LEGENDA STRĂJERULUI DIN CARPAŢI

Demult, tare demult, atunci când zilele se împleteau cu ielele văzduhului în hora vieţii, iar soarele
şi luna, măreţii aştri împleteau cununi din stelele mai mici ce se găseau în plină formare şi porneau
apoi hai-hui, pe ici pe colo, unde totul era alandala, apăru dintr-un colţ de univers, Timpul cel
Nenăscut, să facă ordine în toate.
Timpul cel Nenăscut, copilul zburdalnic din primordii, ajunsese deja la vârsta în care nu-i mai era
permis să-şi uite suveica năzdrăvană cu care ţesea clipele nemuririi prin toate marginile universului,
având acum alte lucruri de făcut.
Getic- Copilul cu Inimă de Aur, avea nevoie de ajutor, iar Timpul cel Nenăscut i-l va da. Se va
opri de va fi nevoie, salvând împreună poporul Celor din Vale de la atâtea amar de suferinţe la care a
fost supus de veacuri întregi, de către neamuri fără de Neam. Fusese transformat în Străjer, un Sfinx
de Piatră şi pus de veghe între hotarele văzduhului şi ale pământului de către Părintele Zamolxe şi
Marii Străbuni, după ce şi-a dăruit de bună voie inima sa de aur, Celor din Vale, spre a fi salvaţi de
Ceifator şi de Vrăjmaşul Întunecat, ce le-a cuprins sufletele şi fiinţa, uitând că ei sunt urmaşii celui
mai viteaz şi mai înţelept popor de pe faţa pământului.
Putea să-şi dorească o altă soartă, însă, necazurile, grijile şi situaţia dificilă a Celor din Vale, i-a
îndârjit inima lui Getic.
Vroia să-i salveze cu orice preţ pe oamenii aceia minunaţi, fraţii săi de Neam Străbun, chiar cu
preţul vieţii, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat de fapt.
Putea să ceară Marilor Străbuni, să aibă o cu totul o altă apoteoză, după sacrificiul său suprem,
însă s-a supus. Străbunii au hotărât să fie pus Străjer, între cele două Lumi, cea a văzduhului şi cea a
pământului. Nu că n-ar fi fost altă cale, căci putea de pildă să fie o stea din cele albastre, alături de
Maria, logodnica sa, pusă la rugămintea lui sus pe cer, în partea de jos a Măiestrei Alba Luna, iar
dacă te uiţi bine, o zăreşti mereu în nopţile senine, însă, Getic-Copilul cu Inimă de Aur, adică
Străjerul, căci aşa îl vom numi de acum încolo, a preferat să rămână de veghe până când va veni
salvarea din Străbuni a Celor din Vale, ca nu cumva Vrăjmaşul Întunecat şi slugile lui să scape din
adâncurile Muntelui Sfânt, unde au fost întemniţaţi cu toţii, pe vecie, şi păziţi de Lupii cei Mari din
Adâncuri, dar cine ştie, prin tertipuri şi viclenii, puteau să scape şi să facă iarăşi prăpăd. Mai veghea
Străjerul la hotarele văzduhului şi ale pământului, împreună cu însuşi Spiritul Bătrân al Neamului
Getic, unul din Marii Străbuni şi mentorul său, trimis ca ajutor de Părintele Zamolxe, împiedicând
astfel ca Astralii Vrăjmaşi să le pricinuiască rău Celor din Vale şi să le pună iar pecetea neagră pe
frunţi încă o mie de ani.
