A XIV-A LEGENDĂ.

BABELE

În fiecare primăvară, când fulgere ascuţite coboară jucăşe pe plaiul înalt, Babele se trezesc la viaţă
ca dintr-o hipnoză, strângându-se în jurul Mesei Tăcerii, din grădina Sfinxului care le priveşte cu
înţelepciune cum apar ca nişte năluci iţite din viscolul iernii. Se smulg din îmbrăţişarea din Plaiul lui
Păcală, din jocul lor printre nori, ori din Cuminţenia Pământului din Cocora. Privesc cu smerenie
peste marile întinderi muntoase şi când se încălzesc visele lor, merg la Gânditorul din buza prăpastiei
să le sfătuiască. Lăsând în urmă aripile îngheţate, trec cuviincioase, călăuzite de Momâia din Coştila,
prin Spirala Timpului, din apropierea Sfinxului şi se încarcă de eternitate.
Se aşează greoi fiecare la locul lor ştiut. Baba Mare ocupă locul dintâi la masa rotundă şi după ea,
îşi află una câte una scaunul în jurul Mesei de Piatră. Îndreptându-şi privirile către Marele Paznic,
aşteaptă încuvinţarea acestuia de a-şi începe sfatul, acolo pe podul Muntelui Ascuns, în vreme ce
Sentinela Sfinxului le surâde şi îşi continuă grija pentru liniştea ţinutului.
Femeile îşi dezleagă cu greu limbile, îşi încrucişează privirile şi se îmbrăţişează cu sufletele
aprinse de o lumină nouă, aplecând capetele lor cu feţele aurite de soarele zilei. În jur, paradisul îşi
deschide uşile, cu tălăzuirea verde de martie, pe creste. Izvoarele dorm cu ochii deschişi, arbuştii bat
din aripi subţiri, iar pietrele îşi ascut urechile spre a înţelege glăsuirea bătrânelor.
Masa Tăcerii pare o catedrală incendiată. Coboară, acolo, din înăţimile amintirilor, lumi de
imagini suspendate pe fire de păianjeni şi peste toate, Babele munţilor pregătite să-şi rostească
fiecare, sieşi, povestea.

