VORHASP` SO

ÎNFRÂNGEREA ZEULUI

MIHAELA IONESCU

Aburi calzi se risipeau în aerul îngheţat al nopţii, izbucnind sacadat din gura
deschisă a vânatului. Articulaţiile zvâcneau dureros şi el ştia că se apropie momentul.
Deja simţea cum sufletul goneşte înnebunit înainte, lăsând în urmă trupul sleit. Capcana
se închidea în faţă, urmăritorii erau aproape şi nimic nu mai putea convinge membrele
sale să lupte. Îi ardeau ochii şi lumea se învârtea in jurul său cu o mişcare turbată.
Instinctul îi şoptea că s-a sfârşit, dar refuza încăpăţânat să-i dea crezare, până când n-ar fi
simţit în vena sa colţii vânătorului norocos.
Sunetul prelung al unei valve duble se auzi puternic în noapte, exact în acelaşi
moment în care se împiedicase şi căzuse cu gura peste un obiect tare şi ascuţit. O rază
slabă de lumină se reflecta rece în fierul dur ce îmbrăca trupul unui vânător ucis lângă
victima sa. Era cu siguranţă unul dintre cei noi, căci nimeni din neamul său n-ar fi reuşit
vreodată să ucidă unul mai bătrân.
Aşa gândi pe moment şi, din nou, mintea i se întoarse la propria-i tragedie. Nu
auzea zgomotele paşilor cunoscuţi, nu auzea nici un strigăt bucurându-se pentru sângele
său, doar o linişte inexplicabilă, chinuitoare. Privi în urmă, dar nimic nu se apropia.
Scăpase. Era evident că i se pierduse urma şi că nu mai avea pentru ce să
se teamă, deoarece sunetul valvei anunţase sfârşitul vânătorii.
Acum putea privi în voie peisajul sinistru, rămas inanimat în urma lor. Doar urletele
câinilor de noapte se mai înălţau, parcă plângând pentru sufletele absorbite de cetele
damnaţilor şi atunci, un sentiment firesc se răsuci dureros în străfundurile inimii sale;
ridică de jos pumnalul celui care zăcea lângă vânătorul ucis şi, cu un urlet de fiară
salbatică, îl înfipse în gâtul lui, scormonind frenetic până când îl lăsară puterile. Apoi,
înlăturându-i masca, îi scoase ochii galbeni pe care nu şi-i arătau niciodată.
 “Pentru cei ce şedeau în beznă, El dintr-o dată
străluceşte, luminându-le chipurile cu o nouă
soartă...
Zeii văd iarăşi, templele lor se deschid. Copacii
freamătă zărindu-L, ei se întorc către Cel Unic, iar
frunzele li se desfăşoară; peştii săgetează prin apă,
saltă în aer...
Cu toţii sunt în mâna Lui, însemnaţi cu pecetea
Lui; nici un alt zeu nu îi poate trezi...”

“Ascuns era numele Tău... şi neştiută alcătuirea

Ta... pielea Ta era lumină; mădularele Tale aveau
suflarea vieţii pentru toate nările; mulţumită Ţie
răsuflau şi trăiau oamenii; aveai gustul Nilului şi
erai uns cu lumina cea dulce...”
Imnuri înălţate lui Amon

În ghearele leului, fluviul curge ca şuvoiul de vin, iar noaptea se naşte din trupul
lui neprihănit. Bătrân e trupul, sălbatică e faţa, dar mâna care tremură cuvintele e doar
umană.
Vântul ce frământă palmierii e tovarăşul lui. Îi şopteşte în ureche, în timp ce aerul
dogoritor al nisipurilor roşii îi spală picioarele, ca o maree continuă ce vine şi se retrage
în adâncurile misterioase.
Umană e mâna, dar aspru e sufletul topit pe pergamentul uscat al pielii.
 O veşnicie apasă peste manuscrisul bătrânului, dar el continuă să scrie. Deşertul îl
cheamă cu glasurile nopţii, dar el nu le mai aude, căci faţa i-e întoarsă pentru totdeauna
spre trecut.

Laudă Nilului pe care inima mea îl îmblânzeşte! Laudă Nilului, căci şuvoiul lui
este sângele lumii!
Povara timpurilor apasă tot mai mult, dar îmi aştept sfârşitul cu sufletul împăcat.
Răgazul s-a sfârşit, sfârşită e şi truda mea.
Mi-am ascuns suflarea vorbelor în lucruri, două papirusuri pe care, de asemenea,
le-am ascuns bine. Scrierile mele vor rămâne în uitare pentru că mă tem că, doar peste
vremuri adânci, cuvântul meu va fi înţeles. Acum, când soarele se ridică pe un alt cer,
cuvântul meu aduce cu el doar pericolul morţii.
De şapte ori câte nouă, apele Nilului vor însămânţa pământul; o nouă lume se va
naşte, cuvintele altcuiva îşi vor împrăştia puterea asupra oamenilor. O ştiu asta! Trebuie
să las ca acestă putere nouă să-şi îndeplinească menirea, să mă plec în faţa ei. Şi să
aştept.
Sper totuşi că strădania nu mi-a fost în zadar, că lucrurile pe care le-am văzut şi
pe care mi le-am amintit nu se vor pierde cu totul. Zeul s-a milostivit de mine făcându-mă
mesagerul Său. Scribul omului a devenit scribul divinităţii!

Copila care se apropie are ochii negri ca sufletul nopţii şi gura strânsă amar, gura
suferinţei şi a dârzeniei. Aşa sunt ei toţi, cei veniţi din străfundurile Asiei. Au adus cu ei
în Egiptul bogat linii de sânge care îşi simt apusul aproape.
Îi întinde vasul cu fiertura aburindă şi se aşează cuminte alături, cu picioarele
strânse, cu genunchii la bărbie. Aşteaptă.
Bătrânul pare să nu bage de seamă mâncarea. Ochii lui privesc departe, spre alte
timpuri. Ea nu-l priveşte în ochi. Aşteaptă.
Adună de pe lângă poalele veşmintelor o crenguţă cu care începe să deseneze în
nisip. Bătrânul tresare ca înfiorat de atingerea rece a vântului, priveşte desenul naiv,
zâmbeşte. O mângâie pe creştet.
- Mai povesteşte, se roagă copila şi el vede cum se bucură toate stelele cerului în
ochii ei mari şi întunecaţi.
- Să spun? o necăjeşte.
- Da, saltă ea capul nerăbdătoare, despre ei. Despre gewini... Cum era atunci,
demult...
Ochii bătrânului par să se apropie cuprinşi de o viaţă arzândă.
- Hai, îl îndeamnă copila, vreau să ştiu ce scrie aici!
Bătrânul oftează. Priveşte cu teamă papirusul.

Acum mă adresez ţie, celui care vei descoperi cuvintele mele. Ai grijă! Cuvintele
curg spre desfătare, dar sunt înşelătoare.
Ştiu că îţi va fi greu la început să înţelegi. Lumea despre care îţi vorbesc a existat
odată, dar n-ai s-o găseşti în însemnările altcuiva. Cu timpul, însă, ai s-o recunoşti, aşa
cum am făcut-o şi eu, pentru că amintirea ei e adânc înscrisă în carnea şi sângele meu şi
în al tău deopotrivă.
 Nu spun că lucrurile s-au petrecut întocmai, dar eu aşa mi le amintesc. Chiar
acum, la bătrâneţe, neliniştea şi mândria marilor gewini clocotesc în mine, parcă mai vii
ca niciodată. Mă întristează, ca pe un sclav lipsit de libertate, traiul de azi, dar inima mi
se deschide spre ceea ce o să vină şi atunci amărăciunea dispare.
E grea povara pe care zeul mi-a pus-o pe umeri. Ai s-o simţi şi tu, pentru că ai să
înţelegi că îi guşti înfrângerea în fiecare zi. Apleacă-ţi totuşi ochii şi ascultă povestea
mea.
Mărturisesc că, şi pentru un scrib la curtea marelui faraon, cuvintele au fost
adesea neputincioase în a descrie o lume nouă. M-am folosit însă cum am putut mai bine
de limba acestui ţinut şi sper că tu, omule de peste timpuri, ai s-o înţelegi.

1.

Se spune că nici o fiinţă nu poate trece fără voia zeilor de munţii care apără la
mia-ză-noapte popoarele Erimeei. Nici un zbor îndrăzneţ de pasăre nu se poate atinge de
acele orizonturi. Nici o mână înarmată nu poate ameninţa traiul mândrilor gewini, vestiţi
prin forţa şi curajul lor, neegalate de alte clanuri.
De fapt, Erimeea nu este un ţinut, ci, mai degrabă, o cetate imensă căreia i s-au
alăturat în timp o mulţime de clanuri mai slabe. Acestea, odată cu pământurile lor, au
adus puterii celor care au condus-o, neîmblânziţilor sacaţi, îndrăzneala de a se crede de
neînvins.
Turnuri smulse din stânca cea mai dură se înălţau spre cer cu semeţie. Drumuri de
un alb scânteietor porneau dinspre margini şi se întâlneau în centru, ca nişte raze, fiecare
ducând spre o poartă înaltă, sculptată cu măiestrie în zidurile castelului. Se spune că, cei
veniţi din timpuri îndepărtate aici, îşi croiseră cetatea pornind din vârful unui munte pe
care îl dărâmaseră bucată cu bucată pentru a-şi ridica turnuri şi ziduri la fel de înalte.
Erimeenii erau războinici crunţi, dar apreciau şi frumosul. Casele lor se sprijineau
pe coloane pictate în alb şi albastru. Podelele, ca şi străzile castelului unde locuia sacatul
cu toată curtea sa, fuseseră durate în piatră aspră de un roşu închis. Fiecare locuinţă îşi
avea grădinile şi bazinele sale. Dar cele mai impunătoare rămân templele, în care opera
veşnică a creatorului e păzită zilnic de vori ce ştiu să lupte cu forţele haosului,
întotdeauna primejdioase. În fiecare templu, în cel mai întunecat ungher, în centrul unui
bazin, e ţinut ascuns un copac, simbol al existenţei Vorhasp'so-ului, izvor de viaţă al
primilor gewini.
Erimeenii nu mai credeau în zei, aşa cum făceau celelalte clanuri înrudite cu ei. Se
închinau mai mult Copacului Sfânt din ale cărui flori ieşise sămânţa neamului lor.
Creatorul îi zămislise în întuneric şi tăcere. Copacul templului, care era reprezentarea
Vorhasp'so-ului pe pământ, trebuia protejat de ochi sau de atingeri necurate şi, de aceea,
doar vorii şi djarii - numiţi şi Primii Slujitori de So - puteau ajunge până la el. Aceştia se
supuneau unei curăţenii şi discipline extrem de riguroase, iar cuvântul lor era lege după
cel al sacaţilor şi al vorilor.

