Legenda Muntelui Ascuns

Se scurseseră ani mulţi, crud de mulţi de la retragerea marelui Zamolxis în Hotarul Sacru al
Bucegilor, Deceneu între timp, credincios ca slujitor a lui Zamolxis, căpătase din partea marelui Zeu,
darul nemuririi, asftel încât să poată veghe şi el cu spiritul său nepieritor, asupra destinelor din ce în
ce mai negre ale supuşilor. Marele Preot intervenea foarte rar în viaţa ţării atunci când orice nădejde
era pierdută de oameni, dar niciodată nu lăsa să se simtă că mâna lui nevăzută ar fi hotărât soarta
unei bătălii sau altceva. Era ascuns în fortăreaţa născută de natură în Munţii Orăştieî şi aştepta
vremea când va putea reveni la Zeul Sacrii al Gelo-Dacilor. Toate acestea se petreceau în timp ce
Dacia era cotropită de trupele romane conduse de Traian. Bravii oşteni Geto-Daci luptaseră până la
ultima picătură de sânge, mulţi muriseră apârându-şi ţara, dar totul fusese în van. Fără puterea Pietrei
Sacre şi fără bunăvoinţa lui Zamolxis nimic nu-i putuse salva de la căderea în robie.
Decebal îşi curmase zilele cu un an în urmă, neputând suporta gustul amar al înfrângerii şi nefilnd
împăcat de fel cu gândul greu al sclaviei, iar destinele Daciei nu se mai aflau în mâinile nimănui.
Marele Zeu întorsese spatele supuşilor săi, supărat fiind de pierderea Credinţei Sacre în el şi-n Piatră.
Deşi mai existau slujitori ai lui Zamolxis care nu încetaseră măcar o clipă să spere şi să creadă,
mulţimea Geto-Dacilor se închina acum altor zeităţi, romane sau greceşti. Traian putea stăpâni în
bună voie ţara pentru care luptase crâncen atâţia ani şi pe care, într-un târziu, reuşise s-o înfrângă.
Dacii Liberi ce-şi mai păstrau credinţa vie se ascunseseră undeva în Munţii Apuseni şi de acolo
trimiteau, cu deznădejde uneori, solie după solie spre Muntele Ascuns întru iertarea mult sperată, dar
răspuns nu primeau niciodată înapoi. Fie că cei care plecau îşi lăsau oasele în drumul greu spre
Hotar, fie că nu eunoaşteau îndeajuns de bine Legile Sacre, sau se abăteau din drum şi îşi găseau
sfârşitul în chiar preajma Triunghiului, în anul scurs de la moartea ultimului rege se aduseseră tot
felul de ofrande şi se încercase tot ceea ce era omeneşte posibil pentru înduplecarea Zeului, dar în
zadar. Decebal însuşi, în ultima zi a sa ca muritor pe-acest pământ, trimisese o solie prin trei
preafrumoase fete de tarabostes, oferindu-le pe acestea ca ofrandă lui Zamolxis, dar ele nu mai
fuseseră văzute de atunci. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Se credea că au murit, sau că mânia
Zeului le-a aruncat în cine ştie ce hăuri fără de întoarcere. Speranţa era aproape pierdută şi aproape
nimeni nu mai îndrăznea să cugete că iertarea va veni şi vor fi salvaţi. Totuşi, într-una din zile, un
tânăr tarabostes mândru şi frumos aşa cum numai oamenii acestor meleaguri puteau fi, s-a înfăţişat la
conducătorul Dacilor Liberi din Apuseni şi a cerut să fie primit de acesta, pentru a încerca chiar el să
ducă o ultimă solie în Triunghi.
— Mărite conducător al ultimilor supuşi ai Marelui Zeu, spuse tânărul, permite-mi să plec spre
Hotar şi să duc la Zamolxis gândul bun al Geto-Dacilor. Speranţa nu trebuie să piară din noi.
Conducătorul îl privi pieziş, neîncrezător, şi spuse într-un târziu, după ce-l măsurase din cap până-
n picioare pe tânăr;
— Nu mai avem speranţă, tinere. Credinţa ne-a rămas adâncă, aşa cum am primit-o de la străbunii
noştri, dar speranţa ni s-a dus încet pe apa Sâmbetei. Zeul şi-a întors faţa de Ia poporul său şi nu a lui
este vina pentru eele întâmplate, ci a noastră. Vom sfârşi cu toţii prin a fi slugi la curtea lui Traian. Şi
ce rost afli în a-ţi ucide tinereţea în floare prin a încerca să ajungi în Hotar? În anul ce s-a scurs,
trimis-am zeci de soli şi unul nu s-a-ntors viu măcar, darămite să ajungă Ia Zamolxis şi să mai
găsească îndurarea ce-o speram.
