din fericirea şi adoraţia cu care îl răsplăteau gewinii.
Cu gesturi simple, Irlan se ridică din locul său, înaintă spre marginea platformei, se
aplecă uşor şi primi răvaşul din mâna solului. Apoi se întoarse cu faţa spre mulţime şi,
folosindu-se de toată forţa glasului, le vorbi:
-Popor al Erimeei, duşmanul din ţara Kanishe şi clanurile care i-au dat sprijin s-au
prefăcut în cenuşă! Neamurile lor sunt prinse, împrăştiate, nimicite.
 -Nu crezi că exagerezi? i se adresă Casaga printre dinţi, dar Irlan se făcu că nu aude şi
conti-nuă pe un ton crescând:
-Suferinţa noastră a devenit acum suferinţa lor. Inimile căpeteniilor lor au fost
smulse, iar duhoarea hoiturilor se pogoară în toate văile. Nimeni nu mai cutează să ne calce
hotarele. Bucuraţi-vă acum, căci ei tremură ştiind că sângele vostru le-a scris în frunte soarta.
Din toate piepturile se ridică un urlet de mulţumire şi vuietul renăscut al valvelor
duble le acoperi capetele.
-Cam îndrăzneţe cuvinte, spuse Alko întâmpinându-şi bucuros fiul şi îmbrăţişându-l.
Dar ai făcut bine grăindu-le aşa, adăugă privindu-l cu intensitate. Gewinii au astăzi nevoie de
speranţă.
-Sunt fericit pentru izbânda pe care ne-o aduci, i se adresă Casaga, ridicându-se din
jilţ şi împingându-l pe bătrânul hiquattar în locul său. Rămâi să te bucuri cu ei. Eu sunt
nevoit să mă retrag. Sunt lucruri din viaţa noastră de fiecare zi ce au nevoie de atenţia mea.
Kanishe e, dacă nu mă înşel, tot în spatele hotarului.
-Mârşav până în ultima clipă, îi şopti Alko fiului său după plecarea lui Casaga.
-Doar îl ştii, ridică acesta din umeri. Mi-e teamă, însă, că te voi părăsi şi eu, deşi ar
trebui să-ţi stau alături la sărbătorirea acestei victorii. Ştii însă că e important să fiu tot timpul
cu ochii pe el. A fost o victorie la care nimeni nu spera, tată. Erimeea îţi cinsteşte astăzi
numele.
Încăperea în care se retrăsese Casaga împreună cu câţiva gewini de încredere era
potrivită şoaptelor, intimităţii netulburate şi gândurilor prea periculoase pentru a fi scoase la
lumină. Irlan pătrunse înăuntru fără reţinere, plin de siguranţă.
Tolănit pe o parte, Casaga tresări şi se încordă ridicându-se brusc.
-Nu-mi amintesc să te fi chemat, mărâi nemulţumit, apoi se întinse la loc cu muşchii
destinşi.
-Într-adevăr, nu m-ai chemat, îi răspunse Irlan aşezându-se lângă el. Cred că poţi să-i
trimiţi afară, arătă în direcţia celorlalţi. În momente ca acestea devin inutili.
Casaga îşi ţuguie buzele sfredelindu-l cu privirea, dar le făcu celorlalţi semn să iasă.
-Ce înţelegi prin momente ca acestea?
-Soarta unui clan depinde de înţelepciunea sacatului său.
-Şi ce-i cu asta, pufni hiquattarul dispreţuitor. Ahtu nu e aici.
-Nu e. Şi asta ne face mai slabi ca niciodată. Totuşi… slăbiciunea se poate uşor
transforma în cea mai aprigă armă.
-Nu înţeleg ce vrei, ridică hiquattarul glasul. Pericolul pândeşte Erimeea din toate
părţile. N-au mai rămas multe clanuri necucerite de către Torja şi, oricum, nici unul nu s-ar
alia cu noi. Trufia este ceva ce se cere apărat oricând. Dacă ştii o cale, grăieşte. Dacă nu -
făcu un gest larg cu mâna - petrecerea este afară.
Irlan îl privi netulburat.
-Izbânda tatălui meu îţi arde mintea. Mintea asta atât de slabă încât nu vede ceea ce
toţi văd. Dacă Ahtu va fi salvat sau nu, asta nu ştiu. Dar ştiu că tu vrei să devii sacat şi, în
neghiobia ta, îţi imaginezi că tatăl meu e unica piedică. Stai! îl ţintui cu o mână fermă atunci
când Casaga dădu să se ridice înecat de furie. Sacrificiul tatălui meu ţi se pare suficient ca să
te facă sacat pentru o zi? continuă cu voce ameninţătoare, apropiindu-se de faţa acestuia.
Puterea de o clipă… va fi oare suficientă mângâiere pentru chinurile de mai târziu, când
pumnul lui Torja se va strânge? Poţi chema gărzile, îi spuse dispreţuitor, eliberându-l, dar ele
nu vor face decât să te scape de singurul gewin ce-ţi poate oferi viaţa şi, dacă vrei, puterea.
Ochii hiquattarului sclipiră periculos, însă valurile de furie scăzură mocnind în
spatele lor.
-Văd că eşti gata să mă asculţi cu toată atenţia, rânji Irlan reaşezându-se. Acum,
gândeşte-te bine şi spune-mi dacă îţi poţi imagina un imperiu care să înghită şi să supună
toate clanurile. Ce formă, ce viaţă ar avea un astfel de imperiu? Aşa… Văd că gândeşti în
sfârşit. Cred că înţelegi că sămânţa revoltei este adânc plantată în fiecare dintre noi. Acum
imaginează-ţi că ai puterea, că eşti în locul lui Torja… O, cât de diferiţi ne credem unii de
alţii! Lumea proaspăt cucerită se macină din propriu-i sân. Te întrebai ce le-ar putea face pe
celelalte clanuri să ţi se alăture. Înţelegerile dintre clanuri sunt făcute pentru a fi încălcate.
Presupunând chiar, că împreună i-aţi putea ţine piept lui Torja… Torja e pumnul de o zi. Ce
aţi lăsa apoi în urma voastră? Nimic n-ar mai fi ca înainte.
-O rasă nouă de gewini ar putea face toate acestea, murmură Casaga.
-Un alt pumn de o zi! Un pumn care nu va putea strânge toate firele. Să nu crezi că nu
ştiu la ce te-ai gândit. Ţi-am pătruns până în cele mai ascunse unghere ale minţii. Eşti
convins că grafii sunt o soluţie. Chiar dacă ai reuşi să afli în ce fel reuşesc să prelucreze şi să-
şi obţină esenţa vieţii din corpurile noastre, tot n-ai face altceva decât să-ţi transformi gewinii
în monştri.
-Puterea vorilor asupra noastră trebuie să înceteze.
-Sunt de acord. Dar, mai întâi, ar trebui să ştii foarte bine până unde se întinde
această putere.
-Asta ar necesita prea mult timp şi nu-l avem acum, oftă hiquattarul cu oboseală în
glas.
-Dimpotrivă. Tocmai asta avem. Timp. Suficient de mult pentru a crea un imperiu,
dar nu condus de pumn.
-Gewinii sunt războinici. Altceva nu cunosc.
-Cunosc nevoi, îi răspunse Irlan sec. Erimeea a fost întotdeauna cel mai înfloritor
ţinut. Gewinii noştri nu au cunoscut nevoi. Femeile noastre, mai pricepute decât oricare, au
ştiut să ne asigure un trai fără lipsuri.
-Ce propui? izbucni hiquattarul pierzându-şi răbdarea.
-În pământurile noastre se ascunde cea mai mare bogăţie: nagarra.
-Nagarra este carnea Vorhasp'so-ului, îşi întoarse Casaga faţa dezamăgit, ea nu ne
aparţine.
-Da, ne mulţumim cu cantităţi mici atunci când am putea crea o lume nouă.
Gândeşte-te! Vorii au nevoie de asta pentru blestemăţiile lor, cele mai bune arme se fac din
nagarra…În fine, nu cred că te voi putea face vreodată să mă înţelegi. Însă, e suficient să
pricepi doar atât: un conducător bun poate face clanurile libere să se alieze pentru obţinerea
nagarrei pe nimic, să cumpere somnul vorilor cu nagarra, să-l oprească pe Torja din drumul
lui, să dezvolte schimburi în care plata să se facă tot cu nagarra…
-Şi acest bun conducător vei fi…
-Tu.
-Hm, nu te credeam atât de generos.
-Aşa este, nu sunt generos. Vei fi sacat. În timp, nevoile gewinilor din toate clanurile
vor fi plătite în nagarra. O lume prosperă. Iată ce îţi ofer. Lasă-i să creadă că sunt liberi,
fiecare cu ţinutul şi felul lui de trai. Fiecare clan cu viaţa sa. Vor implora să fie acceptaţi într-
o astfel de alianţă, să nu fie lăsaţi pe dinafară. Îi vom lăsa să creadă că trebuie să facă
eforturi, sacrificii chiar, pentru a fi acceptaţi. Nu vor simţi când degetele noastre blânde vor
culege toate firele. Pe Torja nu-l vom lăsa să dispară. Ameninţarea trebuie să fie mereu
prezentă. Poate va trebui să dăm naştere încă uneia.
-Şi Alko? mârâi Casaga.
-Avem nevoie, deocamdată, de un bun hiquattar pentru a apăra liniştea hotarelor şi a
sacatului. Deocamdată, îi zâmbi Irlan.

21.

Coma-ase renunţă să se mai zbată. Legăturile făcute de oamenii lui Aioma îi

paralizau orice mişcare. Mulţumi totuşi în gând faptului că aceştia n-o târâseră fără milă prin
praful drumului, ci o puseseră pe un molak, o scândură lată sub care era prinsă o ţesătură
sasa, apreciată pentru faptul că aluneca uşor pe orice suprafaţă, altfel ar fi fost deja acoperită
de răni.
Convoiul de oameni şi provizii şerpuia pe aceeaşi cărare de aproape o zi. La o
cotitură i se păruse că zăreşte un alt molak ce înainta cu greutate, tras de patru oameni. De el
fusese legat corpul moale al demonului. Se surprinsese gândind cu spaimă că oamenii l-ar fi
putut omorî.
Avansau acum din ce în ce mai greu şi toţi dădeau semne de oboseală. Imediat,
cineva dădu un semnal şi convoiul se urni spre marginea drumului.
-Să vedem ce va spune sfatul când o să i te înfăţişezi împreună cu tatăl tău, şuieră o
voce veninoasă lângă urechea ei.
-Aioma, murmură Coma-ase sleită de puteri, ce poate să-ţi aducă în plus
condamnarea noastră?
-Ştiu eu? Poate o schimbare în hotărârile satului. Oamenii care mă urmează ştiu mai
bine, iar cavalerul negru pe care îl târăsc cu ei nu face decât să le împrospăteze mereu
memoria.
Coma-ase îşi impuse să se calmeze. Îl ştia pe Aioma din copilărie. Nu era om rău, dar
putea fi greu stăpânit, iar ura pentru cei care îi ucideau fără milă îi luase parcă minţile.
Să procedez cu răbdare, poate că nu am pierdut încă totul.
-Urmăm drumul spre Rauatmai, mi-am dat seama. Oare nu acolo trăiesc toţi acei
preoţi becisnici pe care şi tu îi urăşti? Ce crezi că vor născoci cu minţile lor năroade în
privinţa mea şi a tatălui meu? Dar a demonului? Tu vrei o răzbunare, dar tatăl meu a găsit o
cale care ar putea pune capăt crimelor din câmpie. De ce să iroseşti unica şansă?
-Dacă există o cale, nu e în mintea slabă a lui Toma-asa!
Cuvintele pline de ură îi pătrunseră dureros în inimă.
-Nu ştiam că asta simţi. Toma-asa ţi-a fost ca un tată.
-Un tată de care n-aş fi avut nevoie dacă s-ar fi gândit măcar un moment să-şi apere
oamenii. Dar nu-i nimic! Chiar acum demonul tău va plăti pentru toate.
-Nu este demonul meu! izbucni Coma-ase. Ce ai de gând? Dezleagă-mă!
-Nu încă, dar curând.
Un rânjet se întinse pe faţa lui Aioma. O prinse de umeri şi o smuci ridicând-o şi
sprijinind-o de un bolovan, apoi se aplecă cu o încetineală care-i trăda satisfacţia până când
ochii săi ajunseră în dreptul ochilor fetei.
-Îţi mai aminteşti de legenda muralului? Sunt sigur că îţi aminteşti. Am ascultat-o
împreună când eram copii. Se spune că, dacă cineva ţi-a făcut un rău pentru care nu se poate
găsi o pedeapsă pe măsură, trebuie să-l oferi unui mural spre sacrificiu şi va trăi o veşnicie de
groază în pântecele său sacru. Dar, din nefericire, nimeni n-a mai văzut un mural de foarte
mult timp. Astăzi însă, ce zi glorioasă! Închipuieşte-ţi că, nu demult, am descoperit o vizuină
şi pe el în ea, iar tu şi cu demonul tău îmi veţi demonstra dacă legenda e adevărată. Sau vrei
să-mi încerc şansele doar cu demonul? Mă gândesc totuşi că sfatul te vrea vie… deocamdată.
-Aioma, nu poţi să ucizi demonul! Te rog, nu face această greşeală! se zbătu Coma-
ase târându-se în genunchi. Îţi promit că vei fi răzbunat, îţi promit că va plăti pentru tot. Dar,
te rog, nu încă!
-Priveşte cum ai ajuns, îi răspunse Aioma cu scârbă. Ai ajuns să te rogi pentru viaţa
ucigaşului neamului tău.
Încercă să se ridice în picioare, să se agaţe de omul care îşi arunca tot dispreţul
privirilor asupra sa, dar acesta o împinse cu furie şi recăzu în genunchi.
-Nu pentru viaţa lui, stărui. Pentru viaţa neamului meu te rog să nu-l ucizi acum.
Îşi ridică mâinile într-o implorare mută, dar Aioma se îndepărtă ridicând din umeri.
Căzută în praful drumului, cu faţa udă de lacrimi de neputinţă, Coma-ase căuta cu
înfrigurare o cale care să-l întoarcă pe Aioma din hotărârile sale. Zări molakul pe care zăcea
gewinul şi începu să se târască spre el. Unuia dintre paznici i se făcu milă şi o ridică ajutând-
o să se apropie. Gewinul avea ochii deschişi şi o privea cu insistenţă, dar privirea îi era
cumva umbrită. Se întoarse spre omul care o ajutase şi îşi exprimă nedumerirea.
-Păi cum crezi că am reuşit să-l prindem şi să-l facem să stea liniştit tot drumul? se
lăudă acesta. Noroc cu ce i-am pus în carnea pe care a înghiţit-o.
Coma-ase se trase mai aproape de capul gewinului.
-Au găsit o vizuină de mural, îi şuieră cu respiraţia tăiată. Te vor obliga să-l înfrunţi.
Glasul ei suna sec. Aşteptă un moment un gest, dar gewinul se încăpăţîna să o fixeze
cu ochii aceia goi.
 -Înţeleg ca nu ştii ce este un mural. Ei bine, o să vedem împreună, încheie cu
amărăciune şi se lăsă să cadă cu spatele sprijinit de molak.
Jatova făcu un efort.
-Când?
-Curând, la căderea întunericului.
-Explică-mi. De ce îmi vei împărtăşi soarta?
-Aioma consideră că astfel îmi voi ispăşi vina de a-ţi fi luat apărarea. Ura pentru voi
i-a întunecat atât de mult minţile, încât se extinde asupra tuturor celor care încearcă să
găsească o altă cale.
Jatova se răsuci uşor, atât cât îi permiteau corzile şi îi privi trupul chinuit, faţa plânsă
şi murdară.
-Mi-ai luat apărarea?
Coma-ase se mulţumi să strângă din dinţi.
-Tatăl tău va fi dus în faţa sfatului şi judecat?
-De unde ştii? tresări ea.
-Am auzit tot. Am un auz foarte bun, dar restul simţurilor mi-au rămas în continuare
amorţite. Vorbele celui care te-a ajutat mai devreme m-au lămurit. Inteligentă capcană pentru
aceste fiinţe.
-Uiţi că sunt o astfel de fiinţă, se revoltă fata.
-Nu uit nici o clipă, dar acum vreau să înţelegi că sunt singura ta şansă în
confruntarea cu muralul. Într-adevăr, n-am mai întâlnit un astfel de animal; de altfel, întreaga
voastră lume îmi este complet necunoscută. Lucruri străine minţii tale există dincolo de
aceste locuri şi cred că tocmai speranţa că vei afla despre ele te face să îţi doreşti să nu mor
astăzi. Cred că ai observat că te-am urmat tot drumul fără să mă opun. Nimic nu s-a
schimbat. Vom merge împreună la omul vostru sfânt din muntele Moxe. Aceasta este şi
dorinţa mea, dar mai întâi trebuie să încerci să mă eliberezi. Hai, de ce eziţi? îşi îndulci
Jatova glasul.
-Cum crezi că aş putea să te eliberez, când eu însămi sunt încapabilă să mă mişc? Şi,
chiar dacă aş reuşi, ce te face să crezi că am încredere în tine?
-Nu trebuie să ai încredere în mine, trebuie doar să te gândeşti la tatăl tău şi la
posibilitatea împlinirii visului vostru. Cel care te-a ajutat să ajungi până la mine îţi poate
desface legăturile, îi sugeră Jatova pe un ton cât mai calm. Grăbeşte-te totuşi, soarele apune
şi nu vrei să înfrunţi muralul de una singură.
Coma-ase continua să-l privească cu neîncredere muşcându-şi cu nervozitate buzele.
-Dacă nu reuşeşti să te eliberezi singur, cum vei putea să înfrunţi muralul? În fine,
păru să se hotărască.
Cu gesturi fragmentate din cauza legăturilor, se răsuci spre omul care îşi manifestase
mai devreme bunăvoinţa şi începu să geamă înfundat. Nu după mult timp, atenţia acestuia fu
atrasă de încercările sale disperate şi se apropie.
-Dezleagă-mă! îl rugă.
Pe chipul omului se lărgi un rânjet, dar continuă să se apropie.
-Mă doare, continuă fata, ce pierzi oferindu-mi câteva momente de alinare? Nu pot să
fug şi oricum mă aşteaptă moartea.
Omul rămase nemişcat, cu rânjetul încremenit pe buze.
Hai, îşi continuă Coma-ase ruga în gând, fă-o, nu pierzi nimic. Îşi ridică ochii spre
cer. Soarele era deja jos, în spatele stâncilor de lângă groapa în care trăia muralul. Atât de
puţin timp! Omul părea că rămăsese încremenit. Simţi cum disperarea creşte rapid şi o
sufocă. Nu mai e mult. Încercă să se concentreze asupra omului punându-şi toată voinţa în
privire. Omul nu se clintea. Undeva, în apropiere, începuse agitaţia. Timpul se scurge prea
repede.
-Te rog! gemu. Nu vreau să-mi întâmpin moartea în genunchi.
Ucigător de încet, omul începu să se mişte din nou, o răsuci cu spatele la el şi-i
împinse capul înainte. Simţi o lamă rece secţionându-i legăturile. Îşi opri respiraţia ca şi cum
ar fi dorit să oprescă naşterea unui fir de speranţă. Încă puţin. Timpul păru să se dilate, toate
părură să încremenească. Ce era pe cale să facă? Nu, încercă să se liniştească, nu făcea doar
să-şi salveze viaţa. Îşi aminti clipele copilăriei, când zburda fericită, iar lumina îi mângâia
faţa. Nici o grijă, nici un moment de tristeţe. Căldura acelor zile îi învălui inima într-o
liniştitoare fâlfâire. Timpul începu să-şi accelereze ritmul.
-Luaţi-l! tună vocea lui Aioma îngheţându-i sângele. Trădătorul le va împărtăşi
soarta.
Opt oameni se repeziră cu armele ridicate, încercuindu-i. Cel care încercase s-o ajute
fu împins înainte. Coma-ase închise ochii şi îşi recăpătă calmul.
Nu mai era nimic de făcut.
Întunericul se lăsa gros peste formele iluzorii ale stâncilor. O groapă adâncă se căsca
la picioarele acestora, neagră, o gură hulpavă cu buzele acoperite de ierburi îmbibate de apă,
alunecoase.
Vizuina muralului. Fură împinşi cu brutalitate spre marginea acesteia. Câţiva
aruncară făclii aprinse care, în loc să îndulcească contururile terifiante ale spaţiului, îi măriră
groaza. Nu-şi făcea iluzii. Poate că, prin cine ştie ce miracol, demonul ar fi reuşit să se
salveze, dar ea, chiar şi cu legăturile tăiate, nu avea nici o şansă. În groapa aceea adâncă nu
aveai unde să fugi. Întoarse capul deznădăjduită spre Aioma, dar trăsăturile acestuia
dovedeau o încrâncenare care nu lăsa îndoieli. Într-o astfel de moarte nu exista speranţă.
Trupul nu-i va fi înmormântat, împreună cu strămoşii, în muntele Moxe. Nu va găsi Izvorul
de Viaţă şi nu se va mai întoarce cu chip schimbat. Va fi o moarte definitivă, ca a celor ce
cădeau pradă cavalerilor negri. Era suficient motiv ca să tremure.
Se simţi legată de mijloc şi apoi, coborâtă încet în groapă. Coborârea era agonizantă
în încetineala ei. Omul care încercase să o salveze spânzura asupra hăului mai jos, aproape
să-i atingă fundul. Îşi roti privirea încercând să desluşească formele ce se învârteau în jurul
său. Ochii nu întâlniră decât aceiaşi pereţi umezi, întunecaţi. Auzi un fâşâit care tăie aerul cu
repeziciune în apropiere şi apoi o bufnitură seacă. Cu demonul nu se obosiseră. Îi făcuseră
direct vânt peste marginea prăpastiei. Nu părea să mai mişte, dar asta nu era problema sa.
Când picioarele i-au atins pământul, în acelaşi moment zări spaţiul imens care se
căsca la baza peretelui din faţă. Pe acolo va ieşi moartea.
Alte făclii fâlfâiră prin aer căzând la piciorele sale. Lumina lor dezvăluia mai mult
decât îşi dorea să vadă. Între ea şi vizuina din perete gemea trupul moale al omului care
încercase să o ajute. Coborârea îi provocase câteva răni uşoare. Ceva se foia în interiorul
grotei, alertat de izul de sânge dar şi de strigătele ce izbucniseră acum din piepturile
oamenilor care urmăreau totul de sus.
Întuneric. Momentul în care se hrănea muralul. Un bot lung se ivi din beznă,
adulmecând, apoi corpul imens alunecă prin deschiderea ce părea deja prea mică. Coma-ase
simţi că o părăsesc forţele şi căzu în genunchi. Mata, Maică milostivă! Corpul muralului
ieşise aproape în întregime, iar solzii săi aruncau o strălucire orbitoare în lumina făcliilor.
Îl privi fascinată, ca în faţa unui miracol, un monstru înspăimântător şi frumos
deopotrivă, cu multitudinea de culori superbe pe care pielea solzoasă le reflecta în tot aerul
din preajmă.
Muralul zărise corpul omului şi scoase un răget întărâtat de urletele de încurajare ale
celor de sus. Din spatele său ieşiră cu zgomot metalic două rânduri de colţi ascuţiţi ce se
întindeau până în vârful cozii. Coma-ase inspiră adânc. Corpul demonului de lângă ea, deşi
eliberat de legături, rămânea nemişcat. Nici o şansă.
Muralul făcu câţiva paşi greoi spre ei. Se opri o clipă lungă cu botul aproape lipit de
omul care tremura necontrolat şi implora disperat învălmăşind cuvinte peste cuvinte, apoi îl
înşfăcă cu o mişcare atât de rapidă, încât Coma-ase nu apucă să schiţeze nici un gest.
Muşchii erau blocaţi în maximă încordare şi avu impresia unei explozii interne când unul
din braţele gewinului o înşfăcară aproape leşinată.
Un nou urlet de mulţumire se ridică din piepturile celor de sus. Îi zărea ca prin
perdeaua unui vis cum îşi agită braţele frenetic, cu feţele schimonosite de satisfacţia
sacrificiului. Îl zări sau i se păru că îl zăreşte şi pe Aioma pe muchia prăpastiei, transfigurat
de senzaţii viscerale, cu ochii ieşiţi din orbite, sclipind dement.
Muralul ridicase din nou botul din care curgeau bale însângerate şi părea acum să-şi
sfideze publicul cu un nou răget, dar nu se clinti.
 Se simţi smulsă de pe pământ şi târâtă spre gura vizuinei. Se zbătu împotrivindu-se
mişcării, sufocată, înnebunită de apropierea morţii, dar gewinul o acoperi şi o imobiliză cu
propriul corp. Greutatea caldă a trupului său îi readuse un moment de luciditate, suficient ca
să observe că muralul nu mai înaintase nici un pas, ci părea să se fi înţepenit pe cele şase
picioare, buimac, dar în continuare iritat de zgomotele care veneau de sus.
-Nu mişca, îi suflă Jatova în ureche. Ai încredere!
Poziţia încăpăţânată a muralului îi nedumerea pe oameni. De ce nu voia să atace? De
ce nu se ducea să-şi ia prada?
Începură să strige din nou, să-l îndemne, dar muralul părea hotărât să nu se
clintească. Mai mult, înălţă din nou botul spre ei şi urletul său sfâşie înfiorător aerul nopţii,
îngheţându-i. Câţiva se retraseră prudenţi de pe margini. Poate era un semn. Alţii,
înfierbântaţi, apucară în mâini pietre sau bolovani pe care începură să le arunce în monstrul
care rămânea impasibil.
-De ce nu se mişcă? murmură Coma-ase chinuită de tensiunea momentului. Ce i-ai
făcut?
-Taci! porunci gewinul.
Oamenii începură din nou să vocifereze, însă muralul nu părea să intenţioneze să-i
atace.
Aioma simţi că turbează. Ajutat de doi săteni, rostogoli un bolovan care căzu în
groapă izbind în plin capul muralului. Lovitura păru să-l trezească pe acesta din aşteptare
pentru că, întorcându-se cu spatele spre vizuină, se îndreptă spre peretele de unde fusese
aruncat bolovanul şi începu să-l escaladeze. Furia lui Aioma şi a oamenilor săi crescu în
intensitate alături de sentimentul de frică. Începură să arunce în el cu tot ce aveau la
îndemână, unele obiecte atingându-şi ţinta, provocându-i răni muralului. Dar nimic nu părea
să-l oprească din dorinţa inexplicabilă de a se căţăra. Pe pământul umed şi unsuros, labele
sale alunecau şi efortul muralului se dovedea complet inutil.
Continua să se urce şi să alunece la nesfârşit, un chin lipsit de orice sens care captă
întreaga atenţie a fetei, propagându-se în conştinţa sa sub o formă dureroasă. Mulţi dintre cei
de sus se retră-seseră deja şi refuzau scârbiţi să participe alături de tovarăşii lor mai
înverşunaţi. Mai mulţi bolovani se sfărâmaseră în colţii de pe spate, alţii abia îi zgâriaseră
imensul trup, dar destui îi transformaseră capul - se pare, zona cea mai sensibilă - într-o rană
sângerândă.
Şi totuşi, refuza să moară, mişcat parcă de o forţă exterioară, continua să urce şi să
alunece, un ciclu ce se repeta tragic, la nesfârşit. Sclipirile fascinante ale solzilor săi dansau
acum în aer cu o putere sporită. Un răget dureros se înălţă din nou din pieptul său, de data
aceasta însoţit de un mormăit slab pe care Coma-ase îl identifică ca venind din bezna
vizuinei.
Aioma era sătul de înfruntarea aceea absurdă cu muralul şi, pentru că zgomotele
fornăite ce se eliberau tot mai des din gâtlejul muralului indicau agonia acestuia, îşi făcu
curaj şi începu să coboare în groapă, susţinut de o coardă, decis să-i pună capăt.
Nu doar Coma-ase auzise mormăitul din vizuină, ci şi muralul care îşi încetase
eforturile inutile şi se întorsese cu faţa într-acolo ascultând atent, dar cu corpul sleit de puteri,
prăbuşit pe o parte. Răgetele sale slabe acum deveniseră sfâşietoare, iar ochii însângeraţi i se
fixaseră pe intrarea în vizuină, ochi în care Coma-ase crezu că vede o duioşie imensă. Nu
mai avea putere să se mişte, nici să respire. Atunci, din spatele lor năvăli o nălucă întunecată,
trecu pe lângă gewin şi fată, ignorându-i şi se prăbuşi peste corpul muralului.
-Un pui! exclamă Coma-ase.
-Asta l-a făcut să se îndepărteze de vizuină, încuviinţă Jatova gânditor. Mă aşteptam.
Când ne-a văzut aproape de intrare, a crezut că puiul său e în pericol. Priveşte!
Distras un moment de apariţia puiului, Aioma îşi continuase coborârea şi ajunsese
lângă coada muralului. Puiul îl observă şi se retrase câţiva paşi mârâind. Lama din mâna
întinsă a lui Aioma fulgeră scurt şi se cufundă în gâtul muralului. Gest inutil, pentru că
animalul îşi dăduse deja ultima suflare. Luminiţele multicolore ale pielii sale se stingeau
treptat, transformându-i corpul într-o imensă pată întunecată.
Coma-ase simţi că i se face milă.
 Cu furia neostoită, cu febra arzându-i minţile, Aioma se îndrepta ameninţător spre
puiul de mural. Îl consideră prea mic pentru a reprezenta un adversar periculos.
Revolta îl invadă pe Jatova. Într-o clipă fu între Aioma şi pui, gata de atac.
-La o parte! îi strigă Aioma.
-Bagă de seamă! îl avertiză gewinul. Uiţi pe cine înfrunţi.
Parcă simţind un aliat puternic în persoana acestuia, puiul veni în spatele său şi i se
lipi de picioare. Sus, oamenii parcă treziţi dintr-un coşmar, începură să strige, să-şi îndemne
căpetenia să se întoarcă, să lase puiul. Muralul era totuşi un animal sfânt şi cutezanţa cu care
îl uciseseră li se înfăţişa ca o grozăvie, un blestem ce căzuse pe capetele lor şi n-avea să-i
mai părăsească până la moarte. Nu înţelegeau motivele care îl îndemnaseră să nu-l atace pe
cavaler şinici de ce încerca să urce la suprafaţă. Schimbarea lor de atitudine nu-i scăpă lui
Jatova şi se gândi să se folosească de ea.
Aioma păru descumpănit, dar înverşunarea îi persista în glas.
-Vei veni cu noi!
-Ce te face să crezi că poţi să mă obligi? mârâi Jatova.
-Întreab-o pe ea, schiţă Aioma spre Coma-ase care se apropiase pe nesimţite şi îşi
pusese mâna pe braţul gewinului.
-E rândul meu să-ţi cer să ai încredere, şopti fata. Deocamdată nu mai au nici o
putere.
-Niciodată n-au avut vreo putere! se întoarse Jatova furios.
-Nu asupra ta, îl privi Coma-ase cu insistenţă. Ne vor duce în marea cetate Rauatmai.
Îşi coborî şi mai mult vocea. Aproape de muntele Moxe…
Jatova înţelese şi se întoarse spre Aioma.
-Să mergem! Dar - glasul său deveni ameninţător - voi merge pe propriile-mi
picioare. Dacă mai încercaţi ceva…
-Am îmţeles, mormăi Aioma şi făcu semn oamenilor să le coboare frânghii.
-Încă ceva.
-Da, se întoarse Aioma nervos.
-Puiul de mural va merge cu mine.
-Nu…
-Puiul călătoreşte cu mine, apăsă gewinul pe cuvinte.
-Bine, acceptă Aioma strângând din dinţi şi începu să urce.

22.

Ahtu deschise ochii şi o senzaţie puternică de arsură îi copleşi pleoapele. Imediat, o

boare uşoară se prelinse peste slăbiciunea trupului, închizându-l într-o destindere plăcută.
Ce locuri sunt acestea? Începu să-şi amintească. Se vedea târât pe un drum nesfârşit
de câţiva războinici care îl smulseseră din captivitate. Protejat, îngrijit, neputincios. Efort
inutil.
Trăiesc sorta învinsului, soarta celui ce şi-a pierdut onoarea. Nimic nu va putea
schimba asta. Nici măcar întoarcerea în mijlocul gewinilor mei. Amărăciunea este singurul
tovarăş care mi-a mai rămas. Încăpăţânat tovarăş.
Privi în jur cu nedumerire. Zăcea într-o rână pe un covor moale de iarbă. Ziua se
îngâna cu noaptea, dar culorile încremeniseră într-o tăcere nefirească. Observă o multitudine
impresionantă de culori. Nefiresc. Ar fi trebuit să curgă, să se estompeze, să se cufunde în
beznă, în spatele orizontului… I se păru straniu că nu poate zări linia orizontului. Cu cât îşi
încorda privirea, culorile se întindeau la nesfârşit, fără hotar, fără oprelişti. Nici un obiect nu
răsărea în calea ochilor, doar câmpia nesfârşită şi cerul ireal al culorilor încremenite.
"Unde mă aflu? Ce se întâmplă cu mine?"
Unde mă aflu? Ce se întâmplă cu mine?
 Fusese doar un gând care strigase fără voce, de teama stranietăţii, dar iată că cineva
răspunsese. Cu aceleaşi cuvinte, e adevărat, dar era sigur alt glas. Unul ce răsunase familiar
în propria sa minte.
"Cine eşti?"
Cine eşti?
Se răsuci pe vârful degetelor, dar nu zări nimic.
Să fie…?
Îşi îndoi genunchii, reaşezându-se pe iarbă. Acum ştia despre ce era vorba. Închise
încet ochii relaxându-se. Senzaţia cunoscută nu întârzie să apară. Stătea rezemat de propriul
său spate.
"Ţi-ai ales un moment greu să apari", se adresă umbrei.
Dar un moment bun, şopti aceasta.
"Cine ştie? Poate că ţi-a fost dat să murim împreună"
Eu ştiu! Tu poate vei muri. Nu pot să cunosc asta, dar eu abia mă voi naşte. Vom
avea totuşi destul timp de petrecut împreună. Ar trebui să începi să-mi pui întrebările.
Ahtu oftă cu gândurile departe.
"Ţi s-ar părea ciudat dacă ţi-aş mărturisi că aş putea să renunţ cu uşurinţă la acest
drept? Acum, când eşti parte din mine, ţi-ar fi uşor să mă înţelegi."
Cugetul atins de moartea lentă a zadarnicului se pleacă înaintea clipei finale. Cum
ţi-e voia!
"Atunci să stăm de vorbă. Aş dori să ştiu despre Jatova."
Cel pe care îl numeşti fiu? Nu-ţi pot spune nimic despre el. Nu ştiu nimic. Soarta
celor vii nu ţine de cunoaşterea mea. Aş putea, însă, să-ţi vorbesc despre mine.
"Nu mă interesează soarta încă unui fiu."

Căldura devenise insuportabilă. Cu toate acestea, pielea groasă, cu solzi, a gewinilor

ar fi putut face uşor faţă arşiţei dacă n-ar fi fost aerul foarte uscat, încât Rake avea impresia
că inspiră flăcări pe nări. După atâta timp de mers şovăitor pe un teren nesigur, cu cerul
ucigător în spate, cu vietăţi periculoase în toate părţile şi aburi otrăvitori ce izbucneau când
nu te aşteptai mai puţin, sub tălpi, grupul fugarilor căzuse sfârşit de puteri pe o suprafaţă
dură, din mijlocul căreia ieşeau nişte stânci ce li se părură destul de sigure.
În ciuda constituţiei sale, Miona părea mai puţin afectată de chinurile drumului decât
gewinii. Ahtu, însă, zăcea lipsit de puteri, căzut într-un somn adânc din care nu mai
răzbăteau decât gemetele sale slabe.
Miona nu se putea împiedica să nu resimtă compasiune pentru acea fiinţă care îndura
de două ori chinul lor. În acelaşi timp, îşi vedea cu disperare năruindu-se ultimele speranţe.
Singura piedică ce stătea între ea şi mâna răzbunătoare a vorilor era acea fiinţă care trăgea să
moară. Semnele erau evidente. Gewinii vorbeau de o încercare. Lau-man-ai. Fiica
pământului avea o bănuială la care se temea însă să se gândească.
În fond, nu merita să se gândească nici la planurile sale care se spulberaseră definitiv.
La fel de bine putea să sfârşească în acest ţinut blestemat. Setea arzătoare îi măcina pieptul,
tălpile pline de răni o usturau îngrozitor, iar în faţa ochilor peisajul înfiorător începuse să se
rotească halucinant.
-Ar fi bine să te aşezi aici, la umbră, o împinse Rake lângă Ahtu. Asta dacă vrei să
mai trăieşti.
-Să-mi prelungesc suferinţa cu câteva clipe, vrei să spui, gemu Miona sprijinindu-se
cu spatele de stânci şi întinzându-şi încet picioarele dureroase.
Cât crezi că mai rezistă? arătă cu bărbia spre sacat. Ar trebui să-i scurtăm chinul fără
a-l mai târî după noi.
În ochii lui Rake apărură sclipiri de furie, dar se stinseră aproape imediat. Se aplecă
rezemându-se de stâncă lângă ea.
-N-am forţă să mă lupt cu tine, vorbi încet. Oricum, n-am cum să te fac să înţelegi. Îţi
spun un singur lucru. Sacatul trebuie să rămână în viaţă. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă
pentru asta.
 Fiica pământului îşi coborî bărbia în piept. Rămase astfel câteva clipe, gânditoare,
apoi îşi ridică privirea spre Rake, fixându-l cu intensitate.
-Îmi place sau nu, supravieţuirea mea depinde de tine, de voi. De ce n-ar putea fi şi
invers? Vorbeşte-mi, te rog, despre acest Lau-man-ai. Cine ştie! Dacă nu pot ajuta, cel puţin
o să treacă timpul mai uşor.
Gewinul îşi simţi gerul gurii uscat. Se strădui să înghită.
-Lau-man-ai, Momentul Ispăşirii, este o încercare de care trebuie să trecem cu toţii în
viaţă. De două ori. Astfel ne plătim povara faţă de cel ce ne-a creat, Vorhasp'so. O dată
pentru naşterea noastră, a doua oară pentru moartea sa ce se apropie.
-Cine a spus asta?
-O spun bătrânii, o spun vorii… Tu ar trebui să ştii.
-Nu ştiu. Ce se întâmplă cu voi atunci? iscodi Miona.
-Trupul suferă aşa cum a suferit Copacul Sfânt, dar mintea se umple de gândurile
altcuiva.
-De gândurile cui?
-De gândurile Copacului… poate. Nimeni nu ştie. Eu încă n-am trăit asta.
-O să trăieşti?
Rake îşi întoarse faţa spre ea încercând să zâmbească. Câtă curiozitate manifesta!
-Toţi gewinii trăiesc Lau-man-ai. De două ori. Soroc de suferinţă, dar şi de
binecuvântare, căci atunci, în cugetul nostru pătrund mistere ale căror dezlegări nu pot fi
aflate în viaţă. Unii dintre noi se pot întoarce cu o cunoaştere profundă, care nu ne mai
părăseşte niciodată. Şi apoi, e acel sentiment înfiorător şi cald totodată că nu eşti singur, că
fiinţa ta e aproape întreagă, aproape completă, într-o siguranţă învăluitoare.
În timp ce asculta, fiica pământului se simţi într-un mod magic atinsă de senzaţia de linişte,
aproape fericire, pe care cuvintele gewinului o eliberau în aer ca pe nişte vibraţii profunde. În
privirea lui, adâncită spre interior, citea o anume blândeţe neaşteptată la o astfel de fiinţă şi o
pasiune împletită în devotamentul cel mai pur. Respiraţia sa caldă, atât de apropiată, părea să
electrizeze totul în jur.
Ar fi putut procrea cu o asemenea fiinţă, fără teamă că produsul ar fi lipsit de valoare.
Pe moment, gândul acesta o paraliză. Se simţi vulnerabilă în faţa lui. Îşi întoarse
grăbită faţa, încercând să se convingă că totul nu era decât rezultatul condiţionării vorilor.
Trupul ei, împiedicat de fluxul întâmplărilor neaşteptate, îi cerea să-şi îndeplinească menirea.
Trebuia să alunge astfel de gânduri şi să caute mai departe să culeagă din faptele viitoare
orice s-ar fi dovedit suficient de bun pentru a-şi justifica existenţa în faţa stăpânilor.
Se ridică anevoie, simţind că toată carnea protestează la un nou efort şi o porni încet,
încercând pe cât posibil să rămână în umbra stâncilor. Sub tălpile sale, bucăţi sfărâmicioase
de rocă roşiatică îi trimeteau o mulţime de junghiuri insuportabile. Se strădui să se gândească
doar la faptul că nu mai aveau de mers decât o zi, chiar mai puţin, dacă nu se vor odihni toată
noaptea.
Încă o zi de chin şi vor zări turnurile înalte ale cetăţii Anaspur. Dar, pentru asta,
trebuia să-şi convingă tovarăşii să pornească din nou la drum.
Primul gewin stătea ghemuit la umbră, cinci paşi mai în faţă şi îşi trecea timpul
lustruind o lamă numai bună de aruncat. Îi ceru să se ridice şi s-o însoţească în căutarea
celuilalt. Nici acesta nu putea fi prea departe.
O adiere uşoară îi răcori pentru o clipă faţa arsă. Setea devenise de nesuportat şi îi
ardea gâtul.
Încă puţin, se încurajă.
Peretele stâncos cotea brusc spre răsărit, în faţă, doar terenul mâlos… Cu gewinul
imediat în urma sa, tocmai depăşea colţul când, sângele începu să-i clocotească într-un
strigăt de disperare.
Îl zări pe al doilea gewin şi nu-i veni să creadă văzându-l cum deşeartă pe pământul
acela blestemat ultimele lor picături de apă. Reacţia gewinului din urma sa fu fulgerătoare.
Se aruncă asupra celuilalt într-o încleştare turbată. Miona se lăsă să cadă în genunchi. Era
inutil. Apa dispăruse în clisă. Nu vor reuşi niciodată să ajungă la Anaspur.
 Un sforăit răsunător se auzi aproape imediat, în apropierea celor doi care continuau să
se lupte orbeşte. Crezu că e tot un stâlp de aburi fierbinţi ce se ridicau, aşa cum mai zărise de
câteva ori, din pântecul pământului. Dar, imediat, alte câteva răbufniră, mult prea aproape
una de alta, pentru a o convinge că se întâmpla altceva. Chiar şi gewinii se opriseră din
luptă. Unul din braţele celui care vărsase apa, atins de aburii fierbinţi, era carne vie.
Cu toţii priveau cu groază cum se cască un hău imens, chiar sub picioarele lor,
aspirând o mare cantitate de mâl, în timp ce în spate apărea o umflătură, ca şi cum o uriaşă
bulă de aer se înălţa spre suprafaţă şi se străduia să irupă.
-Erryptia! strigă unul din gewini, chinuindu-se să-şi smulgă picioarele din pământul
moale care îl trăgea nemilos spre gura prădătorului, dar cel ce trădase îl îmbrânci cu forţă,
chiar sub privirile îngrozite ale Mionei.
Aceasta simţi brusc cum oboseala şi durerile îi părăsesc membrele şi începu să
gonească spre locul unde se aflau Rake şi Ahtu. Şuierul ca de vânt ce se înălţa în urma sa îi
spunea că erryptia este pe urmele sale. Încercă să se menţină pe lângă limita stâncilor. Un
picior i se poticni între doi bolovani şi căzu. Undeva, în interiorul minţii, auzi pârâitul
distinct al osului, dar gândurile i se opacizară în faţa durerii. Se răsuci, ca prin vis şi îşi
smulse cu mâinile piciorul. Şuieratul se auzi mai puternic, dar şi gewinii erau mai aproape.
Începu să strige din toate puterile.
Imediat, îl zări pe Rake ţâşnind în picioare, cu muşchii încordaţi.
-Erryptia! îi avertiză, temându-se în acelaşi timp că reacţiile gewinului nu vor fi
suficient de iuţi pentru a mai spera.
Într-adevăr, pe când se apropia, mai mult târându-se, înţelese că loialitatea acestuia îl
va îndemna să-l salveze pe sacat, fără a ţine cont de fiinţa ei. Lacrimi de neputinţă îi ţâşniră
din ochi, dar nu încetă să se târască. Suprafaţa aproape netedă a stâncilor putea constitui un
adăpost bun în faţa erryptiei, dar, singurul loc prin care ar fi putut urca acolo, se afla chiar
lângă Rake.
Gewinul înţelesese imediat acest lucru şi, săltându-l cu forţă pe Ahtu în spate, se
căţăra cu dificultate pe panta mai puţin abruptă.
Miona începu deodată să resimtă toată durerea trupului. Tot mai continua să se
târască, parcă mai repede decât înainte, deşi îşi repeta singură că, indiferent dacă ar fi reuşit
să ajungă acolo -mai erau doar puţini paşi- oricum n-ar fi putut să urce. Privi în urmă. Văzu
erryptia apropiindu-se, un corp imens, atât de întunecat încât părea să se contopească cu
solul, o pată umflată, pe al cărei spate se spărgeau băşici roşiatice din care ţâşneau mai multe
coloane de aburi otrăviţi. Avea o membrană tremurătoare ce se vălurea la nivelul solului,
înconjurând un trup ce părea să alunece pe deasupra pământului cu o viteză impresionantă.
Deci aşa arată chipul morţii, îi şopti un gând firav. Lăsase moleşeala să o învăluie ca
o apă caldă, ce se ridică până deasupra capului într-o resemnare tăcută, liniştitoare împăcare,
când, fără milă, două braţe puternice o înşfăcară, smulgând-o, aruncând-o cu brutalitate din
nou în iadul suferinţei fizice. Întorcând anevoie ochii, înţelese că fruntea i se lovea de pieptul
gewinului.
Se întorsese. Ceva ce nu putea să înţeleagă îl făcuse să vină după ea, riscând poate
chiar să cadă amândoi pradă bestiei care îi vâna. Simţi ca o părere căldura trupului încordat
la maxim, în timp ce ghearele lui se înfigeau până la carne în peretele stâncii, atât de repede,
încât o cuprinse ameţeala. Celălalt braţ o strângea tăindu-i respiraţia, dar Miona îşi pierdu
cunoştinţa înainte ca strânsoarea să slăbească.

