Iisus cu o mie de braţe

Iisus cu o mie de braţe

I. Prolog

II. Balada mielului-copil

III. Cuvântul care ucide

IV. Jertfa deszidirii

V. Aici au murit eroi adevăraţi

VI. Victimă şi călău

VII. Cântec de dragoste în Piaţa Universităţii

VIII. Prohodul

IX. Învierea

X. Înălţarea
 Prolog

Pe mine nu m-aţi dus laolaltă, în adâncime,

Iosife şi Nicodime!
Tu care eşti bun, pământule, şi cu îndurare
le acoperi pe toate, nu m-ai acoperit.
Gloanţele au curs pe umerii mei ca mierea sălbatecă.
Iar între toate curată şi tămăduitoare, zăpada
s-a aşezat pe frunţile lor îngheţate;
numai pe fruntea mea s-a topit.
Pe ochiul meu a rămas scrijelită lumina aceea
ca o imagine care înspăimântă oglinzile
şi încremeneşte argintul.
Aud în somn şi trezvie cum se încarcă puştile şi tresar.
Îi strig, le fac semn să-i feresc, dar zadarnic.
În mine ei mor din nou şi mereu
aşa cum Isus se jertfeşte în fiecare zi de duminică
pe altar.
Întâmplă-se orice, îmi voi lua carnea în dinţi.
Acum ştiu! Eu am fost hărăzit să povestesc.
Astfel a venit timpul să îmi cer iertare
pentru vina de a fi rămas viu.
 Cuvântul care ucide

Îmi amintesc: în douăzeci şi unu decembrie

lumina era stranie, de început de lume,
când cuvântul este chiar ceea ce este.
Când cuvântul moarte înseamnă chiar moartea,
cuvântul glonte ucide iar cuvântul sânge
este chiar sânge.
Gura nu mai rămâne decât un petic de ceară fierbinte.
Cuvintele ţâşnesc, de parcă pescarul
îşi sfâşie năvodul, lăsând peştii slobozi,
de parcă pescarul de oameni desface plasele sale.
Cele fără trup, cele spuse, rotesc peste lume,
se năpustesc către buze, spre pleoape ori piepturi,
către orice poate face cu putinţă tăcerea.
Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsă
care sileşte fiecare gând să se audă.
Cuvântul zvâcneşte prin tâmple, şuieră în nări,
explodează în inimi. Nu poţi să te aperi.
Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără de trup.
Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;
de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri.
Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvântul.
Ce greu e să lupţi împotriva lui cu tăcerile tale.
Ce greu să-l găseşti tocmai pe acela căruia să îi ceri iertare.
 Victimă şi călău

Am văzut sângele vărsat pe caldarâm.

Apoi am văzut
deasupra scuturilor care ne împresurau
steagul lor, ridicându-se. Era roşu ca sângele.
Am crezut că e felul lor de a-şi plânge morţii,
dar pe uniforme nu era nici o urmă de sânge.
Erau fără fisură, ca pregătiţi de paradă,
nici măcar stropii rănilor noastre nu-i atingeau.
Ei nu-şi plângeau, aşadar, morţii. Îi batjocoreau pe ai noştri.
Fiecare rană a noastră părea un steag de al lor,
fiecare mort devenea un purtător de flamură roşie,
înfiptă în inimă ori pe frunte.
Cineva sădise încă din naştere sămânţa răului în sângele nostru,
şi acum triumfa, lăstărind prin piepţii deschişi.
Steagul lor era roşu ca sângele nostru,
ca să nu se ştie deosebi călăul de victimă.
Cântec de dragoste în Piaţa Universităţii

Oricum i-aş fi văzut

chiar de mi-aş fi astupat ochii cu pumnul.
Ei purtau uniforme, aşa cum copacii
când nu pot fi trestii, se îmbracă în trunchiuri.
Ţinteau cu furtunurile de apă caldarâmul, dar sângele,
mai puternic decât carnea cum este,
nu s-a supus.
Se preschimba în aburi calzi iar vălătucii
se preschimbau în sânge.
Atunci am numit Piaţa Universităţii locul
unde se întâlneşte aburul cu sângele
încât nu mai ştiam a cui rană e aceea
a omului sau a cerului
a tatălui cerului sau a fiului omului.
Închipuieşte-ţi : când văd moartea prin preajmă,
când fierul rugineşte, dându-şi, ca orice animal,
sângele la iveală,
simt cu tine o poftă nebună să mă iubesc.
Iată, îmi zic, expresia cea mai simplă a revoltei
din tot viul din mine.
 Aici au murit eroi adevăraţi