— Eu pot ajunge acolo şi pot cere iertarea, spuse tânărul, iar în glas i se citea o hotărâre care-l
făcu pe conducător să-l privească cu alţi ochi decât până atunci.
Comandantul îl întrebă pe ton domol, dar neîncrezător în continuare:
— De ce spui asta? Ce ai tu în plus faţă de ceilalţi? La fel ca tine, cu toţii erau tineri şi frumoşi,
veseli şî încrezători în forţele lor. Au murit până Ia ultimul. Şi tu vrei acest lucru?
— Nu, stăpâne, nu moartea voi, deşi de ea nu-mi este frică. Salvarea Dacilor Liberi o caut şi
reînvierea pururi a credinţei strămoşeşti. Eu nu sunt ea ceilalţi, cum fu mă bănui. Tânăr sunt, dar
inima şi trupul neatinse sunt de dragostea lumească, iar frica n-o cunosc. Înţelepciunea mi-c adâncă,
şi-aicea nu mă laud ci spun doar adevărul, iar mai presus de toate să ştii că din neamul Marelui
nostru Preot Decencu mă trag.
— Adevărat grăieşti? întreabă comandantul eu un licăr în privire.
— Adevărat! Eu însumi sunt preot al Geto-Dacilor, deşi sunt tânăr. Cultul Legilor Sacre îl cunosc
din chiar gura Marelui Preot, pe lângă care ani copilărit, iar toate ee le-am spus îmi dau dreptul sfânt
să duc o ultima solie a Dacilor Liberi la Zamolxis.
— Bine! Se învoi conducătorul, aşa să fie precum spui. Mâine în zori vom vedea dacă ţî-e liber
drumul şi vom arunca în suliţe ofranda noastră. De ea va fi primită, înseamnă că vei putea pleca,
ducând cu tine ultima solie către Zeu, iar noi ne vom ruga mai aprig ca nicicând ca tu să reuşeşti, mai
adăugă conducătorul, după care îl concedie pe tânărul tarabostes cu un gest simplu care arăta că
întrevederea se încheiase.
Seara, în tabăra Dacilor Liberi din Munţii Apuseni, nu se aprinse niciun foc. Statură cu toţii tăcuţi
şi retraşi. Nimeni nu vorbea, dar în sufletele tuturor renăseuse speranţa ce-o credeau moartă; poate că
acest tânăr va reuşi să-l înduplece pe Zamolxis, şi fericirea se va întoarce iar printre ei. Luna privea
tăcută clin înaltul cerului la aceşti viteji, rugându-se poate şi ea pentru ei. Încetul cu încetul foşnetele
copacilor se opriră, fiarele pădurii adormiră prin scorburile lor şi somnul cuprinse întreaga aşezare.
Un grup de mândri oameni visau. Dacii Liberi sperau.
Dis-de-dimineaţă, pe când soarele îşi arăta primele raze, toţi oamenii ce se găseau pe plaiurile
minunate ale Munţilor Apuseni erau strânşi laolaltă şl pregătiţi pentru ceea ce avea să se petreacă.
Cugetul fiecăruia era îndreptat către Zamolxis. Cu toţii se rugau tăcut ca ofranda să fie primită şi
astfel solia să poată pleca spre Hotar. În frunte cu tânărul tarabostes şi conducătorul lor, grupul plecă
spre vârful muntelui ee se vedea în zarea apropiată. Nimeni nu rostea o vorbă. Mergeau ca prin vis,
se rugau. Arătau ca o procesiune a morţii şi a credinţei, deşi viaţa pulsa mal aprig decât în orice alt
loc în inimile oamenilor ce se înşiruiau pe poteca de munte, spre locul în care aveau să-şi întâlnească
propriul destin, eliberarea. Speranţa şi dorinţa îi uneau în drumul lor, rezistenţa le era mare, puterea
de luptă nemărginită. Erau, în măreţia lor inegalabilă, ultimii Daci Liberi.
Spre prânz, atunci când soarele ardea puternic pe cerul de un albastru plumburiu, au ajuns pe
piscul care era destinaţia călătoriei lor. Priveliştea era fantastică şi înfricoşătoare totodată: într-un
cadru de un pitoresc rar întâlnit, acei oameni păreau contopiţi cu natura. Dacă i-ai fi privit din
depărtare n-ai fi putut şti dacă au ajuns acolo pe picioarele lor, dacă s-au coborât din ceruri sau dacă
însuşi muntele nu cumva i-a făurit din neasemuirea sa. Era parcă un alt tărâm.