23.

Uneori, în sufletul lucrurilor se ascunde un strop de carne. Carne care îşi strigă
dorinţele efemere, un noian de cerinţe în spatele cărora stă ghemuită voinţa. Din sufletul
lucrurilor izvorăsc atâtea voinţe, încât doar un suflu atotcuprinzător rămâne neizbit, drept, în
picioare în faţa atacurilor. Un astfel de univers, populat de voinţele lucrurilor, răstoarnă orice
are neghiobia să se ridice deasupra. Dacă universul lucrurilor noastre ar fi creat de un zeu…
O, cum ar trebui să se simtă zeul acela! Câtă durere în înfrângerea sa! Ce scârbă ar trebui să
îndure pentru o lume pe care a croit-o atât de aproape de perfecţiune! Acest "atât de aproape"
ar trebui să-i frângă spatele de umilinţă.
Mi-e trupul plin de vânătăi - cugetă mohorât Jatova - şi totuşi, nu-s vânătăile cărnii.
În gura focului se călesc cele mai bune arme. Dar astea sunt nimicuri.
-Cum te cheamă? îl întrebase Coma-ase într-o seară.
Cu paşi furişaţi, venise să se aşeze aproape de cuşca ce-i ţinea loc de adăpost. Acolo,
pe treptele din centrul pieţei, răcoarea vântului era mai muşcătoare, iar în glasul fetei sunase
parcă un strop de tristeţe. În lumina palidă, părul lung îi flutura cu unduiri deşarte, în timp ce
mâna căuta pe clapele unui instrument bizar acorduri, sunete ce se rupeau dureros din aer.
Cum îl chema?
Pentru prima dată numele îi suna străin şi îndepărtat, fără vreo semnificaţie. Gewinii
îngrămădeau obsesii în jurul sensurilor. Acum, dintre toate cuvintele, Jatova era singurul în
care sunetele picau ca pietrele într-un pământ mut. El însuşi se simţea un pământ mut, pentru
care ecoul se stinsese pe nesimţite lăsându-l pustiu, răvăşit. Să zacă, devenise porunca pe
care mintea o acceptase cu cea mai mare uşurinţă.
Nu, cu siguranţă că "demon" suna mai bine.
Era vrăjit! Acordurile acelea îl făceau să devină mai conştient de golul din sine.
-Ce cânţi? o întrebase cu glas obosit.
Răspunsul, cu şoapta lui timidă, îi furase ultimul strop de vlagă.
-Cânt pentru tine, pentru sufletul tău.
Locuitorii din cetate aflaseră din timp că vor sosi. Veştile circulaseră înainte. Aflaseră
şi despre muralul care refuzase să îl atace. Prezenţa puiului în urma sa era o dovadă. Înţelese
că întâmplarea modificase întrucâtva felul în care îl priveau oamenii. Nu aruncaseră cu
pietre, nu-l blestemase nimeni şi nici nu fugiseră îngroziţi din calea sa, dar o tăcere mistică
părea să plutească deasupra mulţimii, ca o aşteptare sumbră.
Acceptase să fie închis într-o cuşcă ridicată la înălţime, în centrul cetăţii, pentru că
fata îi dăduse de înţeles că în curând îl va duce pe muntele Moxe. Se înşelase, însă, crezând
că va fi asaltat de priviri curioase tot timpul. Se părea că-l ignoră întreaga suflare a cetăţii.
Faptul că aşezarea fusese durată în stâncă, aproape de cuibul aceluia pe care trebuia
să-l întâlnească, îl linişti cumva. Coma-ase îi explicase că este singurul loc în care erau feriţi
de vânătorile semenilor săi.
Ar fi dorit să înceteze ciclul vânătorii, nu pentru că simţea milă pentru aceste fiinţe -
la rândul lor demonstraseră că sunt capabile de cruzime - ci pentru că îşi dorea neamul liber
de necesitatea unor sacrificii pe care şi el ajunsese să le considere un blestem.
Coma-ase îl surprinsese cu o zi înainte întrebându-l dacă nu simte nevoia să ucidă.
Nu reuşise să-şi ducă gândul până la capăt, dar Jatova înţelesese că erau gata să-i ofere un
sacrificiu şi mai înţelesese că acum doreau să-l păstreze în viaţă.
Cumva, Toma-asa reuşise să scape de judecată şi să-şi recapete poziţia din fruntea
satului său.
Nu, nu avea nevoie de sânge. Nu era încă un cavaler negru. Era prea tânăr. Dar ei n-
ar fi înţeles asta niciodată, nu atâta timp cât originea prădătorilor lor le-ar fi rămas
necunoscută.
Era mai tânăr chiar decât Coma-ase, după câte îşi dăduse seama. Şi cât de tinere şi
necoapte puteau fi câteodată minţile acestor creaturi!
-Cuvintele tale au forţă, se mirase Jatova.
Cântecul murise pe buzele fetei care îl privise gânditoare.
-Cuvintele sunt suflarea lui Mata.
-Mata?
-Mata e ceea ce calci, e ceea ce munceşti… e acolo unde te întorci.
-E pământul!
-E ceea ce iei cu tine - continuase Coma-ase tulburată - e ceea ce rupi din tine. Când
Mata răsuflă, Mata trăieşte… şi noi odată cu ea. Cuvintele sunt darul ei către noi, cântecul ei,
viaţă, putere. Ele vin, ne pătrund, trec mai departe, într-un flux continuu şi asta ne face ceea
ce suntem.
 În sufletul lui Jatova înflorise speranţa. Poate că totuşi va putea să facă gestul
mărturisirii, fără ca aceasta să-i pună în pericol pe ai săi. Fata părea să fie dotată cu mai
multă sensibilitate decât ceilalţi, infinit mai vulnerabilă. Chiar această slăbiciune îl îndemna
s-o simtă mai aproape decât pe oricine altcineva.
-Suntem ceea ce auzim şi ceea ce spunem, îi răspunsese Jatova. Păcat că nu toţi
auzim la fel şi nu toţi spunem acelaşi lucru.
-Adică?
Văzuse în ochii ei într-adevăr nedumerire şi interes? Planul era bun. Putea să
continue.
-Învăţătorii se fac vinovaţi de drumurile greşite pe care apucăm.
În timp ce urmărea reacţiile fetei îşi dăduse seama că îi mărturiseşte lucruri în care
crezuse odată chiar el şi pe care le ascunsese de Tatu.
Ar trebui să nu ne aflăm aici pentru ca aceste cuvinte să nu se lovească diferit de noi.
Suspiciunea strălucise din nou în ochii ei.
-Aici, unde?
-În ţesătura încâlcită a lumilor noastre. Avem în faţă acelaşi lucru, dar fiecare aude ce
poate, fiecare povesteşte cum poate. Uite aşa trăim după poveştile altora, după cuvintele
altora. Adevărurile lor devin ale noastre, dar cuvintele sună diferite în noi şi, pentru că
fiecare aude altfel, adevărurile învăţaţilor nu sunt adevărurile noastre. De aceea e mai bine ca
fiecare să-şi descopere propriile adevăruri şi să şi le povestească doar sieşi, fără a-i lăsa pe
alţii să îşi arunce spre ei cuvintele.
Coma-ase se apropiase zâmbind.
-Atunci, de ce îţi încalci propriile credinţe şi îţi arunci spre mine cuvintele?
-Sunt un prost învăţător, hohotise Jatova.
-Povesteşte-mi despre lumea ta.
-Nu încă, îi răspunsese retrăgându-se.
Trebuia să le câştige cu orice preţ încrederea? Şi cu ce preţ? Bineînţeles că nu avea
nevoie de mai mult pentru a ajunge acasă. Dar pentru viitor?
Cu o seară înainte fusese trezit de zgomotul infernal pe care îl făcea un grup de
locuitori ai cetăţii ce se apropiau de piaţă, conduşi de unul mai în vârstă care trăgea după
sine un tânăr legat. La lumina torţelor îl recunoscuse în persoana acestuia pe Gillua. Avea
faţa plină de sânge şi hainele zdrenţuite, pline de noroi. Vorbele de ocară pe care i le aruncau
oamenii păreau să nu-l atingă.
Chemat în grabă, Toma-asa vrusese să ştie ce se întâmplase.
-Ibuam! strigaseră toţi într-un glas.
Din mulţimea turbată, omul mai în vârstă îi împinse în faţă o fată. Pentru că gestul
fusese brutal, fata se împiedicase şi căzuse la picioarele căpeteniei. Gillua, trezit din
nepăsare, se smucise trăgându-i pe cei care îl ţineau, după el, până aproape de ea. Apoi se
iscase o îmbulzeală de nedescris, iar Jatova îşi spusese că sunt lucruri care nu-l privesc şi că
ar fi fost mai bine să încerce să dormă.
Acum, când se trezise, după o noapte de somn chinuit, primul lucru pe care îl zări fu
corpul lui Gillua, spânzurat fără vlagă într-o poziţie curioasă chiar în faţa cuştii sale. Mirosul,
dar mai ales câteva gemete înfundate, îi indicară faptul că tânărul era încă în viaţă.
Avea un picior în aer, legat de gleznă cu o frânghie, în timp ce partea de sus a
spatelui şi capul se sprijineau de pământ, înfăşurate strâns, împreună cu celălalt picior care
fusese pliat la piept într-un fel de pânză galbenă.
Lui Jatova situaţia i se părea oarecum amuzantă. Capul lui Gillua se afla destul de
aproape de îngrăditură, încât ar fi putut doar să-şi întindă mâna şi să-l tragă înăuntru. O nouă
pradă cu care îl îmbiau oamenii? Ar fi avut un sens. Era sigur că ar fi dorit să observe cum
procedează un cavaler atunci când îşi devorează victimele şi pentru asta îl ţineau flămând.
Noroc că fata reuşise să-i strecoare de câteva ori bucăţi de carne care semăna foarte mult la
gust cu ultima pe care o mâncase în libertate. Dacă îl aduseseră pe Gillua pentru el, atunci se
simţea îndreptăţit să pună întrebări. O zi întreagă se gândi cum să procedeze. De-abia pe
seară se decise:
-Cât de mare e greşeala pe care ai comis-o pentru a-ţi câştiga astăzi locul lângă mine?
 Gillua nu se mişcă, dar o uşoară strângere a pleoapelor îi indică faptul că este
conştient şi că îl auzise. Dar şi puiul de mural ciulise urechile şi, la auzul glasului celui de
care refuzase să se mai despartă, se ridicase vioi pe cele şase labe şi venise lângă Jatova,
fixându-l cu ochii săi sclipitori.
-Vorbeşte-mi, insistă gewinul, poate că pot să te ajut.
Tânărul îi întoarse o privire încărcată de ură şi suferinţă.
-De ce ai încerca tu să mă ajuţi?
-Coma-ase are încredere în mine, insinuă Jatova.
-Crezi că se cheamă încredere? Sunt lucruri pe care nici tu nu le pricepi, se însufleţi
Gillua. Pentru voi nu suntem nimic. Nimicul nu poate să intereseze. Dacă propriul meu neam
mă oferă astăzi ţie… nu mai există încredere.
Deci era adevărat. Îl încercau din nou pentru a-i urmări fiecare reacţie. Ce sperau să
afle? Era şi Coma-ase o parte din plan? Instinctul îl îndemna să refuze această variantă.
-Fiecare neam îşi are proscrişii săi. Care este păcatul tău?
Furia neputincioasă se manifesta prin zâmbetul ironic al tânărului.
-Potrivit credinţei voastre, continuă gewinul, menirea nostră este de a vă curăţa
rândurile de păcătoşi, parcă aşa spunea Coma-ase.
-Nu ne batjocori credinţele, demone! Ţi-am spus că nu înţelegi nimic. Mashum-ate
m-a numit în faţa tuturor "ibuam". Acesta nu e un păcat, e un blestem.
-Şi eşti…. ibuam?
-Bătrânul Mashum-ate nu face decât să-şi apere familia, gemu tânărul. Se apără şi îi
apără pe ai săi de cei ca mine.
-Cei născuţi ca tine?
-Cum… Ce ştii? tresări Gillua.
Trebuie să fiu prudent. Soarta mea poate fi legată de o astfel de întâmplare.
-Mai nimic. Doar curiozitatea m-a îndemnat să aflu câte ceva despre felul cum vă
naşteţi. Nimic nou. Se pare că drahmiţii voştri procedează la fel ca vorii.
-Vorii?
-Drahmiţi, vori, ce contează? Am înţeles că mama ta, cum a spus?… A! S-a legat la
copacul de rouă şi apoi i-ai fost adus tu. Venitea ta în sânul tribului a fost o nelegiuire.
Alungaţi de ai voştri, mereu priviţi cu neîncredere, nu asta v-a fost mereu soarta? Mama ta ar
fi trebuit să ştie că încalcă legea şi să se abţină de la un asemenea gest de sfidare. Nu crezi că
asta ar fi rezolvat totul?
Sclipirile de furie din ochii lui Gillua crescură în intensitate.
-Mama mea a murit, fiară fără de suflet! Acum Izvorul de Viaţă care le schimbă pe
toate o va curăţa de păcatul său.
-Dar tu? Tu eşti al meu, nu? Semenii tăi mi te-au încredinţat cu multă generozitate.
-Nesăbuinţa mea, murmură Gillua, doar nesăbuinţa de a ridica ochii prea sus, m-a
aruncat în ghearele tale. Dacă soarta mea nefericită nu m-ar fi împins spre ea, astăzi n-aş fi
zăcut în puterea ta, ci te-aş fi înfruntat alături de ei.
-Eşti curajos, Gillua. Ce-ar fi să uiţi pentru un moment că aceeaşi soartă ne-a pus în
faţă, vânător şi pradă şi să-mi explici mai clar cum stau lucrurile?
-Ce ştiţi voi despre curaj? Curajul este al celor ce au de înfruntat lucruri mai
puternice decât ei.
-Eşti un copil care nu a atins încă maturitatea, Gillua, la fel sunt şi eu. Acesta e
motivul pentru care nu simt încă nevoia vânătorilor care vă răpesc atâţia tovarăşi dintre voi.
Curajul este primul lucru pe care îl învaţă cei de vârsta mea. Curajul se manifestă în
hotărârea mea de a-ţi dezvălui acest lucru… sau poate tot o nesăbuinţă.
Te rog să-mi spui cum se dezvăluie până la capăt soarta celor ca tine. Legile voastre
nu au găsit o altă cale prin care să fii redat tribului, eliberat de păcatul naşterii tale? Şi ce este
un ibuam? Gândeşte-te că nu doresc să te ucid aşa cu se întâmplă într-o vânătoare.
Câteva clipe, răbdarea lui Jatova fu pusă la grea încercare. În privirea tânărului
ghicea o luptă cumplită între neîncredere şi un licăr de speranţă şi uimire. Speranţa învinse în
cele din urmă.
 -Când ajung la vârsta potrivită, dacă doresc să se întoarcă în sat, cei ca mine sunt
nevoiţi să facă dovada curăţeniei lor şi să înfrunte o primejdie din care foarte puţini se întorc
în viaţă.
-Cât de puţini?
Gillua zâmbi.
-Eu n-am întâlnit nici unul.
-E vorba, deci, de o încercare în care primejdia este o dovadă a curăţeniei, murmură
Jatova gânditor. O înfruntare cu mine ar putea deveni o astfel de dovadă?
-O dovadă? hohoti Gillua. Da, ar fi o dovadă, dar nu de curăţenie. Nu, demone, pe cei
ca mine, cum ai spus tu, trebuie să să-i soarbă Shumaya, Şarpele Apelor. Doar el poate să-mi
dea ce mi-ar fi oferit, odată cu moartea, Izvorul de Viaţă: alt chip.
Jatova nu-şi putu împiedica un fior rece ce-i urca repede spre ceafă. Amintirile pline
de groază ale primei sale nopţi petrecute în aceste ţinuturi, în mlaştina sufocantă, erau în
continuare vii în mintea sa.
-E vorba de acelaşi Shumaya despre care aţi presupus că mi-a ieşit şi mie în cale?
-Nu există decât unul.
-Şi de ce n-ai încerca să-l înfrunţi?
-Nu să-l înfrunt. Nimeni nu-l înfruntă pe Shumaya. Şarpele Apelor e sfânt. Poţi doar
să te laşi înghiţit de el şi, dacă fiinţa ta se potriveşte în cea mai mică parte cu a sa, atunci te
va înapoia pământului. Oricum, continuă Gillua cu amărăciune, acum nu mă vor mai lăsa să
încerc. Mashuma-ate m-a numit ibuam.
-Revenind la acest ibuam…
-Vrei să ştii ce înseamnă? Ei bine, ţi-am explicat odată, atunci când am asistat la
ritualurile de pregătire ale unei fiinţe moarte…
-Mama ta.
Tânărul ridică surprins fruntea şi în ochii lui gewinul citi o spaimă amestecată cu un
fel de veneraţie.
-De unde ştii?
Jatova ridică din umeri.
-Da, reluă Gillua cu durere firul povestirii, era mama mea.
Îţi aminteşti de copacul care trebuie tăiat din nouă lovituri? Ţi-am spus atunci că asta
îl va ajuta pe cel mort să ajungă la Izvorul de Viaţă şi îl va împiedica să rătăcească drumul şi
să-şi facă loc în inima unui copac, nenorocindu-i pe cei lângă care a trăit. Noi credem că,
rareori, în unii dintre noi, se întâmplă să trăiască două fiinţe - în special în cei născuţi ca
mine - şi aceste fiinţe se despart la căderea serii, fără să ştie una de alta. Una e rea, cealaltă
bună. Cea rea se transformă într-un sul de foc - doar aşa poate fi văzută în întuneric de
oameni - şi zboară precum păsările prin văzduh.
Acolo unde întâlneşte pe cineva dormind şi care a uitat să aprindă la fereastră flori de
molak, intră şi îl soarbe de viaţă încet, noapte de noapte. Cei care cad victimele ibuamului au
ochii duşi în fundul capului. Oamenii îi recunosc după culoarea feţei, după slăbiciunea
trupului.
-Eşti un ibuam, Gillua?
Tânărul plecă din nou fruntea.
-Nu ştiu.
-Şi care ar fi victima ta? îl întrebă Jatova cu blândeţe.
Gillua îşi strânse buzele ca şi cum încerca să oprească răspunsul să iasă, dar gewinul,
hotărât să dea de capătul poveştii, continuă pe acelaşi ton.
-Nu cumva e vorba de fiica lui Mashum-ate? Cea pe care o aduseseră azi-noapte
împreună cu tine?
Trupul tânărului se încordă.
-E frumoasă, zâmbi Jatova cu viclenie.
-Da, şopti Gillua, mai mult pentru sine.
-Aş greşi mult, Gillua, continuă amuzat gewinul, dacă aş presupune că ai fost
descoperit noaptea, în încăperea acestei fete frumoase?
-Nu e ceea ce crezi! strigă tânărul.
 -Mai încet - îl avertiză - sau îi vei face pe cei care ne urmăresc cu siguranţă de
departe să se întrebe de ce demonul stă de vorbă cu victima sa, în loc să treacă la fapte. Nu că
m-ar interesa peste măsură cum se va sfârşi soarta ta, dar s-ar putea să te ajut şi astfel, să-mi
fiu mie însumi de ajutor.
Amândoi ştim ce scop au avut faptele tale şi mă tem că şi Mashum-ate ştie. Să nu
crezi că nu am observat cum mă privesc acum unii dintre voi.
-În trecut, unele sate se închinau puterii nemăsurate a demonilor. Pentru a-i îmbuna,
dar şi pentru a-i proteja pe ceilalţi, obişnuiau să-i aleagă pe cei mai neputincioşi sau care
încălcau legile şi să-i ducă în câmpie, atunci când se apropia momentul venirii voastre. Le
dădeau să bea mauna, licoarea pe care au pus-o şi pe carnea animalului pe care l-ai mâncat
atunci când te-au prins, şi îi abandonau în drumul vostru.
Suficientă pradă. Ceilalţi erau la adăpost. Se rugau demonilor şi le mulţumeau pentru
că astfel satele îi păstrau doar pe cei mai buni. Astăzi, unii vor să reînvie acea credinţă,
recunoscu Gillua. Muralul mort, puiul care nu se desparte de tine i-au făcut să vadă în fiinţa
ta un fel de zeu pe care noi, ceilalţi, îl doborâserăm.
-Halal zeu! pufni Jatova dispreţuitor din buze. Un zeu pe care-l ţin închis într-o
cuşcă!
-Nu cred că cuşca a fost cu adevărat o piedică pentru tine, îl privi Gillua cu coada
ochiului.
-Au ştiut să creeze alte frânghii cu care să mă ţină legat, încât eu însumi să-mi doresc
să rămân…
Dar, să ne întoarcem la tine. Mashum-ate este o căpetenie importantă în această
cetate, nu?
-Este cel care răspunde de hrana de zi cu zi a locuitorilor din Rauatmai, dădu Gillua
din cap.
-Dar cuvântul lui Toma-asa este mai puternic.
-Deocamdată. De foarte mult timp, Rauatmai este condusă, pe rând, de cinci căpetenii
de sate, de acela care răspunde de lucrul care devine cel mai important, pentru moment, în
viaţa noastră. Toma-asa este războinic. Zilele pe care le trăim acum stau mai mult sub lamele
armelor. Toma-asa a fost chemat în Rauatmai şi cuvântul său este mai puternic acum, aşa
cum ai spus tu. Dacă am avea zile paşnice, Mashum-ate ar prelua conducerea.
-Şi dacă printre unii dintre voi ar renaşte vechea credinţă în demoni, împotriva voinţei
celorlalţi, cine ar deveni cel mai puternic?
-Mavo-tui, preotul bătrân pe care l-ai întâlnit în satul lui Coma-ase.
-Şi dacă cei cinci nu se înţeleg asupra unor porunci?
-Dar nu conduc toţi odată. Fiecare…
-Bine. Bine, îl întrerupse Jatova enervat. Trebuie să fi existat din când în când o
neînţelegere, un impas.
-Dacă e nevoie de un sfat, se trimite un sol la Stăpânul Misterelor.
-Aha! Interesantă organizare! mormăi Jatova pe gânduri, mângâind creştetul puiului
de mural ce-l urmărea atent şi supus.
Nu ţi-am dat un nume, îl privi Jatova deodată. Nu demult, mă întrebam de unde se
naşte obsesia noastră de a numi totul. Poate din egoism sau din dorinţa de a stăpâni…
Oricum, adesea devine un fapt necesar. Ce nume să-ţi dau?
Muralul ciuli din nou urechile, iar labele îi tremurară a nerăbdare.
-Battar! Îţi place Battar?
Animalul tropăi şi se agită fericit sub mâna mângâietoare a gewinului.
Ce fiinţe mai suntem şi noi! vorbi Jatova cu glas şoptit. Ne punem pecetea numelui
peste toate şi apoi ne facem că le cerem consimţământul.
Te-am numit Battar, se aplecă adresându-se puiului, ca măcar numele tău să însemne
ceva, să-l simţi ca fiind o parte din tine. În vechea limbă, Battar este cel care stă aproape, cel
care ajută la adunarea lucrurilor împrăştiate, dar mai însemna şi - Jatova coborî vocea -
tahesh. Te vei numi Battar şi mă vei ajuta să adun bucăţile risipite din fiinţele noastre.
Azi-noapte am visat că sunt acasă. Mama mă întâmpina în poartă cu braţele deschise,
continuă Jatova cu durere în glas. Eram atât de fericit, încât picioarele mele alergau mai
repede ca niciodată. Dorinţa de a mă arunca la pieptul ei, de a auzi glasurile tatălui meu şi pe
al lui Tatu, de a simţi din nou în nări mirosurile cunoscute era înnebunitoare.
Dar, cu cât mă apropiam mai mult, cu atât ea se depărta şi castelul dispărea într-o
beznă totală. Mama striga disperată spre mine, întinzându-şi mai mult braţele… Dar nu mă
striga pe nume. Strigătul ei era mereu acelaşi - Battar…
-Battar! răsună încrâncenată vocea lui Jatova, în timp ce-l arăta pe Gillua cu degetul,
dezlea-gă-l!
Muralul îl privi atent cu ochii săi credincioşi şi se îndreptă spre tânăr. Colţii albi
străluciră un moment în întuneric, apoi, cu mişcări delicate, dar precise, începu să secţioneze
pe rând legăturile.
-Îţi înţelege cuvintele, exclamă Gillua uluit.
-Crezi că-i meritul lui? rânji Jatova.
Gillua înghiţi cu greutate. În privirea sa, teama se împletea din nou cu un soi de
veneraţie.
-Ce vei rezolva eliberându-mă? bângui tânărul. Crezi că voi putea fugi şi ascunde de
ai mei?
-Aşteaptă! mârâi gewinul urmărind încordat un punct mişcător în dreapta sa.
Gillua îşi aţinti ochii în aceeaşi direcţie şi desluşi în punctul mişcător patru oameni
bine înarmaţi care se apropiau în fugă de centrul pieţei.
-Chemaţi-l pe Toma-asa! îi întâmpină Jatova poruncitor.
Oamenii se opriră în loc nedumeriţi, apoi se înţeleseră din priviri şi unul o porni, tot
în fugă, spre una din case.
Nu după mult timp, din acea casă ieşi Toma-asa şi se îndreptă cu paşi măsuraţi spre
gewin. La lumina jucăuşă a făcliei pe care o purta în mână, chipul său arăta că fusese trezit
dintr-un somn adânc şi încă nu se dezmeticise.
-Dormeai bine? îi strigă Jatova ironic.
-Ce vrei? ripostă Toma-asa iritat, când ajunse aproape. De ce l-ai eliberat pe omul
acesta?
-Omul acesta, îi răspunse gewinul pe acelaşi ton ironic, mi-a fost adus mie. Am
înţeles că pot dispune de trupul său cum vreau. Ei bine, eu am vrut să-l eliberez.
-Dar nu poţi…
-Am putut! tună gewinul reducându-l la tăcere. Fii pe pace, urmă îndulcind puţin
tonul, Gillua va rămâne aici, cu mine. Ştie că nu are nici un rost să încerce să fugă.
Toma-asa respiră o dată profund şi îşi încrucişă braţele.
Jatova îşi înclină capul.
-Bun. Şi acum am să-ţi mărturisesc de ce te-am chemat, dar, înainte, îndepărtează-ţi
oamenii. Nu te teme, adăugă văzându-l că ezită. Dacă vroiam să-ţi fac vreun rău, se întâmpla
la fel de bine şi în faţa lor.
Mă gândeam, continuă Jatova după ce dispăruseră cei patru, că n-ar strica să ne stai
alături în noaptea asta lungă. Cine ştie, poate că te va ajuta şi pe tine în hotărârile pe care
încă nu le-ai luat.
Aşa, aprobă mulţumit că Toma-asa se aşezase în apropiere, hotărârile luate în beznă
pot fi adesea mai bune decât cele la lumină, deşi, datorită dorinţei voastre de a-mi urmări cel
mai mic gest, nu se poate spune că acum ne aflăm tocmai în beznă.
-Spune odată ce ai de spus! îi aruncă Toma-asa printre dinţi pierzându-şi răbdarea.
Ochii gewinului sclipiră feroce.
-S-ar putea să îmi placă ideea de a deveni un demon-zeu.
-Ce-ai spus? sări Toma-asa ca ars.
-Cred că printre voi sunt destui dornici să se întoarcă la vechile credinţe.
-Cine?… Tu! strigă căpetenia fulgerându-l pe tânărul care plecase fruntea. I-ai vorbit
despre lucruri care n-ar mai fi trebuit niciodată rostite! Ce fel de om…
-Încetează! porunci Jatova. Ai uitat că sunt un demon care, asemenea zeilor, poate
obţine orice.
-Tu, zeu! se întoarse Toma-asa privindu-l cu ură. Voi nu sunteţi zei. Doar minţile
bolnave ale unora dintre noi au fost în stare să-şi imagineze că, închinându-se vouă, ne pot
aduce un bine. Credeau prosteşte că, îmbunându-vă cu sângele fraţilor lor mai slabi, o parte
din puterea voastră va trece asupra lor. Dar voi nu sunteţi zei…
-Să n-o luăm de la capăt. Eu îţi arăt o cale. Mai există şi altele. Nici una care să te
mulţumească, te asigur. Pe scurt, va trebui să faci ceva care să mă mulţumească pe mine.
-Crezi că poţi schimba soarta lui Gillua? vorbi căpetenia cu glas obosit. Şi chiar aşa,
nu văd ce interes poţi avea. Omul acesta este ibuam. Nu poţi înţelege.
-Nu este. Şi tu ştii bine asta. A făcut doar prostia să-şi lege sufletul de o fată al cărei
tată nu poate accepta unul născut ca el. Voi toţi nu puteţi accepta unul ca el! Ne blestemaţi,
ne spuneţi demoni, dar nu aveţi curajul să priviţi în voi. De ce vă e teamă? Nu cumva acolo
se ascund alţi demoni? Nu demult, i-am promis lui Coma-ase că mă voi supune voinţei sale.
V-aţi întrebat de ce? Cât de întunecat se răsfrânge sufletul meu în ochiul vostru? Poate că
vreau la fel de mult ca blestemul vânătorii să înceteze.
-Dar nu înţeleg ce nevoie ai putea avea… arătă Toma-asa spre Gillua.
-Am nevoie de viaţa lui, aşa cum am nevoie de a ta şi de a fiicei tale!
Toma-asa îşi plecă fruntea în pământ.
-Ar fi o cale, mormăi într-un târziu. Ar putea să plece în căutarea Şarpelui Apelor, dar
şi ceilalţi trebuie să-şi spună cuvântul.
-Nu minţi. Acum tu conduci Rauatmai. E suficient cuvântul tău, iar eu îţi promit că
vei conduce mai departe.
Toma-asa îl privi iscoditor în ochi. Cum mai ardeau ochii acestui gewin! Era cu
siguranţă un târg. Dar ce ascundea el? Putea fi pentru început un răgaz, dacă nu un pas
înainte.
-Vreau să aflu despre lumea ta.
-Gillua va pleca însoţit de mural, apăsă Jatova pe cuvinte. Despre lumea mea voi
vorbi doar cu Coma-ase când voi crede de cuviinţă. Dar o voi face.
-Foarte bine! încuviinţă căpetenia ridicânduse şi făcându-i semn tânărului să-l
urmeze.

24.

Când deschisese ochii, arşiţa îşi pierduse din intensitate. La început crezuse că mai
era până la căderea serii. În realitate, noaptea se instalase deja, dar peisajul acela blestemat,
în care lumina nu dispărea niciodată suficient încât să cadă bezna, îţi lăsa impresia că timpul
se înţepenise în loc.
Ca o lovitură puternică în cap, îi reveniră în memorie setea, erryptia, goana, suferinţa
şi apoi gestul lui. O salvase. În ciuda a ceea ce credea despre ea, îşi riscase viaţa pentru a o
pune în siguranţă. Un fior îi răcori pielea. Dacă... Îl căută din priviri, dar se văzu singură,
doar cu sacatul care agoniza.
Îşi înălţă gâtul cu prudenţă, apoi reveni. Nu era departe, dar lângă el stătea gewinul
trădător. Nu reuşea să înţeleagă cum putuse să se salveze. Fusese convinsă că şi el căzuse în
gura prădătorului. Se răsuci pe cealaltă parte. Piciorul rănit durea îngrozitor. Cu mişcări
frânte, reuşi să se apropie suficient de trupul sacatului. Era întins pe spate, dar torsul stătea
într-o poziţie nefirească.
Acum e momentul să aflu. Aici trebuie să fie.
Sprijinindu-se pe piciorul sănătos, îl prinse cu mâinile de o parte şi încercă să-l
răsucească cu faţa în jos. Era atât de greu! Probabil că gewinul avea o putere impresionantă
de vreme ce reuşise, în ciuda epuizării şi a căldurii, să se caţere cu el în spate pe un perete
atât de abrupt. La acest gând simţi cum o invadează un nou val de răcoare.
În cele din urmă, corpul sacatului se rostogoli cu faţa în jos. O singură privire fu de
ajuns. Exact cum bănuise, mugurele era acolo. Armura ponosită nu reuşea să ascundă în
totalitate umflătura din spate. Rake îşi făcuse speranţe deşarte crezând că-l va putea salva.
Pipăi uşor cu mâna stabilind marginile umflăturii. Era destul de mare. Dacă în
următoarele două zile mugurele nu era îndepărtat, sacatul avea să moară. Se gândi că şansele
erau foarte mici, chiar dacă reuşeau să ajungă la Anaspur a doua zi. Numai vorii puteau să
culeagă mugurele fără a-i aduce moartea gewinului. Şi Rake ştia asta. O ştia fiecare gewin.
Iniţial nu înţelesese despre ce era vorba. Lau-man-ai era o denumire necunoscută pentru ea.
Văzuse de câteva ori cum procedau vorii atunci când li se aduceau gewini cu minţile rătăcite.
Urmărise din pură curiozitate felul în care procedau atunci când culegeau mugurii, ştia şi în
ce scop şi îşi dăduse seama că gewinilor nu le era dezvăluit acest lucru.
Habar nu aveau ce se întâmpla cu ei. Cum spusese Rake? Momentul ispăşirii… O
explicaţie bună pentru cei ca el.
Şi totuşi! Dacă izbutim să ajungem mâine la Anaspur, dacă printr-o norocoasă
întâmplare aş găsi acolo un vor…
Apăsă din nou, uşor proeminenţa de pe spatele sacatului, încercând să aprecieze cât
mai bine cât timp mai putea spera.
-Îndepărtează-te! îi strigă Rake ajuns pe nesimţite în spatele ei.
Ridică spre el o privire plină de căldură şi recunoştinţă, dar zâmbetul îi îngheţă
imediat pe buze. Gewinul o fixa cu ochi încărcaţi de ură. Atunci remarcă faptul că avea lama
usakului scoasă şi mâna i se încleştase pe ea.
-Nu pot nici un moment să te pierd din vedere, nu? mârâi gewinul gata s-o lovescă.
Deschise gura, nedumerită, să întrebe, dar îşi strânse buzele la loc imediat. Înţelegea.
În spatele cavalerului, trădătorul o privea cu aceeaşi ură.
Ridică mâna deasupra capului într-un gest instinctiv de apărare.
-Nu te feri! îi aruncă Rake din vârful buzelor şi ochii săi de un galben strălucitor
sclipiră mai crud ca niciodată. Cutele adânci care se formaseră între ei păreau să-i atragă, ca
într-o singură pată ucigătoare.
-Am învăţat să mă stăpânesc, continuă. Nici nu pot să-mi imaginez ce fel de minte
înveninată ai, de vreme ce ai putut să arunci preţioasa apă care te-ar fi ţinut şi pe tine în viaţă.
Poate că totuşi vom scăpa din acest ţinut curând, în ciuda strădaniilor tale, dar mi-ai ucis un
războinic, un gewin a cărui valoare nu va putea fi uşor înlocuită. Pentru fapta asta voi şti să-
mi înfrânez pornirile, deoarece ţi-am pregătit o soartă de care şi mintea ta ar trebui să se
cutremure.
Ridică-te! De acum încolo nu te voi mai pierde din priviri. Înţelege asta şi bucură-te!
Te voi mâna neobosit din urmă ca pe un animal. Fără milă.
Miona îl săgetă cu privirile, încercând să-i arate că ameninţările nu o înspăimântă. Se
ridică mândră în picioare, strângând din dinţi pentru a nu striga de durere. Piciorul rănit se
transformă în flăcări pârjolitoare când atinse pământul. Făcu primii paşi încercând să nu se
clatine. Doar când ajunse în dreptul umărului lui se opri o clipă pentru a i se adresa cu
dispreţ.
-Cel puţin eşti sigur că nu te înşeli asupra trădătorului?
Faţa gewinului rămase neclintită.
Într-adevăr, a ştiut să-şi ţină promisiunea. Miona avu impresia că e mânată din urmă
de o furie turbată. O obligase să meargă înaintea tuturor, în cazul în care s-ar fi arătat din nou
erryptia.
Luminile reci ce ştergeau în treacăt câmpia începeau să se estompeze treptat. Era
semnul că se apropiau de puterea nopţii. Ar fi fost un moment bun pentru popas, pentru a-şi
reface forţele, dar gewinul o împingea înainte, fără oprire şi fiica pământului simţea că, dintr-
un moment în altul, rezerva neaşteptată de energie născută din revoltă o va părăsi la fel de
brusc.
Rănile îi transformaseră mintea într-un urlet continuu. Încerca să se stăpânească
ştiind că, dacă se va prăbuşi, acesta va fi sfârşitul. Probabil că îi rezervase chinuri
înfiorătoare la capătul drumului, dar nu va ezita nici o clipă să o ucidă sau, şi mai rău, să o
părăsească acolo în cazul în care nu va mai putea să meargă.
Simţea în spate, ca două pete arzânde, privirile celuilalt gewin. Acesta regreta, cu
siguranţă, faptul că Rake n-o omorâse pe loc.
Indiferent ce moarte o aştepta, indiferent când, trebuia să lupte până la capăt. Încercă
să-şi ocupe mintea cu aceste gânduri, căutând soluţii pentru a-şi demonstra nevinovăţia. În
tot acest timp, o parte din ea se retrăsese în uimire şi nu înţelegea de ce se mai chinuie. Ce
spera? De ce nu abandona?
Pământul moale, în care tălpile i se afundau până la glezne la fiecare pas, îi
pătrunsese în rănile usturătoare.
Gata. Se va sfârşi curând.
Forţele o părăseau definitiv. Se împletici şi căzu pe o parte. Ca printr-o pâclă deasă
auzi strigătul nemilos al lui Rake. I se păru că îi porunceşte din nou să înainteze, dar ochii i
se opriseră încăpăţânaţi asupra unei imagini halucinante. Nu putea fi decât o iluzie. Ruinele
unei aşezări într-un astfel de ţinut, ruinele la care se holba pierdută, nu puteau fi decât în
mintea ei.
Dar erau atât de aproape! Putea să vadă până şi zidurile negre, acoperite aproape în
totalitate de plante putrezite de atâta apă din sol. Apă!
Auzi din nou glasul lui Rake. Încercă să întoarcă faţa, dar muşchii gâtului păreau
blocaţi definitiv. Aşteptă împăcată până când ajunse în dreptul ei.
Se înşelase. Nu ei i se adresa gewinul. Privea şi el în aceeaşi direcţie cu nările
fremătând. Rămase gânditor câteva momente, apoi se întoarse către celălalt şi îi spuse.
-Trebuie să ne odihnim. Vom petrece restul nopţii la adăpostul acelor ziduri. Ciudat!
Nu apare în însemnăile trachionilor, dar prezenţa lor nu poate însemna decât că trecătoarea
Suna nu e departe. Să mergem!
Îl săltară pe sacat de o parte şi de alta şi trecură pe lângă Miona fără a-i arunca vreo
privire.
Un monstru de cruzime! i se adresă aceasta în gând. Simţi un firicel slab de forţă
ridicându-se încet de-a lungul trupului. Se propti pe coate şi pe genunchi şi, după câteva
încercări nereuşite, izbuti să se ridice şi să meargă.
Aşezarea se dovedi de aproape a fi doar o construcţie primitivă, ridicată probabil cu
foarte mult timp în urmă, căci din zidurile ei nu mai rămăseseră multe în picioare. Şi acelea
ofereau un adăpost îndoielnic.
Miona, însă, era fericită că se poate prăbuşi lângă una din pietre, fără să mai audă
glasul poruncitor al cavalerului, sorbind cu lăcomie lichidul răcoros pe care reuşise să-l
stoarcă din tulpinile câtorva plante. Aici putea să zacă destul timp pentru a-şi pune ordine în
gânduri şi pentru a-şi îngriji puţin rănile. Dar, deocamdată, preferă să stea în nemişcare, o
stare apropiată somnului.
Cei doi gewini îl depuseseră pe Ahtu puţin mai departe şi se străduiau să aprindă un
foc. Îl văzu pe Rake cum se ridică apoi şi se îndreaptă cu paşi repezi spre ea. Se chirci într-un
gest de apărare.
-Nu sta aici! Vino lângă foc! îi spuse acesta cu voce neliniştitor de calmă. Ţi-am spus
că prefer să te am sub ochi. Nu în umbra asta în care ai putea urzi cine ştie ce.
Pentru că nu reacţionă imediat, se aplecă asupra ei şi, înşfăcând-o de un braţ cu
brutalitate, o târî până aproape de corpul sacatului.
Răcoarea nopţii, la fel de chinuitoare ca dogoarea zilei o făcu să aprecieze vecinătatea
focului. Se trase mai aproape şi încercă să-şi desfacă legăturile care îi înfăşurau piciorul
rănit, dar degetele sale slabe nu mai aveau nici atâta forţă.
Rake se aplecă din nou asupra ei şi, cu gesturi ce trădau o furie abia stăpânită, le
rupse, smulgându-le şi dezvelind carnea. Mionei îi scăpă un strigăt de durere şi se făcu
lividă. Prin crusta proaspătă începură să apară câteva firicele de sânge, sclipind puternic pe
pielea aurie.
-O să-ţi dau alte legături, îi vorbi Rake cu glas înfundat. Ar fi fost bine şi s-o cureţi,
dar cum nu mai avem prea multă apă… adăugă el cu furie mocnită şi se îndepărtă.
Miona deveni brusc un ghem de reacţii contradictorii.
Trebuie măcar să încerc să-l fac să mă înţeleagă. Aş putea să mă folosesc de
înglobare, dar asta nu l-ar da pe trădător de gol, ci i-ar aduce moartea. Rake ar bănui
imediat ceva necurat. Dar cum să-l conving?
Alte gânduri încercau să-i demonstreze că nu i-ar folosi la nimic. O îndemnau mai
degrabă să-şi folosească trucurile şi să-l atragă. Atunci înţelese că, pentru prima dată, metoda
o dezgusta.
 O exercitare slabă a atracţiei l-ar face însă mai receptiv. Şi atunci ce i-aş spune?
Întoarse capul spre gewinul trădător. Avea atâta minte încât să-şi dea seama că
sacatul era ţinta acestuia. De Rake se teme. Îl cântări din priviri. Nu ar risca niciodată o luptă
făţişă cu cavalerul. Acum părea că doarme. Resimţea şi el chinurile drumului. Ezită un
moment.
Nu, n-ar încerca nimic acum. Ştie că, dacă o face prea repede, ar da de bănuit. Pe de
altă parte, dacă se trezeşte şi realizează că e singur cu mine, ar putea lovi. Mai întâi pe
mine, apoi pe sacat. Ar putea foarte uşor să spună că am profitat de somnul său, că l-am
atacat pe Ahtu şi că el a fost nevoit să mă oprească, dar a fost prea târziu.
Se ridică cu mişcări uşoare şi, păşind cu grijă, se îndepărtă de foc, pornind în căutarea
lui Rake.
Îl găsi nu departe, într-o încăpere ai cărei pereţi păreau să fi rezistat mai bine. Stătea
cu spatele la intrare şi era cufundat în gânduri, căci nu o auzi apropiindu-se. Mai făcu câţiva
paşi în lateral, pentru a-i vedea chipul.
În faţa lui se găsea trunchiul putrezit al unui copac mort. Pe la mijloc, se căsca o
scorbură. Se vedea acum clar, pentru că Rake îndepărtase tulpinile împletite ale plantelor
care o acopereau.
În mână, cavalerul ţinea strâns nişte tăbliţe de ale căror însemne misterioase părea
acum absorbit.
Ar fi trebuit să o vadă, dar, de când intrase, acesta nu se clintise deloc.
Se apropie şi mai mult, încercând să zărească mai clar şi să descifreze semnele. Alese
un fragment la întâmplare.
"… erau mai mulţi. Au fost trimişi cu poruncă divină să nască lumi din carnea Lor, să
dea Viaţă pentru ca, apoi, în Moarte, să Se întregească mai luminoşi ca niciodată.
…………………………………………………...
Şi de aceea, vorii, duşmanii Lui, cei care ar fi trebuit să-I păstreze credinţa, s-au
întors împotrivă-I, mânaţi de dorinţa de a păstra ceea ce El voia să strice pentru a clădi din
nou.
S-au folosit de Ştiinţa Sacră pentru a schimba după mintea lor strâmbă legile vieţii
după care ne naştem. Au aruncat blestemul asupra noastră.
Pe El L-au adormit ca să nu afle niciodată ce se întâmplase. De-atuncea stau chirciţi
în groaza lor veşnică, gândindu-se înfricoşaţi la clipa când El, Archanul, se va smulge din
somnul viclean şi se va pogorî înghiţindu-şi cu furie…"
-Ce cauţi aici?
Miona tresări. Cavalerul ascunse în sân tăbliţele, în timp ce braţul celălalt cobora
fulgerător spre armă.
-Opreşte-te! îi spuse Miona încercând să-şi moduleze glasul.
Dacă aş fi avut vreun gând ascuns, acum erai deja mort. Nu, îl întrerupse blând,
vâzând că deschide gura, acum e momentul să mă asculţi. Nu ştii mai nimic despre mine.
Aparent sunt o fiinţă slabă, dar armele mele depăşesc închipuirea ta. Ai făcut greşeala să mă
consideri suficient de proastă încât să crezi fără nici o îndoială vorbele tovarăşului tău.
Spune-mi! Ce rost ar fi avut să-l eliberez pe Ahtu? Puteam la fel de bine să-l las pe Torja să-
mi facă treba.
-Aveai nevoie de ajutorul nostru pentru a scăpa din Kanishe, îi răspunse gewinul
printre dinţi.
-Eşti sigur? Toată lumea cunoaşte imensa putere de seducţie cu care sunt înzestrate
fiicele pământului. Poate că ar fi fost mai interesant să mă aşez în dreapta lui Torja.
Mâna lui Rake nu părăsi mânerul armei.
-Nimeni nu ştie ce iţe încurcate se învârt în minţile voastre.
-Să zicem că am un plan ascuns, susură Miona făcându-se că ignoră ameninţarea. Aş
da dovadă de mai multă inteligenţă.
E nesigur. Acum ar fi momentul să-l scutur. Ba, nu. Se clatină prea mult între
gânduri. Să mai facem o încercare.
 -Viaţa ta nu înseamnă nimic pentru mine, dar ai reuşit să ne aduci aproape de capătul
drumului. Şi Ahtu e în viaţă. Încep să sper că nu e totul pierdut. S-ar putea să te surprindă cât
de apropiate ar putea deveni ţelurile noastre, până la urmă.
Făcu încă un pas încercând să nu se trădeze şi îşi aşeză uşor palma pe braţul încordat.
Rake tresări ca muşcat, trăgându-se înapoi.
E pregătit.
-Doar unul ce-a trădat deja ştie să recunoască un trădător.
Îl văzu atunci cum se aruncă asupra ei turbat, urlând, dar toate acestea nu se
întâmplau decât în mintea lui. Muşchii îi rămăseseră blocaţi de şoc.
Miona avu certitudinea izbânzii.
-Ar trebui să ne întoarcem, adăugă pe acelaşi ton ferm. S-ar putea ca adevăratul
trădător să profite de lipsa noastră.
Îi întoarse spatele şi porni înainte. Gewinul o urma supus, ca sub o vrajă, dar ea îşi
păstră toate simţurile acordate. Victoria nu era deplină.
Lucrurile păreau să se încurce mai mult decât era aşteptat. Apăruse un element nou.
Trebuia cu orice preţ să citească acele înscrisuri. Pentru prima dată nu mai simţea laţul strâns
al stăpânilor târând-o spre o cale sau alta. Acum trăia pentru ea. Lanţul invizibil al
constrângerilor se spulberă.