Jatova întinse braţul scormonind prin întuneric. Spaţiul era destul de larg. Pe
acolo alunecase Rake. Îi auzise strigătul distinct pe fundalul zgomotelor luptei.
Minele Urlătoare se aflau la o jumătate de zi de Cetatea Erimeei, ascunse în
adâncul Munţilor Albaştri. Era Ziua Provocării şi toţi gewinii care visau să devină
hiquattari în armatele sacatului Ahtu se aflau aici. Chiar şi cei tineri, care nu participaseră
încă la prima Vânătoare, veniseră să-şi încerce puterile.
Jatova aşteptase această zi cu sufletul la gură. Cu greu reuşise să-l convingă pe
Rake să participe, căci nimeni nu avea dreptul să ia parte la Provocare neînsoţit de
taheshul său.
Rake şi Jatova crescuseră împreună. Gewinii erau crescuţi şi antrenaţi întotdeauna
câte doi. Acest obicei se întâlnea la multe clanuri. Astfel, doi câte doi, creşteau împreună,
vânau împreună, mureau împreună. Nimic nu trecea dincolo de legătura aceea puternică
ce părea să se nască odată cu fiinţa lor. Erau tahesh, legaţi dincolo de viaţă şi dincolo de
familii.
În străfundurile Minelor Urlătoare se afla Dat’ut Germes, minunata armă a
războinicului Germes, acea armă al cărei cântec sădea spaima în inimile duşmanilor. Cine
nu şi-o dorea? Cine nu visa să o atingă măcar, să simtă în vârful degetelor vibraţia
substanţei vrăjite, căci se spunea că fusese făcută din cel mai pur minereu de nagarra, din
carnea zeului însuşi?
Jatova pierduse multe nopţi visând la ea. Acum putea să o aibă. Acum era
momentul să arate de ce era în stare. Şi tocmai acum Rake se prăbuşise în acea fundătură,
iar Irlan şi ceilalţi se apropiau.
Inima îi bătea nebuneşte, mai să-i spargă pieptul, iar degetele zdrelite îl usturau
înfiorător, în timp ce muşchii membrelor stăteau să pleznească de efort. Încerca să-şi
regleze respiraţia, dar îşi dădea seama că deja începuse să gâfâie. Alergă încă puţin şi,
sărind şase paşi spre dreapta, se agăţă cu unghiile de perete. Îşi calculase însă greşit
mişcarea, căci peretele din dreapta era făcut din alt material, mai sfărâmicios, pe care
ghearele sale încovoiate alunecară sângerând. Căzu ca un ghem dureros. Urechile
sensibile îi semnalară apropierea adversarilor. Se destinse ca un arc şi, cu ochii mijiţi
pentru a nu fi identificată fosforescenţa lor în întunericul grotei, scrută tunelul în căutarea
unui refugiu. Acesta i se oferi sub forma unei nişe săpate adânc în peretele din capătul
tunelului de un firicel de apă de stâncă. Îşi dădea seama că nu va avea cum să ajungă la
tavan pentru a se camufla, dar ascunzişul îi oferea posibilitatea unui răgaz pentru
refacerea muşchilor. Şi pentru conceperea rapidă a unui plan de atac disperat. Altfel totul
era pierdut.
Chiar atunci o lovitură puternică îl aruncă spre fundul galeriei. Căzu răsucindu-se
pe spate, cu faţa în flăcări. O labă cu unghiile extrem de ascuţite şi lungi îi sfâşiase
obrazul.
-Rake, tu nu eşti sănătos! urlă Jatova plin de furie. Dă-mi mâna să mă ridic! gemu
el încercând să-şi oprească sângele care-i şiroia de pe obraji.
 -Îmi pare rău, zâmbi tânărul care stătea în picioare, în faţa sa. Te-am rănit serios?
-Jatova, îmi pare rău, continua Rake, ceea ce-l enerva şi mai mult pe Jatova. Am
crezut că eşti unul din ei.
-Şi eu care credeam că tu ai nevoie de ajutor, mârâi Jatova printre dinţi.
-Da, am căzut în gaura aia şi era aşa întuneric încât puteai să-ţi bagi degetele în
ochi. Am descoperit repede că exista o altă ieşire, dar mi-a luat ceva timp să urc până
aici. E o altă galerie sub noi. Una mai strâmtă. Nu cred că ceilalţi ştiu de ea.
-Vin! strigă Jatova ascultând cu urechea lipită de stâncă. Sunt doi.
-Doi înseamnă prea puţin, hohoti Rake.
-Doi înseamnă deja prea mulţi, i-o întoarse Jatova nervos. Prea mulţi dacă Dat’ut
Germes se află prin apropiere.
-Putem să coborâm în galeria de sub noi, sugeră Rake.
Jatova îşi muşcă buza până la sânge.
-Haide! spuse şi se aruncă prin spaţiul îngust prin care dispăruse Rake mai îninte.
Făcură câţiva paşi şi se opriră cu sufletul la gură.
-Crezi că o să ne simtă? şopti Jatova îngrijorat.
-Nu şi dacă cel care ne urmăreşte este Irlan, zâmbi Rake. El n-ar putea să
adulmece nici un graf, chiar dacă se află la doi paşi.
Jatova zâmbi cu răutate. În ceea cel privea pe Irlan, fiul hiquattarului Alko, erau
amândoi de acord.
Deasupra lor începură să se audă zgomote înfundate.
-E Irlan, fără îndoială, chicoti Rake.
-Dacă o să continue aşa o să-i atragă şi pe ceilalţi, mârâi Jatova nemulţumit.
-Ce facem? Nu mai poate fi mult până la Dat’ut Germes.
-Nu... Cum spune legenda? Dincolo de Sorbul de suflete... În spatele Apelor
Roşii. Tu crezi că e vorba chiar de nişte ape roşii?
-Apele Roşii... Nu spunea o legendă că o fiică a pământului şi-a sacrificat
dragostea în apele roşii?
-Fiicele pământului nu pot iubi, dar parcă îmi amintesc şi eu o legendă în care una
din ele se sacrifica in apele roşii. Asta mă face să regret că nu l-am ascultat mai cu atenţie
pe bătrânul Tatu când bătea câmpii despre legende şi vori.
-Hai să înaintăm, hotărî Rake trăgându-l după el. Nu se mai aude nimic. Ăia s-au
îndepărtat.
Mergeau încet, încercând să nu facă vreun zgomot, dar înaintarea era dificilă din
cauza spaţiului îngust. Curând tăcerea ce-i strângea din toate părţile deveni prea
apăsătoare.
-Mi-e teamă că ne-am pierdut, murmură Rake.
Jatova se împiedică de o rădăcină şi se pomeni brusc întins la pământ.
-Chiar nu ştiu cum m-ai convins să fac asta, bombăni Rake ridicându-l de jos. E o
prostie să-ţi imaginezi că tu, înaintea atâtor războinici încercaţi, vei putea găsi Dat’ut
Germes. Şi apoi, dacă într-adevăr se întâmplă imposibilul.... ce o să faci?
-Rake, tata nu vede că puterea lui scade. Ştii bine şi tu câţi urzesc împotriva sa.
Rake îl privi o clipă încruntat.
-Sacatul nostru e încă puternic. Erimeea toată se supune lui.
 -Ştii bine că lucrurile nu stau chiar aşa! Clanurile de la miază-noapte s-au ridicat
din nou. Pumnul sacatului Torja se va îndrepta în cele din urmă spre noi şi degetul lui va
ţinti Erimeea, cetatea care acum colhăie de urzeli şi trădare... iar tata nu vede nimic.
-Şi Dat’ut Germes va face diferenţa?
-Poate, murmură Jatova, poate că găsind-o şi oferind-o tatălui meu îi voi reda
speranţa. Le voi reda erimeenilor speranţa.
-Nobil, îl zeflemisi Rake. Foarte nobil. Asta nu mă lămureşte deloc de ce mă aflu
eu aici.
-Pentru că eşti taheshul meu, pentru că nu pot participa altfel.
-Făceam mai bine să te conving s-o laşi baltă. Nu-i de noi încercarea asta. Uită-te
în jurul tău. Habar nu avem unde e sorbul de suflete, nu mai vorbesc de apele alea roşii!
-Stai! îl opri Jatova. Priveşte!
Rake îşi înălţă privirea. Deasupra, în tavanul stâncos, se căsca un mic tunel la
capătul căruia se zărea o lumină slabă.
-Ce facem? zise Jatova. Înainte sau în sus?
-În întuneric sau în lumină, i-o întoarse Rake. Şi cântecul fiicei pământului îi va
elibera, fredonă sarcastic.
-Nu, aia cu cântecul e la apele roşii, îi răspunse Jatova pe acelaşi ton.
-Hai la lumină, că de întuneric m-am săturat. Dar cum naiba facem? Nu te poţi
căţăra, observă Rake alunecând înapoi.
-Stai, încearcă să vezi dacă ajungi la pragul ăla. Urcă-te pe umerii mei.
Rake nu aşteptă să i se spună a doua oară. Se căţără agil pe umerii lui Jatova şi se
întinse spre acea porţiune de stâncă ce ieşea puţin în afară în interiorul tunelului.
-Ce faci? gemu Jatova sub greutatea care părea să nu se mai mişte.
-Ă... Cred că m-am înţepenit, şopti Rake. Crezi că o fi cineva deasupra?
-Nu ştiu, dar fă repede ceva. Mă doare umărul stâng, acolo unde m-a rănit cineva
care m-a încurcat cu Irlan.
Greutatea începu să se vânzolească. Jatova simţi un picior aşezându-se apăsat pe
capul său.
-Ce încerci? Încercă să privească în sus.
-Stai niţel. Mă răsucesc... E al naibii de strâmt aici. Cred că era mai bine dacă te
urcai tu. Eşti mai subţire.
Brusc, Jatova se simţi eliberat de povară.
-Mai încolo se poate urca uşor, se auzi vocea înfundată a lui Rake. Apucă piciorul
meu.
Atunci văzu o formă ce se distingea vag deasupra capului său. Făcu un salt, prinse
cu putere piciorul lui Rake şi imediat se pomeni tras prin gaura strâmtă din tavan. Începu
să urce încet, având grijă să nu se ciocnească de taheshul său. De câteva ori pielea sa avu
de suferit, acolo unde nu era acoperită de solzi, în urma frecării strânse cu stânca. Nu se
gândea la urcuş. Nu se gândea la ce va găsi dincolo. Acum era important doar pasul pe
care urma să-l facă. Îşi eliberă mintea de orice dorinţă de a reuşi. Asta nu putea decât să-l
împiedice acum. Îşi dădu seama că acolo, oriunde o să iasă, nu putea fi decât mult
deasupra galeriei principale, deoarece urcau de ceva timp. Simţi sudoare prelingându-se
pe frunte. O cădere acum ar fi fost mortală, chiar şi pentru un gewin. Începu să urce cu şi
mai multă grijă.
 Deodată, o lumină slabă dezveli pereţii tunelului. Trebuia să fie capătul. Îndrăzni
să ridice încet fruntea. Răsuflă uşurat. Din câteva mişcări reuşi să atingă marginea şi se
strecură afară. Ceea ce văzură ochii săi atunci îl lăsară fără grai. Nimerise într-o încăpere
mai mult înaltă decât largă şi la nici patru lungimi de braţ începea o pădure deasă de fire
străvezii, cu reflexe roşii, ce se urca din podea şi se înţepenea în tavan.
-Sunt roşii, şopti Jatova privind acea desime de fire.
-Da, văd văd şi eu, îi răspunse Rake sarcastic.
Jatova se întoarse spre el cu o privire nedumerită.
-O fi...?
-Cred că da, înclină Rake din cap. Eu n-aş face asta! îi strigă, căci Jatova întindea
mâna spre fire. Dar el deja lovise unul.
În toată galeria se răspândi un sunet ciudat, ca un şuier, ca un vaiet. Firele păreau
să aibă o consistenţă solidă, dar, lovite de Jatova, acestea se transformară subit în zeci de
boabe roşiatice care plutiră în aer pentru câteva clipe, apoi îşi regăsiră forma iniţială, ca şi
cum nimic nu le-ar fi tulburat.
-Ciudat, mormăi gewinul. Crezi că putem trece printre? Defapt prin ele... Sunt atât
de dese...
Şi, fără să mai aştepte, întinse din nou mâna prin unul. Imediat firul fluid îşi
recăpătă forma şi îi străpunse braţul. Jatova scoase un urlet de durere. Rake se repezi să
spargă acea tijă care acum părea să crească în grosime, să se facă şi mai roşie. Cu toate
eforturile sale, nu reuşi să-l rupă. Jatova era tot acoperit de sudoare şi părea a fi pe
punctul de a leşina.
-Fă ceva! gemu cu dinţii strânşi.
-Încerc, îi răspunse Rake luptându-se acum disperat să smulgă măcar braţul lui
Jatova din firul acela care parcă îi sorbea viaţă. Nu se rupe!
-Ia te uită pe cine întâlnim! răsună un glas în spatele lor.
-Irlan! strigă Rake răsucindu-se fulgerător şi punând mâna pe usak.
-Taie-l! zbieră Jatova.
-Braţul? se întoarse Rake uimit.
-Firul, idiotule! Mai repede sau ne căsăpesc ăştia!
Rake repezi lama usak-ului şi firul redeveni fluid. Braţul lui Jatova, eliberat, căzu
inert.
-Ei, acum să vedem pe unde mai puteţi fugi, râse Irlan.
-Doi contra şase... e jenant, îl zeflemisi Rake.
-Vedem noi! ameninţă Irlan fluturându-şi usak-ul.
În spatele lor se aflau apele roşii. Undeva în spate se găsea sorbul sufletelor... şi
Dat’ut Germes. Rake bravase. Sub nicio formă nu puteau face faţă celor şase. Patru dintre
ei erau războinici mult mai în vârstă, mult mai puternici. Ziua Provocării era o zi a
sângelui. Jatova ştia că aveau să-şi înfrunte moartea. Doar unul putea ajunge teafăr la
Dat’ut Germes. Restul făceau ofranda vieţii sau renunţau.
Jatova nu putea să renunţe. Nu când sacatul, tatăl său, se afla în pericol.
2.
Într-una din încăperile castelului său, cea mai răcoroasă şi mai lipsită de mobile
inutile, sacat Ahtu se gândea preocupat dacă n-ar putea să se eschiveze şi să nu primească
vizita inoportună a vorului Zulah, dar îşi dădea seama că un astfel de act ar fi adus cu sine
unele neplăceri. Vorul Zulah era extrem de mândru şi mult prea conştient de propria sa
poziţie pentru a accepta un refuz, chiar şi din partea unui sacat, aşa că respiră profund şi
făcu semn să i se dea drumul.
-Ar fi trebuit să-l accepţi pe unul dintre arhitecţii noştri. Scările castelului tău sunt
înfiorătoare, gâfâi vorul aşezându-şi cu greutate straturile considerabile de grăsime într-
un jilţ. Era să-mi frâng gâtul de douăzeci de ori până aici.
Ahtu nu-şi putu reţine un zâmbet maliţios. Un mag vor are o constituţie
impresionantă prin rezistenţa sa, dar vorului Zulah îi plăcea foarte mult să abordeze orice
discuţie sub o evidentă mască de vulnerabilitate. Cantitatea mare de grăsime cerea, totuşi,
mai multă mişcare.
-Ce gând înţelept te-a făcut să baţi drumul până la mine, vor Zulah? îl întâmpină
Ahtu binevoitor.
În mod sigur, gândi el, a aflat deja despre isprava cavalerilor mei şi acum vine
să-mi ceară socoteală. Dacă se convinge că veştile sunt adevărate, voi avea mult de
furcă cu el.
-Nici un drum bătut bine nu e bătut degeaba şi, totuşi, orice drum aduce cu el o
osteneală inutilă.
Se preface ascunzându-se în spatele acestei imagini binevoitoare. Urmăreşte să
mă facă pe mine să deschid primul discuţia despre acţiunea aceea nefericită care a avut
loc aseară, gândea Ahtu foindu-se dezamăgit pe scaunul său. Dar eu sunt sacat, nu-şi
poate permite să mă ducă cu vorba la nesfârşit.
-E foarte adevărat, vor Zulah, că tot ce întreprindem în ultima vreme pare să se
spulbere într-o mie de vânturi, ca praful acelui tărâm blestemat de toţi.
Se făcea că nu-i înţelege aluzia şi trăgea de timp tot frământându-şi mintea în
căutarea unui subterfugiu, a unei soluţii suficient de inteligente care să conducă discuţia
pe un alt făgaş.
Din nefericire pentru el, vorul nu părea deloc să se grăbească, savurând în tihnă
zbuciumul vechiului său adversar. Jocul îi convenea căci, jucat cu iscusinţă, putea duce la
disperare victima, iar atunci pretenţiile sale puteau să cadă ca o pană uşoară. Asimilarea
ultimului plan ar trebui atunci să se producă sub o formă ascunsă, într-una din cele mai
neaşteptate situaţii. Reflectase intens la această primă etapă a atacului său şi considerase
că alegerea momentului fusese ideală. Sacatul nu-i bănuia nici pe departe intenţiile şi asta
era bine. Probabil că mintea sa neexersată suficient pe acest teren sinuos, familiar până la
rutină doar vorilor, încă mai rătăcea buimacă asupra întâmplărilor din timpul ultimei
vânători. Se cerea, însă, maximă atenţie pentru a nu compromite totul.
-Ai auzit probabil că am avut unele neplăceri cu marele sacat Torja… începu
vorul Zulah cu un oftat.
Ciudat, gândea Ahtu, n-am auzit nimic de genul ăsta, dar aşa încearcă probabil
să mă facă să recunosc că gewinii mei i-au încălcat acestuia teritoriul. Foarte rău. Nu
făceau altceva decât să le plătească pentru acelaşi lucru. Dacă Zulah vrea să vorbim
despre asta, despre asta o să vorbim.
 În consecinţă, se hotărî să aştepte resemnat urmarea cuvintelor vorului.
-Ne-ar prinde bine puţin ajutor… continuă acesta.
Aha, deci urmăreşti un târg, surâse sacatul în sinea lui. Tu te prefaci că nu ştii
nimic, iar noi vă ajutăm să vă atingeţi scopurile.
-Se ştie că problema vânatului devine din ce mai mare, suspină vorul, nu mai
avem aproape nici o speranţă să recuperăm Vorhasp'so-ul şi, atunci, cred că ai prevăzut şi
tu sfârşitul inevitabil. Toate marile clanuri vor încerca alianţe false pentru a strivi şi apoi
elimina definitiv pe cei mici. În continuare se vor bate între ele, până când va rămâne
unul singur stăpân peste tot Teritoriul Esenţei fără de care nu mai avem nici o şansă aici.
Sacatul încuviiţă fără o vorbă.
-Asta te aşteaptă şi pe tine, continuă vorul pe un ton din ce în ce mai grav, te vor
strivi ca pe nimic şi înfrângerea ta va fi gustată cu cea mai mare plăcere. Nu-ţi ascund că
mulţi dintre ai mei chiar, se gândesc cu bucurie la sfârşitul tău. Dar, poate că asta nu te-ar
înspăimânta prea tare dacă ai lua în considerare ceea ce o aşteaptă pe ea. Probabil,
continuă el insinuant, că n-ai scăpat din vedere neplăcerile pe care le-a provocat acea
slăbiciune fără rost pentru o femelă din rasa ta.
Vorul se opri o clipă cercetând chipul sacatului şi îşi dădu seama că făcuse o
greşeală. Amintirea acestui amănunt nu adusese efectul dorit, nu-l pregătise pe Ahtu
pentru tensiunea necesară. Reacţia se dovedi prea slabă.
-Încă nu-mi poţi ierta faptul că v-am înfruntat atunci, când insistaţi să vă ofer
serviciile mele pentru a implanta în acel experiment grotesc al vostru seminţele care vă
trebuiau pentru a crea ce? Un nou monstru cu care să vă jucaţi? Nu eram obligat să accept
acea fiinţă.
-Acea fiinţă era una din fiicele pământului, singurul refugiu nepângărit de această
la fel de grotescă evoluţie a rasei tale!
-Ştii bine că am ajuns aici pentru că Vorhasp'so nu ne mai poate ţine în viaţă.
Trebuia să supravieţuim cumva, şi tu eşti conştient de asta.
Vor ipocrit, gândea sacatul, nimic nu trece dincolo de secretele voastre, de
intreresele voastre. Cine ştie? Poate că tot voi suneţi vinovaţi că Sfântul Copac al Vieţii
putrezeşte acum, aducând pe lume doar progenituri condamnate astfel la păcat şi
blestem până la sfârşitul timpurilor.
-Să nu exagerăm sacatule, am venit aici ca să te ajut să rămâi în viaţă, nu să
dezgropăm vechile conflicte. Nu-ţi ascund că sunt mânat în primul rând de interesele
casei mele, dar, de această dată, din fericire pentru tine, acestea corespund perfect cu ale
tale. Probabil că ai gândit că îţi voi propune un târg - sacatul tresări vizibil - un târg
murdar pentru onoarea rangului tău. Ei bine, nu! Nu pentru asta mă aflu aici, ci pentru a-
ţi oferi şansa de a te situa printre acele clanuri mari care vor rezista nebuniei viitoare. Am
venit să te informez că întregul ordin Vorhasp ar putea să îţi îngăduie să ataci deschis
clanul lui Torja.
-Ştii prea bine vorule că nu deţin încă forţele necesare pentru a porni într-o astfel
de campanie. Aşa cum ai spus-o chiar tu, sunt doar unul dintre cei mici. Sau iscoadele
voastre nu mai sunt la fel de bine antrenate?
-Este adevărat, dar la miază-zi te confrunţi cu o mare pacoste…
-Grafii, suspină sacatul.
-Da. Ce-ar fi dacă le-ai ceda un timp trecătoarea Suna?
-Ar invada imediat ţinutul vecin!
 -Exact asta intenţionam să-ţi sugerez, adăugă vorul mieros.
-Bine, dar atunci vor deveni de nestăpânit! Sunt hoarde întregi de condamnaţi care
de-abia aşteaptă o şansă.
-Asta va fi într-adevăr o problemă cu care te vei confrunta mai târziu… numai tu.

3.

Dincolo de pietrele de hotar, peisajul devenea brusc sălbatic, sterp, înfiorător de

întunecat. Miona simţea că se cutremură doar aruncând câte-o privire scurtă. O neliniştea
şi privirea vorului care mergea lângă ea, pentru că simţea cumva în străfundurile fiinţei o
mare ameninţare. Una ce parcă se întrupa cu chip de fiară din gândurile omului de alături.
Se luptau în ea două sentimente. Primul izvora din obedienţa cu care fusese
înfierată prin educaţie, al doilea, dintr-o mândrie şi o inteligenţă native care o îndemnau
să iasă din starea de pasivitate pentru a acţiona în interes propriu. Acelaşi sentiment o
înştiinţa că, drumul spre care o împingea stăpânul şi părintele, nu era neapărat unul pe
care ar fi putut păşi cu încredere oarbă. În mod normal, experienţa i-ar fi arătat că nu are
nici un motiv să se teamă. Nenumărate fiice ale pământului urmaseră aceeaşi cale,
aceasta fiind menirea lor; pentru acest destin fuseseră create şi nimic nu intervenise
vreodată în perpetua derulare a faptelor. Experienţa i-ar fi şoptit că doar încrederea îi va
asigura reuşita cu care trebuia să-i mulţumească pe vori. Nu se temea de vreuna din
acţiunile lor punitive - nici o fiică a pământului n-o făcuse vreodată - căci această aderare
la ţelurile lor era acceptată ca un fapt natural. Astfel căpăta un sens propria lor existenţă.
Şi totuşi… Totuşi, ea simţea că nu poate urma acelaşi fir. Ştiuse acest lucru încă
de la început. Oare o ştiau şi ei?
-De ce te frămânţi, Miona? Totul a ieşit bine. Sau nu?
-Da, vorule, totul a ieşit bine, îngână ea.
Se întoarse cu un gest brusc spre el pentru a-l privi direct în ochi.
-Nu-mi place ţinutul acesta, vorule. De ce trebuie neapărat să rămân aici, pe când
tu te întorci acasă?
-Ţinutul Vorhasp nu va mai fi casă pentru tine decât atunci când vei purta în
pântece rodul pe care-l vei obţine de la fiul acestui sacat. Înţelegi? Nimic nu trebuie să te
împiedice să-ţi îndeplineşti datoria. Vei rămâne să locuieşti în casa de acolo, pentru a fi
aproape atunci când momentul va fi prielnic. Nu uita că tu eşti cea care are posibilitatea
să realizeze ceea ce nu s-a mai făcut încă până acum. Acest pui de sacat este poate ultima
noastră şansă.
-Înţeleg, murmură fata.
-Defapt, nu ştiu dacă, în loc să i se propună acest târg, nu ar fi fost mai bine să
scăpăm de sacat cât mai curând. N-am face decât să mai înlăturăm o piedică ce, mai
devreme sau mai târziu, tot ne va da bătăi de cap.
Deci, ai grijă, avertiză el oprindu-se din mers şi aruncându-i o privire tăioasă,
dacă nu reuşeşti înainte ca tânărul să fie iniţiat în prima lui vânătoare, s-a pierdut totul, iar
tu ştii ce ai de făcut.
Fata încuviinţă din cap cutremurându-se şi începu să coboare, îndreptându-se spre
mica vale în care se ascundea casa.
 Împrejurimile erau într-adevăr sălbatice, iar întunericul gros ce se lăsa tot mai
apăsător estompa contururile locuinţei, făcând-o să pară şi mai dărăpănată.
Zulah întinse o mână orbecăind prin întuneric, până dădu de pânza zdrenţuită care
abia acoperea intrarea. Pătrunse înăuntru cu precauţie dar, după nici doi paşi, se
împiedică de o masă moale.
Aproape în acelaşi timp, o lumină scăpără uşor în colţul opus şi umbra
tremurătoare a unui gewin începu să joace pe un perete invadat de ierburi. Jos, masa
informă şi moale de care se împiedicase Zulah prinse contur şi începu să se mişte
gemând. Un alt gewin. Vorul îşi trase piciorul cu repulsie.
-Nu vă aşteptam încă, se auzi din direcţia gewinului.
Du-te afară! porunci glasul către fiinţa respingătoare de lângă vor, apoi se întoarse
spre oaspeţii săi şi, în lumina slabă, Miona întrezări o faţă schimonosită de ură.
-Poftiţi, rânji gewinul spre ei, aşezaţi-vă mai aproape!
Zulah se aplecă să nu atingă tavanul care şi aşa parcă stătea să cadă şi se apropie
de foc.
Gewinul, însă, aruncă în flăcări o bucată grasă de carne şi, întorcându-se cu
spatele, începu să o acopere cu jăratic. Părea că uitase cu totul de oaspeţii săi care
aşteptau în tăcere.
-Presupun că aduci porunci noi, altfel nu te-ai fi deranjat până aici… mormăi
gewinul după un timp. Îţi repet că nu intenţionez să le dau ascultare decât dacă servesc
scopurilor mele…
-Desigur… se grăbi să-l linisteasca vorul.
-Nu! Fii foarte atent, avertiză gewinul şi furia puse din nou stăpânire pe trăsăturile
sale parcă tăiate în stâncă dură, nu vă veţi folosi de mine.
-N-o vom face, îşi îndulci Zulah glasul, aşa cum crezi, dar timpul este scurt. Poate
la următoarea vânătoare…
-Eşti sigur că nu există altă cale?
-Sacatul trebuie să se hotărască. Îţi repet că timpul este scurt. Mii de gewini din
clanul lui Torja au pornit de mai multe zile din Kanishe. Nu eu am hotărât ceea ce trebuie
să faci, recunoscu cu neplăcere. Alţii, mai puternici ca mine, consideră că nu există altă
cale.
-Nu mi se pare o cale nobilă. Mâinile mele vor atârna sub greutatea vinovăţiei.
-Vei avea ocazia să le speli, surâse Zulah. Încă ceva, se întoarse spre Miona.
Aceasta este o fiică a pământului.
Gewinul tresări puternic.
-O vei ascunde un timp aici, continuă Zulah prefăcându-se că nu observă, vei avea
grijă de viaţa ei.
Carnea începuse să ardă cu un miros greu, dar gewinul fixa cu încrâncenare
flăcările ce îi dansau în ochii galbeni.
Retrasă atât de departe, cât îi permiteau pereţii încăperii, Miona simţea fiori reci
ridicându-se de-a lungul coloanei. Încrâncenarea din privirile gewinului îi arăta că vorii
nu puteau să-şi aleagă o unealtă mai periculoasă.

