Copilaria si adolescenta poetului Mihai Eminescu in raport cu natura

Pentru Eminescu: codrul,

marea, riul, luna nu au fost fenomene ci divinitati,
fenomen a fost doar omul
Multe conflicte au avut loc si datorita stabilirii unei date concrete referitor la nasterea marelui poet.La scoala
primara era cunoscut ca oarecare Mihail Eminovici e nascut de 6 decembrie 1849, in gimnaziul din Cernauti,
acelasi elev era inscris cu ziua de nastere pe 14 decembrie 1849 pe cind datele familiare spun ca fiul Mihail e
nascut la 20 decembrie. Au ramas totusi pentru informare doua ipostaze , ziua de nastere a poetului cunoscuta ca
15 ianuarie 1850 conform actului oficial si 20 decembrie 1849 conform insemnarilor de familie.
Poetul a avut parte de o copilarie fireasca a unui baiat crecut la tara, tinind inca cont de faptul ca era nascut intro familie numeroasa, fiind al saptelea copil la numar din toti unsprezece, punem spune ca a trait taraneste, in
limita , si foarte modest. Acest fapt insa, nu a influentat deloc asupra copilariei sale vesele, sotiile nu au lipsit
precum nu lipsesc din viata oricarui alt baiat.
Anume copilaria sa si localizarea satului de bastina Ipotesti intr-un mijloc al naturii de admirat, a fost motivul
principal de ce in creatia sa ca poet natura a fost drept tema de baza a liricii eminesciene. Parintii lui, deseori
inspaimintati de lipsa lui Mihai de acasa pe atita vreme mereu invinuiau padurea, pe cind ea reprezenta unicul lui
refugiu.

Fiind biet pduri cutreieram

i m culcam ades lng isvor,
Iar braul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sun-ncetior:
Un freamt lintrecea din ram n ram
i un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopi ntregi am mas,
Blnd ngnat de-al valurilor glas.
Rsare luna, -mi bate drept n fa:
Un rai din basme vd printre pleoape,
Pe cmpi un val de arginie cea,
Sclipiri pe cer, vpaie preste ape,
Un bucium cnt tainic cu dulcea,
Sunnd din ce n ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Prea c-aud venind n cete cerbii.
Padurea ii fu a doua casa, si noptile si zilele intregi aici le petrecea, iar copacii, izvorul, stele si luna , au fost pe
drept sens al cuvintului martori ai cresterii sale.
Venea in padure si uita de tot ce se petrece in lume; impreuna cu fratele sau Ilie, unicul tovaras bun al copilariei ,
pentru ca si unicul caruia ii corespundea virsta, mai mare cu doar 3 ani decit Mihai, veneau si se luau cu joaca de
parca alte lumi imparatesti le oferea padurea.

Copii eram noi amndoi,

Frate-meu i cu mine.
Din coji de nuc car cu boi
Fceam i nhmam la el
Culbeci btrni cu coarne.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des i mare,
Cetate mndr la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid mpresurat.

i el citea pe Robinson,
Mi-l povestea i mie;
Eu zideam Turnul Vavilon
Din cri de joc i mai spuneam
i eu cte-o prostie.

i frate-meu ca mprat
Mi-a dat mie solie,
S merg la broate neaprat,
S-i chem la btlie
S vedem cine-i mai tare.

Adesea la scldat mergeam

n ochiul de pdure,
La balta mare ajungeam
i l-al ei mijloc notam
La insula cea verde.

i mpratul broatelor,
C-un oacaca de fal,
Primi porunc otilor.
Ca balta s-o rscoale.
i am pornit rzboi.

Aceasta poezie, o aducere aminte a poetului demonstreaza ca desi trecusera mai multi ani, nazbitile si razboaiele
cu brostele lacului nu pot fi uitate. Chinuite, vietatile lacului probabil nu-i mai asteptau pe baieti in padure :
Vai! multe broate noi am prins
mi pare chiar pe rege
i-n turnul negru le-am nchis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am fcut pace

Atunci rsplata am cerut

Pentru a mele fapte
i frate-meu m-a desemnat
De rege-n miaznoapte
Peste popoare-ndiane.

i drumul broatelor le-am dat,

Sltau cu bucurie,
n balt-adnc s-au cufundat
Ca s nu mai revie.
Noi am pornit spre cas.
Cu noul titlu de rege in miazanoapte peste poparele indiene Mihai incepea sa aiba cerinte de la toti din jur
precum un rege de la supusii sai; astfel motanul alb- ministrul care mieuna cind Mihai cerea leafa , a ramas
frumos cu laba trinsa; amanta sa pentru ca deseori nu-i raspundea a fost aruncata-n foc; vitejii : Mihai si Ilie
continuau razboiul :
i pe ur ne primblam
Peste stuf i paie
i pe muni ne-nchipuiam.
Cu fiece btaie
Mrileam alturi.

i pe cap mi se mfla
Casca de hrtie.
O batist ntr-un b,

Steag de btlie.
Cntam: Trararah!