25.

-Mi-ai promis! urlă o gură uriaşă chiar în urechea lui.

Jatova privi în jur şi stomacul i se strânse arzând. Era din nou în pădurea aceea
blestemată. Era din nou în faţa fântânii şi halucina. Pe trepte, în locul în care întâlnise fiinţa
stranie, se agita acea gură roşie, bolborosind poruncitor cuvinte fără noimă. Vru să se
întoarcă şi să se îndepărteze cât mai repede, dar muşchii nu îl ascultară. Ochii priveau, ca
mânaţi de vrajă, mişcările violente ale celor două buze, în vreme ce mintea se chinuia să
înţeleagă.
-Porţile templului au fost crăpate! i se păru că aude. Nu mai ai unde să te ascunzi. De
ce nu vrei să vezi ce rău ai născut din pântecele tău? Ce te vei face când vei fi chemat înapoi?
Ai nesocotit poruncile şi ochiul tău n-a vrut să vadă că mâna nu mai are forţă. Priveşte-te
doar!
Cu greutate, Jatova plecă fruntea şi se privi cu groază. Pe oasele sale, carnea atârna
subţire, putredă. Îşi apăsă ochii cu mâinile într-un gest de apărare.
-Mi-ai promis! se strigă din nou, dar i se păru a fi un alt glas.
Coborî încet palmele şi îl zări pe Toma-asa înfipt bine în pământ în faţa sa, cu faţa
strâmbată de furie. Răsuflă uşurat. Fusese doar un vis nefericit. Era viu, cu minţile întregi şi
respira parfumul delicat al unor cărnuri proaspete. Cărnuri? Constatarea neaşteptată îl făcu
să-şi scuture capul cu violenţă.
-Ce-i cu toate astea? îl întrebă pe Toma-asa arătând spre mulţimea ce stătea
îngenunchiată, umplând toată piaţa cu miresmele îmbătătoare ale ofrandelor depuse pe rând
în apropierea închisorii sale.
-Te faci că nu ştii? îi strigă Toma-asa scos din minţi. N-ar fi trebuit să te cred nici o
clipă. Ţi-am promis sprijinul meu şi tu, ce-ai făcut?
Jatova îşi mai roti o dată ochii asupra mulţimii.
-Te rog să te calmezi, se adresă căpeteniei, agasat de tonul acesteia, apoi se opri
brusc.
Indiferent, dacă recunosc că nu ştiu ce se întâmplă sau dacă mă prefac a avea vreo
legătură cu bâlciul ăsta, s-ar putea să fac o greşeală. Situaţia mea este nesigură. Fiinţele
astea jalnice sunt atât de ciudate! Nu pot să risc să stric totul. Am suportat deja destule.
 Un fapt surprinzător veni să pună capăt frământărilor sale. Cu paşi măsuraţi, plin de
importanţă, un tânăr se desprinse din mijlocul mulţimii şi începu să avanseze spre el.
Descoperi cu surprindere că cel ce se apropia nu era altul decât Gillua.
Un uriaş ghem de blană şi solzi sări din urma lui, trecu fulgerător pe lângă Toma-asa
şi se izbi cu capul în gratiile închisorii, cerându-i cu insistenţă o mângâiere. Jatova îi făcu pe
plac şi Battar se linişti, culcându-se mulţumit aproape de picioarele stăpânului.
Ajuns în dreptul lui, Gillua îşi înclină un moment fruntea, apoi se întoarse cu faţa
spre mulţime şi îşi ridică braţele.
-Ascultaţi toţi care v-aţi adunat aici! strigă cu glas vibrant. Ştiu că pentru mulţi
întoarcerea mea pare o minune, dar, credeţi-mă, nimic nu se aseamănă cu ceea ce mi-a fost
dat să trăiesc cât am fost în căutarea lui Shumaya. V-am chemat astăzi pentru a vă istorisi
această poveste - mulţi dintre voi au auzit deja unele lucruri - şi pentru a vă înştiinţa că
vieţile noastre se vor schimba de acum înainte. El - arătă spre Jatova - trimisul vechilor zei,
ni se alătură astăzi.
Gewinul îl privi cu neîncredere.
O să strice totul. Ce naiba e în capul lui?
Câţiva oameni din mulţime începuseră să vocifereze revoltaţi, dar alţii - cea mai mare
parte, observă Jatova - îşi înălţau braţele spre el sau se aruncau cu faţa în ţărână gemând şi
mormăind rugi neînţelese.
-Ascultaţi! reveni Gillua şi vacarmul se potoli ca prin farmec. Mă târam obosit, de
şase zile, când prin apele otrăvite ale mlaştinii, când pe pământul cleios şi înşelător,
înfruntând toate soiurile de dihănii. Nu aveam nici o speranţă. Nu plecasem cu nici una. Nu
credeam în nimic, decât în puiul de mural. Şi nu e ăsta un semn? ridică glasul plin de
înflăcărare. Puiul de mural, căruia chiar demonul i-a poruncit să mă însoţească, mi-a salvat
de mai multe ori viaţa. Mă urmărea cu atâta grijă şi cre-dinţă de parcă şi-ar fi urmărit
stăpânul.
În a şaptea noapte, istoviţi, atât eu cât şi animalul, ne-am prăbuşit cu faţa în mâl.
Gândeam că ajunsesem la capăt, dar eram fericit că, datorită încercării, voi putea atinge, în
sfârşit, Izvorul de Viaţă, de unde mă puteam întoarce odată cu chip schimbat, eliberat de
blestemul care mă ţinea departe de voi.
Însă, pe când mă rugam ca totul să se sfârşescă mai repede, am simţit că muralul
începuse să se zbată speriat lângă mine, am ridicat capul şi am rămas încremenit. O lumină
orbitoare cuprinsese toată mlaştina. Era o minunăţie dansul acela de sclipiri colorate ce se
înfăţişau ochilor mei uimiţi. Mi se părea că visez şi că sufletul meu se umplea de atâta
încântare. Toate ierburile şi apa plină de mortăciuni care până atunci mă dezgustaseră,
prinseseră viaţă nouă şi vibrau clare sub puterea unui sunet nesfârşit, un ţiuit straniu ce mă
umplea de bucurie şi de întristare deopotrivă. Acum eram încredinţat că drumul meu se
sfârşise, Shumaya era aproape.
-Ia-i' ta-loh! murmură mulţimea.
-Mă întrebam, continuă Gillua, dacă ochii mei n-ar trebui să se închidă, nedemni de
măreţia Sa… Dar mi-am zis că trebuie să-mi privesc sfârşitul în faţă, fără teamă.
Atunci s-a întâmplat un lucru neaşteptat. Din apa aceea plină de viaţă a început să se
ridice ca un stâlp de abur, un idishm uriaş…
Gillua se opri un moment şi privi într-o parte spre Jatova. Mulţimea îşi ţinu
răsuflarea.
-Avea chipul lui! tună Gillua.
Din marea de piepturi ce tresălta violent se ridică un strigăt copleşitor:
-Ia-i' ta-loh mana!
Fără să vrea, gewinul se cutremură.
-Ascultaţi! vorbi din nou Gillua. Pe când eu priveam înmărmurit, capul idishmului
începu să se crape încet, un fulger de foc trecu prin spărtură şi mă lovi cu forţă în frunte.
Aici, arătă Gillua cu mâna o dâră roşie ce-i traversa toată fruntea, de sus în jos.
Durerea a fost atât de mare încât mi-am pierdut cunoştinţa, dar, când mi-am revenit, când
totul devenise ca mai înainte… o, zei! Ce dar divin primise umila mea făptură!
 Picioarele mele întreceau fuga vântului, mâinile-mi slabe ridicau acum, ca pe nimic,
trunchiuri ce-mi stăteau în cale, mintea mea… vai, mintea mea atât de neputincioasă tăia
fulgerător în carnea gândurilor şi găsea răspunsurile cele mai bune. Atunci s-a făcut şi în
sufletul meu lumină şi am înţeles, încheie tânărul privindu-l cu adoraţie pe gewin.
Mulţimea era în pragul isteriei şi Jatova, privind împrejur cu ochi micşoraţi, se temu
de consecinţele acestei dezvăluiri stranii.
Mesajul ascuns în spatele cuvintelor îl şoca şi pe el. Nu se simţea în stare să-l
dezlege, dar îl percepea ca pe un semnal periculos.
Să fi trăit vreodată gewini din clanul său pe tărâmurile vânatului? Să-şi fi avut obârşia
în această lume, înrudiţi poate cu aceste fiinţe jalnice? Să-i fi schimbat pe ei ce-l schimbase
şi pe Gillua? Erau doar presupuneri, nimic convingător. Poate că tânărul minte. Dar, dacă
nu? Implicaţiile unei astfel de posibilităţi îl izbiră cu toată forţa. Trebuia să ajungă cât mai
repede acasă! Trebuia ca tatăl său să afle. Nu-şi mai permitea să se joace la nesfârşit.
Revelaţia fusese atât de violentă, încât îl copleşise.
Cu o lovitură puternică îşi spulberă închisoarea. Mulţimea se dădu câţiva paşi înapoi
îngrozită, dar rămase cu capul în pământ, supusă. Se apropie de Toma-asa care tremura şi îi
spuse cu vocea coborâtă:
-Trimite-i la casele lor şi apoi du-mă într-un loc retras!
-Eu nu mai am puterea aceasta, îi răspunse căpetenia cu umilinţă.
Gewinul ezită încurcat. Respiră adânc şi se adresă oamenilor cu glas puternic:
-Ştiu ce aşteptaţi de la mine. Gillua şi-a primit răsplata…
Sunt pe cale să dărâm atâtea lucruri! Asta ne va pune în pericol pe toţi. Cine va putea
să desfacă ce fac eu acum? Dar nu există altă cale. Ne vom prăbuşi!
-Ridicaţi-vă! strigă mulţimii. Duceţi-vă acasă! Vor fi şi alţii care vor primi darul
divin.
Văzu că mulţimea nu se îndură să plece. Continuau să-l urmărească cu teamă, dar şi
cu vene-raţie. Făcu un ultim efort.
-Zeul vostru a poruncit. Supuneţi-vă!
De data aceasta, oamenii se grăbiră să părăsească piaţa. Putea citi cu precizie în
sufletul fiecăruia dorinţa de a fi ca Gillua.
Iată un tânăr care a gustat din ambele cupe, gândi cu amărăciune. Înainte nu
cunoştea decât ruşinea, acum invidia. Dar eu? Pentru mine nu există pedeapsă suficient de
puternică pentru ceea ce am săvârşit astăzi.
Oftă, se întoarse spre Toma-asa care aştepta supus şi îi ceru să-l conducă.
În semiobscuritatea unei încăperi strâmte, la marginea cetăţii, Jatova începu să-şi
cântărească în linişte şansele. Dar, şi acum, oricât şi-ar fi stors mintea, nu făcea decât să se
întoarcă iar şi iar la aceeaşi concluzie.
Retrasă într-un colţ, căpetenia încerca să stea cât mai neclintită, să nu-i tulbure
gândurile.
-Trebuie să ne înţelegem, vorbi Jatova după un timp.
-Nu trebuie decât să porunceşti, stăpâne! îi răspunse acesta cu voce jalnică.
-Nu fă pe prostul! se enervă gewinul.
Toma-asa îl privi cu uimire sinceră, dădu să spună ceva, dar rămase cu gura deschisă.
Lui Jatova situaţia i se păru deodată amuzantă şi începu să râdă, fapt ce spori şi mai mult
uimirea căpeteniei.
-Nu cu mult timp înainte, spuse după ce-şi potoli râsul, urlai în gura mare că ţi-am
promis… Acum te uiţi la mine de parc-ai crede tot ce s-a spus în piaţă.
-Nu contează ce cred eu, mormăi Toma-asa. Cuvântul tău e deasupra tuturor. Pe tine
te vor urma. Eu trebuie să mă supun.
-Hai, nu mai fi amărât! îl îndemnă Jatova amuzându-se în continuare. Priveşte şi
partea frumoasă a lucrurilor. Nu mai eşti nevoit să mă ţii în cuşca aceea groaznică.
Amândoi ştim că nu sunt ce cred ei, continuă serios. Înţelegerea noastră nu s-a
schimbat. Acum poţi să-mi oferi ceea ce doresc, chiar cu mai mare uşurinţă.
Toma-asa înălţă capul înfruntându-l.
-Ce speri să obţii?
 -Ţi-am spus. A venit momentul să-l întâlnesc pe Stăpânul Misterelor.

26.

Zidurile Erimeei se înălţau din nou semeţe. Alko cel războinic, Alko cel mândru, îşi
părăsise pentru moment armele şi se ocupase de refacerea acestora. Considerase că
întoarcerea cetăţii la vechea ei strălucire ar avea un efect înviorător şi asupra trupelor. Nu se
înşelase. O nouă speranţă, o nouă viaţă începea să curgă prin vinele gewinilor. Torja cel
lacom de sânge şi pământ dădea semne de oboseală. În cuibul său din Kanishe, încerca să-şi
refacă forţele, dar revolte puternice izbucniseră pretutindeni, în ţinuturile cucerite.
Şi Casaga era încântat. Atenţia adversarului său fusese captată în întregime de aceste
transformări şi nu mai avusese timp să-i supravegheze mişcările.
În cele din urmă, mintea aliatului său se dovedise folositoare.
Casaga tocmai urca treptele spre sala cea mare de primire, pe care o ridicase în aripa
cea nouă a castelului, când nu se putu împiedica să nu se oprească măcar o clipă în dreptul
unei ferestre pentru a mângâia cu privirile convoiul nesfârşit ce pătrundea pe porţile largi,
pentru a se pierde apoi în beciurile săpate adânc. Acolo se scursese o cantitate imensă de
nagarra şi încă mai venea.
Chiar acum oaspeţii se strânseseră în sala cea mare în care dăduse porunci să se
aducă cele mai bune mâncăruri. Erau acolo adunaţi toţi hiquattarii din clanurile încă libere
sau parţial ocupate. Iscoadele sale trudiseră din greu pentru a se asigura că ceea ce se va
vorbi în acea zi nu va ajunge la urechi nepotrivite.
Le auzi glasurile surescitate, venind ca un zvon crescând spre culoarele largi.
Casaga încercase să elimine din construcţie toate elementele vechi ce imprimaseră
castelului un aer sumbru, închis, de minim necesar de care să te foloseşti doar în caz de
primejdie.
Sălile erau mai mari şi mai luminoase, holurile mai largi şi mai bine aerisite, mobilele
bogate, o risipă generoasă. Chiar şi ceilalţi locuitori bogaţi ai Erimeei împrumutau aceste
tendinţe. O făceau inconştient, ca pentru a-şi ascunde lor înşişi pericolul ce pândea în
continuare la porţile cetăţii.
Imperiul proaspăt al lui Torja trecea printr-o perioadă de autoconsumare. Sacatul îşi
dăduse seama că trebuie să pună capăt pentru moment cuceririlor şi să încerce să-şi
consolideze mai bine noua putere.
Cu toţii ştiau că nu era decât un popas, dar nimeni nu îndrăznea să se gândească mai
mult la asta. Casaga putea citi cu siguranţă toate aceste gânduri pe feţele oaspeţilor săi atunci
când pătrunse în sală cu un aer de superioritate.
La vederea sa, toţi hiquattarii îşi înclinară uşor frunţile, în semn de salut, apoi
aşteptară în tăcere să le vorbească.
O masă imensă fusese aşezată în centrul sălii, plină cu mâncăruri. Casaga se aşeză
păstrând aceeaşi atitudine solemnă, deşi simţise deja un fior de îndoială ce i se strecura
parşiv în suflet. În faţa atâtor frunţi încruntate începu să-şi piardă siguranţa. Va fi, oare,
capabil să-i convingă? Vor fi cuvintele sale suficient de puternice şi vrăjite încât să-i prindă
în plasa lor?
Irlan stătea în stânga sa.
Îl privi cu speranţă. Deşi nu-i plăcea s-o recunoască, ar fi preferat să-l lase pe el să
vorbească. În fond, fiul lui Alko pusese totul la cale, în cele mai mici detalii. El avea vorba
mieroasă şi învăluitoare.
Dar Irlan îl privea cu seninătate calmă, de parcă atunci avea şi el să afle despre ce era
vorba.
Hiquattarul înghiţi cu greutate şi, ridicându-se în picioare, începu cu un glas în care el
însuşi îşi simţi nesiguranţa:
-Domniile voastre, după cum vi s-a explicat înainte de a veni aici, considerăm că
imperiului lui Torja trebuie să i se opună o forţă cel puţin egală.
 Se înecă, tuşi şi îl blestemă în gând pe Irlan. Din toate colţurile, priviri de o răbdare
încruntată i se înfigeau în carne.
Îi voi câştiga de partea mea sau aici îmi voi găsi moartea. Acum am început, nu pot
decât să termin.
Gândul acesta nu păru să-l liniştească, dar putu să urmeze cu glas mai puternic:
-Nici unul din clanurile noastre nu se poate lăuda astăzi că îşi permite să înfrunte
duşmanul. A crescut prea mare, prea puternic în umbră şi are ochi peste tot. Oricare dintre
neamurile, care ar încerca să ridice o armată mai puternică, ar sfârşi imediat în sânge.
Există totuşi o cale pe care v-o propun astăzi…
-O alianţă a trupelor noastre, desigur, îl întrerupse dispreţuitor unul dintre hiquattari.
Irlan întoarse capul şi îl recunoscu. Aparţinea clanului Drasgov care trăia destul de
departe de Kanishe. Imediat se auziră murmure nemulţumite. Irlan îşi fixă imediat în minte
numele acestora.
Avea să întâmpine o rezistenţă mai mare decât se aşteptase, iar imbecilul de Casaga
era gata să strice totul.
-Nici pe departe, încercă să-l asigure Casaga pe drasgovenian, înălţându-şi totodată
mâinile pentru a-i linişti pe ceilalţi.
Nu vă propun o alianţă bazată pe puterea armelor, ci pe cea a bogăţiei.
Vociferările se topiră ca prin farmec. Avea din nou toată atenţia hiquattarilor.
-Astăzi suntem nevoiţi să aruncăm în lume, fără teamă, cea mai preţioasă esenţă:
nagarra!
Aşteptă câteva clipe pentru ca vorbele sale să-şi facă pe deplin efectul. Murmure
puternice făceau înconjurul imensei săli. Toţi hiquattarii se agitau, vorbeau cu glasuri
scăzute. În final, cel din Jibal luă cuvântul.
-Cred că avem cu toţii o nedumerire. Întotdeauna Erimeea a refuzat să înstrăineze
cantităţi mari de nagarra. Nu era oare credinţa voastră cea care vă interzicea să luaţi prea
mult din ce-i al zeului?
Acesta e disperat, îşi fixă Irlan în gând. Jibalul este prea aproape de Kanishe. Îşi
simte jugul pe umeri.
-Aceasta este doar o poveste veche, îl asigură Casaga, una în care nu mai crede
nimeni. Vă rog să vă gândiţi doar câteva clipe: ce cale va apuca imperiul lui Torja atunci
când îşi va fi consumat toată furia? Asupra cui se vor întoarce trupele hămesite? Asupra
voastră! tună hiquattarul. Cu ce veţi pune atunci stavilă?
-Ne oferi o bogăţie care oricum va ajunge tot în mâinile lui Torja, îi strigă
drasgovenianul înfierbântat.
-În fiecare din ţinuturile călcate, Torja a lăsat puţine trupe, continuă Casaga calm.
Nimeni nu ezită în faţa bogăţiei. Căpeteniile lor pot fi uşor cumpărate. Kanishe e departe.
Generozitatea lui Torja la fel.
-Unele căpetenii nu caută decât gloria, insistă cu tărie drasgovenianul.
-Ce glorie ar mai putea rămâne atunci când apele tulburi se liniştesc? i-o întoarse
Casaga. Astăzi Kanishe are doar războinici. Când prădătorul nu mai are ce prăda, nu face
decât să-şi aştepte sfârşitul.
-Ar trebui să ne explici mai clar cum vezi această alianţă a abundenţei, i se adresă
jibalul .
Acum începe cu adevărat greul, suspină Casaga.
Erau din nou cu toţii atenţi, cu toate simţurile ascuţite.
-Erimeea consideră că trebuie să facă primul pas. De aceea, primele cantităţi care vor
pleca spre ţinuturile voastre nu ne vor aduce prea mult câştig. Ne gândim că, mai întâi,
trebuie să ne întărim aliaţii şi abia apoi să ne cerem partea.
Din nou se auziră murmure. De data aceasta aprobarea se împletea cu suspiciunea.
-Bineînţeles, urmă Casaga, va trebui să luaţi anumite măsuri care să adoarmă
bănuielile lui Torja. Pentru aceasta, ne oferim să suportăm tot noi unele riscuri ce se vor
naşte din felul în care râul de nagarra va curge spre diferite ramuri ale vieţii voastre. În cazul
acesta, avem gewini antrenaţi special pentru a vă îndruma spre cele mai bune hotărâri.
 Desigur, se grăbi să adauge pentru a nu le da timp să simtă capcana, această alianţă
nu va putea fi încheiată cu toate clanurile. Din nefericire pentru noi, încă nu putem suporta
un sacrificiu atât de mare.
-Şi ce clanuri veţi alege? strigă jibalul ca să acopere glasurile celorlalţi.
-Mai întâi îi vom ajuta pe cei ale căror rânduieli sunt cât mai asemănătoare cu ale
noastre. Trebuie să înţelegeţi că, făcând acest pas curajos, Erimeea nu vrea să cadă în ruină.
Apoi va veni şi rândul celorlalţi, îi surâse Casaga şi îşi înclină fruntea în semn că adunarea
luase sfârşit.
Înainte să părăsească sala, se mai întoarse o dată.
-Sunteţi în continuare oaspeţii mei. Când veţi considera că aţi luat hotărârea cea bună,
puteţi veni să discutăm micile detalii.
Hiquattarii se ridicară, la rândul lor, şi începură să se îndrepte spre camerele ce le
fuseseră destinate.
S-a descurcat destul de bine bătrânul imbecil, zâmbi Irlan în gând. Un moment am
crezut c-o să strice totul, dar, până la urmă, a scos-o la capăt. Acum să vedem ce-am prins
în plasă.
Se ridică şi el, dar fără să se grăbească. Acum era momentul să intervină. Se cerea
multă fineţe.
Casaga era epuizat. Imediat ce întră în camera de primire, simţi nevoia să se aşeze,
dar un gewin îi anunţă venirea unui sol. Îi făcu semn să intre.
Solul se înfăţişă imediat, salutând scurt. Pe faţa şi pe hainele lui, oboseala şi
greutăţile drumului se citeau din plin. Aproape că nu avea forţă nici să vorbească.
Casaga îl aşteptă răbdător să-şi revină puţin, apoi îi făcu semn să se apropie.
Gewinul respiră o dată, adânc, înainte de a vorbi cu glas înecat:
-Ahtu este în viaţă…
Casaga simţă că se sufocă.
-Sau cel puţin aşa era când am aflat ultima oară, continuă gewinul. Dacă celelalte
ştafete nu s-au înşelat, acum a ajuns aproape de Anaspur.
-Dar cum?! tună Casaga pierzându-şi stăpânirea.
Solul ridică din umeri:
-Se pare că Rake a reuşit să-l salveze. Veşti incredibile mi-au sosit spunând că au
atins trecătoarea Suna, traversând direct prin Kara Kay. Faptul că au ajuns atât de repede mă
face să cred că aşa s-a întâmplat, deşi pare imposibil.
-Pare imposibil… este imposibil, scârnăvie! explodă mânios hiquattarul, dar imediat
îţi luă seama şi întrebă cu glas îndulcit:
-Eşti absolut sigur de ceea ce spui?
-Unul din gewinii mei îi însoţeşte.
-Bine, mormăi Casaga cu bărbia în piept. Apropie-te! Vreau să-ţi încredinţez unele
porunci de care nu trebuie să afle nimeni.
Gewinul înaintă cu paşi apăsaţi în care nu se mai citea oboseala şi se aplecă cu
urechea aproape de buzele hiquattarului.
Lama fulgeră scurt de sub mantie şi poposi cu sete în gâtul solului. Corpul îi căzu
fulgerat, fără nici o zbatere, direct în braţele hiquattarului. Acesta îl îndepărtă ca pe nimic,
aruncându-l pe podea.
Se îndreptă spre una din ferestre cu pumnii atât de strânşi, încât ghearele muşcară
adânc în palme. Se gândea la toate eforturile pe care le făcuse în ultima vreme. Totul în van.
Dacă Ahtu a ajuns în Anaspur, lumea sa se prăbuşea. Gewinii, dar mai ales căpetenia de
acolo, îi erau loiali. Acum îi părea rău că nu jucase de la început pe faţă, că nu alesese cele
mai puternice decizii.
O idee îi sclipi înveninată. Va trimite la Anaspur cea mai rapidă ştafetă cu noile
porunci. Dacă nu va ajunge prea târziu... Îşi frecă fruntea cu palmele însângerate, fără să-şi
dea seama.
Un zgomot slab îi atrase atenţia. Era Irlan care intrase, privise la început cu
nedumerire cadavrul din mijlocul odăii, apoi îi împunse uşor cu piciorul.
 -Mort, făcu el veselindu-se. Se pare că a devenit un obicei uciderea solului care aduce
veşti proaste. Nu mai pui mare preţ pe curăţenie. Ce ţi-a făcut păcătosul ăsta?
Casaga îl fulgeră cu ură, dar Irlan se făcu că nu observă şi păşi peste cadavru,
îndreptându-se spre el. Lumina de afară arunca sclipiri sinistre pe fruntea însângerată a
hiquattarului.
-Te-a rănit? îi arătă cu degetul.
Casaga îşi privi mâinile, dar nu-i răspunse.
-Ar trebui să chemi pe cineva să cureţe locul ăsta înainte să-ţi vină oaspeţii. Hai,
revino-ţi! îl împunse uşor.
Casaga simţea că înnebuneşte şi că nu lipsea mult să-i facă de petrecanie, măcar
pentru a-i şterge definitiv rânjetul acela satisfăcut de pe buze. Îi întoarse spatele.
-Te-ai distrat bine acolo, lăsându-mă singur să le explic acelor capete seci cum
trebuie să se bage în plasa noastră.
-M-am gândit că tu te vei descurca de minune, îi replică Irlan binedispus. Şi aşa a
fost.
-Ascultă! se repezi Casaga cu mâinile încleştate în pieptul lui. Continuă să mă mai
sfidezi în felul ăsta şi vei ajunge asemenea celui de colo!
Îi dădu drumul îmbrâncindu-l.
-Ameninţările mele pot avea mai multă putere decât ale tale, mârâi hiquattarul
tremurând de furie. Crezi că astfel te pui la adăpost, lăsăndu-mă doar pe mine să risc? Crezi
că n-am înţeles că ai vrut în felul acesta să mă faci să simt cât de necesar îmi eşti? Mă pot
lepăda oricând de tine!
-Calmează-te! îl îndemnă Irlan. N-ar rost să ne luptăm între noi. Adineaori am
preferat să te las numai pe tine să le vorbeşti doar pentru că poziţia ta este mult deasupre
mea. Pe tine te-ar fi ascultat altfel. În curând vor intra primele victime. Încearcă să te
gândeşti numai la asta. Acum voi vorbi eu şi totul o să fie bine.
-Cu cine vom începe? întrebă Casaga aşezându-se moale.
-Cu drasgovenianul, desigur.
-Şi jibalul ?
-Cu altă ocazie… probabil, îi zâmbi Irlan.
Şi încă ceva, Casaga, Anaspur e destul de departe.

27.

În inima munţilor, trecătoarea Suna oferea călătorului o privelişte greu de imaginat.

Mai mult decât o simplă trecătoare, Suna era, în realitate, un mic podiş, străjuit de trei pereţi
înalţi de munte, imposibil de escaladat. Erimeeni văzuseră în ea ceea ce era de fapt: un
important punct de apărare.
Din podiş porneau trei drumuri distincte, săpate natural de albiile unor râuri de mult
secate. Unul ducea către Erimeea, altul, mai spre miază-noapte, flancat pe margini de lanţuri
muntoase şi de ţinutul Kara Kay, traversa pământurile lui Torja, ultimul pătrundea în
tărâmurile grafilor.
Cu strădanii nemăsurate, primii sacaţi erimeeni reuşiseră să înalţe în centru o cetate
puternică ai cărei pereţi groşi se îmbinau perfect cu stânca cea mai dură. Generaţii de-a
rândul, Anaspur stătuse stavilă în calea năvălirii hoardelor de grafi.
Cel ce conducea fortul era întotdeauna cel mai bun războinic al Erimeei, iar
garnizoana era aleasă şi reînnoită periodic dintre cei mai viteji şi credincioşi gewini.
Rake se gândea la toate acestea atunci când zidurile semeţe începură să se zărească.
Nu mai aveau mult de mers. Înainte să pătrundă printre pereţii apropiaţi ai trecătoarei, se opri
un moment să inspire aerul proaspăt, lipsit de aburii înveninaţi care îi sufocaseră până atunci.
Privi pământul de sub picioare, un strat subţire, rămas pe fundul vechii albii, dar sub care
roca dură îţi oferea toată siguranţa.
Toate chinurile pe care le scuipase ţinutul nedesăvârşit asupra lor erau departe.
 Îşi înălţă privirea la nivelul coroanelor copacilor şi se simţi îmbătat de lumina moale
ce se juca printre ele.
Era aproape acasă.
Sufletul i se încălzi la acest gând.
Întoarse capul şi-şi privi tovarăşii de suferinţă. Printre ei se afla un trădător, acum nu
mai era sigur care. Se gândi că n-ar trebui să încerce atâta simpatie pentru nici unul, dar
simţea că suferinţele cumplite îndurate împreună îi legau cumva.
Nu voia să se gândească la moarte acum, nu în aceste momente. Dacă fiica
pământului era cea vinovată, faptele sale nu făceau decât să urmeze condiţionarea vorilor;
dacă gewinul era trădătorul, atunci Irlan avusese dreptate să-l avertizeze de planurile lui
Casaga.
Avea să fie timp destul şi pentru judecată.
Acum se lăsa învăluit de bucuria izbânzii. Îşi îndeplinise misiunea. Ahtu era în viaţă.
Parcă se simţea chiar un pic mai bine, dar arătau cu toţii înfiorător.
Le făcu semn să-şi reia mersul, iar el se aplecă să-l ridice pe Ahtu în spate.
În ciuda greutăţii corpului acestuia, simţea că zboară, că Anaspur cu porţile ei înalte
grăbeşte deopotrivă spre el.
Încă puţin, se încurajă. Încă puţin!
Văzu cum una din porţi se deschise larg şi un mic grup de gewini aleargă în
întâmpinarea lor. Printre ei i se păru că-l zăreşte şi pe Progo, un bun tovarăş din copilărie.
Grupul ajunse repede în faţa lor. Într-adevăr, era Progo. Puţin cam firav între ceilalţi
gewini, ales probabil pentru iuţeala fantastică cu care reuşea să-şi atace adversarul. Rake nu
uitase rana de sub braţ pe care o mişcare şireată şi fulgerătoare a armei lui Progo i-o făcuse
într-una din zilele de antrenament.
Se îmbrăţişară strâns, după ce doi gewini îl eliberară în grabă de preţioasa povară.
-Ai reuşit! exclamă Progo dându-i drumul din strânsoare.
-Într-adevăr! râse Rake trăgându-şi cu greu sufletul.
-Nu se poate spune că a fost uşor, îl măsură prietenul din cap până-n picioare. De
două zile cercetăm cu ochii zările în căutarea voastră. Ni s-au lungit gâturile şi ni s-au
înceţoşat ochii. Dar, în sfârşit! Să mergem! Comandantul vă aşteaptă.
-Ai devenit o persoană importantă, se miră Rake amuzat.
-Nu mai importantă decât tine, râse Progo. Sunt mâna dreaptă a căpeteniei, totuşi. Se
pare că mă preţuieşte în special pentru mintea mea ascuţită. În toată garnizoana nu găseşti
una la fel.
-Sunt convins! izbucni Rake în hohote, atrăgând privirile curioase ale celor care
mergeau în urma lor.
Se apropiau de porţile cetăţii. Pe metereze, alţi gewini le făceau semne vesele cu
mâinile. Cavalerul se gândi că o astfel de întâmpinare anunţă o petrecere furtunoasă. Simţi
brusc toată oboseala drumului acumulându-i-se în picioare. Ar fi preferat înainte o clipă de
odihnă.
Gewinii de pe metereze continuau să facă gesturi frenetice. Deodată, lui Rake ceva i
se păru ciudat. Parcă nu erau tocmai strigăte de veselie. Le făcu semn celor de lângă el să se
oprească.
Un vuiet surd, ca o prăvălire de ape se auzea din stânga. Atunci auzi distinct strigătul
unuia dintre cei de sus.
-Fugiţi!… Grafii!
Micul grup reacţionă imediat. Ca o singură fiinţă, înţeleseră primejdia şi începură să
alerge nebuneşte spre porţile deschise.
Pe lâgă peretele din stânga porniră să se prelingă trupuri de monştri.
Cu puteri sporite de ceea ce zăreau, măriră viteza, dar Rake gândi că oricum vor
ajunge prea târziu. Primii grafi s-ar fi grupat deja în faţa porţilor, blocându-le astfel drumul
sau, mai rău, pătrunzând în cetate. Realiză că trebuie să ia o decizie fulgerătoare. Îl strigă pe
Progo a cărui viteză îl plasa undeva, în fruntea grupului.
 -Încearcă să ajungi înainte şi să le ceri celor din garnizoană să să iasă cu toţii pe două
rânduri înaintea noastră şi să respingă primul val. Vom câştiga suficient timp ca să
pătrundem în cetate şi apoi să închidem porţile!
Dar Progo îşi încetini fuga în loc s-o sporească, lăsându-l pe Rake să-l ajungă din
urmă.
În ochii săi trişti, cavalerul citi neputinţa.
-Cei câţiva de pe ziduri şi cei de lângă tine sunt toţi gewinii cetăţii.
-Cum se poate! strigă Rake strângându-l de umeri.
-Garnizoana a fost înjumătăţită. Cei mai mulţi au fost chemaţi în Erimeea pentru
schimbarea gărzii.
-Din porunca cui?
-Casaga.
Rake simţi că o mare de întuneric se pogoară asupra lui cu repeziciune.
Armele sclipitoare şi colţii ascuţiţi ai grafilor străpungeau acest întuneric pe alocuri.
Din fugă, se pregăti de atac. Se izbi de primul graf şi îl străpunse cu furie. Îi depăşi leşul, dar
în faţă i se ivi altul şi altul… Alături de el, Progo se lupta cu mişcări fluide parcă nepăsător
pentru propria-i viaţă.
-Încearcă să pătrunzi în cetate! îi strigă cavalerul între două lovituri. Spune-le să
închidă porţile.
-Nu te părăsesc atâta timp cât mai avem o şansă, îi răspunse acesta simplu.
-Progo, urlă cavalerul, supune-te! Viaţa nici unui sacat nu face cât viaţa Erimeei!
Dacă Anaspur cade, nu va mai exista nimic.
Progo îl privi adânc în ochi, un răgaz cât o bătaie de inimă, apoi începu să lovească
cu sete în toate părţile, strecurându-se printre grafi, dispărând înspre cetate.
Vuietul continuu al armelor ce se ciocneau între ele, strigătele de agonie ale morţilor
şi răniţilor, sudoarea acră şi urletele de furie umpleau aerul. Gewinii se luptau cu furie. Tăiat
în mai multe locuri, cavalerul însuşi părea o stihie a naturii dezlănţuite. Se apăra cu îndârjire,
lăsând în urma lui mormane întregi de cadavre.
Dar nu era de ajuns. Alţi şi alţi grafi se înghesuiau în spaţiile goale. Puhoiul lor părea
că nu se mai termină. Luptându-se cu îndârjire, Rake ajunse până aproape de porţi. Un gol de
o clipă se făcu înaintea sa. Grafii ezitau să-l mai atace.
Privi înainte cu inima strânsă. Porţile erau închise, dar, în faţa lor, corpul lui Progo
zăcea rupt în două. Trunchiul rămăsese spânzurat de mânerele mari, ca şi cum refuzase să
cadă.
O furie mai ucigătoare crescu în gewin. Se întoarse strigând înfiorător, strivind,
împrăştiind, spulberând în toate părţile grafi înspăimântaţi de o asemenea forţă.
Îl zări în mijlocul lor pe Ahtu, prăvălit la pământ şi pe Miona, deasupra sa, făcând
încercări disperate să-l apere şi să se apere. Îşi roti ochii în jur. Doar câţiva gewini mai
stăteau în picioare.
Alergă într-un suflet spre ei şi ajunse la timp ca să pareze loviturile a trei grafi ce se
pregăteau să cadă asupra Mionei. Vru să-i privească faţa, să se asigure că este bine, dar o
lovitură puternică în spate făcu întunericul de nepătruns să cadă din nou asupra sa.