4.
 Cei şase începură să avanseze spre centrul încăperii. O făceau cu mişcări furişate,
precaute şi Jatova simţi cum sângele începe să-i alerge mai clocotitor prin vine. Aruncă o
privire spre Rake care se ghemuise în poziţie de atac. Ceva părea să se schimbe în
structura întregii încăperi. Ceva, ce vibra înăuntrul lui, începuse să vibreze şi mai puternic
în afară, în aerul greu care îi înconjura şi părea să curgă din şi prin pereţii grotei.
Deodată, timpul încremeni şi acelaşi vaiet sumbru izbucni în urechile gewinilor,
torturându-i, obligându-i să se prăbuşească cu mâinile apăsate pe urechi.
Doar Jatova rămase în picioare, cu privirile pierdute în gol, imun la acel vaiet
sfâşietor. Rake îi zări vag buzele arcuindu-se, ca şi cum ar fi vorbit în şoaptă. Apoi,
mişcându-se ca prin vis, îl văzu ducând mâna la usak, lăsând să se prelingă câteva
picături din propriul sânge pe lama acestuia. Văzu lama apropiindu-se încet de el,
aproape atingându-i braţul.
Clipi fără să înţeleagă. Vaietul părea să stoarcă şi ultima picătură de forţă din el,
în timp ce mâinile presau urechile, încremenite. Simţi cum lama rece îi atinge pielea.
Apoi pătrunde adânc în carne, îm muşchi. Uimirea se citea mută pe faţa lui Rake. Picături
mari de sânge curseră peste cele ale lui Jatova, se amestecară.
Ce vrei să faci? ar fi vrut să-i strige, dar Jatova se întorcea cu aceleaşi mişcări
încete şi obositoare. Chiar în cuibul oprit al timpului, el începu să rotească lama atât de
repede, încât totul se transformase în sclipiri roşiatice ce zburau spre toate colţurile
încăperii. Firele rigide până atunci se topeau în calea ei, devenind mii de boabe de rouă
sângerii.
Văzu faţa lui Jatova răsucinu-se spre el şi ochii întunecaţi care îi cereau să se
ridice şi să înainteze cu el prin ploaia de rouă. Deodată, trupul său păru eliberat din
înţepenire, mâinile îi căzură pe lângă corp, dar vaietul nu se mai auzea. Nu simţea decât o
respiraţie grea ce insista în interiorul craniului. În urma sa, gewinii îşi reveneau. Nu era
timp de pierdut. Trebuia să alerge după Jatova, dar i se părea că nu poate înainta destul de
repede. Prin ploaia roşie, timpul se mişca altfel, în vreme ce ceilalţi avansau periculos
spre el. Se luptă să înainteze, se luptă cu forţele nevăzute care îi ţineau membrele pe loc.
Nu mai privea înapoi. Nu căuta cu ochii decât silueta taheshului său ce devenise o umbră.
În cele din urmă, umbra prinse contururi mai clare. Nici mişcările nu mai erau atât
de greoaie. Jatova era în faţă şi se vedea din ce în ce mai clar. Riscă să arunce o privire
înapoi şi văzu cu uşurare că nu-l urmăreşte nimeni. În spatele său, firele se întregeau la
loc. Redeveneau solide. Dar se refăceau cu o viteză uimitoare. Trebuia să se grăbească.
Reîncepu să alerge până ce simţi că irizaţiile roşii dispărură din jurul său. Jatova stătea
nemişcat la un pas de el. Abia atunci întoarse capul şi răsuflă. Apele roşii erau în urmă.
Galeria continua în beznă, dar se simţea din nou puternic.
-Cum ai făcut? îl iscodi.
Jatova ridică din umeri.
-Hai, spune, insistă Rake, cum ai ştiut ce să faci?
-Dacă te referi la asta - arătă cu mâna spre desişul firelor – să ştii că haba n-am.
Rake îl privi cu neîncredere.
-Serios. Am simţit că mă cufund într-un somn adânc. Defapt, eu dormeam, dar o
altă parte din mine, un eu necunoscut şi străin, se trezise. În faţa noastră era... o fiinţă. O
fiinţă zdrenţăroasă, cu părul despletit, până la călcâie, cu ochii mici şi strălucitori ca
stelele, cu mâinile de nagarra, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite ca
ale gewinilor, dar mult mai lungi şi cu limba de foc.
Jatova se scutură cu repulsie.
-Părea că toată acea fiinţă emană ură. Că ura era doar pentru mine, cel
necunoscut...
-O fiică a pământului? zise Rake gânditor.
-Posibil. Era ciudat că ura acel eu străin al meu, dar se şi temea de el. Teama era
mai puternică decât ura. Şi îşi vorbeau. Îi auzeam prin somn, dar nu înţelegeam ce-şi
spun. În cele din urmă, fiinţa păru să fie supusă. A întins mâinile acelea spre mine şi...
mi-a tăiat braţul. Atât îmi amintesc. Apoi m-am trezit aici.
-Foarte straniu.
-Da. Hai să ne continuăm drumul, îl îndemnă Jatova şi porni înainte.
Îmi ascunde ceva, gândi Rake, dar renunţă să-l mai întrebe şi se luă după el.
Au mers mai mult timp în tăcere. Jatova nu părea dornic să vorbească, iar Rake
prefera să aştepte un moment mai bun pentru a lămuri lucrurile. Tăcerea însă devenea
mult prea apăsătoare şi tânărul gewin deschise gura să spună ceva, când simţi în piept
palma lui Jatova.
-Opreşte-te, şopti acesta. Ascultă...
Rake se încordă cu toate simţurile la pândă. Tăcerea deveni parcă şi mai adâncă.
Din nou auzea acea răsuflare grea în străfundurile craniului. Din nou acea oboseală ce-l
secătuia de puteri. Vru să vorbească şi atunci înţelese.
-Sorbul! strigă. E în faţa noastră, aproape!
Aerul din galerie devenise inuficient, viu, ca şi cum ceva îl îndemna să fugă din
calea lor.
Îl apucă pe Jatova şi începură să alerge înapoi până se opriră cu răsuflarea tăiată.
-Ce facem? întrebă fiul sacatului. Dacă am mai fi înaintat puţin ne-am fi sufocat.
N-am mai fi putut nici să ne retragem.
-Înainte nu putem continua aşa. Legenda spune că avem nevoie de lemnul fiicelor
pământului.
-Da, se încruntă Jatova, dar despre ce lemn e vorba?
-Nu poate fi o bucată de lemn oarecare, spuse Rake şi se ghemui pe pământ.
-Am plecat la drum nepregătiţi, oftă Jatova şi se aşeză şi el. Acum ce facem?
Înapoi nu se poate. Nu mă văd trecând iar de apele roşii. Înainte... sorbul. Alt drum nu
este.
-Am crezut că toate alea erau prostii, mârâi Rake. Cine-i mai ascultă pe bătrâni...
-Da, şi eu mă aşteptam să întâlnim nişte încercări normale. Vreau să spun că...
-Că te aşteptai să înfruntăm alţi gewini şi obstacole... naturale sau ridicate de
gewini, ştiu. Trebuia să gândim cu capul. Nu de aia n-a mai pus nimeni mâna atâta timp
pe Dat’ut Germes. Trebuia să ne aşteptăm.
-N-are sens să ne amărâm acuma. Mă întreb ce-o fi lemnul ăla.
Tăcură amândoi îmbufnaţi. După un timp, Rake rupse tăcerea şovăitor.
-Cred că e un lemn preţios... Asta dacă e vorba într-adevăr de un lemn.
-Fiicele pământului se supun vorilor... continuă Jatova gânditor. Şi vorii...
-Păzesc cel mai sfânt copac.
-Vorhasp’so! exclamă Jatova. Gândim la fel. Nu poate fi vorba decât despre el!
-Da, se întunecă Rake, dar noi nu avem...
 Se lăsă din nou tăcere. Lui Jatova îi venea să-şi muşte mâinile de ciudă. Cum
putuse fi aşa de nesăbuit? Să creadă că poate reuşi... cu mâinile goale. Porniseră la drum
fără să se gândească bine înainte.
-Degeaba te chinui, vorbi Rake intuind ce gândeşte prietenul său. Nimeni nu are
lemn din trupul Vorhasp’so-ului. Nimeni n-a mai văzut Copacul Sfânt de veacuri întregi.
Doar drahmiţii, acei vori care îl păzesc. Şi atunci... asta e o încercare fără sens.
-Nu este! exclamă Jatova sărind deodată în sus.
Rake înălţă capul uimit spre faţa radioasă a taheshului său, întrebându-se dacă
acesta nu înnebunise subit.
-Nu este, te asigur că nu este, continuă Jatova ţopăind de fericire. Uite.
Rake, din ce în ce mai contrariat, privi spre palma lui întinsă. Acolo zări câteva
frunze.
-Sunt...
-Şşşt, făcu Jatova îngrijorat. Da, sunt frunze de Vorhasp’so.
-Dar, de unde...
-Nu contează. Să nu afle nimeni. Altfel, tata îmi arată el, se încruntă Jatova.
-Numai cei care participă la Vânători au dreptul, îl preveni Rake îngrijorat. Şi nici
aceia nu se plimbă cu ele aşa. Doar înainte de Vânătoare le primesc din mâna celui care
deschide Poarta.
-Ştiu, îi răspunse Jatova nervos. Ce contează de unde le am. Important e că o să
trecem de sorb.
-Asta dacă am gândit corect. Dacă lemnul la care se referă legenda...
Jatova îl privea întrebător.
-Hai! zise Rake ridicându-se zâmbind. Nu e decât o cale să aflăm.
Întinse mâna plin de curaj şi primi în palmă una din acele frunze cu reflexe
albăstrii. Era răcoroasă la atingere, ca o mângâiere şi Rake se înfioră. O duse hotărât la
buze. Mâna lui Jatova, însă tremură puţin.
-Şi dacă...
-Dacă ne trezim dincolo? În lumea Vânătorii? Vom vedea, zise Rake cu hotărâre.
Le mestecară cu teamă. Jatova înghiţi cu greu. Porniră din nou, mergând şovăitor,
cu toţi muşchii încordaţi şi ochii larg deschişi. Treptat, întunericul se subţia, se
transforma într-o ceaţă lăptoasă. Respiraţia redeveni ceva dureros. Îi chinuia o durere
ascuţită în capătul pieptului, dar continuară să înainteze. Picioarele nu mai păşeau, se
târau, dar ei avansau cu încăpăţânare.
Rake duse mâna la gât dorindu-şi aproape să şi-l sfâşie ca să nu se mai sufoce.
-Cred că... gemu răguşit.
Jatova se prăbuşi în faţa lui.
E sfârşitul, fu ultimul lui gând înainte de a cădea alături.

5.
 Sacat Ahtu simţea că o să se înece de furie. Ceru să fie chemat bătrânul Tatu, iar,
când acesta intră în încăpere, se prăbuşi din nou pe scaun, fără vlagă.
-Tatu, începu el să articuleze cu greutate, ai idee ce s-a petrecut aici acum ceva
timp?
-Stăpâne, nici unul dintre noi nu vrea ca tânărul Jatova să piară înainte de vreme.
-Deci ai simţit de la început cu ce gânduri venise vorul şi, totuşi, m-ai lăsat să-l
înfrunt singur.
Bătrânul se încovoie ca sub o lovitură prea grea pentru anii săi.
-Stăpânul ştie că nu puteam risca să mă arăt acelui vor. Pericolul ar fi fost atunci
cu mult mai mare pentru voi.
Ahtu ştia că bătrânul nu avea într-adevăr nici o vină şi că descoperirea de către
vori a faptului că adăpostea pe unul dintre cei mai căutaţi fugari, o fiinţă care prin însăşi
existenţa sa le putea zdruncina autoritatea, făcând să se ridice vălul de pe atât de bine
păzitele lor secrete, putea constitui un pericol de moarte pentru întregul său clan.
Odată considerase, însă, că merita să-şi asume acest risc, miza fiind mult prea
mare. Astfel, îl primise în casa sa pe Tatu, din cauza căruia tremurau toţi vorii… pentru
că fusese unul dintre ei.
Ahtu se folosise ani de-a rândul de cunoştinţele pe care Tatu i le furnizase,
arătându-şi recunoştinţa pentru ascunzătoarea oferită, dar niciodată nu reuşise să-l
convingă pe acesta să-i dezvăluie anumite mistere. Din cauza aceasta n-a încetat
niciodată să-l privească cu suspiciune, tratându-l mereu cu o oarecare rezervă, făcându-l
să se simtă în continuare un străin.
Totuşi, din anumite considerente, i se încredinţase cu ceva timp în urmă creşterea
şi educarea tânărului Jatova, fiul sacatului, şi nimic nu-l umplea mai mult de bucurie pe
Tatu decât prietenia atât de sinceră a puiului de gewin. Se bănuia că bătrânul îşi depăşise
cu mult atribuţiile şi îşi încălcase promisiunea făcută lui Ahtu, învăţându-l pe Jatova
multe dintre secretele vorilor. Numai gândul la ce ar putea deveni într-o bună zi fiul său
din cauza acestor învăţături îi dădea fiori lui Ahtu şi-i sporea neîncrederea cu care îl trata
pe bătrân.
Cu toate acestea, nu se putuse niciodată lipsi de el şi niciodată nu lua o hotărâre
importantă fără a-l consulta mai întâi pe Tatu. Îl considera, fără îndoială, un rău necesar,
care de mult timp devenise indispensabil.
Nici Tatu nu-i aprecia prea mult pe gewinii lui Ahtu, obiceiurile lor pline de
violenţă şi ferocitate, cât şi necesitatea acelei monstruoase vânători pentru a obţine esenţa
care le asigura posibilitatea traiului în afara Copacului Sfânt, i se păreau dezgustătoare.
Dacă i-ar fi stat în putere, ar fi împiedicat cu orice preţ participarea ritualică a lui Jatova
la prima sa vânătoare şi deci, transformarea sa într-un cavaler negru. Dar, gândea
bătrânul, mai bine cavaler negru decât să servească drept unealtă pentru planurile vorilor.
-Cred că ar trebui să-l chemăm chiar acum pe Jatova, propuse Ahtu trezindu-l pe
bătrân din visare. Am încercat din toate puterile să evit privirile prea cercetătoare a lui
Zulah, exact aşa cum m-ai învăţat chiar tu. Am gândit în permanenţă atacul de aseară, dar
nu ştiu dacă am reuşit să-l înşel. Deşi, cu cât ne jucăm mai înţelept rolul, cu atât mai mult
vom câştiga teren şi timp, mai ales timp…
Tatu - se întoarse sacatul cu faţa înseninată - spune-mi, există o şansă ca să putem
să-l ascundem pentru un timp pe Jatova, doar până când vom putea pune la cale un plan?
Şi apoi să încercăm - continuă el în gând - să punem capăt tuturor acestor războinice
clanuri, şi apoi…. Apoi urmează vorii! Nu-i aşa, Tatu, se întoarse el din nou spre bătrânul
care aştepta în linişte, nu-i aşa că există mereu o bună soluţie?
Tatu înclină capul uşor.
-Voi vedea ce se poate face. Cred, totuşi că ar fi mai bine să discut mai întâi doar
eu cu băiatul.
Sacat inconştient, gândea Tatu în acelaşi timp, tu îţi închipui că visul tău de
cucerire îmi este necunoscut sau că un vor se poate lăsa păcălit de o simplă metodă de
înfăşare a primelor gânduri. Tu nu bănuieşti ce lung e lanţul intenţiilor care te învăluie
de azi, nici nu ştii că un vor nu vine pentru a discuta cu tine după nişte reguli stabilite de
el, ci de un întreg şir de vori şi, adesea, singurul care ştie ce se aşteaptă de la tine nu este
decât Marele Yat, cel mai bătrân vor. Nu ştii, deci, că pentru fiecare cuvânt spus de tine
în plus te afunzi mai mult în prăpastia care ţi se pregăteşte.
Şi totuşi, gândind acestea, Tatu se întrista.
-Când are loc următoarea vânătoare? Se interesă sacatul străfulgerat de o idee.
-Curând, stăpâne, prea curând, murmură bătrânul.

5.