Cine nu a auzit icnetul unei puşti când se încarcă

ţintind către chiar pieptul lui,
acela nu ştie ce este tăcerea.
Când tot aerul se goleşte: degetul care apasă.
Urechile îmi sunt încordate. Din urechi curge sânge.
Fugim. Sunt totuna cu urma tălpilor mele.
Singura şoaptă care se mai aude e strigătul,
singura încredinţare că eşti încă viu.
Moartea dansează printre noi. Nu se grăbeşte, alege încet.
Suntem la vârsta la care o putem iubi
ca pe o femeie frumoasă.
Degetele strivite se strâng precum ghearele unei păsări,
vor să se agaţe, să mai apuce ceva,
un pumn de pământ ori de iarbă.
În jur nu e decât sudoare şi sânge, asfalt lunecos,
nimic să te poţi agăţa.
Pe asfalt moartea vine cu un minut mai devreme.

Apoi am auzit uruitul şenilelor şi glasul pământului

răspunzând din străfunduri.
Eram ca o apă care se despărţea în două şi carele
intrau după noi până în mijlocul mării.
Cineva, pe locul acesta, a scris mai târziu:
“Aici au murit eroi adevăraţi”.
Care era, însă, acel adevăr? Cine îl va rosti vreodată
şi câţi dintre noi vor avea prilejul să asculte
când nici propriul strigăt nu şi-l mai puteau auzi?
Cercul se strânge şi în lăuntru nimic nu ne apără.
Decât am văzut în mijlocul lui coborând
un înger cu capul în jos.
Cu fiecare bătaie din aripi se înfigea mai tare în pământ,
dinspre lumină cu fiecare zbatere ne trăgea spre întuneric.
În ziua aceea totul a fost dus până la capăt
mai puţin mântuirea.
 Învierea

Nimic nu-ţi cer acum pentru mine

decât ca pasul să-mi fie cât mai uşor
pe caldarâmul unde s-a aşternut
umbra sângelui lor.
Nu-ţi cer decât ca lacrima mea
să fie atât de curată,
încât căzând peste frunţile lor îngheţate
să se preschimbe în zăpadă.
Aici, pe pământ, fiecare piatră
a devenit un altar
a cărui jertfă mă plec s-o ascult.
Nu-ţi mai cer pentru mine decât să m-ajuţi
să nu uit.
Dar te rog cu smerenie, preabunule Tată,
pe morţii neamului nostru, cei mai frumoşi,
mai naşte-i o dată!
 Balada mielului - copil

Floare de cais,
nu înflori mai devreme,
nu lăsa albul zăpezii să te cheme.
Omătul e floarea unui alt copac
pe ale cărui crengi,
mugur de cais, să nu te dezlegi.
Lasă vântului calea muntelui,
lasă soarelui calea laptelui
şi streşinilor plânsul caselor.
Altfel, floare de cais, miezul tău dulce
ca lemnul de cruce,
ca lustrul de ape,
nu se va mai coace.
Mielule-copile,
nu-ţi lăsa din zile
celor ce nu ştiu
că vei mai fi viu,
celor ce-au uitat că din carnea ta
se îmbulzesc, nevrednici, a se înfrupta.
Mielule-copile,
fulgerat de rază, străpuns de glonte,
strivit sub şenile,
aşează-te cu noi la răscruce
şi dă-ne nouă merinde din trupul tău dulce,
când mieii plătesc
blestemului pământesc,
când copiii mor
înaintea părinţilor lor.
 Jertfa deszidirii

Ioanei Sălăgean (1971-1989)

