Fat-Frumos din Lacrima

de Mihai Emincscu (autor canonic)

- basin cult -

"Fat-Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu este un basm cult, avand ca sursa de inspiratie basmul popular
romanesc. A fost publicat in 1870 in revista "Convorbiri literare", apoi in volumul postum "Versuri si proza" din
1890, editie ingrijita de V.G.Mortun. Aparitia, in 1870, a basmului "Fat-Frumos din lacrima", pe care Mihai
Eminescu il subintituleaza "Poveste", inaugureaza in literatura romana o noua specie literara, basmul cult sau
basmul de autor.
Semnificatia titlului. In vremuri stravechi, traia un imparat "intunecat si ganditor ca miaza-noapte" si o
imparateasa "tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei". De 50 de ani imparatul se afla in razboi cu imparatia
vecina si era sleit de lupte si de suferinte. Simtindu-si sfarsjtul aproape, imparatul era trist pentru ca nu avea copii,
"se scula din patul imparatesc, de langa imparateasa tanara - pat aurit, insa pustiu si nebinecuvantat" si tot "trist
mergea la razboi cu inima neimblanzita". Imparateasa era frumoasa, "cu parul ei cel galben ca aurul", dar "din
ochii ci albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului".
Intr-o dimineata, imparateasa inalta rugi fierbinti la icoana Fecioarei Maria si, la un moment dat "o lacrima curse
din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu". Imparateasa "atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in
adancul sufletului sau". Dupa noua luni, imparateasa a nascut un baiat "alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca
razele lunei" si i-a pus numelc Fat-Frumos din lacrima, care, ca orice erou al basmelor populare crestea "intr-o luna
cat altii intr-un an", era viteaz si bun, generos si inteligent, cum altul nu se mai vazuse.