28.

Cuvintele ce n-au fost rostite, respinse de cele ce au părut mai bune pot deveni
periculoase. Coma-ase dorea să ştie tot. Tot drumul îl descususe cu o aviditate de nestăvilit
dorind să înţeleagă nu doar plămada celui pe care îl călăuzea, ci şi gândurile semenilor săi în
care el devenise fiinţă divină şi speranţă de izbăvire.
Jatova se oprise şi se aşezase pe un colţ de stâncă întorcându-şi faţa spre ultimele raze
de lumină, bucurându-se de căldura lor slabă, de aerul magic ce plutea în jur. Puiul de mural
i se culcă la picioare. Se aplecă să-l mângâie pe cap şi îi răspunse călăuzei fără s-o privească:
 -La un moment dat reuşim, în ciuda naturii noastre, să ne oprim în loc şi atunci auzim
în sfârşit cântecul sublim al vieţii. O nouă înţelegere se aruncă asupra noastră şi realizăm că
în mijlocul acestui sublim suntem chiar noi, fantastici doar prin simplul fapt al existenţei.
Coma-ase îşi aţinti visătoare privirile asupra orizonturilor înroşite. Doar ele fierbeau
într-un clocot turbat, muntele se cocoşase într-o tăcere galbenă, strălucitoare.
-Să fie doar simpla existenţă? cugetă cu glas şoptit. Mai degrabă faptul că, într-o
lume încremenită, farmecul mişcării noastre, fericite sau triste, traversează totul spulberând
poalele morţii, trezind-o, obligând-o să ne alerge şi, în goana ei fără sfârşit, să-şi răsucească
degetele.
-N-am consumat niciodată, pe nici unul dintre ai voştri, se întoarse Jatova cu faţa spre
ea, străpungând-o cu privirile. Nu sunt un cavaler negru. Nici nu cred că voi fi vreodată.
Coma-ase îi cercetă trăsăturile încercând să înţeleagă.
-Atunci fiinţa ta e pură, neatinsă de blestem.
-Nu ştiu. Nu cred. Prin sângele ce-mi curge în vine sunt sclavul aceleiaşi necesităţi.
Probabil că doar întârzie să apară. De asta mă tem cel mai puţin. S-ar putea să descopăr că,
departe de a-mi duce propriul blestem, sunt vinovat de toate crimele rasei mele.
Degetele gewinului atinseră fruntea întunecată frământând-o cu mişcări apăsate.
-Dar asta voi afla curând, nu? se întoarse zâmbind chinuit.
-Nu mai avem mult până la Stăpânul Misterelor, îi răspunse Coma-ase. Uite, vezi?
Acolo sus, îi arătă cu mâna întinsă. Pata aceea neagră ce pare să absoarbă toată lumina din
jur… Dacă nu ne mai oprim, adăugă cu reproş, vom ajunge curând.
-Ai dreptate, făcu gewinul ridicându-se şi reluând urcuşul. Nu are rost s-o lungim la
nesfârşit, murmură mai mult pentru sine. Haide, Battar! strigă întorcându-se spre animalul
care nu se îndura să se ridice.
-De ce te consideri vinovat pentru toate astea? îi strigă Coma-ase potrivindu-şi în
spate legătura cu merinde.
Gevinul se apropie de ea şi îi cuprinse umerii cu mâinile, apropiind-o de faţa sa.
-Dacă lucrurile ar sta aşa, asta înseamnă că tot eu le pot schimba, înseamnă speranţă.
Ascultă-mă cu atenţie, Coma-ase: încercând să-mi salvezi viaţa, ţi-ai salvat poate neamul.
Astăzi ei cred în mine ca într-o divinitate. Dar zeii sunt muţi. Nu răspund niciodată rugilor
celor de jos. Eu o voi face, pentru că nu sunt zeu. Sunt mai mult decât atât. Sunt pavăza care
va sta între ei şi blestemul gewinilor. Nimeni şi nimic nu mă va împiedica să înfăptuiesc ceea
ce mi-am pus în gând. Iar ţie, fiinţă plăpândă, îţi jur în acest moment că lumina ta va fi
lumina mea.
Nu mă vei părăsi până nu îmi voi fi îndeplinit menirea, adăugă cu hotărâre, apoi îi
eliberă braţele şi porni din nou să urce cu muralul pe urme.
-Poate că n-ar trebui să juri ceva ce nu stă doar în puterea ta, murmură fata
cutremurându-se. E un jurământ de loialitate.
-Îmi sunt loial mie însumi, îi răspunse Jatova.
Urcară o bucată de vreme în tăcere. Cărarea ondulată, săpată în coasta muntelui,
făcea înaintarea anevoioasă. Era un drum aproape neumblat. Rareori cineva din vreo aşezare
sau din Rauatmai îl urca până în vârf pentru a cere sfat Stăpânului Misterelor. Dacă făceai
imprudenţa de a privi în jos, mintea ţi se înceţoşa la vederea prăpăstiilor ce se căscau la tot
pasul, atât de aproape de cărare. Dar, dacă priveai spre largul orizonturilor, inima ţi se întărea
cu o forţă înfiorătoare. Căpătai curajul păsărilor şi setea lor de spaţii înalte. Coma-ase
urmărea doar peretele aspru, zidul cenuşiu din dreapta cărării de care umărul ei aproape că se
atingea în timpul mersului.
Deodată, peretele se curmă brusc şi cărarea sfârşi pe un platou neted, dar nu foarte
întins, acoperit cu un strat gros de pământ din care se ridicau copaci uriaşi, dezvoltându-se
mai mult în lărgime decât în înălţime. Erau destul de rari, altfel coroanele lor s-ar fi unit într-
un întuneric de nepătruns.
Printre rădăcinile lor vânjoase şerpuia un pârâu cu apă cristalină.
Jatova ridică privirile căutând să zărească locul de unde izvora. Nu mult mai în faţă,
platoul se sfârşea abrupt într-un perete neted de stâncă ce, la prima vedere, părea imposibil
de urcat. Muntele continua să se înalţe.
 Se apropiară, umând albia pârâului, până la baza peretelui. Gewinul cătă în sus, de-a
lungul apei ce se scurgea, transformată într-un firicel, de la o înălţime considerabilă. De
acolo ţâşnea, din inima muntelui, dintr-o grotă adâncă.
-Izvorul de Viaţă, murmură Coma-ase.
Chiar sub grota din care se năştea pârâul se căsca alta, exact în faţa lor.
Jatova se apropie de perete cercetându-l cu atenţie încordată. Îşi înfipse ghearele în
el, apoi se ridică pe braţe, încercând rezistenţa stâncii.
-Aş putea urca peretele ăsta, zise el sărind înapoi jos.
-Nu, exclamă Coma-ase, te rog să nu faci asta!
Gewinul o privi cu nedumerire.
-Te rog! insistă fata punându-se în faţa lui, cu spatele lipit de stâncă şi cu mâinile
întinse în lateral, ca şi cum ar fi apărat-o. Nu tulbura liniştea celor care aşteaptă să se
întoarcă.
-Ce-nseamnă asta? se încruntă Jatova. Puiul de mural mârâi furios.
-În grota din care vezi că izvorăşte apa, drahmiţii îngroapă trupurile celor ce mor şi
pe care noi îi aducem până la poalele muntelui. Haide, te rog! îi zise prinzându-i mâna cu
fermitate şi trăgându-l după ea. Drumul nostru continuă pe aici, arătă a doua grotă în care
Jatova se lăsă împins, deşi rămăsese cu privirile aţintite spre cealaltă.
Într-adevăr, se apropiau de capătul călătoriei. Înăuntru era beznă, dar câteva făclii
înfipte de-o parte şi de alta a tunelului lăsau să se zărească în faţă o sală largă, săpată în
pântecul muntelui.
Intrarea era străjuită de idishmuri colosale, ce se înălţau până în tavanul înalt al
grotei.
Jatova avu o uşoară ezitare, ca un sentiment prevenitor ce nelinişteşte mintea. Venise
cu un scop. Respiră adânc şi păşi înainte.
Trecu de intrare şi se pomeni imediat înconjurat de mai multe fiinţe cu statură
impunătoare care îi barau drumul, dar nu păreau dornice să-l atace. Îşi roti ochii cu o
încetineală voită. Dacă privirea nu-i juca feste, ar fi jurat că erau vori, dar nu putea fi sigur.
Pe umeri purtau măşti imense ce le acopereau capetele în întregime şi nu lăsau să se vadă
culoarea pielii. Se întoarse bănuitor spre Coma-ase care îl fixa liniştită.
-Desigur, n-aş putea să spun că e o surpriză, dar fiţi bineveniţi în templul meu!
Lăsaţi-i să înainteze! se auzi un glas cu un timbru puternic.
Gărzile se dădură în lături şi, în faţă, în încăperea strălucitoare în bogăţia sa, Jatova îl
văzu pe Stăpânul Misterelor, aşezat pe un jilţ, în mijlocul unui mic lac înconjurat de flăcări.
Purta şi el o mască aidoma celorlalţi, doar puţin mai colorată.
Jatova înaintă spre el ca prin somn, când Stăpânul strigă din nou:
-Ia te uită! Micuţa noastră Coma-ase este plină de surprize. Nu numai că a reuşit să
rămână în viaţă, dar mi-l şi aduce de bunăvoie pe cel mai de temut dintre gewini. Nu că
gewinii ar şti măcar asta, continuă mormăind în barbă. Opriţi-vă acolo unde sunteţi! porunci.
Jatova, fiu al lui Ahtu, ce plăcere este pentru mine să constat că drumurile te-au adus
acolo unde voiam! Şi încă în ce tovărăşie! O fiinţă slabă şi un mural, impresionant!
Gewinul îl privi încruntându-se.
-Ia spune! continuă Stăpânul. Tot mai cauţi răspunsuri la întrebări greşite? Gewinii n-
au fost niciodată prea inteligenţi. Cine oare o fi de vină? chicoti. Prea multă forţă într-o
voinţă oarbă.
Jatova dădu să se repeadă spre el cu mânie.
-Opreşte-te! îi strigă acesta întinzând fulgerător mâna. Ar fi păcat să pieri în flăcări,
fiu al lui Ahtu. Ar fi un sfârşit stupid şi, apoi, s-ar putea să pleci de la mine cu ceva
răspunsuri.
Gewinul se opri tremurând de furie în faţa flăcărilor care crescuseră în înălţime şi,
încleştân-du-şi mâna pe armă, îi vorbi printre dinţi.
-Ce te face să rosteşti cu atâta plăcere numele meu alături de cel al tatălui meu?
-Al tatălui său! hohoti Stăpânul.
Jatova strânse mai tare din dinţi.
 -De mult eşti plecat de pe tărâmurile tale, îi zise revenind la tonul aspru. Tatăl tău e
mort, băiete!
Jatova simţi că tot tavanul grotei se prăbuşeşte în capul său.
-Mama ta, ucisă fulgerător, continuă neclintit Stăpânul Misterelor. Erimeea în ruine.
-Cine! strigă gewinul încât se cutremurară pereţii grotei.
Ca un răspuns la durerea sa, muralul scoase un urlet profund, sfâşietor.
-Torja, desigur. Deşi… nu există niciodată un singur vinovat.
Stăpânul îi urmărea chinul, sfredelindu-l cu ochi pătrunzători şi alături, Coma-ase se
pomeni întrebându-se dacă nu o făcea cu o oarecare satisfacţie.
-Da, fiica mea - i se adresă fără să-şi mute privirea de la Jatova ce părea să se fi
prăbuşit în el însuşi - zeul tău şi-a părăsit neamul în cele mai grele momente, alergând după
năluciri şi răspunsuri care nu există şi da, simt o oarecare satisfacţie că am ştiut să prevăd
totul întocmai.
Coma-ase se dădu înapoi cu spaimă.
-Bineînţeles, dacă ar fi rămas, lucrurile s-ar fi sfârşit mai prost. Mai ales pentru noi.
Jatova! - gewinul ridică fruntea cu ură - ştiu că primul tău gând e să încerci cu orice
preţ să te întorci cât mai repede. Îmi pare rău spunându-ţi că n-o vei face. Oricum,
deocamdată n-ai putea schimba nimic. Hiquattarii tatălui tău fac treabă bună luptându-se
între ei. N-are rost să-i încurci. Dacă te întorci într-un astfel de moment, cu mâinile goale, vei
sfârşi prin a avea soarta alor tăi. Pe când aici, cine ştie ce surprize îţi poate rezerva un popor
care te crede zeu.
Izbucni din nou în râs nestăvilit.
În mintea gewinului cuvintele sale răsunau ca nişte lovituri ce-l pătrundeau adânc şi-l
răscoleau. Deşi n-ar fi vrut să creadă, ceva îi repeta nemilos că lucrurile se întâmplaseră
întocmai. O parte din sine voia cu orice preţ să sfideze flăcările şi să-l ucidă, pe când cealaltă
parte îi cerea să-şi revină şi să-şi ascută atenţia. Avea dreptate. Nu se putea întoarce cu
mâinile goale, dar cum ar mai fi putut să zacă pe aici ştiind ce se întâmpla acolo? Se prăbuşi
neputincios pe dalele de piatră rece ale sălii.
-Ei, hai! îi vorbi din nou Stăpânul. Nu te lăsa învins în felul acesta. Faci parte dintr-
un joc. O să joc acum cinstit şi o să-ţi spun că în numele tău şi pentru tine s-au făcut deja
multe lucruri măreţe.
-Nu înţeleg, replică Jatova moale.
-Nu înţelegi… îl privi Stăpânul Misterelor îngândurat. Normal că nu înţelegi! Nu ai
cum. O parte din tine, cea mai mare parte, încă doarme. Dar noi nu vrem să o trezim încă,
nu-i aşa? Trebuie doar să mă crezi.
-Şi de ce-aş face una ca asta?
-De ce! De ce! Eşti plin de venin. Pentru că ţi-am spus că pentru moment o să joc
cinstit. Temnicerii păcatelor au fost eliberaţi în lume. Asta nu face decât să te ajute. O să
înţelegi mai apoi. Şi atunci să-ţi aminteşti că n-am făcut asta decât pentru că tu te-ai dovedit
neputincios. Când o să înţelegi, însă, va fi prea târziu să faci ceva - asta presupunând că aşa
vei vrea - şi ei vor fi prea puternici ca să le smulgi prăzile.
Gewinul îl privea buimac.
-Cum mă voi întoarce printre ai mei?
-Nu când? Interesant! râse din nou Stăpânul. Vei găsi tu o cale.
-Cine sunteţi voi?
-Şi asta vei afla tot singur, îi răspunse zâmbind.
-Nu te temi că aş putea şti deja? îl provocă Jatova. Gewinii nu sunt prea inteligenţi,
după spusele tale, dar au un auz foarte bun şi o memorie asemenea.
-O simplă bănuială nu este o certitudine, îi răspunse tăios, ridicându-se în acelaşi
timp în picioare, dându-i de înţeles că trebuia să plece. Cât despre tine, se întoarse spre
Coma-ase, mi-aş dori să te întorci curând. Drahmiţii nu-şi mai fac datoria cum trebuie, altfel
n-ai mai fi fost de mult printre amărâţii din care te tragi.
Coma-ase îl privi cu ochi mari în care spaima creştea paralizantă.
 În acest scurt răgaz, Jatova se simţi ca scuturat de sub o vrajă, deşi o altă parte din
sine părea să fi luat controlul şi tot ea îl făcu să rostească vorbele ce îi stăteau adânc închise
în minte.
-Ce este habbu fără o parte din sine şi ce este o parte din sine fără habbu? îi strigă
Stăpânului a cărui întreagă fiinţă se cutremură ca izbită de toată forţa cuvintelor.
-Asta schimbă multe! urlă cu glas încărcat de ură. Prindeţi-i!
Trezite din aşteptare, gărzile se repeziră la ei cu furie.
Jatova, neştiind de ce provocaseră cuvintele sale acea schimbare, avu totuşi reacţii
mai rapide. Cu un braţ o înşfăcă pe Coma-ase, iar cu celălalt despică în două drahmitul care
se apropiase prea mult.
Părăsi fulgerător sala, cu gărzile pe urmele sale. Avusese timp să observe că din
încăpere porneau mai multe coridoare întunecoase în diferite direcţii, deşi mai strâmte.
Preferă să se întoarcă pe unde venise, căci mintea sa urmărea deja firele unui plan. Totuşi,
corpul firav al fetei îl încurca şi, apărută de nu se ştie unde, o armată întreagă de drahmiţi îi
tropăia în urmă, gata să-i încercuiască. Îi dădu drumul jos şi o apucă strâns de încheietură,
mai mult târând-o după sine.
Coma-ase era prea îngrozită. Se împletici şi căzu. Asta le dădu drahmiţilor suficient
timp să-i învăluie din trei părţi. Din cădere şi datorită vitezei cu care o târâse gewinul, fata se
rostogoli de mai multe ori, oprindu-se cu capul într-unul din pereţii grotei. Lovitura o năuci
pe moment, dar sclipirile atât de apropiate ale armelor drahmiţilor ce se repeziseră spre ea o
făcură să se apere cu disperare. Parând mai multe lovituri şi retrăgânduse cu spatele pe nişte
blocuri de piatră prăbuşite în lateral, scăpă un strigăt de durere când o lamă îi pătrunse adânc
într-unul din braţe. O alta îi lovi picioarele în spate.
Jatova o auzi şi, deşi lupta cu înverşunare, la rândul lui, să respingă atacul a cel puţin
zece drahmiţi câţi ajunseseră în preajma sa, îşi roti capul încercând să o zărească. Unul dintre
atacatori pro-fită de moment şi împunse spre spatele său. Gewinul simţi mişcarea şi îşi repezi
braţul în spate, de-a curmezişul. Drahmitul se prăbuşi la podea, dar altul îi luă locul. În
preajma sa, însă, muralul reuşea să ţină la o distanţă considerabilă un alt grup. Ţepii, colţii şi
ghearele sale împărţeau moartea în toate direcţiile. În vârtejul luptei, smocurile de blană şi
solzii prinseră a arunca sclipiri magice ce orbeau drahmiţii.
-Jatova! se auzi strigătul răguşit al fetei.
Cu o forţă turbată, gewinul se repezi în zidul de trupuri, ignorând faptul că pielea sa
groasă era străpunsă în mai multe locuri.
-Jatova!
Glasul îi sunase de data asta mai stins.
Trupuri dezarticulate, bucăţi de trupuri zburau în toate direcţiile.
O găsi lângă mormanul de piatră, căzută jos, aproape moartă. Gemea înfundat şi
şoptea în continuu:
-Suntem condamnaţi… Nu avem unde fugi…
Jatova o săltă în spate, moale, sfârşită de puteri, cu sângele ţâşnind din mai multe
răni.
În spatele lor, Battar mârâia şi urla atât de fioros, încât nimeni nu mai îndrăznea să se
apropie.
Ieşirea nu era departe. Gewinul se încordă şi ţâşni spre ea cu viteza fulgerului.
Drahmiţii rămaseră mult în urmă, dar continuau să-i urmărească.
Când ajunse la lumină, îşi înfipse ghearele sus, în buza grotei şi viteza cu care se
deplasa îl proiectă direct pe peretele exterior al muntelui. Îşi îngădui un infim moment să
respire şi să o lege strâns pe Coma-ase în spatele său. Apoi, folosindu-se tot de ghearele
ascuţite, începu să urce pe zidul neted, spre a doua grotă, cea din care izvora pârâul.
Privi o clipă în urmă, la animalul devotat pe care se vedea nevoit să-l părăsească
acolo.
Battar ridicase botul însângerat spre ei, adulmecând, privindu-l în ochi cu durere şi
neputinţă.
Jatova simţi că ceva se rupe în sine şi îi strigă cu glas îngheţat:
-Rămâi pe loc!
 Muralul scoase un scâncet, se ridică pe labele de dinapoi, în timp ce cu cele din faţă
scrijelea stânca într-o încercare imposibilă de a ajunge la stăpânul său.
Disperarea animalului îi reaminti gewinului de moartea mamei mural. La fel se
zbătuse, la fel încercase să urce şi totul din aceeaşi dorinţă de a apăra. O lacrimă i se scurse
pe obraji.
-Rămâi pe loc! îi strigă Jatova a doua oară.
Puiul de mural înţepeni privindu-l cu mirare.
Lumina vieţii este doar pentru oameni şi gewini.
Glasurile furioase ale drahmiţilor se auzeau din urmă din ce în ce mai puternice, dar
gewinul nu le băga în seamă. Continua să urce.
Ştia că acolo sus nu îl vor putea urmări - le-ar fi trebuit gheare de gewin - doar dacă
reuşeau să trimită repede pe alţii prin galeriile subterane spre o altă intrare în grota de
deasupra. Şi gewinul nu se îndoia de existenţa acesteia. Trebuia doar să ajungă înaintea lor şi
apoi va vedea.
Îl incomodau însă văicărelile fetei care îi tot cerea să se oprească şi să se resemneze,
pentru că nu aveau unde să se ascundă. Nimeni nu le-ar fi oferit ajutor împotriva drahmiţilor.
Nu avea rost să mai tulbure şi somnul morţilor care aşteptau sus.
Jatova îi spuse că s-ar putea să-i dea drumul jos, dar ameninţarea sa nu avu nici un
efect.
Când, exasperat de gemetele ei, îi alunecară mâinile năclăite de sânge pe roca tare,
de-abia reuşind să se prindă în ultimul moment, se gândi să îi aplice o lovitură care s-o lase
inconştientă, dar ceva îl făcu să renunţe.
Intrarea în grotă era aproape. O lungime de braţ, apoi încă una... Trebui să se prindă
de margine, chiar în mijloc, pe unde se scurgea apa, dar îşi retrase mâna, şocat de faptul că
izvorul era atât de rece. Atingerea lui de gheaţă îi străpunsese degetele ca o arsură. Fu cât pe
ce să se dezechilibreze şi să cadă.
-Coma-ase! o strigă răsucindu-şi gâtul pe cât îi permitea poziţia.
Fata nu răspunse.
-Coma-ase! o strigă din nou scuturându-şi trupul. Trebuie să încerci să te desprinzi şi
să te agăţi de perete din lateral, îi spuse când fata ridică cu greutate pleoapele. Ai înţeles?
Coma-ase dădu din cap, dar nu se mişcă.
-M-ai auzit?! Trebuie să te desprinzi. Sunt la capătul puterilor. Nu-i timp de pierdut.
Dacă nu apuci imediat cu mâinile gura grotei şi nu te împingi cu picioarele, cădem amândoi
jos!
-Ce folos! gemu fata. Dă-mi mie drumul. Oricum nu-mi pot mişca decât mâinile şi
nici pe acelea prea bine.
Jatova simţi că se sufocă. Într-adevăr, nu putea trece de margine cu ea în spate.
Gulerul grotei ieşea prea mult în afară, doar pe acolo pe unde curgea izvorul se săpase un
şanţ. Trebuia să facă ceva. Rămase să spânzure deasupra golului, atârnând într-o singură
mână, în timp ce, cu cealaltă, săpă în roca dură două mici spaţii. Apoi se răsuci uşor cu
spatele spre perete.
-Prinde-te cu mâinile de aici. Nu trebuie să rezişti decât trei bătăi de inimă şi apoi te
trag sus.
Ascultând mai mult de glasul său poruncitor decât de dorinţa de a supravieţui, dar şi
datorită contactului cu apa îngheţată, Coma-ase făcu ceea ce i se spuse.
Eliberat de povară, gewinul se balansă de câteva ori, apoi îşi făcu vânt în grotă.
Imediat se culcă pe burtă, aplecându-se cât putea de mult şi, apucând una din mâinile fetei, o
trase după sine.
Coma-ase se prăbuşi alături de el şi rămase nemişcată.
Jatova o lăsă în pace, oferindu-şi şi sieşi câteva momente de răgaz în care să-şi
maseze braţele care îi pulsau dureros.
-Sânge peste tot, murmură fata privindu-şi mâinile. Sprijină-mă, te rog, de ceva.
Gewinul o ridică de jos cu delicateţe şi o depuse lângă unul din pereţii grotei.
-Şi tu eşti acoperit de sânge, şopti Coma-ase înfiorată. Nu-i sângele meu…
Jatova îşi privi rănile.
 -Trebuie să te ridici să mergem, îi spuse, dar glasul său suna acum blând.
-De ce nu m-ai lăsat? Ce reprezint eu pentru tine? se zbătu fata încercând să-i
îndepărteze mâna care-i pipăia picioarele.
-Rana e adâncă, constată Jatova gânditor. Nu poţi să mergi.
-Ştiu! explodă Coma-ase. Ţi-am spus-o acum câteva clipe! De ce nu m-ai lăsat să
cad? insistă aproape rugător.
Gewinul se ridică hotărât în picioare şi îi întoarse spatele, cercetând grota.
-De ce?!
Se reîntoarse privind-o adânc în ochi:
-Am jurat.
-Nu te cred! Nu ăsta-i motivul, îi strigă fata.
Jatova se aplecă aproape de ea:
-Când te-am văzut prima dată, am fost uimit pentru că semănai atât de mult cu…
altceva. Acest lucru, cât şi altele descoperite de mine de-a lungul aventurii noastre m-au
făcut să înţeleg sau să cred că înţeleg…
-Ce? îl îndemnă Coma-ase cu sufletul la gură.
-O iluzie, o asemănare, o moarte, o naştere, alte asemănări… Un glas atât de
cunoscut, încât nu se poate ascunde în spatele unei măşti… Legătura noastră este mai
puternică decât cea dintre vânat şi vânător. Nici nu-ţi imaginezi. N-ai cum, deocamdată.
-Cu adevărat, nu te înţeleg. Ce nevoie ai de mine?
-Nu de tine, ci de ceea ce sper… ba, nu, mă tem… că voi descoperi în această grotă.
-Şi de ce se poate teme un demon?
-Nu m-ai mai numit de mult aşa, observă cu amărăciune.
Îţi aminteşti când ţi-am vorbit de cântecul sublim al vieţii pe care rareori apucăm să-l
ascultăm? Nu numai că e copleşitor de sublim, ci şi aproape imposibil de înţeles şi de învăţat.
Ne-am obişnuit să credem că el e veşnic, iar noi nu. Astăzi, în faţa Stăpânului Misterelor, am
înţeles că suntem deopotrivă cu el, dar nu ştiu încă dacă ne asemuim în veşnicie sau în
moarte. În faţa noastră, aici, se află primul dintre răspunsurile pe care le caut.
Coma-ase privi fără voie spre întunericul grotei, parcă încercând să-l străpungă.
-Ce te face să crezi asta? se întoarse spre Jatova.
-Ţi-am spus. Prea multe lucruri stranii. Ce-ai spune, de exemplu, dacă ai întâlni în
această lume a vânătorii, vizitată doar de cavaleri negri, o fiinţă lângă care ai crescut, care te-
a educat şi te-a învăţat totul? O, nu! Cu siguranţă că nu este un cavaler negru, nici măcar un
gewin.
Ştii ce sunt încântătorii voşti drahmiţi?… Sunt vori!… Ce e? Nu mă înţelegi, nu? râse
acru spre fiinţa care îl urmărea cu uimire crezând că şi-a pierdut minţile. Or purta ei măşti cu
toţii, dar mirosul nu mă înşeală niciodată!
-Eşti furios, vorbi Coma-ase cu sfială.
-Sunt furios! Normal că sunt. Când cineva se joacă tot timpul cu tine, după cum
spunea vene-rabilul Stăpân al Misterelor, bunul meu dascăl, care voia să mă trimită la grafi!
Acum, împreună cu viermii săi, de care susţinea că se ascunde, ne aşteaptă, cu siguranţă, la
capătul acestei galerii. O mică neînţelegere: învăţăcelul îşi învaţă prea repede lecţia.
Coma-ase îl privea cu spaimă şi acest lucru îl făcu să se oprească.
-Haide! o ridică în braţe. Ai să vezi şi ai să înţelegi odată cu mine.
-Lasă-mă! se rugă fata. Viaţa mea se scurge. Măcar am să mor lângă Izvorul de
Înviere.
-Presupun că nu ţi-e indiferent orice fel de înviere, mârâi Jatova pătrunzând adânc în
galerie.
Au parcurs o bună bucată în tăcere deplină. Urmau cursul pârâului, deoarece apele
sale aruncau nişte sclipiri tainice, a căror existenţă n-ar fi putut-o explica nici unul din ei, dar
nici nu se gândeau la asta.
Gewinul era mulţumit că nu se lupta cu un întuneric total. Îl nedumerea, mai degrabă,
faptul că urechile sale sensibile nu înregistrau nici un zgomot, nici un semn că vorii s-ar
apropia din direcţia opusă. Să se fi înşelat? O depuse din nou jos pe Coma-ase, rezemând-o
tot de unul din pereţi, pentru a nu sta culcată şi o porni încet înainte.
 Nu făcuse prea mulţi paşi, când simţi un uşor curent de aer mângâindu-i faţa. Acolo,
galeria se despica brusc în două. O porni spre stânga, hotărât să nu se îndepărteze prea mult
de fată. Constată că întunericul era chiar mai slab în acea parte, iar pe pereţi zări, din loc în
loc, mai multe torţe. Una singură era aprinsă. O smulse de la locul ei şi se pregăti să le
aprindă pe celelalte când strigătul fetei îi atrase atenţia.
Alergă într-un suflet înapoi, aşteptându-se să nimereasă într-o mulţime de vori, dar
nu-l întâmpină decât tăcerea moartă şi respiraţia grea şi sacadată a fetei.
Se apropie de ea, mirându-se să o găsească aproape în apa pârâului. Ridică sus torţa
luminându-i chipul scăldat de groază şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Imediat în spatele ei
stătea în picioare Battar.
Deci, grotele comunică, aşa cum m-am aşteptat.
Un fior de bucurie îi inundă înima. Se aruncă de gâtul lui, mângâindu-i blana
năclăită, şoptindu-i vorbe de mulţumire. Nu putea să-şi dea seama cum reuşise să ajungă în
cele din urmă la ei, dar era fericit şi asta i se părea de ajuns. Apoi se întoarse spre fata care
tremura din toate încheieturile.
-Ce încerci să faci! îi strigă, neînţelegând ce are. N-ar fi crezut că era în halul ăsta din
cauza muralului,
-M-au atins! M-au atins! hohoti Coma-ase agăţându-se cu disperare de braţele lui,
încercând zadarnic să se ridice.
Atunci observă că jumătate din chip şi hainele îi erau mozolite cu o mâzgă.
-Cine? o scutură Jatova, încercând să înţeleagă ce se întâmplase, dar, făclia se agită în
aer aruncând lumini palide pe pereţi şi gewinul încremeni.
-O, ce oroare! scânci fata fără vlagă. Ţi-am spus…
Jatova îşi smulse braţele din strânsoarea mâinilor ei, lăsă jos torţa şi se apropie de
locul unde o rezemase pe Coma-ase. În mai multe zone, peretele era o viermuială continuă.
Ceva se mişca în ei.
-Ce faci?
-Rămâi acolo! îi strigă apropiindu-se şi mai mult. Îşi puse mâinile uşor atingând acel
ceva mişcător şi se scutură de repulsie.
Trebuia să ştie! Înfipse ghearele adânc. Fiinţa - sau ce era - încetă să se agite.
Pojghiţa groasă, acoperită de acea mâzgă, cedă şi se rupse. Ţinea ceva viu în mâini. Îşi dădea
seama de asta pentru că simţea carne, carne care pulsează de viaţă.
Se apropie de Coma-ase care apucase torţa şi îşi privi prada în lumina ei.
-Demoni! ţipă fata scăpând din mâini făclia ce se rostogoli pe jos.
-Nu demoni, îi răspunse Jatova încrâncenat, GEWINI!
Tăcerea care căzu i se păru ireală, pentru că gândurile îi umblau de-a valma.
Se aşteptase şi nu-i venea să creadă. În mâinile sale ţinea un copil nedezvoltat
complet. Un copil gewin. Se zbătu de câteva ori, apoi se chirci într-un ghem. Murise.
Jatova înşfăcă de jos torţa şi o apropie de perete. Muralul i-o luase înainte şi mârâia
furios, întărâtat de ceea ce mişca sub botul său.
-Ce vezi? întrebă Coma-ase cu glas gâtuit.
-Ce vezi şi tu. Mii dintre ai tăi care au murit ca să învie… în gewini!
În pereţi, scobituri ovale, acoperite cu acea mâzgă pe alocuri, ascundeau în ele
trupuri. Unele de oameni, altele de prunci gewini, cele mai multe erau o combinaţie de
oameni cu gewini.
-Nu înţeleg, se tângui Coma-ase.
-Ce nu înţelegi? explodă Jatova. Este exact cum ţi-am spus! Legătura noastră este mai
puternică decât cea dintre vânat şi vânător.
Coma-ase îşi duse palmele la ochi bâiguind:
-Cine… Cine?
-Cine e vinovat de toate acestea? Nu e evident? Cine cunoaşte şi stăpâneşte atât
lumea ta, cât şi a mea? Cine ne aduce pruncii, atât vouă cât şi nouă? strigă Jatova simţind că
minţile-i iau foc.
Deodată, ceea ce aflase i se dezvălui în toată grozăvia sa; văzu toate legăturile,
înţelese atâtea lucruri de nepătrus până atunci şi simţi că se sufocă.
 Cele spuse cât şi cele nespuse se răzbună în linia neamului. Cântecul sublim al vieţii
e unul monstruos.
O privi pe Coma-ase ale cărei priviri rătăceau în gol şi i se strânse inima.
-Lau-man-ai, şopti. Zei milostivi! Pruncii voştri vin din lumea mea, pruncii noştri vin
din a ta…
Se aplecă încet şi o ridică în braţe.
-Să mergem! spuse cu glas sfârşit.
-Unde mă duci? se strânse Coma-ase.
-Drumul ce merge înainte duce acasă.

29.