Barca fragilă plutea în voia valurilor. Când deschise ochii avu senzaţia că ridică
un munte cu pleoapele. Durerea era peste tot. În mâini, în piept, în oase, în muşchi. Era
atât de chinuitoare încât îl făcea să-şi dorească să scape de trup. Să-l arunce cât colo şi să
plutească liniştit în ceaţă.
În ceaţă... Rake se scutură de asemenea gânduri. Erau înconjuraţi de o ceaţă grosă
şi barca se clătina şubredă, gata să se umple de apă. Îl împunse uşor cu cotul pe Jatova.
Acesta gemu şi deschise ochii buimac. Se răsuci şi se săltă atât de brusc, încât barca fu pe
punctul de a se răsturna. Rake îl apăsă pe braţ.
-Linişteşte-te!
-Unde suntem?mormăi Jatova cu voce somnoroasă.
-În... ceaţă. Ascultă, cred că, într-un fel sau altul, am ajuns să navigăm pe apele
sorbului.
-Ape? Cine a spus că sunt ape? zise Jatova aplecat peste marginea bărcii. Priveşte!
Rake se întinse să vadă, dar se trase imediat înapoi.
-Sunt.... îngâimă îngrozit.
-Suflete! se întoarse Jatova cu ochii scânteind. Sau, cel puţin, asta par. Chiar
plutim pe sorbul de suflete!
Rake se mai întoarse o dată să privească în jos. Într-adevăr, în loc de apă, barca
plutea pe o ceaţă mai groasă decât cea din aer. Din când în când, din ceaţă se ridica
răsucindu-se câte o mână sau un cap ce părea să urle, dar din gurile lor nu ieşea niciun
sunet. Ceaţa parcă absorbea orice sunet, orice răsuflare. Era înspăimântător şi, deşi
gewinii nu prea ştiu ce-i teama, tinerii îşi doriră să fie în cu totul altă parte.
-Mă întreb dacă într-o zi vom sfârşi cu toţii aici, zise Jatova gânditor, privind
vrăjit ceaţa de dedesupt.
-Mă întreb cum de m-am lăsat convins să vin aici, replică Rake sarcastic. Bine, să
nu mai vorbim de asta, zise apoi pentru că taheshul său îl privea cu reproş. Suntem doi
smintiţi, ne aflăm deja aici şi nu putem face altceva decât să căutăm o cale de ieşire. Şi va
trebui s-o găsim foarte repede pentru că, uite!
Barca pornise să se rotească în jurul său, ceaţa se făcu mai rară şi gewinii zăriră
pericolul care îşi căsca fălcile spre ei. Apele-ceţuri se roteau odată cu ei şi se lăsau
absorbite într-un imens vârtej. Era terifiant să vezi toate acele suflete contorsionându-se,
urlând fără ca vreun sunet să răzbată din gurile lor, zbătându-se să scape hulpavei forţe ce
le trăgea spre centru.
-Sorbul! strigă Rake. Jos! Daţi-vă jos!
Zeci de braţe se agăţau de bărcuţa lor încercând să se oprească din alunecare şi
Rake nu mai făcea faţă să le lovească pe toate. În curând aveau să fie copleşiţi. Barca se
înscrisese deja pe drumul spre centrul vârtejului, iar eforturile disperate ale lui Jatova de a
o redresa cu ajutorul vâslelor erau inutile.
-Ce facem?
Jatova săltă neputincios din umeri.
-Nu putem decât să sperăm.
-Să sperăm ce? se înfurie Rake.
Trăsăturile frumose ale gewinului erau acum transformate într-o mască a groazei.
-Să sperăm că noi vom avea o altă soartă...
Barca porni să se rotească din ce în ce mai repede.
-Cred că e important să nu atingem ceaţa aia, îi strigă Jatova.
-Pe asta de unde ai mai scos-o? zbieră Rake reluând lupta istovitoare cu braţele
care îl asaltau din toate părţile.
-Aşa cred.
Rake îşi permise să arunce o privire scurtă spre taheshul său care acum
abandonase vâslele şi aştepta liniştit.
Curând, braţele încetară să se mai agaţe. Erau deja foarte aproape de centru. În
curând, apele-ceţuri aveau să-i înghită şi când acel moment veni în sfârşit, Rake se aruncă
şi îl acoperi pe Jatova cu corpul său.
Se treziră stând pe o suprafaţă rece şi dură. Se aflau într-un fel de tunel vertical,
săpat în stâncă. Se ridicară amândoi în picioare aproape în acelaşi timp şi se cercetară din
priviri. Spaţiul era atât de strâmt încât stăteau aproape lipiţi.
-Priveşte acolo sus!
Rake înălţă privirea şi zări mult deasupra capetelor lor cerul. Acolo era limanul.
Acolo sus. Şi aproape de acel disc de cer, la vreo zece înălţimi de gewin sub el, se afla un
prag larg.
-E acolo! fremătă Jatova. E sigur acolo, aproape că o simt.
Rake îşi coborî privirile obosit.
-Cred că îţi scapă un amănunt.
Jatova îl privi nedumerit şi cu tâmplele zvâcnind.
-Aş vrea să ştiu şi eu cum naiba o să urcăm până acolo, continuă Rake. Uite -
mângâie pereţii circulari – e netedă cum n-am văzut nicio stâncă până acum.
Jatova privi încruntat în sus. Acolo se afla ieşirea. Şi tot acolo... Dat’ut Germes.
Cum ar fi putut să se oprească acum?
-Aşa! spuse şi îşi înfipse ghearele adânc în stâncă. Îşi lăsă toată greutatea în acea
mână, se arcui şi îşi înfipse ghearele de la cealaltă mână mai sus. Aşa vom urca, spuse cu
încrâncenare şi pe mâna sa începu să se prelingă un firicel subţire de sânge.
 Rake săltă din umeri cu nepăsare.
-Foarte bine. Dar măcar pe asta s-o facem cu cap.
Cu un salt elastic se aruncă peste trupul lui Jatova şi se prinse deasupra cu
ghearele în stâncă.
-Urcă-te în spatele meu, îl îndemnă. Eu sunt mai puternic. Un timp o să facem
aşa. Apoi, când n-o să mai pot, o să continui singur. Hai, nu mai sta pe gânduri!
Jatova ştia că are dreptate. Mâinile sale rănite aveau să cedeze la un moment dat,
mult înainte să atingă pragul. Spre deosebire de ceilalţi gewini, el avea o constituţie mai
firavă. Tot timpul suferea din cauza asta. Ştia că, în mod normal, ar fi fost demult timpul
să participe la prima sa Vânătoare, dar Deschizătorul Porţii şi Sfatul nu fuseseră încă de
acord. Din cauza asta nici bunul său tahesh nu avusese parte de Vânătoare. Nu suporta
gândul de a-l lăsa pe Jatova să sufere de unul singur. Rake era opusul lui Jatova, mai
voinic decât majoritatea tinerilor de vârsta sa. Se bucura deja de o mare apreciere în
rândurile tuturor celor de la curtea lui Ahtu. Inima lui Jatova - în ciuda dragostei imense
ce o purta taheshului său – se simţise uneori îmboldită de fiori de invidie. Acum înţelegea
foarte bine ce-i propunea Rake, ce sfârşit avea să aibă această ultimă încercare. Petecul de
cer era atât de departe... În cele din urmă, braţele deja obosite ale lui Rake aveau să
cedeze. În cele din urmă, Rake nu va mai putea să se ţină de stânca netedă şi va cădea. Va
fi deja foarte sus când se vor petrece toate astea, suficient ca prăbuşirea să fie mortală. Iar
Jatova îşi va continua drumul, va lua Dat’ut Germes poate, va ajunge la lumină şi îl va
dărui tatălui său.
-Urcă! porunci Rake şi Jatova nu se putu împotrivi. Va căuta o soluţie până vor
ajunge acolo. Va găsi ceva, căci nu-şi putea imagina viaţa fără taheshul său. Niciun
gewin nu ar fi putut.
Rake se încordă şi începu ascensiunea. Stânca nu era foarte dură, dar ghearele
gewinului deveneau tot mai fragile.
-Povesteşte-mi ce ai să faci cu Dat’ut Germes... după ce îl vei obţine, gâfâi Rake
fără să slăbească ritmul urcuşului.
Buzele lui Jatova se strânseră într-o linie dreaptă.
-Îl vom duce sacatului, apăsă el pe cuvinte. Se spune că cel care îl poartă capătă
forţa a zece gewini. Prin sacatul lor erimeeni vor fi din nou puternici. Îşi vor recăpăta
încrederea. Apoi ne vom ocupa de Casaga. El este cel care unelteşte. Sunt sigur. Voi cere
ajutorul lui Tatu şi îl voi demasca.
-Aş vrea să văd faţa lui Irlan când o să apari cu Dat’ut Germes, rânji Rake
sprijinindu-se un moment cu fruntea de peretele rece şi umed.
-O s-o vezi, răspunse Jatova cu îndârjire. O s-o vezi.
-Da, şopti gewinul şi înfipse cu putere mâna mai sus. Mă mir că unul ca el a dorit
să participe la o astfel de încercare. Îmi pare rău pentru hiquattarul Alko, sorţile vorilor
puteau să-i aducă un fiu mai bun. Irlan e o scursură.
-Să nu exagerăm, a fost mereu de partea tatălui meu. E adevărat că între noi au
existat unele... unele neînţelegeri, dar...
-Jatova - izbucni Rake atât de furios, încât un moment au fost pe punctul de a se
desprinde de pe stâncă – când îţi spun că Irlan e un nemernic trebuie să înţelegi că aşa e!
Continuară urcuşul în tăcere. Rake începea să dea semne de oboseală. Jatova
putea să simtă tremurul puternic al muşchilor. Privi deasupra. Cât mai era până la prag?
Destul. Rake nu va reuşi.
 -Ce faci? strigă acesta lipindu-se de stâncă cu tot trupul scuturat de tremur.
-E rândul meu, răspunse Jatova coborând din spatele lui şi agăţându-se de stâncă.
-Nici să nu te gândeşti! mârâi Rake.
-De ce?
-Pentru că nu poţi. Cum crezi că aş putea să mă înfăţişez sacatului spunându-i că
fiul său a murit.
-Haha, hohoti Jatova. Te asigur că nu-ţi voi oferi ocazia asta. Hai, urcă-te! Fă-o,
îţi spun!
Rake se supuse în cele din urmă şi trupul său încercă un moment de uşurare, dar
ochii stăteau mereu atenţi, la fiecare mişcare a membrelor lui Jatova, la fiecare ezitare.
Acum începu calvarul fiului sacatului. Ştia bine că Rake ajunsese demult la
capătul forţelor şi că se mai ţinuse de perete doar printr-un miracol al voinţei.
Parcurseseră puţin peste jumătate din distanţa până la prag. Prin urmare, Jatova trebuia să
depună tot atâta efort cât şi Rake. Încercă să nu se mai gândească la asta, ci doar la
mişcările pe care trebuia să le facă.
Şi urcă. Şi urcă. Peretele de stâncă părea nesfârşit, dar Jatova alungă repede acest
gând. Gura era o cursă încleştată, degetele cu gheare sângerau peste tot, genunchii o rană
vie. Simţi sete, dar nu o sete oarecare, ci una care-i ardea pieptul, o sete vie, ca nişte
flăcări ce urcau furioase pe gât. Se forţă să înghită. Oare cât mai avea? Întrebarea revenea
insistentă. Cu siguranţă nu mai putea fi mult.
O vreau. O vreau cu toată fiinţa mea.Trebuie s-o dobândesc. Nu e pentru mine. O
fac pentu Erimeea... şi pentru tata.
Oare chiar n-o faci şi pentru tine? se insinua un gând duşman. Pentru toată
ruşinea de-a nu fi fost acceptat în rândurile cavalerilor negri? Dacă nu era pentru tine,
Rake ar fi făcut parte deja din rândurile lor...
Nu! Sunt atât de slab... Pe toţi zeii, de ce m-am născut atât de slab! De ce nu sunt
ca ceilalţi? Până şi femeile au mai multă forţă decât mine!
Nu! Nu vreau să fiu ruşinea tatălui meu. Trebuie să reuşesc!
Ce contează că n-ai forţă? continuă să-l zgândăre acel glas. Ai alte calităţi care te
ridică deasupra celorlelţi. Ştii lucruri pe care alţii nici nu le visează. Vei fi un bun
conducător, un bun sacat...
Taci! Nu mi-am dorit niciodată să fiu sacat în locul tatălui meu.
Oare?
Nu mă vor accepta niciodată. Pentru ei forţa e mai importantă decât orice
altceva.
Şi atunci, ce vrei? – glasul duşman devenea tot mai puternic, mai insistent. A, tot
mai speri să înţelegi de unde vin... visele acelea...
Insinuant.
Pe când gândea asta, peretele începu să se mişte, să se vălurească. Parcă voia să se
scuture de ei.
-Jatova, îşi auzi numele strigat şi atunci îşi dădu seama că nu peretele se mişcă, ci
el începe să alunece pe perete. Se simţi apucat de un braţ, apoi smucitura şi durerea
ascuţită din încheietură îl făcură să-şi revină. Stătea spânzurat deasupra întunericului,
epuizat de efort, cu mâna încleştată de strânsoarea lui Rake. Simţi cum trupul său
reîncepe să urce. De-a dreptul desfigurat, Rake se lupta să cucerească ultima porţiune de
drum.
 Era acolo. Pragul. Blestematul de prag la care trebuia să ajungă.
-Jatova, repede, gemu Rake. Urcă-te peste mine. Prinde marginea aia!
Reuşi să o facă. Nici nu-şi dădu seama cum a putut să se rostogolească peste.
Când se întoarse însă, Rake nu mai era acolo. Îl strigă cu disperare. Nu-i răspunse nimeni.
Se zvârcoli pe marginea pragului încercând să pătrundă cu privirea în întunericul
tunelului. Şi atunci i se păru că zăreşte o formă firavă fluturând mult mai jos.
-Rake! strigă. Cobor!
-Nu, se auzi slab... Este?...
Jatova îşi încordă auzul. Înţelese. A întors capul şi l-a zărit. Era acolo. Pragul nu
lăsase să se vadă, dar acolo era o mică încăpere şi în fundul ei, o firidă. Dat’ut Germes se
odihnea în acea firidă.
Oare e adevărat? Oare îţi dă puterea a zece gewini? Ar putea să o ia şi să
coboare după Rake. Şi asta foarte repede, pentru că Rake nu putea să se mai ţină mult de
stâncă.
Se apropie cu paşi şovăitori. Întinse mâna.
-Aşteaptă! tună un glas în stânga lui şi Jatova se răsuci surprins.
Un spirit?
Un gewin, foarte bătrân după toate aperenţele, dar iradiind atâta forţă, îl ţintuia cu
lama usak-ului aproape de piept. Muşchii puternici îi zvâcneau sub pielea groasă a
braţelor. Solzii care-i acopereau părţile vulnerabile erau întunecaţi. Până şi pe piept, acolo
unde majoritatea gewinilor păstrau solzii aurii, de dinaintea iniţierii în experienţa
Vânătorii, până şi acolo erau negri, cu vagi reflexe albastre. Ochii îi sclipeau galbeni în
întuneric, crunţi, sângeroşi, pe o faţă neclintită a cărei piele se strânsese în riduri adânci.
Ghearele şi colţii braţelor străluceau ameninţător.
-Cine eşti? întrebă şi propriul glas îi sună slab şi temător în urechi.
-Mai important este cine eşti tu! răspunse gewinul şi se înclină brusc în faţă.
Acum ochii aceia galbeni erau atât de aproape de ai săi şi privirea atât de
scormonitoare, încât simţi că se pierde cu firea.
-Doar cei din neamul lui Nakdut pot cere Dat’ut Germes. Nimeni altcineva!
răsună glasul bătrânului războinic.
Jatova îngenunche spunând:
-Sunt Jatova’ut Garra men Nakdut. Sângele străvechi curge în vinele mele.
Braţul gewinului nu se clinti:
-Asta rămâne de văzut. Trebuie să faci dovada. Acolo!
Mâna cu gheare strălucitoare era îndreptate spre firidă. Abia atunci tânărul privi
cu mai multă atenţie. Mult râvnita armă era acoperită de un văl de fum cenuşiu ce se
ridica din partea de jos, din căuşul unor mâini de stâncă. Degetele acelor mâini se arcuiau
uşor spre interiorul palmelor, dar, în loc să se termine cu ghere, se transformau unindu-se
în tulpina unui mic arbore. Măiastră trebuie să fi fost mâna artistului care închipuise aşa
ceva, căci ramurile şi frunzele erau atât de delicate, încât te întrebai cum putuse sculpta
asemenea minunăţie în stânca dură.
-Rupe câteva frunze, lasă sângele tău să curgă peste ele şi arde-le în căuşul
palmelor, îl sfătui războinicul. Atunci zeii vor şti dacă eşti cine spui că eşti.
Jatova se apropie, atinse fragilele frunze şi văzu că erau vii. Rupse câteva şi făcu
aşa cum i se spuse. Când focul cuprinse frunzele, fumul cenuşiu deveni mai gros, aproape
negru. Dat’ut Germes nu se mai zărea în spatele său şi fumul prinse viaţă, un cap de
femeie se născu în interiorul său şi capul deschise gura spunând:
-Nakdut şi-a primit darul sacrificiului! Dat’ut Germes poate să-şi regăsească
stăpânul. Dar...
Capul de fum se opri cu gura larg deschisă şi îl iscodea cu ochii goi pe tânărul
gewin. Acesta, hotărât să pună capăt senzaţiei neplăcute pe care o simţea până în
străfunduri, întinse mâna să apuce arma, dar chipul strigă puternic înainte ca degetele sale
să pătrundă prin fum:
-Stai!
Degetele gewinului se retraseră înfiorate, căci faţa de fum începu să se zbuciume,
acum îşi pierdea forma, acum parcă dădea să se smulgă şi să-l atingă.
-Cine eşti tu?
Glasul sună precum glasul unui copil.
Apoi gros, ca tunetul furtunii:
-O! Timpurile se sfârşesc!... Plângeţi gewini! Plângeţi copii ai Copacului Sfânt,
căci Stăpânul s-a întors!
În dreapta lui Jatova se auzi un geamăt înfundat. Nu putea fi decât războinicul
bătrân.
-Lumea se descompune ca un cadavru, la picioarele Sale! continuă chipul. El e! El
e Distrugătorul şi Ziditorul!
Jatova începu să se dea înapoi îngrozit.
-Atunci nu vei avea Dat’ut Germes! îi strigă războinicul ameninţător.
-Stai! strigă din nou chipul de fum. N-are rost să te împotriveşti bătrâne Germes.
Dat’ut Germes e al său. Nu are importanţă... Dar ţine minte! se întoarse spre Jatova.
Habbu a dormit prea mult. Habbu nu mai este întreg şi părţi din sine s-au rupt şi
au putrezit. Tu! – capul de fum se aruncă până aproape de faţa tânărului. Ar fi fost mai
bine să nu te mai naşti! Aduci cu tine sfârşitul nostru, al tuturor. Moartea noastră e în
ochiul tău, căci nu te poţi împotrivi propriului tău blestem. Şi noi vom ispăşi cu tine....
Glasul chipului de fum se stinse încet ca şi cum n-ar fi fost. Fumul se risipi. Nici
bătrânul războinic nu mai era acolo. Jatova tremura din toate încheietuile. Mintea i se
opacizase şi inima bătea să-i spargă pieptul.
-Ce-a fost asta?
Se răsuci tresărind. În spatele său, sprijinit de stâncă, Rake îl privea gâfâind. Tot
trupul îi era o rană deschisă. Se repezi să-l sprijine.
-Nu, Rake îl îndepărtă blând cu mâna. Ce a fost asta? insistă încruntat.
Jatova se dădu câţiva paşi înapoi ferindu-şi privirea.
-Cât ai auzit? îl iscodi.
-Cred că nu suficient, îi răspunse Rake lăsându-se să cadă jos. Ce blestem te
urmăreşte şi ce vom împărtăşi alături de tine?
-A! Asta... făcu Jatova respirând mai uşor. Cred că voiau să mă avertizeze. Dat’ut
Germes este o armă puternică... Dacă nu sunt atent...
Nu reuşea să-şi privească taheshul în ochi. Cât o fi auzit? Şi, mai mult, cât o fi
înţeles? Dar nici el nu înţelesese, încercă să se liniştească. Nu era nimic de înţeles. Poate
că toate acele cuvinte înspăimântătoare erau făcute să-l împiedice să ia arma. Să n-o ia?!
După atâta chin, după atătea speranţe...
-Iat-o! arătă spre firidă. E a noastră, în sfârşit!
 Rake începu să se ridice uşor şi să se apropie.
-Vreau să-mi promiţi ceva, îl rugă Jatova prinzându-l de braţ.
Rake înclină din cap aşteptând. Jatova îi zâmbi cu ochii limpezi.
-Vreau ca tu să te duci până acolo şi să iei Dat’ut Germes. Nu te teme, nu mai e
niciun pericol. Vreau ca tu să o porţi prin marea sală de primire a castelului şi apoi să o
înmânezi sacatului. Nu, opri el cu un gest hotărât protestul lui Rake, tu o meriţi mai mult
decât mine. Ai promis, îi reaminti.

Rake urma să devină important în clanul lui Ahtu. Se făcuse deja remarcat în
nenumărate rânduri. Sfatul spusese că vremea primei vânători sosise de mult pentru el.
-Şi? făcu fiul sacatului arţăgos scuturându-se de colb. Stăteau întinşi la soare, pe
vârful retezat al unei stânci. De acolo se zărea curtea casteluilui ca în palmă.
-Sacatul m-a anunţat că este vremea să particip şi eu.
Jatova privi cu interes trăsăturile în schimbare ale tânărului său prieten. Se
refăcuse uimitor de repede în urma aventurilor de la Minele Urlătoare. Jatova îşi amintea
cu neplăcere reacţia tatălui său de după ceremonie, când Rake îi înmânase Dat’ut
Germes. Privirea cruntă a sacatului îi promisese încă de pe atunci tot atâtea momente
neplăcute tânărului gewin. Se aşteptase într-adevăr la o pedeapsă teribilă pentru că
participase la Provocare fără să-şi înştiinţeze tatăl, dar nu se aşteptase să-o oblige să
studieze cu Tatu, închis într-un turn, zece zile încheiate. Asta chiar fusese o tortură. Şi
pedeapsa nu se încheiase. Acum fugise de sub nasul bătrânului Tatu cu ajutorul lui Rake.
Da, era pregătit Rake şi el devenea conştient cu fiecare zi că o prăpastie imensă se
va săpa între ei dacă acest eveniment nu va avea loc în acelaşi timp pentru amândoi.
-N-aş vrea să te necăjesc, continua el să sporovăiască însufleţit, dar cred că nu mi-
ar conveni prea mult să trecem acest examen al primei vânători împreună…
-De ce, Rake? Ţi-e frică să nu te confund cu prada? glumi Jatova prefăcându-se
bine dispus.
Simţise adesea o latură întunecată, zăcând putredă înăuntrul taheşului său şi
credea că nu se născuse din esenţa firii sale, ci, mai degrabă, dintr-o împletitură încâlcită
de drumuri ce duceau adânc în trecutul lui Rake. Jatova era convins că prietenul său nu
îngropase acest trecut.
Zici că marele eveniment se apropie? Asta înseamnă că vorii au transportat deja o
mare cantitate de frunze de So, făcu Jatova gânditor.
-Da, vorii iar s-au îmbogăţit zilele astea. Cât timp Copacul va rămâne în
stăpânirea lor, vor stoarce şi sufletul din noi. Dar nu se poate altfel.
 -Am văzut că mestecarea frunzelor îţi crează o senzaţie atât de ciudată… Dar
trecerea prin poartă spre acel tărâm trebuie să fie o experienţă deosebită!
-Nu pot să sufăr jivinele astea roşii! Sunt tot ce poate fi mai respingător. Nu se vor
lăsa până nu ne vor suge tot sângele, cum s-ar spune - rânji Rake sugestiv - sau poate că,
până la urmă, se va întâmpla invers, termină el ameninţător.
-Nici mie nu-mi plac vorii, aprobă Jatova căutânu-şi din priviri armele
împrăştiate, dar Tatu este diferit.
-Da, zise Rake gânditor, Tatu este diferit. El pare să nu se împace cu nimeni. Îi
urăşte pe vori, îl îngrozesc grafii şi abia-i suportă pe gewini. Şi, totuşi, e bun pentru tine.
Ce crezi? Te va îndemna să devii sacat după moartea tatălui tău? Cei doi hiquattari ce vor
trebui, după lege, să se lupte pentru a-i lua locul, stau deja cu ochii pe tine.
-Nu mă interesează să-i urmez tatălui meu şi nici nu am de gând să schimb legea.
Sunt alte lucruri ce-şi găsesc locul în inima mea.
-Ştiu. Visezi să ridici în lumină perfecţiunea unei cetăţi. Dar pentru asta îţi trebuie
putere. Să fii sacat înseamnă putere.
Sacat... Să fii sacat înseamnă putere... Dacă e vorba de o astfel de putere, precum
cea de care vorbise chipul de fum... Să distrugi totul în calea ta...
Jatova simţi cum înăuntrul său se umflă un ghimpe.
-Să fii sacat înseamnă să nu schimbi nimic şi sufletul meu tânjeşte după
schimbare. Tu nu înţelegi, Rake! Şi totuşi eşti taheshul meu. Tu nu înţelegi ce înseamnă
să simţi în fiecare zi că toate sunt jumătăţi, că lumea este o jumătate, că tu eşti o jumătate,
că toate sunt construite ca să fie o colosală frumuseţe şi perfecţiune, dar sunt lăsate în
părăsire, neterminate, ciuntite.
-Nu, Jatova, nu te înţeleg - coborî fruntea Rake - şi tocmai pentru că sunt taheshul
tău, este ciudat să nu ajung la tine. Vrei să schimbi ceva? Fă-o! Braţul şi mintea mea îţi
stau la dispoziţie. Gewinii se măcelăresc în fiecare zi, iar celor de rând li se plăteşte în
carne. Sunt atâtea de schimbat şi timpul e puţin.
Jatova ridică privirea spre tovarăşul său şi o luminiţă de neîncredere îi scăpără în
ochi, dar Rake se întorsese într-o parte prefăcându-se că îşi sterge usak-ul, arma sa atât de
încercată.
-Hai să plecăm odată, hotărî brusc Jatova, nu vreau să dau încă ochii cu Tatu şi
ceva îmi spune că tocmai vine după mine. Ştii, pedeapsa mea e departe de a se fi
terminat. Tot nu înţeleg ce l-a făcut pe tata să aleagă să mă închidă cu Tatu în turnul ăla.
Vezi că mă bazez pe ajutorul tău şi pentru mâine, Rake, îi făcu Jatova cu ochiul.
Rake era destul de tânăr, iar stările sale sufleteşti treceau uşor dintr-o extremă în
alta. În ciuda tinereţii, însă, participase la mai multe lupte sângeroase pentru a îndeplini
poruncile secrete ale sacatului. Căpătase experienţa înfruntărilor în care viclenia şi
capacitatea de a gândi şi de a reacţiona fulgerător jucau un rol esenţial. Dar, în urma
acestor acţiuni, inima sa se deschidea cu simplitate micilor bucurii pe care i le oferea
vârsta. Deşi cuvintele taheshului îi creaseră o stare de nervozitate, Rake se simţea acum,
când alerga spre casa tatălui său, îmbătat de frumuseţea culorilor pe care ziua în amurg le
arunca într-un joc copilăresc asupra tuturor lucrurilor. Legătura în care îşi ţinea armele,
spânzurate pe spate, i se lovea ritmic de pulpe, imprimându-i o cadenţă care cânta parcă
în mintea sa.
Nu-şi mai văzuse tatăl de ceva timp, de când, împreună cu cei mai buni luptători,
acesta fusese trimis de Ahtu să lovească în trupele gewinilor lui Torja care păzeau
frontiera de la miază-noapte. Ştia că se întorsese întreg şi sănătos şi ardea de nerăbdare să
se arunce în braţele lui. Mai avea puţin. Încă un deal cu panta domoală şi va zări locuinţa
sărăcăcioasă în care unul dintre cei mai importanţi oameni ai sacatului îşi odihnea oasele
după fiecare bătălie.
De data aceasta avea să insiste pentru a-l convinge să accepte o locuinţă mai bună,
demnă de rangul său. Ahtu i-o oferise în mai multe rânduri, dar tatăl său se încăpăţânase
să-l refuze.
Credea că în felul acesta îşi păstra un strop de libertate de care un cavaler
singuratic şi arţăgos, cum îşi spunea, avea neapărată nevoie.
Încă puţin şi va ajunge pe culme. Se gândi ca, de data aceasta, să rămână mai mult
timp. Discutase deja cu Tatu, care binevoise să-i vorbească sacatului şi astfel obţinuse trei
zile de libertate.
Odată cu ultimul pas, Rake ajunse în vârful dealului şi se pregăti să tragă adânc
aer în piept, dar se opri cu sufletul îngheţat. Clipi cu neîncredere. Deodată, peisajul
începuse să se rotească tulburător de repede şi Rake simţi că se prăbuşeşte spre fundul
văii, înaintea trupului său. Viteza uimitoare cu care picioarele sale alergau printre
bolovani, fără a ţine seamă de terenul accidentat, i se părea oricum prea mică. Parcă
opunându-i-se, timpul se întindea la nesfârşit. Se temea să-şi apropie imaginea din faţa
ochilor, dar voia s-o şi atingă mai repede pentru a se convinge că nu e reală.
În cele din urmă, tălpile i se opriră în cenuşa caldă. Cu braţe tremurătoare, începu
să scormonească, să arunce de-a valma bucăţi carbonizate de lemne şi pânză. Se
îngropase în ele până aproape de genunchi când i se păru că aude un geamăt slab, mult
într-o parte, aproape de poalele celuilalt deal, în spatele unui pâlc de copaci. Se smulse
din mijlocul resturilor arse şi alergă într-un suflet în acea direcţie. Dădu la repezeală
crengile la o parte şi decoperi un corp întins pe spate. Pe faţa atât de cunoscută se
amestecaseră negrul arsurilor şi roşul sângelui. Ultima suflare stătea agăţată de buzele
crispate.
-Tată! murmură tânărul.
Gewinul deschise cu greutate ochii în care ura părea să macine din interior şi
încercă să-şi ridice capul, dar nu reuşi. Făcu un nou efort şi se rostogoli pe o parte. Rake
îl sprijini cu mâinile apropiindu-şi faţa de gura sa.
-Am făcut un târg, rosti gewinul cu voce slabă, pentru a-i da neamului nostru o
şansă… el a aflat… Nu e pierdut totul… Dar fiica pământului e în mâinile lor…
-Care ei? strigă Rake cu disperare, în timp ce tatăl său încerca din răsputeri să îşi
recapete glasul. Cine? Sacatul?
-Da şi... celălalt.
Ultimele picături de viaţă se transformară în forţă teribilă cu care gewinul strânse
în mână braţul fiului său, privindu-l în ochi cu o fixitate poruncitoare.
-Ascultă! Am făcut un târg… Jatova trebuie să moară!
Rake se smulse cu groază din încleştarea muribundului.
-Ascultă-mă! insistă gewinul. La pieptul meu am ascuns pergamentul. Să-l iei…
Cu el poţi să le ceri să-şi îndeplinească partea lor de înţelegere. Partea ta este moartea
fiului lui Ahtu.
-Ştii bine că nu pot să fac aşa ceva! urlă Rake. Ce-ai făcut? De ce vrei să mă legi
de un lucru care mi-e imposibil?
Cu un ultim efort, gewinul ridică puţin capul şi rosti:
 -Nab Al… Fereşte-te de hiquattar!
Rake tresări violent. Parcă împotriva voinţei sale, se apropie de corpul
neînsufleţit, îi căută prin haine şi scoase o fâşie de pergament pe care, fără măcar să o
privească, o ascunse la pieptul său.