La un semn al conducătorului, cu toţii se lăsară să cadă în genunchi. Feţele le erau îndreptate spre
Podişul Bucegilor, spre Hotarul Sacru în care sta retras Zamolxis. Scrutau zările cu ochii lor
pătrunzători şi păreau că vor s-ajungă cu privirile până în cel mai dosit cotlon al Muntelui Ascuns, la
fel cum Omu avea grijă să se uite necontenit spre hotare din înălţimile sale. Feţele le erau încordate
de dorinţa aprigă ce-i stăpânea. Cu toţii ridicară mâinile împreunate şi deschiseră degetele în formă
de stea cu zece colţuri, implorând parcă perfecţiunea ce-o întruchipau să vină la ei şi să-i ducâ-n alte
lumi. Abia atunci se auziră primele cuvinte rostite cu glas tare în acea extraordinară zi a Daciei, în
care ultimii răzvrătiţi ai soartei cereau prin voinţa lor drepturile meleagurilor străbune. Conducătorul
fu cel care vorbi şi care. Prin graiul său, făcu nemurirea să cunoască vrerea credincioşilor:
— Mărite şi preabunule Zamolxis, aceştia sunt ultimii tăi fii! Noi suntem tot ce-a mai rămas în
viaţă din mândra Dacie şi-acum venim a-ţi cere îndurare. Primeşte ofranda ce-o trimitem şi deschide
cu-ale tale mâini Drumul Sacru pentru urmaşul demn al bunului nostru Deceneu ce spre Munte va
porni. Inimile noastre bat în acelaşi timp, mărite Zeu, întru credinţa strămoşească şi puterea Pietrei
Sacre. Primeşte, rogu-te, ofranda alor tăi supuşi.
Comandantul tăcu şi tăcerea cuprinse iar muntele, apăsătoare. Cu toţii aveau ochii închişi şi
chipurile plecate, rugându-se. Nu se poale spune dacă s-au scurs clipe sau ore vremea în care au stat
aşa. Timpul părea că se oprise în loc în fata acestor bărbaţi vajnici, rupţi din basmele străbune parcă.
Uşor, unul câte unul, respectând, pesemne, un anume ritual, în cea mai deplină linişte, Dacii se
ridicară şi se aşezară într-un cerc neîntrerupt. Privirile le erau semeţe şi strălucitoare. Ştiau prea bine
ce avea să se petreacă în momentele următoare.
Unul dintre ei se rupse din cerc apropiindu-se de conducător şi de eroul nostru, îngenunche, şi
spuse:
— Cu inima mândră şi curată, cu gândul la eliberarea noastră, cu mulţumire în sine şi fericire în
tot trupul, doresc a merge pe calea ee duce la Zamolxis, stăpânul nostru unic, bun şi drept.
Conducătorul îl privi cu nespusă dragoste, îi puse mâna pe cap şi-i grăi:
— Preabine, a ta fie această cinste. Vei merge acum în nemurirea sacră pe care numai Dacii Liberi
o pot avea. De sufletul îţi e curat, aşa cum spui, ofranda ne va fi primită, iar dacă minţi, în chinuri
groaznice vei slărşi.
Comandantul îşi ridică braţul de pe capul celui îngenuncheat în faţa sa şi se reprinse în cerc alături
de tânărul nostru care asistase mut la toate cele întâmplate. Alţi şase războinici se rupseră din cerc şi
se îndreptară spre mijloc, Fiecare aveau câte două suliţe.
În spatele lor, primul cere se reformase, iar el, în tăcere deplină şi fără a privi niciunde, dădură
naştere în mijloc unui cerc mai mic, ridicând totodată armele cu vârfurile îndreptate spre necuprinsul
cerului, proptind în pământul moale cozile. Se formase un loc nu al morţii, ci al fericirii eterne, al
nemuririi zamolxiene. Cele douăsprezece vârfuri aşteptau neclintite. Păstrând aceeaşi tăcere solemnă,
conducătorul şi tânărul preot se rupseră la rândul lor din cercul mare, se îndreptară spre Dacul ce se
oferise pentru sacrificiu şi îl ajutară să urce o stâncă ce mărginea grupul de suliţaşi. Trupul acestuia
zbură parcă nu în jos, spre vârfurile ascuţite, ci spre înaltul cerului. Soarta îşi spusese cuvântul.

***

— Mergi cu bine, fiul meu, spuse conducătorul.

— Merg şi mă voi întoarce, răspunse tânărul tarabostes.
— Zamolxis a primit ofranda, fratele nostru a trecut pe dată în nemurire, nu a suferit, iar acum se
află în tărâmurile veşnice ale fericirii, la Marele Zeu. Conducătorul Dacilor Liberi tăcu puţin, privi cu
speranţă spre tânărul preot ce avea să plece în curând şi continuă:
— Cere-i pentru noi toţi iertare stăpânului nostru şi spune-i că supuşii nu l-au uitat şi nu şi-au
pierdut nicicând credinţa.