Acest razboinic zburdalnic, acest sulfet de copil care hoinarea zile intregi prin frumoasa
imparatie a padurii ajunge in 1860 la Cernauti, unde studiaza in gimnaziul OberGymnasium. Desi nu la o distanta intr-atit de mare, poetul e macinat de dorul fata de
Ipotesti, de casa, de padure, de izvoare. Toate clipele copilariei sale cu nostalgie sint
reluate in mintea sa:

Cnd tot se-nveselete, cnd toi aci sencnt,

Cnd toi i au plcerea i zile fr nori,
Un suflet numai plnge, n doru-i se
avnt
L-a patriei dulci plaiuri, la cmpii-i
rztori.
i inima aceea, ce geme de durere,
i sufletul acela, ce cnt amorit,
E inima mea trist, ce n-are mngiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemrginit.
A vrea s vd acuma natala mea
vlcioar
Scldat n cristalul prului de-argint,
S vd ce eu atta iubeam odinioar:
A codrului tenebr, poetic labirint;
S mai salut o dat colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linitiri,

Ce respirau n tain plceri mai naturale,

Visri misterioase, poetice optiri.
A vrea s am o cas tcut, mitutic,
n valea mea natal, ce undula n flori,
S tot privesc la munte n sus cum se
ridic,
Pierzndu-i a sa frunte n negur i nori.
S mai privesc o dat cmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile i albe le-a esut,
Ce auzi odat copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vzut.
Melodica optire a rului, ce geme,
Concertul, ce-l ntoan al psrilor cor,
Cntarea n caden a frunzelor, ce
freme,
Nscur-acolo-n mine optiri de-un ginga
dor.

Natura, i-a fost ca mama, care l-a crescut si l-a invatat ce-i frumosul, tot ea, era cea, ce-l
astepta in satul de bastina. Copil si adolescent , Mihai Eminescu isi petrece cele mai
vesel, cele mai sincere si cele mai frumoase momente anume in sinul naturii.Ea fiind
spatiul infinit unde era mereu posibil sa-ti dai val sentimentelor si sa te pierzi momentan
in magia fosnetului de frunze. El era printul cu ochi negri si cuminti ale caruri doruri doar
padurea putea sa le-asculte, ea oferindu-se in totalitate in minile micului creator.

Astazi chiar de m-as ntoarce

A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?
Codrii i-au strajuit tineretea ! In pofida trecerii timpului, legatura aceasta s-a mentinut
mereu sacra, iar poetul se pierde ori de cite ori se lasa pe ramurile regale dus dincolo de
spatiul lumesc. Revedere, e poezia care uneste iarasi vechii tovarasi de cindva :

-Codrule, codruule,
Ce mai faci, drguule,
C de cnd nu ne-am vzut
Mult vreme au trecut
i de cnd m-am deprtat,
Mult lume am mblat.
-Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupndu-le,
Apele-astupndu-le,
Troienind crrile
i gonind cntrile;
i mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe crarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
mplndu-i cofeile,
Mi-o cnt femeile.

-Codrule cu ruri line,

Vreme trece, vreme vine,
Tu din tnr precum eti
Tot mereu ntinereti.
-Ce mi-i vremea, cnd de veacuri
Stele-mi scnteie pe lacuri,
C de-i vremea rea sau bun,
Vntu-mi bate, frunza-mi sun;
i de-i vremea bun, rea,
Mie-mi curge Dunrea,
Numai omu-i schimbtor,
Pe pmnt rtcitor,
Iar noi locului ne inem,
Cum am fost aa rmnem:
Marea i cu rurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna i cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Cu totii ne-am fi dorit sa ne intorcem in timp, copilaria fiind cea mai frumoasa perioada
din viata oricui. Cu o dorinta deosebita vine poetul in majoritatea poeziilor, evidentiind cit
de mult a insemnat pentru el sa copilareasca anume in Ipotesti, anume in acele
imprejurimi, anume cu acei bastinasi. Si s-au scurs totusi anii, si pentru ca orisicine se
trage la casa sa parinteasca , asa si poetul , de peste mii de kilometri readucea tema
naturii in versurile sale. Si i-a dedicat volume intregi, si dorurile toate se duceau spre
noptile cu luna plina, spre lacul maestru cu ginduri senine, spre codri, spre dealuri, spre
flori; Toate erau insasi Eminescu, nu faceau parte din trecut ci reprezentau viata lui, iar

daca se plingea poetul, lacrimile sale tot erau intelese si percepute de natura mai bine
decit tot ce-i viu, si daca ridea poetul, tot natura ii simtea fericirea, si cind se intorcea
poetul acolo unde a copilarit, tot copil raminea in ochii ei. Si nici in ziua azi nu a avut curaj
Eminescu sa-si lese familia , el sta si vegheaza acea padure, acel izvor, acea casa
parinteasca, acele morminte , de acolo de sus, si nu lipseste nici intr-o seara de pe bolta
cerului. El a dat viata naturii si natura l-a eternizat drept raspuns. Omenirea a creat un
geniu Eminescu, natura ne-a oferit vesnicul Luceafarul Eminescu.