Umag-Katar. Unde gheaţa nu se topeşte niciodată. Unde razele de lumină sunt mai
crude decât gerul năprasnic ce spulberă munţii şi văile. Umag-Katar, pământ sterp în care
doar grafii înfruntă moartea care poate să îmbrace atâtea forme. Doar ei bântuie prin acest
ţinut, neştiuţi, neînţeleşi, rupţi de restul lumii, dar tânjind veşnic să se întoarcă acasă.
Luminile palide ale aşezărilor lor vremelnice pot fi zărite adesea de cei din Anaspur.
Şi dacă strălucesc prea aproape, groaza învăluie cu o aripă de beznă sufletele celor din cetate.
Dar luminile călătoresc mai departe, iluzii terifiante reflectate în sclipirile din gheaţă. Se duc
- nimeni nu ştie unde - şi se întorc mânate de dor, împinse de setea neostoită a ceea ce au fost
vreodată. Le e mereu sete de lumea pierdută şi în care nu se mai pot întoarce.
Sunt pline de ură sclipirile. Ură ce nu-şi găseşte liniştea şi se frământă pe culmile albe
ale munţilor sau prin podişurile înalte, iarăşi şi iarăşi… la nesfârşit.
Doar noaptea se zăresc luminile. Ziua se adăpostesc sub stânci sau sub pământ, în
hrube săpate cu mult chin. Aici sunt nemiloase razele soarelui. Cerul e veşnic ascuns de o
ceaţă cenuşie. Lumina ce trece prin ea îngheaţă imediat, chiar înainte să atingă, orice suflare.
De aceea grafii au săpat - cu câte sacrificii! - în stratul gros de gheaţă, până au ajuns la
pământul tare, nenumărate galerii în care se ascund în timpul zilei.
Mânaţi din urmă de razele ucigătoare, de foamea continuă, de lipsa esenţei vitale, de
blestemul rasei… grafii - pâlpâiri rătăcitoare, veşnic în pribegie.
Nu departe de Anaspur, luminile au licărit pentru ultima dată înainte de răsărit.
Grafii au coborât într-o tainiţă mai puţin adâncă, sub un colţ de stâncă ce le oferea
suficientă umbră. Duceau cu ei zeci de trupuri, leşuri inerte ale celor pe care îi uciseseră în
faţa porţilor din Anaspur. Le târau în cotloane ferite, unde se strângeau apoi cu toţii pentru a
se bucura de puţinul sânge îngheţat în vinele lor.
Într-un colţ mai ferit, trei prizonieri urmăreau cu groază cum se desfac capacele mai
multor carcase, cum sunt târâte corpurile gewinilor, înfăşurate în ierburi necunoscute şi
aruncate, unul câte unul, în acele cochilii imense.
Rake ştia la ce serveau acele cochilii. Era o formă puţin diferită de socoar, cum erau
cele în care se închideau gewinii o dată la şaizeci de zile pentru a se scălda în esenţa vitală.
-Ce fac? şopti Miona lângă urechea sa.
-Nu ştii? i se adresă Rake pe acelaşi ton.
Miona scutură din cap fără a-şi dezlipi ochii de grafii care se agitau în jurul
cochiliilor.
-Ca şi noi, au nevoie de esenţa vitală, urmă Rake. Dar ei nu pot ajunge pe tărâmurile
vânătorii. Sunt obligaţi s-o obţină din leşurile gewinilor inconştienţi pe care îi surprind prea
aproape de pământurile lor. E slabă puterea esenţei pe care o extrag din trupurile noastre, iar
ierburile acelea în care le împachetează îmi sunt necunoscute. Noi folosim doar frunze de So.
Din cauza asta credem că au suferit transformările pe cere le vezi. Din gewini au devenit
grafi. Diferenţele sunt mari, după cum poţi constata.
-Sunt hidoşi! se înfioră Miona. Iar duhoarea pe care o împrăştie şi cu care e
impregnată fundătura asta este insuportabilă. Bine că măcar au aprins mai multe focuri. N-aş
suporta să mă ştiu închisă aici, în întuneric cu ei, pentru nimic în lume! Ce faci?
 -Ahtu e pe moarte, se încruntă Rake. Respiraţia e tot mai slabă, adăugă în timp ce îl
răsucea pe o parte sprijinindu-l de sine.
Ahtu gemu şi deschise ochii.
-Am visat, spuse cu glas pierit.
Îşi roti ochii în jur.
-Unde ne aflăm?
Rake simţi un ghem dureros în capul pieptului.
-Suntem prizonierii grafilor, doamne.
-Focurile astea… şi umbrele de pe pereţi… Cum…
Rake se întunecă.
-N-am reuşit să vă salvez. Am fost atât de aproape! Blestemaţii!
-Rake, vorbi Ahtu încleştându-şi mâna în pieptul lui, Rake, ai făcut ce ai putut. Am o
ultimă rugăminte. Nu înţeleg … nu înţeleg de ce scârnăviile astea ne-au lăsat în viaţă. Nu mă
îndoiesc că, până la urmă, ne aşteaptă aceeaşi soartă…
Ahtu înghiţi cu greutate încercând să-şi recapete răsuflerea.
-Ascultă-mă bine, Rake! Indiferent ce se va întâmpla, nu vreau să ajung hrană pentru
bestiile astea. Rake!
Mâna sacatului se strânse mai tare.
Ai slujit bine. Dacă reuşeşti să scapi… gândeşte-te la fiul meu! Taie-mi înainte mâna
dreaptă. Du-i-o! Deşi legea grăieşte altfel… doar el, Rake, doar el poate să-mi ia locul. E
singurul…
-Doamne! bâigui gewinul.
Cu eforturi imense, Ahtu îşi apropie faţa şi mai mult. Sclipirile sălbatice din ochii săi
erau aproape demenţiale. Instinctiv, Rake simţi nevoia să se tragă înapoi.
-Jură-mi! îi strigă sacatul în ureche, apoi căzu cu capul într-o parte bolborosind
cuvinte fără sfârşit.
-Mi-au promis… Am călătorit atâta… altă lume… Spiritele mi-au explicat… mi-au
promis… El!… Doar EL!
Culorile reveniră, mai vii ca niciodată, mai vesele.
Nu mai e nimeni care să-mi cânte acum… Îmi pot schimba… Nu mai sunt sclav…
Sunt aici… mii de fiinţe diferite pe care să le întreb… O, ce frumuseţe! Salvează-mă! O,
fiule, salvează-mă!
-A murit, vorbi Miona.
-A murit, repetă gewinul ca un ecou.
Fiica pământului putea să vadă însuşi vălul morţii cum voalează privirile lui
înlăcrimate.
Mâna dreaptă a sacatului rămăsese încleştată în hainele gewinului. Rake o strânse cu
putere şi, cu chipul împietrit de suferinţă, scoase un mic pumnal şi o tăie de la încheietură,
vârând-o în sân.
-Gest inutil, grăi Miona urmărindu-l. Trebuia să-i fi spus că Jatova e mort.
Rake îi întoarse privirile goale.
-Lau-man-ai ne dezvăluie lucruri pe care mintea noastră nu le poate vedea altfel.
Jatova trăieşte! Fratele meu e viu! Cerul şi pământul ne vor uni din nou… fie doar şi pentru
a-mi aduce moartea…
Fiica pământului îl privea nedumerită. Faţa lui se strâmbase ca sub o mască a
nebuniei, dar, în spatele ei, o forţă teribilă clocotea. Ar fi vrut să-l roage să nu-şi facă iluzii,
însă atenţia i se îndreptă spre un grup format din trei grafi ce se apropiaseră de ei. Se scutură
din nou de repulsie.
Din gurile lor rânjite curgeau bale roşiatice pe pieile zbârcite ce făceau pliuri greţoase
în jurul feţei. Patru braţe nefiresc de lungi în comparaţie cu picioarele se întinseră spre ea. Îi
venise rândul. Dădu drumul unui ţipăt ascuţit.
Rake, copleşit de vârtejul sentimentelor trăite în ultimele clipe se repezi la ei. Se
porni o luptă cumplită în care ceilalţi grafi nu interveniră.
Gewinul părea să câştige. Imobilizase deja doi dintre ei şi se pregătea să-i facă de
petrecanie şi celui de-al treilea, când, apărut nu se ştie de unde, un graf despre care înţelese
imediat că este căpetenia celorlalţi. Acesta îi aplică o lovitură care îi seceră picioarele şi îl
trimise la pământ.
-Nu te grăbi să te ridici sau vei avea soarta morţilor! vorbi acesta rostind cuvintele cu
o into-naţie stranie, care îngheţă inimile prizonierilor.
Mmm! O fiică a pământului! Întotdeauna am apreciat o fiică a pământului, deşi nu
pot spune că s-au văzut prea multe pe la noi.
Se aplecă asupra Mionei atingându-i faţa. Fata reacţionă imediat lovindu-l peste
mână. Gewinul mârâi.
Ia te uită! exclamă graful întorcându-se spre el. Pe ăsta l-ai marcat bine. Nu degeaba
se spune că nimic nu vă poate rezista.
Îşi reîntoarse spre ea faţa ca o mască de cruzime:
-Să nu îndrăzneşti să-ţi încerci talentele pe mine! Te avertizez că grafii sunt imuni la
aşa vrăji. Dar asta nu mă va împiedica să mă bucur în voie de farmecele tale. Nu te teme
gewinule, o fiică a pământului e un lucru rar. Sângele ei nu va fi risipit ca să-mi ţină în viaţă
hoardele. Mai bine teme-te pentru tine! Eşti un mare luptător. Esenţa ta îmi revine mie şi,
cum mi-am făcut deja baia în sângele alor tăi, mai ai de aşteptat. Dar nu foarte mult, adăugă
cu un rânjet fioros.
Acum înţelegea Rake de ce se mai aflau încă în viaţă. Înţelegea şi ce o aştepta pe
Miona care se ghemuise plină se groază în umărul său. Ar fi putut s-o abandoneze soartei
sale şi să încerce să scape cu prima ocazie. Dar nimeni nu merita o astfel de soartă.
Alţi doi grafi se apropiară de fiica pământului, prinzând-o de haine, trăgând-o spre
draperiile în spatele cărora dispăruse căpetenia.
-Nu-i lăsa să mă ia cu ei! Te rog, Rake! Nu fi laş! Ucide-mă! Ucide-mă mai bine cu
mâinile tale! striga fata luptându-se cu toate forţele.
Rake se blestemă în gând. Ar fi fost gata să jure că se afla sub vraja ei, mai să creadă
că graful avusese dreptate, pentru că nu se putea opri să nu sară în ajutorul ei. Dar nu avea
nici o şansă. L-ar fi răpus într-o clipită.
Blestemată fiinţă!
Se ridică în picioare şi se repezi spre ei.
-Kusak ah-lu thai-mo! strigă spre grafii îmbătaţi de ţipetele şi zbaterile fetei.
Se opriră cu toţii, ca la un semn. Îi dădură drumul. Până şi căpetenia îşi părăsi cortul
şi se apropie.
Gewinul o prinse în braţe pe fata aproape epuizată. O strânse la piept şi se retrase cu
spatele spre locul unde zăcea Ahtu.
-Ce le-ai spus? întrebă Miona mai mult moartă.
-E o poveste lungă, îi răspunse gewinul răscolit, nepierzând din ochi mişcările
grafilor care se retrăseseră şi nu mai îndrăzneau să se apropie.
-Cred că voi avea timpul să o ascult, zise Miona desprinzându-se uşor din braţele
sale. Cred că ne vor lăsa în pace pentru moment. Haide, am dreptul să ştiu care au fost
cuvintele care m-au salvat!
-Kusak este mama mea, rosti Rake cu greutate.
Fiica pământului îl privi întrebătoare, aşteptând urmarea. Nu îndrăznea să intervină
deoarece gewinul se lăsase pradă unei dureri profunde, dincolo de care cuvintele nu reuşeau
să izbucnească.
-S-a întâmplat demult, vorbi într-un final Rake cu o încrâncenare de parcă s-ar fi
luptat. Tare demult.
Tatăl meu era unul dintre cei mai de temut şi apreciaţi oameni ai sacatului. Trecea
printr-una din perioadele sale de fală. În dreapta sa stătea întotdeauna taheshul lui.
Nedespărţiţi. Mereu în lumina orbitoare a gloriei. Au fost zile de nenumărate victorii pentru
Erimeea. Tinerii născociseră cântece în care lăudau vitejia, curajul şi forţa tatălui meu, dar şi
isteţimea şi devotamentul taheshului său. Ar fi putut cere orice. Ar fi primit orice. Tatăl meu,
însă, se mulţumea cu puţin. Până într-o zi… Blestemată fie acea zi în care zeii şi-au întors
faţa şi cei mai mari războinici s-au trezit în mrejele înveninate ale destinului crud!
Anumite iubiri se înscriu pe răbojul vremii cu fiere şi nu se mai şterg niciodată.
 La una din petrecerile date în cinstea sa a cunoscut-o pe Kusak. Era frumoasă,
frumoasă precum florile îmbobocite ce se oferă dimineţii în toată splendoarea lor!
Atunci, tatăl meu şi-a dorit pentru prima oară ceva. Atunci a cerut prima dată. Şi-a
dorit floarea îmbobocită, dar n-a primit decât uscăciunea amară a petalelor.
A fost trimis într-o campanie la Anaspur. Trecătoarea Suna era din nou atacată de
grafi. Cineva trebuia să le reamintească acestor monştri ce înseamnă lama unui cavaler
negru.
Dar tatăl meu nu se putea despărţi de floarea pe care o adora cu tot sufletul. Kusak l-a
însoţit în campania împotriva grafilor. Era la fel de bună ca orice alt războinic. Armele sale
deveneau extrem de periculoase pe câmpul de luptă…
-Şi? îl îndemnă Miona când părea că se pierduse în umbrele de demult.
-Nu era decât o clipă de răgaz. Un scurt moment de tăcere… Grafii aveau să atace din
nou. Mai furioşi, mai mulţi.
Tatăl meu se gândise să petreacă aceste puţine clipe de linişte alături de floarea sa.
Nu se ştia ce sfârşit vor avea luptele. Când a pătruns în iatacul ei, însă, îl aştepta o surpriză
cruntă. I-a găsit împreună. Floarea sa şi taheshul său…
Primul impuls a fost, desigur, să-i omoare, dar a simţit că mintea, care i se întunecare
pe moment de furie, i se luminează. Atunci a crezut că procedează bine. Moartea nu era
suficientă pentru sufletul său răscolit de durere.
S-a retras fără zgomot, lăsându-i pe cei doi să-şi guste mai departe clipele de fericire.
S-a urcat pe metereze, el însuşi o stâncă încremenită, şi-a pregătit războinicii şi a dat ultimele
comenzi. Strigătele de luptă ale grafilor se auzeau deja în noapte.
A sunat adunarea. Trădătorii i se alăturară cu feţe sclipitoare. I-a chemat la sine şi i-a
îmbrăţişat. Le-a spus cuvinte de îmbărbătare, apoi a poruncit să se deschidă porţile. Gewinii
nu înţelegeau de ce comandantul lor dorea să poarte bătălia în afara fortului. Dar, el nu voia
decât să lase mâna destinului să lucreze până la capăt.
Au ieşit afară. S-au aliniat în faţa porţilor şi s-au pregătit să respingă primul val. Erau
cei mai viteji războinici. Tot ce avea Erimeea mai bun. Unul singur putea să lupte cu cinci
grafi în acelaşi timp. Şi au luptat cu îndârjire.
Grafii, însă, curgeau în valuri nesfârşite. Nimic nu părea să-i stăvilească.
Tata a sunat retragerea în cetate. Şirurile de gewini se scurseră în grabă înăuntru. Mama a
rămas în urmă. Era rănită şi nu se mai putea mişca fără ajutor.
Porţile se închideau. Încet, infinit de înceată i se părea tatei mişcarea lor. Taheshul
său era aproape de Kusak care îl striga să vină şi să o ajute.
Tata a aşteptat să vadă dacă el se va întoarce şi o va salva. Grafii aproape că
acoperiseră locul unde ea căzuse la pământ. Dacă ar fi salvat-o, era hotărât să-i lase împreună
să trăiască şi să se arunce el cu pieptul deschis în fiarele duşmanului. Suferinţa era prea mare.
Dar trădătorul nu s-a întors. Porţile s-au închis cu un zgomot sec, lăsând-o pe mama dincolo
de zidurile fortului, pradă grafilor.
-Înfiorător! şopti Miona tulburată. Şi apoi?
Rake îşi prinse capul în palme.
-Prin iscoade, tata a aflat mai târziu că grafii îi cruţaseră viaţa. Un lucru de neînţeles.
Devenise una de-a lor…
-Ce s-a întâmplat cu taheshul tatălui tău?
-Nu peste mult timp a devenit hiquattar. Unul dintre cei doi hiquattari care conduc
astăzi Erimeea, îi răspunse Rake aproape scuipând cuvintele.
Miona nu mai îndrăzni să-l tulbure. Povestea lui o tulburase şi o mişcase până la lacrimi.
Atâta durere, atâta suferinţă! Chiar dacă părea să fi trecut peste toate astea, se vedea că
fantasmele trecutului săpaseră adânc în sufletul lui un gol pe care îl umpluseră cu ură şi
ruşine.
În clipa aceea, un graf se apropie timid de locul unde stăteau. Era o femelă. De asta
îşi dădu seama mai mult după veşminte. Arăta la fel de oribil ca şi ceilalţi.
Rake ridică privirea fixând-o cu scârbă.
 Fiinţa grotească nu spuse nimic, ci se aşeză în apropiere, lângă un foc, împreunându-
şi palmele în poală. Continuă să stea cu capul plecat mult timp, după care începu să se legene
înainte şi înapoi, mormăid cu un glas ce părea mai mult un grohăit, un fel de cântec.
Miona se plictisi să se tot zgâiască la ea. Îşi strânse înfrigurată picioarele la piept.
-Crezi că avem vreo şansă? îl iscodi pe Rake.
-Răspunde-ţi singură, o repezi acesta.
-Ştiu ce ai gândit mai devreme.
Gewinul nu răspunse.
-Te întrebai dacă nu cumva te-am marcat, continuă Miona. N-am făcut-o. Fiicele
pământului nu ascultă decât de poruncile vorilor. Nu am mai primit de mult nici una…
Ultima mea poruncă zace lângă tine, moartă… Eşti mulţumit?! izbucni ea. De ce nu
vorbeşti?
Gewinul o ţintui cu o privire rece şi clară, apoi deschise gura şi rosti rar:
-Farmecele tale îndoielnice sunt ultima mea grijă în această situaţie.
-Dar ai rostit acele cuvinte… cele care ne-au salvat!
-Şi ce crezi că ne pot aduce câteva cuvinte? îi răspunse sarcastic.
-Grafii s-au retras, insistă neţinând cont de tonul lui. Poate că…
-Poate că ne şi dau drumul, o imită gewinul. Eventual cu câteva scuze şi merinde
pentru drum.
-Nu e nevoie să-ţi baţi joc de mine, se încruntă Miona. Am crezut că asta va schimba
ceva.
-N-a schimbat nimic. E doar o amânare. Acum s-au retras pentru că aveau altceva
mai bun de făcut decât să siluiască o fiică a pământului sau să se răzbune pe un gewin slăbit,
îi explică Rake cu o satisfacţie răutăcioasă.
-Poate că mama ta trăieşte încă printre ei. Poate că a mai păstrat o rămăşiţă din
sufletul ei vechi şi va încerca să te ajute, insistă Miona.
-Te uiţi chiar la ea, îi aruncă tăios Rake.
Miona îşi îndreptă uluită privirile spre fiinţa monstruoasă de lângă ei.
-Da, da! continuă gewinul văzând-o cum se scutură. Asta poate fi şi soarta ta. Dacă
nu cumva vei muri sfâşiată de căpetenia scârnăviilor, în plin moment de dragoste. Am auzit
că ar avea asemenea obiceiuri.
-Încetează! se răsti Miona. Mai bine ai folosi puţinul timp care ne-a rămas pentru a
căuta o cale.
-Ce cale vrei să găsesc? Afară e zi. Chiar dacă am reuşi să ucidem toate pocitaniile -
ceea ce e evident imposibil - tot n-am putea să ajungem la Anaspur. Lumina soarelui e mai
nemiloasă decât gerul. Nici monştri ăştia nu îndrăznesc s-o înfrunte.
-A căzut seara, murmură Miona.
-De unde ştii tu?
-Pentru că locul ăsta nu e decât un popas. Cuibul lor e în alt loc, mai departe de
Anaspur. Ui-tă-te acolo! arătă cu un gest al capului. Se pregătesc de plecare. Nu mai avem
timp. Dacă ne târăsc mai departe de Suna, nu mai avem nici o speranţă. Acum e momentul,
când nu sunt toţi aici. Te rog, fă ceva!
Rake ridică din umeri cu nepăsare.
-Vorbeşte cu ea! îi strigă Miona cu nervii întinşi la maxim.
Gewinul îşi întoarse ochii spre mama sa, de parcă atunci o vedea pentru prima dată.
Simţind că e privită, fiinţa nenorocită se opri din legănat şi îşi fixă fiul în timp ce un
zâmbet dezgustător i se întinse pe faţa crestată. Ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, se aruncă în
faţa gewinului, cu mâinile cleioase întinse înainte spre faţa lui.
Rake o împinse înapoi cu piciorul.
-Ea nu mai există în linia neamului nostru, şuieră scârbit.
Fiinţa se rostogoli de mai multe ori şi rămase ghemuită jos, schelălăind sinistru. Dar
nu se îndepărtă.
Miona oftă exasperată. Se ridică din colţul în care stătea şi se apropie cu precauţie de
ea. Fiinţa se opri brusc din schelălăit şi doar se strânse în ea înseşi scâncind. Tresări uşor
când o atinse fiica pământului.
 Încercând să-şi înfrângă sila, Miona o cuprinse pe sub braţe şi se chinui să o ridice,
vorbindu-i cu duioşie în acelaşi timp.
-Kusak, trebuie să-ţi aminteşti! Kusak, trebuie să-ţi salvezi fiul!
Rake o urmărea cu încordare.
Cea care fusese odată Kusak îşi înălţă capul spre Miona. Ochii i se strânseseră într-o
formă dureroasă, dar şi imploratoare.
-Îşi aminteşte! strigă Miona spre gewin. Kusak, trebuie să-ţi aminteşti de familia ta…
Femela mârâi şi fălcile sale clămpăniră puternic.
Miona abia avu timp să-şi retragă mâna. Se întoarse furioasă la locul său.
-Te-a muşcat? se interesă Rake ironic.
Fiica pământului mormăi ceva despre rudele unora.
-Ţi-am spus că nu vrea să fie salvată. Să nu mai vorbim de salvarea noastră.
Fiinţa continua să mârâie spre Miona, dar rămase în acelaşi loc.
-Pentru ea trecutul este mort. E ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, observă gewinul
impasibil.
-Asta probabil pentru că fiul şi soţul său au condamnat-o, bombăni fiica pământului
frecându-şi încheietura.
Femela încetă să mârâie, dar porni să se agite scoţând nişte sunete care semănau cu
nişte şuierături.
Tot atunci, le atrase atenţia un alt fel de agitaţie, undeva, la intrarea în hrubă.
Răsunară primele strigăte de durere. Capul zbârcit al unui graf căzu de pe umerii
proprietarului şi se rostogoli până în flăcările celui mai apropiat foc. Acolo se porni să sfârâie
scoţând un fum gros şi un miros îngrozitor.
Rake înţelese imediat că un ajutor nesperat le venise.
Se ridică fulgerător, o înşfăcă pe Miona de o mână şi se lansă spre intrare. Patru grafi
îi barară calea. Pe trei îi doborî repede. Al patrulea fusese mai viclean. Făcuse o mişcare de
învăluire, cu o agilitate specifică fiinţelor obişnuite cu drumurile prin munţi şi ajunsese în
spatele lor. Într-o clipită, Rake înţelese că nu va putea evita şi această lovitură care putea să-i
fie fatală.
Dar cineva fusese mai iute. Graful se zbătu în ţărână cu gâtul sfâşiat. În spatele lui,
femela rânjea cu colţii însângeraţi. Rake încremenise privind-o. Acum fiinţa ţopăia cu o
bucurie dementă. Se aplecă şi scoase din foc ţeasta retezată şi o aruncă peste mulţimea de
pânze soioase care luară imediat foc. Căpetenia şi alţi grafi cuprinşi de flăcări ţâşniră afară
urlând şi tăvălindu-se.
Imediat, focul cuprinse întreaga cavernă. Rake şi Miona abia reuşiră să iasă afară,
traşi mai mult de mâna de gewini care le venise în ajutor. Printre ei, Rake îl recunoscu pe
Alko.
Noaptea acoperise totul cu vălul său ocrotitor. Miona nu se opri decât o clipă pentru a
trage în piept o gură de aer proaspăt după duhoarea cavernei.
Rake privi în urmă. Mai mulţi grafi reuşiseră să scape şi încercau să se grupeze.
Hruba se umpluse de fum, flăcări nemiloase şi urletele celor consumaţi de ele. Doar un
moment i se păru că în gura cavernei o zăreşte pe Kusak. Îşi întindea cu disperare, ca într-o
rugă mută, braţele descărnate. Limbile de foc o cuprinseseră în întregime, dar nu urla ca
ceilalţi, ci doar îl ruga cu privirea mută.
Rake îşi strânse cu putere pleoapele.
Se întoarse cu spatele la caverna peste care stânca ce spânzurase deasupra începuse să
se prăvălească şi începu să alerge cu ceilalţi gewini, repede, ca suflul viforului. Pe urmele
lor, cete turbate de grafi începuseră urmărirea.
-Iute! le striga Alko în urmă. Trebuie să mărim ritmul, să punem o distanţă cât mai
mare între ei şi noi. Dacă ajungem aproape de Anaspur suntem scăpaţi. Am întărit
garnizoana.
Rake simţi că i se strânge pieptul, că nu mai avea aer, dar începu să alerge mai
repede.
După un timp îşi îngădui să privească în urmă şi i se păru că nu mai sunt urmăriţi. Îi
comunică acest lucru hiquattarului.
 -Nu te lăsa înşelat, îi răspunse acesta. Grafii cunosc numeroase tuneluri pe sub
pământ. Triburile comunică adesea unele cu altele. Nu m-ar mira să nu ne iasă înainte o
armată întreagă.
Şi aşa se şi întâmplă.
Noaptea începuse să se ridice făcând loc primelor sclipiri de gheaţă şi fortul se zărea
destul de aproape când, chiar între el şi grupul de gewini, apăru o mulţime de grafi întărâtaţi.
-Suntem pierduţi! strigă un gewin.
Majoritatea se prăbuşiră pe gheaţă gâfâind, lipsiţi de speranţă.
Alko se rotea furios în jur, căutând o cale pentru a evita confruntarea pe care era clar
că nu aveau cum s-o câştige.
Atunci se petrecu un fapt ciudat. Din grupul de gewini se desprinse unul care înaintă
şi îşi puse mâna pe umărul hiquattarului. Se înţeleseră din priviri. Alko se retrase lângă
luptătorii săi, în timp ce celălalt avansă spre mulţimea grafilor.
Rake crezu că visează. Se ridică în picioare, întinzându-se chiar pe vârfuri pentru a vedea
mai bine ceea ce se întâmplă.
Gewinul înainta singur în faţa hoardelor, drept, cu pas sigur, fără să se grăbească. Pe
întinderea sclipitoare de gheaţă părea doar un colţ de stâncă negricioasă.
-Ce face?
Nu-i răspunse nimeni.
Gewinul se opri la jumătatea distanţei dintre ei şi grafi, puse un genunchi în pământ şi
cu o mână atinse gheaţa.
Atunci, Rake nu-şi crezu ochilor. Văzu sau i se păru că vede cum, sub palma
necunoscutului, stratul gros de gheaţă se vălureşte şi apoi se transformă într-o masă moale,
cleioasă, care avansă fulgerător înainte şi în care picioarele grafilor se scufundară până la
genunchi.
Se produse o învălmăşeală teribilă. Rake nu înţelegea dacă se prăbuşiseră cu toţii la
pământ din cauza a ceea ce se întâmplase sub picioarele lor sau şi din alte motive. Până la
urechile sale ajunse un singur strigăt de groază ce se ridica din piepturile grafilor: Can,
shapar aman!
La auzul acestor strigăte, gewinul se ridică drept în picioare şi slobozi un urlet atât de
puternic, cum nu se mai auzise la nici o fiinţă până atunci, încât din gura sa părea să se
reverse toate stihiile lumii deodată.
Grafii se rostogoliră unii peste alţii paralizaţi de groază, se îmbulziră şi începură să
gonească în toate direcţiile.
Rake înţepenise de asemenea, neputându-şi dezlipi ochii de la fiinţa care slobozise un
asemenea urlet. Îi trebuiră mai multe bătăi de inimă până să se dezmeticeasă şi să se întoarcă
spre Alko. Şi atunci, nu putu decât să întrebe:
-Ce înseamnă shapar aman?
Hiquattarul îl privi pătrunzător.
-Izbăveşte-ne!
În jurul lor, gewinii se ridicaseră cu toţii şi îl primeau cu strigăte de bucurie pe
necunoscut. Se apropie şi Rake, aproape cu sfială. Nu vedea decât spatele înalt al cavalerului,
nu foarte lat, dar cu muşchi numai vână, jucând nervos sub piele.
Atunci se auzi strigat:
-Apropie-te, Rake! Gewinii nu sunt laşi.
Vocea aceea! Vocea aceea pe care ar fi recunoscut-o dintr-o mie!
Ucigător de încet, necunoscutul se întoarse spre el şi Rake, la capătul puterilor, se
găsi direct în faţa lui Jatova.
Nu mai avu forţă decât să cadă în genunchi, să bage mâna în sân şi, fără să
îndrăznească să ridice privirea, îi întinse mâna însângerată a lui Ahtu.
Jatova o luă şi în colţul gurii i se formă un rictus de durere.
-Ridică-te, Rake! se adresă gewinului îngenunchiat.
Vocea îi suna fără nici o inflexiune.
-Încă nu sunt sacatul tău. Ridică-te şi îmbrăţişează-ţi taheshul!
 Rake îndrăzni să-şi ridice privirile şi întâlni mâna întinsă a lui Jatova. Îi trebuiră
câteva clipe pentru a cuteza să o apuce, să se ridice şi să îndrăznească să îl îmbrăţişeze. Dar,
atunci când o făcu, o bucurie imensă îi învălui sufletul.
-Să mergem! strigă Alko. Nu cred că grafii se mai întorc, dar nu e bine să ne apuce
ziua aici. Ne vom opri la Anaspur. Acolo ne vom face planurile. Din nefericire, Erimeea nu
mai este a erimeenilor. Un vierme s-a urcat pe tronul sacatului. Vom şti să-l dăm jos şi să-l
facem să plătească pentru toate, mai ales pentru moartea sacatului, de care se face vinovat,
adăugă cu o ură cumplită.

30.

Deşi construită potrivit cu spaţiul limitat pe care îl oferea trecătoarea, Anaspur avea
numeroase încăperi, dezvoltându-se mai mult în înălţime. Adesea, erimeenii obişnuiau să
spună că nimic nu se înălţa mai sus spre ceruri decât turnurile argintii ale fortului. Focul
aprins în stâlpul de veghe se vedea de departe, anunţând invaziile.
Acum focul fusese aprins din nou, dar nu pentru a vesti vreo năvălire, ci, aşa cum
înţeleseră majoritatea erimeenilor, pentru a aduna sub semnul cetăţii pe toţi cei ce se revoltau
împotriva mârşavei domnii. Şi erau mulţi cei care îşi părăseau treburile obişnuite şi apucau
drumul spre Anaspur.
La început, fortul reuşise să-i găzduiască pe toţi, apoi deveni neîncăpător. O tabără
uriaşă se întinsese dincolo de trecătoare. Şi încă mulţi mai aveau să vină!
Nu se temeau de vreun atac din partea grafilor. Printre războinici circulau fără
încetare mai multe zvonuri. Cu toţii povesteau despre fantasticele puteri ale fiului fostului
sacat care îi pusese pe fugă stârnind groza printre grafi. Unii spuneau chiar că fiul sacatului
se întorsese din moarte cu daruri din partea vechilor zei. Alţii îşi aminteau de Archanum.
Credinţe ancestrale erau dezgropate.
Jatova nu făcea nimic. Gewinii îi urmăreau tot timpul mişcările, dar el nu le spunea
nimic, nici albă, nici neagră. Prefera să rămână învăluit în aura aceea de mister pe care
zvonurile şi presupune-rile o făceau să crească la proporţii colosale.
O discuţie asemănătoare surprinse Rake atunci când urca scările spre încăperea lui
Alko. Cele două gărzi de la uşa sa povesteau, poate pentru a nu ştiu câta oară, salvarea lui
din ghearele grafilor. Zărindu-l, amuţiră imediat. Ştiau că nu accepta vorbăria fără rost. Rake
le aruncă o privire încruntată şi ei se grăbiră să se dea în lături, să-l lase să intre.
-O să mai continue mult nebunia asta? vorbi cu năduf, imediat ce uşa se închise în
urma sa.
Alko ridică spre el o frunte îngândurată.
-Poftim?
De dimineaţă se cufundase într-un maldăr de hărţi studiind, calculând. Acum era
miezul zilei.
Rake se mulţumi să arate spre uşă.
-A! Asta… Aşa se nasc legendele, zâmbi lăsându-se pe spate ca să-şi întindă muşchii
înţepeniţi.
-Nu înţeleg, făcu Rake aşezându-se nemulţumit. De ce Jatova nu reacţionează? De ce
nu le spune nimic?
-Şi ce-ai vrea să le spună? se încruntă Alko. Eşti sigur că nu te preocupă, mai
degrabă, faptul că nu-ţi vorbeşte ţie?
-Adică? se încordă Rake.
-De patru zile, de când ne-am închis în cetate, te foieşti turbat încolo şi încoace. Dai
ordine, retragi ordine, te agiţi, te consumi… Ce te macină, Rake?
Bătrânul hiquattar se aplecă înainte, ca şi cum ar fi vrut să-i citească direct în suflet,
dar Rake strânse din buze şi îşi încrucişă braţele pe piept.
-Foarte bine! se retrase Alko nemulţumit, începând să strângă câteva hărţi.
 Să nu crezi, zise printre dinţi, că nu-mi dau seama că ceva s-a întâmplat între tine şi
Jatova. Amândoi tăceţi, amândoi vă chinuiţi. Mai că-mi vine să cred…
-Ce te face să crezi că Jatova se chinuie? mârâi Rake.
Hiquattarul îi aruncă o privire tăioasă.
-Ascultă, Rake! Nu mă interesează ce s-a întâmplat sau dacă s-a întâmplat ceva, nu,
atâta timp cât nu afectează moralul războinicilor.
Făcu o pauză inspirând profund, apoi continuă:
-Ultima oară când am vorbit cu Jatova, i-am cerut permisiunea să-ţi povestesc tot ce
ştiu şi te-ar putea interesa.
-Te ascult! îl îndemnă tânărul gewin fără să clipească.
Alko îl privi câteva clipe cu intensitate.
-Eram la miază-zi, trimis de Casaga să vânez umbre la marginea deşertului, când,
doar cu o zi înainte să mă hotărăsc să părăsesc locurile alea pustii, o ştafetă veni să mă
anunţe că descoperiseră, înspre interiorul deşertului, un gewin grav rănit. Acesta, aflând de
prezenţa mea în apropiere, le ceruse să mi se înfăţişeze deîndată. Curios, le cerui să mi-l
aducă imediat.
Era într-o stare groaznică şi sângera mai peste tot. Nu mică mi-a fost mirarea să
constat că, sub stratul gros de mizerie şi sânge, nu se ascundea altul decât Jatova, fiul lui
Ahtu.
Am dat ordine să vină repede îngrijitorii, să-i cureţe rănile, chiar dacă el protesta din
toate puterile şi voia mai întâi să-mi vorbească. Nu l-am lăsat. După cum arăta, era în
pragul morţii. Dacă nu cădea din cauza rănilor, ar fi făcut-o din cauza epuizării.
A zăcut luptându-se cu moartea vreme de cinci zile. De mai multe ori m-am temut că
nu va rezista, în ciuda îngrijirilor asupra cărora vegheam chiar eu. Un somn profund îl
cuprinsese, ca în mrejele morţii. Uneori îl auzeam mormăind cuvinte fără rost, ca şi cum ar fi
vorbit cu cineva.
În a cincea noapte, în sfârşit, s-a trezit şi a cerut să vorbească neapărat cu mine. Mi-a
povestit despre grozava sa călătorie prin ţinuturile vânătorii, lucruri uimitoare, unele greu de
crezut, deşi, sunt convins că mi-a ascuns altele.
Rake se încruntă.
-Unele fragmente nu se legau, pur şi simplu, explică bătrânul.
-Şi acele puteri uimitoare?
-Nu ştiu ce să-ţi spun. Nu mi-a vorbit nici mie despre ele, dar le-am văzut
întâmplându-se imediat a doua zi. La început, gewinii mei au fost înspăimântaţi. Şi eu de
asemenea. Apoi au început să se comporte ca acum.
Ştiu ce crezi, urmă Alko în faţa gurii strâmbe a lui Rake, dar te asigur că te înşeli. Îşi
dă seama că ajută moralul trupelor. Avem foarte multă nevoie de asta acum. Trebuie să crezi
că nimic din toată fiinţa lui nu conţine ceva rău.
-Văd că eşti sigur de asta, constată Rake ironic.
-Sunt! ridică hiquattarul glasul.
-Foarte bine, dar ce este cu animalul acela ciudat care îl însoţeşte aproape peste tot şi
de care nu se poate apropia nimeni?
-Ăsta e unul din misterele cu care s-a întors din acea lume.
-Spuneai că ţi-a dezvăluit lucruri nemaipomenite. Despre ce lucruri este vorba?
-Asta nu-ţi pot spune. Probabil că ţi le va dezvălui chiar el la momentul cuvenit. Între
timp, ai face bine să încetezi cu comportamentul ăsta imposibil. Îl răneşti.
-Îl rănesc! hohoti Rake. Eşti sigur că e vorba de acelaşi Jatova pe care îl cunosc?
-Încetează! strigă bătrânul ridicându-se violent în picioare şi răsturnând toate hărţile
pe jos. Poate nu ştii, dar lui îi datorezi viaţa. Lui trebuie să-i mulţumeşti că n-ai sfârşit în
socoarurile grafilor. Da, da - continuă pe acelaşi ton neîndurător în timp ce Rake amuţise cu
ghearele înfipte adânc în carnea palmelor - el a fost cel care mi-a vorbit imediat de mârşăvia
lui Casaga de a înjumătăţi garnizoana din Anaspur, de răpirea voastră, cât şi de locul precis
în care vă puteam găsi.
Zicând acestea, Alko îi întoarse spatele încă tremurând de furie.
 -Înainte să ieşi, află că te-a numit al doilea hiquattar, pe viaţă, adăugă după ce se mai
calmă puţin. Ceremonia va avea loc în Erimeea, după moartea lui Casaga.
Rake părăsi încăperea simţind că fierbe.
Parcurse coridoarele lovindu-se de gărzi, nevăzând pe nimeni. Când se închise în
încăperea sa, căută la repezeală ceva pe care să-şi verse furia. Atunci, ochii îi căzură chiar pe
el.
Exact în mijlocul încăperii, pe un suport firav, în plină bătaie a razelor, se găsea
idishmul pe care îl dăruise în acea noapte de groază.
Întinse degetele spre el cu teamă. Furia i se topi ca prin farmec. Nu îndrăzni să-l
atingă. Simţea că atingerea lui ar fi fost cea a unui fier înroşit.
Căzu în genunchi zguduit de spasme.
-Gewinii au fost dintotdeauna violenţi în sentimentele lor, atât în dragoste, cât şi în
ură, dar, mai ales atunci când sunt munciţi de remuşcări. Tu chiar mai mult decât alţii, auzi o
voce în spatele său.
Se întoarse ridicându-se încet.
-Ce cauţi aici?
-Oho! Furia revine, zâmbi Miona.
-Ce cauţi tu aici? repetă gewinul printre buzele strânse.
Miona alunecă încet spre el şi întinse uşor o mână atingându-i cu blândeţe fruntea
înnegurată.
Gewinul nu se mişcă.
-Unii au nevoie de mai multă alinare, susură fiica pământului cuprinzându-i capul în
palme. Unii mai mult decât alţii. Vino! îl trase după ea aşezându-se jos. Nu trebuie să te
prefaci că rezişti, continuă să şoptească în timp ce-i mângâia faţa.
Rake închise ochii.
-Avem nevoie unul de altul, îi auzi şoapta mângâietoare lângă ureche. O să ne salvăm
sufletele în această noapte. Ne vom strânge în braţe şi doar asta va conta şi te asigur că nu
vreun farmec mârşav ne leagă.
Ca prin vis, Rake întinse braţele şi o cuprinse. Era atât de diafană şi, totuşi, atât de
prezentă! Îşi ascunse faţa în părul ei ca focul şi simţi că se scufundă, că se pierde într-o
fericire după care înţelese cu spaimă că tânjise de mult.
Miona îi desprinse cu delicateţe braţele şi le apropie de faţă.
-Sunt însângerate! suspină. Te-ai rănit.
-Nu! îşi retrase Rake palmele din mâinile ei. Nu vreau să văd sânge pe chipul tău.
Miona i le prinse din nou şi le lipi pe obraji.
-Ba nu! zâmbi. Vom împărtăşi totul, chiar şi sânge de-ar fi sau orice altă remuşcare.
-Dacă nu voi putea să mă mai desprind de tine? gemu Rake.
-Nici nu va fi nevoie.
-Dar vorii…
Degetele delicate ale Mionei poposiră pe gura lui curmân-du-i vorbele şi temerile.
-Nu le mai aparţin de mult. Voi trăi printre ai tăi. Jatova mi-a dat deja permisiunea.
Îl văzu cum se încruntă.
-Nu, iubitule, nu te întuneca din nou. Rănile ascunse nu se vindecă niciodată. Va
trebui să înveţi să nu ţi le mai ascunzi, cel puţin, nu faţă de mine.
-Şi cum vom putea trăi aşa?
-Vom trăi aşa cum au mai făcut-o şi alţii înaintea noastră. Vom trăi pentru noi… şi
apoi, pentru el.

Când se trezi, totul i se părea atât de ireal! Ridică somnoros pleoapele, dar fiica
pământului nu mai era acolo. Se întinse fericit. De atâta timp nu se mai bucurase de o astfel
de linişte care iradia din interior.
Auzind un zgomot uşor, întoarse capul spre fereastră. În colţul întunecat desluşi
chipul lui Jatova care se desprinse de la locul său şi se apropie aşezându-i-se alături.
-Inima mea e încântată să te ştiu fericit, vorbi Jatova privind spre lumină.
Puţin încurcat, Rake se trase într-o parte.
 -De ce te retragi? întrebă Jatova cu glas pierit. Unele lucruri se întâmplă cu de la sine
putere. Nu-ţi reproşez nimic, Rake. Gestul tău, deşi crud, a fost unul care mi-a salvat mai
mult decât viaţa. Am venit să-ţi spun că nu-ţi reproşez nimic şi să nu mai vorbim despre asta.
Privirile lui Rake erau încrâncenate. Amândoi ştiau că nimic nu va mai putea fi ca
înainte.
Jatova respiră profund.
-Mmm! Ce mireasmă cunoscută! Ascultă-mă Rake, nu te lega de fiica pământului. Ai
suferi enorm şi eu nu vreau să suferi.
Îl privi în ochi.
Buzele lui Rake se desprinseră cu greutate.
-Cine eşti?
-Nu mă cunoşti?
Capul lui Rake se legănă încet într-o parte şi în alta.
-Lucrurile nu-şi schimbă esenţa, Rake, zise Jatova ridicându-se şi apropiindu-se de
fereastră.
Acolo, în lumina puternică a zilei, gewinul părea îmbrăcat într-un nimb de raze.
-Doar înfăţişarea.
-Mă înspăimânţi, şopti Rake.
-Poate. Dar nu pot fi altfel. Şi încă nu ştii totul. Nu ştii ce am adus cu mine din acea
lume.
-Comoara ta cea mai de preţ se află în încăperea pe care o părăseşti rareori şi în care
nu poate pătrunde nimeni altcineva, murmură Rake.
-Ce ştii? se întoarse Jatova fulgerător.
-Nimic, se apără Rake bănuitor.
Jatova se apropie punându-şi braţele în jurul gâtului lui Rake şi, lipindu-şi fruntea de
a lui, rosti cu voce joasă:
-Ceea ce ţin acolo, departe de ochii voştri, trebuie să rămână ascuns! Mă auzi, Rake?
Nu trebuie să afle nimeni! Nici chiar tu. N-aţi înţelege, spuse îndepărtându-se agitat. Fiinţa
mea e legată pe vecie de ceea ce se află acolo. Să nu încerci să întri! îl avertiză. Ceilalţi se
tem suficient de mine, dar pe tine nu te poate opri nimic… Doar dragostea pentru mine, dacă
ţi-a mai rămas ceva din ea.
Rake îşi plecă fruntea.
-În curând vom porni la luptă, adăugă Jatova îndreptându-se spre uşă.
-Nu ştiu ce se va alege din toate acestea, îi spuse Rake înainte să se despartă, dar voi
fi alături de taheshul meu. Până la ultima suflare!

31.