— Aşa voi face! Voi izbândi în încercarea mea!
— Stai, nu te pripi, căci multe cazne vei avea de înfruntat până atunci. Deocamdată, ascultă atent
la ceea ce îţi voi spune acum: vei lua cu tine acest hrisov, spuse el în timp ee-i întindea o cutie de
metal bine ferecată.
— Ce se află înăuntru?
— Este ceva de foarte mare importanţă şi tocmai de aceea îţi voi mai spune să ai grijă de acesta
cutie ea de ochii din cap, mai aprig chiar, dacă se poate. Vei duce cu tine Hrisovul Dacilor Liberi.
Este singurul, iar despre cât de preţios este nu îţi voi vorbi pentru că înţelegi şi singur. Când vei
ajunge la Sfinx să îl îngropi acolo, la picioarele lui, să nu care-cumva să-l duci la Zeu. Tu eşti ultima
noastră solie, ultima speranţă a Dacilor Liberi ce mai trăiesc pe-acest pământ şi dacă nu vei reuşi să
te întorci la noi este mai bine ca aceste cuvinte scrise să rămână chiar acolo, la intrarea în Hotar.
Poate vor ajunge în mâini bune, la urmaşii noştri. Cu ajutorul Hrisovului vor reuşi, poate, cândva, să
reînvie Credinţa Adevărată în bunul nostru stăpân Zamolxis.
— Mulţumesc, vrednice conducător! spuse eroul nostru în timp ce lăsa un picior în pământ, înge-
nunchind, primind astfel cu sfinţenie Hrisovul Dacilor Liberi. Voi face întocmai ce trebuie şi nu voi
trăda poporul şi Credinţa, Rămâi eu bine!
— Mergi în pace, fătul meu viteaz, mai spuse conducătorul in timp ce-l ridică de jos şi îl strângea
în braţe pe tânărul tarabostes. In ochi îi mijise, pe nesimţite. O lacrimă, dar avu grijă să o şteargă iu le
cu dosul palmei, astfel încât nimeni nu apucă să o vadă.
 Pe colinele Apusenilor, toţi cei care vieţuiau pe acele plaiuri erau adunaţi să-l petreacă pe tânărul
nostru care, dintr-o dată, căpătase o misiune şi mai importantă: să ducă la marginea Hotarului acel
document nepreţuit ce-i fusese încredinţat. Înainte de a pleca, el mai privi o dată mulţimea care
venise să-l conducă şi care aştepta de la dânsul iertarea Marelui Zamolxis. Ridică mâna, făcu un
semn prietenesc, apoi se întoarse pe călcâie şi plecă la vale Iară a bănui măcar puţin din peripeţiile pe
eare avea să le întâlnească în aventura sa.
Pe drumul iertării păşea destinul însuşi…

***

Tânărul pornise pe înserat şi mersese pe poteci şi drumuri cunoscute numai de cei născuţi pe
pământul binecuvântat al Daciei. Călătoria ţinu câteva săptămâni, timp în care aproape nu dormise de
teamă să nu fie prins de trupele romane şi să piardă astfel totul Hrisovul îl dosise într-un buzunar
tainic al saricii ce o avea pe umeri şi de care nu se despărţea niciodată, indiferent dacă era vară sau
iarnă, iar cu hrana nu avusese de fel probleme: cunoştea de copil fructele şi rădăcinile copacilor din
pădurile bogate ce împânzeau ţara, şi mai ştia şl felurile de bureţi pe care le poate mânca fără a se
otrăvi.
În cele două săptămâni ce le petrecuse pe drum, el trecuse prin locuri de o neasemuită frumuseţe,
cum numai în Munţii Daciei puteai găsi. Ochii săi erau orbi însă la tot ce îl înconjura. Un singur gând
avea, să ajungă cât mai degrabă la destinaţie şi acolo să facă toi ee-i sta în putinţă pentru a-l convinge
pe Zamolxis să-şi ierte supuşii. Într-un târziu, ajunse în faţa Sfinxului, Paznicul Porţii Sacre al
Hotarului, locul unde avea să înceapă cu adevărat greul. Nu asta îl înspăimânta pe tânărul nostru,
căci, după cum v-am spus deja, el nu cunoştea frica şi nimic pe lume nu l-ar fi putut face să dea bir
cu fugiţii.
