A XI-A LEGENDĂ.

ROMULUS ŞI REMUS

Multă vreme au rămas lupii credincioşi, vaşnici războinici la frontariile Daciei Fericite până când
prinţesa, Nona, din neamul lor, l-a întâlnit pe Marte, Zeul-Lup al războiului, travestit într-un tânăr
chipeş de o frumuseţe rar întâlnită. Fata a fost tulburată de apariţia acestui Făt-Frumos pe plaiurile
strămoşilor traco-daci:
— Te voi duce la curtea zeilor, i-a promis străinul prinţ, şi îţi voi da rang de împărăteasă şi de
întemeietoare de neamuri!
— Nu voiesc rang de împărăteasăsă şi iarăşi nu voiesc să părăsesc lumea mea, din aria Daciei
Felix!. Promite-mi că îmi vei lasa libertatea de a vieţui în plaiurile mele natale! I-a răspuns cu
dârzenie, tânăra prinţesă.
— Dacă asta ţi-e voia, atunci vei rămâne, i-a zis tânărul, îmbrăţişându-i mijlocul subţire şi
aşezând-o pe calul năzdrăvan cu care zbura peste imensităţile spaţiului, către zarea zărilor.
Au trăit împreună clipe încărcate de farmec, prin munţii şi pe plaiurile aurite ale Daciei. Din
împreunarea lor, prinţesa Nona a născut doi gemeni. Sunt primii copii născuţi din împreunarea dintre
un Zeu-Lup şi o prinţesă.
Prinţesa era fericită şi se bucura pentru darul atât de preţios pe care-l căpătase ca rod al iubirii
dintre ea şi prinţul necunoscut. După ce zânele au moşit şi au binecuvântat nou născuţii, după ce
gemenii au supt cheagul din izvorul laptelui mamei lor, zeul-lup, Marte s-a furişat şi i-a smuls, din
leagăne, răpindu-i şi ducându-i departe, la o Preoteasă-Vestală, jurată la celibat, care i-a ascuns o
vreme pe copii din teama de a nu fi îngropată de vie. Fiind descoperită împreună cu gemenii şi
condamnată la temniţă, i-a încredinţat unuia dintre servitori cu porunca să-i înece în Tibru. Numai
dragostea de mamă ar fi putut să-i cruţe, iar Vestala nu cunoscuse un astfel de sfânt sentiment
Servitorul însă n-a avut tăria să ucidă copiii şi a împins leagănul de lemn, în apa fluviului, lăsându-i
în voia proniei cereşti. Valurile, din timpul unei furtuni, i-au purtat spre ţărmul unei păduri unde au
fost zăriţi de o lupaică tânără care tocmai îşi pierduse puii în înec şi care i-a smuls pe gemeni din
corabie, ducându-i în vizuina sa, unde i-a alăptat până au crescut mari şi s-au hrănit apoi singuri cu
fructe, cu peşte şi cu ierburi dulci, zburdând pe ţărm încoace şi încolo şi chicotind fericiţi.
Au fost zăriţi de către un păstor, Faustulus, care împreună cu soţia lui Acca Lorenta, le-au dat
nume, i-au crescut, iar gemenii, la rândul lor, au devenit păstori pe colinele însorite, iniţiindu-se în
mijlocul oamenilor de rând. Pe măsură ce creşteau, naşterea nobilă se arăta în comportamentul şi
frumuseţea lor încă de mici. La vârsta bărbăţiei erau de un curaj şi de o îndrăzneală invincibile.
Înţelepciunea lor şi discuţiile cu lumea din jur despre păscut şi vânătoare au făcut să fie remarcate
dispoziţiile lor pentru comandă. Îşi petreceau vremea urmând scopurile oamenilor născuţi nobili şi
fără a pune valoare pe lene şi trândăvie, exersând pentru lupte şi vânând, apărând pământul împotriva
tâlharilor şi răzbunându-i pe cei care suferiseră fără să greşească. Astfel au devenit cunoscuţi şi
respectaţi în întregul Latium.
Ei au strâns în jurul lor suficienţi luptători să ţină piept păstorilor regali, dar într-o încăierare cu
aceştia, Remus a fost luat prizonier de către păstorii lui Numitor, regele ţinutului. Cunoscând atâtea
dintre faptele şi virtuţile sale nobile, acesta l-a dus acasă, şi a aflat de la el că a fost crescut de o
lupoaică şi numaidecât s-a dus cu gândul la cei doi gemeni pe care Rhea Silvia îi dăduse spre înec.
Impreună cu Vestala, l-a cautat pe servitorul regal Amulius care a confirmat că n-a avut tăria să-i
înece pe gemeni şi a recunoascut că cei doi fraţi sunt în viaţă şi că trăiesc ca ciobani, pe coline.
Amulius l-a surprins pe Numitor îmbrăţişându-l pe Remus ca semn de recunoaştere a descendenţei
sale.