Cu pumnii strânşi, cu buzele pecetluite, Erimeea trăia zile grele de ruşine. Turnurile
ei nu mai vibrau înălţător la sunetul clar al valvelor duble. Grădinile se ofiliseră într-o
aşteptare mută. Zidurile-i întunecate sub aripa ameninţătoare a cerului gemeau de mulţimea
armatelor trimise aici de clanurile aliate. Cu feţele plecate, erimeenii urmăreau plini de ură
cum se deschid înaltele porţi pentru a lăsa să treacă alte şi alte convoaie.
Casaga coborâse de dimineaţă în mijlocul pieţei însoţit de Irlan. Urmărise cu mare
atenţie pregătirile ce se făceau şi acum se plimba impunător printre gewinii veniţi din toate
colţurile pământului la chemarea sa şi pe care îi încartiruise chiar în mijlocul cetăţii.
Mai era încă nevoie de o vorbă meşteşugită, de un îndemn, de o promisiune care să-i
întărească pe hiquattarii străini în dorinţa de a apăra cetatea şi, în felul acesta, alianţa nagarra.
-Cei din Jibal au trimis prea puţine trupe, observă Casaga. Ar fi trebuit să se
gândească la această posibilitate ca la o şansă sigură de a fi acceptaţi în alianţă, în cele din
urmă.
 -Jibalul este mai preţios în afara alianţei, îi răspunse Irlan schiţând un salut în direcţia
hiquattarului din Mashi.
Se priviră înţelegându-se din priviri.
-Ce se aude din Drasgov? se interesă Casaga reluându-şi mersul mândru.
-Sunt la marginea deşertului din apus. În cel mult patru zile vor bate la porţile
noastre. Ştafetele care au sosit ieri mă înştiinţau că însuşi Uratgov a pornit în fruntea unei
armate numeroase.
-Dintre toţi, Uratgov este cel mai lacom, spuse gânditor Casaga.
-Dar şi cel mai dornic să salveze planul nostru.
-Ce ne poate asigura că, odată scoasă Erimeea de sub ameninţarea lui Alko, nu va
dori s-o cucerească el?
Irlan îşi muşcă nervos buzele.
-Nu cred că se va întâmpla asta. Uratgov este şi şiret. Dacă a înţeles cineva ce
urmărim, atunci el este acela şi sunt convins că îşi dă seama că, oricât de puternic ar fi
Drasgov, nu poate risca să ridice încă prea sus capul sau să atragă asupra sa atenţia lui Torja.
Nu uita că monstrul cu prea multe capete nu e adormit, ci doar preocupat deocamdată să-şi
consume liniştit din pradă.
-Ce ştii tu? plezni Casaga dispreţuitor din buze. Toate astea s-ar putea sfârşi foarte
prost.
-În cazul acesta s-ar sfârşi prost pentru amândoi, îi atrase atenţia Irlan. Ţi-e frică?
-Alko e turbat, suspină hiquattarul. Armatele care se îndreaptă spre noi sunt
numeroase.
-Nu toţi sunt războinici.
-Dar toţi sunt atinşi de furia lui Alko şi toţi mă urăsc de moarte. Ştii ce mi-a strigat
ieri unul din neisprăviţii care au rămas în cetate?
-Îmi închipui că n-a fost plăcut. Nu te temi de o revoltă din interior care să schimbe
soarta luptei?
-Am luat măsuri, mârâi Casaga cu o privire atât de crudă încât Irlan se cutremură.
-Ce ai făcut?
Casaga îi întoarse spatele continuându-şi plimbarea mulţumit, neluând în seamă
privirile ameninţătoare care îi săgetară spatele.
În lumina palidă a după-amiezei, tabăra războinicilor aliaţi înnegrea pajiştile odată
înfloritoare şi această terifiantă imagine întări inima înveninată a hiquattarului.
Dacă în centru domnea o oarecare disciplină, impusă cu străşnicie de căpetenii, spre
margine, aliaţii îşi făceau de cap. Împărţiţi în grupuri, aceştia nu se limitaseră la a rămâne în
imensa piaţă şi scotoceau prin casele învecinate, terorizându-i şi chinuindu-i pe erimeenii
prea neputincioşi care nu putuseră părăsi cetatea, să se alăture lui Alko.
Din una din străduţele înguste apăru o fiinţă slabă, numai zdrenţe, ce încerca cu
disperare să scape de urmăritorii săi înverşunaţi. Sfârşită de puteri, se împletici şi căzu la
picioarele hiquattarului implorând.
Casaga îşi plecă cu dispreţ privirile spre bătrânul gewin, apoi, încruntându-se, îi făcu
vânt cu piciorul, aruncându-l direct în mijlocul războinicilor întărâtaţi care îl înşfăcară cu
urlete de bucurie.
Se întoarse cu un zâmbet strâmb spre Irlan.
-Deja se văd foloasele acestei alianţe: ne scapă de povara celor deveniţi neputincioşi,
deci nefolositori.
La câţiva paşi mai departe, un gewin din neamul Ctaruani urmărise în picioare gestul
hiquattarului şi ţipetele zdrenţăroasei fiinţe sfâşiate de urmăritorii săi îi trimiseră un fior de-a
lungul spatelui.
Se numea Ntkshire şi era căpitan de rang inferior peste un grup micuţ de ctaruani.
Ntkshire îi ura pe hiquattari. Chiar dacă fuseseră războinici neîntrecuţi şi gloria îi
învăluise în nenumărate campanii, majoritatea sfârşeau în cruzime, mereu nesătui.
Ctaruani era un popor micuţ, dar un popor mândru. Sau cel puţin aşa îşi amintea
Ntkshire din poveştile tatălui său. Mai vechi decât erimeenii, mai vechi decât oricare alt
neam, în ei se păstra sămânţa cea dintâi. Nefericită sămânţă, veşnic încercată, spulberată de
epoci întunecate în care micul popor a trebuit să se lupte până la ultima picătură de sânge,
până la ultima lacrimă. Zeii le dăduseră pământuri bogate, câmpii, lacuri, munţi de o
neţărmurită frumuseţe, dar şi duşmănia vecinilor şi clipa plăpândă de fericire furată între
două năvăliri.
Uneori, Ntkshire se gândea cu uimire la toate încercările prin care trecuseră strămoşii
săi, de câte ori Ctaruani nu se ridicase din cenuşa războiului pentru a fi încercată de o nouă
asuprire. Şi, totuşi, vlaga lor fusese atât de puternică, atât de încrâncenată dorinţa de a-şi
apăra casele şi libertatea! Unii mai priveau încă spre ţinuturile lor, mirându-se să-i mai
găsească acolo, drepţi, înfipţi adânc cu rădăcinile în pământurile dragi.
Dar vremurile acelea apuseseră de mult. Ctaruani supravieţuiau doar datorită unei
forţe misterioase ce parcă nu-i lăsa să se stigă de tot. Încet, încet, vlaga se ştergea, sămânţa
mândră îşi striga ultimele gemete în faţa uscăciunii. Mândria era o amintire. Vremea
sacaţilor înţelepţi şi viteji trecuse. În urma lor veniseră unii slabi, nevolnici, neputincioşi în
faţa hiquattarilor hulpavi ce păreau să nu aibă alt scop decât să se acopere cu un văl orb, în
spatele căruia se îmbogăţeau strângând ultima picătură de sudoare. Poporul gemea din ce în
ce mai îngenunchiat, atât sub talpa conducătorilor săi, cât şi sub pumnul străin.
Ntkshire se umplea de amărăciune când se gândea la sutele de mii de ctaruani care
apucaseră pe căi străine, departe de pământurile dragi, oferindu-şi trupurile şi forţa
neamurilor străine, căutându-şi norocul aiurea, batjocoriţi, priviţi adesea cu dispreţ superior.
Mai buni decât toţi, mai inteligenţi, se răspândeau în cele patru zări asemenea seminţelor ce
duc departe cu ele frumuseţea, creativitatea, setea de viaţă, puterea ancestrală, lăsându-şi în
urmă pământul sterp, sfâşiat de dorul lor, şi, totuşi cu o ascunsă speranţă la ziua când fii se
vor întoarce.
Ntkshire ajunsese un astfel de fiu rătăcitor, servind cauze străine, pribegind prin
ţinuturi întunecate ce-i aduceau tot mai des aminte de munţii săi însoriţi, locuiţi de cei mai
dârji, de splendoarea câmpiilor peste care doar sufletul său mai alerga întrecându-se cu
vântul.
El şi micul său grup pe care îl conducea, cu toţii fraţi de suferinţă, cu toţii nespus de
tineri, deşi trecuseră prin atâtea, se strânseseră izolaţi de restul taberei, încropind la căderea
serii poveşti cu monştri înspăimântători şi eroi legendari care le mângâiaseră copilăria.
Manifestau o veselie forţată, dar cu toţii se gândeau mohorâţi doar la apropiatul asediu. Încă
o dată apărau pământuri străine. Încă o dată se aflau în slujba celor care îi priveau de sus.
Doar curajul nebun şi forţa extraordinară le erau recunoscute de aceste limbi străine
printre care îşi duceau traiul. Erau numiţi Zab Molxe - juraţi morţii - pentru că se ştia că
niciodată nu se întorceau de pe câmpul de luptă în viaţă dacă nu obţineau victoria. Uneori, în
bătăliile mai mici, era suficient să se ştie că se folosesc astfel de trupe pentru ca cei atacaţi
să-şi arunce dinainte armele şi să ceară îngroziţi îndurare.
În ciuda acestei faime, nu ocupau totuşi niciodată poziţii privilegiate. Stăteau mereu
izolaţi, dar şi temuţi de restul armatelor. Nimeni nu dorea să provoace un Zab Molxe.
-Am auzit că erimeenii ăştia nici nu-şi cunosc munţii, zise unul dintre ctaruani când
se lăsase o linişte apăsătoare asupra lor. Se pare că acolo se tem şi de umbra lor.
-Păi, da! sări de la locul lui Baga vicleanul, un ctaruan mai în vârstă, hârşit în
numeroase bătălii şi al cărui trup avea tendinţa de-a lungul timpului de a se lăţi mai mult
decât de a se înălţa. Pe-asta pot să ţi-o spun chiar eu.
Îl priviră cu toţii, amuzându-se dinainte, căci îl ştiau hâtru şi se aşteptau să urmeze
una din istorisirile lui exagerate şi pline de miez.
-Odată, începu Baga cu sclipiri şirete în ochi, a trebuit să însoţesc o căpetenie de-a lor
care voia să ajungă la clanurile aliate pe la apus, mergând cât mai aproape de linia munţilor,
de frica celor din Kanishe. Până la urmă, necazul ne-a ajuns din spate şi, ca să nu dăm nas în
nas cu gewinii lui Torja, plecaţi după unele jafuri, căpetenia mea a hotărât că era mai înţelept
să evităm lupta şi să urcăm spre miază-noapte, pe panta muntelui, să-i ocolim vârful şi să
coborâm apoi în Valea Jarindelor.
Eu, săracul de mine, i-am spus că riscă să-şi lase pe acolo oasele, că plecase cu toată
curtea după el. Mă gândeam numai la femeile dichisite şi la sclavii ce plezneau de viaţă bună
care de-abia aşteptau să spânzure în vreu colţ milostiv de stâncă. Gândind, deci, toate astea
cu înţelepciunea strămoşească cu care ştiţi că sunt înzestrat, i-am zis că ar fi fost mai cuminte
să facă toţi cale-ntoarsă şi să aştepte să se mai cureţe drumurile. Dar el, nu şi nu! Doar ştiţi
cum sunt căpeteniile!
Tinerii ctaruani dădură din cap înţelegători, prinşi de vraja cuvintelor.
-Deci, reluă Baga povestirea, cum vă spuneam, căpetenia mea parcă era mânată de
streche. Eu, păstrând o urmă de minte, mi-am că e mai bine să rămân în urmă, să-i apăr în
caz de primejdie. Aveam cu mine câţiva tovarăşi care puteau să dea iureş prin duşmani ca
trăznetul zeilor, să-i ridice doar cu o mână, să-i răsucească şi apoi să-i arunce până în înaltul
cerului. E drept că arătau ei cam ponosiţi şi nu mâncaseră nimic de vreo trei zile, dar răgetul
lor de foame putea fi oricând de trebuinţă, aruncând spaimă în inima oricui ar fi avut
nesăbuinţa să li se pună în cale.
Aşadar, o pornirăm noi prin munţi, dar nenorocul vru să ne întâmpine încă de la
început. Ajungându-i din urmă pe erimeeni şi pe căpetenia lor, îi găsirăm cu toţii cocoţaţi,
care cum apucase, prin copaci, îngroziţi, dând din labe ca bezmeticii şi scoţând nişte urlete
de mai mare jalea. Între noi fie vorba, gewinii zbierau mai dihai decât femeile lor. Ne
uitarăm noi în stânga şi în dreapta încercând să înţelegem care era motivul pentru care făceau
atâta gălăgie, dar nu zărirăm nimic.
Atunci îi spusei căpeteniei să facă bine să înceteze să mai zbiere, dacă nu vrea să se
pomenească cu tot Kanishe pe cap, dar ţi-ai găsit! Prin gura lui, sunetele dădeau o luptă
aprigă, care să nimerească mai repede să bată colţii ce cântau vesel, zgâlţâindu-se în toate
direcţiile şi să iasă afară.
Era o privelişte destul de frumoasă şi m-aş fi oprit bucuros să stau niţel să o admir,
dar îmi atrăsese atenţia unul din tovarăşii mei asupra unor pete întunecate ce se avântau spre
noi cu viteza fulgerului.
Ce credeţi că am văzut atunci? O turmă întreagă de cocari, fiecare pe cele câte
douăzeci de picioare ale sale, galopau tot într-un suflet spre noi, nerăbdători, pesemne, să ne
strângă în braţe. Se ridicau cu burţile de la pământ, cât turnurile Erimeei şi scoteau aşa nişte
scrâşnete din colţii lor, că ne-am gândit imediat să dăm dosul şi să-i lăsăm pe erimeeni acolo,
în grija zeilor.
-Parcă cocarii nu erau mai mari decât nişte seminţe, nişte biete gângănii ale
pământului şi nu ţin minte să fi avut colţi, observă un tânăr ctaruan, dar imediat, cotul pe care
îl primi cu sete în coaste de la cel de lângă el, îl făcu să amuţească.
-Or fi aşa astăzi, i-o întoarse Baga cu ciudă, dar pe vremea mea şi în acele ţinuturi
crescuseră cât casa şi făcuseră nişte ochi bulbucaţi de mai mare frumuseţea. O singură privire
de-a lor şi îţi simţeai toate măruntaiele topindu-se în tine, după care cădeai fulgerat.
Deci, cum ziceam, la vederea lor ni s-au zburlit toţi solzii pe spate şi am gândit că,
dacă tot nu ne îndurăm să-i părăsim pe nenorociţii care tremurau în copaci, măcar să
încercăm să ne îndreptăm spinările şi să pornim vitejeşte la atac. Doar era în joc mândria
noastră de ctaruani.
Bun. Zis şi făcut! Am scos cu toţii armele şi ne-am năpustit asupra bestiilor
nemiloase. Eu mă descurcam cum mă descurcam, dar, cum v-am spus deja, tovarăşii mei
erau lihniţi de foame de vreo şase zile…
-Parcă ziceai de trei, nu se putu abţine acelaşi tânăr atrăgându-şi privirile
dezaprobatoare ale celorlalţi.
-Trei, şase, ce mai contează! se enervă Baga. Destul că foamea lor disperată, care îi
făcuse să semene mai mult cu nişte umbre jalnice ale falnicilor războinici de altădată, îi
îndemnă să se arunce cu aşa hotărâre asupra duşmanului, cu gurile căscate, c-am crezut că le
vor şterge seminţia de pe faţa pământului şi mie n-o să-mi mai rămână nimic.
Căpetenia, ce se legăna zgribulită în vârful unei crengi, striga de zor la noi şi ne
îndemna să batem mai cu curaj. Am fi bătut noi şi mai vârtos şi s-ar fi zis cu rasa cocarilor
din lumea asta dacă nu se întâmpla o nenorocire. De atâta legănat şi bâţâit, creanga de sub el
se rupse cu un zgomot puternic ce scutură muntele din temelii şi, crezând într-o pradă uşoară,
cocarii ne părăsiră pe noi şi dădură buzna să-l soarbă dintr-o înghiţitură.
 Eu, acuma, mă ştiţi cât de milos sunt! O fi fost el, erimeanul, un bicisnic slab de
inimă care mai puţea şi înfiorător, dar nu m-am putut împiedica să nu-i sar în ajutor,
gândindu-mă desigur că şi el ar fi făcut la fel, în locul meu.
Am scos un urlet ca să-mi fac curaj şi am început să căsăpesc la cocari, unul, doi,
trei… Seceram plin de râvnă picioare, tăiam capete, îi răsturnam cu burţile în sus… Treaba
mergea destul de bine şi am crezut că, în sfârşit, o să-i dau de capăt.
N-a fost să fie aşa. De spaima mea se risipiseră toate bestiile, dar una rămăsese şi mă
sfida, săltându-se pe picioarele din faţă, sâsâind şi scuipând venin.
Eu, atunci, am priceput că asta trebuie să fie o femelă, prea se înfoia şi îşi ţuguia
buzele. Mai mult, era şi cea care conducea toată turma.
Încrezător în norocul lamei mele, m-am azvârlit şi asupra ei, cu mai multă tărie parcă
decât înainte. Vezi că eram privit de atâţia ochi holbaţi din toate părţile şi nu voiam să se
spună mai târziu că Baga se lasă înfrânt la sfârşitul bătăliei.
Atunci am păţit ruşinea. Mai iute decât mine, cocariţa se întoarse cu spatele şi îmi
dădu o lovitură cu dosul de mă aruncă direct în copacul cel mai întepărtat, de care m-am izbit
atât de tare, că toţi gewinii care se cocoţaseră printre ramurile lui au început să cadă ca
fructele coapte.
Dar am avut şi noroc, căci, se vede că furioasa cocariţă care era să-mi vină de hac îşi
calculase greşit mişcarea. Din aşa cumplită lovitură, care mă lăsă pe mine năuc, a avut mai
mult ea da suferit, pentru că îmediat s-a auzit o pârâitură. Îi crăpase dosul cel mare cât un
munte.
Dacă au văzut unele ca acestea, ceilalţi cocari au bătut în retragere şi ne-au lăsat în
pace.
Desigur, adăugă Baga şi ochii îi sclipiră din nou jucăuşi, căpetenia era atât de
scârbită, încât s-a lăsat păgubaşă şi s-a întors cu toţi ai săi între porţile ferecate ale Erimeei,
încheie Baga în hohotele vesele ale tovarăşilor.
-Parcă am participat şi eu la campania aceea şi nu-mi amintesc să fi fost întocmai aşa,
zise râzând un ctaruan mai bătrân venind să se aşeze la foc, lângă Baga.
-Oi mai fi îmbătrânit domnia-ta şi nu ţi-oi mai fi amintind bine, i-o întoarse Baga cu
acelaşi zâmbet şăgalnic. Munţii Erimeei ascund multe scârboşenii.
-Munţii noştri sunt mai frumoşi, grăi visător tânărul care îl tot întrerupsese şi se
pomeniră cu toţii amintindu-şi cu dor de pământurile pe care se născuseră.
Un nor întunecat se lăsă din nou asupra capetelor lor. Privirile se reîntoarseră
încrâncenate spre interior, frunţile se strânseră în încleştarea gândurilor.
Baga îl privi pe tânăr cu ciudă. Nu înţelesese. El voise doar să le mai descreţească
frunţile, să le mai picure în suflet puţină lumină, dar dorul nu se ostoia niciodată, nu putea fi
îndepărtat. Ar fi rămas să-i macine la nesfârşit, ca o rană grea care nu vrea să se închidă
niciodată şi de care n-ar fi scăpat decât în momentul morţii. Şi atunci îşi găseau liniştea doar
pentru că existau camarazi de încredere care să rupă o bucată din trupurile lor pentru a o
încredinţa pământurilor dragi.
-O să fie o luptă grea, îi spuse Baga lui Ntkshire. Cei care ne vor ataca au tot dreptul
s-o facă. Luptăm de partea greşită. O facem de veacuri pentru aceiaşi hiquattari blestemaţi.
-O facem pentru noi, i-o reteză Ntkshire furios.
-Mai crezi că braţele noastre ne pot schimba soarta?
-Cred în noua alianţă! îi răspunse cu tărie căpitanul ctaruanilor. Cred că prin
sacrificiul nostru, chiar dacă ne prăbuşim pentru o cauză străină, vom aduce speranţă şi alt
statut neamului ctaruan.
-E o cauză murdară, îi atrase atenţia Baga.
Ntkshire îl privi cu durere.
-Poate alţii vor şti s-o facă nobilă, bătrânul meu prieten.
-Mai ai speranţă?
-Speranţă există întotdeauna. Datorită ei încă mai călcăm pe acest pământ.
32.

-Nu mi se pare o idee bună să ne despărţim, spuse Rake. Aşa ne vom înjumătăţi
forţele.
Alko îi aruncă o privire nervoasă. Sfatul se prelungea şi gewinii dădeau semne de
nerăbdare. Marşul spre Erimeea fusese intenţionat încetinit şi războinicii îşi pierdeau
înflăcărarea şi se lăsau cuprinşi de apatie.
-Am destulă experienţă, cred eu, ca să ştiu că procedez bine, îi răspunse Alko.
Oraşul-cetate are zidurile prea tari. Asediul poate ţine la nesfârşit. Trebuie să folosim
viclenia.
-La viclenie se aşteaptă şi Casaga, vorbi nemulţumit Rake.
Alko se ridică în picioare şi începu să măsoare cu paşi mari incinta cortului.
Nici unul din gewinii de faţă nu îndrăzni să scoată un sunet. Aşteptau să vadă cum se
va sfârşi confruntarea dintre cei doi hiquattari.
-Nu mă tem în privinţa asta de Casaga, zise Alko oprindu-se în loc cu pumnii strânşi.
Dacă fiul meu - vocea i se frânse - dacă trădătorul meu fiu, reluă cu duşmănie, nu i-ar sta
alături… Irlan este foarte inteligent. Poate descoperi totul imediat.
-Şi ajungem iar la ce spuneam eu! sări Rake.
-Iar! izbucni bătrânul hiquattar. E uşor să spui că un plan nu e suficient de bun! Ai
altă soluţie?
Rake se lăsă pe spate vorbind rar:
-Rădăcinile de dade.
Alko îl privi perplex.
-Îţi dai seama ce spui? Vrei să cucereşti o ruină? Pentru că, te asigur, că în urma lor
doar asta vei mai avea de oferit erimeenilor. Ştii bine că nu pot fi controlate.
-În cantităţi mari, nu, conveni Rake.
Nici nu-ţi poţi imagina ce lasă în urma sa o confruntare atât de mare, îi spusese
Jatova înainte să plece. În cel mai bun caz, voi nu vedeţi decât ororile fizice, distrugerile,
pierderile enorme, dar nu puteţi simţi şi suferinţa imensă care lasă brazde atât de adânci,
încât dăinuie veacuri de-a rândul şi se dizolvă în fiinţa noastră, de unde nimic nu o mai poate
scoate. Prinde rădăcini definitive şi se transmite sângelui viitor. Nu, n-o puteţi simţi, nu aşa
cum o simt eu.
-Unde pleci? îi strigase Rake furios. De ce nu rămâi să lupţi alături de neamul tău?
Jatova îi aruncase atunci o privire atât de tristă încât Rake simţise că se cutremură.
-Şi care este neamul meu, tahesh? Erimeenii, Jibalii, Ctaruanii… sau care?
Îl privise năuc.
-Nu te teme, continuase, nu vă voi părăsi, deşi asta înseamnă să acţionez împotriva
sufletului meu. Ţine minte, Rake, doar cel ce creează are şi dreptul să distrugă ce i-a ieşit din
mâini. Ţine minte asta când orgoliul te va îndemna să dai drumul forţelor distrugătoare, îi
spusese şi se pierduse în noapte ca o nălucire.
La ce se referise? se gândea acum Rake.
-Şi-atunci? se încruntă Alko pierzându-şi iar răbdarea.
Tânărul hiquattar făcu semn unuia dintre consilieri care se grăbi să întindă repede sub
ochii lor planurile cetăţii.
-Aici şi aici, arătă Rake cu degetul două poziţii. Pe zidurile de la răsărit şi de la
miază-zi. Exact cum ai spus tu, numai că nu o diversiune, ci două. În timp ce trupele lor se
vor grupa să respingă atacul trupelor noastre, din două părţi diferite, neînţelegând care dintre
ele este capcana, aici, pe firul râului Tubanda care trece prin cetate scurgându-se la apus,
adânc pe sub ziduri, o mână de gewini poate, cu oarecare dificultate, să pătrundă.
-E riscant, gândi Alko cu glas tare.
-Mai puţin riscant decât înainte. Deja am pierdut o forţă considerabilă atunci când a
plecat Jatova. Am făcut un drum de două zile în patru. Cetatea e în faţa noastră. Ce mai
aşteptăm?
Alko îşi muşcă buzele.
 -Explică-ne măcar acum! îi strigă Rake.
Bătrânul hiquattar ezită câteva momente, apoi rosti încet:
-Pentru a-i da lui timp.
-Pentru? îl săgetă Rake.
-Nu doar de cei din cetate trebuie să ne temem.

Tremurătoarea linie dintre suflu şi tăcere devine adesea atât de străvezie, atât de
firavă, încât cei care se simt apropiaţi de ea, dar n-o pot vedea în firele viitorului, sunt
cuprinşi de o apăsare grea care le întunecă mintea cu spaimă sau cu curaj nebun.
Macrite era prea tânăr pentru a lupta în trupele puternice ale hiquattarului Alko, dar
fusese acceptat pentru că Erimeea avea acum nevoie de fiecare braţ ce putea ridica o armă.
Îl trimeseseră ai săi să se alăture războinicilor din Anaspur pentru a-şi elibera neamul,
dar şi cu speranţa ascunsă în suflet că se va face remarcat de marile căpetenii.
Provenea dintr-o aşezare săracă, pierdută undeva pe întinsul câmpiei, aproape izolată
de restul lumii, dar călcată adesea de năpaste şi urgii. Puţini se puteau numi cu adevărat
războinici în acea regiune a câmpiilor de miază-zi, şi mai puţini erau cavaleri negri în
adevăratul sens al cuvântului. Doar aceştia zăriseră în câteva rânduri ţinuturile încântătoare
ale vânătorii. Cât despre ceilalţi, îşi procurau esenţa vieţii cumpărând-o din cetate, în
schimbul diverselor produse pentru care munceau din greu. Dintre ei îi alesese Casaga pe cei
care îşi riscau vieţile departe, în minele de la miază-noapte, pentru a smulge zeilor
pământului nepreţuita nagarra.
Erau gewini fără valoare şi, deci, a căror existenţă nu însemna mai nimic. Erau numiţi
în bătaie de joc rori, adică, cei care îşi varsă sângele pe pământ.
Unii nu părăsiseră bezna adâncă a minelor de la început. Gărzile lui Casaga
concepuseră special pentru ei căşti imense care erau ferecate, în aşa fel încât să-i împiedice
să mănânce, să bea sau să se odihnească decât la intervale foarte mari. Li se plătea în carne, o
raţie insuficientă din care femeile primeau doar jumătate.
Mulţi rori se prăbuşeau în mine epuizaţi. Erau târâţi afară şi, adesea, arşi de vii.
Părinţii lui Macrite avuseseră o altă soartă: în mâinile lor meştere, nagarra se
transforma în arme de temut, capabile să străpungă orice, dar mai ales pielea solzoasă de
gewin.
Singur, izolat de restul tovarăşilor săi, cu privirile pierdute în zările întunecate,
Macrite nu vedea porţile apropiate ale Erimeei, ci munţii îndepărtaţi în care ai săi trudeau
fără odihnă.
Mâna sa se încleşta adesea la piept, acolo unde ţinea ascunsă mica bucată de nagarra
pe care părinţii săi o dosiseră de ochii vigilenţi ai gărzilor şi din care îi făuriseră o lamă
încovoiată, cu cinci colţuri, poziţionate în diverse unghiuri şi de care erau legate mai multe
sfori din rădăcini vegetale.
Arma, nemaiîntâlnită până atunci, putea fi folosită astfel pentru a spinteca duşmanul
de aproape, dar putea fi aruncată şi la depărtare, iar degetele îndemânatice ale tânărului, de
care se legau capetele sforilor, o făceau să se răsucească în aer în toate direcţiile, afundându-
se aproape în acelaşi timp în carnea mai multor războinici.
Macrite spera să răzbune soarta alor săi folosindu-şi cât mai des lama. Deşi aştepta cu
nerăbdare, la fel ca şi ceilalţi gewini, ca marile căpetenii să dea semnalul, valvele duble să
umple aerul cu strigătul lor curat şi să pornească atacul, o strângere dureroasă în inimă îi
paraliza uneori gândurile.
Se ţinea departe de ceilalţi luptători, simţindu-se inferior, dar trăgea aproape tot
timpul cu urechea la vorbele lor, mai ales atunci când povesteau despre alte bătălii.
Chiar acum, unul istorisea despre asediul unei alte cetăţi care durase atât de mult şi
fusese atât de sângeros şi de înverşunat încât, după atacuri şi retrageri fără număr, nu mai
rămăsese în picioare decât o mână de gewini ce călcau în picioare, strivind sub tălpile
fierbinţi, câmpuri nesfârşite de leşuri şi ruine arzânde, în furia lor oarbă de a-şi găsi un sfârşit
glorios.
 Macrite privi din nou spre orizonturile roşii din spatele cetăţii şi i se păru că flăcările
cerului îi cuprinseseră zidurile groase şi o mistuiau, răsucindu-se cu limbi trosnitoare, în timp
ce, în cetate, asediaţii dansau un dans demonic, cu mişcări iuţi, pe ritmuri înnebunitoare,
ciocnindu-se unii de alţii, asudaţi în petele întunecate ale furnalului ceresc. Avea chiar
impresia că le ghiceşte spasmele puternice ale muşchilor sub piele, sclipirile halucinante ale
ochilor, suflul greu al buzelor pe care le ofe-reau dansului cu o frenezie de nestăvilit.
Zgomote răsunătoare, ca nişte bubuituri repetate, păreau să le însoţească fiecare pas şi, sub
puterea lor, Macrite simţea că i se aprinde sângele şi că în el se dezlănţuie forţe mistice.
Îşi duse mâna la ochii arzători, frecându-i cu duşmănie. Înţelese că o parte din
sufletul său prinsese, dincolo de realitate, o frântură din dansul morţii, cea care îşi întinsese
în tăcere aripile asupra cetăţii.
O mână grea ce se lăsă hotărâtă pe umărul său îl făcu să se scuture şi să se întoarcă.
-N-ar trebui să te laşi prins. Nu există nimic glorios în ruinele a sute de mii de vieţi
care nu-şi pot uita niciodată durerea.
Un gewin cu o statură colosală stătea înaintea sa şi părea să-i citească în ochi flăcările
care încă mai mocneau înăuntru.
-Suntem tentaţi să ne întoarcem tot pe urmele noastre, indiferent pe unde am apuca-o,
îi vorbi mai departe acesta, emanând un calm învăluitor.
Deşi sunt mai bătrân decât tine şi am văzut multe, încă mai simt chemarea asta
distrugătoare care mă izbeşte ca un tăvălug neiertător, vrând să mă ademenească, să mă ducă
cu sine în vârtejul dansului morţii. Dar eu reuşesc de fiecare dată să mă opun vrăjii sale.
-Şi dacă e chemarea adânc împlântată în fiinţa noastră? îngână timid Macrite.
-Atunci să piară numele de gewin, căci drumul paşilor va fi nesfârşit! tună cel de
lângă el.
Vino! adăugă apoi cu blândeţe văzând că tânărul se pierde. Ceilalţi ne aşteaptă.
Mâine, odată cu înălţarea razelor, primele bucăţi din zidurile mândrei cetăţi vor cădea, dar
noi vom fi departe şi, la adăpostul tăcut al nopţii, vom pătrunde direct în inima ei, încercând
să o salvăm de la ruină.

33.

Cu o noapte înainte, în buza defileului Jarinde pătrunsese un călător singuratic. Părea

să înainteze cu precauţie, temător la fiecare zgomot pe care picioarele sale l-ar fi făcut
călcând pe pietrişul strâns între cei doi versanţi ai munţilor.
Din când în când se oprea şi ciulea urechile ascuţite, încercând să prindă anumite
zgomote din depărtare. În întunericul de nepătruns al nopţii, doar ochii săi galbeni sclipeau
periculos.
Alături, o altă pereche de ochi clipea tremurând nerăbdătoare. Se auzi un mârâit uşor.
-Potoleşte-te, Battar! şuieră glasul lui Jatova. Nu vrem încă să ne audă cei care vin
din faţă.
Apoi, cu o mişcare mlădioasă, sări sus, pe o mică ieşitură a unuia din versanţi şi se
ghemui în aşteptare. Muralul îl imită, mascându-şi trupul mare în umbra muntelui.
Deja începură să apară, la cotitura pe care o făcea defileul spre stânga, primii gewini.
După însemnele pe care le purtau cu fală îşi dădea seama negreşit că făceau parte din trupele
clanului Drasgov. Înaintau încet, fără să se grăbească, în tăcere, ca nălucirile ce bântuie
ţinuturile pustii.
Jatova aşteptă până când ajunseră aproape, în dreptul locului unde se ascunsese.
-Voi, ce tulburaţi liniştea nopţii cu setea voastră de sânge, opriţi-vă sau veţi muri! se
auzi un strigăt ca de tunet chiar deasupra războinicilor drasgovenieni.
În rândurile lor se stârni rumoare. Cu toţii puseseră mâna pe arme şi îşi roteau
privirile în sus încercând să străpungă bezna, să vadă de unde venea pericolul. Nu zăriră
nimic. O linişte tulburătoare pusese stăpânire peste vârfurile munţilor.
 Din ascunzătoarea sa, Jatova îl urmărea încruntat pe Uratgov, hiquattarul mândru
care se rotea furios în mijlocul gewinilor săi şi se pregătea să dea semnalul de plecare.
-Uratgov, fiu de vierme drasgovenian - se auzi strigat de acelaşi glas de tunet -
opreşte-te dacă nu vrei să ţi se risipească sângele pe pământ uscat!
Uratgov porni să tremure de furie, dar şi de frică. Un asemenea glas părea să vină din
altă lume. O spaimă ancestrală puse stăpânire pe el şi pe gewinii săi deopotrivă.
-Ieşi la vedere, tu, cel care ameninţi cu atâta uşurinţă! urlă hiquattarul spre
văzduhurile închise.
Un mârâit sinistru se auzi în apropiere şi nişte colţi fioroşi străluciră în umbra
muntelui.
-Aici! se auzi glasul înspăimântător.
Drasgovenienii îşi ridicară capetele în direcţia lui.
-Un erimeean! pufni Uratgov cu dispreţ zărind silueta lui Jatova desprinzându-se din
întune-ric. Ce curaj nebun te face să ne înfrunţi de unul singur? îi strigă redevenind furios.
Jatova continua să înainteze încet spre marginea ieşiturii şi, cu cât trupul său
pătrundea sub razele palide, cu atât începea să strălucească mai puternic, ireal.
-Ameninţarea mea nu este în van, continuă Jatova pe acelaşi ton, stârnind fiori pe
spatele gewinilor.
-De ce aş asculta de unul ca tine? vorbi hiquattarul şovăitor.
Jatova făcu un salt înalt căzând ca un trăznet chiar în mijlocul drasgovenienilor, apoi,
la fel de năucitor, slobozi un suflu îngheţat care îi împinse cu forţă şi îi răsturnă pe primii
care se repeziseră asupra sa.
-De-asta! spuse întorcându-se spre hiquattar.
Drasgovenienii strânseră un cerc în jurul său, ţintuindu-l cu armele, dar neîndrăznind
să-l atace.
-Ascultă-mă cu atenţie, Uratgov, pentru că nu-ţi voi vorbi de două ori! Deşi meriţi să
pieri chiar acum, am venit să-ţi ofer şansa să lupţi alături de mine şi să-ţi speli astfel numele.
-Pentru ce aş face una ca asta? Cine eşti tu? Şi pentru ce cauză ai dori să lupt?
-Numele pe care-l port acum nu-ţi poate spune nimic, dar, luptând pentru mine, vei fi
cu un pas mai aproape de izbăvirea ta şi a neamului tău de sub blestemul esenţei de viaţă.
-De când e esenţa vieţii un blestem? îl înfruntă Uratgov.
-DE CÂND VĂ DEVORAŢI PROPRII COPII! De când vă devoraţi pe voi înşivă!
strigă Jatova, încât pereţii munţilor se scuturară atât de tare, ameninţând să se prăvălească în
defileu.
Gewinii îl priviră năuciţi, neîndrăznind să mişte. Uratgov îşi pierduse glasul. Nu
înţelegea nimic, dar nu-şi putea lua ochii de la fiinţa stranie ce îi stăpânea cu acele priviri în
care furia se amesteca cu o suferinţă înăbuşită.
-Vă grăiesc adevărul, urmă Jatova şi ochii îi sclipiră ameninţător. Am puterea să vă
îngrop aici de vii! Hotărăşte Uratgov! Dar, ai grijă, căci nu hotărăşti doar pentru tine.
Uratgov se întoarse spre gewinii săi rotindu-şi capul. Erau cu toţii copleşiţi de groază.
-Hotărăşte, Uratgov! îi strigă din nou Jatova. Vă pot oferi mai mult decât viaţa. Vă
pot oferi eliberarea.
-Cum pot şti că grăieşti în faţa noastră adevărul? mormăi hiquattarul.
-Pentru că am văzut cu ochii mei, îi răspunse Jatova cu un calm rece. Pentru că în
curând veţi vedea şi voi. În Lau-man-ai fiinţa voastră se desprinde de altă fiinţă, carne din
carnea voastră care este culeasă de vori şi care renaşte apoi în lumile vânătorii sub forma
celor pe care îi vânaţi, pentru a reuşi să trăiţi mai departe, să duceţi o viaţă blestemată.
Pruncii pe care îi primiţi ca fiind ai voştri, din mâinile aceloraşi vori, nu sunt alţii decât
aceleaşi jalnice fiinţe pe care le dispreţuiţi, care reuşesc să scape de colţii voştri veşnic
însetaţi şi care îşi regăsesc în moartea aparentă chipul de gewin.
Astfel se repetă un ciclu la nesfârşit. Blestemul cheamă blestem. Cât de curând,
esenţa vieţii nu va mai fi la fel de puternică. Soarta voastră, a tuturor, va fi soarta grafilor!
Asta trebuie să înţelegeţi tu şi gewinii tăi. Îţi cer pentru ultima dată: hotărăşte, Uratgov!
Î n mijlocul gewinilor cuprinşi de oroare, Uratgov simţi că se pierde în sine, ca într-o
apă adâncă ce îi cerea sufletul şi îşi plecă fruntea.
34.

Ziua se arătă de la început cumplită. Casaga se ferecase în spatele zidurilor înalte,

urmărind de la o fereastră asaltul erimeenilor lui Alko asupra cetăţii.
O negură sufocantă se coborâse dinspre munţi, învăluind Erimeea şi turnurile sale.
Negura îi împiedica privirile să-i ajungă până la marginea de la răsărit a oraşului, acolo unde
atacatorii reuşiseră să spargă, în cele din urmă, întăriturile şi să înainteze câţiva paşi. Dar
trupele aliate îşi dovedeau din plin forţa. Îl împiedicaseră pe Alko să avanseze spre cetate.
Armele se ciocneau cu o furie turbată, lăsând în jur trupuri sfârtecate; sângele ţâşnea
din toate părţile, îngrăşând pământul; trupuri înfierbântate şi asudate alunecau unele pe altele
într-o încleştare fără sfârşit. Dansul morţii îşi bătea ritmul şi gewinii îl simţeau răsunând
poruncitor în fiecare fibră. Dogoarea ce izbucnea repetat din sute de mii de guri ardea aerul.
Lupta părea încremenită într-o imagine de groază. Nimic nu se schimba. Aceleaşi locuri
strâmte între cele două părţi ale zidului spart, frământate la nesfârşit de alte şi alte picioare.
Valuri întregi cădeau fără să se mai scoale; alte valuri le luau locul, călcând peste primele
care înălţau mormanul de cadavre.
Oriunde întorceai privirea nu zăreai decât sânge şi carne, o carne albă care nu se
ruşina sub culoarea sângelui şi se dezvelea ostentativ pe sub învelişul zdrenţuit de piele.
Mirosul ei întărâta nările.
Acoperit de sudoare, în mijlocul gewinilor săi, Alko îşi rotea armele într-un iureş
neobosit.
Trecuse de mult de amiază, când hiquattarul se decise să se retragă cu o parte din
trupele sale spre zidurile de la miază-zi, poruncindu-le celor rămaşi în urmă să le ţină piept
cât mai mult timp clanurilor aliate. Până să atingă zona de miază-noapte, avu grijă să-şi
împrospăteze forţele, adăugând noi trupe care încă nu intraseră în luptă.
Casaga privea nedumerit mişcările erimeenilor, dar înţelese la timp că aceştia
intenţionau să folosească aceleaşi seminţe de dade pentru a deschide o breşă în cealaltă parte
a cetăţii. Faptul că se foloseau de seminţele îl îngrozise la început. Puţine armate recurgeau
la această soluţie. Mai ales atunci cănd se voia distrugerea totală a unei cetăţi. Dadele
creşteau în pădurile îndepărtate de la miază-noapte, dincolo mult de ţinutul Kanishe. Nimeni
nu reuşise măcar să pătrundă în aceste păduri, darămite să treacă de ele, iar cei ce se
aventurau pe acolo cu scopul de a aduna câteva se-minţe, îşi pierdeau cel mai adesea vieţile.
Din ele se dezvoltau, imediat ce cădeau şi întâlneau un teren stâncos, rădăcini imense care
străpungeau într-o clipită roca şi nu se opreau până nu o sfărâmau în mii de bucăţi,
răsucindu-se, încurcându-se şi strângând-o cu o forţă nemaivăzută. Erau periculoase pentru
că, odată aruncate, nu se mai opreau până nu cucereu tot ceea ce însemna stâncă.
Casaga n-ar fi crezut că se va confrunta cu aşa ceva, doar erimeenii îşi doreau cetatea
înapoi şi nu o ruină. Totuşi, înţelegându-le intenţiile, se văzuse nevoit să renunţe la forţa de
luptă a mai multor unităţi care erau trimise să ardă în permanenţă zidurile pentru a opri
rădăcinile de dade să se dezvolte la nesfârşit. Gewinii lui Alko profitaseră de acest moment
de slăbiciune şi începuseră să se arunce prin spărtura produsă în interiorul oraşului. Dacă n-
ar fi avut de cinci ori mai multe trupe, Casaga ar fi fost învins într-o clipită.
Dar trupele aliate respinseseră imediat atacul şi reuşiseră cu greu să menţină linia de
luptă la marginea oraşului.
Acum, când realiză că Alko se pregăteşte să spargă şi peretele de miază-zi, fu cuprins
de agitaţie. Privi cu încordare spre Irlan, dar fiul lui Alko îşi muşca nervos buzele, preocupat
de ceea ce ochii săi vedeau la marginea oraşului.
-Pe cine trimitem?
Irlan nu se clinti, parcă nici nu auzise strigătul disperat al hiquattarului. Se gândea la
forma oştilor care apărau cetatea. Schimbarea pe care o făcuse Alko produsese o încurcătură
teribilă în rândurile lor. Fiecare hiquattar dorise să-şi păstreze autonomia în mişcările
trupelor. Erau împrăştiaţi peste tot. Ordinele zburau în toate direcţiile, se întretăiau şi adesea
erau contradictorii.
Dacă măcar blestematul ăsta de Casaga s-ar fi coborât din înaltul turnului său şi ar
fi luat în mâini soarta luptei! Dar Casaga deja a scăpat totul de sub control.
-Trimite jibalii! îi răspunse într-un târziu, când disperarea hiquattarului ajunsese
insuportabilă.
Casaga făcu semn unei căpetenii transmiţând ordinul, apoi se întoarse din nou spre
Irlan.
-Unde sunt cei din Drasgov? Unde este nemernicul de Uratgov? Ce s-a întâmplat cu
armatele promise şi care ar fi trebuit să ni se alăture de mult?
Ce jalnic suna glasul hiquattarului! Pare să-şi fi pierdut cu totul cumpătul.
-Încă nu ştim ce se întâmplă dincolo de zidurile noastre, vorbi Irlan cu voce calmă.
Aştept dintr-o clipă în alta să se întoarcă iscoadele pe care le-am trimis. Armata lui Alko este
mai numeroasă decât m-am aşteptat, răspunse privirii întrebătoare a lui Casaga. Mulţi s-au
alăturat tatălui meu. Dacă nu făceai nesăbuinţa de a tortura mii de erimeeni nemulţumiţi,
poate că nu ar fi fugit atât de mulţi în tabăra duşmană.
-Dacă nu luam măsuri drastice, ne-am fi pomenit cu o revoltă şi cu cetatea cucerită
din interior, mârâi Casaga furios că Irlan îşi permite să-l judece.
-Totuşi, să arzi de vii atâţia gewini neputincioşi, în chiar mijlocul cetăţii, n-a fost o
idee strălucită.
-Le plângi soarta? vorbi Casaga ameninţător.
-Nu, dar urletele lor n-au făcut decât să-i întărâte mai mult pe erimeeni, ridică Irlan
din umeri netulburat. Să sperăm, totuşi, că şi al doilea val va fi respins. Jibalii sunt puternici
şi mulţi. Erimeenii vor avea o surpriză.
Pe când vorbea, un gewin acoperit de praf şi noroi pătrunse în încăpere şi se opri cu
capul în pământ.
Irlan îi făcu semn să se apropie. Gewinul se supuse şi începu să-i vorbească cu glas
scăzut. Irlan făcu ochii mari, dar îşi stăpâni gestul de mânie. Apoi îi dădu acestuia unele
porunci scurte pe care Casaga, cu tot auzul său fin, tot nu reuşi să le audă.
Gewinul se retrase în grabă, cu spatele plecat.
-Ce s-a întâmplat? îl împunse Casaga intrigat.
-O iscoadă, îi răspunse acesta recăpătându-şi calmul. Tu ai grija marii bătălii, eu mă
asigur că nu vom fi luaţi prin surprindere.
Casaga îl privi cercetător, dar fiul lui Alko recăzuse în muţenie.
În acest timp, spre zidul de la miază-zi se îndrepta în viteză un grup restrâns de
gewini. Fiecare purta la şold, în vase mici de pământ ars, câte un pumn de seminţe de dade.
De pe o ridicătură a solului, Alko îi urmărea încruntat cu privirea. Erau războinici
sacrificaţi şi ei erau conştienţi de asta, dar o făceau cu sufletul fierbinte. Hiquattarul îi alesese
dintre cei ale căror rude fuseseră atât de crunt ucise de Casaga.
Trebuia să se apropie singuri de ziduri. Alko socotise inutil să rişte şi viaţa altor
luptători. De la înălţimea turnurilor de veghe ploua asupra lor cu foc şi proiectile. Un grup
mai mare ar fi fost o ţintă sigură. Mulţi căzură aprinşi de flăcări sau striviţi de bolovani.
Puţini rămăseseră în picioare, dar aceştia avansau mai încrâncenaţi.
Alko se temu că vor fi ucişi cu toţii înainte să atingă peretele.
Înţelegând pericolul, cei de sus îşi înteţiră loviturile. Alţi cinci erimeeni se prăbuşiră
în ţărână. Nu mai rămăseseră decât patru, dar mai aveau o bună bucată de parcurs până la
zid.
Cel din faţă căzu cu ţeasta sfărâmată de o bucată de piatră smulsă chiar din turn. Altul
fu lovit în piept de o lamă trimisă cu atâta sete, încât îl străpunsese ieşindu-i prin spate.
Rămăseseră doi.
Fruntea lui Alko se înnegură. Tocmai se gândea că încercarea nu mai avea sorţi de
izbândă, când, cei doi erimeeni condamnaţi să sfârşească asemenea tovarăşilor lor, făcură un
lucru de neima-ginat.
 Vreo şaizeci de paşi îi mai despărţea de ţintă, prea mult pentru a reuşi să-i parcurgă în
viaţă. De ei depindea totul. Din fugă, unul îl apucase pe celălalt şi îi făcuse vânt spre zid, cu
o forţă terifiantă.
Timp de două bătăi de inimă, în amândouă taberele se făcu o linişte de mormânt. Mii
de perechi de ochi măriţi urmăriră zborul gewinului ce săgeta aerul. Două bătăi de inimă se
lărgiră în timp.
În tăcerea îngheţată, trupul erimeanului se strivi de perete cu un sunet sec şi se
prăbuşi moale la picioarele lui. Un urlet înfiorător îi urmă de sus.
Din pieptul zidului începură să apară rădăcini groase, arămii, care porniră imediat să-l
sfârtece în toate direcţiile. Se contorsionau crescând în carnea zidului ca o fiinţă vie,
înnebunită de durere. Câteva rădăcini se înălţaseră în sus. Un tunet puternic însoţi prăbuşirea
turnului din centru.
Din miile de piepturi ale erimeenilor se înălţă strigătul izbândei.
Alko îşi ridică sus braţul şi trupele înverşunate prinseră să curgă spre spărtură.
Ziua cădea spre seară. Un roşu aprins cobora din ceruri învăluind cetatea. Din
înalturi, bubuituri înfundate însoţeau strigătele de luptă şi ploaia începu să cadă în duşmănie
peste capetele tutu-ror, înmuind pământul răscolit şi transformânu-l brusc într-o mocirlă în
care se cufundau şi dispăreau zeci de trupuri în care viaţa nu se stinsese cu totul.
Încleştarea se prinsese din nou înverşunată; dansul morţii îşi strunea iarăşi ritmurile.
Erimeenii se luptau să treacă de ziduri, dar o forţă neaşteptată îi blocă şi îi respinse: jibalii
intraseră în luptă.
Alko nu mai participa, crezând că dezechilibrul care se produsese la al doilea atac va
lua prin surprindere apărătorii, suficient timp cât să le asigure prima victorie. Se înşelase.
Urmărea de pe ridicătura de pământ cum clanul odihnit al jibalilor oprise avansarea
vijelioasă a gewinilor săi şi îi împingea încet, dar sigur, înapoi.
-Au aripi pe braţe, ca nişte scuturi de nepătruns! îngăimă uimită o căpetenie din
dreapta sa.
Colţii hiquattarului se încleştară.
-Plăci de nagarra! scrâşi cu furie.
Erimeenii se confruntau cu un obstacol de netrecut. Pe braţele jibalilor fuseseră
prinse plăci late şi ascuţite care sfâşiau totul în calea lor şi făceau imposibilă pătrunderea
armelor spre carne. Lumina roşie, scânteietoare pe care o reflectau în amurg sporea imaginea
feroce a acestor cavaleri dezlănţuiţi în pofta sângelui. Erimeenii se cutremurară. Se clătinară
în valuri, dar nu dădură înapoi. Continuau să lupte, să izbească, să caute cu disperare îngustul
spaţiu care se deschidea vulnerabil spre piepturile jibalilor. Morţii care cădeau din rândurile
lor tot mai des şi speranţa care le murea treptat în suflet îi făceau să atace cu mai multă
înverşunare.
Dar nu erau decât ultimele izbucniri de vlagă ale războinicilor care-şi cereau cu
trupurile şi sângele pământurile înapoi.
Alko privi câteva momente spre apus, apoi îşi plecă fruntea învins.
Între roşul cerului din care ploaia cădea neîntrerupt, spulberată de vânturi din toate
părţile şi mocirla greţoasă, plină de viermuiala peste cadavre a celor ce nu putuseră să moară,
pe cele două bucăţi ale zidului spart, rădăcinile de dade îşi ostoiseră setea de stâncă şi
apăruseră flori mari, albastre care chemau cu sclipiri vrăjite aripa întunecată a nopţii. Dar
parfumul lor puternic nu reuşea să acopere duhoarea morţii.