Acum trebuia să fie atent a nu încălca Legile Sacre. Asta l-ar fi adus pe dată moartea şi, o dată cu
ea, pierderea a încă unei solii pentru Dacii Liberi, ultima de data aceasta. Moartea ar fi adus eu sine
răpunerea definitivă a speranţei fraţilor săi. Avea de trecut prin Cele Cinci Vârfuri Sacre, iar tinereţea
şi forţa sa l-au îndemnat sâ gândească faptul că va putea să le străbată pe toate într-o singură zi.
Nădăjduia în acelaşi timp că va ajunge la Zamolxis şi că acesta îl va primi când soarele va mai
străluci încă pe cer.
— Voi merge iute precum vântul, iar înainte de apus mă voi găsi la picioarele Zeului, îşi spunea
tânărul în sinea Iui, numai că până la a pleca la drum mai este ceva…
Înainte de a pătrunde în Hotarul Sacru el mai avea de îndeplinit o sarcină Importantă, aşa că
scoase pumnalul de Ia brâu şi începu să sape o groapă în spatele Sfinxului, sperând că acesta nu-l
poate vedea acolo unde se afla. Când groapa fu destul de adâncă. El scoase Hrisovul Daciei Libere, îl
aşeză în fundul groapei şi îl acoperi, azvârlind pe urmă peste pământul proaspăt răscolit, frunze,
bolovani şi muşchi uscat. Se ruga în gând ca Hrisovul să rămână acolo unde îl pusese şi să fie găsit,
de va fi nevoie, de cel care vor putea peste ani şl ani să reînvie Credinţa Sacră în nemurire şi în
Zamolxis. Apoi veni în faţa Sfinxului pregătit pentru a începe misiunea soliei ce-o purta.
Privi spre granitul cu chip de om, repetă în minte cuvintele ce aveau să îi deschidă drumul
Hotarului, îşi îndreptă încă o dată gândul spre fraţii- săi din Apuseni şi în cele din urmă se lăsă să
cadă în genunchi. Ridică braţele spre cer şl grăi către Sfinx cu voce puternică şi hotărâtă.
— Tu, Sfinx nemuritor, paznic vrednic al Triunghiului, sunt trimis de neamul Dacilor Liberi, în
numele lui îţi vorbesc, şi trebuie să duc solie la Zamolxis şi la Piatra Sacră. Sunt un urmaş al Marelui
Preot Deceneu şi vin acum în genunchi să te rog a-mi da voie să intru în Hotar şi să ajung chiar până
la Triunghiul Sacru al Marelui Zeu.
În ochii ce păreau fără de vedere ai Sfinxului străluci pentru câteva clipe o lumină vie, semn că
tânărul nostru erou putea începe călătoria în Hotar pentru a duce solia la Zamolxis. Afară de scurta
străfulgerare, Sfinxul nu mai făcu nimic, Nu-i adresă niciun cuvânt, nu-l dădu niciun sfat. Pasămite,
Zamolxis ştia că cel ce se îndrepta înspre el este un vrednic urmaş al lui Deceneu, iar acesta trebuie
că ştia deplin Legile Sacre şi credinţa în puterea Pietrei.
După ce-i mulţumi simplu Sfinxului, tânărul plecă grăbit. Acum trebuia să fie mai mult decât
atent să nu depăşească nici măcar cu un pas linia imaginară a Hotarului. Acest lucru ar fi dus fără
greşeală la pierderea soliei, ştia prea bine. Popasul următor, mai scurt chiar decât primul, avea să-l
facă pe cel de-Al Doilea Vârf Sacru, pe piscurile semeţe şi pierdute în nori ale Muntelui lui Muntean.
Ajunse destul de repede la poalele Nemuritorului. Era ciobanul împietrit ce privea şi acum, la fel
ca în urma cu secole, cum o mai face şi astăzi, în zilele noastre, în zările în care iubita lui se pierduse
cu amar de vreme-n urmă şi care n-avea să se mai întoarcă niciodată. Tânărul repeta ritualul din faţa
Sfinxului, aşa cum cereau Legile Sacre:
— În numele Marelui Preot Deceneu, eu, fiu al meleagurilor sfinte ale Daciei, vin trimis de
poporul credincios al Dacilor Liberi şi-ţi cer cheia sufletului şi dâeptul de a merge mai adânc în
Hotar, la Şoimii Sacri al părintelui Leandru.
De-abia termină de rostit cuvintele şi din vârful stâncii se prelinse o lacrimă de aur pe care tânărul
preot o lua şi-o înghiţi pe dată. Simţi până în vine cum trupul său cuprinde o vigoare ciudată, pe care
nu o mai cunoscuse până atunci. Parcă se înălţă şi parcă stătea pe loc totodată, se simţea mai liber şi
mai aproape de reuşită ea niciodată în acel moment.