Pe urmă am simţit cum zidul începe

să crească din noi.
Oasele mele erau pietrele zidului meu,
se lipeau cu sudoare, cu vise strivite,
cu frânturi de cuvinte.
Ochii, privirile lor aplecate, îi încolţeau la poale
ca romaniţa de toamnă.
Zidul nu avea decât peretele cel dinăuntru;
nu te puteai căţăra pe creneluri să priveşti în afară.
Obrajii celuilalt se acopereau cu fard roşiatic,
ca morţii cei veseli,
nici un colţ de tencuială să nu se ivească
şi fiecare să rămână cu zidul lui cât mai singur.
Uneori sufletul răzbătea printre crăpături, la lumină,
ca o sudoare pe tâmple
pe care o ştergi, ruşinat şi grăbit.
M-am împotrivit, cu puterea mea omenească -
am depărtat gratiile, ca luna, privind-o,
să rămână rotundă,
am lovit dinăuntru în porţi, ca-ntr-o cetate ciudată
care se asediază pe sine,
am scrijelit pe pereţi cuvintele interzise,
căci, nerostindu-le, aş fi putut să le uit.
Dar orice se surpa, la loc se ridica,
eram prinşi de vii chiar la temelii
iar viul creştea şi zidul nălţa
ca frica din spaime, ca unghia din carne.
Pesemne că atunci abia zidul s-ar prăbuşi
când unul din noi, murind, s-ar deszidi.
O, şi dacă te-aş fi cunoscut, Ană fecioară,
care micşorai umbrele pământului cu zâmbetul tău,
ţi-aş fi pus prima ninsoare hlamidă pe umeri
şi ochiul meu diademă pe frunte
ca să vadă mai sus decât cele ce nu-s.
Dar cum să despici omul de naşterea sa
şi de semnele ei,
cum să mă aşez între tine şi moartea primită cu voie,
între trupul cel tânăr şi fire, între zid şi deszidire,
unde moartea ta zidul îl surpa,
unde viul tău, bobul cel de grâu,
durea spre a fi, murea spre-a-ncolţi,
ca plânsul din spaime, ca unghia din carne
şi cuiul din palme.
 Prohodul - Starea întâi

Iisuse acela
Cu o mie de braţe,
Prea puţine pentru o singură viaţă
Prea multe pentru o singură cruce.

Omul nu se naşte
Niciodată singur.
El se naşte împreună cu îngerul lui,
Îmbrăţişarea fără păcat şi dulce.

Odată cu primul
Prea omenesc păcat
Făptura se despică din naşterea sa,
Îngerul se rupe, se urcă-n văzduh.

Din stricare, Doamne,

Viaţa mea ridici,
Primeşte jumătatea mea cea curată
Slobodă sub hlamida Sfântului Duh!

Laudă-ngropării
Celor fără păcat,
În mic mormânt s-au aşezat împreună,
îngropaţi alături cu îngerul lor.

Oştile îngereşti
S-au pogorât acum
Să încuie în groapă nouă ca un om,
Chip luminos, pe îngerii care mor.

Unde este cerul

Şi unde pământul,
Cele două firi ale bobului de grâu
Se împreunează trupul să-l culce.

Iisuse acela
Cu o mie de braţe,
Prea puţine pentru o singură viaţă,
Prea multe pentru o singură cruce.
 Prohodul - Starea a doua

Cu adevărat,
Care din noi a murit nu mai ştiu,
Văd în jur pământul şi cerul, dar totuşi,
Nu voi mai fi vreodată la fel de viu.

Cel care bate

La poarta cetăţii, la tâmpla ei,
Acela nu-ntreabă, este cel întrebat:
Cine eşti, suflete întristat, şi ce vrei?

Ca să înnoim
Firile oamenilor, zdrobite,
Cu moartea ne-am rănit trupurile, voind,
Deci nu ne jeliţi, dar luaţi aminte!

Veniţi să cântăm
Moartea care merită trăită
Şi deschideţi larg porţile împărăteşti
Ale inimii, cu sânge zidită.

Atâta pace
E-n văzduhurile cu aripi moi,
V-o aducem, pogorându-ne de pe lemn,
Dar de n-o vreţi, ruşinaţi-vă de noi!

Maică a noastră,
Oglinda chipului, nu mai plânge,
De-i bine, în mâna ta, oricât vânt ar fi,
Flacăra lumânării nu s-ar stinge.

Cuvine-se, dar,
Mai frumos chip decât oamenii toţi
Să-ţi dăm, Iisuse cu o mie de braţe,
Lumii pentru care să suferi mai poţi.

Cu adevărat,
Care din noi a murit nu mai ştiu,
Văd în jur pământul şi cerul, dar totuşi,
Nu voi mai fi vreodată la fel de viu.
 Prohodul - Starea a treia

Şi iar, din veac în veac,

Să le aducem lor
Veşnică pomenire.

Morţii cei mai frumoşi -

Ea, mireasă mereu,
El, totdeauna mire.