Multe veacuri în şir au trecut de la sublima apoteoză a Străjerului din Muntele Sfânt, Sfinxul ori
Semizeul de Piatră, cum mai era cunoscut acest antropomorf cu înfăţişarea sa semeaţă, răbdând
multe vicisitudini de-a lungul vremurilor. Odată, pe când zăbovea la taclale cu prietenul său, Timpul
cel Nenăscut despre câte în lună şi-n stele sau, de cele mai multe ori povestea amintindu-şi de
Neamul Celor din Vale pentru care s-a jertfit cu drag, numai să-i salveze de Întunecaţi, chiar atunci,
aceste slugi ale Vrăjmaşului Negru i-au înconjurat, venind pe nesimţite prin partea dreaptă a
Muntelui Sfânt, de unde au şi început atacul. Lupta a fost dură, cu multe pierderi din partea vrăjmaşă,
iar cei care piereau, erau înfăşcaţi şi înfipţi în pământ cu capul în jos, unde se văd şi astăzi sub forma
unor coloane de piatră ce sunt cunoscute ca „Babele”.
Străjerul, n-a scăpat nici el fără stricăciuni. Partea dreaptă a obrazului, cu tot cu falcă, i-a fost
zmulsă şi aruncată până hăpt departe, tocmai lângă Peştera Ialomicioarei, unde se spune din bătrâni
că şi-ar fi împlinit menirea Părintele Zamolxe, săvârşind rituri străvechi, unde trebuia să stea o sută
şaptezeci de zile pe an, câte nouă zile, într-o claustrofobie totală, apoi trei zile să iasă la Lumina
Măreţului Astru, Soarele cel Dătător de Viaţă, pentru a-şi desăvârşi nemurirea.
 N-a simţit deloc durere, doar o uşoară indispoziţie; şi-a adus aminte că era de piatră şi simţurile
fizice îi erau atrofiate. Se gândea dacă va mai fi la fel, întreg şi frumos ca un Fiul al Luminii, aşa cum
a fost odată.
Deodată, un Glas ca de tunet, ieşit parcă din străfundurile Pământului, a grăit:
— O Tu, Cel cu multe nume, Om din Neamul Oamenilor! Nu te îngrijora! Născutu-te-ai ca Fiu al
Luminii şi aşa vei rămâne pe veci. Nu te preocupa cu înfăţişarea Ta! Când va sosi Timpul Cel de pe
Urmă, vei fi iarăşi cum ai fost.
Piatra se zideşte pe piatră iar osul pe os se întăreşte! Nu ai a te teme! Marii Străbuni sunt cu tine!
Preocupă-te, cu Cei din Vale. Veghează neclintit, străpungând zările până hăpt departe, şi până în
străfundurile pământului, ori de câte ori este nevoie, ca să nu cumva Vrăjmaşul Întunecat şi slugile
lui să scape şi să facă iar stricăciuni în acest Neam! mai spuse Glasul acela.
S-a bucurat de cele auzite de la solul Marilor Străbuni ce sălăşuiau din Timpuri Nenăscute prin
inima Muntelui Sfânt Ko-Ga-Ion, ori în Peiadele surori după cum le era menirea, încă din vremuri
uitate de gând şi, s-a supus, s-a întărit în el.
El veghea, veghea neclintit, scruta zările şi străfundurile pământului, în căutare de vrăjmaşi, iar
când se întâmpla să găsească vreunul, pe loc era aruncat în temniţa din adâncurile Muntelui Sfânt.
Mângâiere cea mai mare sufletului său era Maria, logodnica sa, cea transformată în astru,
însoţitoare a Măiastrei Alba Luna. Câteodată, în nopţile senine venea lângă el şi îi povestea despre
cum îşi petrecea ea vremea lângă stăpâna sa, străbătând orizontul de la răsărit la apus, călătorind
căteodată şi prin universuri fără Timp.
Ajunsese acum un astru mândru de o culoare purpuriu-albastră, ce îşi împrăştia razele peste lumea
Celor din Vale din Ţinutul intra şi extracarpatic, Geţia Aeterna de ieri, azi cu numele de România.
