Copiii Lunii

Ca sprijin in explorarea modului dominant in care iubiti, ingaduiti-mi sa va spun o poveste, Copiii Lunii.

Vedeti ce parte din ea reflecta maniera dumneavoastra de a trai si a iubi.

Era odata un print tanar, fiul unui rege si al unei regine cu guvernau un popor ce locuia pe un platou aflat
la o inaltime de 3 000 de picioare fata de nivelul marii. Intre orasele de pe platou si marea de jos se aflau numai
pereti abrupti de stanca.

Ca orice copil din regat, printul a crescut cu povesti legate de Zeita Iubirii care, credeau oamenii, locuia pe
Luna. Printul si poporul lui credeau ca misterele noptii, ale iubirii, ale nasterii copiilor si chiar ale mareelor erau
secretele Lunii.

Ca toti tinerii din regat, el crescuse asteptand ziua in care isi va juca rolul in lumina Lunii. Ca toti ceilalti din
regatul sau, statuse pe marginea stancii privind in apa de jos, intrebandu-se ce puteri marete ar putea avea daca
ar putea fie si numai sa atinga Luna acolo, in apa. Legendele poporului sau numeau Luna aceasta urma acvatica a
Lunii. Legendele poporului sau, legende transmise din generatie in generatie timp de secole, vorbeau despre un
print ce va cobori intr-o zi pe stanca infricosatoare, va ajunge la malul oceanului si va descoperi acolo o cale de a
atinge urma Lunii pe apa – o va atinge pe Luna, Zeita Iubirii. Cand Luna va fi atinsa de tanarul print, spuneau
legendele, blestemul vietii va fi indepartat din regat: nu vor mai exista seceta, boala, moarte sau suferinta.

Povestea noastra incepe cand printul statea pe marginea prapastiei, puternic, simtindu-se bine pregatit sa
faca aceasta periculoasa calatorie, gata de a fi el cel care implineste profetia, gaseste iubirea suprema, atinge
urma zeitei Lunii asa cum pluteste in splendoarea ei alba pe suprafata oceanului.

Dar, asa cum e scris sa fie, printul se teme. Multi tineri, unii de-o varsta cu el, cei mai multi din generatii
anterioare, au coborat pe stanca spre ocean. Niciunul nu s-a mai intors vreodata. Regele si regina sunt si ei
tematori. Printul i-a cerut tatalui sau permisiunea sa faca aceasta calatorie, iar regele, nu o data, nu i-a acordat-o.
Printul s-a dus la mama lui si a fost, de asemenea, refuzat, regina aratandu-se chiar mai inspaimantata de
calatorie decat sotul ei. „Fie si de vei incerca doar sa pleci in aceasta calatorie”, il amenintase regele, „nu mai esti
fiul meu.”

Printul se indeparta de marginea prapastiei si se intoarse la castel. S-a hotarat. O gasi pe mama lui si ii
spuse ca va pleca, indiferent de dorinta parintilor. Ea incerca sa-l convinga sa renunte. Regina voi sa mearga la
sotul ei pentru a-l forta pe fiul lor sa ramana, dar printul ii spuse ca, daca va face asa, el nu va mai vorbi niciodata
cu ea. Fara stirea sotului ei, ea ii pregati fiului cele necesare pentru calatorie. Implorandu-l din nou sa nu plece,
regina isi lua ramas-bun de la fiul ei in acea noapte. Regatul auzi de razvratirea printului si unii dintre cei mai
curajosi, care nu se temeau de mania regelui, facura un mic foc si o sarbatoare la marginea prapastiei. Printul isi
puse desaga pe umar si, la crapatul zorilor, isi lua ramas bun si porni sa coboare stanca pustie.

Pe masura ce cobora, incepu sa simta absenta tatalui sau. Plansul mamei ii rasuna in urechi. In desaga
pregatita de mama lui, printul ascunsese un mic ornament daruit de rege cand era copil – ceva care sa-i
aminteasca de el. Era greu, din aur.

Deja coborarea devenise dificila. Vocile din susul stancii se stingeau, iar vantul si tipatul pescarusilor ii
strapungeau auzul. Pentru prima data in viata lui, cu lumea parintilor sai departe, printul simtea o singuratate
ciudata si puternica. Coborarea devenea din ce in ce mai dificila.

La sfarsitul primei zile, printul isi simti muschii foarte slabiti. Si in acea noapte, lucru rar, Luna nu era pe
cer. El nu putea continua coborarea, deoarece nu vedea nimic. Nu putea face nimic altceva decat sa se agate de
stanca cu maini si picioare tremurande. La fel se intampla si in a doua noapte. La sfarsitul zilei urmatoare, printul
coborase poate cam doua treimi din drumul pe care il avea de strabatut. Aruncase pe drum cat de multe putuse –
toate uneltele pe care le cara, toate hainele grele, chiar si lucrurile din desaga mamei. Printul ramasese doar cu
desaga goala a mamei si cu hainele de pe el. In acea noapte se agata din nou de cioturi de stanca, innebunit de
nesomn, cu muschii gata sa-i cedeze in orice clipa.