***

Baba Mare era prinţesă, fiică a lui Decebal — ultimul rege dac. Fusese crescută în armonia
pământului şi a cerului şi înzestrată, de către Creatorul Suprem, cu o frumuseţe unică, în acel univers
al munţilor Daciei. Când păşea prin paltul de la Sarmiseghetusa, lumina se înstala pe terasele diafane
şi apoi se risipea pe acoperişurile muntoase, pătrunzând în trupul adormit al apelor şi al pădurilor
care se trezeau la viaţă cu murmur şi cu freamăt.
Iubea izvoarele şi pădurile şi munţii şi cerul. Surâzătoare se apleca peste soarele de piatră
nemişcat — soarele de andrezit — şi respira energiile necunoscute ale adâncului şi ale înaltului.
Purta în ea ceva din tainele universului. În preajma ei piatra respira, vibra şi se unduia ca o bucată de
cer vie şi tatuată. Bea soarele din primăverile dulci şi bătea din aripi albastre către Templele din
inima pietrei.
Numele ei era Dochiţa. Aşa îi spuneau părinţii şi cei apropiaţi, din dragoste şi din admiraţie pentru
frumuseţea şi strălucirea ei. Avea ochii albastri ca mai toate prinţesele dace, avea părul de culoarea
frunzelor arămii ale toamnei, faţa albă înroşită de aerul tare şi sănătos al munţilor, mijloc zvelt şi
corp înalt, semănând unei statui cioplite de un sculptor celebru. Era bucuria şi mândria familiei
regale şi părea o zeitate printre coloanele vii de lumină. Copilăria ei fusese încărcată de raze şi
risipea bucurie în cele patru puncte cardinale. Mulţi prinţi, fii de regi, râvneau să ceară mâna
frumoasei prinţese.
— Nu-ţi va fi hărăzit nicunul dintre frumoşii prinţi. După tine tânjeşte un Împărat pe care nu-l vrei
şi care vine să cucerească Imperiul dac şi să te ia de soţie! I-a prezis Momâia — călăuza Munţilor şi
a văilor.
— Nu voi fi soţia unui străin care vine cu gând de cucerire!
— Va veni cu oşteni numeroşi ca frunza şi ca iarba şi te vor urmări în tot ţinutul. Fugi, înainte ca
trupele lui Traian să se apropie! Mergi, la stâna tatălui tău şi ascunde-te printre turmele de oi şi n-or
avea bănuială unde te afli. Eu voi fi pe urmele tale să te apăr de Coştile — iscoadele înaripate ale lui
Traian, trimise să cerceteze cărările.
 Să nu-ţi fie frică! I-a mai zis Momâia, strângându-şi broboada groasă în jurul capului şi umerilor
şi se îndepărtează, sprijinânu-se cu braţele de stânci.
Dochia s-a îmbrăcat gros, punându-şi multe haine după îndemnul călăuzei şi s-a dus la ciobanii
care tocmai urcau turmele pe plai, pentru venirea primăverii. A pornit să urce cu oile pe povârnişurile
abrupte, pe cărări pietroase, şi a întâlnit pe cărări gemeni de piatră acoperiţi de ninsoare. Dochia i-a
acoperit cu straiele ei să-i încălzească. Înălţimile însă deveniseră friguroase. După şase zile aerul rece
şi viscolul au luat locul zilelor insorite şi Nona tremura din cauza frigului năprasnic, neavând unde să