Maria era veselă, aşa a fost mereu. Râsul ei copilăresc şi veselia debordantă, îi înfrumuseţa chipul
şi gingaşa-i fiinţă, ori de câte ori îşi amintea de veacurile de mult trecute, unde, copiliţă fiind, se juca
împreună cu Getic prin pădurile de pe pieptul Muntelui Sfânt Ko-ga-ion, laolaltă cu nimfele, satirii,
faunii şi alte fiinţe pădurene.
Câteodată, amândoi se transformau în oamenii ce au fost demult, atunci, demult tare. Cum era
posibil acest lucru? Marii Străbuni, îi aduna pe amândoi, când dorul lor era prea mare. Nu se
întâmpla des, iar când acest lucru era posibil, cine ştie cum, radiau de fericire, râdeau, se luau de
mâni şi împleteau din nou hora vieţii, cu toate acele fiinţe din pădure, mult dragi lor. Era numai o
închipuire, ori era aievea? Nu le păsau, nu-i mai interesau nimic. Erau din nou oameni, renăşteau din
nou, simţeau, vedeau la fel ca oamenii ce au fost odată, erau vii, chiar şi pentru o clipă ce ei o
transformau într-o eternitate.
Ciobanii din împrejurimi, laolaltă cu fiinţele pădurene, făcuseră focul. Se aşezau cu toţii pe
cojoace moi de miel şi depănau amintiri, la lumina focului. Şi-au adus aminte cum s-au cunoscut ei
doi.
— Parcă a fost ieri, zău aşa…! îi spuse Străjerul logodnicei sale, Maria.
— Da iubite, parcă a fost ieri! i-a răspuns cu un oftat şi uşor şoptit, Maria.
Vraja bucolică a nopţii tinere, ce lăsa amintirile să apară nestingherite în crâmpeie de mult uitate
prin colţurile minţii, se întrerupse brusc. Râzând, în hohote ce au umplut zarea şi muntele, Maria îi
spuse Străjerului:
— Î-ţi mai aduci aminte când trăgeam oile de coadă, şi atârnam zdrăngănitori de cozile câinilor
mioritici ciobăneşti, de se împrăştiau speriate bietele oi prin păduri şi vâlcele, iar ciobanii le căutau
mult timp, până să le dea de urmă? Dar de bieţii noştri părinţi ce ne căutau neostenit?
Jocurile lor îi scoteau din rutina de zi cu zi, uitând că că slugile Vrăjmaşuljui Negru erau prin
apropiere şi puteau să ne facă rău.
Străjerul zâmbi, apoi îşi aduse aminte cum a cunoscut-o pe Maria.
Din când în când, mergea împreună cu prietenul său Bucifal, un centaur tânăr, să se plimbe prin
locuri nu prea îndepărtate de muntele Sfânt, unde fiinţe foarte asemănătoare cu oamenii însă păroase
peste tot corpul, ce de abia ieşiseră din caverne, se adunau în cete, în locul numit Valea Lupilor, ca să
plece la vânat de mamuţi.
Ceva îl atrăgea acolo, nici el nu ştia ce, însă vrea să afle.
Într-o zi, când călărea pe prietenul său, centaurul Bucifal prin Valea Lupilor, a zărit lângă ceata
aceea de oameni, o fiinţă ce nu se asemăna deloc cu aceia, ba mai degrabă semăna cu el ca înfăţişare,
cu pielea albă şi fără păr pe faţă ori pe corp. Era o copiliţă blondă, cu ochii verzi, şi nu părea să aibe
mai mult de opt ani, ce purta pe cap o cununiţă făcută din florile câmpului. Era neîngrijită, murdară,
cu părul plin de mărăcini şi avea ca îmbrăcăminte doar o piele de iepure din pădure, însă înfăţişarea
ei era foarte frumoasă. Fără să stea pe gânduri, Străjerul a prins-o de mâini şi a săltat-o pe crupa
bunului său prieten, centaurul Bucifal, sub privirile acelor umanoizi ce ţipau şi scoteau din gură doar
nişte sunete nearticulate, făcând gesturi ameninţătoare cu lancea de lemn şi vârf de silex către tinerii
noştri eroi, căci eroi deveniseră cu toţii din acel moment.