Construclia si momentele subiectului

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, "Fat-Frumos din lacrima" fiind insa
un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu, perspectiva narativa fiind aceea de narator
omniscient. Naratiunea la persoana a III-a imbina fabulosul cu realul, personajele avand puteri supranaturale cu
eroi de basm: imparati si imparatese, feti-frumosi si fiice de crai, Muma-Padurilor sau zmei infricosatori
Actiunea are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul consta totdeauna in triumful
valorilor pozitive asupra celor negative, in acest basm iubirea invinge toate piedicile.
Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea
acestuia de evenimente.Incipitul il constituie o idee filozofica si anume ca in vremea veche oamenii erau numai
"in germenii viitorului", iar Dumnezeu calatorea pe pamant, calcand "cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale
pamantului".Actiunea basmului se petrece intr-un timp fabulos si un spatiu nesfarsit, in acest cadru spatio-
temporal mitic derulandu-se intamplarile reale si fabuloase la care participa personajele cu puteri supranaturale.
Asadar, relatiile temporale si spatiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic si a spatiului imaginar
nesfarsit:
Expozitiunea. In vremuri de demult, pe cand Dumnezeu mai umbla pe pamant, traia un imparat posomorat "ca
miaza-noapte" si o imparateasa vesela "ca miezul luminos al zilei", dar erau suparati ca nu aveau si ei copii.
imparatul purta razboaie cu imparatia vecina, dar ii slabisera puterile si "se simtea murind", fiind mai trist ca
niciodata ca nu va avea urmas. caruia sa-i lase mostenire ura lui. Tanara si frumoasa imparateasa a ingenuncheat
intr-o dimineata la icoana "Maicii durerilor" care s-a induplecat la rugaciunile ei si "o lacrima curse din ochiul cel
negru al mamei lui Dumnezeu". Imparateasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste noua luni a nascut un
baiat frumos si alb, caruia i-a pus numele Fat-Frumos din lacrima. Bucuria a fost atat de mare, incat chiar
imparatul a zambit pentru prima oara in viata, ba chiar "soarele surase" in insangerata imparatie.
Intriga. Flacaul crestea ca Fat-Frumos din basmele populare, "intr-o luna cat altii intr-un an" si, cand s-a simtit
destul de mare s-a hotarat sa se bata el singur cu ostile imparatului cu care se dusmanea tatal sau. El s-a imbracat
in straie de pastor, si "a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic". In acest episod narativ se include o pauza
descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura umanizata (personificata) care se
minuneaza de frumusetea doinelor cantate de Fat-Frumos: "Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si
ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adancul [...] ca sa-l auda, Hecare din ele sa poata
canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor".
Aruncandu-si buzduganul inainte cale de o zi, Fat-Frumos din lacrima ajunge a treia zi la imparatia vecina, unde
este intampinat cu urari de bine si cu bucurie de imparat -"frumos ca luna unei nopti de vara"- si de boierii
imbracati in haine aurite. Gazda refuza sa se bata cu el si-i propune sa lege "frfitie de cruce pe cat om fi si-om
trai". Fat-Frumos marturiseste ca el nu se teme de nimeni pe lume, in afara de Dumnezeu,
dar imparatul recunoaste ca in afara de Dumnezeu se teme de Mama-padurilor, "o baba batrana si urata" care ii
naruia imparatia. El trebuia sa-i dea ca bir "tot al zecilea din copiii supusilor mei", iar astazi urma sa vina sa-si ia
plata. Pe la miezul noptii, cand Mama-padurilor a venit urland infricosator, Fat-Frumos a trantit-o cu toata puterea
si a legat-o cu sapte lanturi de fier intr-o piua de piatra, dar baba a luat-o la fuga, "cu piua cu tot", peste dealuri,
taindu-si cale prin paduri, pana s-a facut nevazuta in noapte.
Desfasurarea actiunii incepe episodul in care Fat-Frumos pleaca pe urmele Mumei-padurilor, mergand "pe dara
trasa de piua" pana ce ajunge la o casa frumoasa si alba care stralucea in mijlocul unei gradini cu flori. Pe prispa,
torcea o fata frumoasa, care ii ureaza bun venit lui Fat-Frumos si ii spune ca gandurile ei "torceau un vis frumos,
in care eu ma iubeam cu tine". Fat-Frumos se indragosteste de ea, desi afla ca este fiica Mamei-padurilor. Fata-i
propune sa fuga impreuna, pentru ca daca afla mama ei l-ar omori "si dac-ai muri tu, eu as nebuni ori as. muri si
eu". Fata-i spune ca muma-sa se zbuciuma inca in piua in care o incuiase el, incercand sa roada cu dintii lanturile.
Impreuna cu voinicul, fata schimba intre ele butiile aflate langa prispa - una plina cu apa si alta cu putere-, iar
cand mama ei va vrea sa bea putere, ea sa ia numai apa, iar el putere. Cand scapa din piua, are loc o lupta
crancena, baba bea apa, iar Fat-Frumos bea putere si, "cu brate de Fier, o smuci pe baba de mijloc si-o baga-n
pamant pana-n gat", apoi o izbi cu buzduganul in cap "si-i risipi creierii". Lupta si atmosfera sunt fabuloase:
intreaga natura s-a zguduit, fata a lesinat, dar Fat-Frumos a adus-o la viata doinind din fluier si culcand-o pe
ierburile proaspete si pe florile inviorate de soarele ce rasarise stralucitor, ca semn al iubirii ce invinsese toate
piedicile.
Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, imparatul cel tanar, care ii spune, cu lacrimi in ochi, ca este
indragostit pe viata de fata Genarului, "om mandru si salbatic ce isi petrece viata vanand prin paduri batrane".
Atunci, Fat-Frumos, ca un adevarat frate de cruce, isi ia cai ageri "cu suflet de vant" si porneste la drum ca s-o
rapeasca pe fata Genarului si s-o aduca tanarului imparat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasa plangand cu lacrimi
amare de dorul lui.
Ajuns la portile maretului castel al Genarului, o fata oachesa ii deschide portile si-i marturiseste ca asta-noapte o
stea ii vestise ca va veni Fat-Frumos, din partea imparatului care o iubea. Un motan veghea fata si-l anunta pe
Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: "cand urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cand urla din cate septe, s-
auzea cale de septe zile". Fat-Frumos ia fata si incearca sa fuga impreuna, dar Genarul avea un cal nazdravan cu
doua inimi si ii prinde imediat pe fugari. Puterea Genarului nu statea "in duhurile intunericului, ci in Dumnezeu",
asadar Fat-Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru ca nu se puteau infrunta doua forte ale binelui.
Dupa o alta incercare nereusita, Fat-Frumos este ars de fulgere si prefacut in cenusa, care se facuse un izvor
limpede "ce curgea pe un nisip de diamant". Pe vremea aceea, Dumnezeu si Sfantul Petre umblau pe pamant si
picioarele lor infierbantate de nisipul pustiului calcara in apa racoroasa a izvorului. Sf. Petre, ascultand "doina
izvorului plangator", il roaga sa faca acest izvor ce fusese mai inainte. Rostind "Amin!", Domnul a ridicat "mana sa
cea sfanta", iar Fat-Frumos s-a trezit, a vazut "chipul cel luminat al Domnului" si a inteles minunea invierii sale. In
aceasta secventa narativa se include o pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe finul povestirii si descrie
natura si atmosfera de basm, pe unde mergea Dumnezeu.
Intorcandu-se la castelul Genarului, fata il preface intr-o "floare rosie" in glastra, ca el sa poata auzi taina despre
locul de unde acesta isi luase calul nazdravan, metamorfozarea fiind una dintre trasaturile fabuloase ale
personajelor de basm. Genarul povesteste ca aproape de mare sade o baba care are sapte iepe, iar cel care se
incumete sa le pazeasca timp de un an, care acolo tinea numai trei zile, primea drept rasplata, un manz. Pe cel
care nu reusea, il omora si-i aseza capul intr-un par. Totusi, vicleana baba scotea inimile din toti caii si le punea
intr-unul singur, astfel incat cel ce-i pazea iepele alegea aproape mereu un cal fara inima, care era chiar mai
neputincios decat unul obisnuit. Fat-Frumos se angajeaza sa pazeasca iepele si este sfatuit de tanara care o
servea pe baba ce sa faca pentru a izbuti. Cand Fat-Frumos isi cere rasplata, baba scrasneste din dinti "ca
apucata", pentru ca flacaul alesese calul cel mai slab, in care ea pusese inimile din toti ceilalti cai. Luand-o pe fata
cu el si urmariti de baba, cei doi arunca in spate o perie, o cute si o naframa, apoi Fat-Frumos o izbeste cu
buzduganul si scapa astfel definitiv de Muma-Padurilor. Calul cu sapte inimi il sfatuieste pe Fat-Frumos sa se
opreasca pentru odihna, deoarece treceau pe meleaguri in care erau ingropate schelete, iar fata moare trecand "in
imparatia umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei". In acest episod narativ se include o
pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura inspaimantatoare a meleaguri lor de
pe alt taram.
Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vanatoare pentru sapte zile, a luat fata pe cai si zburau atat de iute,
incat calul Genarului, care avea numai doua inimi, nu se putea masura cu acela al lui Fat-Frumos, care avea sapte
inimi. Genarul promite calului lui Fat-Frumos ca, daca-si arunca stapanul in nori, il va hrani cu miez de nuca si-l va
adapa cu lapte dulce. In schimb, Fat-Frumos promite calului Genarului ca il va adapa cu para de foe si-l va hrani
cu jaratic. Atunci, calul il arunca pe Genar in inaltul cerului, pana in nori, care "inmarmurira si se facura un palat
sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul"; erau ochii Genarului, care fusese
"exilat in imparatia aerului".

