Dorința

De Mihai Eminescu

Poezia “ Dorinta “ de Mihai Eminescu este o idila ce se manifesta intr-un cadru rustic, prezentand o
poveste de dragoste ideala ce are loc in mijlocul naturii, o fericire care ar fi posibila prin intermediul visului,
intr-un viitor neprecizat.
Titlul “ Dorinta “ sugereaza imaginea iubirii ideale dar neimplinite. Iubirea este proiectata printr-un
plan, imaginea exprimand aspiratia poetului spre un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge
pergectiunea trairii acestui sentiment.
“ Dorinta “ de Mihai Eminescu este structurata in sase catrene dispuse in trei segmente lirice. Apare
alternanta planurilor prezent – viitor, iar tablourile de natura alterneaza cu scenele erotice.
Prima strofa corespunde primei secvente, secventa a II a este alcatuita din strofa a II a, a III a, a IV
a, iar ultima secventa lirica cuprinde cele doua strofe din finalul poeziei.
Prima strofa este o chemare a iubitei in mijlocul naturii. Verbul la imperative “ Vino “ sugereaza
nerabdarea si dorinta poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemata intr-un cadru
natural rustice compus din elemente specifice eminesciene (“ codrul, izvorul, teiul “). Natura este
personificata, umanizata caci ea participa emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de
indragostiti este izolat de restul lumii, de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc tainic al
iubirii, al visarii, in care se manifesta dragostea.
Dorinta de intimidate a indragostitilor este accentuata si in continuarea poeziei in versul din a III a
strofa, stare sugerata de repetitia “ Vom fi singuri – singurei “.
Urmatoarele trei strofe ilustreaza posibila intalnirea si gesturile tandre ca un joc al dragostei.
Verbele la conjuctiv (“ sa alergi, sa-mi cazi, sa-ti desprind, sa-l ridic ”) sau cele la indicative viitor
(“ sede-vei, vom fi, ori sa-ti cada”) sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Aceste verbe
sugereaza un timp al dorintei, al posibilei impliniri al iubirii.
Gesturile poetului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete si gingasie : “ Si in
bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi /Sa-ti desprind din crestet valul, / Sa-l ridic de pe obraz /
Pe genunchi mei sede-vei”
In lirica Eminesciana teiul este simbolul iubirii iar motivul florilor de tei sugereaza intensitatea trairii
sentimentului de dragoste.
Eminescu compune iubitei un scurt portret, ea avand “ fruntea alba”, “parul galben” iar jocul
dragostei sugereaza posibila fericire printr-un epitet specific poetului ” Dulce “, alaturat sarutului: “ Lasand
prada gurii mele/ Ale tale buze dulci”. Iubita este tandra, ispititoare, iar cei doi indragostiti se integreaza
total in cadrul natural.
Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice
a poetului pentru implinirea iubirii ideale care ar putea fi un vis de fericire deplina: “Vom visa un vis
ferice”.
Natura este umanizata, personificata deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creeand
un fundal muzical ce intensifica iubirea: “ Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare, / Blanda batere de
vant”.
Cuplul de indragostiti este intr-o armonie totala cu natura personificata sugerand prelungirea
fericirii, a iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin vis: “ Adormind de armonia”.
Personificat codrul, ca un prieten adevarat al poetului, participa la trairea sentimentului de dragoste:
“ Codrului batut de ganduri “.
In ultimele doua versuri, florile de tei eternizeaza sentimental de iubire pe care il proiecteaza intr-un
viitor obtimist: “ Flori de tei deasupra noastra / Ori sa cada randuri – randuri”.
Limbajul artistic este popular prin formele la viitor ale verbelor “ sede-vei “ , “ o sa-ti cada “ .
Verbele la conjunctiv ilustreaza concepita lui Eminescu despre iubirea ideal ape care n-o implineste
dar o doreste cu patima: “ s-o culci “, “să alergi “.
 Dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben

Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or să cada rinduri-rinduri.