DORINTA Idila de Mihai EMINESCU

Mihai EMINESCUDorinta
Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un
cadru rustic, fiind ilustrate prin figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu
predilectie sentimentul de dragoste.

Minai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), "omul deplin al culturii romanesti", a
reflectat in creatia sa lirico-erotica un ansamblu de trasaturi specifice, bine definite, ce se
constituie intr-un spatiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate intr-o natura armonizata
perfect cu trairile interioare ale poetului.

Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri

literare", face parte din tema iubirii si a naturii, fiind o adevarata "ars poetica" pentru lirica
erotica eminesciana. Alaturi de "Lacul", "Floare albastra", "Sara pe deal", poezia "Dorinta"
proiecteaza aspiratia unei iubiri posibile intr-un plan imaginar, intr-un viitor nedefinit,
constituind o poezie programatica pentru aceasta viziune erotica eminesciana, in care cuplul nu
se realizeaza. Prima varianta a acestei poeziei a fost conceputa sub forma unei scrisori de
dragoste, pe care poetul o adresa iubitei, stilul epistolar fiind un mijloc artistic foarte des intalnit
in creatiile lirice ale epocii. in poezia "Dorinta", Mihai Eminescu imagineaza o idila ce se
manifesta in cadru rustic, o poveste de dragoste ideala ce are loc in mijlocul naturii, o fericire ce
ar fi posibila prin intermediul visului, intr-un viitor neprecizat.

Semnificatia titlului

Titlul "Dorinta" sugereaza imaginea iubirii posibile, dar neimplinite. Iubirea este proiectata intr-
un plan imaginar, exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a
acestuia de a atinge perfectiunea trairii acestui sentiment profund.

Tema poeziei. "Dorinta" este o idila romantica, ce exprima intensitatea visului de dragoste
ideala, pe care poetul aspira sa o atinga, posibila sa fericire, daca aceasta perfectiune a cuplului s-
ar implini.

Structura, semnificatii, limbaj artistic

Poezia "Dorinta" este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care sunt
delimitate prin alternanta planurilor temporale prezent-viitor, precum si prin succesiunea
tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.

Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita din strofele II, III, IV, iar
cele doua strofe din finalul poeziei compun ultima secventa.

Strofa intai este o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la imperativ "Vino" sugereaza
nerabdarea si dorinta puternica a poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este
chemata intr-un cadru natural rustic, compus din elemente specific eminesciene: codrul, izvorul,
teiul. Natura este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul
cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand
un loc tainic al iubirii, al visarii, in care sa se manifeste dragostea, redat prin metafora: " prispa
cea de brazde / Crengi plecate o ascund". Dorinta de intimitate a indragostitilor este accentuata si
in continuarea poeziei, in versul din a treia strofa, stare sugerata de repetitia "Vom fi singuri-
singurei".

Urmatoarele trei strofe (II, III, IV) ilustreaza posibila intalnire si gesturile tandre, ca un joc al
iubirii. Verbele la conjunctiv - "sa alergi", sa-mi cazi", "sa-ti desprind", "sa-1 ridic" - sau la
indicativ viitor - "sede-vei", "vom fi", "or sa-ti cada" - sunt in antiteza cu timpul prezent din
prima strofa. Ele devin aici un timp al dorintei, al posibilei impliniri a iubirii. Gesturile poetului
compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete mangaietoare, de gingasie: "Si in
bratele-mi intinse / Sa alergi, pe piept sa-mi caii, / Sa-ti desprind din crestet valul, / Sa-1 ridic de
pe obraz.// Pe genunchii mei sede-vei". in erotica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar
motivul literar al florilor de tei amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unica.
Eminescu alcatuieste un scurt portret al iubitei, care are "fruntea alba" si "parul galben", iar jocul
dragostei sugereaza posibila fericire printr-un epitet specific poetului, "dulce", alaturat sarutului:
"Lasand prada gurii mele / Ale tale buze dulci". Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare, iar cei
doi indragostiti se "contopesc si se integreaza total ritmurilor naturii.

Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei
puternice a poetului pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina:
"Vom visa un vis ferice".*Natura este personificata, umanizata, deoarece participa la trairea
sentimentului de dragoste, creand un fundal muzical ce amplifica si inalta iubirea: "ingana-ne-
vor c-un cant / Singuratice izvoare, / Blanda batere de vant". Cuplul de indragostiti este, asadar,
intr-o totali armonie cu natura personificata, sugerand prelungirea beatitudinii (fericire deplina -
n.n.) iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin starea de vis: "Adormind de
armonia / Codrului batut de ganduri / Flori de tei deasupra noastra / Or sa cada randuri-randuri".
Personificat, codrul participa afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trairea sentimentului
de dragoste: "Codrului batut de ganduri". in ultimele doua versuri, florile de tei specifice eroticii
eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care il proiecteaza intr-un viitor
optimist, sugerat de timpul verbului, in forma populara: "Flori de tei deasupra noastra / Or sa
cada randuri-randuri". Limbajul artistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor "or sa-ti
cada", "sede-vei", care amplaseaza povestea de dragoste intr-un cadru rustic. Verbele aflate la
conjunctiv ilustreaza, in principal, conceptia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideala, pe care n-
o implineste, dar o doreste cu patima: "sa alergi", "sa-mi cazi", "sa ridic", "sa desprind", "s-o
culci". Verbele la viitor sugereaza optimismul poetului privind posibila implinire a iubirii
absolute, intr-un candva nedefinit, ca un vis de fericire: "vom visa", "ingana-ne-vor", "or sa
cada".
Sintagmele alcatuite din repetitii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea
implini numai in mijlocul naturii ocrotitoare: "singuri-singurei", "randuri-randuri".

Metafora "Iar in par infiorate / Or sa-ti cada flori de fei" sugereaza emotia puternica a celor doi
indragostiti, la care participa afectiv florile "infiorate".

Personificarile prezente in poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trairea

sentimentului de iubire, fiind in deplina armonie cu cei doi indragostiti: "ingana-ne-vor c-un cant
/ Singuratice izvoare / Blanda batere de vant", " armonia / Codrului batut de ganduri".

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are "fruntea alba", "parul galban" si "buze
dulci", ilustrand concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingasie si delicatete al fetei.

Prozodia. Versurile au masura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic si rima, care este
construita printr-o singura pereche in fiecare strofa, diminueaza tonalitatea poeziei populare.

Mihai Eminescu sintetizeaza in poezia "Dorinta" conceptia sa despre iubire, care poate fi o
poveste de dragoste ideala posibila, manifestata numai in mijlocul naturii participative si
ocrotitoare. Poezia "Dorinta" este un mic poem pastoral, o idila posibila doar prin intermediul
visului de fericire deplina, de aceea poezia este o idila.
Sonetul – definiție, evoluție

Înainte de a trece la opera literară analizată astăzi, trebuie să trecem în revistă definiţia sonetului;
această poezie are formă fixă alcătuită din 14 versuri, împărţite în două catrene (patru versuri) şi
două terţine (trei versuri), ultimul vers având rolul de concluzie. În operele eminesciene găsim
trei astfel de sonete, după modelul italian (rima îmbrăţişată, măsura de 11 silabe, ritm iambic);
ele sunt intitulate fragmentar ţinând cont de primul vers: „Afara-i toamnă…”, „Sunt ani la
mijloc…”, „Când însuşi glasul…” şi împleteşte perfecţiunea formală, de factură clasică cu
fondul ideatic predilect romantic.

Cât despre locul de naștere al acestei forme de artă, care exprima atât de bine aspirația spre
perfecțiune a creatorilor ei, se presupune că sonetul a fost inventat la curtea lui Frederic al II-lea
de Hohenstaufen, rege al Siciliei și împărat al Germaniei (1194-1250). Acesta avea un spirit
novator, fiind considerat și primul om modern pe tron. El însuși a fost poet, creator al Școlii
Siciliene (primul curent literar italian), un monarh învățat, care a încurajat evoluția științei. Pe
vremea sa, curtea regală era locul de întâlnire al muzicienilor, poeților, povestitorilor, artiștilor,
al sonatorilor și trovatorilor – trubadurilor din Provența (regiune din sudul-estul Fraței).

Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și din cuvântul italian sonetto,
amândouă însemnând „cântecel”. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să semnifice
un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o
structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. (ro.wikipedia.org)

Toscanul Guittone d’Arezzo (1235-1294) a impus regulile sonetului. Au compus sonete Dante
Alighieri (1265-1321) și Guido Cavalcanti (c. 1250-1300), dar poetul reprezentativ pentru sonet
este Francesco Petrarca (1304-1374). Această formă lirică s-a răspândit în lume. De-a lungul
timpului i-a atras și pe alți scriitori cunoscuți din afara Italiei precum Clément Marot (1496-
1544), William Shakespeare (1564-1616), John Milton (1608-1674).

Sonetele semnate de Mihai Eminescu

Sonetele semnate de Mihai Eminescu au văzut lumina tiparului în anul 1879, în revista
„Convorbiri literare” fiind la bază meditaţii elegiace asupra iubirii iremediabil pierdute. „Afară-i
toamnă…” împleteşte tristeţea umană având ca factor perturbator singurătatea cu aspectul
deprimant al naturii, anticipând corespondenţele de tip simbolic. „Sunt ani la mijloc…”
punctează trecerea timpului şi amintirea persoanei iubite.

Când însuşi glasul…

Sonetul la care m-am oprit, pentru a-l supune analizării, conţine semnificaţii profunde în legătură
cu ruperea lanţului de iubire ideală.

Opera debutează cu un adverb de timp, când. Acesta împreună cu metafora glasul

gândurilor, plasează cititorul către un moment favorabil al existenţei umane: realitatea se opreşte
din existenţă, în timp ce liniştea eului liric este în amintiri. Dorinţa de reîntâlnire cu persoana
iubită este accentuată de cele două interogaţii retorice: Atunci te chem; chemarea-mi asculta-
vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?/puterea nopţii blând însenina-vei/ Cu ochii mari şi
purtători de pace?.

În clipele de profundă meditaţie poetică, eul liric transmite iubitei chemarea, pentru a-şi face
prezenţa în plan imaginativ, străbătând neguri reci şi luminând noaptea uitării. Ochii persoanei
iubite sunt singurii în măsură să readucă în sufletul îndrăgostit liniştea de care are mare nevoie şi
pe care o aşteaptă de mult timp. Formele inverse au menirea de a da discursului liric o notă
arhaică, fiind rupt parcă dintr-un început de lume.

Amintirea iubitei înfruntă timpul neîndurător, numit metaforic umbra vremilor, ceea ce conduce
la întâlnirea celor doi iubiţi. Eul liric şi-ar dori ca femeia iubită să vină imediat către el, să-i fie
aproape dincolo de amintiri. Gerunziul venind accentuează o permanentizare a acţiunii exprimate
de verb. Cei doi provin din lumi diferite, ea este rodul imaginaţiei, în timp ce el – geniul, cu
existenţă reală, ceea ce duce la unica modalitate de întâlnire visul (ca-n vis, aşa vii!).

Prezența persoanei iubite, imaginare, are o mare putere de a părea reală, cu ajutorul căreia eul
liric creează un scenariu al apropierii dintre cei doi, care să aibă la bază dovada de iubire ideală
nu doar o iluzie: Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea
faţă,/ A ta iubire c-un suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii
în braţe.

Ultimul vers enunţă concluzia finală Pe veci pierduto, veşnic adorato. Eternitatea iubirii dar şi a
suferinţei este exprimată prin cei doi termeni Pe veci respectiv veşnic. Între cei doi îndrăgostiţi se
interpune o barieră grea, de netrecut: dispariţia iubitei din realitatea bărbatului sau chiar moartea
acesteia. Cu toate acestea, sentimentele nu mor, ele fiind la fel de puternice; iubirea devine
sinonimă cu veşnicia, trecând peste orice obstacol. Lipsa ei din realitatea de zi cu zi este
compensată de o prezenţă veşnică, nemuritoare în lumea sufletească a celor care o poartă.