— Mulţumesc din inimă, preabunule Muntean, spuse el. Acum ştiu câ voi reuşi să duc cu bine
până la capăt solia mea, mai adaugă cu voce moale de astă dată, vorbind mai mult pentru sine decât
pentru Muntean, apoi se întoarse şi coborî în fugă colina, mai grăbit ca până atunci, pornind astfel
spre Vârful Găvanelor, locul unde Cei Doi Şoimi Regali îşi aveau sălaşul în trupurile lor de piatră, al
Treilea Vârf Sacru. În culmea Găvanelor îi găsi imediat pe cei doi păzitori ai Hotarului. Îi privi cu
pioşenie, îi înconjură de trei ori şi, ca şi până atunci, în numele poporului său şi al lui Deceneu, reuşi
să-i readucă la viaţă.
— Voi, veşnici păzitori ai Tainelor Eterne şi al Triunghiului Sacru împotriva duşmanilor şi a rău
credincioşilor, zburaţi, rogu-vă, la Leandru, Sihastrul Sacru, şi anunţaţi-i venirea unul drept urmaş al
lui Deceneu cu solie pentru Zamolxis.
Îndată ce termină de rostit cuvintele din Legea Sacră care aveau să îi deschidă următoarea latură a
Hotarului, Şoimii îşi scuturară aripile, se ridicară în văzduh înspre înaltul cerului, făcură de trei ori
ocolul piscului Găvanelor, apoi, mal iute ca săgeata, ţâşniră în zbor spre Măgura Ciobanului. Aici
sălăşluia în aste timpuri ultimul şi totodată cel mai credincios slujitor al lui Zamolxis, prietenul
nostru mai vechi. Sihastrul Sacru Leandru. Măgura Ciobanului era Cel de-Al Patrulea Vârf Sacru, ce
trebuia atins în drumul către Muntele Ascuns.
Eroul nostru ajunse sus şi îl găsi pe Leandru aşteptându-l împreună cu cei doi şoimi ai săi, stând
pe flecare dintre umerii bătrânului sihastru. Căzu în genunchi la picioarele nemuritorului:
— Recunoştinţă veşnică lui Zamolxis, marele şi înţeleptul conducător al Dacilor Liberi, şi
asemenea ţie, Sihastrule Leandru, mâna dreaptă a preabunului nostru stăpân. Sunt un preot din
neamul învins al Geto-Dacilor şi doresc a merge la picioarele Zeului pentru că duc cu mine solia
păcii şi gândul curat al pururi credincioşilor în Zeu şi Piatra Sacră a Muntelui Ascuns. Anunţă-mi,
rogu-te, sosirea.
Leandru îl privi cu blândeţe pe tânăr şi-i spuse:
— Curată îţi e inima şi drept îţi este cugetul. Voi anunţa sosirea ta, dar grija mare trebuie să ai
pentru că greul mare de-abia acum urmează să înceapă.
Cum termină cuvintele rostite, Sihastrul se topi în văzduh de parcă n-ar fi fost nicicând pe Măgura
Ciobanului, lăsându-l pe eroul nostru puţin uimit de cele auzite. Fericirea din sinea sa nu-i mai lăsă
timp să se întrebe ce a vrut Sihastrul să îi spună prin ameninţarea sa.
O bună parte a zilei se scursese, iar el trebuia să fie la poalele Muntelui Ascuns când soarele mai
strălucea încă pe cer. Nu mai stătu deloc pe gânduri, vremea scurtă ce-i mai rămăsese nu-i mai
permitea. Porni cu hotărâre spre Al Cincilea, ultimul Vârf Sacru, cel al Muntelui Bătrânei.
 Nu-i trebui timp prea îndelungat pentru a ajunge pe Bătrâna şi, odată aflat aici, ştia prea bine ce
are de făcut. Se lăsă din nou să cadă în genunchi, ridică spre cer braţele împreunate şt cu degetele în
formă de stea cu zece colţuri, îşi îndreptă privirile spre Sfinx pentru a închide latura de sud a
Hotarului, exact aşa cum cereau Legile, apoi grăi:
— Am ajuns pe ultimul Vârf Sacru şi am respectat întocmai cerinţele străbune. Tu, mărite
Zamolxis, primeşte, rogu-te, la picioarele tale un vrednic urmaş al lui Deceneu ce aduce cu sine o
solie sfântă a poporului în mijlocul căruia cu toţii ne-am născut, alăptându-ne la sân de lupoaică şi
având acelaşi crez şi spirit, marele şi mândrul neam al nepieritorilor
Soarele era deja aproape de apus, dar tânărul nostru erou, după ee încheie ritualul de pe Bătrâna,
socoti că timpul îi va permite să ajungă în acea seară la Zamolxis. Începu să alerge la vale într-o
goană nebună şi nu îşi putu opri iureşul decât în pragul Grotei, intrarea în Muntele Ascuns. Destinul
a făcut ca în clipa în care el se oprise pentru a-şi trage răsuflarea pe dalele la intrarea în Grotă, chiar
atunci soarele să-şi ascundă ultimele raze în spatele piscurilor Bucegilor, apunând. Privi cu tristeţe,
înciudat de greşeala sa, în zarea în care soarele îşi retrăsese lumina binecuvântată, şi gândi cu
amărăciune în sinea sa:
— Nu mai pot merge acum la Zeu deşi sosirea mi-a fost anunţată şi mi-e aşteptată. Nu-i nimic,
însă. Ziua de mâine va fi la fel de bună ca oricare alta. Voi merge atunci să-l văd pe Zamolxis.