Ajungând acasă, la Templul din Muntele Sfânt Ko-ga-Ion, unde locuiau părinţii săi, Străjer le-a
arătat-o pe Maria, fetiţa ce a răpit-o de lângă oamenii cavernelor. Uitându-se cu atenţie la ea, părinţii
Străjerului au rămas muţi de uimire! Feţiţa semăna mult cu odrasla vecinilor lor, răpită într-o noapte
din leagănul de răchită, de nişte oameni ce păreau mai mult a maimuţe. Au fugit înspre pădure, şi
nimeni nu a mai ştiut nimic de ea, de atunci. Trecut-au ani şi ani, nu prea mulţi şi toţi au uitat acea
păţanie, în afară de părinţii fetiţei. Erau mereu îngânduraţi şi trişti. Când fetiţa le-a apărut în prag, i-
au mulţumit Părintelui Zamolxe, Domnului Zeu şi Doamnei Zâne pentru că cea mai mare bucurie a
vieţii lor s-a întors sănătoasă, la casa părintească.
Mare veselie s-a făcut peste acel sat, când vestea întoarcerii fetiţei răpite de oamenii maimuţă, s-a
împrăştiat peste tot. Mare sărbătoare s-a ţinut apoi, în Agora Centrală din mijlocul satului, acolo unde
peste câtva timp, Străjerul, adică Getic- Copilul cu Inimă de Aur, avea să se jertfească pentru iubiţii
săi semeni, pentru Cei din Vale, dăruindu-le câte o bucăţică din inima sa de aur pentru a căpăta
putere şi, ca să-şi aducă aminte cine au fost, răsculându-se împotriva Vrăjmaşului Întunecat, ce-i
ţinea robi de secole întregi.
Deodată, un fulger ce călărea pe o rază, lumină tot muntele. Soarele, Marele Astru îşi începuse
deja călătoria sa deasupra cerului unde era stăpân, luminând cu slava sa fiinţe şi locuri, dăruind viaţă,
dăruind speranţă. Maria a dispărut ca prin farmec, prefăcută din nou în astru, veşnic fiind însoţitoare
Măiastrei Alba Luna, iar Getic- Copilul cu Inimă de Aur îşi luă din nou înfăţişarea sa de piatră,
Străjer fiind şi Veghetor al Porţii din Muntele Sfânt Ko-ga-Ion, al zării albastre şi al străfundurilor
pământului. Mâine seară, ori nu contează când, vor fi din nou împreună. Vor fi din nou ei, şi
eternitatea ce le-a devenit mamă.
Străjerul veghează neclintit. Veghează şi păzeşte Oamenii Cei din Vale. Le păzeşte vieţile lor
efemere şi fragile. Veghează şi scrutează zările în căutare de vreo slugă a Vrăjmaşului Negru, ori de
vreun frate ce s-a rătăcit pe Calea cea Rea, vânzându-şi fraţii de neam, aşa cum s-a mai întâmplat de
atâtea ori. Acea trădare, ce s-a întins cum îşi întinde caracatiţa tentaculele otrăvitoare şi care a
cuprins şi Marele Popor Getic al Celor din Vale.
Secole de-a rândul s-a luptat Străjerul, laolaltă cu Spiritul Bătrân al Neamului şi al Marilor
Străbuni, ca să scoată acest venin din poporul frate. Când credeau că au reuşit, apărea întotdeauna
alţii ce se vindeau Vrăjmaşului Negru pentru un pumn de monede ruginite, acel Vrăjmaş al Neamului
Getic Primordial, al Neamului cel din Timpuri- Hiperboreenii Pelasgi, Geto-Daco-Valaho-Românii
de azi. Vrăjmaşul Neamului Getic, avea încă putere, chiar întemniţat fiind în străfundurile
pământului şi păzit de Lupii cei Mari din Adâncuri. Acesta se hrănea cu orgoliile oamenilor, cu
slăbiciunile lor, cu dorinţele lor aprige de a fi deasupra celorlalţi, cu furiile şi mâniile lor ivite din
senin, ori cine ştie de pe unde.