se ascundă spre a scăpa de viforul care o împiedica să mai urce cărările muntoase.
Trupele Împăratului Traian cercetau locurile în lung şi în lat, ca s-o găsească pe tânăra prinţesă.
Coştilele zburau nevolnice, prin depresiuni şi spre vârfuri, în căutarea ei. Călăuza i-a apărut Dochiţei
ca într-un vis şi a îndemnat-o să intre în Cetatea din Cerdac să se încălzească şi să se ascundă în
Paraclisul Ingerilor.
Fata, golaşă cum era şi tremurând vargă de frig, n-a mai apucat să urce treptele şi să intre în
cetate. S-a retras mica ei turmă, căci n-a avut tăria să-şi părăsească oile care-i rămăseseră
credincioase, când ciobanii s-au întors la stânele lor. Cu ultimele puteri, împreună cu oile, s-a ascuns
pe Muntele Sacru. Dragostea Maicii Domnului a transformat-o în stană de piatră pe Dochia, iar pe
oile sale le-a schimbat în pietre, risipindu-le pe platourile verzi.
În felul acesta Dochia a primit veşnicia.
Alături de celelalte femei pietrificate prin acealşi miracol şi numite babe, ea vieţuieşte pe Muntele
Bucegi şi este numită Baba Mare pentru lumina pe care o iradiază pe platou în mijlocul înserării.

***

O altă tânără prinţesă din neamul traco-dac, Nona, trădată de Zeul-Marte care, luând chip de prinţ
cu o frumuseţe tulburătoare, i-a cerut mâna. Din dragostea lor au rezultat doi gemeni frumoşi ca doi
sori. Fericirea prinţesei era deplină mai ales atunci când îi privea pe copii cum cresc hrănindu-se la
sânii ei. Într-o noapte, când copiii dormeau în leagăn surâzând în vis, Zeul s-a strecurat uşor în
camera lor şi i-a răpit, ducându-i departe de mama lor iubitoare, într-o lume străină.
Nona de atunci a pornit în căutarea lor, strigându-şi durerea pe cărările muntoase ce urcau în
munţi, sau coborau prin văi. Nu ştia ce drum luaseră copilaşii ei pe care-i iubea ca pe ochii din cap şi
rătăcea sărmana mamă cu inima sfâşiată, locuind prin grote, ori pe malul apelor.
Într-o dimineaţă, a privit în vedenie chipul geamănului mic mort şi viaţa ei s-a tulburat definitiv,
nemaigăsind mângâiere şi nici nădejde. O voce îi striga cu glas îndurerat:
Fratele şi-a ucis fratele! Depărtarea şi viaţa printre străini i-a împins în încăierare pe copiii tăi,
Nonă!
Atunci, pe loc s-a împietrit de durere, iar izvorul lacrimilor sale a pornit să se reverse peste zăpada
albă care îmbrăcase ţinutul. În mod miraculos de sub ninsoarea peste care alunecau lacrimile femeii,
au crescut flori albe, multe flori albe şi frumoase ca nişte clopoţei — ghioceii primăverii, în
amintirea copilului Nonei.
Lumea de pe plai se bucură de flori, iar copiii le adună şi le dăruiesc mamelor lor, pe 8 martie —
ziua în care Nona a rămas pietrificată, în Munţii Bucegi, cu privirile către minunile care scot capul
din zăpadă, spre soare, la fiecare început de martie.