Dar veni si ziua urmatoare si el reusi sa coboare mai departe. Cazu pe nisipul de la poalele stancii,
prabusindu-se epuizat si usurat. Printul privi oasele tinerilor care cazusera de pe stanca, se târî pana la malul apei
si adormi.

La sfarsitul primei parti a povestii, fiul parasise lume aparintilor sai. Plecarea lui a distrus unitatea
caminului parintesc, dar el a simtit ca nu are de ales. Chiar in ciuda distantei tatalui, el pastreaza podoaba de aur
primita de la el. El pastreaza desaga mamei sale, desi este aproape goala, cu exceptia poate a podoabei de aur. El
a intreprins calatoria dificila departe de interdictiile si vietile parintilor sai – sau, cel putin, asa pare. In aceasta
calatorie s-a simtit singur dar, de asemenea, gata de aventura. El a supravietuit coborasului. Este la marginea apei,
pregatit sa gaseasca o cale de a o atinge pe Luna, de a se uni cu Zeita Iubirii, de a gasi fericirea si a-si salva regatul
de toate suferintele.

Cand s-a trezit, soarele statea sa apuna. Trupul il durea, tremura inca, dar era cuprins de bucurie. Ca toti
tinerii, nu avea nicio indoiala ca va reusi, ca o va atinge pe Luna si-si va gasi viitoruil, iar asta, foarte curand.

Dar pe cand statea la marginea apei, admirand rasaritul Lunii, pe masura ce privea intunericul invaluind
oceanul si pe Luna stralucind la suprafata apei, el nu vedea nicio cale de a ajunge la urma acvatica a Lunii. Printul
se ridica in picioare si se plimba imprejur. Cerceta plaja, cautand lemn pentru a-si face o pluta. Nu gasi suficient.
Pe masura ce cauta, pe atat isi dadea seama ca nu putea sa inoate pana la urma Lunii din apa. Nu vazu nicio urma
a altor tineri pe plaja, indiferent cat de departe ar fi mers. Cu siguranta se inecasera – ii mancasera rechinii sau
murisera epuizati de efort.

Auzind un zgomot in stanga lui, se intoarse si vazu un calator indreptandu-se spre el. Sigur nu era cineva
din regatul lui. Printul il saluta, ii vorbi despre misiunea lui si il intreba daca nu mai vazuse tineri asemenea lui. Au
reusit ei sa se uneasca cu Luna?

- Desigur, raspunse calatorul. Nu este greu sa atingi urma Lunii din apa. Nu e greu deloc, dar va durea un
pic.
Si calatorul ii spuse printului ce sa faca.
- Prin sarguinta ta, ai coborat spre un taram al fanteziei. Acum ai anumite puteri; ce-ti imaginezi, asa va fi.
Pentru a atrage atentia Lunii, trebuie sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi toate femeile pe care le-ai cunoscut
– mama ta, surorile tale, femeile pe care le-ai vazut, fetele si femeile de compania carora te-ai bucurat. Pe
masura ce le vezi cu ochii mintii, ele vor aparea aici pe plaja. Atunci tu trebuie sa iei un cutit si sa le tai tot
parul. Odata ce ai facut asta, arunca parul in apa. El se va transforma intr-o plasa. Plasa se va misca incet
spre Luna, ii va prinde ca intr-o capcana lumina si o va aduce aici pe mal. Esti in stare sa faci asta?

Printul incuviinta. Acest lucru parea sa aiba sens. Cum ar putea el s-o atraga sau prinde pe Luna, daca atat
de multe alte femei inca ii ocupau mintea? El trebuia sa le taie parul. Trebuia sa-i arate Lunii ca stie ca ea este
suprema, unica Zeita.

Printul isi inchise ochii. Si le imagina pe mama lui, pe surorile lui, pe prietenele lui si alte femei. Cand
deschise ochii, ele aparura una cate una. Calatorul plecase. Printul incerca sa vorbeasca cu prietenele si familia lui,
spunandu-le ce trebuie sa faca. Ele ramaneau mute, neopunand nicio rezistenta. El stia ca inimile lor sunt ranite
de taierea parului, dar nu avea de ales. Fiecare dintre ele disparu dupa ce printul ii taie parul.
 Extaziat, printul arunca la final parul in apa. Pentru moment – poate, in anii nostri, acel moment inseamna
sase luni, sau un an, sau cinci ani in viata unui om – el simti ca a reusit, stiu ca ceea ce a facut el va da roade
deoarece parul se transforma intr-o plasa pe coama valurilor, indreptandu-se spre Luna!