Străjerul n-are odihnă! Veghează neclintit şi păstrează secretele cele vechi, din vremuri când
prietenul său Timpul era un băieţandru ce se lua la trântă cu tot felul de aştri, supernove, nebuloase
ori galaxi.
 Străjerul, păstrează tainele Genezei acestui unic Popor ce are clădit în fiinţa sa A.D.N.-ul
Primordial şi Arborele Vieţii.
Acest popor, unic şi etern este însuşi temelia acestei lumi, născut încă de pe când Pământul era
roşu şi în plină formare. Din acest popor au luat fiinţă toate popoarele lumii acesteia.
Străjer ştie! Timpul i-a povestit toate acestea. El păstrează aceste taine, apoi, când va veni vremea
le va spune, le va transmite mai departe unui singur Om, Cel Ales, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin,
Om din Neamul Oamenilor şi frate cu Cei din Vale.
Străjerul stă şi aşteaptă! Aşteaptă clipa când va sosi din timpuri, acel Om. Are vreme Străjerul, el
nu se grăbeşte niciunde. Este neclintit dar este viu, chiar dacă pentru unii profani e o piatră diformă
ce seamănă a Om.
Veacurile trec! Trec unele peste altele, într-o fugă nebună!
Peste Poporul celor din Vale s-a aşternut din nou uitarea! Nu mai ştiu cine sunt şi cine le-a fost
înainţaşii. Nu ştiu şi nici nu vor să ştie.
Vrăjmaşul Negru le-a luat din nou minţile. Îi conduce spre pieire. Aşa crede acel Întunecat, că îi
poate pieri. Acela nu ştie că ce este etern, ce este născut din veşnicie, Nemuritor se numeşte. Totuşi îi
face pe Cei din Vale să sufere mult şi să suferi etern nu e bine. Nu se cade la un Popor aşa ca al
nostru, Poporul care, Timpul cel Nenăscut l-a botezat în veşnicie.
În depărtare, se zăreşte o mogâldeaţă. E departe, încă. Deodată, Muntele Sfânt se cutremură din
toate încheieturile. Străjerul cel neclintit, Străjerul Împietrit, tresare în timp ce capătă proporţii
fantastice, de megalit, de titan prometeic. A înţeles că Cel Ales, urcă Muntele Sfânt în căutare de
răspunsuri, în căutarea Cinstei a Dreptăţii şi a Adevărului, concepte pe care s-a clădit această lume.
Glasul cel din Timpuri, ce seamănă a tunet în plină furtună s-a făcut din nou auzit:
— A sosit vremea Străjere! Vezi acel om ce se apropie şovăind?
— Îl văd, Mărite Străbune! El să fie oare? Să fie el Omul, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin, Cel
prin care Poporul din Vale se va mântui?
— Este posibil să fie! Depinde doar de el. Încă şovăie, ştie pentru ce vine dar nu ştie ce îl poate
aştepta.
El caută răspunsuri. Caută Dreptatea, Cinstea şi Adevărul pentru a le duce înapoi la Cei din Vale.
Dă-i acele răspunsuri! Arată-i Calea! Arată-i Dreptatea, Cinstea şi Adevărul, concepte pe care s-a
clădit această lume şi din care a luat fiinţă Neamul lui. Acel om e sincer, şi caută mântuirea neamului
său.
Dăruieşte-i tot ce îi poţi dărui. Nu ne va dezamăgi. El va fi solia noastră pentru Neamul Nostru
Cel din Vale, Neamul Cel din Timpuri.
— Aşa să fie Mărite Străbun şi aşa va fi!
— Aşa să fie, zău!
— Aho!