Peste lespedea lor

Să ungem cu rouă,
Ca să fie uşoară.

Peste numele lor

Să vorbim în şoaptă,
Precum Maica fecioară.

Cei hrăniţi cu mană,

Oţet şi cu fiere
Să se îndepărteze.

Sub tălpile negre

Să nu fie odihnă
Decât să-ngenuncheze.

Răbdare de nespus,
Pământule bun,
Dă nouă ce ne-ai ascuns.

Morţii cei mai frumoşi -

Ea, mireasă mereu,
El, totdeauna mire.

De învierea lor
Şi mântuirea lumii
Să dăm bună vestire.

De-aceea, veac din veac,

Să le aducem lor
Veşnică pomenire.
 Înălţarea

Pe mine nu m-aţi dus laolaltă, în adâncime,

Iosife şi Nicodime!
Am rămas fără chip, ca piatra netezită de ape.
Oglinzile, cu sufletul începând, nu-mi mai sunt de folos.
Cuvintele mă adulmecă, sălbăticiuni în pustie.
Nesfârşitele drumuri mi se îngroaşă sub tălpi -
un păianjen netulburat le leagă de glezne
cu răsuflarea lui argintie.
Trupul istovit se sprijină în sângele meu, ca într-un toiag
ce ţinteşte spre miezul pământului, fără înconjur.
Ştiu că ţi-e dor de mine, Doamne,
Iisuse cu o mie de braţe.
Între noi doi, tu eşti cel mai singur.
Un pridvor e văzduhul, sprijinit pe viul din mine,
Iosife şi Nicodime!
Cu cât suflarea vine mai din răsputeri
cu atât mai sus sunt păsările şi stelele.
Dar simt cum cerul s-a aplecat dintr-o margine,
nesprijinit de morţii cei noi, din decembrie de ieri,
şi simt, încovoindu-se, iarba
şi vârfurile ei apropiindu-se de rădăcini, încât
nu mai ştiu, Iosife şi Nicodime,
între viaţă şi moarte, cine naşte pe cine.
Sângele sclipeşte ca tăişul de sabie,
focul foşneşte la fel ca hârtia pe care o mistuie,
încât nu mai ştiu, între moarte şi viaţă,
cine pe cine biruie.
 Eu sunt ucenicul. Din tot ce-am trăit
nimic nu mai el meu, nici măcar frica.
Trupul e neîncăpător pentru bătăile inimii mele.
Veniţi, oameni buni, şi aşezaţi-vă împrejur:
Iată sângele meu,
amestecaţi-l laolaltă cu vinul orgiilor voastre,
lăsaţi-l să curgă în colţul buzelor urma
unui sărut lacom, sângele meu.
Iată dar trupul,
frământaţi-l în aluatul celei mai fragede pâini,
în mortarul din inima casei, în lutul ulcioarelor voastre
trupul acesta al meu, o pâine atât de rotundă
încât nu vei şti din care parte s-o rupi.
Iată suflarea mea pe lama oglinzii,
mângâiaţi-vă deci palmele trudite, frunţile cu roua ei.
Decât umbrele, imaginile care sperie argintul
mie or să-mi rămână.
Primiţi darul meu şi nu vă miraţi
că orbul care sunt merge prin întuneric
cu felinarul în mână.
Urma tălpilor goale va rămâne la marginea apei, pe prund.
Fumul hoarnelor se va amesteca în cenuşă iar ploaia
în colbul nesfârşitelor drumuri.
Sufletul va muia trupul său, ca pe un colţ de pâine uscată,
mestecată îndelung.
Valţurile se vor încetini. Cel prea devreme născut
ori mort prea devreme va afla netrăitele vieţi.
Chiar sângele va curge prin inimă mai încet şi mai dulce
ca vinul cel vechi îngroşându-se în ulcioare de lut.
Mergeţi cu bine. Cele şapte peceţi vor cădea
şi tăcere în cer se va face.
O mie de ochi vor urca într-un trunchi de lumină
pe hotarul dintre lumea de dinaintea uciderii lor
şi lumea de la uciderea lor încoace.
“Nu părăsiţi cetatea până veţi îmbrăca putere de sus”
Iisus cel cu o mie de braţe mai zise.
Dar, pentru asta, deşteaptă-te, frate ale meu, din somnul cel de moarte,
căci e somn fără vise.