35.

Macrite se strecura cu paşi furişaţi în urma micii trupe. În frunte se afla hiquattarul
Rake, cel pe care toţi tovarăşii săi îl priveau cu un imens respect şi admiraţie. Faima
calităţilor sale extraordinare era cunoscută de toţi erimeenii, iar asta îi făcea să se încreadă
orbeşte.
 Se desprinseseră de restul armatelor înainte de începerea luptei şi călătoriseră spre
apus, pe cărări ascunse de vederea celor din cetate, încercând să evite iscoadele care mişunau
pretutindeni.
Cu toţii resimţeau tensiunea muşchilor încordaţi, dar, la căderea nopţii, începură să se
simtă mai în siguranţă.
Macrite nu cunoştea scopul acestui drum, nici unul dintre ceilalţi nu îl ştia, doar
hiquattarul. Înţeleseseră că misiunea lor era una extrem de periculoasă, că de ei depindea în
cea mai mare măsură soarta bătăliei şi că marile căpetenii nu doreau ca lucrurile să se afle
înainte de a fi înfăptuite.
De câteva ori fuseseră cât pe ce să cadă drept în faţa unor iscoade, dar reuşiseră se le
evite la timp.
Acum, Rake păşea înaintea lor aruncând din când în când priviri mânioase peste umăr
spre gewinul care îl urma acoperit aproape în întregime de aspa, pelerina care îi masca şi
chipul, ferindu-l de privirile celorlalţi.
Dar Macrite ştia ce se ascunde sub aspa. Surprinsese la puţin timp după plecare un
schimb violent de replici între necunoscut şi hiquattar. Înţelegea şi de ce se mâniase acesta.
O fiică a pământului, într-o astfel de misiune, ar fi stârnit nemulţumiri printre tovarăşii săi.
Dar fiica pământului se rugase, implorase şi ameninţase şi, oricum, era prea târziu s-o trimită
înapoi fără a-i risca viaţa. Circulau mai multe zvonuri printre războinici care şopteau că
această fiinţă reuşise să-l subjuge cu farmecele sale pe hiquattar şi acesta era singurul nor
care întuneca imaginea sa strălucită. Unii pri-miseră zvonurile cu dezaprobare, alţii cu
invidie.
Macrite nu mai văzuse o fiică a pământului până atunci, deşi auzise multe despre ele,
dar scurtul moment, în care gluga întunecată a aspei se mişcase, făcând să i se zărească fetei
chipul, îl lăsă fără suflu în faţa unei frumuseţi atât de delicate.
Înţelegea slăbiciunea hiquattarului şi nu suflă o vorbă. Dimpotrivă, un soi de sfială
respectoasă îl făcu să se îndepărteze şi să rămână în urma şirului, dar nepierzând nici o clipă
din priviri poalele largi ale aspei care fâlfâiau câteodată în bătaia vântului.
În curând ajunseră în dreptul porţilor de la apus. Se ridicau semeţe şi tăcute în dreapta
lor. În stânga, o pădure rară le mărginea drumul. În faţă, Munţii Albaştri. Din pădure se
strecura spre răsărit albia largă a Râului Tubanda, care curgea vijelios spre zidul cetăţii, cam
cinci sute de paşi mai sus de porţi.
Rake îi conducea spre albia acestui râu, îndepărtându-se de cetate şi apropiindu-se de
pădure.
Strigătele de luptă care mai răzbăteau în răstimpuri până la ei se cufundară în tăcere
aunci când îi atinseră malul, chiar la picioarele pădurii.
Rake se întoarse şi le făcu semn să se adune.
-Râul pătrunde în cetate pe acolo, le vorbi arătând cu braţul spre răsărit. Când se
apropie de zid, albia lui se îngustează mult, dar rămâne suficient de largă pentru a fi destul de
greu de urmărit de ochii vigilenţi ai santinelelor din turnuri. La baza zidului se cască o
spărtură nu foarte înaltă prin care un gewin, cufundat pe jumătate în apă, poate trece în
cetate. Pe partea interioară sunt postate întotdeauna santinele, dar numărul lor este redus şi,
odată cu începerea bătăliei, mă aştept să fie şi mai mic.
-Vom şti să scăpăm repede de ele, mârâi un gewin.
-Va trebui s-o facem în cea mai mare linişte, avertiză Rake. Altfel, cei din turnuri vor
da alarma. Odată pătrunşi în cetate, vom avea de trecut de partea cea mai grea. Strecurându-
ne printre cei de acolo va trebui ca, măcar câţiva dintre noi, să ajungă la porţile de miază-zi şi
să le deschidă. Va trebui să luptaţi cum n-aţi mai făcut-o niciodată şi să deschideţi porţile. De
voi depinde totul.
Gewinii îşi strânseră în mâini armele cu hotărâre. În privirile lor crunte se citea ura
neîmpăcată împotriva duşmanilor.
-Acum va trebui să traversăm râul şi să ajungem pe partea cealaltă, adăugă Rake. Pe
aici nu ne putem apropia de ziduri, dar dincolo vor fi mai puţini ochi iscoditori.
 Coborâră fără zgomot în apa rece ca gheaţa. Pielea solzoasă a gewinilor nu suferea de
pe urma contactului, dar Miona se înfioră. Îşi strânse dârdâind mai tare curelele aspei în jurul
trupului. Rake îi aruncă o privire aspră şi o lăsă se descurce singură.

Traversarea râului se dovedea mai dificilă decât se aşteptaseră. Curenţii erau destul
de puter-nici şi îi târau la vale cu ei. Buşteni mari veneau din pădure şi ei se vedeau nevoiţi
adesea să se scufunde cu capul sub ape pentru a evita să fie loviţi sau agăţaţi de vreo
încâlceală a crengilor. Viteza mare cu care se deplasau pe suprafaţa râului îi făcea de multe
ori pe gewini să îi evite în ultimul moment.
Spre mijlocul râului, apa era foarte adâncă şi plină de vârtejuri. De câteva ori capetele
unor gewini dispăreau sub ape şi nu mai reveneau la suprafaţă decât după mult timp, după ce
muşchii lor sleiţi de puteri reuşeau să înfrângă tăria vârtejurilor.
Miona simţea că forţele o lasă şi că gândurile stau să-i explodeze în mii de crâmpeie.
Rămăsese în urmă pentru că braţele şi picioarele sale nu se puteau compara în vigoare cu
cele ale gewinilor.
În spatele său nu mai înota decât unul şi acela părea să fi rămas doar pentru a o
supraveghea pe ea. Îl auzi strigându-i ceva la un moment dat. Întoarse capul. În acelaşi timp
simţi în umăr izbitura cumplită care o împinse cu forţă şi apoi o arucă în adâncuri. Nu reuşi
să i se împotrivească. Apele reci o trăgeau din ce în ce mai jos, o răsuceau învolburate în
învăluirea lor strânsă, hulpavă. Dădu frenetic din mâini şi din picioare, încercă să-l strige pe
Rake, dar gura i se umplu de apă. Se sufocă. Întunericul adâncurilor se rotea spre ea. Le privi
cu ochii larg deschişi. Încetă să se zbată.
Din spumele înalte, din volbura de aer se înfipse o mână fermă. O apucă de un urmăr
străpungându-i cu ghearele carnea fragedă şi o smulse.
Îşi reveni doar când ajunse pe mal, cu pieptul în flăcări. Gevinul care o salvase stătea
încă aplecat asupra sa şi îi desfăcea, una câte una, legăturile strânse ale aspei ajutând-o să
respire mai uşor. Îşi reveni cu greutate, dar nu reuşea să-şi stăpânească tremurul membrelor.
Privi cu recunoştinţă chipul tânăr al gewinului.
-Nu pot permite luptătorilor mei să-şi irosească forţele ori de căte ori te afli tu în
dificultate! auzi în apropiere mârâitul furios al lui Rake.
Miona îl fixă cu duşmănie.
-Nici nu va mai fi nevoie.
-Foarte bine, atunci! Scuturaţi-vă căci trebuie să ne continuăm drumul în cea mai
mare grabă. Am pierdut destul timp aici, adăugă muşcător.
Miona se ridică de jos cu dificultate, refuzând mâna întinsă a lui Macrite.
Era pornită pe Rake, deşi, o parte din ea, recunoştea că probabil făcuse o prostie
atunci când se decisese pe ascuns să-l însoţească. Nu se putuse împiedica să n-o facă. Simţea
că întreaga ei viaţă era legată de el, că n-ar fi putut îndura sărutul suferinţei ştiindu-l mort,
departe de ea. Doar gândul la această posibilitate îi tăia răsuflerea. Cu fiecare zi care trecea
simţea că se sfârşeşte fără atingerea lui, dar Rake se îndepărta tot mai mult, ca şi cum simpla
ei prezenţă i-ar fi provocat mai multă sufe-rinţă decât bucurie.
Plecase din dorinţa de neînvins de a-l avea sub priviri, de a-l ocroti. Îşi înghiţi
lacrimile cu amărăciune, înţelegând că Rake nu avea nevoie de ea. Mai mult, neghiobia ei îi
putea aduce moartea.
Continuau să se târască de-a lungul albiei, neîndepărtându-se prea mult, atenţi la
fiecare zgomot suspect care i-ar fi dat de gol.
În întunericul tulburat doar de clipocitul apelor începuseră să se zărească din nou
zidurile Erimeei. La picioarele lor, puteau distinge din ce în ce mai clar spărtura prin care
râul pătrundea sub cetate.
Fulgerător, Rake le făcu semn să se ascundă în spatele unor pietre. Miona se simţi
trasă în forţă de gewinul care o salvase şi care, ca o umbră, nu o părăsea nici o clipă. Îl auzi
pe Rake blestemând printre dinţi şi îşi înălţă puţin capul încercând să descopere în noapte
care fusese cauza pentru care se opriseră.
-Cineva din sfat a trădat sau am fost descoperiţi de-a lungul drumului, îl auzi şoptind
cu ciudă. S-a sfârşit!
 -Ce se întâmplă? se întoarse Miona spre Macrite.
-Tu nu poţi vedea, îi răspunse acesta, dar chiar la gurile râului ne aşteaptă un grup de
războinici din clanurile aliate.
-Nu putem trece de ei?
Macrite clătină din cap.
-Sunt mai numeroşi decât noi şi, chiar dacă am reuşi să-i luăm prin surprindere, unul
tot ar reuşi să dea alarma. Este inutil.
Inima fiicei pământului se strânse. Îşi roti privirile în jur. În stânga sa, Munţii
Albaştri îşi dormeau somnul nepăsători. Lovi cu pumnul în pământ. Macrite o privi cu
uimire.
Târându-se pe burtă, Miona se îndreptă spre locul unde stătea ghemuit Rake, cu ochii
micşoraţi, spre cetate.
-Nu priveşti în direcţia bună, îi spuse ajungând lângă el.
Rake se făcu că nu o aude.
-N-are rost să te chinui gândindu-te că ai pierdut, insistă fiica pământului. Ascultă-
mă! Mai este o cale.
Rake îşi întoarse capul nervos.
Miona se trase mai aproape.
-Priveşte! arătă spre munţi. Partea de miază-noapte a cetăţii nu e apărată decât de
coasta munţilor. Ştiu că puţini s-ar încumeta, dar tu poţi s-o faci. Te-am văzut. Dacă cei ce te
însoţesc sunt cei mai buni războinici, o pot face şi ei.
Rake urmări braţul ei întins. Munţii Albaştri se înălţau abrupt în spatele cetăţii, cu
steiurile lor ascuţite ce sfidau până şi păsările cerului. Fruntea i se lumină. Înţelese gândurile
fiicei pământului. La semnul său, gewinii se traseră înghesuindu-se în jurul său.
-Vom urca pe peretele muntelui. Suficient de sus, mai sus decât nivelul zidurilor,
pentru a nu fi observaţi, apoi vom coborî şi ne vom arunca în interiorul cetăţii.
Cercetă cu atenţie chipurile încruntate ale gewinilor săi.
-Cine crede că nu poate face asta n-are decât să rămână aici şi să nu ne încurce!
-Vom reuşi! răspunseră toţi într-un glas.
Rake îi privi cu căldură.
-Atunci, să pornim! Mă îngrijorează zgomotele slabe ale luptei.
Începură să se târască spre versant. Nu puteau risca să se ridice în picioare.
Miona rămase în urmă, cuprinzându-şi trupul cu braţele.
-Nu vii? o îndemnă Macrite.
-Ştii bine că nu pot urca pe munte. Rake a fost destul de clar. Cei neputincioşi vor
rămâne în urmă. Vă voi petrece cu privirea până când nu vă voi mai vedea, gemu fiica
pământului gândindu-se cu durere că el nu-i aruncase nici măcar o privire înainte să se
îndepărteze.
-Dar aici eşti prea aproape de porţi. Poţi fi descoperită şi ucisă fără milă, şopti
Macrite.
Miona îl privi în ochi cu recunoştinţă.
-Dovedeşti mult mai multă înţelegere şi compasiune decât oricare alt cavaler negru,
spuse mângâindu-i uşor chipul care păstrase prea multe trăsături copilăreşti.
-Nu sunt un cavaler negru, murmură tânărul mişcat. Sunt un rori.
-Nu contează, îşi întoarse Miona ochii trişti în direcţia în care umbrele gewinilor se
pierdeau în beznă. Eşti mai bun decât ei.
-Ascultă! o scutură Macrite întorcând-o cu faţa spre el. El răspunde pentru toţi
gewinii săi şi pentru soarta Erimeei, poate. Eu nu-mi risc decât propria viaţă, viaţa unui rori
care nu valorează prea mult. Vino cu mine! N-are rost să rămâi aici. Sunt sigur că, dacă ar fi
putut, te-ar fi luat chiar el. Te voi ajuta eu să urci. Te voi duce în spate. Cred că am suficientă
forţă.
-Vom cădea amândoi în gol, îi răspunse fiica pământului emoţionată de vorbele sale.
Un gewin puternic nu se ştie dacă va putea urca pe acolo.
Macrite îi zâmbi cu blândeţe.
 -Va fi, deci, o încercare care ne va face cinste, indiferent dacă îi supravieţuim sau nu.
Te încrezi în mine?
Îi cercetă chipul luminos încercând să înţeleagă în ce se ascundea atâta nobleţe şi
tărie. Îi întinse mâna răspunzându-i tot cu un zâmbet.
Porniră târându-se pe genunchi şi coate până când considerară că porţile Erimeei erau
prea departe pentru a mai fi zăriţi. Restul distanţei, până la poalele muntelui, o parcurseră
alergând mai mult ghemuiţi. După efortul târâtului, goana aceea chinuită îi făcea Mionei
muşchii să explodeze, dar nu se plânse. Continuă să alerge până la capăt, însufleţită de un
sentiment exaltat pe care îl punea pe seama aventurii şi a apropierii de momentul luptei.
O bună parte reuşi să se caţere singură şi picioarele sale păreau să se bucure de
schimbare după fuga chinuită. Apoi, muntele deveni prea abrupt şi alunecos pentru a-l urca
singură. Atunci, Macrite veni până lângă ea şi, folosindu-se de aspa zdrenţuită, o legă în
spatele său.
Avu nevoie de toată tăria sufletească pentru că de multe ori se pomeni spânzurând
deasupra abisului, legată de salvatorul său doar prin ţesătura aspei care pârâia uneori de
greutatea corpului.
Macrite urca cu mişcări precaute, fără să se grăbească, pipăind momente îndelungate
stânca înainte de a-şi desprinde ghearele unei mâini pentru a le înfige mai sus.
Miona simţea deasupra ei muşchii gewinului tremurând de efort. De câteva ori
mişcările acestuia oscilaseră. De câteva ori se văzu căzând în gol. Dar niciodată inima ei nu
bătu cu spaimă. Se agăţase strâns de umerii lui şi trăia fiecare moment, fiecare pas câştigat în
lupta cu muntele. În măreţia Munţilor Albaştri o cădere în abis n-ar fi fost o înfrângere.
Din când în când privea în sus şi atunci i se părea că zăreşte umbre şerpuitoare ce se
mişcau cu repeziciune pe peretele drept, lipite de el, parcă crescute din el. Mişcările precise,
desfăşurarea forţelor lor extraordinare ce sfidau înălţimile zeilor îi trimiteau furnicături de
surescitare în tot corpul. Nimic, în întreaga ei viaţă, nu o mişcase într-atât. Nimic nu o
îmbătase mai mult cu tăriile zărilor decât acele puncte mişcătoare care îndrăzneau ceea ce
nimeni nu mai îndrăznise.
Curând, umbrele lor dispărură din calea ochilor săi, dar îşi întoarse în jos capul pentru
că Macrite se oprise.
Atunci zări pentru prima dată, sub picioarele ce i se legănau în aer, cetatea Erimeei în
toată splendoarea sa. Era o privelişte care îi tăie răsuflarea. De la acea înălţime putea
cuprinde cu ochii totul. Turnurile înalte, castelul semeţ, grădinile încântătoare, dar şi zidurile
înnegrite, măcelul de lângă ele, casele distruse şi fumul gros care se înălţa din mai multe
locuri.
Macrite începu să coboare. Încet, încet, ororile luptei rămaseră acunse privirilor fetei,
mascate de trupul castelului în spatele căruia ar fi trebuit să ajungă.
-Dă-ţi drumul jos! îi strigă deodată Miona gewinului.
-De la înălţimea asta am putea să ne facem una cu pământul sau aş cădea peste tine.
-Dă-ţi drumul! Aud strigăte de luptă!
Alertat de cuvintele ei, Macrite îşi calculă şansele, apoi îşi desprinse toate ghearele
deodată din stâncă şi făcu un salt imens, răsucindu-se în aer şi aterizând pe acoperişul
înclinat al castelului. Greutatea trupurilor lor era prea mare. Ghearele îi alunecară de-a lungul
acoperişului, apoi, mai departe, pe zidul castelului, desprinzându-i-se din carne, făcându-l
să-şi dorească să urle de durere. Dar nici un sunet nu se desprinse de pe buzele muşcate până
la sânge. Se desprinse. Mai găsi suficientă putere să evite ca, în cădere, s-o strivească sub el
pe fiica pământului.
Imediat ce simţi pământul sub ea, Miona se smuci să scape din strânsoarea aspei.
Reuşi s-o rupă şi se avântă alergând pe o străduţă, conducându-se după zgomotele luptei.
Rămas în urma sa, ghemuit în durerea atroce, Macrite se chinui de mai multe ori până
să reuşească să se ridice.
-Aşteaptă! îi strigă printr-o perdea de suferinţă.
Se clătină sprijinindu-se de peretele unei case. Mâinile însângerate lăsară pete mari în
urma lor. Şi le legă strâns cu fâşii din aspa care-i mai atârna încă în jurul şoldurilor. Restul o
smulse şi o aruncă. Porni cu paşi şovăitori pe urmele ei, gândindu-se că, probabil, va ajunge
prea târziu ca s-o oprească de la vreo nesăbuinţă. În acelaşi timp, se întreba ce se întâmplase
cu tovarăşii săi.
Răspunsul veni curând. Imediat ce ajunse în capul străzii, îi zări angajaţi într-o luptă
crâncenă.
-Zab Molxe, juraţii morţii! murmură Miona care se oprise puţin mai în faţă.
-Ctaruani! răspunse Macrite murmurului ei. Rămâi pe loc! îi mai strigă peste umăr,
aruncân-du-se în mijlocul încleştării.
Îşi smulse de la piept arma de nagarra. Degerele amorţite de durere începură să se
mişte cu o iuţeală pe care ochii cu greu ar fi putut s-o prindă. Arma şfichiui prin aer cu un
sunet sinistru şi trecu prin carnea a doi ctaruani ca prin nimic. În mijlocul luptei îl zări pe
Rake lovind cu sete, câştigând cu greu un spaţiu îngust în care să se strângă şi ceilalţi gewini
ai săi. Pe faţa sa, rănile nenumărate sângerau atât de tare încât îl împiedicau să vadă.
Macrite înţelese dintr-o privire că nu vor reuşi niciodată să ajungă la porţi. Ctaruanii
erau prea mulţi şi prea puternici. Deşi şi Rake îşi dădea seama că nu mai exista speranţă,
continua să se lupte cu furie, să se rotească înnebunit, strigând să se adune cu toţii, zbătăndu-
se să mai câştige un pas.
Folosindu-se de arma care dansa prin aer cu sclipiri ameninţătoare, dar şi de lama
usakului, Macrite reuşi, în cele din urmă să ajungă lângă el.
-Unde-i Miona? îi strigă Rake între două lovituri năprasnice.
-Aici, îi răspunse Macrite împungând trupul ctaruanului din faţa sa care se prăbuşi
imediat.
Rake îi aruncă o privire recunoscătoare.
-Du-o de aici! Du-o cât mai poţi! Încearcă s-o salvezi… şi pe tine. Pleacă! urlă spre el
văzându-l că nu se hotărăşte. Soarta noastră e hotărâtă…
Începu să lovească în piepturile duşmane cu mai multă furie, creând, în cele din
urmă, un spaţiu prin care Macrite se strecură dincolo de încercuirea ctaruanilor.
Dar mişcarea sa atrase atenţia căpeteniei acestora. Ntkshire se avântă pe urmele sale,
hotărât să-l răpună pe acel războinic firav, dar care făcea atâta prăpăd cu arma sa ciudată.
Sesizând intenţiile căpeteniei sale, Baga se desprinse din luptă.
Ntkshire îi bară drumul lui Macrite. Acesta nu se pierdu, ci slobozi arma zburătoare
spre căpetenia ctaruanilor. Degetele de care erau legate sforile începură să danseze, ghidând
arma prin aer. Căpetenia se feri cu mişcări fluide din calea ei şi-şi atacă adversarul, dar, de
fiecare dată, usakul său împunse doar aerul. Ntkshire găsea că lupta cu un gewin atât de tânăr
nu avea nimic glorios, dar tânărul dovedea o forţă şi o ştiinţă a armelor cum numai veteranii
aveau. Nu se putea opri să nu-l admire.
La un moment dat, când Macrite se pregătea să-şi slobozească din nou arma de
nagarra, Ntkshire fu mai iute; fandă în lateral şi lama sa străpunse uşor pielea tânărului.
-Nu! auzi un ţipăt sfâşietor în spatele său.
Într-o clipită care se dilată la nesfârşit, în mintea lui Ntkshire se răsuciră mai multe
gânduri. Ştia că, dacă va întoarce capul, arma de nagarra nu-l va ierta.
Întoarse capul.
Lama fâşâi prin aerul greu.
Ce ciudat, gândi Ntkshire în timp ce turnurile cetăţii se răsturnară într-o parte odată
cu cerurile mute, n-a fost cea de nagarra… ci usakul…
Zărindu-şi căpetenia şi prietenul căzut pe o parte, Baga se repezi turbat spre Macrite.
-Opreşte-te! îi strigă Ntkshire cuprins de fiorul morţii.
Baga se opri cu mâna ridicată în aer, în timp ce Macrite, care nu reuşise să
reacţioneze la fel de repede, se plecase să primească lovitura fatală.
-Baga! îl strigă căpetenia.
Gewinul se aplecă asupra lui.
-Baga, murmură acesta cu ultime puteri. Nu uita de… cauza nobilă. Baga… spune-le
ctaruanilor să se retragă… Aceasta nu mai e lupta lor.
Ochii galbeni ai lui Ntkshire se închiseră peste imaginea turnurilor răsturnate, dar
sufletul său călătorea departe, spre munţii săi mândri, spre câmpiile libere pe care neamul său
alerga mai repede ca vântul, mai repede ca suflul vieţii…
 Miona se repezi în braţele lui Macrite.
Cu inima frântă, Baga se întoarse şi se pregăti să sune spre ctaruani retragerea, şi, în
acelaşi timp, un alt sunet se auzi dinspre porţile de apus care se prăbuşiră în bucăţi.
Un strigăt înfiorător de bucurie se înălţă din piepturile gewinilor lui Rake la vederea
lui Jatova care le sărea în ajutor în fruntea unei imense armate de drasgovenieni.
Ctaruanii se traseră în lături aruncând armele.
Rake îşi tăie drum spre Jatova.
-Fă ce ai de făcut! îi şuieră acesta. Lasă soarta luptei şi a porţilor de la miază-zi în
seama mea.
În camera din turn luminile torţelor pâlpâiau să se stingă, dar nimeni nu avea grija
lor.
Casaga se învârtea ca turbat de la o fereastră la alta. Sosiseră rapoarte îngrijorătoare
care îi transformaseră neliniştea în mânie. Ultima veste era de necrezut. Forţele
drasgoveniene, forţele pe care le aşteptase pentru a transforma lupta într-o victorie definitivă,
sosiseră, dar nu în sprijinul său.
Cel care îl anunţase îşi pierduse pe loc viaţa în mâinile necruţătoare ale hiquattarului.
Alţi ge-wini aşteptau în spatele uşilor nemaiîndrăznind să intre. Casaga trezise groaza în toţi.
Încet, încet, Irlan încerca să se retragă din calea furiei sale, într-un colţ mai întunecat
al încăperii.
-Tu! se întoarse hiquattarul spumegând. Tu, cu minciunile tale...
Irlan se lipi de perete.
-Cu vorbele tale înveninate…
Statura colosală a lui Casaga arunca umbre tremurătoare prin încăpere.
Cu minţile întunecate, cu ochii crunţi, aruncând fulgere galbene, hiquatarul se
îndreptă atât de ameninţător spre el, încât Irlan îşi pierdu glasul. Gura i se deschidea cu
disperare, dar nu scotea nici un sunet. Închise ochii aşteptându-şi sfârşitul.
Preţ de o clipă, ghearele ascuţite ale hiquattarului sclipiră în aer.
Uşile zburară în lături.
Irlan deschise ochii.
-Pregăteşte-te să plăteşti! tună Rake năvălind înăuntru cu hainele sfâşiate, năclăite de
sânge, cu faţa schimonosită de ură, urmat de un grup întărâtat de gewini.
Un muget înspăimântător izbucni din gâtlejul lui Casaga. Îşi scoase usakul şi se
aruncă orbeşte asupra lui Rake atacând năprasnic.
Gewinul nu se pierdu cu firea. Pară lovitura grea cu dinţii încleştaţi.
În ciuda sângelui clocotitor care cerea răzbunare, încercă să-şi păstreze mintea
lucidă. Casaga era un adversar periculos şi, în plus, purta acele apărători de nagarra care îi
protejau spatele, braţele şi o parte din piept.
Lama lui Rake alunecă de mai multe ori pe plăci, nereuşind să ajungă la carne.
Acum îşi dădeau târcoale, mişcându-se în jurul încăperii, tatonând, căutându-şi
punctele slabe.
-Crezi că vei avea suficientă tărie în tine ca să mă învingi? îl provocă hiquattarul cu
dispreţ.
-Eşti deja învins, Casaga! îi răspunse Rake cu ochii scânteind. Eu nu-ţi voi aduce
decât moartea.
-Cu ce drept vei face asta? Cine eşti tu? şuieră Casaga împungând în acelaşi timp spre
pieptul gewinului.
Rake prevăzuse mişcarea. Se plecă într-o parte, până când, datorită forţei cu care se
lansase, ceafa hiquattarului ajunse în dreptul său şi îi aplică o lovitură cu cotul.
Casaga se dezechilibră şi se rostogoli pe jos. Într-o clipită, Rake fu deasupra lui
ţintuindu-l la podea cu lama lipită de beregată.
-Sunt fiul celui căruia i-ai răpit mândria şi fericirea, sunt fiul celei pe care ai
abandonat-o cu nepăsare în mâinile grafilor! scrâşni Rake deasupra sa.
Faţa hiquattarului tresări puternic. Începu să respire greu.
 -Decizia din urmă i-a aparţinut tatălui tău, mârâi Casaga cu venin. Tatăl tău a fost un
nevolnic care n-a îndrăznit niciodată să-şi facă dreptate cu mâna sa. A preferat să-i lase pe
alţii, adăugă rânjind. Iar maică-ta a fost o târfă care şi-a meritat soarta.
Un urlet înfiorător izbucni din gâtul lui Rake. Mâna se ridică fulgerător.
-Da, da, ucide-mă! îi strigă Casaga sufocat de ură. Mândria neamului tău va rămâne
pătată.
Lama care cobora fulgerător spre capul său căzu în lateral lovită de arma zburătoare a
lui Macrite. Atunci mâinile lui Rake se încleştară în gâtul hiquattarului care începu să
horcăie.
Macrite se repezi asupra sa îmbrâncindu-l.
-Fiu de trădător! urlă Rake luptându-se cu tânărul. Ochii-i căpătară sclipiri nebune.
Macrite nu reuşi să facă faţă furiei dezlănţuite care îl apropia pe Rake de demenţă.
-Comandante! îi strigă copleşit. Opreşte-te înainte să fie prea târziu! Nu eşti singurul
nedreptăţit. Casaga se face vinovat de crime mult mai mari…
Braţele lui Rake îşi slăbiră strânsoarea. Căzu în genunchi privind în gol cu ochi
rătăciţi.
Macrite se târî spre el cuprinzându-i cu un braţ umerii scuturaţi de spasme.
-Revino-ţi, comandante! Sunt mulţi cei care îşi cer dreptul la răzbunare. Casaga va
plăti mai mult decât cu viaţa.
Rake îşi îndreptă spre el privirile pline de suferinţă.
-Îţi datorez mult, vorbi cu greutate.
Se întoarse spre gewinii care aşteptau neclintiţi.
-Legaţi-l!
Războinicii îl înşfăcară pe Casaga care începu să se zbată.
-Ucide-mă, pui de târfă! răcni cu disperare. Nu fi bleg ca taică-tău. Termină ce ai
început.
-Duceţi-l de aici! strigă Rake abia stăpânindu-se.
Gewinii se retraseră târându-l între ei pe Casaga care se lupta cu toate forţele.
În urma lor, întunericul se lăsă mai adânc în încăpere.
-Ascultă! şopti Macrite.
Un vuiet lung vibra dinspre oraş şi se apropia de castel.
-E strigătul libertăţii. Erimeenii s-au întors acasă. O nouă eră începe.

35.