6.

Jatova ura din tot sufletul peisajul acela arid, de parcă s-ar fi născut în cu totul altă
parte. Stâncile colţuroase, deşerturile nesfârşite în care tot timpul riscai sa fii prins de o
furtună necruţătoare, erau totuşi elemente care se manifestau la o scară mai mică decât în
zonele devastate în care trăiau temuţii grafi.
Tatu îi povestise adesea despre ei, descriindu-i ca pe nişte monştri cu aspect
înfiorător, cu boturi lungi, hidoase, carne stafidită, maro-cenuşie, cu ochi mai cumpliţi
chiar decât cei ai cavalerilor negri. Şi, ca şi cum aceasta n-ar fi de ajuns, purtau coifuri
care le acopereau în permanenţă privirea, coifuri pe care îşi desenau ochi galbeni, ca ai
cavalerilor. Totuşi, Jatova se îndoia puţin de acestă descriere, având în vedere că Tatu îi
considera şi pe cavaleri suficient de urâţi şi înspăimântători.
Despre erimeeni se credea că făceau parte dintre fiinţele cele mai puternice şi mai
rezistente născute vreodată din spiţa gewinilor, dar şi dintre cele mai crude şi de temut.
Al doilea botez, cel al vânătorii, însemna pentru ei metamorfoza definitivă, o
modalitate de supravieţuire, dar care le înzecea puterile native, condamnându-i în acelaşi
timp la o veşnică foame, nevoia de a recolta esenţa pe care Copacul Vorhasp, Creatorul
lor, nu le-o mai putea oferi.
Jatova studiase cu interes textele care se refereau la evoluţia în timp a rasei lor şi
meditase îndelung asupra transformărilor care le fuseseră impuse de necesitatea
supravieţuirii. Acum, oricare dintre ei era nevoit să înceapă la maturitate o viaţa nouă, de
vânător, să-şi asigure esenţa necesară din trupurile altor fiinţe.
Momentul maturităţii era marcat din cauza aceasta de dureri din ce în ce mai
puternice, care le străbăteau trupurile tot mai des. De aceea, un lucru îl neliniştea uneori:
vârsta se apropiase, dar durerile nu se făcuseră încă simţite.
Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, simţea că nu se dezvoltase întocmai ca ceilalţi,
că forţele sale nu le egalau niciodată pe cele ale tovarăşilor săi. Dar, de fiecare dată când
deschidea acest subiect de faţă cu Tatu, acesta devia spre alte preocupări care păreau mai
importante pentru moment. Însă, fapul că îl vedea crispându-se devenea pentru Jatova un
motiv în plus de îngrijorare. Acest lucru îl îndârjea nespus şi îl făcea să se supună la
antrenamente lungi şi obositoare care îi lăsau corpul fără vlagă. Nu mărturisise încă
nimănui, dar se temea că originea sa nobilă nu va mai constitui în curând un paravan în
faţa alor săi.
Şi apoi mai era şi acea fiică a pământului... O întâlnise în ziua când Rake şi el se
întorseseră acoperiţi de glorie cu Dat’ut Germes. Ea era acolo, în primele rânduri ale
mulţimii, caldă şi zâmbitoare, ca o zi binecuvântată de agenar. Îl şocase atingerea mâinii
ei, un curent puternic ce-i străbătuse corpul din creştet până în tâlpi. Îi întorsese zâmbetul,
preocupat încă de felul cum Rake, îngenunchiat, oferea Dat’ut Germes sacatului.
Mulţimea strigase dezlănţuită, doar Tatu nu se mişcase din locul său, ci îl fixa cu privirea,
ca şi cum ar fi fost singuri. Apoi se mirase. Oare îl fixa chiar pe el, sau pe acea fiinţă
superbă de alături? Mai târziu aflase. Era o fiică a pămăntului, trebuia să-şi fi dat seama,
una din multe dresate de vori. Era acolo pentru el. Pentru moment se înfiorase gândindu-
se ce ar fi însemnat o astfel de legătură. Supunerea absolută, sclavia. Toată lumea ştia că
fiicele pământului puteau subjuga pe oricine. Victima era privită cu neîncredere de către
toţi. Cine s-ar mai fi îndoit că există voinţă într-un trup subjugat de ele?
Acum începea să se întrebe dacă glasul aspru al tatălui său, dacă pedeapsa absurdă
pe care o primise nu aveau altă explicaţie: să-l ţină departe de ea. Dar până când? Dacă
vorii o ceruseră, Ahtu trebuia să se supună, să-şi lase fiul în braţele ei. Oare de ce o
aduseseră? Ce-şi puteau dori vorii de la el? O iscoadă în casa propriului său tată? Pentru
că era sigur că, cedându-i acelei fiice a pământului, avea să devină o iscoadă fără voinţă
proprie. Odată ce ar fi cedat, ar fi tânjit la nesfârşit, ar fi implorat ca ea să i se ofere.
Niciodată fără un preţ.
O progenitură? Era şi asta o posibilitate. Adesea vorii urmăreau anumite linii de
sânge. Dar ce putea oferi el? El, gewinul slab, care nu fusese acceptat încă nici la
Vânătoare?
Soarele era deja în spatele stâncilor de reper când el luase o hotărâre: avea să
folosescă treptat, pentru a-şi obişnui corpul, acele frunze albastre ale Vorhasp-ului,
înaintea celorlalţi. Se ridică în picioare însufleţit deodată de acest gând.
-În sfârşit, te găsesc!
Tatu sosea val-vârtej. După cât de încruntat venea şi după felul nervos în care îşi
agita braţele, Jatova înţelese că era mai înţelept să rămână pe loc şi să aştepte calm
dezlănţuirea furtunii.
Dar Tatu se liniştise ca prin farmec şi se aşezase gânditor pe colţul stâncii din faţa
tânărului. Se vedea clar că ceva îl deranja, că nu ştia de unde să înceapă.
-Tatăl tău devine greu de mulţumit - zise el în cele din urmă şi Jatova se miră, căci
Tatu nu se plânsese niciodată de acţiunile tatălui său. Percepu acest fapt neobişnuit ca pe
un avertisment şi, din acest motiv, preferă să păstreze o atitudine reţinută.
-Peste câteva zile vei reîntâlni o persoană care va juca un rol extrem de
important în viaţa ta, continuă după un timp cu greutate. Vorii au hotărât pentru tine şi nu
ai prea multe şanse… decât dacă nu cumva intenţionezi să asculţi în continuare de sfatul
unui bătrân…
-Ascult.
-Mâine, în loc să te pregăteşti de nuntă, vei fugi în munţi.
-Dar ce spui tu e absurd! exclamă Jatova plin de uimire. Nici nu mi-am încheiat
ciclul antrenamentelor, peste puţin timp voi participa la vânătoare… tot ce spui tu este
imposibil!
-Jatova, tu nu vei participa la această vânătoare, suspină bătrânul, nici la aceasta şi
nici la alta. Vei merge în munţi aproape de ţinuturile grafilor…
-La grafi?! Bătrâne, ai înnebunit! Grafii…
-Nu mă întrerupe. Măcar o dată în viaţa ta încearcă să ai încredere. Nu te trimit la
moarte, ci te trimit la viaţă. Vei merge în munţi, deci şi vei duce cu tine ţelul meu.
Niciodată nu ai ştiut să lupţi cu adevărat, da, nu te uita aşa! Spre deosebire de ceilalţi
tineri bezmetici din rasa voastră, tu ai meritul unei minţi scormonitoare, dar nici măcar
aici nu ai reuşit să mergi mai departe. Toate antrenamentele la care te-am supus devin de
acum încolo inutile. Ghicesc în tine, copile, revolta fără nume şi lupta fără cauză. Locul
tău nu e aici şi nu va fi niciunde, dacă nu-ţi dau o mână de ajutor. Cauţi. Ce cauţi?
 -Voi fi vârful securii care va lovi după moartea tatălui meu în triburile celor fără
linia demnităţii!
-Scuteşte-mă de aşa ceva! plezni Tatu din buze dispreţuitor. Care demnitate? Care
linie? Voi nici nu vă cunoaşteţi linia.
Jatova era din ce în ce mai nedumerit de tonul dispreţuitor al bătrânului, dar, în
acelaşi timp, simţea crescând în el o furie inexplicabilă, care venea să se împotrivască
vorbelor sale.
Nu voi pleca. Nu voi rata prima mea vânătoare. Tatu nu are atâta putere asupra
mea.
Bătrânul zâmbi în faţa gândurilor sale, ca şi cum le-ar fi cunoscut.
-Nu-ţi cunoşti duşmanii, Jatova. Nu ştii cu cine ai putea fi nevoit să lupţi... Poate
fi chiar Marele Yat.
Tânărul tresări puternic şi îl străfulgeră cu privirea întrebându-se dacă bătrânul a
înnebunit de tot sau îşi bate joc de el.
Două căi sunt clare, urmă bătrânul, iar tu trebuie să te hotărăşti pe care o apuci.
Tatăl tău este sacat, dar în faţa vorilor nu are nicio putere. Va trebui să plece fruntea şi să
accepte însoţirea ta cu fiica pământului. Dacă n-a făcut-o deja... Două căi – spuneam – se
întind în faţa ta. Te supui. Şi atunci mi-e milă de ceea ce ai putea deveni. Sau fugi. Dar
gândeşte-te bine. Vei fi veşnic fugar, te vei feri mereu, nu doar din calea vorilor
răzbunători, ci de orice fiinţă. Iscoade sunt peste tot. Nu te trimit la grafi să devii unul
dintre ei, deşi zeii îmi sunt martori că o soartă ca asta poate fi mai blândă decât ceea ce te
aşteaptă. Am legături dincolo de Trecătoarea Suna, dincolo de Anaspur. Sunt mulţi fugari
ce-şi duc traiul la hotar...
Îl privi cu coada ochiului.
Poate ţi se pare prea brusc… Atunci ai putea amâna plecarea până mâine la apus.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu ţi-ar strica o întâlnire de dragoste cu o fiică a
pământului.
Spunând aceste vorbe de parcă le-ar fi scuipat, se ridică şi porni cu paşi siguri spre
castel, lăsându-l pe Jatova buimac. Să fugă? Să devină un proscris? Nici nu apucase să
participe la Vânătoare. Ce şanse avea să supravieţuiască? Dacă nu devenea un cavaler
negru... Era singur. Rake îl evita, nu putea să vorbească nici măcar cu el.
Lumea se va descompune ca un cadavru la picioarele Sale! ... El e Distrugătorul
şi Ziditorul!
Febra îi ardea tâmplele. Nu! Nu va sta să fie legat precum un animal fără voinţă.
Nici nu va accepta o viaţă de fugar. Luă o decizie cumplită şi simţi pericolul urcându-i ca
un sloi de gheaţă pe spate.
Fără să ştie, urma cu paşi siguri exact drumul pe care i-l trasase învăţătorul său.

Gewin. Falnică rasă, războinici nobili, fără teamă, fără constrângeri interioare…
Cea mai puternică specie care s-a născut vreodată… Acum măcinată de interese
mediocre.
Fruntea sacatului căzu în uitare. Unde să găsesc noi rezerve, noi fântâni de
putere?
 O luminiţă firavă pâlpâia în ritmul gândurilor lui Ahtu, aruncând fâşii de umbre
pe draperia care masca tronul.
Sacatul îşi îndepărtase toţi slujitorii pentru a putea să-şi pună ordine în minte. Dar
nu mintea lui se afla sub imperiul haosului, ci sufletul în care sentimente contradictorii se
ciocneau şi se înfruntau la nesfârşit.
Sunt un gewin cu putere, dar cu puţină putere. Măreţia înaintaşilor mei a apus de
mult. Gewin înseamnă să vrei mai mult, să nu recunoşti pe altul mai tare, dar Ahtu…
Ahtu înseamnă dorinţa apei liniştite de a rămâne astfel în matca sa. Şi totuşi, sunt
gewin…
O mişcare uşoară se făcu simţită în spatele draperiilor.
Pupilele i se dilatară, muşchii se strânseră şi se destinseră fulgerător. Într-o
fracţiune de secundă ghearele sacatului se aflau în beregata intrusului, gata să sfâşie.
-Ai fi fost deja mort, dacă nu-ţi recunoşteam mirosul. Hai, slugă fricoasă,
vorbeşte!
Ahtu se ridică dezgustat, întorcându-i spatele creaturii care îşi revenea cu greutate
şi se reaşeză pe tron.
Celălalt înaintă umil până la prima treaptă şi aşteptă să fie întrebat.
-Până unde ai reuşit să pătrunzi? tună vocea sacatului.
-Am fost de faţă la sfatul lor, stăpâne!
Ochii slugii sclipiră a venin şi încântare, pentru că vestea pe care o purta cu sine
era mărturia curajului şi vicleniei sale, care acum ar fi putut să-i aducă un viitor frumos.
Cum văzu, însă, că faţa stăpânului rămâne imobilă, continuă repede:
-Nu a lipsit nici unul. Cu toţii au fost de acord să-şi unească forţele împotriva ta şi
alături de Torja. Am aici, adăugă el băgând mâna în sân, toate bucăţile planului lor.
Plecându-şi capul, înaintă câţiva paşi spre Ahtu şi îi înmână pachetul, dar sacatul
refuză să-l atingă. Se ridică în picioare gânditor şi, coborând treptele, îi făcu semn.
-S-ar putea să fie prea târziu... Vino în camera mea!
Un rânjet se întinse din nou pe chipul plin de speranţă al slugii. Nu ştia că, dincolo
de această favoare, îl aştepta o moarte rapidă care să-i asigure tăcerea.

7.

Fiul sacatului nu era prost. Ştia chiar foarte bine ce presupunea plăcerea de a
cunoaşte o fiică a pământului. Sau, mai corect spus, pericolele pe care le purta cu sine un
asemenea eveniment. Citise destule din notiţele lăsate, cu atâta neglijenţă fără protecţie,
de către Tatu, pentru a-şi da seama că se cerea o atenţie deosebită şi mai ales o minte
lucidă. Acest ultim lucru, contrar aşteptărilor sale, nu era greu de obţinut.
Constatase că fata nu-i modificase în nici un fel starea de conştinţă şi îşi repeta
acum, plin de satisfacţie, că vechile trucuri de care atâţia nefericiţi au făcut caz nu aveau
nici un efect asupra sa. Dimpotrivă, simţurile sale se ascuţeau în cu totul altă direcţie.
Asta era însă unica soluţie. Va participa fără ştirea celorlalţi la Vânătoare şi, dacă i se va
oferi şansa, va rămâne mult timp în acel ţinut.
Din umbră privea cum un grup temut de cavaleri negri se pregătea, în zgomotul
care preceda orgia, de trecerea în lumea Vânatului şi a Vânătorii.
 Taheshul său era şi el acolo şi părea să nu fi observat prezenţa sa. Se mişca deja
cu gesturi care trădau efectul deplin al frunzelor de So. Erau atât de mulţi acolo... Şi toţi
înfometaţi.
În luminile focurilor aprinse peste tot, armurile întunecate ale gewinilor deveniţi
cavaleri negri luceau înfiorător. Aerul părea deja să se încarce de duhori şi răgete.
Zgomotul armelor, nechezatul prelung al animalelor ţinute strâns în lanţuri - câini de
noapte - toate îi produceau o stare de agitaţie, ca şi cum mii de scântei îi alergau
înnebunite prin sânge.
Rake se întoarse aruncându-i o privire directă, stranie, ca şi cum fusese tot timpul
conştient de prezenţa lui acolo. Un moment se temu că o să-l dea în vileag. În acea privire
i se păru că zăreşte o luptă aprigă, un regret şi o suferinţă care, dacă nu ar fi fost atât de
preocupat de apropiata vânătoare, l-ar fi pus pe gânduri.
Cel fără de grai se pregătea să deschidă poarta. Jatova ştiu ce avea să se întâmple.
Ţinea strâns în pumn câteva frunze aproape ofilite de Vorhasp. Erau cele pe care le
obţinuse la un preţ imens de la unul din trădătorii ce zăceau de puţin timp în beciurile
tatălui său.
Nu îşi putea permite nici cea mai mică greşeală. Ştia cât de mult riscă dar, pe de
altă parte, poziţia sa în cadrul clanului era destul de şubredă. Luase o hotărâre şi nu va
mai da înapoi.
Cu gesturi sigure, introduse frunzele în gură şi începu să le mestece. Nu avea mult
timp la dispoziţie.
Percepu imediat o senzaţie de răcoare ce se răspândea vertiginos în tot corpul care
parcă se dilata tot mai mult, până la proporţii uriaşe, în timp ce un ghem dureros se
dezvolta în el parşiv, rupându-i acea carne de care devenise acum mai conştient ca
niciodată. Întregul peisaj se învârtea odată cu el şi i se părea că timpul se derulează mai
repede, că îi este furat ceva preţios şi că totul se cufundase de mult în tăcere absolută.
Atunci avu loc explozia, atât de puternică, aducând cu ea o durere atât de
infernală, încât nici urletul său nu răzbătu prin marea aceea de suferinţă, ci îl văzu
întinzându-se ca un fluid spre întunericul porţii, împreună cu propria sa fiinţă.
Căzu în partea cealaltă, cu coapsa şi pieptul sfâşiate, din care sângele se scurgea
din ce în ce mai repede, negru, lipicios.
Alături, Rake înţepenise cu ochii fixaţi pe acel sânge, ca şi cum ar fi fost al lui şi,
deopotrivă, al prăzii. Din rânjetul colţilor, buza ieşise sfâşiată, dar Rake n-o lua în seamă.
Pe lama usakului său, sângele lăsase doar câteva pete.
- Tahesh… gemu Jatova nevenindu-i să creadă şi încercă să se ridice.
Rake schiţă un gest, ca şi cum ar fi vrut să-l împingă înapoi, dar îl prinse pe sub
umăr şi îl săltă la înălţimea sa.
-Vino, îi spuse cu voce joasă, de parcă cuvintele se sfiau să iasă. Un gewin care îşi
pierde fratele este un gewin care poate să moară.
Îl săltă în spate şi îl trase după sine mult timp, oprindu-se din când în când ca să-i
permită să respire şi noaptea părea să nu se mai termine.
Undeva, în urma lor, cavalerii negri începuseră dansul morţii. Urletele lor de
încântare şi strigătele vânatului se amestecau şi se răsuceau în aer. Câţiva norocoşi
prinseseră ceva vânat. Îi atârnaseră cu picioarele în sus de crengile unui copac. Se agitau
în aer ca nişte viermi neputincioşi. Corpurile li se arcuiau când în faţă, când în spate.
Cavalerii din jurul lor râdeau cu hohote groase. Unul din ei se apropie de animalele
înnebunite de groază. Vârful ascuţit al unei tije de nagarra sclipi ameninţător în noapte
înainte de a se înfige în gâtul cald al unuia. Sângele ţâşni cu putere. Animalul începu să
se zbată mai puternic în timp ce viaţa i se scurgea lent. Pe lângă mişcările lui spasmodice,
ceilalţi păreau nemişcaţi. Gewinul se apropie din nou. Niciun muşchi nu se clintea pe faţa
lui. Ceea ce făcea nu era cruzime. Era... un fapt normal. Tija străpunse cu o traiectorie
precisă şi celelelte gâturi. Alte spasme. Alte agonii.
Un alt gewin se duse până lângă copac şi dezlegă membrele. Trupurile căzură la
pământ cu un sunet înfundat. Le apucă de câte un picior şi le trase mai încolo, în iarbă.
Porniră mai departe scoţând chiote sălbatice.
Gândurile lui Jatova agonizau. Nu se întreba ce se va întâmpla cu sine. În
conştiinţa sa îşi făcea cu greu loc ideea că Rake îl rănise, că Rake îl va lăsa, probabil, la
marginea acelei întinderi, unde răsăreau arbori încâlciţi, vulnerabil în faţa celor din alte
clanuri care poate vânau în aceeaşi noapte, pe aceleaşi câmpuri. Părăsit, sângele său avea
să atragă simţurile ascuţite ale vânătorilor.
Într-adevăr, în apropierea copacilor, Rake se opri pentru ultima oară. Îl depuse jos
cu grijă, dar nu se clinti. Pe chipul său, duioşia sfâşietoare a ochilor se opunea încleştării
maxilarului.
-Nu mă întreba, de ce! Răspunse el întrebării ce plutea în întuneric ca o fiară la
pândă. Rana nu este gravă. Voi pleca, dar vreau să-mi întăresc cuvintele. Ţi-am spus că
un gewin care şi-a pierdut taheshul poate să moară. Eu nu voi muri. Ceea ce este mai trist
e că voi trăi schimbările necesare, schimbările pe care atât tu, cât şi tatăl tău refuzaţi să le
vedeţi. Ţine!
Îi strecură în mână o figurină cioplită, un idishm.
-Mi l-a oferit Tatu azi spunând că o să mă protejeze. Acum e al tau. Blestemul
uciderii tale e suficientă protecţie pentru mine de acum încolo.
Jatova îşi încleştă degetele pe mica figurină ca şi cum dragostea ce i-o purta
taheshului său ar putea să-şi găsească acolo lăcaşul.
Deja nu se mai auzeau sunetele vânătorii şi liniştea părea mai înfiorătoare. Rake
se îndepărtase de mult şi el îndepărtă întrebările chinuitoare. Dorinţa supravieţuirii se
făcu simţită şi gewinul începu să se târască, sperând să-şi piardă urma în inima hăţişului.