Dar atunci, pe cat de repede se tesuse plasa, pe atat incepea sa se destrame. Am gresit oare ritualul? se
intreba printul. El facuse ceea ce-i spusese calatorul. Ce se intampla? De ce se destrama plasa atat de repede?

Parul cazu pe malul apei ca un ghemotoc de alge. Printul se aseza din nou, imaginandu-si inca o data
femeile – mama, surorile, prietena. Niciuna nu aparea. Printul inchise ochii, incercand iar si iar, fara succes, sa le
aduca inapoi. Intre timp, parul lor zacea mor pe mal in jurul lui.

BARBATUL CARE TAIE PARUL FEMEILOR

Cand intr-o poveste mitologica un personaj taie parul altui personaj, actiunea implica dominare,
inalturarea puterii si frumusetii victimei. Probabil cel mai cunoscut exemplu este povestea biblica a lui Samson si
Dalilei. Miturile si basmele central-europene, de unde provine povestea Copiii Lunii, prezinta aceeasi asociere
arhetipala si simbolica. Printul este initiat de calator in tiparele comportamentului dominator si obtine aceasta
dominatie taind parul femeilor. Multi dintre noi, in special in adolescenta si la debutul varstei adulte, suntem
instruiti in acest tip de comportament fara sa ne dam seama. Poate mama noastra a fost dominata de catre tatal
nostru. Poate am beneficiat de prea putina initiere spirituala si emotionala in masculinitatea matura si astfel am
dat ascultare si am imitat alti baieti mai mari ale caror relatii cu prietenele lor erau caracterizate de cerinta de
supunere. Multi din acesti baieti mai mari isi abuzau verbal sau chiar fizici prietenele, cand acestea nu faceau ce li
se spunea. Chiar daca baietii se purtau frumos cu ele in public, atunci cand erau singuri cu noi, multi dintre ei
vorbeau despre cum erau ei barbatii in relatie, fata era doar o fata, iar „barbatul” facea cu ea tot ceea ce dorea.
Privindu-i si ascultandu-i, noi am invatat sa „taiem parul” fetelor.

Poate am fost abuzati de mamele noastre sau de altcineva in timpul copilariei si am crescut raniti si cu
nevoia de a ne apara impotriva intimitatii, taind parul oamenilor ce doreau sa se apropie de noi, oameni care ar fi
ajuns atat de aproape incat sa ne poata strapunge apararile si sa ne atinga ranile. Ken Druck arata ca deseori
atitudinea noastra dominatoarea fata de femei se dezvolta din nevoia noastra de a ne pedepsi iubitele pentru
abuzurile, pacatele si faradelegile mamei.

Multi barbati descopera ca au devenit neobisnui de insistenti, defensivi, maniosi,

hipersensibili si frustrati in fata oricarei mici provocari sau chiar in lipsa ei. Ceea ce au facut sau au
spus sotiile sau amicele lor ii face sa ia imediat foc. Mania, frustrarea si confuzia ce pot rezulta
sunt doar umbrele acelor sentimente pe care le-au avut cu ani in urma, in relatia cu mamele lor.
Aceste emotii juvenile vor continua sa i bantuie pe ei si pe femeile din viata lor pana vor invata sa
le recunoasca drept ceea ce sunt si sa se confrunte cu sentimentele pe care le au fata de mamele
lor.

Barbatul care taie parul femeilor o poate lovi sau poate tipa la partenera lui. El va incerca s-o convinga ca
nu are dreptate, ca este urata sau proasta. El va avea tendinta s-o blameze pentru toate sau pentru majoritatea
problemelor din relatia lor. El nu-i va oferi sentimentele si lucrurile despre care stie ca ea are cea mai mare
nevoie, tinand-o in sah, mentionandu-i asteptari emotionale reduse fata de el, ceea ce ii va permite sa controleze
in continuare cat de multa emotie circula intre ei. El poate ramane departe de caminul lor sau de ea, dedicand
timp oricarui alt lucru, mai putin ei. El poate reactiona cu o gelozie extreme, cand altii ii acorda partenerei sale o
atentie generoasa.

Barbatul care taie parul femeilor danseaza in oglinda iubitei si o pedepseste pentru puterea pe care o are,
de a-l face sa danseze in ea.
 Printul statea la marginea apei, inconjurat de parul taiat al femeilor. Se simtea ranit, rusinat, incapabil sa
le mai cheme. Nu stia ce sa faca. Auzi apoi o voce stringandu-i numele. Isi deschise ochii si vazu alt calator venind
din cealalta directie. Calatorul se aseza langa el.