O după-amiază caldă se legăna printre crengile grele de flori ale copacilor. Lumina
blândă făcea bazinele de apă să sclipeacă cu mii de solzi. Cetatea Erimeei părea să nu ţină
cont de urmele dureroase ale luptei şi îmbrăca haină de sărbătoare.
Porţile fuseseră larg deschise şi drumurile se umpluseră de erimeeni veseli. Mulţi
trăiau bucuria nemăsurată a victoriei, uitând de cei care în tăcere şi resemnare îşi plângeau
morţii.
Până în zori, zidurile fuseseră curăţate, trupurile celor ucişi culese şi arse.
În centrul oraşului se ridicase un rug şi flăcările mari consumaseră rămăşiţele celor
pentru care erimeenii înălţară toată noaptea cântece de cinste. Dar cadavrele gewinilor aliaţi
fură scoase din cetate, duse cât mai departe şi aruncate pe câmpuri, lăsate pradă fiarelor
nopţii şi păsărilor nesătule ale cerului.
Jatova vrusese să intervină, nefiind de acord cu acest lucru, însă, privirile crunte ale
căpeteniilor care nu puteau să ierte îl făcuseră să se răzgândească.
Rake se plimbase până spre dimineaţă pe străzi, frământat de gânduri. În zadar
încercă Miona să dea de el. Peste tot, se izbi de o agitaţie atât de mare, încât renunţă şi se
întoarse în castel însoţită de Macrite.
 Erau multe gândurile care nu-i dădeau pace lui Rake. Duşmanii fuseseră înfrânţi,
Erimeea eliberată, dar sufletul lui tulburat nu-şi găsea liniştea. Bântuia ca o nălucă, opridu-se
adesea în locuri unde urmele luptei mai erau încă vizibile, cu tâmplele arzând de focul
neostoit al setei de răzbunare. Se chinuia la nesfârşit întrebându-se dacă-şi va mai regăsi
pacea şi curăţenia sufletească de dinainte. Nu-l înnebunea doar faptul că-l lăsase în viaţă pe
Casaga, ci şi o suferinţă neînţeleasă care-i dădea impresia că lucrurile se schimbaseră într-
atât încât ajunseseră la sfârşit şi pentru el nu mai era cale de întoarcere. Se simţea smuls cu
forţa de evenimente şi târât într-o lume străină în care nu-şi găsea locul.
Cetatea răsunând de strigăte de bucurie îi era străină, gewinii care se îmbrăţişau şi
dănţuiau în jurul său erau străini. Îi privea cu uimire, ca trezit dintr-un somn adânc.
De la câţiva războinici aflase despre acele cuvinte crunte pe care le aruncase Jatova
spre drasgovenieni. Primul impuls fusese să se ducă la el şi să-i ceară lămuriri.
Jatova îl trimisese înapoi să se ocupe de probleme mai importante, care nu sufereau
amânare. Se revoltase şi insistase să primească un răspuns. Îl primise. Dar nu înţelegea. Cine
erau ei? De ce li se întâmplau astea? Îi reproşase lui Jatova că, ştiind un adevăr atât de
cumplit, nu pornea imediat împotriva vorilor mârşavi. Dar el îi închisese gura, îndemnându-l
să se potolească şi să aibă încredere în planul lui. Care plan? Ce urmărea taheshul său?
Jatova refuzase să-i răspundă.
Cine era el?
Întrebarea îi revenea obsedantă.
Ce devenise Jatova?
Simţea că lucrurile nu se opriseră în loc, ci continuau să se desfăşoare după un tipar
dinainte stabilit, dar care îi scăpa, care îl lăsa pe dinafară.
Căută un liman, o bucată de pământ nemişcător de care să se agaţe, să se salveze.
Nu-i veni nimic în minte.
Lumina crudă a dimineţii îl găsi în afara oraşului, zăcând copleşit de o oboseală a
minţii care îl lăsase fără vlagă.
Atunci încetase să se mai lupte. Sentimentul loialităţii, cel mai puternic care pusese
vreodată stăpânire pe el, îl înfrânse şi îl trimise înapoi, eliberat de nevoia răspunsurilor,
supus încrederii oarbe în voinţa zeilor, în tânărul sacat.
În acea după-amiază blândă, sala tronului deveni neîncăpătoare. Toate marile
căpetenii veni-seră să-şi aducă omagiul noului conducător. Peste tot nu zăreai decât straie
fine alături de armuri strălucitoare. În stânga tronului din care Jatova, îmbrăcat fără fast,
domina sala cu priviri înnegurate, Alko veni să-şi ocupe locul în ultimul moment.
Începea ceremonia.
Jatova se ridică în picioare şi prin mulţime se stârni un murmur. Aşteptă să se stingă,
apoi le vorbi cu glas care vibra de inflexiuni ce păreau să aducă la viaţă până şi pereţii de
piatră.
-Popor al Erimeei, mă înfăţişez astăzi vouă ocupând, împotriva tradiţiei, tronul care i
s-ar fi cuvenit de drept unuia dintre cei doi hiquattari ai tatălui meu. Unul dintre ei s-a
dovedit nevrednic de asemenea cinste, celălalt a consimţit să se dea de-o parte pentru a
respecta ultima dorinţă a saca-tului. Potrivit acestei dorinţe şi din alte motive, mă văd obligat
să mă aşez în locul tatălui meu.
Jatova îşi întări cuvintele aşezându-se mândru pe tron. Apoi se aplecă înainte, spre
mulţime, străfulgerând-o cu priviri aprige.
-Se opune cineva? Aceasta este mâna dreaptă a lui Ahtu.
Din piepturile tuturor se înălţă acelaşi strigăt puternic:
-Până la moarte jurăm credinţă sacatului Jatova!
Alko se ridică şi, punând un genunchi în pământ, i se adresă pe un ton solemn:
-Astăzi, Erimeea cinsteşte numele noului său sacat. Fie ca acest nume să se acopere
de glorie nemuritoare, ca neamul să şi-l amintească până la trecerea timpurilor şi duşmanii să
tremure îngro-ziţi, aruncându-se cu frunţile în ţărână doar la auzul lui.
Jatova îi mulţumi înclinând capul.
Uralele umplură sala.
 -Erimeea sărbătoreşte astăzi un fapt la fel de important, se adresă sacatul mulţimii.
Curajul şi forţa de neînvins a fiilor săi i-au redat libertatea. Mulţi văd în asta începutul unei
noi ere. Mulţi cred că vor fi de-acum încolo doar timpuri de fericire şi glorie, în care
însemnele cetăţii să fluture deasupra tuturor capetelor…
Ascultă-mă bine, popor al Erimeei! tună Jatova. Timpurile pe care vi le aduc vor fi
timpuri crâncene şi de mare suferinţă. Nu voi domni asupra voastră cu dreptate, ci voi domni
ca o fiară care va pândi să vă smulgă de pe oase carnea ce mi se cuvine! Nu vă aduc pacea.
Vă aduc foamea.
Mulţimea se clătină cuprinsă de murmure înspăimântate.
-Dar nu disperaţi, urmă Jatova cu acelaşi glas puternic ce acoperi murmurele. Foamea
de care vă vorbesc este una izbăvitoare, căci vă va elibera.
Auzindu-l, mulţi se gândiră la zvonurile care circulau pe seama lumilor vânătorii.
Erau adevărate? Se aştepta Jatova ca poporul său să se sinucidă renunţând la esenţa vieţii?
Avea să declare război vorilor? Mai multe priviri se întoarseră temătoare spre un colţ al
imensei săli, acolo unde doi vori asistau nemişcaţi.
Una din căpeteniile de rang inferior îşi luă inima în dinţi şi înaintă spre tron.
-Domnia-Ta, poporul vrea să cunoască unele lucruri, căci multe s-au spus în ascuns şi
nu ştim care este adevărul.
Jatova îl urmări cu chipul întunecat. Aproape nimic nu mai rămăsese din liniile puţin
copilăreşti ale feţei. Durerea ascunsă le modificase, le făcuse mai colţuroase, ca tăiate în
stâncă dură. Era cu totul altul decât cel care plecase. Tânărul Jatova care se aventurase plin
de nesăbuinţă şi torturat de incertitudini în lumile fantastice ale vânătorii dispăruse. În locul
său, o fiinţă nouă, cruntă asemenea unei furtuni mânioase, mânată de forţe neînţelese, se
înfăţişa erimeenilor.
Mulţimea admiră curajul căpeteniei care continuă să-l înfrunte.
-Este adevărat, doamne?
Jatova îi contemplă chipul dârz, dar, în spatele dârzeniei, sacatul identifică spaimele
primitive, cele care vuiau în capul căpeteniei făcându-l să-şi dorească să nu audă niciodată
acel adevăr.
Iată-mă împietrit în faţa lor, în timp ce aşteaptă cu sufletul la gură ca eu să le
pronunţ condamnarea. Oare am atâta tărie? Cu toţii au crezut că vorbele mele grăiau
despre blestemul spiţei şi s-au cutremurat. Dar ce-ar face dacă ar înţelege că lumea lor
ascunde alte mistere pe care eu sunt nevoit să le prăvălesc peste ei, fără milă? Ar rezista
minţile lor aşa cum a făcut-o a mea în calea valului de revelaţii? Şi chiar dacă ar face faţă,
nu le pot mărturisi încă nimic. Nu înainte să înţeleg totul despre mine. O, cum mă mai
spintecă vorii aceia cu privirile lor tăioase, încercând să-mi afle intenţiile. Dar vor afla prea
târziu.
-Este adevărat!
Parcă tot aerul din marea sală se prăbuşise greu la podea. Tensiunea vibrantă se
strămutase în deznădăjduită apăsare.
-Naşterea şi moartea voastră sunt produsul unei lumi sleite şi care nu vrea să
înţeleagă că i-a sosit de mult sfârşitul, ci se agaţă de orice speranţă înşelătoare pentru a-şi
prelungi firul. Vorhasp'so îşi aşteaptă de veacuri moartea. Şi-o doreşte. Dar creaturile sale nu
vor să înţeleagă. Nu vor să-l lase să moară.
Esenţa vieţii este o speranţă înşelătoare. Ea v-a făcut să o îmbrăţişaţi cu lăcomie,
plătind, mai scump decât v-aţi fi permis s-o faceţi… din ceea ce nu era al vostru.
-Nu înţelegem, doamne, gemu căpetenia.
-E la fel cum aţi făcut cu nagarra, continuă Jatova cu chipul neclintit. Vi s-a spus că
ea e carnea zeului, care nu vă aparţine, dar voi nu aţi ascultat.
-Casaga se face vinovat de această crimă, îndrăzni căpetenia.
-Îmi amintesc de vremuri în care gewinii ar fi preferat o moarte demnă unei fapte atât
de mârşave! se răsti sacatul încât coloanele se cutremurară.
Căpetenia îşi plecă fruntea.
 -Ştiu de ce vă temeţi, urmă mai blând. Nu vă voi interzice esenţa vieţii. Lumile
vânătorii rămân deschise. Dar nu vă bucuraţi, căci s-ar putea ca ceea ce vă voi cere în schimb
să vi se pară mult mai greu de plătit. Şi nu voi uita să cer.
Îşi roti privirile pe deasupra capetelor lor.
-Dar toate acestea vor veni mai târziu. Acum avem prilej de bucurie. O bucurie
simplă, chiar dacă şi ea înşelătoare, încheie şi îi făcu semn lui Alko să urmeze ceremonia.
Tulburat până în adâncurile fiinţei sale, hiquattarul se ridică venind înaintea
gewinilor, parcă clătinându-se. Cu greu îşi regăsi forţa glasului.
-Casaga şi-a pierdut mândria numelui şi cinstea de a fi stăpân şi hiquattar pentru acest
popor. Dar, din rândurile noastre, s-a ridicat un alt gewin mândru, ale cărui fapte de glorie şi
însuşiri desăvârşite în vor aduce astăzi onoarea de a deveni al doilea hiquattar al sacatului.
Înaintează, Rake! Cetatea Erimeei te cinsteşte ca pe cel mai viteaz fiu al său!
Gewinul se desprinse din rândurile mulţimii şi se opri în faţa tronului, cu trupul drept.
Alko făcu un pas către el şi îl ajută să îmbrace armura de hiquattar.
Rake se întoarse cu faţa spre mulţime. Armura arunca sclipiri puternice în jurul său,
dar chi- pul tânărului nu exprima nici bucurie, nici orgoliu. Ochii săi goi nu se opriră asupra
mulţimii, ci fixau cu încăpăţânare un punct din spatele sălii. Era tulburătoare prezenţa sa,
aura aceea de nobleţe a fiinţei, dar care părea golită de conţinut. Gewinul era pierdut, cu
gândurile în altă parte.
Aproape tresări când Alko i se adresă din nou.
-Se obişnuieşte ca cel ce primeşte armura de hiquattar să ofere un dar simbolic
sacatului. Aşteptăm darul tău.
Rake îl privi în ochi pe Jatova. Inaintă cu paşi fermi, dar fără să se grăbeasă.
-Darul pe care ţi-l aduc astăzi pentru a-ţi mulţumi nu este unul simbolic, vorbi calm şi
cuvintele răsunară cu o claritate mişcătoare.
Îţi ofer tăbliţele pe care le-am descoperit în trunchiul unui copac, adânc, în ţinutul
Kara Kay.
I le întinse cu capul plecat.
Mâna lui Jatova păru să tremure un moment, atunci când le atinse.
În sfârşit: Răspunsul!
-Îţi mulţumim pentru darul făcut! îi spuse cu glas gâtuit.
Rake se retrase cu spatele şi se aşeză în dreapta tronului.
Mulţimea izbucni din nou în urale.
Când strigătele puternice se liniştiră, Jatova li se adresă din nou.
-Sunt şi alţi gewini care se fac astăzi demni de lauda noastră. Îi îndemnăm să
înainteze pentru a fi cinstiţi cum se cuvine.
Mulţimea făcu un pas în spate, lăsând un şir larg de gewini să rămână în faţa tronului.
În mijlocul lor, Macrite vibra de emoţie. Lui i se adresă sacatul prima oară.
-Cetatea Erimeei îţi datorează mult. Curajul şi forţa ta, dar şi loialitatea îi sunt acum
cunoscute. Vârsta fragedă nu te-a împiedicat să dovedeşti calităţi atât de preţuite şi pe care
cei mai în vârstă cu greu le dobândesc. Rorii se dovedesc prin tine demni de admiraţia
întregului neam. Te ridicăm la rangul de cavaler negru. De azi înainte vei fi înaltă căpetenie a
gărzilor cetăţii.
Macrite simţi că pluteşte, dar chipul său deschis îşi păstră lumina curată. Atâta glorie
nu visase niciodată. Se gândi la părinţii care în momentul acela părăseau minele de nagarra şi
se întorceau în câmpiile verzi de la marginea ţinutului. Cât de mândri vor fi când vor afla
despre el!
Bucuria era înăbuşitoare, dar încercă să-şi revină pentru că sacatul îi vorbea din nou.
-… forţele în slujba cetăţii. Cere şi ţi se va da!
Macrite se scutură de sub vrajă. Să ceară? I se va împlini orice dorinţă? Sufletul său
tremură amintindu-şi de noaptea luptei. Atunci fusese profund mişcat de un sentiment atât de
înălţător încât îl făcea să vibreze chiar şi în acel moment.
Să îndrăznească? Nu cuteza prea mult? Reacţiile tânărului sacat se dovedeau stranii.
Nu ştiai la ce să te aştepţi. Dar sufletul îi dădea ghes. Putea să piardă totul. Rorii puteau
pierde totul.
 Căzu în genunchi.
-Domnia-Ta, vorbi pierit, există un lucru pe care mi-l doresc cu toată fiinţa…
Jatova continua să-l privească cu blândeţe, îndemnându-l din priviri să urmeze.
Macrite respiră profund. Cuvintele sale răsunară cu forţă în urechile tuturor.
-Există un neam pe care soarta nefericită l-a împins să lupte fără voie împotrivă-ne.
S-au luptat cu curaj şi tărie. Nimic nu le putea sta împotrivă. Dar ei au înţeles în cele din
urmă suferinţa noastră şi au dat dovadă de nobleţe sufletească, oferindu-se lamelor noastre cu
cea mai firească simplitate. Nu merită să stea legaţi în rândurile trădătorilor!
Fruntea lui Jatova se înnegură. Îl fulgeră pe Macrite cu privirile, dar tânărul nu se
clinti.
-Dorinţa mea este să-i eliberezi.
Alko fu cât pe ce să strige "trădare" şi să se arunce asupra lui, dar sacatul întinse
mâna şi îl opri. Rake se aplecă spre urechea lui şi începu să-i vorbească în şoaptă.
Macrite îşi aşteptă resemnat, dar demn soarta.
Jatova îşi întoarse capul.
-Să fie aduşi ctaruanii Zab Molxe!
Prin mulţimea care se dădu în lături se născură din nou murmure.
Ctaruanii pătrunseră în sală legaţi, cu hainele zdrenţuite, plini de sânge şi noroi. Gărzi
încruntate îi înconjurau din toate părţile. Din grupul lor temut nu mai rămăseseră decât foarte
puţini, dar aceştia înaintau cu frunţile ridicate, drepţi, smulgând strigăte de admiraţie din
rândurile mulţimii. În ciuda stării jalnice a straielor şi a mulţimii rănilor, privirile semeţe şi
ţinuta mândră îi impresionară pe erimeeni.
Jatova îi contemplă cu plăcere.
-Apropiaţi-vă! le spuse spre vădita nemulţumire a lui Alko.
Ctaruanii ajunseră în faţa tronului şi mulţimea se închise în urma lor.
-Am auzit lucruri interesante despre voi. Care este căpetenia voastră? Să facă un pas
înainte.
Ctaruanii îşi plecară privirile.
-Căpetenia noastră a căzut învinsă de cel pe care îl numiţi Macrite, vorbi Baga cu
voce groasă.
-A fost lovit de neşansă, îi răspunse tânărul cu modestie, altfel, nimeni n-ar fi reuşit
să-l înfrângă. Era unul dintre cei mai puternici gewini din câţi s-au întâlnit. Înainte să moară
a avut tăria să poruncească războinicilor săi să arunce armele.
-Gestul său şi cuvintele de laudă ale căpeteniei gărzilor cetăţii vă salvează astăzi pe
toţi, zise Jatova ridicându-se. Dezlegaţi-i! porunci gărzilor uimite. Măreţia şi curajul trebuie
răsplătite. Sunteţi liberi să plecaţi unde doriţi. Clanul vostru nu va avea de suferit.
Ctaruanii nu se mişcară. Se încăpăţânau să rămână cu frunţile aplecate în pământ.
-Sunteţi liberi! le repetă Jatova nedumerit.
Baga înaintă cu sfială încă un pas şi îi vorbi cu greutate:
-Domnia-Ta, chiar dacă cuvintele pline de laudă şi respect ale căpeteniei Macrite ne
aduc li-bertatea, nu merităm întru totul acest gest generos. Nu dorim să ne întoarcem. De
foarte mult timp armele noastre au stat sub porunca căpeteniilor străine, luptând pentru cauze
care nu erau ale noastre. Altceva nu ştiam să facem. Astăzi, însă, onoarea ne-a fost redată
odată cu libertatea. Înţelegem pentru prima oară cum e să luptăm pentru propriul nostru
neam, cum putem să facem să-i renască numele glorios. Dorim să facem cinste acestui nume
şi, de aceea, îţi cerem dreptul să luptăm alături de tine pentru o cauză care devine a tuturor
gewinilor. Am auzit şi noi teribilele adevăruri şi nu putem trece peste ele ca şi cum nu s-ar fi
rostit.
-Cine v-a dat de înţeles că doresc să pornesc o luptă în acest scop? îl fulgeră Jatova.
Ctaruanul îşi strânse buzele ţintuindu-l cu hotărâre în ochi.
-Bine! făcu Jatova cu o sclipire în spatele privirilor. Puteţi rămâne în slujba mea. Pe
cine vă alegeţi ca nouă căpetenie?
-Pe Macrite, răspunse Baga cu glas puternic. Sub porunca sa, braţele noastre nu vor
şovăi o clipă.
-Fie! acceptă Jatova reaşezându-se pe tron.
 Ctaruanii se înclinară cu respect şi se retraseră într-o parte.
-Stăpâne, îi atrase atenţia Alko văzându-l căzut pe gânduri, ceremonia trebuie să
meargă mai departe.
-Ai dreptate, hiquattare, tresări Jatova. Să fie aduşi trădătorii! Mai întâi cei mari,
adăugă cu mânie.
Casaga fu adus în faţa sa mai mult târât cu forţa. Irlan venea după el cu faţa pierită,
susţinut de o parte şi de alta de gărzi pentru că nu mai avea puterea să meargă.
Casaga fu aruncat la picioarele tronului, unde începu să se zbată turbat şi să blesteme.
-Iată-te, în sfârşit, acolo unde ţi-e locul, îl contemplă Jatova cu satisfacţie crudă.
Poporul Erimeei te găseşte vinovat de trădare împotriva sacatului tău, împotriva cetăţii şi a
gewinilor săi! Când Erimeea se zbătea căzută sub pumnul lui Torja, tu te-ai gândit să-i
sporeşti suferinţa. Mai mult, ai încălcat legile străbune şi ai necinstit numele de gewin. Ai
fost, în cele din urmă, salvat de la o moarte pripită doar pentru a primi o pedeapsă pe măsură.
Casaga se oprise şi îl ţintuia cu ură. Spume albe îi apăruseră la colţurile gurii.
-Durerea mea e mare, continuă Jatova întunecat. Alţii, ca mine, îmi cer răzbunare, dar
glasurile gewinilor bătrâni, atinşi de neputinţă şi pe care tu i-ai torturat şi i-ai ars de vii sunt
mai puternice şi strigă cerând sângele tău mârşav. Ştiu că nu te temi de moarte, iar chinurile
fizice pot fi uşor suportate de carnea ta şi, de aceea, m-am gândit că mai potrivită ar fi
pedeapsa de a te lăsa în viaţă.
Ochii înnebuniţi ai trădătorului se lărgiră.
-Vei împărtăşi soarta celor slabi, cei pe care i-ai dispreţuit. Ţi se vor tăia mâinile şi
labele picioarelor şi vei fi alungat din cetate! Dar nimeni nu va îndrăzni să se atingă de tine,
nimeni nu-ţi va da moartea pe care vei începe să o aştepţi ca pe o binecuvântare, căci voi
pedepsi aspru pe cei ce vor încerca asta, cât şi pe rudele lor! tună sacatul spre întreaga sală.
Vei fi veşnic însoţit; ţi se va da de mâncare, atât cât să supravieţuieşti şi se va avea grijă să-ţi
duci traiul scârbit şi blestemat de toţi, atâta timp cât ne-a mai rămas!
Tăiaţi-l! poruci gărzilor.
Un urlet turbat izbucni din gâtlejul lui Casaga. Încerca înnebunit să se arunce cu
pieptul în usakurile ascuţite ale gărzilor. Acestea îl înşfăcară cu ură, ţintuindu-l în loc.
Mâinile şi labele trădătorului căzură la picioarele sacatului.
-Curăţaţi sala! ordonă Jatova cu scârbă.
Trupul zârcolindu-se de durere şi rămăşiţele însângerate dispărură din ochii mulţimii
însetate de răzbunare. Majoritatea vocifera întinzându-şi braţele spre Irlan, încercând să-l
apuce şi să-l sfâşie. Cu toţii simţeau că nu va fi răzbunare îndeajuns dacă n-o vor face cu
mâinile lor. Gărzile care îl susţineau abia făceau faţă gewinilor dezlănţuiţi. Multe dintre ele
s-ar fi alăturat dorinţei erimeenilor, dacă nu s-ar fi temut de pedeapsa sacatului.
Jatova privi mişcat spre Alko. În ochii bătrânului durerea se amesteca cu
încrâncenarea.
Îşi ridică braţele potolind mulţimea înfuriată.
-Acesta este cel de-al doilea trădător. Ştiu ce vreţi… dar întâmplarea face să fie vorba
de fiul marelui hiquattar Alko… Cel care a salvat cetatea şi v-a readus speranţa în suflet!
Îşi întoarse capul spre bătrânul care nu-şi putea dezlipi privirile din ochii rugători ai
fiului său.
-Nu voi pronunţa nici o sentinţă împotriva lui pentru că ar însemna să mă pronunţ
împotriva tătălui şi nu am această inimă.
Bărânul se încordă.
-Hiquattar Alko, soarta fiului tău e în mâinile tale. Hotărăşte!
Buzele bătrânului erau încleştate. În ochii săi umezi, imaginea unicului fiu se
întuneca acope-rită de un văl. Simţi că se prăbuşeşte, că durerea îl spintecă în două. Jatova
era generos. Îi putea oferi viaţa şi iertarea...
Buzele se dezlipiră ca rupte.
-Cel din faţa voastră se face vinovat de aceleaşi crime ca şi Casaga.
Irlan îşi aruncă spre tatăl său privirile disperate, nevenindu-i să creadă cuvintele
tatălui său care îl condamna.
 -Toţi cei de aici au suferit de pe urma lăcomiei sale şi îşi cer dreptatea. Va fi oferit
mulţimii! vorbi hiqattarul simţind că o parte din sine se usucă şi se sfârşeşte.
Strigătul deznădăjduit al lui Irlan fu acoperit de răcnetul înfiorător al mulţimii ce se
repezi dezlănţuită asupra lui, sfâşiindu-l în bucăţi.
Jatova îl privi cu milă pe bătrânul hiquattar care îşi întorsese faţa şi se prăbuşise în
jilţul său murmurând fără încetare:
-Nu este fiul meu…

36.

-Deci, în cele din urmă, te răzbuni! răcni Rake dând buzna în sala în care Jatova ţinea
sfat.
Ridicară cu toţii chipuri uimite.
-Ce s-a întâmplat, Rake? îl întâmpină sacatul.
-Ai spus că dai totul uitării! îi strigă tânărul hiquattar tremurând de furie.
-Şi n-a fost aşa? se miră Jatova.
-Ar fi fost, făcu Rake muşcător, dacă nu te-ai fi gândit la ea!
-Aha, se întoarse Jatova lămurit.
-Nu îndrăzni să-mi întorci spatele! ameninţă hiquattarul scos din minţi.
-Ce vrei, Rake? se răsuci Jatova calm. Te-am avertizat să nu te legi de fiica
pământului.
-Într-adevăr, fiica pământului nu era de mine, continuă Rake muşcător, pentru că
puternicul meu stăpân pusese deja ochii pe ea.
Jatova îl privi câteva clipe în tăcere, apoi le făcu celorlalţi semn să-l părăsească.
-Întotdeauna ai fost iute la mânie, îi spuse când rămaseră singuri. N-ai învăţat nici
acum, când eşti hiquattar să-ţi păstrezi cumpătul.
-Nici nu vreau! zbieră Rake. Puţin îmi pasă că m-ai numit hiquattar! Poţi să-ţi retragi
cuvântul. Oricum, nimic nu mai are valoare în această lume moartă pe care ai adus-o cu tine.
Fă ce vrei, dar lasă-mi-o pe ea!
-De ce e o lume moartă, Rake? îl iscodi Jatova. De crezi că eu am adus-o cu mine?
-Pentru că tot ce atingi tu e… devine fără speranţă! îi aruncă clocotind.
-Poate că eu sunt pustiit de speranţă, îşi întoarse Jatova privirile voalate. Poate că
moartea venise înaintea mea. Niciodată nu te gândeşti, Rake. Te repezi la cuvinte de parcă ar
fi duşmanii tăi şi vrei să-i arunci afară. E revoltător egoismul tău.
-Egoismul meu! exclamă Rake şocat.
-Al tău, da. Nu te gândeşti nici o clipă la ceilalţi. Mereu singuratic în sufletul tău…
nu asculţi decât de nevoile tale.
-E asta o crimă?
-Este, dacă te face să orbeşti într-atât, încât să-i sacrifici pe ceilalţi, i-o reteză sacatul.
-Eu îi sacrific? De când ai devenit atât de milos?
-Sunt plin de milă, Rake, vorbi Jatova cu oboseală, doar că voi nu puteţi să vedeţi, iar
eu nu am cum să vă oblig s-o faceţi. Sunt cea mai miloasă fiinţă din această lume.
-Poate cea mai crudă!
-Şi cea mai crudă… Una fără alta nu pot exista, deşi nu aş numi-o cruzime. I-aş
spune, mai degrabă, grijă şi hotărâre. Dar, nu sunt astea cele mai importante calităţi pe care
trebuie să le aibă un sacat? Nu asta ai gândit atunci când te pregăteai să-l înlocuieşti pe tatăl
meu care se dovedea prea slab şi să mă loveşti pe mine? Eu te-am înţeles, Rake. Tu de ce nu
mă înţelegi?
-O, ştii să loveşti bine! gemu tânărul dându-se înapoi. Ba da, te înţeleg. Trădarea cere
pedeapsă, una aspră. Te pricepi să pedepseşti.
-N-ai înţeles nimic, îşi strâmbă colţurile gurii nemulţumit.
-Atunci, de ce vrei să te însoţeşti cu ea? izbucni Rake la capătul răbdării.
-Pentru că mi-a fost adusă mie! Pentru că astfel pot adormi bănuielile vorilor.
 Rake se prăbuşi în jilţul din spatele său.
-Nu te cred!
-N-ai decât! Ţi-am spus că eşti egoist.
Îşi privi taheshul cu milă. În sufletul lui Rake lupta era crâncenă.
-Îmi pare rău, Rake! Te-am rugat…
-N-am nevoie de mila ta! Mai bine m-ai ucide. Ne-ai luat totul.
-Ce v-am luat?
-Totul. Dorinţa de a trăi, speranţa.
-V-am trezit din somn, v-am deschis ochii.
-Ne-ai aruncat într-un coşmar.
-Coşmarul exista şi înainte.
-Măcar lasă-mi-o pe ea!
-De ce? Voi nu mi-aţi lăsat nimic. Ascultă, Rake! îşi îmblânzi Jatova glasul. Nu va fi
o adevărată legătură. Nu mă interesează Miona decât în măsura în care serveşte scopurilor
mele.
-Şi spuneai că eu sunt egoist, observă gewinul cu amărăciune.
Jatova ridică din umeri.
-Ea ştie?
-Şi e de acord.
-Ce frumos! rânji Rake cu răutate muşcătoare. V-aţi înţeles de minune! Atunci eu nu
mai am ce căuta aici.
Mâna lui Jatova se coborî pe braţul său oprindu-l.
-Ea înţelege necesitatea…
-Mă bucur! răspunse Rake dând să se smulgă.
-Stai, nu face asta!
-Să nu fac ce? se răsti.
-Am mai multă nevoie de tine decât îţi imaginezi, insistă Jatova.
-Ai nevoie de încă un dobitoc care să ţi se supună la fiecare cuvânt, cu capul în
ţărână. N-am ajuns atât de dobitoc.
-Am nevoie de tăria ta, de forţa cu care îţi revendici în fiecare clipă independenţa.
Rake îşi smulse braţul cu duşmănie.
-Nu-mi cere s-o înghit şi pe-asta!
Cercul se strânge, gândi Jatova cu durere ascultând sunetul din ce în ce mai
îndepărtat al paşilor apăsaţi ai hiquattarului.
Timpul mi-o ia înainte, se grăbeşte… Dar eu nu sunt gata. Mai am atâtea frânturi de
regăsit, de adunat! De ce nu-mi amintesc?!
Fruntea sacatului căzu grea pe braţe.
În camera sa, Rake îşi rumega amarul.
Uşa se deschise încet în spatele său, dar nu o auzi. Era pierdut în gânduri nesfârşite.
Nu reuşea să ia o hotărâre definitivă. Ar fi vrut să părăsească Erimeea pentru totdeauna, să
apuce calea exilului, dar nu se putea convinge să-l părăseasă totuşi pe Jatova. Se învârtea
încurcat între ură şi dragoste. În adâncul sufletului ar fi vrut să-l creadă, dar apropierea de el
îl făcea să se simtă micşorat, redus la aproape nimic, inutil. Jatova spusese că avea nevoie de
el. Era oare adevărat? Nu avea nevoie de ei toţi în egală măsură?
Două braţe calde îi înconjurară gâtul.
-Renunţă la gândurile astea negre, îi susură Miona lângă tâmplă.
Rake sări ca ars şi îi îndepărtă braţele cu violenţă.
-El te-a trimis?
-Nu, murmură Miona cu durere în priviri, dar ştiu că ai aflat.
-În cele din urmă, mârâi Rake cu duşmănie.
-Trebuie să accepţi, dragostea mea. E important, se rugă Miona.
-Tu ai făcut-o deja, observă Rake încrâncenat.
-Trebuie să ne supunem…
-De ce? Nu mă simt îndatorat s-o fac.
-E singura cale, imploră fiica pământului încercând să-i mângâie faţa.
 Rake îi prinse mâna cu furie, strângând-o.
-Îl vrei? Spune! Îl vrei?
-Nu e asta, gemu Miona de durere.
-Nu? Dar ce?
Privirile lui o ardeau cu ură.
-Vraja s-a scuturat. O altă victimă să-şi facă loc!
Îi făcu vânt cu dispreţ.
Miona se ghemui strângându-şi braţele la piept. Îl privi cu durere.
-Eu nu am puterea să-ţi arunc cuvinte de ură, cum o faci tu. Eu nu pot decât să te
iubesc.
Rake se întoarse spre ea cu ochii arzând, cu sufletul chinuit de amărăciune.
-E iubire asta?
Miona se ridică în picioare şi se aruncă la pieptul lui.
-Mai presus de viaţă.
-Dar nu mai presus de el, scrâşni Rake strângând-o în braţe cu furie, în timp ce Miona
conti-nua să-l desmierde.
-Nu mai presus de această lume, murmură îndepărtându-i faţa şi privindu-l adânc în
ochi. Nimic nu poate fi mai presus de această lume în care trăim. Nu ştii nimic despre el, dar
eu am înţeles… Şi vorii au înţeles şi se tem. Eu doar am răspuns nevoii lui de a se salva, de
a ne salva. În drumul său eu nu sunt decât un pas minuscul, dar un pas necesar. Nici tu nu
poţi face altfel. Crezi că nu mă doare să te pierd acum?
-Te poţi alina sub mângâierile lui, vorbi Rake gâtuit.
-Nu vor fi mângâieri de nici un fel. Nu va fi decât suferinţă şi dor. Această legătură
nu va fi decât în ochii lumii, căci, dincolo de ea, Jatova nu va mai avea nevoie de mine. Nu-i
vor trebui mângâierile mele pentru că se va mulţumi cu cele ale fiinţei pe care a adus-o din
lumile vânătorii.
Rake o urmări cu uimire.
-Da, dragostea mea, nu lângă mine îşi va petrece nopţile lungi de răgaz, ci lângă cea
de care se dezlipeşte cu greu şi căreia îi promite în fiecare seară că o va elibera. În fiecare
seară se duce s-o vadă. Nu poate sta departe de ea. În fiecare seară ea îl roagă, o, doamne,
cum îl mai roagă să-i scurteze chinul… Pentru că e rănită grav, Rake, şi niciodată n-o să-şi
revină… şi plânge şi imploră… şi în fiecare seară el o mângâie şi îi promite că o va salva…
dar nu o lasă să moară.
Gewinul o privea înmărmurit.
-E mare suferinţa lui şi eu o înţeleg, murmură Miona cu lacrimi în glas.
O strânse la piept.
-În noaptea asta voi rămâne cu tine, suspină fiica pământului, dacă şi tu doreşti. Va fi
ultima noastră noapte. Să n-o pierdem chinuindu-ne unul pe altul. Nu ştii cât mă doare atunci
când adormi fericit în braţele mele… Atunci aş vrea să fug departe…

37.

Pentru prima dată vânatul stătea lângă vânătorul său şi nu se temea. Pe coasta
Muntelui Moxe, un lung şir de gewini, majoritatea ctaruani, urcau călăuziţi de un grup din
Rauatmai cu Toma-asa şi Gillua în frunte.
În inimile tuturor nu bătea decât puternica dorinţă de a-şi înfrunta soarta în ultima
bătălie a lumilor. La capătul călătoriei lor, Vorhasp'so îi chema cu glasul sângelui.
Răspundeau chemării lui mânaţi din urmă de suflul crunt al vântului de libertate.
Din cuibul înalt al munţilor, viforul revoltei, strigătul ascuţit al pământurilor se
răsuceau spre ei într-un cântec ancestral, un cântec pe care carnea lor îl recunoştea şi îl cânta
cel mai bine.
 Călătoreau în tăcere, fără să se privească, vorbindu-şi doar lor înşişi, răscolindu-şi
sufletele arse de setea izbăvirii.
Rake mergea în dreapta lui Jatova, mişcându-se ca prin vis, cu ochii fixaţi pe
galbenul uscat al cărării.
Nu şi-i ridică decât când riscă să se lovească de cel dinaintea sa, care se oprise pe loc.
Atunci, ochii săi întâlniră întinderea platoului pe care curgea molcom Izvorul de Viaţă.
În faţa lor, trupe înarmate de vori sau drahmiţi îi aşteptau cu armele scoase.
Jatova se întoarse spre ei cu privirile în flăcări.
-Războinici ai celor două lumi, le strigă, înaintea voastră stau cele mai mârşave fiinţe
pe care le-a născut vreodată pământul! Datorită lor trăim de atâta vreme cel mai cumplit
blestem. Sfântul Copac al Vieţii se stinge în ghearele lor. De atâta timp ne-am astupat
urechile şi nu am auzit strigătul lui de disperare! Războinici ai celor două lumi, fraţi întru
sânge şi carne, astăzi aceşti viermi pe care i-a scuipat pământul trebuie să piară!
Urletul de mânie se înălţă la ceruri, zguduind muntele.
Atacară cu atâta furie încât rândurile vorilor se clătinară şi se rupseră. Atât Jatova, cât
şi Rake pătrunseră prin ele ca prin nimic. Încercau să ajungă cât mai repede la Marele Yat
care urmărea lupta din gura grotei, dar vorii se regrupară ţinând piept gewinilor care se
băteau cu turbare.
Cei din Rauatmai, mult mai slabi, dar nu mai puţin hotărâţi, luptau pe margini,
nepermiţând flancurilor să se închidă în spatele gewinilor.
Era o luptă crâncenă, cum nu mai văzuseră pământurile. Nici un sunet nu se ridica în
aerul greu, în afară de zgomotul sec al armelor lovite de arme sau foşnetul sinistru al lamelor
care despărţeau cărnuri moi. Până şi morţii şi răniţii cădeau fără un geamăt.
În înalturile cerului, păsări mari şi negre îşi roteau aripile într-un zbor îngheţat.
Încrâncenarea cumplită de pe chipurile războinicilor se învelea în tăcerea de moarte.
În minţile lor golite de gânduri nu auzeau decât sunetul ascuţit care le sfâşia inimile, vaietul
Vorhasp'so-ului care-şi trăia ultimele clipe. Atunci, mâinile apucau mai cu tărie armele şi,
pentru că peste ochii lor parcă se aşternuse o beznă de nepătruns, trupurile se roteau, se
îndoiau în luptă cu precizia teribilă a instinctului.
În faţa acestei mări tălăzuite de suferinţă, vorii nu mai rezistară şi încercară să se
retragă în grotă, risipindu-se îngroziţi prin culoarere ei întortocheate.
Cu ochi scânteind demonic în beznă, Jatova porni pe urmele Marelui Yat. Inima îi
bătea ne-bună, mai să-i spargă pieptul. Strigătul Copacului îl chema, îl chinuia cu bocetul
său.
La capătul culoarului Îl văzu.
Crengile negre atârnau într-o baltă albastră-întunecată, ca sufletul său. Trunchiul atât
de gros era aplecat într-o parte, gata să se prăbuşească.
Geamătul mut al lui Rake rămase prizonier în cuşca gâtului.
Jatova înaintă.
Lacrimi cumplite îi arseră ochii. Se apropie cu smerenie, într-o încercare imposibilă
de a-l cuprinde în braţe, de a-l sprijini cu trupul său firav.
-Nu-l atinge! auzi răcnetul sfâşietor al Marelui Yat care se repezi cu braţele întinse
înaintea lui.
-Vei muri, fiară! se aruncă Jatova asupra lui smulgându-i masca, dar, la fel de repede,
se trase înapoi cu capul bălăngănindu-i necontrolat pe umeri.
-Da, da, murmură vorul ridicându-se şi străpungându-l cu fulgerele înveninate ale
ochilor. Marele Yat sau Stăpânul Misterelor sau Tatu, dacă vrei… Tot una. Regret că ai ajuns
să afli asta, rânji cu ură. Eu am făcut tot posibilul să te opresc.
Gura lui Jatova se deschise şi se închise fără zgomot.
-Am făcut tot posibilul să te opresc, tinere stăpân… dar tu ai vrut cu orice preţ să afli!
La asta nu te aşteptai. Multe nu ştii. Am să ţi le spun eu pe toate. Să văd dacă le vei putea
înghiţi.
Jatova se dădu înapoi cuprins de oroare, dar Marele Yat avansă spre el cu ochii ca
nişte flăcări care-l ardeau până în străfundul sufletului.
 -Cine te crezi? Recunoaşte că măcar o dată ţi-a dat târcoale gândul că eşti încarnarea
Zeului Archanum. Ei au stat mereu cu ochii pe noi, privi cu ură în sus. Nu se mai săturau
privind. Au simţit nevoia să-ţi şi vorbească… acolo, în pădurea vie… Ei îi numeau Shumaya.
Dar te-au minţit. Nu eşti Archanum aşa cum nu sunt nici eu… deşi aş fi putut fi. Amândoi
am fost creaţi din aceeaşi carne, arătă spre Copac. Tu ai venit din mine, după mine, prin Lau-
man-ai… Ce, te miri? Noi, vorii, nu suntem prea diferiţi de voi. Cu toţii ne tragem din
aceeaşi sămânţă blestemată pe care Archanul a aruncat-o pe aceste pământuri. Doar că noi
am ştiut să vedem posibilităţile pe care zeul nevolnic ni le-a lăsat. Noi am văzut că rasa e
imperfectă. Totul stă în imaginaţie, se întoarse spre ceilalţi războinici cu priviri demente,
ciocănindu-şi fruntea cu degetul descărnat. Voi v-aţi pierdut-o şi aţi căzut în animalitate.
Aş fi putut redeveni Archanum, se răsuci spre Jatova, conştiinţa lui se putea trezi în
mine, ca şi în tine, dar tocmai asta voiam să împiedic. Cine ştie de câte ori crease şi
distrusese nenorocita asta de lume, fără să-i iasă cum trebuie! Nu se trezeşte decât pentru a
crea şi a distruge, iar noi aveam nevoie de timp ca să-i perfecţionăm rasa. N-a fost deloc uşor
să-l ţinem adormit atâtea veacuri, mai ales când Vorhasp'so începuse să moară şi să-l cheme
în toate visele. N-a fost uşor să mă lupt cu aceste vise jalnice în fiecare noapte.
Dar văd că tu n-ai reuşit să-i rezişti! Ai vrut cu orice preţ să te trezeşti!
Ai făcut-o prea târziu, aşa cum te-am avertizat că o să se întâmple ultima dată când
ne-am întâlnit. Îţi aduci aminte?
-Ce este habbu fără o parte din sine şi ce este o parte din sine fără habbu… murmură
Jatova fără voie.
-Exact. Acum eşti habbu, dar fără o parte din tine. Zeul nu există fără totalitatea
creaţiei sale. Nici n-ai simţit când ţi-am răpit acea parte din tine, slobozind în lume
temnicerii de suflete! Au început cu trachionii, vor continua cu grafii şi apoi cu alţii. Nu-i
poţi opri. Nu-i poţi învinge. Dar, aşa cum ţi-am spus, am făcut-o spre binele acestei lumi.
Aşa cum o face grădinarul de fiecare dată pentru copacul său, când îndepărtează crengile
uscate. Nu vor rămâne decât cele viguroase.
-Ce-aţi făcut! gemu Jatova căzând în genunchi.
Vorhasp'so trosni puternic şi se înclină şi mai mult.
-Te-am învins! strigă Marele Yat ocolindu-l cu paşi furişaţi. Te-am oprit să ne mai
târâi prin chinul veşnic. Ne-am sacrificat nemurirea la care ne condamnaseşi fără milă,
mereu imperfecţi, mereu însetaţi de perfecţiune… Nu te vei mai putea niciodată întoarce
printre ai tăi. Nu vei mai îndeplini niciodată porunca Tatălui Tău… Te vei sfârşi aici,
împreună cu lumea ta blestemată, pentru că doar tu eşti vinovat de blestemul ei. Nimeni
altul… Şi-acum va trebui să-ţi moară şi trupul vremelnic! scrâşni de ură şi se lansă în acelaşi
timp asupra lui.
Jatova se întoarse, dar, copleşit de ce aflase, reacţia sa fu prea lentă.
Lama Marelui Yat se înfipsese până la capăt.
Din piept, sângele ţâşni vijelios. Viaţa năvăli afară.
Cu un urlet de fiară, Jatova îl străpunse pe vor, apoi se aruncă asupra trupului cald al
lui Rake.
-Ne-ai promis… şopti gewinul cu privirile sticloase, dar pline de dragoste. Te-am
crezut… în cele din urmă.
-Veţi avea ce v-am promis, îi mângâie Jatova fruntea rece, în timp ce lacrimile i se
înnodau în glas. Tu vei fi primul, pe tine te voi recâştiga primul… dragul meu frate!
Vălul negru căzu definitiv peste luminile galbene.

38.
 Cerurile nu mai reuşeau să-şi regăsească lumina. Întunericul absorbea orice sunet de
viaţă. Apele îşi pierduseră cursul de veacuri. Plantele se uscaseră ascunzâdu-se în învelişul
carbonizat.
O lume tăcută. O lume în aşteptare.
Pe ridicătura de pământ de pe care Alko urmărise odată cucerirea Erimeei, două fiinţe
pribege scrutau zările nesfârşite.
Într-un târziu, una dintre ele tulbură tăcerea de moarte.
-Ce va urma?
-Jatova va învinge.
-Nu Jatova, Archanul, îl corectă Miona.
-Archanul, răspunse Macrite cu gândurile departe.
-Se va lupta cu sine.
-Cu sine, repetă Macrite.
-Şi va învinge!
-Va fi şi învins… Dar totul va renaşte, din nou. Mai luminos.
-Cum crezi că va fi? se înfioră Miona.
-Multe lucruri nu se vor schimba. Vor fi tot copaci, vor fi tot munţi… Sufletul
fiinţelor va păstra un crâmpei din mândria şi firea războinică a marilor gewini, dar şi din
delicateţea celorlalţi. Vor croi o lume asemănătoare cu asta.
-Gewinii îşi vor aminti… murmură Miona.
-Îşi vor aminti, dar vor crede că n-a fost decât un vis… sau imaginaţie. În cele din
urmă vor înţelege, vor învăţa că nu există nimic nou, nimic nefamiliar. La început vor crede
în idei înălţătoare, în gesturi grave pe care le vor considera serioase, importante… Dar, când
sufletul li se va usca în focurile idealurilor, se vor întoarce spre ei şi vor vedea că nimic nu e
mai important decât trăirea înălţătoare a clipei în care se vor învinge pe sine, minunându-se
de sublima lor perfecţiune pe care o vor recunoaşte în cântecul imperfect al vieţii.
Şi atunci, nu le va mai rămâne decât povestea… Doar ea li se va părea importantă.

TERMINOLOGIA CELOR DOUĂ LUMI

Archanum: divinitate antică, una dintre cele menite să creeze în repetate rânduri o lume din
propria fiinţă, până la atingerea perfecţiunii.
aspa: îmbrăcăminte de corp asemănătoare unei pelerine.
cavaler negru: gewin ajuns la maturitate deplină şi care a trecut de prima vânătoare. Pentru
a supravieţui, e nevoit să recurgă o dată la 60 de zile la asimilarea esenţei vitale rezultate din
trupul vânatului.
cocar: animal mic, întâlnit în prima lume. Se deplasează rapid pe suprafaţa solului datorită
numărului mare de picioare.
dade: seminţe de plante ce cresc doar în nordul îndepărtat al primei lumi şi care au
proprietatea de a străpunge şi sfărâma aproape instantaneu orice material care conţine rocă.
djar: preot al primei lumi, supus direct vorilor şi păstrător al templelor şi simbolurilor
Vorhasp’so-ului.
drahmit: face parte tot din clanul vorilor, dar influenţa sa se exercită doar în a doua lume,
cea a vânatului.
erryptia: animal extrem de periculos din Ţinutul Nedesăvârşit - Kara-Kay.
fiicele pământului: fiinţe create de vori, sensibile, de o încântătoare frumuseţe. Deţineau
unele dintre puterile vorilor. Puteau seduce aproape orice altă fiinţă. Scopul lor era naşterea
unor specimene, în funcţie de poruncile vorilor.
gewin: războinic al primei lumi. Gewinii erau organizaţi în clanuri, în funcţie de ţinuturile
pe care le ocupau (Erimeea, Kanishe, Drasgov, Ctaruani, Jibal, Mashi etc.). Aveau pielea
albastră, protejată în multe locuri de solzi tari, urechile ascuţite, gheare lungi şi colţi
puternici. Simţurile extrem de ascuţite şi forţa inegalabilă a muşchilor îi făceau aproape de
neînvins.
grafi: proscrişi; fac parte dintr-o ramură a speciei gewinilor, uneori mai puternici decât
aceştia, datorită modificărilor pe care le-au suferit în lipsa esenţei vitale. Au un aspect hidos
şi comportament animalic.
habbu: fiinţă mitică (colonie), despre care se credea că reprezintă un sumum a mai multor
entităţi.
hiquattar: mare căpetenie a armatelor de gewini. Fiecare clan avea doi hiquattari ce se
supuneau doar sacaţilor. La moartea acestora, unul dintre cei doi hiquattari devenea sacat.
ibuam: fiinţă mitică din a doua lume (a vânatului), despre care se credea că aducea
nenorociri şi moarte fără întoarcere celor printre care trăise.
idishm: statuetă despre care gewinii credeau că are rol protector.
Lau-man-ai: agonia în urma căreia esenţa gewinilor se scinda pentru a da naştere unei alte
fiinţe. Aceasta era, la început, închisă într-un mugure pe spatele gewinilor, de unde nu putea
fi desprinsă decât de vori, printr-o procedură extrem de delicată. Fiecare gewin suporta
această agonie de două ori pe parcursul vieţii.
Marele Yat: conducătorul clanului vorilor.
Mata: divinitate secundară la care se închinau cei din a doua lume.
mauna: substanţă care paralizează şi adoarme, folosită de cei din a doua lume.
molak: legături vegetale care, într-o împletitură complicată, foloseau la deplasarea
greutăţilor în a doua lume.
mural: animal aproape legendar, din a doua lume.
nagarra: material asemănător metalului, extrem de dur şi care se extrăgea cu dificultate din
adâncuri. Gewinii credeau că este carnea zeului.
padoha: sclav, luptător al câmpurilor închise.
rori: gewini aflaţi pe ultima treaptă a ierarhiei. Nu aveau dreptul şi nici condiţia să participe
la vânători. Duceau o viaţă grea, erau adesea dispreţuiţi şi îşi procurau esenţa vitală în urma
schimburilor comerciale.
sacat: conducător al clanurilor gewinilor.
sasa: plantă cu tulpini alunecoase, folosită în construcţia molakului.
Shumaya: sau Şarpele Apelor, divinitate supremă în a doua lume.
so: copac.
socoar: recipient în care erau depuse trupurile celor ucişi în lumea vânătorii, înfăşurate în
frunze de so care le topeau transformându-le în esenţă vitală.
tahesh: pereche. Termenul este vechi şi îşi are originile în credinţa gewinilor că, la
începuturile lumii lor, se năşteau, câte doi, din mugurii Vorhasp’so-ului. Taheshii vânau
împreună, luptau împreună, legaţi până la moarte de acestă credinţă sacră.
trachioni: vori pelerini, îndepărtaţi din clan în principal datorită exceselor.
usak: armă lungă (prinsă în armură) folosită de gewini.
vor: ramură îndepărtată a gewinilor, mai puţin războinică, ce dezvoltase capacităţi
extraordinare în domeniul înglobării psihismelor şi a manipulării voinţelor; paznici ai
Vorhasp’so-ului, deţinători unici ai misterelor creaţiei.
Vorhasp’so: Copacul Vieţii, creaţie şi trup al Archanului.