8.
Treptat, întunericul se lăsa în încăpere şi el îşi simţea carnea destul de obosită. O
uşoară toropeală i se instalase insinuant în corp şi poziţia impusă îi devenise nesuferită.
Dacă ar fi făcut parte din Consiliu, ar fi avut el grijă să modifice unele obligaţiuni care,
odată cu vârsta şi experienţa, deveneau stupide. Dacă ar fi făcut parte!
Cu un oftat uşor coborî aproape de podea şi îşi arcui spatele înainte. În acelaşi
timp, draperia se dădu la o parte şi servitorul său, un novice doar cu numele, pătrunse în
dom cu fruntea plecată, dar cu un uşor zâmbet în colţurile gurii.
Zulah îşi dădu seama, de data aceasta cu certitudine, că băiatul făcea tot posibilul
să-şi imite maestrul şi să-i provoace în acelaşi timp acestuia un sentiment răscolitor la
nivelul stării de conştinţă. Ştia că nu se închide niciodată în faţa sa - era tot un fel de
sfidare - şi de aceea îl sondă cu o neruşinare egală. Discipolul îşi lăsă mintea "pipăită"
fără să-şi schimbe perceptibil trăsăturile feţei.
 Zulah citi pericolul şi cauzele acestuia şi rămase uimit de propria sa indiferenţă.
Încruntă fruntea în semn că a înţeles şi băiatul se retrase. Dacă timpul i-ar fi permis, s-ar
fi întins puţin ca să-şi recupereze controlul şi ritmul respiraţiei, dar, în cazul de faţă, se
înţelegea că drahmitul îl solicitase de urgenţă.
Coborî, îşi aranjă hainele şi se îndreptă spre încăperile acestuia. În mod normal,
având în vedere interdicţia strictă de a practica înglobarea asupra oricărui alt vor, starea
de spirit tensionată l-ar fi făcut să blesteme, dar nu avea nevoie de înglobare. Percepu
vibraţiile violente ale drahmitului de la o distanţă considerabilă şi, involuntar, ceva se
micşoră în interiorul său.
Îi ura pe drahmiţi mai mult decât pe străini. Îi ura pentru că aveau în permanenţă
acea atitudine atotcunoscătoare, ce părea să dispreţuiască pe oricine şi orice. În ultimul
timp formaseră o ramură aparte a vorilor, cu preocupări bine determinate. Se părea că
celorlalţi le era aspru interzis să intervină în activităţile lor. Răspundeau direct doar în
faţa Marelui Yat. Căpătaseră obiceiuri bizare şi păreau să se conducă după legi proprii.
Toate acestea îi erau detestabile lui Zulah, mai ales pentru faptul că, în urma noilor
decizii luate de Consiliu, el şi implicit acţiunile sale, intrau sub controlul acestora.
A doua autoritate după Marele Vor se afla, în momentul intrării lui Zulah, în faţa
unor pergamente, verificând informaţii şi mişcându-şi uşor buzele. Ridică imediat o
privire străină, aparent absentă. Îl invită pe Zulah să se aşeze, iar acestuia i se păru că
încăperea se goleşte brusc, că întreaga esenţă a drahmitului se retrăsese, redusă la
dimensiunile unui mugur, în spatele unui perete opac.
Se protejează, observă Zulah. Dacă aş afla vreodată, chiar şi întâmplător,
vreunul din secretele lor, numele meu s-ar şterge definitiv din linia clanului.
-Ştiai că fiul sacatului Ahtu a trecut dincolo aseară?
Zulah nici nu încercă să îşi ascundă mirarea.
-Desigur, continuă drahmitul, a fost prevăzută şi această posibilitate.
Se întoarse şi îi aruncă o privire fulgerătoare.
-Te vei duce în ţinutul lui Torja şi, dându-i ajutor necondiţionat, încearcă să-i
întârzii acţiunile până când vei primi veşti de la mine.
-Asta înseamnă să ne distrugem propriile poziţii! exclamă Zulah. Ştiu sigur că
unele trupe sunt aproape de porţile Erimeei. Au primit sprijinul nostru la Nab Al. Chiar
nu mai înţeleg nimic, mormăi nervos, dar se opri cu privirea pe crestătura adâncă ce se
formase ameninţător între ochii drahmitului.
-Îi vor lua prin surprindere, continuă livid, pentru că mai toate trupele lui Ahtu
sunt acum mult spre răsărit. Nici o întârziere nu va afecta evenimentele care deja se
desfăşoară sub ochii noştri. Vorhasp-so-ul…
-Copacul Sfânt nu e problema ta, îi tăie vorba drahmitul. Ai face mai bine să
începi prin limitarea propriului tău viciu... dacă nu vrei să apuci calea trachionilor.
Ochii lui Zulah se măriră. Drahmitul îi vorbise de viciul său, de parcă nu era
aceasta boala de care sufereau cu toţii.
-Aş vrea să-l recuperez pe Jatova, încercă el timid, nu poate fi prea greu de găsit.
-Îţi interzic să faci acest lucru! explodă vocea drahmitului precum un tunet. Jatova
nu se mai află pe teritoriul vostru. Vei îndeplini întocmai cele ce ţi-am spus. Şi acum,
pleacă!
Umilinţa era mare. Zulah se întoarse în apartamentele sale gâfâind, nu din cauza
oboselii, ci de furie. Descoperi o nişă într-unul din pereţi şi scoase de acolo un recipient
care conţinea sute de sfere mici. Fiecare din ele ţinea prizioneră acea licoare preţioasă pe
care vorii o numeau "miracolul vieţii". Vorul le mângâie cu privirea, simţind deja că furia
descreşte, lăsând locul unei uşoare relaxări, care anticipa efectul. Extrase una şi le închise
pe celelalte, cu multă grijă, la loc, în nişă.
Acţionă o altă pârghie şi, în stânga sa, apăru un pat pe care se întinse cu greutate.
Curând, trupul începu să-i tremure cuprins de convulsii, dar Zulah nu era
conştient de acest lucru, căci mintea sa retrăia cu senzaţii infinite, mii de vieţi ale unor
fiinţe pe care le înghiţise de mult timp ţărâna. Cicluri întregi de naşteri, morţi, iar
naşteri… se desfăşurau lent. În felul acesta vorii îşi aveau nemurirea lor. Puteau parcurge
într-un timp scurt mii şi mii de linii, mii şi mii de vieţi, identificându-se cu toţi aceşti
strămoşi ai fiinţei din care extrăseseră substanţa. Nu trebuiau evitate decât anumite fiinţe,
atunci când le răpeau esenţa, cele în ale căror linii interveneau chiar vorii. Dar un astfel
de pericol era aproape inexistent.
Acum Zulah trăia într-o secundă de plăcere interzisă viaţa unui războinic gewin. Ducea o
bătălie împotriva unor neamuri de mult apuse. Lupta lovind frenetic duşmanii de o clipă,
îşi împlânta fierul armei în piepturi ce se prăvăleau unele peste altele într-un morman din
ce în ce mai mare. Se simţea puternic, de neînvins, în timp ce viaţa pulsa în el cu violenţă
animalică. Gesturile-i căpătaseră parcă ritmul unui dans.
Se opri la un moment dat şi trase pe nări aerul dimineţii cu lăcomie. Îşi ridică
privirea spre culmile din spatele cărora lumina îşi înteţea forţele.
Atunci simţi şi el un fier străin pătrunzându-i printre umeri, smulgându-i un
geamăt dureros. Ochii i se fixară pe firele de iarbă în care lumina continua să se joace.
Moartea venea lent şi Zulah simţi pentru prima oară că mintea sa abandonează în
alt chip trupul împrumutat al strămoşului. Întrebarea se născu în el şi căzu în bezna
definitivă.
Uşa încăperii sale se deschise încet şi novicele pătrunse înăuntru. Se apropie de
trupul inert al vorului şi se aplecă deasupra-i. Era mort. Cu atât mai rău pentru drahmit!
Nebănuite erau căile Marelui Yat şi nu întotdeauna cunoscute de ceilalti.
Aşa cum sperase, licoarea unui individ în linia căruia se intervenise îşi făcuse
efectul. Zulah putea fi înlocuit.

9.

În locuinţe se aprinseseră brusc mii de lumini. Părea că întreg satul fusese cuprins
de agitaţie. Afară, atmosfera era încărcată de aburi otrăvitori, dar acest lucru nu-i
împiedica pe locuitori să se foiască de colo-colo, cuprinşi de febră.
Încet, grupuri răzleţe de oameni se adunau gălăgioase în faţa locuinţei lui Toma-
asa. Nalub, femeia acestuia, alergase deja să-l avertizeze.
Toma-asa ieşi grăbit şi le ceru oamenilor să facă linişte. Braţele sale întinse
deasupra capului puseră brusc capăt frământărilor şi murmurelor.
Ca la un semn, un bărbat înaintă şi se înclină în faţa sa. Avea chipul crispat, ochii
priveau crâncen, dar vorbele parcă nu voiau să iasă din gura încleştată.
-Vorbeşte, omule! Toma-asa începea să-şi piardă răbdarea.
Alţi doi oameni se apropiară în linişte, târând după ei un obiect greu pe care îl
aruncară la picioarele conducătorului.
 -Răzbunare! strigară câteva glasuri din mulţime.
-Blestem pe noi! le răspunse un bătrân care ieşi furios înainte.
Toma-asa făcu doi paşi şi se aplecă asupra obiectului, descoperindu-l. Pentru
moment rămase blocat, ochii se măriră în orbite şi se ridică dându-se înapoi ca ameţit. La
picioarele sale zăcea, cu orbitele goale, cadavrul unui cavaler negru.
-Cum? Cine? bolborosi cu greu.
-Blestem pe capetele noastre! repetă bătrânul înfierbântat. Aioma se face vinovat
de acest sacrilegiu. Odată cu vorbele acuzatoare, el îndreptă degetul spre omul care ieşise
primul înainte şi care, trezit parcă din vis, se scutură şi vorbi cu glas încărcat de ură.
-Au plătit şi ei, aşa cum noi plătim de fiecare dată! Şi vor plăti încă! Stă câmpul
roşu de sângele copiilor, părinţilor, fraţilor noştri pe care ei, monştri nesătui, îi devorează
de fiecare dată. Acum puteţi vedea cu toţii că nu sunt nemuritori. Pot fi ucişi ca orice
animal care a scurmat vreodată ţărâna! Se duse spre cadavru şi, apucându-l de cap, îl
ridică arătându-l mulţimii.
-Acesta este monstrul care ne hăituie. Priviţi-l! Acum zace aici. Vânătoarea lui s-a
încheiat!
La vederea acelui spectacol sinistru, un urlet înfiorător izbucni în mulţime.
Toma-asa privea încremenit manifestările oamenilor săi, în timp ce gândurile se
ciocneau în capul lui fără să găsească vreo scăpare. Trebuia împrăştiată gloata, trebuia
strâns Sfatul, trebuia luată o hotărâre. Ridică din nou braţele.
-Pământul a vorbit prin mâna acestui om, arătă el spre Aioma. Pământul a făcut să
cadă primul nostru duşman. E un semn!
O nouă furtună de glasuri însoţi strigătul său.
-Veţi merge la casele voastre şi veţi înălţa rugăciuni lui Mata! Spuse aceste
cuvinte cu glas puternic care tăie ceaţa şi supuse voinţa oamenilor săi.
În timp ce aceştia se retrăgeau, bătrânul se apropie de el şi, călăuzindu-i paşii spre
intrarea în Casa Adâncurilor, îi şopti la ureche:
-Nu chema Sfatul. Îndepărtează toţi oamenii. Trebuie să-ţi arăt ceva.
Toma-asa îl urmă în tăcere până când intrară în Casa Adâncurilor. Nu se putea
spune că ducea un trai prea liniştit. Era obişnuit să facă faţă problemelor apărute în viaţa
de zi cu zi a comunităţii sale, dar aceste ultime evenimente declanşaseră în interiorul său
o efervescenţă greu de stăpânit. Era un om puternic, dăduse deseori dovadă de curaj şi
stăpânire de sine, dar întâmplarea aceasta îi bloca parcă toate gândurile şi o teamă
necunoscută până atunci, o teamă aproape religioasă se dezvolta înăuntrul său. Nu putea
nici măcar să se gândească la consecinţele pe care moartea monstrului le aducea cu sine.
Păşi pragul încăperii ca în transă, periind cu palmele draperiile aspre pe care doi
oameni ce mergeau grăbiţi înaintea lor le îndepărtau.
Neamul său învăţase să trăiască de mii de ani în mijlocul a numeroase pericole,
aveau destui duşmani, dar o moarte violentă sub colţii unui cavaler era o moarte
acceptată. Ei erau coşmarul veşnic. Poporul său exista pentru ca ei să existe şi altfel nu se
putea. Aceasta era Faptul. De secole întregi, de când îşi putea neamul său aminti, nimeni
nu auzise că un cavaler ar fi putut să moară. De fapt ştiau atât de puţine lucruri despre ei!
Se ştia că, periodic, sosesc din ceţurile negre, măcelărind totul în calea lor, cu
urletele ce se răsucesc într-o orgie a crimei fără de sfârşit. Veneau, se hrăneau cu viaţa lor
şi apoi dispăreau pentru a reveni din nou, mai înverşunaţi şi mai nesăţioşi. Nu se ştia de
unde vin. Preoţii spuneau că sunt suflete neliniştite de pe alte lumi, venite să ia ceea ce li
se cuvine. Bănuia însă că drahmiţii ştiau mai multe, dar nimeni afară de preoţi nu se
apropia de ei.
O ultimă draperie fu dată la o parte şi camera centrală se arătă ochilor săi. În
mijloc, legată de Stâlpul Pământului, zăcea o fiinţă pe care alţi doi oameni de-ai săi o
păzeau cu teamă.
-Priveşte! spuse bătrânul înaintând spre centru. Este unul de-ai lor.
Toma-asa înaintă şi cercetă cu atenţie fiinţa. Asemănarea cu un cavaler era
evidentă, chiar hainele şi armura îl indicau ca atare, dar, dincolo de acestea, remarcă
liniile nedesăvârşite, o lipsă pe care nu şi-o putea încă lămuri.
-Este…
-Da, aprobă bătrânul, e un cavaler. Probabil unul dintre cei tineri, poate la prima
sa vânătoare, căci încă nu i-au mijit bine colţii. Oamenii mei l-au găsit leşinat în
apropiera mlaştinii. L-o fi gonit Shumaya.
În glasul bătrânului, Toma-asa descifră o urmă de veneraţie, dar şi de dispreţ.
-Viaţa e atât de slabă în el. Nu cred să supravieţuiască nopţii, vorbi o fată pe care
căpetenia încă n-o observase.
-Asha, ce cauţi tu aici?
-Nu te încrunta tată, era normal. Eu l-am găsit.
Toma-ase îl trase deoparte pe bătrân.
-De ce l-aţi adus aici? Ce vom face dacă se află?
-Deja era prea târziu când am aflat eu. Va trebui să-i informăm mâine pe drahmiţi.
Să hotărască ei.
Ceva se scutură în interiorul lui Toma-asa, ca şi cum trezirea era definitivă.
-Eşti preot, dar nu vei face asta.
Bătrânul încremeni.
-El nu-ţi apaţine. Este al nostru. Nu vei vorbi un singur cuvânt în faţa drahmiţilor
sau tu vei fi următoarea victimă a poporului meu!
-Eşti nebun! Cum poţi să crezi că aşa… ceva, arătă el cu repulsie spre fiinţa
capturată, se poate ascunde? Mai ales după ce a săvârşit Aioma. Ce speri să faci cu el?
Cum ai să-l poţi păstra?
Probabil că ai dreptate, bătrâne, ar fi vrut să-i spună. Poate că ai avut dreptate şi
când ai spus că e un blestem sau poate că e un semn, un semn pe care îl aşteptăm de
milenii. Poate că mâine va fi ziua Judecăţii de care ne-ai vorbit atât şi acest monstru ne
va deschide calea spre Edana, izbăvirea definitivă.
-Am spus ce aveam de spus!
Bătrânul îl fulgeră cu privirea, strânse din buze, dar nu scoase o vorbă. Îşi adună
haina în jurul corpului, se chirci într-o poziţie umilă şi părăsi sala.
Toma-asa ştia că, dincolo de problemele pe care noaptea aceasta le adusese, risca
să dea naştere şi altora înfruntându-l pe bătrân, dar simţea că nu are de ales. Ceva îl
împingea parcă pe un drum nebătut şi periculos, ceva se răscula în sufletul său şi îşi
dădea seama că devenise izvorul care porneşte într-o explozie vijelios la vale,
antrenându-i pe cei din jur cu sine spre o prăpastie fără fund. Nu se putea împotrivi sub
nici o formă sentimentului care îl mâna înainte. Era o senzaţie nouă, ca o eliberare, o
căldură galopantă care îl trezea din amorţeală. Dar până şi gândul în sine îi părea o
blasfemie la adresa credinţei sale.
Nu trebuie să mă las cuprins de sentimente, îşi spuse, nu acum.
 Ridică privirea şi cercetă din nou, cu mai multă atenţie monstrul care zăcea în
continuare inconştient. Fără armură şi fără arme nu mai părea atât de fioros. Ce îi făcea
oare să îi vâneze necontenit? Ce lege grotească făcuse ca ei să fie prădătorii şi neamul său
prada?
Voi afla. Această fiinţă îmi va da toate răspunsurile.
Toma-asa părăsi Casa Adâncurilor în noaptea aceea cu sentimentul clar că umbra
unui viitor înspăimântător îi va însoţi paşii până în mormânt. Ar fi dorit să nu poarte
singur această umbră, dar cui să se destăinuie? Nu se putea gândi decât la o singură
persoană. Şi la aceasta se ajungea foarte greu.
În spatele draperiilor forfota creştea. Erau mai ales cei care făceau parte din Sfat
şi, în spatele lor, două fete se săltau pe vârfuri şi îţi întindeau gâturile încercând să
zărească demonul care zăcea legat în mijlocul sălii. Erau cam de aceeaşi vârstă şi purtau
părul lung, desfăcut pe spate. Una era brunetă, cu pielea foarte albă şi ochii atât de mari şi
întunecaţi, încât făceau pielea să pară şi mai palidă. Se numea Asha şi era fiica lui Toma-
asa. Cealaltă, puţin mai scundă, avea părul deschis la culoare şi vaporos, gura cu buze
cărnoase, mai tot timpul arcuite într-un râs cu greu reţinut. Ochii cenuşii se mişcau vioi
cercetând tot timpul. Se foia atât de tare, încât Asha se simţi nevoită să o prindă de mână
strâns.
-O să ne dea afară! o avertiză şi ochii ei negri sclipiră ameninţători. Dar cealaltă
pufni dispreţuitoare şi îl împunse cu cotul pe cel din faţa sa ca să-şi facă loc mai în faţă.
-Rimmi, zău! o scutură. Nu e nevoie să afle toţi...
-Hai să ieşim, se hotărî aceasta. Am văzut suficient.
Se traseră în spatele draperiilor asigurându-se că nu le aude nimeni.
-Zi! o îndemnă Asha încruntându-se, iar braţele îi tremurau aşa de tare încât
Rimmi aproape se sperie.
-Da, da, poate fi, îi răspunse încercând s-o liniştească.
-Cum adică poate fi? Ce vrei să spui? Este sau nu este? Aproape că strigase şi
Rimmi se răsuci speriată privind în toate părţile.
-Şşt, mai încet! o dojeni. Nu vrei să te audă toată lumea. O privi fix în ochi. Cred
că este. Bine? Ne aşteptam să apară acum, chiar şi Mai Marea Îngrijitoare a spus asta.
Am auzit-o cu urechile noastre, îţi aminteşti? Mazde nu s-a înşelat niciodată.
-La naiba, Rimmi, trebuie să fim sigure, bombăni Asha furioasă. Dacă greşim...
-O să ne arate ea, Mai Marea Îngrijitoare, se strâmbă fata, şi toate varrimele...
-Nu, dacă greşim înseamnă moarte, a noastră şi a altora!
Privirea Ashei era sumbră, dar şi hotărâtă. Rimmi îndepărtă uşor cu palma una din
draperii şi cercetă pentru a zecea oară trăsăturile demonului.
-El este! zise cu siguranţă. Priveşte-l! E Jumătate Umbră, nici demon pe de-a-
ntregul, nici om... Şi se potriveşte şi ziua.
Asha pufni dispreţuitoare:
-Asta cu calculatul zilei e o tâmpenie, nici cele mai înzestrate varrime nu pot afla
cu siguranţă. Rimmi îşi permise o ridicare din umeri.
-Atunci, ce facem?
Asha îşi încleştă mâinile în poalele rochiei.
-Mâine seară. Să fii pregătită. Anunţă-i şi pe ceilalţi. De restul mă ocup eu.
-Şi... glasul fetei suna timid, cum crezi că o să-l convingi s-o facă de bună voie?
 Asha întoarse capul privind peste umăr trupul legat şi privirile ei aruncară fulgere
de ură.
-Întâi să ajungem la Avengon Varrim... Apoi îl fac eu să jure.
-Nu e suficient, îi reaminti prinzând-o de rochie, nu e suficient... trebuie s-o facă
de bună voie.
- O va face! răspunse Asha şi glasul ei avu duritatea metalului.