- Arati foarte trist, spuse calatorul cu un zambet blajin. Cred ca stiu ce ai patit.
Si calatorul povesti cu exactitate tot ce i se intamplase printului.
- Atunci ce s-a intamplat? intreba printul iritat. De ce n-a functionat plasa?
- Nu era menita sa functioneze, spuse calatorul. Fratele meu, cel care ti-a dat instructiunile, a fost trimis
doar sa te incerce. Zeita Iubirii trebuie sa stie daca ai puterea s-o iubesti numai pe ea, mai presus de toate
femeile. Ai dovedit ca ai aceasta putere. Acum esti pregatit s-o intalnesti pe Luna. Am fost trimis sa-ti arat
cum sa faci acest lucru.
Printul asculta cu nesat ce ii spuse calatorul sa faca.
- In acest taram al fanteziei, ai puteri nebanuite. Pentru a o imbratisa pe Luna, trebuie sa-ti duci mana la
piept, sa-ti smulgi inima din lacasul ei si s-o tii in palma in fata ta. Luna va vedea ca esti capabil nu doar
sa o consideri mai presus de celelalte femei, ci si ca esti in stare sa ti daruiesti toata inima ta. Cand ii vei
oferi astfel inima, ea va veni sa o ia, o va lua si tu vei fi reusit. Acum inchide ochii.

Printul isi inchise ochii, intelegand ce trebuie sa faca. Si-a dovedit loialitatea fata de Luna taind parul
femeilor. El le-a asezat pe femeile reale din viata lui la locul lor, astfel incat Zeita suprema sa-l poata umple cu
prezenta ei. Desi el le facuse rau femeilor, ele nu erau ranite cu adevarat, deoarece totul se petrecuse in
imaginatia lui. Si acum trebuia sa-si dovedeasca supunerea totala fata de iubire, fata de Luna, Zeita Iubirii pe care
doresc s-o slujeasca toti barbatii – fiinta careia toti barbatii vor sa-i daruiasca inimile lor.

Isi impinse mana in cosul pieptului. In mod miraculos, mana lui patrunse prin carne ca printr-un pamant
moale. Isi stranse mana in jurul inimii si o smulse. O arata Lunii, simtindu-i pulsul.

Timp de o clipa – aceasta clipa putand fi un an, cinci sau zece din viata unui om – el simti justetea
actiunilor lui. Isi deschise ochii si i se paru ca Luna se apropie de el. Pentru o clipa, printul stiu ca va reusi!

Dar, apoi, aceasta clipa trecu. Luna ramase la locul ei, la fel si urma ei acvatica. Inima i se usca in palma si
isi simti pieptul gol.

Printul isi puse inima la loc in piept. Era manios. Simtea o manie mai mare decat suferinta de a fi ranit
femeile din viata lui; o manie mai mare decat sentimentul de golire pe care il simtise cand si-a smuls inima din
piept si i-a oferit-o Lunii. Dupa o vreme, mania lui se transforma in durere.

SA ITI TII INIMA IN PALMA

Cati dintre noi n-au facut asta? Cati dintre noi n-am renuntat la noi insine in speranta trecatoare ca vom fi
iubiti? Termenul obisnuit pentru acest tip de iubire este „codependenta”. Codependenta implica abandonarea
sinelui esential in dorinta de a luji nevoile altuia. Acest lucru este foarte diferit, de exemplu, fata de faptul ca un
razboinic isi dedica timpul si energia unui rege, unei regine sau unui invatator divin. In acest abandon, el isi
pastreaza sinele esential – si-l inroleaza doar unei cauze superioare. In codependenta – cand ne tinem inima in
palme – ne abandonam granitele, imaginea de sine, propriile noastre nevoi. Speram si ne rugam ca acest abandon
sa fie rasplatit. Razboinicul stie ca abandonlu lui de sine va fi rasplatit. Chiar daca moare, viziunea lui spirituala
asupra lumii ii spune ca sinele sau esential (sufletul lui) va ramane intact.

Barbatul care isi tine inima in palme isi va plasa inima intr-un loc in care ea se va usca si va muri si, chiar
daca este rasplatit cu o minunata hrana materna de catre partenera lui, se va simti, de asemenea, pierdut intre
dileme emotionale si sfasierile ce-l vor macina pe el si relatia lor. Daca partenera lui nu se va satura de rolul de
mama, el insusi se va satura probabil sa fie maternat.

A ne smulge inimile din piept pentru iubitele noastre nu este acelasi lucru cu „deschiderea emotionala”.
Fiecare dintre noi obtine intimitatea dansand pe marginea prapastiei dintre pierderea granitelor si retinerea
afectiunii pentru celalalt. Iubirea este dificila si dureroasa, deoarece este greu sa mergem pe aceasta muchie
subtire. Trebuie sa fim deschisi emotional si, in acelasi timp, sa fim capabili sa nu ne pierdem sinele individual.
Cand in mitologie un barbat isi smulge inima si o ofera unei femei, acest gest nu este privit drept un antidot
adecvat pentru distanta emotionala. Mai degraba este vazut ca o invitatie la taierea sau zdrobirea inimii.
Deoarece, atunci cand un barbat sau o femeie isi smulge inima sau face un alt gest similar de vulnerabilitate,
cheama parca aparitia unui pericol real.

