Când însuși glasul

de Mihai Eminescu
-comentariu-
Mihai Eminescu(1850-1889) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititori și de criticii literari drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română. Una dintre capodoperele sale este sonetul „Când însuși glasul”,
publicat la 1 octombrie 1879 în „Convorbiri literare”, alături de celelalte două
sonete „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”. Datorită lui Titu Maiorescu, sonetul
este inclus mai târziu în volumul „Poesii”(1893).
Poezia în sine este o meditație pe tema iubirii și trecerii timpului, este o
evocare nostalgică a clipei de dragoste consumată într-un trecut ireversibil. Astfel,
opera debutează cu adverbul de timp „când”, urmat de metafora „glasul
gândurilor”, ce fac ca realitatea să se oprească brusc, în timp ce eul liric trăiește în
amintiri, fiind cuprins de o dorință arzătoare în a-și reîntâlni persoana iubită.
Aceste sentimente sunt accentuate de cele două interogații retorice „Atunci te
chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”, unde
inversiunile au menirea de a oferi discursului liric o notă arhaică, fiind parcă rupt
dintr-un trecut îndepărtat.
În a doua strofă, poetul conturează un portret ideal al iubitei, căci liniștea lui
sufletească este readusă de ochii ei expresivi și blânzi, iar noaptea este „înseninată”
de prezența ei. Amintirea iubitei înfruntă timpul, numit metaforic „umbra
vremilor”, ceea ce conduce la întâlnirea îndrăgostiților. Eul liric își vrea femeia
iubită cât mai aproape, dincolo de amintiri, dar cei doi provin din lumi diferite căci
ea este doar rodul imaginației și unica lor modalitate de întâlnire este visul „ca-n
vis, așa vii!”.
Prima terțină surprinde lumea pasională creată de eul poetic, în care
momentele tandre dintre cei doi iubiți durează o veșnicie. Astfel, eul admiră
iubirea, creionând acest sentiment ca pe ceva divin și sperând că frumusețea a tot
ceea ce simte să nu fie afectată de ceva așa simplu precum timpul; el vrea doar să-i
simtă prezența iubitei, să știe că iubirea lor este adevărată „Cobori încet...aproape,
mai aproape”. Creează un scenariu al apropierii dintre ei, din care să rezulte
dovada unei iubiri ideale, nu doar o iluzie.
În ultima terțină, poetul își încheie confesiunea prin confruntarea adevărului
crunt, unde iubita nu-i mai poate oferi momente tandre, ci doar amintirea ei,
fiindcă ea este prezentă „vecinic” în universul lui. Eul liric și-ar dori ca iubita să
suspine, să-i atingă fața cu „geana” și să-l îmbrățișeze cu patimă, dar între cei doi
se clădește un zid, pe care nici iubirea pe care el i-o poartă nu poate trece de acesta:
dispariția sau chiar moartea iubitei „Pe veci pierduto”.
În concluzie, prin stilul unic eminescian, putem afirma că sonetul „Când
însuși glasul” ne transpune sentimente profunde de dragoste, unde visul unui iubiri
ideale neîmplinite îl macină pe eul liric, care lasă frâu liber emoțiilor și trăirilor.