***

Leica Orza a avut un singur fiu care se numea Dragobete. Era un băiat vrednic, frumos şi
drăgăstos. Femeia era foarte mândră cu un asemenea flăcău. Când fiul ei a crescut mare a dorit să se
însoare cu aleasa inimii lui. Şi aşa a şi făcut, dar împotriva voinţei mamei sale. Femeia, de ciudă, a
luat foc în gură şi s-a pornit să-şi şicaneze nora în fel şi chip.
 Dochia, că aşa era numele fetei, încerca să intre în graţiile soacrei sale, mai ales că era orfană şi nu
avea pe nimeni pe lume decât pe Dragobete şi pe Orza, mama lui. Îşi iubea soţul din toată inima şi
din tot sufletul ei şi ca să nu-l necăjească nu dorea în niciun chip să-i supere mama.
Pentru a o sâcâi pe nora sa. Orza, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-l
spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar
chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare,
pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit cu lucrul nefăcut, a început să plângă pe malul
râului.
Un tânăr, cu un cerc de lumină în jurul frunţi — care i-a spus că se numeşte Mărţişor, i-a dăruit o
floare roşie, sfătuind-o să spele lâna cu ea.
Dochia, impresionată de bunătatea tânărulu, i-a mulţumit şi a pus floarea în scocul râului unde
spăla lâna soacrei sale, constatând că lâna s-a făcut ca zăpada de albă. Tânărul a îndemnat-o să
smulgă câteva şuviţe de lână albă şi să le atingă de floare. Acestea s-au făcut deodată roşii şi,
împletindu-le cu şuviţe de lână albe a făcut un şnur pe care a mers să-l ofere soţului său drag,
Dragobete.
Fata a pornit spre casă fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această sarcină grea, peste puterile
ei. Povestind cele petrecute pe malul apei, Orza a început să tune şi să fulgere, acuzând-o că Mărţişor
era iubitul ei, punând astfel otravă în inima lui Dragobete. Dochia, negăsind nicio ieşire din situaţia
în care intrase, a îmbrăcat nouă cojoace, a luat turma sa de oiţe şi a pornit spre munte, fiind convinsă
că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea?
Pe parcursul călătoriei, zilele începuseră să devină însorite cu adieri calde de vânt şi Dochia şi-a
scos rând pe rând cojoacele pe care le purta la plecare, până a rămas fără niciunul. Deodată însă
vremea s-a schimbat. Pe cât de frumoase fuseseră zilele dintâi, pe atât de urât şi întunecat devenise
cerul. Soarele se ascunsese în nori, zăpada începuse că cadă cu fulgi mari şi să se aşternă în drumul
ei şi al turmei sale. Frigul a devenit tăios şi fata, cu respiraţia tăiată, a îngheţat alături de oile sale.
Tânărul Mărţişor a atins-o pe frunte cu vârful degetelor, transformând-o într-o pasăre de piatră cu
arpile brumate, înfiptă în coasta unei stânci.
Dragobete rămăsese cu focul nestins de dorul Dochiei şi nimeni nu mai putea să-l liniştească.
Degeaba Orza încerca să-i găsească o altă soaţă, el nu ştia decât de Dochia şi nu voia să audă de
altcineva. Baiatul n-avea linişte. Orza ascunsese snurul împletit din şuvite de lână roşie şi albă într-
un scrin, în care Dragobete şi-a căutat haine de drum spre a pleca numaidecât în căutarea Dochiei.
Găsind şnurul, sufletul lui s-a aprins. L-a înnodat în jurul mijlocului şi cu privirea înfiptă în vârful
muntelui, a început să suie cărările pe care le urcase şu tânăra femeie. Umbla în dreapta, umbla în
stânga şi nimic. Umbla în sus, umbla în jos spre a-i da de urmă însă doar văile răspundeau strigătului
său.
Deodată, pe cărarea luminoasă ce duce către Vârful Omu i-a apărut în vedenie acelaşi tânăr cu
aură care o întâmpinase pe Dochia când lacrimile îi şiroiau pe obraji.
— Eşti Mărţişor? Îl întrebă Dragobete cu un tremur în glas. Poate şti unde este Dochia mea şi cum
pot s-o găsesc şi s-o urmez pe vecie?
— Mărţişor este brâul alb-roşu pe care ţi l-a împletit din dragoste soţia ta. El înviorează şi încarcă
de bcurcurie sufletele tinerilor, odată cu venirea primăverii. Dochia locuieşte pe plai sub chipul
Păsării de Piatră. Eu sunt Iisus şi pot să-i dau suflare, în zilele de martie, dar ca s-o vezi, va trebui tu,
însuţi, să accepţi să te transformi în pasăre.
Dragobete a primit pe loc să fie păsăroi de focul dragei sale.
S-a ridicat într-un zbor rotund şi a cuprins cu ochii pieptul muntelui.
Dintr-o dată, în mod uimitor, toate păsările de pe plai şi de pe tot cuprinsul au început să zboare
căutându-şi soaţele rătăcite prin crânguri. Dragobete şi-a luat zborul spre stânca ce găzduia Pasărea
de Piatră şi minune: Dochia zbura căte el ciripind un viers de iubire şi purtând o floare roşie pe aripi:
Floarea de la Iisus cu care a albit lâna.
 De-atunci în fiecare primăvară se întâlnesc păsările pământului, îşi caută perechile, se iubesc şi
depun ouă în cuiburi, pregătindu-se pentru creşterea puilor.
Dragobete încins cu bete zboară, în serile de martie prin huceaguri înverzite, după draga inimii
sale: Dochia. Fata se însufleţeşte şi zburând în întâmpinarea iubitului său pe cărările munţilor şi
pretutindeni vede cum florile cresc, copacii înmuguresc, izvoarele spumegă mustind de zăpada iernii
şi soarele străluceşte puternic pe cer.
Amândoi trăiesc clipa de iubire, ciripind şi zburând către frunzişul cerului. Fiecare poartă în inimă
floarea roşie a iubirii.
Leica Orza, femeie nemintoasă, umblă pe drumuri fără reazem la bătrâneţe.