Un barbat ce-si tine inima in palma si-a permis sa fie prins intr-o relatie (relatii) in care partenera isi retine
cele mai hranitoare sentimente pana cand el „castiga” dreptul la ele. El probabil are probleme profunde,
nerezolvate cu mama lui. El a ajuns la varsta adulta intr-o stare de ingrijorare constanta sa nu dezamageasca
femeile asa cum a dezamagit-o pe mama, dorind intotdeauna sa faca ceea ce trebuie pentru femeie asa cum a
dorit sa faca acelasi lucru pentru mama.

Un barbat care isi tine inima in palma a avut probabil parte de foarte putina initiere in masculinitate; el nu
va fi aflat multe despre modul masculin de a simti. El isi petrece viata recreandu-si copilaria in care a invatat de la
mama cum sa simta si invatand acum cum sa simta de la femei si oglinzile lor. Deoarece el nu a invatat cum sa
simta de la barbati, el nu va sti niciodata daca modul sa de a fi intim este modul masculin de a fi intim. El va fi
derutat in privinta granitelor sale ca barbat.

Uneori, ca barbati, ne gasim in situatia de a taia parul femeilor si a ne tine inima in palma in acelasi timp.
Desconsideram femeile, le tinem la respect, le pedepsim, pentru ca in momentul urmator, in special cand este
vorba de partenera noastra principala, sa o imploram sa ne iubeasca, sa ne faca viata dulce si sa aiba grija de
toate nevoile noastre. Inca prizonieri ai problemelor relatiei cu mama, dansand inca in oglinda ei, incercand in
continuare sa ne separam de ea, incercand in acelasi timp sa facem ceea ce vrea de la noi iubita, dansand in
oglinda ei si proiectand olginda mamei asupra ei, ne tinem inimile in palma si acest lucru pare a nu fi lucrul corect.
Oscilam.

Un barbat care vrea sa-si smulga inima din piept si sa i-o dedice iubitei lui ii spune acesteia: „Sunt dispus
sa dansez numai in oglinda ta. Nu voi dansa in nicio alta oglinda si, in sepcial, nu voi dansa in oglinda mea.” El
trebuie sa-si asume o mare parte din responsabilitatea reactiilor pe care le va avea partenera lui fata de aceasta
negare de sine asumata. Daca si cand ea incepe sa-l domine, el trebuie sa examineze atent modul in care nu-si
poate mentine granitele, in care este dependent de ea pentru imaginea lui de sine si cum a ajuns sa creada in
fantasma ca iubirea veine unui barbat care se sacrifica (isi sacrifica sinele adevarat) unei Zeite care, numai daca el
se va comporta corect, il asteapta sa-l rasplateasca cu fericire.

Printul, va amintiti, a taiat parul femeilor, a simtit momentul de extaz, a fost dezamagit. A incercat sa-si
smulga inima din piept; a simtit iar momentul de extaz, dar inca o data clipa de fericire n-a durat si nu l-a apropiat
de Zeita Iubirii. Se simtea furios, temator, amortit.

Aparu un al treilea calator. Printul il auzi venind, dar nici nu se uita la el. Calatorul se aseza langa print.

- Pleaca de aici! Suiera printul.

- Inteleg cum te simti, spuse calatorul. Asculta ce am sa-ti spun. Am stat si eu in locul in care stai tu. Stiu ca
esti manios si ranit. Dar chinurile tale se apropie de sfarsit. In calatoria spre marea iubire esti supus
incercarilor. Prima va fi intotdeauna dura si dureroasa pentru altii, cea de-a doua va fi dureroasa pentru
 tine. Niciunul din fratii mei nu a gresit. Ai venit pe aceste maluri ca un tanar naiv. Nu ai stiut cat de mari
sunt puterile tale. Fratii mei ti-au aratat acest lucru. Fratii mei ti-au aratat cum sa-i ranesti pe altii si cum
sa te ranesti pe tine. Eu am venit acum sa-ti arat cum sa obtii ceea ce iti doresti, pentru ca acum esti
pregatit.

Printul isi jura in gand sa nu mai fie naiv. Nu se grabea sa obtina sfaturi istete de la acest al trilea calator.

- Lasa-ma in pace, spuse printul. Imi voi gasi singur calea.

- Atunci voi pleca, spuse calatorul, ridicandu-se. Dar cand simti ca nu-ti gasesti calea, fa acest lucru simplu:
apleaca-te deasupra apei si bea. Acesta este un taram al fanteziei. Poti bea apa pana cand vei fi baut tot
oceanul. Urma Lunii va fi atunci in interiorul tau. Gandeste-te la asta.

Si calatorul pleca.

