Legenda Marelui Lup Alb

Această poveste minunată începe în acelaşi cadru natural descris până acum cu prisosinţă;
munţii Daciei, pădurile şi râurile sale, oamenii frumoşi şi, puternici care nu doreau nimic altceva
decât să poată munci în pace, dar care nu ezitau nicio clipă să pună irâna pe arme când vreun
duşman nesocotit încălca hotarele sfânte ale ţării.
Până acum aţi aflat poveştile lui Omu şi ale lui Muntean, două dintre ajutoarele nepreţuite ale
lui Zamolxis şi ale lui Moş Timp, Marele Duh al Pietrei Sacre. Va veni vremea să citiţi despre
Leandru, Zâne şi Şoimi, dar acum vom pătrunde în lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup
Alb, straşnica fiară a Daciei, mâna dreaptă a Zeului în munţi şi păduri. Dar să luăm firul de la un
capăt şl să pornim a-l depăna.

***

Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui
Zaniolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şî
cu marc putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca
omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, eonvingându-i de adevărata
credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu
sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării
au durat până în clipa în care Zeul a aflat eă are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că
l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să
ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră.
Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră
vreodată pe pământ.
Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească,
începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând eâl era ziulica de lungă singur şl având
ca tovărăşie doar fiarele şi păsările pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar le
înţelegea, apoi, încetul cu încetul. A început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară
sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre
toate vieţuitoarele de acolo, mari şi miei, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai
aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, Iar
atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea
lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
— Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis
atotputernicul.
Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Flecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât
căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai
certau din când în când, dar totdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl
supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului
nostru continuă mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând.
În vremurile In care ne aflăm, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună
înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau
şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu pârul alb ca neaua se
apropiase atât de mult de ei… sau poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mal ştim, căci pierdut
pe veci în negura vremii rămâne acest lucru. Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în
Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şl să le îndrume. Afară de foame,
nimic nu le ţinea împreună.
Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îl pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa
că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa, îl chemă la el pe preotul cu pârul alb ca
neaua.
— Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până
acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii- şl mal cunosc şi faptul că haltele de lupi te
ascultă orbeşte. Sufletul ţi -l ştiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la
mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca
sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zamolxis se uită în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu
seama, încă o dată, ci are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale.
Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o
făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şl puterea ei:
— Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea
neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate
fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta
trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
— Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de niciun folos,
iar în inimile duşmanilor ţării ar pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine.
Aşa să ştii!
Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi
pe preot şi continuă:
— Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi,
într-un lup… dar nu într-unui obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adânci.
Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vel deveni Marele Lup Alb,
conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi,
ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
— Stăpâne» nu sunt demn de această cinste!
— Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
— Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
— Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este aceea să uneşti top lupii sub cuvântul şi
porunca ta, astfel încât sâ fie gala de luptă, iar la cel mal mic semn al tău să se adune pentru a-mi
asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele
Sacru, pe care nu-l vei mal părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şl se îndreptă spre
Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază
de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi
pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu pârul alb ca neaua se
transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul
asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou ivit era unic în toată seminţia sa. Mare de
statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca
săbiile, iar blana sa era albă, albă, mal albă decât laptele.
Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea
clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.

***
 Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca
toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să
se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un
stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grijă să înveţe haitele să nu mai atace casele şi
gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a
porni îa luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau
consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul
lor. Aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau sâ-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în
apărarea Muntelui Sacru.
Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de Ia lupii ce erau câtă
frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să
aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi
şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii
de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale Dacilor au fosl câştigate cu ajutorul
lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului ţinut al Daciei.
Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii
nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele
Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii
erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul
Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi
exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de
milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său
de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu
gândul că nimeni nu-i poate învinge. Mâna proiectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra. Atunci
când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup
Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai
rămânea fiind ruşinoasa fugă.
Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă.
Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din
mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau
întotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau
lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui Zamolxls îi lăsau, după judecată, să moară de foame
în chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii faţă de ei nu îi lăsa nici măcar pe ei să se apropie de
leşurile lor.

***

Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa intrării în Muntele Ascuns şi se gândea
Ia poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
— Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând
şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
— Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mî-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea
semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
— Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa
muritoare ce erai.
— Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am
facut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta
în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-
te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
 — Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ţi mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi
spune de ce te-am întrebat aceasta.
— Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
— Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu
când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
— Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa
decât ca om.
— Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
— Stăpâne! reluă uşor lupul.
— Da. Prietene, ce te frământă?
Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebân-du-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă
gura. Zeul fu cel care hotărî:
— Grăieşte, nu ai teamă! Spune ce-ai pe suflet!
— Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva
pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi?
Zamolxis se încruntă uşor la gândul negru ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
— Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg.
Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
— Înţeleg, stăpâne.
— Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru
totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi te vom
parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a
reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt.

***

Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, eu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de
multe ori. Mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmplă. Câteodată, parcă, tot ei erau mai
aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă; să
apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor. Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele
Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi
în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum
Zamolxis făcea cu oamenii.
Toate bune şi frumoase, numai că oamenii suni nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi
înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era clin ce în ce mai aproape de hotarele Daciei,
iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marc lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea
Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade
sufletul omului, sau poate că acei Irădători sperau la avuţii mai mari. Mişeii nu s-au mulţumit numai
cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în
neştire orice lup care le ieşea în calc. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii
credinţei strămoşeşti.
Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii,
înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor. Încercând
să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr
mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb.
Mai întâi câţiva, răzleţi, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi
cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar flecare în
sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea
arăta conducătorilor romani. Nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite, printre Daci
pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revoltă pe cei
mal slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis
nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte; supărat la culme de nelegiuirile din
juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui,
interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească
trupele în luptă. Zeu, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
— Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile
lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia
ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care
Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul
lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
— Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
— Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi. Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi
sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după
care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-
Dacilor.
În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă,
nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îţi întorsese faţa de
la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni niciun cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot
ee fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înaltă a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere,
care era şi durerea celorlalţi.
Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a
Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urmă învinşi, iar cei care au reuşit sâ
scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată
cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla
destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii in lăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că
marele conducător cu (ilana alba ca neaua plânge cu durere. In faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu
pas a poporului său drag, i; ir el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu bâruirea definitivă
a Dacilor, Marele Lup Alb s-a niras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub
privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna ni erau
vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar
privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmpla afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă
îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să
vină clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a
reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credin-cioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin
urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

***

În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu
inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele şi cerul îl
cunosc preabine. Voi îl auziţi?