Tânărul preot intră în Grotă cu gândul să urce în Sala Mare a Altarului şi să-şi găsească acolo
adăpost până a doua zi, când va merge la Zeu. Mergea încet prin Grotă, pierdut în aduceri aminte
despre eei de-acasă, căutând un loc pe care să pună capul jos şi să doarmă eând, deodată, se opri
înmărmurit; undeva, în adâncul peşterii, nişte glasuri femeieşti cum nu mai auzise de când era,
cântau o doină de jale şi dor cu o dulceaţă nemaipomenită şi care-l atrăgea ca un magnet. Atâta
frumuseţe şi tristeţe la un loc nimeni nu mai auzise vreodată pe acest pământ şi poate nici în alte
lumi. Tânărul, fermecat, şi uluit, porni cu pas nesigur spre locul din care bănuia că vine cântecul, loc
ce era chiar Sala Mare a Grotei.
Şi de aici înainte nu mai trebuie să vă spunem decât un singur lucru pentru a înţelege totul:
noaptea în care se petreceau evenimentele de mai sus era chiar Noaptea de Sânziene, a cărei poveste
o ştiţi deja din Legenda Celor Trei Zâne din Grota. Tânărul pierdu solia şi, mai mult chiar, fu
pietrificat şi transformat de Zeu în Strana din Peşteră, iar preafrumoasele Zâne rămaseră închise întru
eternitate în Prima Sală a Muntelui Ascuns, afară doar de noaptea ce de atunci este a lor şi numai a
lor, fermecata Noapte de Sânziene.

***

— Mărite Zeu, spuse Leandru, mă iartă, rogu-te, că liniştea îţi tulbur.

— Tu, Leandru? grăi Zamolxis. Eşti singurul meu slujitor apropiat şi ultimul prieten ce mi-a mai
rămas. Tu nu poţi a mă tulbura chiar dacă ai dori lucrul acesta.
— Am venit să te întreb ce ai de gând să faci…
— Eu nu pot face nimic, Sihastrule! Dacii Liberi trebuie să facă. Ei trebuie să înţeleagă greşeala
ce-au săvârşit, şi-apoi, de-abia, la mine să se întoarcă. Oricât m-ar durea ce văd afară, eu nu pot ajuta,
— Asta ştiu preabine, stăpâne, dar altceva voiam a-ţi spune. Însoţeşte-mă, rogu-te, până la Sfinx.
— De ce, Leandru? Din nou doreşte cineva să intre în Triunghi? întrebă Zamolxis, lăsând să i se
citească mânia în glas.
— Nu, stăpâne, Sfinxul ne-a chemat la el pentru altceva, alt motiv ce chiar din gura lui doreşte să
auzim.
Cei doi nu mai rostiră niciun cuvânt. Zamolxis atinse cu degetele Piatra Sacră şi amândoi fură
înfăşuraţi pe dată într-o pâclă densă. În clipita următoare se găseau împreună în faţa Marelui Paznic
de granit. Zeul vorbi primul;
— Spune, Sfinxule, care este motivul pentru care grabnic ne-ai chemat?
 — Stăpâne, răspunse acesta, trebuie să afli ceva, Tânărul tarabosles care a venit deunăzi cu solie
la tine şi care se află acum în straie de granit, a îngropat ceva înainte de a pătrunde în Hotar, chiar
aici, în spatele meu. Credea că nu-l văd, dar s-a înşelat amarnic.
— Ştii ce se află înăuntru? întrebă Zeul încruntându-se.
— Da, mărite Zamolxis, este Hrisovul Dacilor Liberi. Gândul îi era curat când l-a adus aici, în
umbra mea, dar hotărârea despre ci numai tu o poţi lua, dacă va rămâne acolo pentru urmaşii Geto-
Dacilor sau dacă va fi distrus.