Printul statu si privi Luna si reflexia ei pe suprafata apei. Se gandi: „Poate acest calator sa aiba dreptate?
N-ar merita macar sa-i incerc sfatul? Ce-ar putea fi rau? Daca as putea cu adevarat sa sorb tot oceanul si sa o fac
pe Luna sa ajunga in interiorul meu, sa fie o parte din mine?”

Privind imprejur si vazandu-se singur, printul ingenunche si atinse apa cu buzele. Se porni sa soarba
oceanul. Apa incepu sa-i curga in gat neintrerupt. Printul bau, si bau, si bau...Privi cum scade nivelul apei si cum
totusi corpul sau era in stare sa inghita oceanul. Incepu sa vada pesti si alte vietutitoare, dealuri subacvatice si
corali si apa scazand in continuare. El privi cum dispare urma Lunii de pe suprafata apei si stiu ca a disparut in
interiorul lui. Se lasa prada unui extaz minunat, in timp ce ultima picatura de apa ii atingea buzele.

Printul simti, timp de o minunata clipa nesfarsita, ca este puternic. Se simtea implinit si complet, intr-un
fel pe care nu-l mai simtise niciodata. Stia ca Luna este in el acum. Ce sentiment putea fi acesta! Oh, iata ca
momentul nu trecea atat de repede!

Apoi incepu sa se petreaca ceva – un sentiment teribil de dilatare. Momentul de extaz trecu prea repede,
transformandu-se intr-o senzatie de explozie. Printul incerca sa retina apa, dar apa se revarsa afara.

Printul o lasa sa iasa, dar apoi se apleca din nou si incepu sa bea. Fusese atat de aproape acum de extazul
adevarat, atat de aproape de Luna. Trebuia sa indeplineasca misiunea.

Bau din nou, sorbi inca o data oceanul. Se simti plin, complet, intregit...

Urmara umflarea si revarsarea. Si astfel printul incerca iar si iar. Bautul, revarsarea, bautul...

Intr-un sfarsit, se aseza din nou pe mal. Fusese atat, atat de aproape.

Printul incepu sa planga. Nu se mai simtise niciodata atat de pustiu, atat de ratat, atat de natang. El nu
putea intelege daca urma gresit sfaturile calatorilor sau daca ei sunt niste mincinosi ori daca profetia era imposibil
de indeplinit. Se simti neinsemnat, ca un pion pe o tabla de sah. Nu simtea ca ar avea vreo putere sa-si influenteze
destinul.

A SORBI LA NESFARSIT OCEANUL

Printul a incercat sa taie parul femeilor si sa prinda in capcana Zeita Iubirii cu ajutorul plasei facute din
parul lor. Cand acest lucru n-a functionat, si-a oferit propria inima, tinand-o la vedere nu doar pentru Zeita Iubirii,
ci si pentru oricine altcineva. Nici acest lucru nu a functionat. Apoi el a luat calea consumului – calea pe care am
numi-o dependenta de iubire sau de sex – calea sorbirii oceanului si a aducerii Zeitei Iubirii in interiorul sau. Ea nu
poate exista in interiorul lui. Nici nu o poate tine in el prea mult, deoarece, odata cu ea, vine intreaga imensitate a
oceanului.

Si, desigur, noi stim ceea ce el nu realizeaza la inceput:ea nu ajunge niciodata in el. Doar pentru ca el a
baut oceanul ce oglindeste iubirea nu inseamna ca a baut iubirea insasi. Fara oceanul care s-o reflecte, iubirea
ramane sus, pe Luna, sacrosancta, asteptand reintoarcerea suprafetei care s-o oglindeasca.

Printul simte pentru moment extazul consumului; el simte puterea si controlul de a fi inlaturat intunericul
din iubire. Deoarece el soarbe oceanul, nimic de pe fundul oceanului nu se mai poate ascunde. Toate sunt
deschise vederii lui.

Dar el a inlaturat si misterul. Si se trezeste curand plin pana la refuz, fortat sa scuipe in afara oceanul, apoi
isi reia suflul, incearca din nou si din nou, pana cand simte inutilitatea dependentei lui, devorarii lui, a cautarii
eternului triumf.

Barbatul care soare neintrerupt oceanul trece din relatie in relatie, renuntand la fiecare atunci cand
indragostirea si extazul s-au evaporat. „Le gaseste, le iubeste, le-o trage si le paraseste.” Se trezeste uneori
dimineata stiind undeva in adancul sufletului sau ca aceasta nu este iubirea matura, ca exista o cale mai buna, ca
este inca fixat in adolescenta...dar se trezeste ca aceste momente de limpezime se dizolva la vederea unei noi
femei pe care s-o consume.

