Dorinţă

Mihai Eminescu

Poezia „Dorinţă” este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt
delimitate prin alternanța planurilor temporale prezent – viitor, precum și prin succesiunea
tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvență corespunde primei strofe, a doua secvență este alcătuită din strofele II, III și
IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvență.
Strofa întâi este o chemarea iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „vino” sugerează
nerăbdarea și dorința puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este
chemată într-un cadru natural rustic, compus din elemente specific eminesciene: codrul, izvorul,
teiul. Natura este umanizată și participă emoțional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul
cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare,
sugerandd un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora:
„prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”. Dorinta de intimitate îndrăgostiților este
accentuată și în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiția „Vom
fi singuri-singurei”.
Următoarele trei strofe ilustrează posibila întâlnire și gesturile tandre, ca un joc al iubirii.
Verbele la conjunctiv: „sa alergi”, „sa-mi cazi”, „sa-ti desprind” - sau la indicativ viitor: „vom
fi”, „or sa-ti cada” - sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al
dorinței, al posibilei impliniri iubirii. Gesturile poetului compun un adevărat ritual erotic și sunt
încărcate de tandrețe mângâietoare, de gingasie: „Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piep sa-
mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz./ Pe genunchii mei sede-vei” . În
erotica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei amplifică
intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unică. Eminescu alcătuiește un scurt portret al
iubitei, care are „fruntea alba” și „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire
printr-un epitet specific poetului, „dulce” , alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale
buze dulci...”. Iubita este tandră, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiți se contopesc și se integrează
total ritmurilor naturii.
Ultima secvență lirică este alcătuită din ultimele două strofe și continuă descrierea dorinței
puternici a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină:
„Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea
sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică și înalță iubirea: „Ingana-ne-
vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant”. Cuplul de îndrăgostiți este, așadar,
într-o totală armonie cu natura personificată, sugerînd prelungirea beatitudinii iubirii dincolo de
realitate, de viață, spre eternitate, prin starea de vis: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de
gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”. Personificat, codrul
participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de dragoste:
„Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice erotice eminesciene
dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiecteaza întru un viitor optimist, sugerat
de timpul verbului în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-
rânduri”.
Limbajul artistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or sa-ti cada”, „sede-vei",
care amplasează poveste de dragoste într un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează,
în principal, concepția lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care nu împlinește, dar o
dorește cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”. Verbele la viitor
sugerează optimismul poetului privind posibila împlinirea iubirii absolute, într-un cândva
nedefinit, ca un vis de fericire: „vom visa”, „or sa cada”.
Sintagmele alcătuite din repetiții au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea
împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”.
Metafora „Iar în păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei”, sugerează emoția puternică a celor
doi îndrăgostiți, la care participă afectiv florile „înfiorate”.
Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea
sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiți: „ingana-ne-vor c-un
cant/ Singuratice izvoare/ Blanda batere de vant”, „... armonia/ Codrului batut de ganduri”.
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea alba”, „părul galben” și „buze
dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingășie și delicatețe al fetei.