În timp ce Marele Străbun vorbea cu Străjer, Omul din Neamul Oamenilor, Fiul Luminii, se
apropia încet, încet, ajungând pe coama Muntelui Sfânt unde îl zăreşte pe Străjer neclintit şi
„Babele”, trupurile pietrificate ale slugilor Vrăjmaşul Neamului Getic răpuşi în luptă, în veacurile de
demult.
Un fior îi străbate întreaga fiinţă. Sunt ani de când şi-a propus să ajungă aici sus pe Muntele cel
Sfânt, în căutare de poveţe. Nu ştia peste ce va da şi cum va fi. Era ultima sa căutare şi, ori de câte
ori îşi dorea să facă această călătorie, ceva se întâmpla şi era nevoit să amâne din nou plecarea. Au
fost vremuri grele şi cu multe frământări sufleteşti, suferinţe ce le-a îndurat cu stoicism şi speranţă,
văzând nepăsarea fraţilor săi, a tragediei ce parcă nu se mai sfârşea, ce s-a întins de veacuri întregi
peste Cei din Vale.
— Ce caută el acolo, pe Muntele Sfânt Ko-ga-Ion? întreabă naratorul.
— Caută Adevărul, Cinstea şi Dreptatea, concepte ce îl pot ajuta să găsească răspuns pentru a
scoate Neamul său, din sclavia ce a intrat. Mai caută vindecarea prin transmutare, a acestuia, aşa cum
au fost şi strămoşii, căci ei sunt temelia pe care s-a construit această lume! îi răspunse vocea ca de
tunet în plină furtună.
— Eşti tu acela, frate române, cel care aduce izbândirea neamului nostru greu încercat şi obidit de
veacuri ce li se pierde numărul?
— Eşti tu oare, frate române, în stare să redai gloria străbunilor?
— Eşti tu oare, frate române, acela prin care se va ridica Poporul Cel din Vale şi îşi va scutura
jugul asupritor, pus de cei pe care i-am primit pe pământul moştenit din Străbuni, dar care s-au
dovedit a fi doar pui vicleni de năpârcă, născuţi din acel neam fără de Neam?
— Caută în străfundurile fiinţei tale, frate române şi află de eşti tu, au ba, iar de n-ai fi, tot aşa să
lupţi, pentru propăşirea Neamului Celor din Vale din care cu onoare şi cinste faci parte!

***

În zare se zăreşte o mogâldeaţă. E departe, încă. Deodată, Muntele Sfânt se cutremură din toate
încheieturile. Străjerul cel neclintit, Străjerul Împietrit, tresare în timp ce capătă proporţii fantastice,
de megalit, de titan prometeic. A înţeles că Cel Promis, urcă Muntele Sfânt în căutare de răspunsuri,
în căutarea Cinstei a Dreptăţii şi a Adevărului, concepte pe care s-a clădit această lume.
Glasul cel din Timpuri, ce seamănă a trăsnet în plină furtună se face din nou auzit:
— A sosit vremea Străjere! Vezi acel om ce se apropie şovăind?
— Îl văd, Mărite Străbune! El să fie oare? Să fie el Omul, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin, Cel în
care Poporul din Vale se va mântui?
— Este posibil să fie! Încă şovăie, nu ştie pentru ce vine şi ce îl aşteaptă. El caută răspunsuri!
Caută Dreptatea, Cinstea şi Adevărul. Dă-i acele răspunsuri! Arată-i Calea! Arată-i Dreptatea,
Cinstea şi Adevărul, concepte pe care s-a clădit această lume şi din care a luat fiinţă Nemul Lui. Acel
om e sincer, şi caută mântuirea neamului său. Dăruieşte-i tot ce îi poţi dărui. Nu ne va dezamăgi. El
va fi solia noastră pentru Neamul Nostru Cel din Vale, Neamul Cel din Timpuri.
— Aşa să fie Mărite Străbun şi aşa va fi!
— Aşa să fie, zău!
— Aho!