Barbatul care soarbe perpetuu oceanul se sprijina pe sex ca fiind forma sa primara de intimitate si pe
cucerire-intimitate ca pe modul sau fundamental de a-si construi imaginea de sine. El poate fi foarte „sensibil”,
capabil sa vorbeasca bine, sa convinga femeile ca lui chiar ii pasa de ele. Dar relatiile lui nu dureaza mai mult de
sase luni sau un an. El s-ar fi putut chiar casatori timp de cativa ani, dar ochii lui nu inceteaza sa rataceasca. El are
aventuri extraconjugale, unele dintre ele nonsexuale, dar afectuase, pana in punctul in care ajung sa secatuiasca
relatia principala de cuplu.

Barbatul care soarbe mereu oceanul a fost profund ranit in copilaria lui. Este probabil ca in relatia cu
mama lui sa fi fost abuzat, neglijat, abandonat, falsificat, crescut in alcoolism sau in alte adictii ale ei. Atasamentul
lui de ea a fost probabil insuficient dezvoltat, incestuos (sexual si/sau psihologic), complicat de abandon.
Deoarece nu a fost un atasament bazat pe incredere, separarea de ea a fost cu atat mai derutanta. El a crescut
tanjind dupa dragostea ei si o vede in multele femei pe care le intalneste. Ca adult, el tanjeste, prin intermediul
multelor iubite, sa-i dovedeasca mamei ca este demn de iubirea feminina.

In continuarea povestii Copiii lunii, printul privea in apa si vedea reflexia parintilor sai. El isi dorea ca tatal
lui sa fi fost genul de barbat care sa-i fi putut da permisiunea de a intreprinde aceasta calatorie si cateva daruri
care sa-l ajute sa stie ce sa realizeze si cum s-o faca. El isi dorea ca mama lui sa fie acolo pentru a avea grija de el,
deoarece ea l-a iubit intotdeauna si-l va iubi mereu. Ea era singura persoana in care el a avut vreodata incredere
cu adevarat. In special in urma celor facute de cei trei calatori, el se gandea ca ea va fi poate singura persoana in
care va avea vreodata incredere.

Printul plangea dupa parintii lui. Plangea de singuratate. Se uita indelung la urma acvatica a Lunii. A fi
barbat, simtea el atunci, inseamna a fi singur.

Se uita la plaja, prinzand cu ochii o miscare. Spre el se indrepta schiopatand un pitic. Trebuie sa fie un alt
calator, se gandi el amortit. Ar trebui sa-l ucid, dar sunt prea obosit.

Piticul il saluta si se aseza langa el. Cu o voce batrana si aspra, piticul il intreba:

- Ce faci aici?
 - Nu stii? ii raspunse printul. Toti ceilalti stiau.
Piticul scutura din cap, miscandu-si mainile in nisip ca un copil ce vrea sa construiasca un castel. El mesteri
un turn si sculpta un perete, ramanand tacut.
- Chiar nu stii? intreba printul neincrezator.
Piticul scutura din nou din cap.
- Ma plimbam pe plaja si te-am vazut stand aici trist. M-am gandit sa incerc sa te ajut. Ce faci aici?

Acest pitic sigur nu are puteri supraomenesti, se gandi printul, daca nici macar nu stie de ce sunt aici. Nu
merita deloc sa vorbesc cu el.

Dar printul incepu sa vorbeasca. La inceput, nu se gandi ca va spune multe, dar in tristetea si singuratatea
lui ii spuse piticului totul: cum a plecat pentru a indeparta blestemul regatului, cum a intalnit trei calatori, cum a
facut ce i-au spus ei dar nimic nu a functionat, cum simte ca si-a pierdut sufletul si cum urma Lunii ramane
indepartata. „Daca aceasta este iubirea”, spuse printul, „nu vreau sa am de a face cu ea”.

Piticul incuviinta.

- Inteleg. Acum misiunea ta este sa atingi urma Lunii din apa, nu-i asa?
- Da.
- Si de ce nu ai inotat pana acolo? il intreba piticul.
- Deoarece toti ceilalti barbati sigur au facut asta si sigur au murit. Am vazut niste cranii si oase pe plaja.
Sigur s-au inecat. Cand am sorbit apa, am vazut toti monstrii ce zac pe fundul oceanului. Tin la viata mea;
nu pot inota pana acolo.
Piticul se ridica sa plece.
- Nu sunt cel mai intelept dintre oameni, spuse el, dar mi se pare ca nu vei reusi niciodata ce iti doresti pe
plaja aceasta. Ai doua alegeri, dar numai tu poti decide pe care o vei urma: sa te urci inapoi spre regat sau
sa inoti spre Luna. Nu toti acesti tineri au muri, sunt sigur. Ii vei gasi pe cei mai multi dintre ei pe insulele
din larg.
- Sigur sunt morti, exclama printul nevazand nicio insula la orizont. Blestemul vietii nu a fost niciodata
indepartat din regatul tatalui meu.
- Nici nu va fi indepartat vreodata. Iubirea nu este leacul oricarei dureri sau frici. Profetia tatalui tau a fost
gresita. Daca iubirea e ceea ce cauti, trebuie sa inoti. Pentru a inota, trebuie sa arunci desaga, deoarece te
va impovara. Va trebui sa arunci si podoaba de aur deoarece si ea te va impovara. Toate puterile de care
ai nevoie se afla acum in tine.