Romulus a organizat păstorii să-l înfrunte pe Amulius la Alba Longa spre a-l elibera pe fratele său
Remus, şi a pornit mărşăluind spre oraş cu 200 de bărbaţi. În acest timp Remus află că fratele său
vine să-l salveze şi incită cetăţenii din interiorul oraşului să se revolte împotriva lui Amulius pe care
împreună îl capturează şi îl ucid.
Odată cu îndepărtarea acestuia oraşul s-a liniştit, dar cei doi fraţi n-au vrut să rămână în cetate ca
supuşi şi nici ca regi, respectând întâietatea lui Numitor, şi s-au retras spre cele şapte coline, unde au
dorit să ridice o nouă cetate cu puterile lor. S-a iscat între ei o ceartă asupra poziţiei exacte a
viitorului oraş. Romulus dorea construirea oraşului pe Colina Palatină, iar Remus era în favoarea
construirii cetăţii pe Colina Aventină, mai uşor de fortificat. Au ajuns la soluţia să tragă la sorţ,
fiecare dintre ei aşezându-se pe pământ, departe unul de celălalt. Privind spre cer, Remus a văzut
şase vulturi, în timp ce Romulus doisprezece.
Remus s-a înfuriat de victoria lui Romulus şi a început să-i pună piedici, în loc să-l ajute în
ridicarea oraşului. Relaţiile lor frăţeşti se sting văzând cu ochii, din invidie. Romulus furios îl ucide
pe fratele său, Remus şi după ce il ingroapă, continuă să construiască oraşul pe care îl numeşte
Roma, după numele său. Astfel va deveni regele oaşului construit de el.
În continuare va împărţi oamenii Romei şi îi va organiza în interesul dezvoltării noii cetăţi.
Nona, tânăra prinţesă dacă, trădată de zeul Marte, descoperind lipsa pruncilor săi, a pornit prin
munţi şi pe plaiuri să-i caute. Se căţăra pe stânci şi cobora prin grote, se ducea pe văile izvoarelor şi
ale apelor limpezi, plângând şi zbătându-se de durere, dar zadarnică era căutarea ei.
Umbla singură, în haine zdrenţuite şi sălăşluind prin peşteri pustii şi reci, singura ei îmbrăcăminte,
pe vremea iernilor geroase fiind o piele de lup. Îi căuta cu mintea şi cu visarea pe cei doi fii dragi ai
săi şi era fericită când îi apăreau în lumină frumoşi şi teferi. Îi zărea în vis şi îi zărea aievea şi starea
de bucurie pe care o procura era hrana sufletului său care o ţinea în viaţă. Altfel cărările ei nu mai
aveau nicio noimă.
Întru-una din dimineţile aprinse de vară, Nona, aplecându-se peste apa viorie a unui izvor, şi-a
zărit, prin oglinda apei, fiii — păstorind oile, pe colinele înverzite. I-a urmărit victorioşi în lupte şi
liberi. Şi-a limpezit faţa cu apă dar, dintr-o dată, izvorul s-a tulburat, iar în adâncul lui se petrecea
încăierarea celor doi gemeni, în chip de fulgere şi de furtună. Prinţesa rătăcită, scufundându-se pe un
drum invizibil printre oglinzi în jos, şi-a privit chipul ei sfâşiat. A pornit călcând peste gândurile
umbrei sale şi s-a aplecat peste trupul neînsufleţit al geamănului mic. Clipa se închidea ca o floare în
sinea ei. Ea, pe tăcute, s-a strecurat şi privirea ei de mamă îndurerată s-a înecat ca într-o fântână fără
de ieşire.
O voce de-aiurea i-a strigat cu tristeţe:
— Ţi-a murit unul dintre fii! E blestemul începuturilor: Cain şi Abel!
Cu arborele semeni şi cu norul. Eşti ţărm înlunat şi creastă pentru vulturi! Zilele tale rotunde se-
nchid şi iedera suie, cuprinde şi sfâşie sufletul tău de prinţesă pierdută ce spânzură deasupra
prăpastiei!
Nona, sfâşiată de durere, adună ramuri şi buchete de flori şi răşină şi lacrimi, risipindu-le în vânt
pentru copilul mort.
Cerul, îmbrăţişând-o, a înfăşurat-o într-o aurie piele transparentă şi, respirând în gol, a devenit de
piatră pe marginea înserării cenuşii. Pentru vecii vecilor privirile ei retează paşii întregii vremi ce va
să vină.
În Roma, în vitrega cetate, sângele fiului ei curge domol.
În Dacia, ochii săi se-ntunecă, iar zilele şi anii şi-adună la un loc groaza pustie. Se torc planuri
pentru o nouă eră, pentru un nou început.
Clocotesc izvoare din care lumea însetată va veni să bea lumină.