În timpul acesta, Jatova îşi dădea seama că simţurile îi reveneau treptat şi, odată
cu ele, şi o durere profundă ce-i spinteca parcă tot trupul. Auzul, de obicei fin, îi
dezvăluia prezenţa a încă două fiinţe în încăpere. În încăpere? Amintirile începeau să-i
revină treptat. Plecase la vânătoare. Suferinţa îndurată în momentul trecerii prin vârtej,
contactul brusc cu o lume total necunoscută, Rake, pădurea, mlaştina, zgomotele ciudate
şi apoi acel ceva…
Toate simţurile îi strigau că trebuie să rămână în alertă, ba mai mult, că se află în
pericol. Această noţiune era cumva nouă pentru el. Decise să nu deschidă încă ochii şi să
continuie să meargă pe firul amintirilor, evaluând situaţia.
Nimerise, deci, din mijlocul hăţişului în acea mlaştină. Rana din coapsă nu era
într-adevăr prea gravă, dar cu cea din piept era altceva. Treptat, reuşise să-şi revină, dar
nimic din antrenamentele sale de până atunci nu-l pregătiseră pentru aşa ceva. Parcă
pătrunsese într-o lume halucinantă şi umiditatea excesivă, cu care nu avea cum să fie
obişnuit, îl împiedica să respire normal.
Picioarele îi zăceau înţepenite într-o clisă scârboasă, iar, ceea ce era mai grav,
coapsa începuse să-l usture îngrozitor.
Ridicase fruntea şi descoperise un cer cu totul străin, învăluit într-o beznă aproape
completă. La picioarele sale plutea un miros oribil, de descompunere. De jur împrejur
atârnau şi se împleteau tot felul de plante care, după zgomot, ascundeau cine ştie ce
sălbăticiuni.
Începuse să adulmece în speranţa regăsirii vreunui miros cunoscut.
Auzise un foşnet distinct în spatele său, iar, când s-a întors, i-au atras atenţia două
linii fosforescente în desişul vegetal.
Trecuse instinctiv în pozitie de atac. Animalul nu părea să se grăbească. A pipăit
centura în căutarea unei arme, apoi a coborât pleoapele secundare peste ochi şi a
focalizat. Ceea ce văzuse atunci reuşise să-i îngheţe sângele. Arătarea care îl pândea
după perdeaua de plante era de-a dreptul înfiorătoare, chiar greţoasă, nemailuând în
considerare mărimea sa impresionantă.
Jatova se simţise în acel moment puţin descumpănit. Nu avea de unde să ştie cum
reacţionează un astfel de animal, care sunt armele sale, ce surprize îi poate rezerva
adversarului. În plus, apăruse încă o senzaţie care îl punea în încurcătură, foamea.
Încordat ca un arc, se pregătise de atac. Schiţase câteva mişcări fulgerătoare spre
dreapta, apoi făcuse un salt cu efect, direcţionându-se la aterizare cu ajutorul ghearelor,
zgâriind scoarţa mucegăită a unui trunchi de copac pe care îl reperase cu câteva clipe
înainte. Dar a avut o surpriză. Animalul reacţionase la fel de fulgerător, evitase ciocnirea
şi, cu mişcări uimitor de agile, se făcuse nevăzut. Pe neaşteptate, Jatova se trezi şi fără
adversar, dar şi fără cină, oricât de nesatisfăcătoare ar fi fost ea.
Îşi amintea că bâjbâise mult timp căutând o cale de ieşire din acel labirint putred,
ascultând încordat zgomotele nopţii, cu muşchii din ce în ce mai obosiţi, sufocat de aerul
infect.
Se aşezase la un moment dat gâfâid, aproape nemaisperând să iasă la lumină.
Atunci avusese loc acel fenomen straniu. Îi atrăsese atenţia o luminiţă care juca în
depărtare şi care, apropiindu-se, căpătase forma unei flăcări. Jatova, prin natura speciei
sale era războinic, dar pâlpâirile care căpătau cele mai ciudate forme şi culori îl fascinau.
Le privea cu sufletul îmbătat de frumuseţe, uitând unde se afla, uitând de sine. Gândurile
i se dilataseră şi căpătaseră forma acelor pâlpâiri. O clipă şi-a spus că s-ar putea afla într-
o stare periculoasă de adormire. Existau unele vietăţi care ar fi putut avea un efect
asemănător asupra victimelor lor, chiar el reuşea uneori să inducă o astfel de stare.
Un singur moment a gândit acest lucru şi, inexplicabil, ca stârnite de o cauză
exterioară, toate instinctele sale primare răbufniră la suprafaţă. Senzaţia de linişte se
calchie. Parcă cineva încerca să trezească cu orice preţ fiara din el.
Şi atunci, flacăra s-a apropiat luând forma unei vietăţi mici, drăgălaşe. Jatova a
întins într-un imbold inexplicabil mâna spre ea. Total inofensivă, gândise. Din acel
moment n-ar putea spune clar ce s-a întâmplat. S-a făcut beznă totală, dar nu înainte ca el
să zărească o imagine terifiantă care se prăbuşea asupra lui, înghiţindu-l.
N-ar putea descrie ce a văzut, nici nu era sigur că a văzut ceva, doar groaza, doar
atât îi rămăsese în minte. Dintr-o dată, parcă toate stihiile se porniseră să urle, totul se
zguduia în jurul său. Începuse să alerge cuprins de disperare, nu conta în ce direcţie. Ştia
doar că trebuie să scape, să se salveze.
Ce a urmat, nu putea să spună.
Cele două glasuri se auzeau în continuare şuşotind în încăpere. Din nou gândul i
se opri obsedant asupra cuvântului încăpere.
Cu precauţie, deschise ochii aşteptându-se să fie urmărit. Nu se înşela. La câţiva
paşi, două fiinţe ciudate îl priveau cu răsuflarea tăiată. Şoaptele încetaseră.

10.

Femeia îşi strângea copiii la piept cu înfrigurarea mamei deznădăjduite. Aceştia, o

fată şi un băiat ce semănau uimitor unul cu altul, priveau tăcuţi spre djarul care stătea de
vorbă cu tatăl lor.
Cu ochi în care străluceau lacrimile, mama se apropie de djar şi îi căzu la picioare.
-E o încercare peste puterile noastre, se ruga ea. Sunt doar nişte copii. Nu pot încă
nici să-şi poarte de grijă singuri. Îi trimitem la moarte.
Djarul se aplecă asupra ei, o apucă de mâini cu blândeţe şi o ajută să se ridice.
-Gândeşte-te ce fel de viaţă îi aşteaptă aici, îi spuse. Sclavia lor nu-ţi va aduce nici
o mângâiere. Ctaruanii zac astăzi striviţi sub talpa lui Torja. Copiii noştri pornesc în
lanţuri spre Kanishe. Pruncii tăi nu sunt un sacrificiu prea mare atunci când ţi-i cere
Ctaruanul.
 -Nu sunt un sacrificiu? urlă femeia înnebunită. Voi ştiţi ce-mi cereţi?
Netulburat, djarul ridică palma şi femeia amuţi.
-Zeii au hotărât! Khaem şi Arca vor călători singuri spre răsărit, prin ţinuturile
cucerite, prin Kanishe, spre Suna şi apoi spre Erimeea. Vor duce cu ei idishmul dăruit de
Marele Yat sacatului Ahtu. Nimeni nu trebuie să-i însoţească, nimeni nu trebuie să-i
ajute. Soarta clanului nostru depinde de ei. Vă veţi supune poruncilor Marelui Yat.
-Bine, dar cum vor reuşi ei să ducă la bun sfârşit o călătorie ca asta, insistă mama.
-De ajuns, femeie! tună djarul. Copiii tăi au fost crescuţi de tine, dar şi de noi.
Marele Yat însuşi le-a făcut cinstea de a petrece o bună bucată de timp în preajma lor şi
le-a dat învăţătură. Crezi că-ţi cunoşti pruncii? Nu ştii însă ce seminţe bune au fost sădite
în ei.
Femeia îşi duse îngrozită o mână la gură şi îşi întoarse capul spre ei. Khaem şi
Arca îi susţinură privirea cu seninătate, de parcă nu ar fi auzit nimic din vorbele djarului
şi nu înţelegeau ce avea să li se întâmple.
Tatăl lor se apropie şi-i mângâie pe creştet, apoi, cu un oftat din adâncul
sufletului, îi împinse spre djar şi se întoarse să-şi îmbrăţişeze femeia. Aceasta, mută de
durere, îşi urmări pruncii cum se îndepărtează încet şi dispar într-un final în spatele
caselor. Un unic gând i se răsucea la nesfârşit în minte: nu priviseră nici o clipă înapoi.

11.

Femeile care o conduceau de-a lungul unor culoare interminabile nu aveau un aer
prea binevoitor. Simţea ostilitatea lor iradiind din priviri şi din gesturile smucite, crispate,
dar, dincolo de aceasta, simţea repulsia şi senzaţia era atât de puternică încât îi tăia
respiraţia.
Refugiul său vremelnic arsese. Gewinul care trebuia să o protejeze murise
luptându-se cu alţi zece. Fusese târâtă în lanţuri, fusese lovită, ameninţată, înfometată mai
multe zile, apoi se purtaseră bine cu ea, dacă bine se poate numi confortul şi bogăţia pe
care i-l oferea închisoarea. Avea femei care se îngrijeau de toate nevoile ei, doar să facă
un semn. Erau gata să-i îndeplinească orice capriciu, oricât de mic. Dar era prizonieră, îi
fusese imposibil să le dea de veste alor ei. Nici nu reuşise să afle cine erau cei care o
prinseseră. Oricine ar fi fost însă, cunoşteau foarte bine toate trucurile de care se putea
servi o fiică a pământului. Femeile care o slujeau erau toate surde şi mute. Şi erau numai
femei. Nu i se permisese nicio ieşire. Atâtea zile, cât fusese închisă în acea încăpere,
crezuse că înnebuneşte. Acum o aduseseră aici, tot drumul cu ochii acoperiţi, dar ea îşi
dăduse curând seama unde va ajunge. Nu putea spune că venise la castel împotriva
voinţei sale. Era necesar s-o cunoască pe această femeie. Se străduia totuşi să înţeleagă, al
cui joc îl făcea ea?
O introduseră într-o încăpere mică. Mobilierul era sărăcăcios. Pe un divan stătea
tocmai ea şi îşi făcea de lucru cu colţurile unei pânze. În jurul ei se aflau alte şase, dar nu
servitoare. Când a intrat s-au ridicat toate şi s-au înclinat cu respect, apoi au ieşit în
tăcere. Cealaltă i-a aruncat o privire scurtă, apoi a făcut semn şi servitoarelor să se
îndepărteze. Miona rămase nemişcată, la zece paşi de femeie, studiind-o cu interes
nedisimulat.
 -O introducere nu-şi are rostul, i se adresă femeia schiţând un zâmbet cald. Eu ştiu
cine eşti şi tu ştii cine sunt.
Apăsase pe cuvinte pentru a le da un înţeles cu totul aparte. Miona nu se îndoia de
faptul că femeia sacatului se pregătise pentru această întrevedere în mod deosebit şi că
terenul pe care călca putea fi extrem de alunecos. Nu îşi putea permite să se apropie prea
mult de mintea acestei fiinţe. Mirosea în spatele bunăvoinţei o forţă, un pericol de
netăgăduit. Femeia aceasta fusese cea care stricase planurile vorilor şi cauzase în trecut
moartea unei fiice a pământului. Nu sacatul, ci ea fusese cea care împiedicase orice
alianţă, rezervându-şi astfel dreptul de a conduce alături de Ahtu. Interesele care au
determinat-o să pornească într-o luptă făţişă cu vorii nu contau acum, dar Miona ştia că
această întâlnire avea să trezească în mintea ei mecanisme vechi. De aceea hotărî să
avanseze cu prudenţă pe panta discuţiei.
-Te cunosc bine, doamnă. Prezentările sunt inutile.
-Ai venit aici cu nişte scopuri care nu-şi vor găsi înfăptuire. Cred că îţi dai seama
de asta.
Îşi controla glasul cu o siguranţă desăvărşită, în timp ce ochii i se micşoraseră
periculos în pliurile lor.
Miona încerca să-şi dea seama dacă fusese adusă aici pentru a fi avertizată că va
întâmpina rezistenţă sau pentru a fi cântărită şi, eventual, redusă la tăcere, în cazul în care
se dovedea un pericol real. Gândurile îi zburară pentru o clipă la posibilitatea de a lăsa
eşecul să se realizeze.
-Nopţile o vor decide, doamnă, vorbi în şoaptă, adăugând un pic de venin, dar
înclinându-se cu respect.
Trebuia să neutralizeze această discuţie şi să se retragă, dacă se putea.
Femeia se întoarse cu tot trupul în direcţia ei, cu un gest atât de brusc, încât Miona
deveni pe deplin conştientă că o singură mişcare i-ar fi adus cu uşurinţă moartea.
Dar privirea femeii se îmblânzi imediat.
-Îl vrem pe Jatova înapoi. Aţi riscat mult răpindu-l. Dacă vorii doresc o alianţă sau
o anumită linie de sânge, le putem oferi acest lucru prin altcineva.
-Dar, nu…
-Nu încerca să negi! Jatova a dispărut imediat după ce a început Vânătoarea. Ţi-
am spus că îl vrem înapoi!
Se aplecă înainte, privind-o fix în ochi, parcă încercând să se facă mai bine
înţeleasă şi ridică o mână în care ţinea un obiect sclipitor.
-Priveşte cu atenţie acest glob. Are o valoare imensă. Şi vorii ar plăti mult ca să-l
obţină. Priveşte! strigă ea stângând puternic pumnul. Globul se sfărâmă într-o multitudine
de scântei. În încercarea lor de a lua ceva de la mine, asta vor obţine!
Miile de scântei pluteau încă prin aer şi traiectoriile lor născură în mintea Mionei
o explozie de senzaţii care se propagau puternice şi cea mai violentă era senzaţia care
striga - pericol! Dar de unde? Până la un punct putea să anticipeze începutul unui atac din
partea adversarei sale. Nu găsi nimic în direcţia aceea. Senzaţia părea că vine, în schimb,
de dincolo de ferestrele castelului. Femeia vorbea în continuare, dar Miona renunţase să
mai asculte, deoarece ceva se chircise înăuntrul ei sub apăsarea simţurilor, care îi indicau
tot mai puternic faptul că se află în pericol.
 Cu o mişcare imperceptibilă se răsuci pe sfert spre fereastră, exact la timp, pentru
a surprinde în curte o agitaţie uşoară, strigăte îndepărtate. Observă că şi mama lui Jatova
încetase să mai vorbească şi aştepta cu muşchii încordaţi.
Pentru Miona următoarele momente se dilatară. Se aruncă cu toată forţa spre
fereastră, aproape în acelaşi timp cu lama care ţâşnise prin uşa spartă şi se înfipse în gâtul
femeii. Într-o fracţiune de secundă avu timp să observe corpurile a doi cavaleri care
pătrundeau fioroşi în încăpere şi consideră înălţimea de la care trebuia să se arunce.
A picat în curte, în mijlocul unor dărâmături. Gemu din cauza rănilor, dar încercă
să se ridice cât mai repede, pentru că ştia că toată curtea, castelul însuşi nu-i ofereau nicio
siguranţă. Reacţionă fulgerător când un cavaler se pregătea s-o sfâşie şi, cu o lovitură
perfectă, piciorul ei îi frânse gâtul. Imediat ce privi în jurul său, însă, îşi dădu seama că
nu va avea scăpare.
-Kanishe! La porţi! Duşmanii sunt în cetate! striga cineva, dar glasul i se curmă
într-o bolboroseală de sânge.
Prea târziu... Cineva trădase. Cineva deschisese porţile. Dar cum era posibil?
Luptele se purtau mult mai sus, aproape de Munţii Albaştri. Hiquattarii erau acolo,
armatele erau acolo...
O parte din turnurile castelului zăceau căzute la pământ. Piaţa era plină de leşurile
cavalerilor erimeeni. Ardea. Ardea totul. Ţipete de agonie sfâşiau văzduhul. Gewinii
aliaţi lui Torja nu cruţaseră nimic.
Pe o uşă năvăli din disperarea focului o femeie ale cărei haine şi părul ardeau. Îi
aruncă un obiect în braţe Mionei şi se trânti la pământ tăvălindu-se înnebunită, dar
flăcările erau peste tot împrejurul ei şi nimic nu le putea ostoi foamea.
Privindu-şi braţele, fiica pământului observă că obiectul este un copil. Zadarnic
încercase femeia să-l salveze. Copilul nu mai respira. Înţelese că în faţa sa ardeau,
încătuşaţi în dărâmături şi foc, sutele de copii ai Erimeei. Întrega descendenţă a clanului
Ahtu se prăbuşea în urletele sfâşietoare ale îngrijitorilor.
Copii străini de ea…
Strânse la piept copilul mort. Un unic gând. Să fugă!
Îşi roti privirea şi o disperare neputincioasă se prăbuşi asupra sa. Patru cavaleri o
înconjuraseră deja. Nu le putea face faţă.
Se pregăti să moară.
În timpul acesta, târât în lanţuri, cu faţa acoperită de sânge şi spume, Ahtu aruncă
o ultimă privire ruinelor negre ale castelului său, înainte ca şirul lung al prizonierilor să
dispară în spatele stâncilor.

12.