Acestea erau vorbe foarte diferite. Sa arunce desaga mamei? Sa arunce aurul tatalui? Sa inoate in apa
acolo unde totul este necunoscut si periculos?

Piticul spuse:

- Acum voi pleca. Iti doresc mult noroc.

Printul privi in urma piticului pana cand el disparu cu totul.

El stia ca nu putea urca inapoi spre lumea parintilor. Ce mai ramasese de facut in afara de a inota? Poate
existau insule acolo pe care nu avea cum sa le vada din locul in care se afla.

Mareea se apropia. Apa incepu sa-i acopere picioarele. Printul lasa atingerea rece a apei sa-i mangaie
gleznele, gambele, genunchii. Un fior ii strabatu picioarele, urcandu-i-se spre pulpe. Apa urca tot mai sus,
atingandu-i organele genitale. Fiorul inghetat ii strabatu acum tot corpul.

Printul incepu sa inoate. La scurt timp se opri si privi spre orizont. Ce ciudat! Se vedeau insule. Si putea
ajunge la ele inotand! Cum de nu le-a putut vedea de pe mal?
 Vazu insule, porturi, alti inotataori. Printul inota repede spre una din insule. Apropiindu-se, vazu oameni
indreptandu-se spre plaja sa-l salute. De aproape, el recunoscu acum un unchi, apoi altul, apoi alti tineri din satul
lui. Inotul, desi il obosea cumplit, il facea sa se simta entuziasmat. Descoperi ca era ceva magic in interiorul sau, in
forma unei puteri mereu innoite de a inota mai departe.

Ajuns in siguranta pe mal, printul se stradui sa se ridice. Imbratisat de rude, asculta experientele celorlalti
barbati cu cei trei calatori si cum au trebuit sa inoate si ei pana la urma. Auzi si despre multi alti tineri care n-au
ajuns niciodata la insule – unii inca ratacind departe, pe plaja, altii incercand sa se urce din nou si prapusindu-se,
altii inotand cu frica, pierzandu-si astfel puterea si inecandu-se.

Printul intreba de unde au venit femeile de acolo si afla ca profetia din tara lor era ca o printesa va cobori
stancile de sub taramul lor pentru a atinge urma soarelui din apa. Femeile care incercasera sa implineasca
profetia au intalnit calatori care le-au facut sa se rataceasca. Dar, intr-un sfarsit, unele dintre ele, ca si printul si
unchii sai, au reusit sa ajunga la insule.

In acea noapte s-a tinut un mare dans drept ceremonie de bun venit. Toti oamenii de pe insula au dansat
in lumina lunii si i-au urat printului bun-venit in lumea lui cea noua.

Si astfel printul gaseste o lume noua odata ce renunta la frica. O gaseste odata ce renunta la desaga
mamei sale, la orntamentul tatalui sau si la propria naivitate. O gaseste cand renunta la caile sale imature si
disfunctionale de a iubi, pe care apuca orice tanara atunci cand nu obtine sprijinul si initierea de care are nevoie
din partea tatalui sau si nu se separa de mama lui. O afla atunci cand renunta la caile gresite ale familiei in care a
fost crescut. O gaseste atunci cand renunta la profetia inutila a iubirii – anume ca iubirea Zeitei Iubite, la fel ca
iubirea mamei pentru copilul ei, inlatura orice durere si suferinta din regatul barbatilor.

Cand traia in frica de viata si tanjea dupa aprobare – desaga mamei ii atarna de umar, podoaba tatalui il
apasa si ea – printul era in pericol sa cada prada celor trei fantasme ale intimitatii pe care toti barbatii le au intr-un
moment sau altul – testeaza intimitatea, vor sa fuga de ea sau se conving ca intimitatea autentica este imposibila.
In timp ce noi toti am trecut probabil prin toate aceste trei forme sau combinatii ale lor, vom inclina fiecare spre
una dintre aceste disfunctii. Iar aceasta disfunctie va fi probabil legata de problemele nerezolvate pe care le avem
cu mamele noastre. Pentru a o depasi, va trebui sa ne indepartam de oglinda ei si sa nu privim niciodata inapoi.
Va trebui cu totii sa ne schimbam perceptia ca iubirea si intimitatea sunt textul sacru al femeilor, un text pe care
noi, barbatii, il putem invata doar prin intermediul anumitor actiuni de glorificare si control al femeilor mame,
actiuni pe care rareori le intelegem.