***

O altă Babă a căpătat suflet şi adunându-şi amintirile îndepărtate, cu vocea tremurândă, a început
să înşire trista sa poveste. Se trăgea dintr-o familie de traci liberi, cu părinţi iubitori şi până la vărsta
de 9 ani a crescut fără nicio grijă, alintată şi bucurându-se de darurile vieţii: bucuria, liniştea şi
sănătatea. Fără veste, mama sa, a adus pe lume doi gemeni, doi băieţei frumoşi şi vioi care au
încărcat de fericire casa părinţilor săi. Mama le-a dat să sugă, dar pieptul femeii ardea de o
fiebinţeală mare asfel că micuţii ţipau de foame lăngă sânul bolnav al femeii.
Onică, du-te şi mulge oile şi dă-le lapte cu lingura că se prăpădesc micuţii de foame! I-a şoptit
mama gemând de durere în patul ce mirosea a levanţică. Numaidecât copila a adus laptele si a
început să-i hrănească pe rând cu lapte proaspăt şi bun. Gemenii căpătau vlagă văzând cu ochii, dar
mama era din ce în ce mai palidă şi ardea mai, mai să se stingă ca o lumânare.
Scoate-i la aer şi să ai mare grijă de e, Onică!, I-a mai zis abia şoptit fetiţei şi s-a întors cu faţa
către perete. Onica a aşezat pruncii în leagănul de lemn, unul la un capăt şi celălalt la altul, şi-a
răsucit un oglamnic dintr-o cămasă veche pe care şi l-a aşezat pe creştetul capului şi cu grijă a
sprijinit leagănul pe un dulap mai inalt şi de acolo l-a aşezat pe cap. A ieşit în ogradă şi mergând
printre arbori, a căutat trupina unui stejar unde să se aşeze cu micuţii. A văzut fata de departe cum
intrau în casă femei cu haine înnegurate şi boceau. Una dintre ele a venit şi a luat-o împreună cu
gemenii la casa ei pentru mai multe zile.
Fata ghicise că mama ei se stinsese şi-i rămăseseră ultimele vorbe din îndemnul: „… să ai mare
grijă de ei, Onică!”
Îi rămăseserî în grijă cei doi micuţi pe care fata îi hrănea şi îi legna, murmurându-le cântece de
leagăn ca sâ-i adoarmă. Tatăl ei venea seara târziu de la muncă. Casele erau cam risipite pe plai.
Satul era de oameni cu stare. Chiar tatăl ei păstra niste mici comori într-un loc ascuns. De multe ori
dădeau iama prin casele oamenilor nişte hoţi care, de mai multă vreme, jucau ţânţar, pe pietrele
munţilor.
Într-o zi, pe la amiază, se auzeau strigăte de femei îngrozite: Hoţii, hoţii, vin hoţii! Fugi, Onică, ia
repede copiii şi fugi!
Fata a strâns nişte lucruşoare în grabă, a pus lapte într-un urcior pe care l-a astupat cu un cocean
de porumb, a urcat leagănul pe un dulap înalt de lemn şi punându-l pe creştetul capului a pornit să
urce pe cărări greoaie ca să-i abată pe frăţiorii ei din drumul hoţilor.
Să ai mare grijă de ei, Onică! Îi băteau în urechi vorbele mamei. Micuţii dormeau, legănaţi de
mersul anevoios al fetei. Era începutul iernii şi viscolele înepuseră să se înteţească pe plai. Hainele
micuţilor se udaseră şi îngheţaseră, iar inimile lor abia dacă mai băteau. Oniţa încerca să-i
încălzească cu respiraţia ei caldă. Plângea dar lacrimile ei la început fierbinţi, se transformau în
mărgele de gheaţă. Simţi că nu mai e nimic de făcut şi ridicând privirea spre cer, a zărit-o pe Maica
Domnului cu braţele deschise: Veniţi la mine, copiii mei! Şi doi îngeri cu aripi albe s-au înâlţat în
văzul copilei amorţite de ger care abia şoptit ultima dorinţă: Să fim împreună, Preacurată!
Atunci puterea Maicii Sfinte i-a transformat pe gemeni în două pietre îmbrăţişate, iar pe Onica,
alături, într-o statuie de piatră cu privirile spre ei, ca să le poarte veşnic de grijă.
 Când mergeţi în Munţii Cocora din masivul Bucegi, îi puteţi vedea cum domină înălţimile şi
timpul.

***

Poveştile celor patru Babe de pe Bucegi, care-şi duc veacul sub privirile îngăduitoare ale
Sfinxului, sunt rostite în şoaptă şi de fiecare dată spaţiul le amplifică şi le respiră, reînviindu-le din
alfabetul calcinat al pietrei.
Celelalte, multe la număr, stau mai tot anul la taifas cu pietrele, fiecare cu povestea ei, înnodând şi
deznodând enigmele lumii.
SFÂRŞIT