Punctul culminant. Scapati de Genar, fata si Fat-Frumos ajung la cetatea imparatului tanar, care
credea ca voinicul murise, de aceea vestea intoarcerii a adus mare bucurie in toata imparatia.
lleana, care se inchisese intr-o gradina cu ziduri de fier si plansese "intr-o scalda de aur [...] lacrimi curate ca
diamantul" pana orbise, se arunca de gatul lui Fat-Frumos, iar el ii spala fata in baia de lacrimi. Peste noapte, fata
viseaza ca Maica Domnului "desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte" astfel ca a
doua zi tanara imparateasa isi recapata vederea.
Actiunea basmului ilustreaza, asadar, conflictul dintre fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul consta
totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative.
Fat-Frumos il cununa pe imparat cu fata Genarului, iar in ziua urmatoare are loc nunta lui cu lleana si intreaga
natura vibreaza emotional pentru unirea celor doi, descrierea peisajului constituind o pauza descriptiva ce
intrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a fost cea mai frumoasa de pe fata pamantului, Fat-Frumos si
lleana au trait ani multi si fericiti, basmul incheindu-se cu o formula finala tipica pentru basm, din care reiese, de
altfel, si flnalul fericit si deschis: "iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste,
apoi poate c-or fi traind si astazi".

Particularitati ale limbajului artistic

Mihai Eminescu pastreaza din basmul popular numai filonul epic si elementul fabulos, dar spre deosebire de
creatia folclorica scriitorul foloseste tehnica detaliului pentru conturarea romantica a portretelor, pauza
descriptiva pentru creionarea peisajelor, precum si pentru descrierea palatelor si castelelor imparatesti.
Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trasaturilor, creand portrete
lterare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic. O atentie deosebita acorda Eminescu
crearii personajelor feminine. Astfel, portretul imparatesei este unul romantic, asemanator cu al altor personaje
feminine din creatia sa, scriitorul zabovind asupra trasaturilor fizice, pe care le descrie detaliat si care au
semnificatii in starile sufietesti ale eroinei: "Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si
rotunzi - si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul
crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o
marmura vie".
Prin pauze descriptive, Eminescu se opreste rabdator asupra interioarelor palaturilor sau castelelor imparatesti,
descriind amanuntit luxul fastuos si impresionant al acestora: "candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea
cate o stea de foc [...] sala era inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, [...]iar boierii ce sedeau la
masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele".
Natura este personificata, in totala armonie cu sentimentele si trairile eroilor, participand la emotiile acestora,
fiind ea insasi un personaj fabulos: "Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apelesi ridicau valurile mai sus
ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adancul ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l
auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor".