— Preabine Sfinxule, îţi mulţumesc. Leandru, continuă Zeul făcând totodată un semn spre
Sihastru care asistase nemişcat la scenă până în acea Clipă, adu-mi, rogu-te, Hrisovul.
Sihastrul Sacru porni spre locul indicat de Sfinx şi în scurt timp reveni cu pachetul secret plecat
din Apuseni şi ajuns acum în mâinile stăpânilor destinelor Daciei. Zamolxis îl deschise, scoase
Hrisovul, îl citi repede, apoi le spuse celor doi;
— Da, prieteni, acesta este Hrisovul Dacilor Liberi, numai că el nu poate rămâne aici. Nu aşa se
poate lăsa moştenire simţul Adevăratei Credinţe, nu aceasta este calea iertării. Ea se poate trezi
numai prin suflet, inimă şi crez. Aşa şi numai aşa poate răzbate peste ani, până când va veni
momentul în care vor înţelege cu toţii şi vor şti a-l aduce pe Deceneu înapoi lângă mine.
După ce termină de vorbit, Zamolxis privi Hrisovul, îl ridică în aer şi cu o simplă privire îi dădu
foc. Nici Sfinxul şi nici Leandru nu spuseră nimic, nu aveau nicio putere să se îndoiască de justeţea
deciziei stăpânului lor. Toţi trei priveau flacăra ce mistuia, încetul cu încetul, hârtia lăsată urmaşilor
de către ultimele vlăstare ale celui ce fusese cândva mândrul şi viteazul neam al Geto-Dacilor. Pe
chipul fiecăruia dintre ei se putea citi o cu totul altă trăire, dar despre asta n-avem a vă spune pentru
că nici măcar bătrânii nu mai ştiu ce au simţit în acele clipe nemuritorii Daciei. Sfinxul, Leandru şi
Zamolxis.
O bună parte din Hrisov se transformase în cenuşă, când se petrecu un lucru ciudat; o puternică
pală de vânt smulse din mâinile Zeului hârtia mistuită pe jumătate de flăcări şi o duse în vale,
departe. În câteva clipite focul se stinse şi cei trei priveau cum ceea ce mai rămăsese din ea zbura
spre poale dusă spre nu se ştie unde de către pala de vânt.
— Este vrerea Pietrei Sacre şi a Stelei-Mamă, grăi Zamolxis, nu putem a ne opune. Ea a dorit să
fie aşa, nu vom recupera Hrisovul. Vino, Leandru, Muntele ne aşteaptă, să uităm această întâmplare.
Rămâi eu bine, Sflnxule, mai spuse el, apoi mai privi o dată în valea în care de-acum nu se mai vedea
Hrisovul, după care plecă însoţit de Sihastrul Sacru.
Liniştea era deplină din nou peste Platoul Bucegilor, soarele se pregătea din înălţimile sale să
apună. Sfinxul închise ochii şi se retrase în granitul său mut. Rămase aşa pentru foarte multe secole.
În inima Muntelui Ascuns, Zamolxis şi Leandru aşteaptă încă vremea care va readuce libertatea
Geto-Dacilor, vremea care va reînvia pe Omu, pe Şoimi, pe tânărul tarabostes al cărui nume nu a
ajuns până la noi şi pe preafrumoasele Zâne din Grotă. Vremea în care Marele Lup Alb va veghea
din nou din codrii săi asupra fericirii Dacilor Liberi, în care Muntean îşi va regăsi iubirea pierdută şi
în care Marele Preot va reveni alături de Zeu pentru a readuce pacea pe tărâmurile sacre ale vechii
Dacii şi pe oamenii săi mândri la locul lor de drept, adică poporul ales, aşa cum au fost secole la
rând, cu mult timp în urmă.

***

Veacuri multe s-au scurs peste pământ de când s-au întâmplat aievea cele istorisite până acum.
Nu se ştie cine, nu se ştie cum, dar cineva a găsit ce mai rămăsese din Hrisovul Dacilor Liberi.
Iată în continuare ceea ce se mai poate citi din această moştenire care a fost distrusă în bună
parte, mai întâi de mânia Zeului şi mai apoi de anii nenumăraţi ce de atunci s-au scurs. Nu putem
şti câte pagini a avut iniţial acest hrisov, dar aici este tot ce s-a mai păstrat…
 ***

Evenimentele ce vor fi povestite de aici înainte, în „Întoarcerea lui Deceneu”, nu s-au petrecut
încă şi nimeni nu ştie când se vor petrece. Pentru unitate, în povestire s-a păstrat timpul trecut
Bătrânii care, prin grija lor, au făcut ca aceste legende să ajungă la noi, spun că totul va lua
fiinţă atunci când în sufletele noastre vor înflori din nou virtuţile strămoşilor noştri.