Asha îşi alesese un colţişor întunecos pentru a putea să-l studieze în voie pe
cavaler. Mai era timp până când noaptea avea să devină de nepătruns. Până vor fi gata.
Ştia că acolo, în întuneric, Gyll’ra şi Hazuk pregăteau desagii şi îi încărcau pe sinitari.
Încă se mai întreba dacă făcuse bine să apeleze la animalele de povară. Sinitarii erau
foarte rapizi, dar şi foarte gălăgioşi. Fuseseră nevoiţi să le lege strâns boturile şi asta îi
făcea nervoşi. Apoi, nu credea că putea urca demonul pe un sinitar, dar era necesar să se
îndepărteze foarte repede. Îşi muşcă puternic buzele. Oare ce făcea Rimmi? De ce nu
dădea semnalul? Trebuia să vorbească cu demonul. De la un timp, încetase să se agite în
cuşcă şi acum stătea nemişcat, într-o poziţie chircită. Părea să doarmă.
Prinse curaj şi se apropie la câţiva paşi de el.
-Eşti altfel… aşa se spune, începu ea şovăielnic. Oamenii consideră, totuşi, că
nimeni nu a apucat să vadă bine un cavaler negru şi apoi să trăiască, să le povestească şi
celorlalţi. Eşti un cavaler?
Jatova nu se mişcă. Dădea în continuare senzaţia că este lipsit de cunoştinţă.
-Eşti un demon! îi aruncă fata, de data asta cu o urmă de ură în glas. Vorbeşte!
Eşti demon? Oamenii spun că voi sunteţi blestemul pentru faptele noastre, dar eu nu cred.
Se apropie încă doi paşi de cuşcă şi îşi coborî glasul.
-Nu cred că voi sunteţi pedeapsa. La ultima vânătoare, un copil nevinovat şi-a
găsit sfârşitul sub colţii voştri. De aceea eu zic că oamenii se înşeală atunci când vă
suportă cruzimea. Spune, care-i păcatul unui copil?
Privirea i se aprinse. O ură cumplită juca dincolo de ele. Nu observase că se
apropiase periculos de mult de cuşcă. Lui Jatova i-ar fi fost suficient un mic salt… dar
Jatova rămânea neclintit.
Îşi spun oameni. Nu se consideră vânat şi au o anumită atitudine... stranie.
Tânărul gewin gândea că uciderea acelei fiinţe fragile i-ar fi adus mai puţin folos
decât dacă ar fi aşteptat răbdător să afle mai multe lucruri despre ei. Nu era doar
curiozitate. Vânătorul nu se interesează îndeaproape de ceea ce simte şi gândeşte prada
sa. El continuă să rămână vânătorul, fără compasiune sau înţelegere pentru vânat. Altceva
îl oprise să acţioneze.
Prin simpla lui prezenţă în cuşcă, spulberase un mit, cel al invulnerabilităţii
semenilor săi. Nu trebuia să acţioneze pripit. Întâmplările din mlaştină încă îi ardeau
mintea.
În timpul de când îşi revenise, cercetase cu atenţie natura închisorii sale şi
descoperise un punct slab. Nu avea nevoie decât de puţin noroc. Îşi imaginase deja ce
avea de făcut, se pregătise pentru masacrul inevitabil şi simţise că fiecare fibră a
muşchilor săi tremura nerăbdătoare să se manifeste în libertate. Dar fusese izbit de acea
senzaţie de cunoscut, care în prezenţa fiinţelor firave se accelerase şi îl făcuse să-şi
înfrângă pornirile animalice.
Se temea şi de consecinţele libertăţii. Nu doar clanul său vâna în acele lumi.
Scăpase o dată de o posibilă întâlnire cu alţi cavaleri. Nu dorea să forţeze mâna
norocului.
Îşi reaminti cât îl uimise faptul că ei îşi spuneau oameni. Fata îl privea în
continuare cercetător. Îi simţea respiraţia, pulsul sângelui.
-Se spune că te-ai întâlnit cu Shumaya.
Îi captase atenţia. Trebuia să reacţioneze pentru ca fata să continuie discuţia în
acest sens. Deschise deodată ochii şi o privi fix.
Asha se trase înapoi derutată, dar, spre satisfacţia lui Jatova, continuă.
-Da, cu siguranţă că aşa a fost! Nu mi-l pot imagina pe niciunul dintre ai noştri
suficient de puternic să te doboare. Shumaya te-a judecat şi ţi-a luat forţa.
Privirea gewinului nu se schimbă.
-În cazul acesta, eşti pierdut, demone! Dacă nu te omoară, te schimbă.
 Jatova tocmai devenise interesat de posibila schimbare, când anumite mişcări la
intrarea în Casa Adâncurilor îi atraseră atenţia. Se încordă.
Coma-ase îi observă reacţia şi se întoarse la timp pentru a asista la o luptă ce se
pornise între paznicii pe care îi pusese tatăl său la intrare şi oameni în haine cenuşii.
Oamenii preotului. Ce mă fac? Într-un fel sau altul vom fi descoperiţi.
Toma-asa vorbise de posibilitatea unui astfel de incident. Se aşteptase ca preotul
să se revolte şi să îl provoace făţiş.
Sunt mulţi. Trei dintre paznici căzuseră deja răpuşi. Ezită un moment, gândindu-se
ce hotărâre să ia, apoi se întoarse spre gewin şi îi vorbi şuierător.
-Ascultă, monstrule! O moarte cumplită te aşteaptă dacă te las să cazi în mâinile
acestor oameni. Tatăl meu te vrea cu un scop, dar tatăl meu nu este aici, iar eu nu am
planurile mele. Dacă încerci să scapi sau ne omori, soarta ta e pecetluită. Oricum nu poţi
părăsi locurile acestea. Dacă ai fi putut, ai fi făcut-o deja. Eu te pot duce într-o
ascunzătoare în munţi. Acolo este o poartă de trecere. Dacă vrei să-ţi mai revezi
ţinuturile... Tu hotărăşti.
Jatova făcu un salt şi, cu o lovitură fulgerătoare, distruse un perete al cuştii şi se
eliberă. Acţiunea o luase prin surprindere pe fată şi o făcuse să îi îngheţe sângele în vine.
Dar cavalerul nu se mişcase din acel loc. Asha înţelesese că în felul acesta îi acceptase
propunerea. Cuşca nu fusese niciodată o stavilă pentru el. Nu ştia cât de viclene pot fi
aceste creaturi, dar decise să se încreadă în propriile instincte care îi spuneau că gewinul i
se va supune, cel puţin pentru un timp.
Scoase pumnalul şi sfâşie una din draperii. În spate se ascundea o uşă. O împinse
cu forţă şi îi făcu semn s-o urmeze.
În spatele unui pâlc de copaci îi aşteptau şase sinitari gata pregătiţi de drum.
Gyll’ra şi Tarin erau acolo cu ei. Animalele se agitau nervoase, probabil simţiseră
apropierea străină a gewinului. Tinerii abia făceau faţă să le domolească.
Se strecurară uşor pe lângă siluetele întunecate ale copacilor. Jatova se opri în faţa
unui sinitar cercetându-l dispreţuitor. Doar nu sperau să-l vadă urcând pe unul din ăştia.
Aveau doar două picioare care, deşi se terminau cu nişte labe groase, mai sus erau destul
de firave. Capetele erau mici şi alungite, terminându-se cu un bot lăţos. Lăţoase erau şi
urechile care le atârnau de o parte şi de alta a capului. Aveau un aer tâmp.
-Da, răspunse Asha gândurilor sale, vom încăleca pe ăştia. Şi nu vei protesta,
adăugă ea pentru că Jatova o privea batjocoritor, dacă ţii să-ţi salvezi pielea. Ştiu că eşti
puternic, dar nici tu n-ai face faţă atâtor oameni câţi poate aduce un preot turbat. Unde
este Rimmi? se întoarse spre cei doi tineri care se holbau la gewin.
-Întârzie, bâigui Tarin neîndrăznind să-şi dezlipească privirile de la gewin.
-Văd că întârzie, îl repezi Asha. Dacă mai întârzie mult, s-a zis cu noi... Şi Hazuk?
Tarin săltă din umeri.
Tocmai atunci se zăriră două siluete întunecate alergând la adăpostul copacilor.
Erau Rimmi şi Hazuk. Asha răsuflă uşurată. Amândoi erau îmbrăcaţi în haine negre, doar
pelerinele aruncau uşoare reflexe verzui. Rimmi renunţase la rochie şi îmbrăcase, ca şi
Asha, haine bărbăteşti.
-Ai luat? îl întrebă pe Hazuk atunci când acesta se opri gâfâind sprijinindu-se cu
mâna şi fruntea de un sinitar.
-Da, reuşi acesta să articuleze. A fost mult mai greu decât m-am aşteptat. Era o
viermuială acolo! Preotul urla turbat. Mereu soseau alte şi alte cete. Mă întreb cum o fi
putut strânge atâţia în atât de puţin timp. A trebuit să aştept să pornească toţi spre Casa
Adâncurilor şi apoi să pătrund în altar şi să-l fur. Jumătate Umbră? zise observându-l pe
gewin.
-Şi el ce caută aici? şuieră Rimmi fulgerându-l cu privirea pe Gyll’ra.
-El merge cu noi, îi răspunse Asha hotărât. Gata! Încălecaţi! Nu-i timp de pierdut.
Ori tata, ori protul o să-şi dea seama în cele din urmă.
Urcară cu toţii pe sinitari. Cel care fusese adus pentru Jatova făcu unele mofturi
când simţi trupul străin în spatele său, dar gewinul îl strânse atât de puternic între picioare
încât bietul animal simţi că, dacă se mai zvârcoleşte, o să-şi dea duhul. Era cel mai mare
sinitar pe care reuşise să-l găsească Tarin în tot satul, o dată şi jumătate cât ceilalţi. O
splendoare de animal, dar greutatea gewinului îl făcea să meargă cu picioarele îndoite.
Jatova învăţă să-şi păstreze cu greu echilibrul în spatele lui. Viteza cu care alergau era
uimitoare şi picioarele gewinului atârnau periculos de aproape de sol. Tarin călărea în
stânga lui. Deodată, Jatova observă că tânărul râdea pe înfundate, cu ochii la el. Îi aruncă
o privire cruntă. Nu mai călărise niciodată, nici el nici alt gewin. În ochii lui Tarin
apărură lacrimi şi gura i se strâmbă într-un hohot de râs de nestăpânit.
-Ai înnebunit? îi strigă Asha dojenitoare întorcând capul spre el. Ce te-a apucat?
Tarin sălta haotic pe spatele sinitarului său.
-Trebuie să pui picioarele sub aripi, nu peste, hohoti spre Jatova.
Gewinul simţi că i se urcă tot sângele la cap. Cu greu se abţinu să nu sară asupra
lui şi să-i strivească faţa, dar strânse din dinţi şi făcu aşa cum i se spuse. Atunci observă
că sinitarii aveau aripi mari. Cu picioarele sub aripi, lipite de pielea caldă a animalului,
constată că era mai uşor să-şi păstreze echilibrul, dar animalul nu fu la fel de fericit.
Contactul direct îi zăpăcea simţurile şi Jatova avea nevoie de toată răbdarea sa să-l
strunească.
La început se deplasau repede, dar, în scurt timp, ajunseră într-o zonă în care se
văzură nevoiţi să încetinească ritmul. Bolovanii colţuroşi făceau ca terenul să fie greu de
parcurs. Tânărul ce se numea Hazuk întorcea din când în când capul, probabil pentru a se
asigura că nu-i urmăreşte nimeni. Uneori privirile lui cădeau ca din întâmplare şi asupra
gewinului şi atunci Jatova putea citi în ochii lui cea mai neagră ură. Nu îl deranja. Ştia
care era motivul. El era prădătorul şi ei prada. Îl nedumerea însă această fugă în noapte
alături de cinci tineri din rasa celor din care ei se hrăneau. Din viaţa cărora gewinii îşi
trăgeau viaţa. Ce rost avea acea fugă? Ce era în mintea lor? Nu conta. Ce spusese fata?
Că undeva acolo era o poartă. Şi ei se îndreptau spre ea. Altceva nu conta. Să scape de
lumea asta ciudată... Bineînţeles, fata putuse minţi. Era şi asta o posibilitate, dar nu
simţise mirosul minciunii. Îl intriga toată această lume în care ai lui vânau. Oare ceilalţi
ştiau? Ştiau ce vânau?
Decise să cerceteze împrejurimile cu atenţie.
Observase în depărtare vârfurile unor munţi şi începuse să-şi facă un plan, dar,
peste puţin timp, ceva îl făcu să forţeze sinitarul să se oprească. Odată cu el se opriseră şi
ceilalţi.
Noaptea se făcuse mai neagră. Ridică privirea spre cer şi nu văzu nimic. Nici o
stea nu sclipea şi o tăcere profundă se desfăşura peste ei.
Tinerii descălecaseră deodată şi se trântiseră la pământ. Îi vedea doar pentru că
avea forţa să pătrundă în întuneric, dar îşi dădea seama că ei nu-l mai zăresc. Putea foarte
bine să dispară în beznă, dar coborî de pe animal şi rămase nemişcat pentru că toate
simţurile îi semnalau pericol. Era prea multă tăcere. Nici aerul nu se mişca.
Sub tălpile sale simţi pământul frământîndu-se. Se aplecă într-un genunchi.
Nimic. O auzi pe Asha spunând cu dinţii strânşi o litanie. Se ruga probabil unei zeităţi,
pentru că şi ceilalţi patru începură să o imite. Dar de ce?
Răspunsul veni imediat. În stânga sa o bucată de pământ se prăbuşi cu zgomot.
Sub picioarele sale se ridica o stâncă. Îi sfâşiase pulpa. O nouă rană peste cea veche.
Jatova se aruncă în partea opusă, dar picioarele sale nu întâlniră decât vidul, o prăpastie
fără fund. Din cădere se agăţase cu o mână, dar roca era sfărămicioasă şi continua să
alunece. Se zbătu, simţind durerea din picior sfâşietoare. Se prinse cu bărbia de o ieşitură.
Încercă să se arcuiască pentru un nou salt, dar ceva incandescent îi lovi cu putere spatele.
Carnea sfârâi, durerea îl făcu să dea drumul unui urlet. Îşi pierdu echilibrul şi începu să se
prăbuşească. Spintecă de mai multe ori întunericul cu membrele până să întâlnească un
colţ de stâncă în care ghearele sale se înfipseră până la carne. Respiră şi ridică privirea în
sus. O imagine înfiorătoare îl umplu de groază. Deasupra sa, cerul se luminase. Un
moment crezu că stelele se desprinseră din locurile lor şi cădeau peste ei.
Pământul continua să se scuture, însă şi Jatova simţi cum pereţii prăpastiei în care
căzuse începeau să se apropie unul de altul, gata să-l strivească.
Durerea îi pulsa în sânge şi îl înnebunea. Trebuia să gândească repede. Sus îl
aştepta ploaia de foc, o moarte sigură, jos, prăpastia se închidea peste el. Dori să lupte, să
iasă la lumină. Se aruncă în sus cu ultimele puteri, ca şi cum durerea s-ar fi dezlipit de el
rămânând în urmă şi el fugea de durere.
Atinse buza prăpastiei, rostogolindu-se mai departe, spre aripa unui colţ de rocă
pe care, într-o fracţiune de secundă, şi-l alesese ca adăpost. Căzuse peste ceva moale şi
cald. O privire îl lămuri că este vorba de trupul cald al fetei. Puţin mai încolo se
înghesuiseră doi, Tarin şi Gyll’ra. Cu aceeaşi iuţeală observă fisura care se alungea în
rocă. S-ar fi prăbuşit colţul peste ei, dar Jatova împinse spatele care zvâcnea dureros,
susţinând peretele. Tocmai când începuse să-şi pună întrebări, i se păru că-i zăreşte cu
coada ochiului pe ceilalţi, Rimmi şi Hazuk apărând ca din nimic, ca şi cum s-ar fi întrupat
din aer.
Cu un ultim spasm pământul se linişti.
Jatova aşteptă ca cei doi să se strecoare afară de sub perete, trăgând-o cu ei şi pe
Asha care nu părea să mai răsufle, apoi se târî cu greutate spre o bucată de pământ mai
moale. Durerea nu se atenuase, ci îl făcea să-i joace flăcări în faţa ochilor. Ciudat ce se
întâmplase cu fata aia şi cu Hazuk. Probabil că i se păruse.
Peisajul se transformase complet. Înainte, zărise aproape de coasta muntelui nişte
luminiţe plăpânde. Un sat, probabil. Acum totul era învăluit din nou în tăcere şi beznă.
Auzi un geamăt uşor lângă el. Fata îşi revenea.

13.

Pentru a ajunge la tabăra improvizată, trebuia să parcurgă un drum dificil.

Gewinul era deja obosit şi s-ar fi oprit să-şi tragă sufletul puţin, dacă cele două gărzi nu l-
ar fi împins tot timpul mai departe.
 Avea hainele zdrenţuite şi murdare, pielea, oricât de rezistentă, purta pe alocuri
cicatrice recente. Foamea îl chinuia. Foamea şi setea de răzbunare.
-Rămâi aici! îi porunci una dintre santinelele sale, ce urcă mai departe pe cărare.
Gewinul o urmări cu privirea până când o văzu dispărând într-unul din corturi. Santinela
era prevăzătoare. Nu dorea să-i deranjeze pe cei trei comandanţi care, aşezaţi la o masă,
erau adânciţi în gânduri. Unul dintre ei părea să aştepte venirea santinelei pentru că, la
intrarea acesteia, se ridică în picioare şi li se adresă celorlalţi cu vădită satisfacţie:
-Aşa cum v-am prevenit, gewinii mei s-au întors cu cel ce ne va oferi cheia spre
eliberarea lui Ahtu.
Se întoarse spre cavaler şi îi ordonă:
-Aduceţi-l mai târziu! Daţi-i de mâncare şi de băut.
-Câtă încredere poţi avea în iscoada ta, Casaga? îl întrebă al doilea comandant,
ridicându-se la rândul său de la masă.
Spre deosebire de primul, acesta era bătrân. Avea în ochi o privire semeaţă şi, în
ciuda vârstei, muşchii i se păstraseră supli şi puternici.
Casaga nu trebuia să facă un efort ca să observe că va avea de luptat cu
neîncrederea bătrânului.
-Poate ar trebui să pleci urechea şi la ce spune fiul tău, Alko, îi sugeră Casaga
mieros. E tânăr, dar s-a dovedit adesea un bun strateg.
Irlan, fiul celui de-al doilea comandant, stătea retras, evitând ca lumina slabă din
încăpere să-i cadă pe faţă. Tresărise auzind îndemnul lui Casaga.
-Planurile sunt bune, Casaga, încuvinţă el, dar cred că ar trebui să auzim ce are de
povestit iscoada ta. Nu uita că astăzi încercăm să-l eliberăm pe Ahtu, dar mâine putem fi
ucişi până la ultimul. Nu-i aşa, tată?
Casaga îl privi furios. De la începutul discuţiilor Irlan, cu glasul lui tărăgănat şi cu
moleşeala ce parcă se degaja din corpul său cam prea voluminos pentru un războinic, nu
făcuse altceva decât să-şi exprime ideile aprobându-i pe rând, când pe el, când pe Alko.
De fapt, vorbele sale păreau să nu aibă consistenţă, lucru care îl deruta teribil pe Casaga.
Băteau pasul pe loc.
De aceea hotărî să-şi cheme iscoada.
Gewinul sosi imediat şi rămase în picioare, după ce făcu câte o plecăciune în faţa
fiecăruia, mai adâncă în faţă lui Casaga.
Acesta se reaşeză cu o uşoară satisfacţie, lăsându-l pe bătrânul Alko să pună
întrebările.
-Care este rangul tău? şuieră Alko.
-Sunt padoha, stăpâne, luptător al câmpurilor închise, îi răspunse gewinul.
Bătrânul strâmbă din nas cu dispreţ. Padoha erau de obicei sclavi aleşi special
pentru a lupta în spaţii închise, cu diverşi monştri sau între ei, pentru distracţia
spectatorilor. Din nou se întreba câtă încredere putea să-i acorde acestei fiinţe.
-Ce informaţii aduci?
-După cum ştii, stăpâne, noi suntem ţinuţi în temniţe, sub pământ. Clanul Torja şi-
a ridicat temniţele padoha în apropierea celor în care stau închişi gewinii vinovaţi de
diverse crime. Nu ştiu dacă vreun alt padoha a reuşit să evadeze şi să scape de soarta sa,
dar ştiu sigur că sunt singurul care a găsit o ieşire din cetatea lui Torja.
Informaţia era mai mult decât revelatoare, dar bătrânul nu schiţă nici un gest.
 -Am săpat un tunel care dă într-un labirint de hrube. Nu le-am înţeles rostul.
Castelul este vechi şi reconstruit de multe ori. Nimeni nu-şi aminteşte, probabil, de acele
drumuri subterane. În timp ce căutam o ieşire, am dat peste o vizuină de suha. Aş fi trecut
repede mai departe pentru că ştiu cât de periculoasă e o întâlnire cu o suha, dar mi-a atras
atenţia un glas şi, scobind peretele pentru a lărgi vizuina, m-am strecurat înăuntru…
-Continuă, îl îndemnă Casaga nerăbdător.
-Era sacatul Ahtu, dădu gewinul din cap, l-am recunoscut pentru că am luptat de
mai multe ori sub comanda sa. Pe furiş, am aruncat o privire în încăpere, dar el nu m-a
zărit. M-am considerat chiar norocos că nu am fost zărit, pentru că alţi patru gewini din
clanul lui Torja se aflau acolo cu bătrânul sacat şi mi-am zis că nu e cazul să-i întrerup…
-Asta e tot? exclamă Alko nemulţumit de obrăznicia războinicului.
-Da, încuviinţă gewinul, vă pot arăta tot drumul parcurs de mine până la vizuina
de suha şi, apoi, până la ieşirea pe care am descoperit-o.
-Bine, mai târziu, hotărî Casaga şi cu un gest al mâinii îi făcu semn să iasă.
-Ei, bine, se întoarse spre egalul său, ce părere aveţi?
-Vom trimite câţiva gewini, răspunse Alko, care se vor da drept padoha.
-Foarte bine, se bucură Casaga. Am acolo unele legături şi vom primi ajutor.
-Sunt de acord cu planul tău, continuă bătrânul, dar vreau ca fiul meu să-i
însoţească sub chip de negustor de padoha. Amănuntele le vom stabili în seara asta.
Casaga încuviinţă, iar bătrânul şi Irlan părăsiră încăperea.
Au făcut în tăcere mai mulţi paşi până când s-au îndepărtat suficient de tabără,
apoi Irlan îşi puse mâna pe braţul lui Alko oprindu-l.
-Nu am încredere în Casaga.
Bătrânul se încruntă.
-Nici eu. Ce ai văzut?
-Nimic. Tocmai de aceea. Dar i-am simţit mirosul. Mi-e teamă că totul poate fi o
capcană.
Alko respiră adânc privind orizontul. Tot trupul său care păstra o frumuseţe
deosebită în ciuda vârstei, purta în nenumărate locuri semnele bătăliilor. Nu fusese doar
hiquattar pentru oştile lui Ahtu, ci şi taheshul său. Era un conducător bun, un excelent
hiquattar, dar fără simţul ascuţit al fiului său în descifrarea intrigilor. Ştia asta şi de aceea
îl luase cu sine.
-Ce urmăreşte, Casaga?
-Nu ştiu, tată, jocul său poate să crească mult, dincolo de privirea noastră. Nu
cred, totuşi, că s-a vândut lui Torja şi nici într-o alianţă cu ceilalţi sacaţi. Cred, mai
degrabă, că lucrează în folos propriu. Ahtu nu e mort. Un nou sacat nu poate fi încă ales.
În temniţele lui Torja se pot întâmpla multe. Vom vedea…
-Eşti hotărât să pleci?
-Da. Casaga poate e trădător, dar întotdeauna în spatele minciunilor sale se
ascunde şi adevăr. Acest plan rămâne deocamdată singura noastră speranţă.
-Atunci - bătrânul Alko se întoarse cu faţa spre el - mă voi ruga să vă întoarceţi cu
bine.