Limbajul basmului este asadar artistic, in maniera specific eminesciana, cu metafore si epitete surprinzatoare,
"serpii rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor", "aurul noptii"; comparatii, "Floriie triste si turburi se nalbira ca
margaritarul cel stralucit", "Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului", "lacrimi curate
ca diamantul". De remarcat si in acest basm prezenta astrului tutelar eminescian, luna, care observa si participa la
toate intamplarile, ocrotind iubirea, precum si mitul oniric, "visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua
vinete stele ale diminetii..." care sugereaza starea spirituala superioara a iubirii.
Basmul contine si idei ce ilustreaza inalte cugetari filozofice, cu trimiteri la haosul primordial, "oamenii [...] nu erau
decat in germenii viitorului" si la scurgerea ireversibila a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire,
"pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste".

Caracterizarea personajelor

Fat-Frumos din lacrima este personajul principal si eroul fabulos care, ca si in basmele populare, "crestea

intr-o luna cat altii intr-un an", avea puteri supranaturale, ca atunci cand, aruncand buzduganul in sus, "despica
bolta cerului", apoi il prinde "pe degetul mic si buzduganul se rupsen doua".
Spre deosebire de alti Feti-Frumosi, eroul eminescian imprumuta trasaturile flacaului de la tara, care se imbraca in
straie populare, stie sa cante dumnezeieste la fluier doine si hore. Fat-Frumos din lacrima parcurge un drum
initiatic, trebuind sa treaca probele necesare unei experience de viata pentru a-si putea intemeia o familie si
conduce o gospodarie. Ceea ce-l particularizeaza este farmecul pe care-l exercita voinicul asupra fetelor, care-i
devin devotate si prietene de nadejde, ajutandu-l sa invinga piedicile. Daca in alte basme vin in ajutorul lui Fat-
Frumos alti voinici, Sfanta Duminica ori gaze si insecte - ca rasplata a bunatatii si ajutorului dat de acesta -, aici
femeile sunt cele care il sprijina cu loialitate, chiar impotriva propriilor parintii. Astfel, intalnind pe frumoasa fiica a
Mamei Padurilor, de care flacaul se indragosteste fulgerator, aceasta il ajuta s-o invinga pe mama ei, sfatuindu-l sa
schimbe intre ele cele doua butii, una cu apa, una cu putere, iar dupa ce el o rapune pe batrana "si-i risipi creierii",
fug amandoi la curtea tanarului imparat. Fata Genarului il ajuta si ea impotriva tatalui, de aceasta data, iar sluga
babei ce avea iepe fermecate il sfatuieste cum sa-i rapuna stapana. Ideea centrala a basmului eminescian este
una filozofica intalnita in intreaga sa creatie, aceea ca iubirea constituie o treapta spre cunoastere, spre fericire.

Fat-Frumos din lacrima este viteaz, curajos si lupta pentru valori morale superioare, adica in numele iubirii, pentru
implinirea cuplului erotic, dar si in numele prieteniei adevarate, aducandu-i "fratelui de cruce" iubita din casa
Genarului.
Celelalte personaje sunt in majoritatea lor fabuloase. Calui este personaj fabulos prezent in toate basmele, ca
simbol al prieteniei dintre om si animal, fiind cel mai apropiat si sincer sfatuitor al personajului care intruchipeaza
binele. Genarul este un personaj fabulos care reprezinta fortele binelui, de aceea Fat-Frumos nu se poate lupta cu
el. El este pedepsit fiind "exilat in imparatia cerului" pentru ca se impotrivea iubirii dintre fata lui si imparatul tanar,
impiedicand realizarea cuplului de indragostiti. Fortele malefice sunt reprezentate de Muma-padurilor, personaj
fabulos care intruchipeaza rautatea, 1acomia, nedreptatea si minciuna, trasaturi morale condamnate in basme.
Ca orice basm, "Fat-Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu este o specie epica de mare intindere, o naratiune cu
intamplarile reale si fantastice, a caror imbinare compune principalul mijloc artistic al acestei creatii epice,
fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinte imaginare, inzestrate cu puteri supranaturale, ce intruchipeaza binele si
raul, din a caror confruntare iese invingator, intotdeauna, binele. Cadrul de desfasurare a actiunii este fantastic,
alcatuit, de regula, din lumea reala si "taramul celalalt", spatiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice si obiecte
cu puteri magice.
Nicolae Iorga este cel care scrie in 1890 o prima apreciere critica privind basmul eminescian, afirmand ca: "E un
juvaer povestea aceasta [...] nicaieri limba romaneasca culta n-a ajuns la asa de mare mladiere si plasticitate",
remarcand si deosebirea fata de creatiile populare care consta in aceea ca fantasticul atinge la Eminescu
"dimensiuni uriase si n-are nimic a face cu acel al adevaratelor povesti".